Ce este marxismul?

Rob Sewell şi Allan Woods

Reproducem o versiune uşor editată a lucrării “Ce este marxismul?” scrisă de

Rob Sewell şi Alan Woods, ultima ediţie fiind publicată în 1983, cu prilejul
comemorării centenarului încetării din viaţă a lui Karl Marx. Cele trei articole
referitoare la aspectele fundamentale ale marxismului: Economia marxistă,
Materialismul dialectic şi Materialismul istoric au fost iniţial publicate separat
in anii 1970. Aceste articole reprezintă o bună şi scurtă introducere în
metodele de bază ale marxismului şi pot servi ca o primă abordare a ideilor
desvoltate de Marx şi Engels.

• O introducere în Materialismul dialectic

• Introducere în Materialismul istoric
• Introducere în Economia politicămarxistă

1983 – Introducere

Marxismul, sau Socialismul ştiinţific, este denumirea dată systemului de idei

elaborate iniţial de Karl Marx (1818-1883) şi Friederich Engels (1820-1895). In
totalitatea lor, aceste idei formează o bază teoretică pentru lupta clasei
muncitoare pentru a dobândi o formă superioară de organizare a societăţii
umane, socialismul.

In timp ce concepţiile marxismului au continuat să fie dezvoltaate şi îmbogăţite

de experienţa istorică a clasei muncitoare însăşi, ideile fundamentale au rămas
neschimbate, oferind o fermă fundaţie a Mişcării muncitoreşti contemporane.
Nici înainte şi nici după viaţa lui Marx şi Engels nu au fost elaborate teorii mai
avansate, mai profunde sau superioare, mai ştiinţifice capabile să explice
evoluţia societăţii şi rolul clasei muncitoare în această evoluţie. De aceea,
cunoaşterea marxismului înarmează teoretic proletariatul pentru marea sarcină
istorică a transformării socialiste a societăţii.

Acesta este faptul care explică atacurile permanente şi susţinute împotriva

tuturor aspectelor marxismului din partea tuturor apărătorilor ordinei sociale
existente, de la conservatori la fabianişti, de la pastori iezuiţi la profesori
universitari. De la atacurile cele mai insignifiante până la însăşi faptul că ele
continuă şi în ciuda faptului că fiecare din autorii acestor atacuri pretinde a fi
“lichidat” marxismul, gânditorii Mişcării muncitoreşti pot deduce două lucruri:
întâi, că apărătorii capitalismului recunosc în marxism cea mai serioasă
ameninţare a sistemului lor şi implicit atestă adevărul pe care marxismul îl
exprimă, în pofida încercărilor lor de a-l defăima. In al doilea rând: că departe
de a dispare sub mormanul de abuzuri, trăncă-neala despre ‘abuzuri’ şi
denaturările flagrante, teoriile lui Marx şi Engels, câştigă teren în mod constant,
în special în rândurile active ale Mişcării muncitoreşti; sub influenţa adâncirii
crizei capitalismului, un număr tot mai mare de muncitori se străduiesc să
descopere adevărata natură a forţelor care determină modul lor de viaţă, pentru
a fi în stare ca în mod conştient să-şi modeleze propriul lor destin.

Teoriile marxismului înzestrează muncitorul care gândeşte cu o asemenea

înţelegere – o călăuză capabilă să-l conducă în labirintul confuz al
evenimentelor, al proceselor complexe ale societăţii, ale economiei, ale luptei
de clasă şi politicii. Inzestrat cu această sabie, muncitorul poate tăia ‘nodul
gordian’ care-l fac – pe el şi clasa căreia îi aparţine -- să se poticnească la cel
mai mic obstacol care-i iese în cale, ignoranţa.

Acest ‘nod gordian’ este constituit de reprezentanţii plătiţi ai claselor

conducătoare cu scopul de a discredita marxismul în ochii clasei muncitoare.
Este datoria fiecărui activist al Mişcării muncitoreşti de

a-şi însuşi teoriile lui Marx şi Engels, ca o condiţie esenţială pentru a clădi o
societate a clasei muncitoare.

In lupta pentru a cuceri şi înţelege aceste teorii există şi obstacole, mai dificile
decît a descifra mâzgălelile unor erudiţi. Un bărbat sau o femeie care trebuie să
lucreze ore îndelungate, care nu s-a putut bucura de privilegiul unei educaţii
decente şi -- ca atare – nu are obişnuinţa de a citi, va încerca unele dificultatăţi
de a absorbi unele idei mai complexe, mai ales la început. Totuşi, trebuie ţinut
seama că Marx şi Engels au scris pentru muncitori şi nu pentru “deştepţi” şi
oameni aparţinând clasei mijlocii. “Orice început este greu”, indiferent despre
ce ştiinţă este vorba. Marxismul este o ştiinţă şi de aceea cere mult în special de
la începători. Dar fiecare muncitor care este activ în sindicate sau partid
muncitoresc ştie că nimic nu este preţios dacă este obţinut fără o anumită luptă
şi sacrificiu. Acest articol se adresează în primul rând activiştilor din mişcarea
muncitorească. Muncitorilor activi care sunt pregătiţi să persevereze, li se poate
face o singură promisiune: după efortul initial pentru a se obişnui cu idei noi şi
mai puţin folosite, teoriile marxismului se vor dovedi a fi simple, directe. Mai
mult – şi asta trebuie subliniat – muncitorul care va dobândi, prin efort,
înţelegerea marxismului, va deveni un teoretician mai bun decât majoritatea
studenţi-lor, tocmai pentru că el va absorbi ideile nu abstract ci concret, bazat
pe propria lui viaţă şi experienţă de muncă.

Toate clasele exploatatoare încearcă să-şi justifice moral dominaţia lor de clasă,
prezentându-se ca fiind forma naturală, cea mai înaltă de dezvoltare socială,
ascunzând în mod deliberat caracterul ei exploatator, ascunzând sau deformând
adevărul. Capitaliştii zilelor noastre, prin lefegiii şi lingăii lor profesionişti, au
elaborat şi dezvoltat o întreagă nouă filozofie şi moralitate pentru a-şi justifica
poziţia lor conducătoare în societate.

In contrast, clasa muncitoare nu are nici un interes material de a deforma

adevărul şi şi-a asumat sarcina de a înfăţişa realitatea capitalismului, gol-goluţ,
cu scopul ca în mod conştient să-şi pregătească propria sa emancipare. Departe
de a căuta o pozitie specială pentru sine-însuşi, ţelul clasei muncitoare este
lichidarea capitalismului şi prin aceasta desfiinţarea tuturor distincţiilor şi
privilegiilor de clasă. Pentru atingerea acestui ţel trebuiesc înlăturate toate
aspectele aparente ale capitalismului, creind pentru sine o nouă metodă,
marxistă de înţelegere a capitalismului.

Metoda marxistă oferă o vedere mai bogată, mai completă, atotcuprinzătoare a

societăţii şi vieţii –în general, înlătură vălul de misticism în înţelegerea
dezvoltării omului şi umanităţii. Filozofia marxistă explică faptul că forţa
conducătoare a istoriei nu este un “Supra-om” sau ceva supra-natural, ci este
rezultatul dezvoltării forţelor de producţie însăşi (industria, ştiinţa, tehnica etc.).
In ultimă analiză, economia este ceea ce determină condiţiile de viaţă,
obiceiurile şi conştiinţa fiinţei umane.

Fiecare nouă re-organizare a societăţii –fie ea sclavagistă, feudală sau

capitalistă—a fost însoţită de o enormă dezvoltare a forţelor de producţie care,
la rândul ei a dat oamenilor forţe superioare asupra naturii. Când un sistem
social se dovedeşte incapabil de a dezvolta aceste forţe de producţie, societatea
intră într-o fază revoluţionară. In cazul trecerii de la capitalism la socialism,
procesul schimbării nu este automat ci cere intervenţia conştientă a clasei
muncitoare de a înfăptui această sarcină istorică. In termen lung, neîndeplinirea
acestei misiuni pavează drumul spre o reacţie care, până la urmă, poate genera
un război mondial.

Capitalismul a intrat din nou într’o nouă criză mondială, rezultând în şomaj de
masă la nivelul anilor ’30. Teoriile gălăgioase ale economiştilor capitalişti s-au
dovedit în întregime incapabile să evite asemenea crize şi au împins clasele
conducătoare să dezgroape keynesianismul şi să readopte vechile măsuri de
‘finanţe forte’ ale monetarismului. In loc să salveze situaţia, aceste programe au
adâncit şi prelungit criza!

Numai marxismul a fost capabil să dezvăluie contradicţiile capitalismului, care

generează periodic depresiuni şi crize economice. Capitalismul şi-a terminat
rolul său istoric în dezvoltarea bazei productive a societăţii. Ingrădite de
limitele de stat şi de proprietatea privată, forţele productive sunt distruse
sistematic de suprapruducţia de masă a bunurilor de consum şi de capital.

Marx însuşi a explicat că “aceste crize poartă în sine o epidemie care în

epocile timpurii [ale capitalismului], ar fi fost privite ca o absurditate
– epidemia de supra-producţie.”

“Dintr-odată, societatea se găseşte împinsă înapoi, într-o stare de barbarism

monetar; apare ca şi cum o foamete, un răzoi universal distrugător a ‘tăiat’
furnizarea tuturor mijloacelor de subzistenţă; industria şi comerţul par a fi fost
distruse. Şi dece? Pentru că este prea multă civilizaţie, prea multe mijloace de
subzistenţă, prea multă industrie, prea mult comerţ. Forţele productive de care
dispune societatea nu mai tind să se dezvolte în condiţiile proprietăţii
burgheze; dimpotrivă, ele au devenit prea puternice în aceste condiţii în care
sunt încătuşate; şi de-îndată ce reuşesc să se descătuşeze, ele produc dezordine
în întreaga societate burgheză, pun în primejdie proprietatea burgheză.”

Pentru prima dată, acest articol pune împreună cele trei suplimente ale
publicaţiei South Wales Bulletin of Marxist Studies (publicat pentru prima dată
în 1970) ca o mică contribuţie pentru a satisface setea crescândă pentru ideile
marxismului. Publicarea articolului coincide cu comemorarea centenarului
încetării din viaţă (la 14 Martie 1883) a lui Karl Marx care, împreună cu
Engels, este fondatorul socialismului ştiinţific.

Acest articol nu pretinde a face o presentare completă a marxismului ci doar de

a ajuta muncitorul-studios în abordarea acestui subiect, dându-i doar o schiţă a
unor idei de bază şi o selecţie de lecturi care ar ajuta pe cei care ar dori să
continue să studieze acest subiect. Insuşi Marx şi Engels au scris scurte articole
explicative menite să popularizeze teoriile lor în rândurile muncitorilor, şi
acestea reprezintă baza listei menţionate mai sus.

Studierea marxismului este împărţită în trei părţi, definite –în mare-- filozofie,
istorie socială şi economie sau, pentru a le da denumirile lor corecte:
Materialism dialectic, Materialism istoric şi Teoria valorii bazată pe muncă.
Acestea sunt faimoasele “trei părţi componente ale marxismului” despre care a
scris Lenin.
Rob Sewell şi Alan Woods -- 18 Februarie 1983

METODA MARXISMULUI

INTRODUCERE IN MATERIALISMUL DIALECTIC

Ce este o filozofie?

In fiecare stadiu al istoriei omenirii, bărbaţi şi femei au creat un fel de imagine

a lumii în care trăiau şi locul lor în această lume. Ei au dezvoltat o Filozofie.
Componentele pe care ei le-au folosit pentru a o crea au fost desprinse prin
observarea naturii şi generalizarea experienţei lor din viaţa de zi-cu-zi.

Unii oameni credeau că ei nu au nevoie de o asemenea filozofie, de o asemenea

privire generală asupra lumii. Cu toate acestea, în practică, fiecare are o
filozofie, chiar dacă nu este elaborată în mod conştient. Oamenii care, bazaţi
doar pe bunul simţ, gândesc că ei “se descurcă” fără teorie, în virtutea inerţiei ei
se situează pe poziţia tradiţională de a gândi. Marx a spus că ideile dominante
ale societăţii sunt cele ale clasei conducătoare. Pentru a-şi menţine şi justifica
poziţia ei, clasa capitalistă foloseşte orice mijloace are la dispoziţie pentru a
denatura conştiinţa muncitorilor. Şcoala, biserica, televiziunea şi presa sunt
folosite pentru a întreţine ideologia clasei conducătoare şi pentru a constrânge
muncitorul să accepte sistemul lor ca fiind forma cea mai naturală, permanentă
formă de societate. In absenţa unei conştiinţe bazată pe o filozofie socialistă,
inconştient, ei acceptă pe cea capitalistă.

In societatea bazată pe clase, în toate împrejurările, clasa revoluţionară care se

ridică pentru schimbarea societăţii, trebuie să lupte şi să atace vechea filozofie
care, fiind bazată pe vechea orânduire, face totul pentru a o justifica şi apăra.

Idealism şi materialism

De-a lungul istoriei filozofiei găsim două tabere: cea idealistă şi cea
materialistă. Trăsături comune ale idealismului, ca cinstea, dreptatea, dedicarea
în urmărirea unor idealuri, sau ale materialismului ca josnicia, aviditatea,
cupiditatea egoismul, nu au nimic comun cu idealismul filozofic sau
materialismul filozofic..

Mari gânditori ai trecutului –ca Platon şi Hegel—au fost idealişti. Această

şcoală de gândire priveşte natura şi istoria ca o reflectare a ideilor sau spiritului.
Teoria potrivit căreia oamenii şi fiecare lucru material a fost creat de un Spirit
divin este concepţia de bază a idealismului. Această concepţie este
exprimată pe diferite căi, dar idea ei de bază este că ideile guvernează
dezvoltarea lumii materiale. Istoria este explicată ca o istorie a gândirii.
Acţiunile oamenilor sunt privite ca un rezultat al gândirii abstracte, şi nu al
nevoilor lor materiale. Hegel a mers mai departe; fiind un idealist consecvent,
el a transformat gândirea într’un factor independent, ‘ideea’ existând în afara
creierului şi, ca o reflectare a acestei concepţii, independentă de lumea
materială. Religia este o parte integrală a acestei filozofii.

Gânditorii materialişti –pe de altă parte-- au susţinut că lumea materială este

reală şi că natura sau materia sunt primordiale. Gândirea şi ideile sunt un
produs al creierului. Că creierul, şi de aceea ideile, apar pe o anumită treaptă de
dezvoltare a materiei. Temelia de bază a materialismului constă în următoarele:

Lumea materială, percepută nouă prin simţurile noastre şi cercetată de ştiinţă,

este reală. Dezvoltarea lumii este datorată propriilor ei legi, fără interferenţa
niciunei forţe supranaturale.

Există o singură lume, cea materială. Gândul este un produs al materiei

(creierul) fără-de-care nu pot exista idei separate. De aceea gândirea şi ideile nu
pot exista izolat, separat de materie. Ideile generale sunt reflectări ale lumii
materiale. “Pentru mine –a scris Marx- idea nu este altceva decât o reflectare a
lumii în gândirea umană, exprimată sub formă de gânduri.” Şi mai departe,
“Fiinţe sociale determină conştiinţa”.

Idealiştii concep conştiinţa, gândiriea, ca ceva exterior, opus materiei şi naturii.

Această opoziţie este în întregime falsă şi artificială. Există o strânsă corelaţie
între legile gândirii şi legile naturii, pentru că cele dintâi urmează celor de pe
urmă. Gândul nu se poate izvorî din sine însuşi ci doar din lumea exterioară.
Chiar şi gândurile ce apar ca fiind foarte abstracte, sunt –de fapt- desprinse prin
observarea lumii exterioare.

In ultimă analiză, până şi o ştiinţă aparent atât de abstractă cum este matematica
pură derivă din realitatea materială şi nu este ‘ţesută’ de creier. Copilul de
şcoală, în secret, sub bancamaterială, îşi numără degetele materiale înainte de
a rezolva o problemă matematică abstractă. Făcând acest lucru, copilul re-
crează originile matematicii însăşi. Noi folosim sistemul zecimal de numărare
pentrucă avem zece degete. Numerele romane s-au bazat, iniţial, pe prezentarea
degetelor.

Potrivit lui Lenin, “acesta este materialismul: acţionând asupra organelor

noastre de simţ, materia produce senzaţii. Senzaţiile acţionează asupra
creierului, nervilor, retinei etc.; cu alte cuvinte, primatul este al materiei.
Senzaţia, gândul, conştiinţa sunt produse supreme ale materiei.”

Oamenii sunt o parte a naturii care-şi dezvoltă ideile interacţionând cu restul

lumii. Procesele de gândire sunt suficient de reale, dar ele nu sunt ceva absolut,
în afara naturii. Ele trebuie să fie studiate în cadrul circumstanţelor materiale şi
sociale in care au apărut. “Fantomele ce s-au format în creierul uman –a spus
Marx—sunt expresia sublimă a procesului lor material de viaţă”. Mai târziu,
el a conchis că “moralitatea, religia, metafizica, toate celelalte ideologii şi
formele corespunzătoare de conştiinţă nu păstrează vreo urmă de
independenţă. Ele nu au istorie, evoluţie, dar oamenii, dezvoltând producţia
materială şi relaţiile ce se nasc în acest proces, au schimbat în acest proces şi
modul lor de a gândi şi produsul gândirii lor. Viaţa nu este determinată de
conştiinţă ci conştiinţa este determinată de viaţă”.

Originile materialismului

“Incepînd din secolul al şaptesprezecelea –a scris Engels—leagănul

materialismului modern a fost Anglia.” In acea vreme, vechea aristocraţie
feudală şi monarhia au fost provocate de noile clase mijlocii care se ridicau.
Bastionul feudalismului a fost biserica Romano-catolică, care oferea
justificarea divină a monarhiei şi instituţiilor feudale. Pentru aceste motive,
biserica era aceea care trebuia subminată mai întâi, înainte de răsturnarea
feudalismului. Burghezia ce se ridica a provocat vechile idei şi concepţiile
divine clădite pe ele.

“Paralel cu ridicarea claselor mijlocii a avut loc marea renaştere a ştiinţei;

astronomia, mecanica, fizica, anatomia, fiziologia – erau din nou în atenţie. Şi
pentru dezvoltarea propriei producţii industriale, burghezia cerea o ştiinţă
care să pună în valoare proprietăţile fizice ale obiectelor naturii şi modul în
care forţele naturii acţionau. Până acum ştiinţa nu a fost decât executorul umil
al bisericii, nu i-a fost îngăduit să depăşească limitele stabilite de credinţă şi
de aceea nu a fost ştiinţă cu totul. [In sec. 17, Galileo a demonstrat
valabilitatea teoriei lui Copernic potrivit căreia Pământul şi alte planete se
rotesc în jurul Soarelui. Invăţaţii zilei ridiculizau aceste idei şi au folosit forţa
Index-ului şi a Inchiziţiei împotriva lui Galileo pentru a-l constrânge să-şi
renege ideile. [RS](Ştiinţa s-a răsculat împotriva bisericii; burghezia nu
se putea lipsi de ştiinţă şi de aceea s-a asociat rebeliunii)” (F. Engels)

Acesta este momentul când Francisc Bacon (1561-1626) a dezvoltat ideile lui
revoluţionare ale materialismului. Potrivit lui, simţurile nu greşesc şi ele sunt
sursa tutror cunoştinţelor. Intreaga ştiinţă este bazată pe experienţă, şi constă în
a supune datele unei metode raţionale de investigare: inducţie, analiză,
comparaţie, observare şi experimentare. A rămas pe seama lui Thomas Hobbes
(1588-1679) să continue şi să dezvolte materialismul lui lui Bacon intr-
un sistem. El a realizat că ideile şi concepţiile erau doar o reflectare a lumii
materiale şi că “este imposibil de a separa gândul de materia care
gândeşte”. Mai târziu, gânditorul englez John Locke (1632-1704) a produs
dovada acestui materialism.

Şcoala de filozofie materialistă a trecut din Anglia în Franţa, pentru a fi

preluată şi dezvoltată mai departe de René Descartes (1596-1650) şi discipolii
lui. Aceşti materialişti francezi nu s-au limitat la criticarea religiei, ci şi-au
extins critica la toate instituţiile şi ideile. Ei au făcut toate aceste în
numele raţiunii, dând burgheziei în dezvoltare muniţii în lupta ei împotriva
monarhiei. Marea Revoluţie Franceză a burgheziei

din 1789-1793 s-a născut având ca simbol filozofia materialistă. Spre deosebire
de revoluţia engleză de la mijlocul secolului al 17-lea, revoluţia franceză a
distrus complet orânduirea feudală învechită. Cum Engels avea să sublinieze
mai târziu “astăzi noi ştim că această împărăţie a raţiunii nu a fost altceva
decât împărăţia idealizată a burgheziei.”

Oricum, acest materialism început de Bacon a avut limitele lui: era rigid,
mecanic în interpretarea naturii. Nu întâmplător, şcoala engleză a filozofiei
materialiste a înflorit în secolul 18, când descoperirile lui Isaac Newton au
făcut mecanica cea mai avansată şi importantă ştiinţă. Potrivit spuselor lui
Engels, “limita specifică a acestui materialism constă în incapacitatea lui de a
cuprinde universul ca un proces, materia fiind supusă unei dezvoltări istorice,
continue.”

Revoluţia franceză a avut un efect profund asupra întregii lumi civilizate,

asemănător Revoluţiei ruse din 1917. Ea a revoluţionat gândirea în toate
domeniile, în politică, filozofie, ştiinţă şi artă. Fermenţii ideilor izvorâte din
această revoluţie democratică burgheză a introdus progrese atât în ştiinţele
naturale, geologie, botanică, chimie cât şi în economia politică. Aceasta este
perioada în care a avut loc o critică a abordării mecaniciste a materialismului.
Prima breşă în materialismul mecanicist aparţine filozofului german Immanuel
Kant (1724-1804) cu descoperirea lui potrivit căreia Pământul şi sistemul solar
n-au existat dintotdeauna ci au luat fiinţă. Acelaş lucru este valabil şi în ceea ce
priveşte geografia, geologia, plantele şi animalele.

Această idee revoluţionară atotcuprinzătoare a lui Kant a fost dezvoltată de un

alt gânditor strălucit german, George Hegel (1770-1831). Hegel a fost un
filozof idealist, socotind că lumea poate fi explicată ca o manifestare sau
reflectare a unei Gândiri universale sau a unei Idei, cu alte cuvinte un fel de
Dumnezeu.

Hegel a privit lumea nu ca un participant activ la societate şi isoria umană, dar

ca filozof, contemplând evenimentele din afara lor. El s-a situat pe sine însuşi
ca o unitate de măsură a lumii, interpretând istoria potrivit prejudecăţii lui după
care istoria omenirii ar fi o istorie a ideilor, o Lume Ideală. De aci, pentru
Hegel, problemele şi contradicţiile nu erau abordate în termenii lor reali ci în
lumea ideilor şi de aceea, răspunsul şi soluţia la aceste probleme şi contradicţii
trebuie căutată în lumea ideilor. In loc de a vedea rezolvarea contradicţiilor
societăţii prin acţiunea oamenilor, prin luptă de clasă, soluţia era căutată în
capul filozofilor, în Idea Absolută!

Cu toate acestea, Hegel a recunoscut erorile şi lacunele vechii abordări

mecaniciste. De asemenea el a dezvăluit caracterul necorespunzător al logicii
formale şi s-a situat pe poziţia creării unei abordări a lumii care ar putea explica
contradicţiile schimbării şi dezvoltării. [vezi mai jos].

Deşi Hegel a redescoperit şi analizat legile mişcării şi dezvoltării, idealismul

său a pus totul in capul lui. Incercarea de a corecta şi a pune filozofia pe
picioarele ei a fost făcută prin lupta şi critica Tinerilor hegelieni, în fruntea
cărora a fost Ludwig Feuerbach (1804-1872). Dar până şi Feuerbach care era
potrivit spuselor lui Engels “jumătate materialist – în partea inferioară, şi
jumătate idealist – în partea superioară, nu a putut să purifice complet
hegelianismul de viziunea lui idealistă. Această treabă a fost lasată lui Marx şi
Engels, care au fost capabili să salveze metoda dialectică de învelişul ei mistic.
Dialectica hegeliană a fusionat cu materialismul modern pentru a produce
înţelegerea revoluţionară a materialismului dialectic.

Ce este dialectica?

Am văzut că materialismul modern este concepţia ce acordă primordialitate

materiei, gândirea şi ideile fiind un produs al creierului. Dar ce înseamnă a
gândi dialectic sau dialectica?

“Dialectica nu este nimic mai mult decât ştiinţa legilor generale ale mişcării şi
dezvoltării naturii, societăţii umane şi gândirii” (Engels – Anti-Dühring.)

Metoda dialectică de gândire a avut deja o lungă existenţă, înainte ca Marx şi

Engels să o dezvolte ştiinţific ca un mijloc de înţelegere a evoluţiei societăţii
umane.
Grecia antică a produs mari gânditori dialectici ca Platon, Zenon şi Aristotel.
Incă în anii 500 A.C., Heracle a avansat ideea că”totul este şi nu este, pentru
că totul este în mişcare, totul se schimbă, totul devine şi trece”. Şi mai
departe “totul se mişcă, totul se schimbă. Este imposibil de a fi de două ori în
acelaşi loc.” Această afirmaţie conţine în sine concepţia fundamentală a
dialecticii şi anume, că în natură totul este într-o permanentă mişcare şi
transformare şi că aceste schimbări au loc printr-o serie de contradicţii.

“...marea ideie de bază este că lumea nu trebuie înţeleasă ca un complex de

lucruri gata-făcute ci ca un complex de procese, în care lucruri aparent stabile
–cel puţin în imaginea formată în mintea noastră- trec printr-un proces
neîntrerupt de schimbări de la apariţie la dispariţie.” (Engels, -- Anti-Düring).

“Pentru filozofia dialectică nimic nu este final, absolut, sacru. Ea relevă

caracterul transitoriu a tot şi orice, în orice: nimic nu poate rezista acestei
schimbări decât schimbarea însăşi, care se produce de la inferior la superior.
Filozofia dialectică nu este altceva decât simpla reflectare a acestui proces în
creierul care gândeşte” (Ibid.)

Dialectica şi metafizica

Filozofii greci au anticipat, în mod strălucit, dezvoltarea ulterioară a dialecticii

şi a altor ştiinţe. Dar ei

n-au putut să ducă această anticipare până la concluzia ei logică, datorită

nivelului scăzut de dezvoltare a mijloacelor de producţie şi lipsei de informaţii
adecuate şi detaliate privind Universul. Ideile lor au dat doar o imagine
generală mai-mult-sau-mai-puţin corectă, dar de obicei ideile lor erau mai mult
de natura unor anticipări inspirate decât teorii ştiinţific elaborate. Pentru a duce
gândirea umană mai departe era necesar de a abandona vechile metode de a
ajunge la o înţelegere generală a Universului, şi a concentra atenţia asupra unor
obiective mai mici, mai lumeşti, de a colecta şi organiza o mulţime de fapte
isolate, de a testa anumite teorii prin experimentare, definirea noţiunilor etc.

Această abordare empirică, experimentală, faptică a dat un impuls enorm

gândirii umane şi ştiinţei. Investigări în modul de a lucra al naturii puteau fi
acum făcute ştiinţific, analizând fiecare problemă şi testând fiecare concluzie.
Dar în acest proces, vechea îndemânare de a privi lucruile în interconecţia lor şi
nu separat, în mişcare şi nu static, în viaţă şi nu post mortem, s-a pierdut. Ca o
consecinţă, a apărut un mod îngust, empiric de a aborda lucrurile, care a fost
numit abordare metafizică. Acest mod există şi este dominant în gândirea
capitalistă filozofică modernă şi în ştiinţă. In politică ea este reflectată în
faimosul pragmatism (“dacă merge, înseamnă că e corect”) al lui Harold
Wilson şi adresarea constantă la fapte.

Dar faptele nu se aleg prin ele însele. Ele trebuie alese de oameni. Ordinea şi
succesiunea în care ele sunt alese, concluziile desprinse din ele, depind de
noţiunile preconcepute ale individului. De unde aceste apeluri la
fapte, intenţionate a crea impresia unei imparţialităţi ştiinţifice, sunt –de obicei-
un fel de praf’n ochi pentru a ascunde adevărata poziţie a autorului.

Dialectica nu abordează faptele izolat ci în inter-conexiunea lor, cu alte cuvinte

nu numai cu idei izolate ci cu procese, cu legile care guvernează aceste procese;
nu numai cu particularităţile lor ci cu dialectica lor generală; comparată cu
metafizica, dialectica este ca un film comparat cu o simplă fotografie. Una nu
contrazice pe cealaltă ci se completează. Oricum, cea mai relevantă comparaţie
este cea dintre film si fotografie.

Pentru viaţa de zi-cu-zi şi calcule simple, gândirea metafizică sau bunul

simţ sunt suficiente. Dar ea are limite şi dincolo de aceste folosiri bazate
pe bunul simţ, adevărul se întoarce în opusul lui. Principala insuficienţă a
acestui mod de a gândi este incapacitatea lui de a concepe mişcarea şi
dezvoltarea, este respingerea tuturor contradicţiilor. Dar mişcarea şi schimbarea
implică contradicţii.

“Pentru metafizician, lucrurile şi reflectarea lor în gândire, ideile, sunt

izolate; ele trebuie considerate una după alta şi separat una de alta, ele sunt
obiecte ale cercetării, fixe, rigide, date odată pentru totdeauna. El gândeşte în
antiteze ireconciliabile. Pentru el, un lucru există sau nu există; un lucru nu
poate fi el însuşi şi în acelaşi timp altceva. In mod absolut, pozitivul şi
negativul se exclud reciproc; cauza şi efectul stau într-o antiteză reciprocă,
rigidă şi permanentă. (Engels – Anti-Düring)

In viaţa de zi-cu-zi de exemplu, se poate spune cu un anumit grad de siguranţă

dacă o plantă sau un animal este viu sau mort. Dar în realitate lucrurile nu sunt
atât de simple, după cum dovedesc cazurile reale legate de avort şi drepturile
fetusului. La ce punct, precis, începe viaţa unei fiinţe? La ce punct încetează?
Deasemenea, moartea nu este doar o simplă întâmplare ci un proces prelungit,
aşa cum l-a înţeles Heracle: “acelaşi lucru se află în noi, vii sau morţi,
adormiţi sau trezi, tineri sau vârstnici; fiecare dintre aceste stări îşi părăseşte
starea pentru a deveni cealaltă. Mergem şi nu mergem în acelaş
şuvoi; suntem şi nu suntem.”
In al său abecedar al Materialismului dialectic, Troţki a numit dialectica “o
ştiinţă a formelor gândirii, atâta timp cât [gândirea] nu este limitată la
problemele vieţii cotidiene şi încearcă să ajungă la înţelegerea unor processe
şi fenomene mai complicate.”

El a comparat dialectica şi logica formală (metafizica) cu aritmetica şi

matematica superioară. Legile logicii formale au fost iniţiate şi dezvoltate de
Aristotel, şi sistemul logicii lui a fost acceptat de atunci de metafizicieni ca
singura metodă ştiinţifică de gândire.

“Logica aristoteliană a silogismului simplu este acceptată ca o axiomă pentru

numeroase activităţi practice ale omului şi pentru generalizări elementare.
Postulatul pleacă de la premiza că ‘A’ = ‘A’. Dar în realitate ‘A’ nu este egal
cu ‘A’. Acest lucru este destul de uşor de dovedit dacă privim aceste două
litere sub o lupă; între ele există diferenţe. Dar, cineva ar putea să obiecteze,
nu este vorba despre dimensiunea sau forma literei dat fiind faptul că ele sunt
doar simboluri ale unor cantităţi egale, ca de exemplu un kilogram de zahăr.
Obiecţiunea nu este la ţintă; în realitate, un kilogram de zahăr nu este
niciodată egal cu un kilogram de zahăr; un cântar mai sensibil va dezvălui
totdeauna o diferenţă. Din nou, cineva ar putea obiecta că un kilogram de
zahăr este egal cu sine însuşi. Nici asta nu este adevărat.Toate corpurile se
schimbă fără întrerupere: în măsură, greutate, culoare etc. Ele nu sunt
niciodată egale cu ele însuşi. Un sofist va răspunde că un kilogram de zahăr
este egal cu sine însuşi în fiecare moment dat. In afară de valoarea extrem de
dubioasă a axiomei, ea nu rezistă nici criticei teoretice. Cum am putea concepe
în realitate cuvântul moment ca o simplă abstracţie matematică? Ca fiind
timpul zero? Dar orice există în timp şi însăşi existenţa este un proces
neîntrerupt de transformări; ca o consecinţă, timpul este un element
fundamental al existenţei.De unde axioma ‘A’ este egal cu sine însuşi dacă nu
se schimbă înseamnă că [A] nu există.

La prima vedere ar putea apărea că aceste subtilităţi sunt fără nici un folos. In
realitate ele au o semnificaţie hotărâtoare. Pe de-o parte, axioma A = A pare a
fi punctul de plecare al tuturor cunoştinţelor, iar pe de altă parte pare a fi
punctul de abandonare a tuturor erorilor existente în cunoştinţele noastre. A
folosi axioma A = A fără rezervă este posibil numai în anumite limite. Când
schimbări cantitative în A sunt neglijabile pentru scopul urmărit, atunci se
poate presupune că A este egal cu A. Acesta este –de exemplu- modul în care
un vânzător şi un cumpărător consideră un kilogram de zahăr. Asemănător,
este considerată temperatura Soarelui; până nu demult, tot aşa era
considerată şi puterea de cumpărare a dolarului. Dar schimbările cantitative
dincolo de o anumită limită devin schimbări calitative. Supus acţiunii apei sau
a kerosenului, un kilogram de zahăr încetează de a mai fi un kilogram de
zahăr. Sub un anumit preşedinte, un dolar nu mai este un dolar. A
determina momentul, punctul critic în carecantitatea se schimbă
în calitate, este unul dintre cele mai importante şi dificile sarcini în toate
sferele de cunoştinţe, inclusiv sociologia.” (Troţki – Abecedarul
materialismului dialectic)

Hegel

Vechea metodă dialectică de gândire ce a căzut în părăsire începând din epoca

feudală, a fost reanimată la începutul secolului 19 de marele filozof german
G.W.F. Hegel (1770-1831). Una dintre personalităţile cele mai enciclopedice
ale timpului, Hegel a supus componentele logicii formale unei critici detaliate,
demonstrând limitele şi unilateralitatea lor.. Hegel este autorul primei analize
atot-cuprinzătoare a legilor dialecticii, care au servit ca fundaţie pe care Marx şi
Engels şi-au clădit teoria lor a materialismului dialectic. Lenin a caracterizat
dialectica hegeliană ca fiind “cea mai cuprinzătoare, cea mai corectă în
conţinut şi cea mai profundă doctrină a dezvoltării”. In comparaţie cu ea, orice
altă formulare era “unilaterală şi săracă în conţinut, deformând şi mutilând
cursul real al dezvoltării (care de obicei are loc în salturi, catastrofe şi
revoluţii) în natură şi societate.” (Lenin – Karl Marx)

Viziunea lui Hegel a lucrurilor consta în aceea a unei “dezvoltări ce apare ca o

repetare a unor stadii trecute, dar o repetare diferită, pe o treapta superioară
(negarea negaţiilor), o dezvoltare –hai s-o numim- în spirală şi nu în linie
dreaptă; o dezvoltare în salturi, catastrofe şi revoluţii; rupturi ale
continuităţii; transformări ale cantităţii în calitate; impulsurile interioare ale
dezvoltării generate de contradicţiile şi conflictele între diferitele forţe şi
tendinţe ce acţionează înăuntrul fiecărui lucru şi fenomen sau înăuntrul
oricărei societăţi: interdependenţa şi legătura apropriată, indisolubilă dintre
fiecare parte a fiecărui fenomen (istoria dezvăluie necontenit noi aspecte), o
legătură care generează un proces universal de mişcare permanentă,
guvernată de legi; acestea sunt câteva din caracteristicile dialecticii ca o
doctrină mai bogată (decât cea ordinară) a dezvoltării” (Ibid.)

“Această nouă filozofie germană a culminat în sistemul hegelian. In acest

sistem --şi în aceasta constă marele lui merit—pentru prima dată, întreaga
lume –naturală, istorică, intelectuală- este prezentată ca un proces, în
permanentă mişcare, schimbare, transformare, dezvoltare; şi acest lucru este
făcut pentru a dezvălui legăturile intime care fac din aceste mişcări şi
dezvoltări un tot întreg. Privită prin această prizmă, istoria omenirii nu mai
apare ca un vârtej întâmplător, sălbatic şi fără sens de acte violente,
deopotrivă de condamnabile potrivit oricărei judecăţi ale oricărei filozofii
mature şi care sunt uitate cât se poate de repede, afară de procesul de evoluţie
a omului însuşi. Acum este datoria intelectului să urmărească treptele acestui
proces, de-a lungul tuturor meandrelor şi a desprinde şi separa legile lăuntrice
care străbat de-a lungul acestor fenomene aparent accidentale. (Engels – Anti-
Düring)

In mod strălucit, Hegel a ridicat o problemă --dar a fost împiedicat să o rezolve

din cauza concepţiei lui idealiste. In spusele lui Engels “a fost un eşec colosal”.
In pofida laturei ei mistice, filozofia lui Hegel a explicat cele mai importante
legi ale dialecticii: cantitate şi calitate, interdependenţa contrariilor si negarea
negaţiei .

Cantitate şi calitate

“In pofida caracterului treptat, trecerea de la o formă de mişcare la alta este

totdeauna o mişcare hotărâtoare, un salt.” (Engels – Anti-Düring).

Ideia de schimbare şi evoluţie este acum, în general, acceptată, dar formele în

care aceste schimbări se produc în natură şi societate au fost explicate numai de
dialectica marxistă. Concepţia comună a evoluţiei ca o dezvoltare
paşnică, gradată şi neîntreruptă este unilaterală şi falsă. In politică, teoria
schimbărilor gradate reprezintă baza teoretică a reformismului.

Hegel a elaborat ideia unei dezvoltări nodale pentru măsurarea relaţiilor;

potrivit acestei teorii, la un anumit punct nodal, simpla creştere sau
descreştere cantitativă generează un salt calitativ; ca exemplu, în cazul apei
calde în care punctele de fierbere sau îngheţare sunt puncte nodale la care în
condiţii normale are loc saltul într-o nouă stare de agregare şi ca o
consecinţă, cantitatea se transformă în calitate (Engels – Anti-Düring).

In exemplele citate, transformarea apei din lichid în vapori sau ghiaţă solidă nu
s-a produs treptat ci brusc, la o anumită temperatură (0°C şi 100°C). Cumularea
numeroaselor schimbări ale vitezei de mişcare a moleculelor produce –până la
urmă- o schimbare a stării de agregare, acumulările cantitative produc o
schimbare calitativă.

Exemple pot fi date după dorinţă, în toate domeniile ştiinţei, de la sociologie şi

chiar din viaţa cotidiană (de exemplu punctul la care, prin adăugare continuă de
sare, transformă o supă în ceva de nebăut!).
Linia nodală hegeliană şi legea transformării cantităţii în calitate şi vice-versa
au o importanţă crucială nu numai în ştiinţă (unde, ca şi cu alte legi ale
dialecticii, ele sunt folosite –inconştient- de oamenii de ştiinţă, care nu sunt
dialecticieni conştienţi), dar mai ales în analiza istoriei, societăţii şi mişcării
clasei muncitoare.

Opoziţia contrariilor

Aşa cum bunul simţ metafizic caută să elimine contradicţiile din gândire şi
revoluţia din evoluţie, tot aşa el încearcă să dovedească faptul că ideile şi
forţele opuse se exclud reciproc. Cu toate acestea, “la o examinare mai atentă
găsim că doi poli ai unei antiteze, pozitiv şi negativ, sunt pe atât de
inseparabili pe cât sunt de opuşi şi că în pofida opoziţiei lor, ei sunt mutual
interdependenţi. Şi pe aceeaşi cale găsim că cauză şi efect aparţin aceluiaş
subiect, dar că atunci când desprindem acelaş subiect din contextul legăturilor
lui universale, descoperim că cei doi poli interacţionează, îşi schimbă
necontenit poziţia, că ceea ce acum este cauză devine efect şi, din-când-în-
când, vice-versa”. (Engels – Anti-Düring)

Dialectica este ştiinţa legăturilor universale, în contrast cu metafizica, care

abordează fenomenele separat şi izolat. Dialectica urmăreşte să descopere
nenumăratele tendinţe, schimbările, cauzele şi efectele care ţin împreună
Universul. De aceea,”prima sarcină a unei analize dialectice este de a
găsi legătura necesară, legătura obiectivă a tuturor aspectelor, forţelor,
tendinţelor etc. ale fenomenului dat” (Lenin – Note filozofice).

Dialectica abordează un anumit fenomen din punctul de vedere al dezvoltării

sale, al propriei lui mişcări şi existenţe; cum se dezvoltă şi dispare;
contradicţiile lui interne şi tendinţele lui.

Mişcarea este modul de existenţă al întregului univers material. Materia şi

energia sunt inseparabile. Mai mult: mişcarea nu vine din afară ci este forma de
manifestare a tensiunilor ce sunt inseparabile nu numai de viaţă, ci de orice altă
formă de existenţă a materiei. Dezvoltarea şi schimbarea au loc în condiţiile
contradicţiilor interne. Acesta este motivul pentru care analiza dialectică începe
cu investigarea empirică a contradicţiilor interne care au generat dezvoltarea şi
schimbarea.

Din punctul de vedere dialectic toţi polii opuşi, incluzând contradicţia

dintre adevăr şi eroare, sunt unilaterali şi neadecuaţi. Marxismul nu recunoaşte
existenţa unui adevăr absolut. Toateadevărurile sunt relative. Ce
este adevărat la un anumit moment-dat, devine fals în altul; adevărul şi eroarea
se transpun.

Dezvoltarea cunoştinţelor şi a ştiinţei nu se produce prin simpla negare

a teoriilor incorecte. Toate teoriile sunt relative, reflectând doar o faţă a
realităţii. Iniţial, ele sunt presupuse a avea validitate şi aplicabilitate universală.
Ele sunt adevărate. Dar la un moment dat, în aceste teorii apar deficienţe.
Acestea trebuie să fie explicate şi la un moment dat apar noi teorii care sunt
iniţial considerate ca excepţii. Dar noile teorii nu numai că nu neagă pe cele
vechi, dar le încorporează într-o nouă formă.

Contradicţiile pot fi excluse numai dacă socotim obiectele de studiu ca

neînsufleţite, nemişcate şi individual juxtapuse, cu alte cuvinte metafizic. Dar
de îndată ce considerăm lucrurile în mişcarea şi schimbarea lor, în viaţă, şi în
interdependenţa şi interacţiunea lor, ne lovim de o serie de contradicţii.

Mişcarea în sine este o contradicţie între a fi în acelaşi loc şi în altă parte în

acelaşi timp.

La fel, viaţa este o contradicţie în sensul ca “o fiinţă este în fiecare moment ea

însăşi şi altceva.” (Engels - Anti-Düring)

Structurile vii absorb permanent din mediul înconjurător substanţe pe care le

asimilează şi simultan alte părţi ale corpului putrezesc, se desintegrează şi sunt
eliminate. Transformări permanente au loc şi în lumea organică a naturii: o rocă
se desintegrează sub presiunea elementelor naturii. De aceea, totul este în mod
constant, el în sine şi în acelaşi timp altceva. De aci, intenţia de a elimina
contradicţiile echivalează cu intenţia de a elimina realitatea.

Negarea negaţiei

Engels a caracterizat-o ca “cea mai generală şi de aceea cea mai importantă şi

cuprinzătoare lege a dezvoltării naturii, istoriei şi gândirii; o lege valabilă în
lumea animală şi vegetală, în geologie, matematică, istorie şi
filozofie.” (Ibidem)

Această lege, a cărei acţiune în natură a fost observată mult înainte de a fi fost
scrisă, a fost elaborată de Hegel, care a dat o serie întreagă de exemple
concrete, repetate în Anti-Düring.

Legea negării negaţiei se referă la natura dezvoltării ca un şir de contradicţii,

care apar pentru a anula, sau nega un fapt, o teorie sau o formă precedentă,
pentru ca mai târziu să fie înlăturate la rândul lor. De aci, mişcarea, schimbarea
şi dezvoltarea apar ca o serie neîntreruptă de negaţii.

In sens dialectic, negaţia nu este o simplă anulare sau obliterare a trecutului; el

este depăşit şi păstrat în acelaşi timp. In acest sens, negaţia este un act pozitiv şi
negativ în acelaşi timp.

In lucrarea lui “Fenomenologia gândirii” Hegel dă un singur

exemplu: “Mugurele dispare când are loc înflorirea şi putem vedea
cum floarea neagă mugurele; când apare fructul, putem spune că floarea este
o formă falsă de existenţă a plantei pentru că fructul apare ca fiind adevărata
natură a plantei. Aceste stadii nu sunt pur-şi-simplu diferite; ele se
completează şi nu sunt comparabile una cu cealaltă. Dar activitatea
neîntreruptă a naturii lor inerente, fac din aceste stări momentele unităţii lor
organice, care nu numai că nu se contrazic dar sunt necesare una-alteia, şi
această necesitate reciprocă a tuturor acestor momente reprezintă prin ele-
însăşi existenţa întregului”.

In acest proces de nesfârşite autonegări, dispariţia unor anumite forme şi

apariţia altora, lasă impresia repetării unor forme, teorii şi evenimente depăşite
ceea ce a condus la obişnuitul adagiu “istoria se repetă” De aceea, istoricii
reacţionari burghezi au încercat să demonstreze că istoria în sine este o repetare
fără sens, producându-se într-un cerc fără de sfârşit.

Dimpotrivă, dialectica discerne în această aparentă repetiţie o adevărată

evoluţie de la inferior la superior, o evoluţie în care chiar dacă anumite forme
se repetă, ele se repetă la o treaptă superioară, îmbogăţită cu experienţa
dezvoltării anterioare.

Acest lucru poate fi remarcat mai clar din evoluţia ideilor umane. Hegel deja a
dezvăluit modul în care filozofia s-a dezvoltat printr-o serie de contradicţii, o
şcoală de gândire negând o alta, dar în acelaşi timp integrându-le în noul sistem
de gândire.

La fel şi cu dezvoltarea ştiinţei. Alchimişii Evului Mediu au fost motivaţi de

căutarea “pietrei filozofale”, capabilă să transforme metal obişnuit în aur.
Datorită nivelului scăzut al forţelor de producţie şi lipsei unei tehnologii
ştiinţifice, aceste încercări timpurii de conversie a elementelor a fost, în
realitate, o fantezie utopică. Cu toate acestea, în procesul acestor încercări
zadarnice, alchimiştii au descoperit de fapt o serie de fapte valoroase referitoare
la elementele chimice şi aparatura experimentală care au constituit mai târziu,
bazele chimiei moderne.
Cu dezvoltarea capitalismului, a industriei şi tehnicei, chimia a devenit o ştiinţă
care a respins, a negat noţiunile timpurii ale conversiei elementelor. Totuşi, tot
ce a fost valoros şi ştiinţific în descoperirile alchimiei a fost păstrat în noua
chimie, care a demonstrat că elementele sunt neschimbătoare şi că ele nu pot fi
transformate dintr-unul în altul.

Secolul 20 a fost martorul revoluţionării ştiinţei şi tehnicii prin descoperirea

fizicii nucleare potrivit căreia un element poate fi într-adevăr convertit în altul.
In fapt, în zilele noastre, este teoretic posibil de a converti plumb în aur, dar
procesul ar fi prea costisitor pentru a fi justificat din punct de vedere economic.
Se pare că acest proces a parcurs un cerc complet:

posibilitatea conversiei elementelor

imposibilitatea conversiei elementelor

posibilitatea conversiei elementelor

Dar repetarea este numai aparentă. In realitate, ştiinţa modernă, care într-un
anumit sens pare a se fi întors la ideile vechilor alchimişti, încorporează în sine
toate uriaşele descoperiri ştiinţifice ale secolelor 19 şi 18. De unde, o generaţie
stă pe umerii celei precedente. Idei care aparent au
fost respinse sau negate reapar, dar la un nivel mai înalt, îmbogăţite de
experienţele şi descoperirile trecutului.

Dialectica este clădită pe determinism: nimic –în natură, societate sau gândire-
este accidental; aparentele accidente sunt rezultatul unei necesităţi mai
profunde.

Istorici superficiali au scris că primul război mondial a fost cauzat de asasinarea

arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo. Pentru un marxist, acest eveniment a
fost un accident istoric, în sensul că el a servit doar ca un pretext, un catalizator
al acestui conflict mondial care devenise inevitabil datorită contradicţi-ilor
economice, politice şi militare ale imperialismului. Dacă asasinul şi-ar fi greşit
ţinta sau dacă arhiducele nu s-ar fi născut, războiul totuşi ar fi avut loc, sub alt
pretext diplomatic. Necesitatea s-ar fi exprimat ea însăşi print-
un accident diferit.

Tot ceea ce există, există din necesitate. Dar în egală măsură, tot cea
ce există trebuie să şi piară , să se transforme în altceva. De unde, ceea ce
este necesar într-un anumit loc şi moment, devine inutil (nenecesar) în alt loc şi
moment dat. Totul generează opusul lui menit să-l depăşească şi să-l înlăture.
Acest lucru este valabil atât pentru fiinţe individuale cât şi pentru societate.

Fiecare tip de societate există pentru că este necesar la momentul când

apare: “Nici o orânduire dispare înainte ca toate forţele de producţie pe care
le poate cuprinde mai au loc de dezvoltare; şi niciodată noi relaţii de producţie
apar, înainte ca condiţiile materiale ale existenţei lor să se fi maturizat în
pântecul vechii societăţi. De aceea, totdeauna, omenirea ia asupra sa numai
sarcini pe care le poate rezolva, de unde, privind lucrurile mai îndeaproape,
vom găsi că problema în sine apare numai atunci când condiţiile materiale
deja există sau, cel puţin sunt în curs de formare.” (Marx – Critica Economiei
politice)

In zilele ei, sclavia a fost un mare salt înainte în comparaţie cu epoca barbară.
A fost un stadiu necesar în dezvoltarea forţelor de producţie, a culturii şi a
societăţii umane. După Hegel:“Omul a devenit liber nu atât din sclavie
cât prin sclavie”.

Similar, capitalismul a fost iniţial necesar, o formă progresistă de organizare a

societăţii. Cu toate acestea, ca şi sclavia, comunitatea primitivă şi feudalismul
(vezi Secţiunea 2), capitalismul a încetat de mult să reprezinte o necesitate şi un
sistem social progresist. El s-a scufundat adânc în contradicţiile inerente lui, şi
este menit să fie depăşit de forţele socialismului, representate de proletariatul
modern. Proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi statul naţional,
trăsăturile de bază ale societăţii capitaliste, care iniţial au reprezentat un mare
salt înainte, acum servesc doar pentru a încătuşa şi submina forţele de
producţie, primejduind toate realizările dezvoltării umane de-a lungul secolelor.

In zilele noastre, capitalismul este un sistem social pe de-a ’ntregul îmbătrânit,

degenerat; dacă cultura umană este să supravieţuiască, sistemul capitalist
trebuie să fie răsturnat şi înlocuit de opusul lui, socialismul. Marxismul este
determinist dar nu fatalist; rezolvarea contradicţiilor societăţii poate fi realizată
numai prin acţiunea conştientă a oamenilor dedicaţi transformării societăţii.
Această luptă de clasă nu este dinainte determinată şi cine reuşeşte depinde de
mulţi factori; o clasă nou, progresistă, are multe avantaje faţă de cea veche,
îmbătrânită şi reacţionară. Dar în ultimă instanţă, rezultatul depinde de care
parte este mai hotărâtă, mai organizată şi se bucură de conducerea cea mai
calificată.

De aceea, filozofia marxistă este –în esenţă- un ghid de acţiune. “Filozofii nu

au făcut decât să interpreteze lumea; totul este de a o schimba” (Marx – Teze
asupra lui Feuerbach).
Victoria socialismului va marca un stadiu nou, diferit şi superior de dezvoltare
a omenirii. Mai corect, va marca sfârşitul pre-istoriei omenirii şi începutul
istoriei adevărate.

Pe de altă parte, socialismul marchează revenirea la începuturile existenţei

umane –era comunitarismului tribal—dar la un nivel mult superior, clădit pe
realizările de-a lungul a mii de ani de existenţă a societăţii bazate pe clase.
Economia supra-abundenţei va fi posibilă prin aplicarea planificării socialiste
în industrie, ştiinţa şi tehnica create de capitalism la scară mondială. La rândul
ei aceasta va face de prisos diviziunea muncii, diferenţa dintre munca manuală
şi intelectuală, dintre oraş şi sat şi barbara şi risipitoarea luptă de clasă dând,
însfârşit, posibilitate rasei umane să-şi folosească resursele pentru cucerirea
naturii; folosind faimoasele cuvinte ale lui Engels, pentru a face “saltul
omenirii din domeniul necesităţii în acela al libertăţii”

INTRODUCERE ÎN MATERIALISMUL ISTORIC

Când cineva priveşte istoria, ea apare ca o masă de contradicţii. Evenimentele

sunt pierdute într-un labirint de revoluţii, războaie, perioade de progres şi de
declin. Conflicte de clasă şi între naţiuni rotesc în jurul haosului şi dezvoltării
sociale. Cum este posibil de înţeles şi explicat aceste evenimente, când se pare
că ele nu au o bază raţională?

De la început, omenirea a căutat să descopere legile care-i guvernează

existenţa. Teorii extinzându-se de la supranatural la conducerea ‘Marelui Om’
au încercat pe o cale sau alta, la un moment-dat sau altul, să găsească o
asemenea explicaţie. Unii socoteau că atâta timp cât oamenii acţionează
independent unul de altul, teoriile despre dezvoltarea umanităţii erau absolut
fără valoare!

Pentru aproape 2000 de ani, ideile Genezei au dominat vestul Europei. Cei care
au încercat să submineze aceste concepţii erau consideraţi ca discipoli ai
Diavolului. Numai în timpurile mai recente concepţia ‘eretică’ a istoriei, cea
evoluţionistă, a fost acceptată, dar şi atunci numai unilateral.

Pentru clasa capitalistă şi lefegii ei din universităţi, şcoli şi alte locuri dedicate
studiului istoriei, ea trebuia să fie predată academic, fără nici o semnificaţie
pentru viaţa curentă. Ei continuau să perpetueze mitul potrivit căruia clasele şi
proprietatea privată au existat totdeauna ca o încercare de a justifica natura
‘eternă’ a exploatării capitaliste şi a anarhiei inerente ataşate ei. Volume întregi
au fost scrise de savanţi şi profesori de frunte pentru a combate scrierile
marxismului şi înainte de toate conceptia materialistă a istoriei.

Marxismul acordă o enormă importanţă studiului istoriei pentru a studia marile

lecţii pe care ea le conţine. Fără această înţelegere a dezvoltării evenimentelor,
este imposibil de a prevedea perspectivele lor. Lenin –de exemplu- a pregătit
Partidul bolşevic pentru Revoluţia din Octombrie 1917 printr-o meticuloasă
analiză a experienţei Comunei din Paris şi a evenimentelor din Rusia din 1905
şi Februarie 1917.

Acesta este sensul în care studiem şi învăţăm din istorie. Marxismul este ştiinţa
perspectivelor, care foloseşte metoda lui materialist dialectică pentru a dezvălui
procesele complexe ale dezvoltării istorice.

Filozofia marxistă examinează lucrurile nu ca entităţi statice ci în dezvoltarea

lor, în mişcarea lor în viaţă. Evenimentele istorice sunt privite ca un proces. Dar
evoluţia nu este o simplă mişcare de la inferior la superior. Viaţa şi societatea
se dezvoltă într-o formă contradictorie, în “spirale şi nu în linie dreaptă; o
dezvoltare prin salturi, catastrofe şi revoluţii; întreruperi ale continuităţii;
transformarea cantităţii în calitate; impulsuri interioare în direcţia dezvoltării,
datorate contradicţiilor şi conflictelor a diferite forţe şi tendinţe.”(Lenin)

Engels a considerat dialectica ca fiind marea gândire de bază potrivit căreia

lumea nu trebuie înţeleasă ca un complex de lucruri gata-făcute ci ca un
complex de procese, în care lucrurile sunt aparent stabile numai în felul cum
ele apar în capul nostru; în realitate, concepţiile trec printr-o schimbare
neîntreruptă de deveniri şi dispariţii” (Anti-Düring)

Această metodă este de asemenea materialistă în abordarea fenomenelor. Ideile,

teoriile, programele partidului etc., nu pică din cer ci reflectă totdeauna lumea
şi intereselemateriale. După cum a explicat Marx, “modul de producţie a
bunurilor materiale condiţionează viaţa socială, politică şi intelectuală în
general. Nu conştiinţa determină viaţa oamenilor ci dimpotrivă, viaţa socială
determină conştiinţa lor.”

Folosind această metodă, Marx a putut să arate că aceasta este “calea spre un
studiu atot-cuprinzător al proceselor dezvoltării şi decăderii sistemelor social
economice. Oameniiîşi creiază propria lor istorie, dar ce motivează oamenii,
masele de oameni, ce generează ciocnirile, conflictele de idei? Care este suma
totală a acestor ciocniri între masele de oameni? Care sunt condiţiile obiective
ale producţiei vieţii materiale care stau la baza întregii activităţi istorice a
omenirii? Care este legea de dezvoltare a acestor condiţii? Marx este acela
care a atras atenţia la toate aceste, subliniind că istoria, cu imensa ei varietate
de contradicţii, trebuie studiată ca un singur tot, guvernat de legi
specifice.” (Lenin – Trei izvoare şi trei părţi constitutive ale marxismului.)

Comunismul primitiv

Aproximativ cu trei milioane de ani în urmă, oamenii s-au desprins dintr-o

specie foarte evoluată de maimuţe. Încet, ‘oamenii’ primitivi au părăsit pădurile
spre câmpii, o mutare care a fost însoţită de o îmbunătăţire a flexibilităţii şi
abilităţii mâinilor. Ţinuta corpului s-a îndreptat. În timp ce alte animale aveau
propriile lor organe pentru apărare (tăiere, săpare, încălzire), oamenii nu aveau
nimic din toate acestea. Pentru a supravieţui ei trebuiau să-şi folosească doar
propriile resurse, care erau mâinile şi creierul. Prin încercări şi erori, oamenii
au învăţat diferite îndeletniciri, care s-au transmis de la o generaţie la alta.
Comunicarea prin vorbire a devenit o necesitate vitală. Potrivit spuselor lui
Engels, “dominaţia asupra naturii a început cu dezvoltarea mâinilor, prin
muncă şi lărgirea orizontului omului la fiecare nou pas înainte” Oamenii erau
animale sociale obligate să trăiască în grupe şi să co-opereze pentru a
supravieţui. Spre deosebire de restul lumii animale, oamenii au dobândit
capacitatea de a generaliza şi a gândi abstract. Munca a început prin
confecţionarea de scule. Cu aceste scule, oamenii au schimbat mediul
înconjurător, pentru a-şi satisface nevoile. “Animalele folosesc pur-şi-simplu
mediul înconjurător,” spune Engels “şi-l schimbă prin simpla lor prezenţă;
prin schimbările pe care le fac, oamenii îşi subordonează natura, pentru a
servi scopurilor lor. Aceasta este deosebirea finală şi esenţială între om şi
restul lumii animale şi din nou, munca este ceea ce crează această deosebire,”

Formele economice au fost foarte simple. Oamenii erau animale rare, şi

rătăceau în grupe, în căutare de mâncare. Căutarea mâncării era ceea ce domina
caracterul nomad al vieţii lor. Arheologii numesc această perioadă ‘vechea
epocă de piatră’. Henry Morgan, un antropologist timpuriu o numeşte ‘perioada
sălbatică’. Atunci, şi multe mii de ani după aceea, proprietatea privată nu a
existat. Tot ce era făcut, colectat sau produs era considerată proprietate
colectivă.

În trecut, cu 10.000...12.000 de ani în urmă, s-a născut o nouă perioadă,

superioară, cunoscută ca ‘noua epocă de piatră’ sau Barbaria. În loc să
rătăcească după mâncare, progrese au avut loc în cultivarea pă-mântului şi
domesticirea animalelor. Oamenii deveniseră liberi să se stabilească în anumite
locuri şi ca un rezultat au fost create noi scule pentru a ajuta la noile munci; a
apărut o economie producătoate de alimente. Chiar şi azi, pentru diferite
motive, multe triburi din Africa, sudul Pacificului şi America de Sud există în
acest stadiu al Barbariei.

Şi totuşi, cu toată apariţia aşezărilor stabile, locuinţele private încă nu au

apărut; dimpotrivă, cele mari care s-au construit au fost pentru uz comun. În
această perioadă nu a existat familie privată. Copiii aparţineau întregului trib.

In stadiul comunei primitive (Sălbătăcia şi Barbaria fiind formele ei inferioare

şi –respectiv- superioare) proprietate privată, clase, elită privilegiată, poliţie sau
aparat (de stat) de constrângere nu au existat. Triburile erau împărţite în unităţi
sociale numite clanuri sau ginte. În fapt, acestea erau mari grupuri de familie,
care-şi defineau originea numai de-a lungul femeilor; este ceea ce este cunoscut
sub numele de societate matriarhală. Cum ar fi putut fi altfel, atâta timp cât era
imposibil de definit cine era tatăl real al copilului? Era interzis unui bărbat să
locuiască împreună cu o femeie aparţinând aceluiaşi clan sau gintă, de aceea
triburile erau alcătuite din mai multe clanuri. La un moment dat a existat o
formă de căsătorii în sânul aceluiaşi clan.

Această societate fără clase a fost extrem de democratică prin caracterul ei.
Fiecare avea să participe la adunări generale pentru a decide asupra chestiunilor
importante care apăreau iar şefii şi oficialii erau aleşi pentru scopuri particulare.
In lucrarea sa:”Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului” Engels a
scris: “Ce minunată este această blândă constituţie în simplicitatea ei
naturală! Nu soldaţi, nu jandarmi ofiţeri şi poliţişti, nu nobili, regi şi regenţi,
prefecţi sau judecători, nu închisori, nu conflicte judiciare şi totuşi treburile
mergeau. Toate certurile şi disputele erau lămurite de comunitatea în care
aceste dispute aveau loc sau înăuntrul gintei sau triburilor de care aparţineau.
Numai în cazuri foarte rare avea loc răzbunarea de sânge. Pedeapsa noastră
capitală este o simplă formă civilizată a acestei răzbunări, modificată doar de
influenţele civilizaţiei. Gospodăria comunei primitive aparţinea tuturor
membrilor de familie, pământul aparţinea tribului şi numai grădinile erau
atribuite temporar familiei. De aceea nu puteau exista săraci şi deposedaţi;
gospodăriile comunitare şi gintele îşi cunoşteau datoria faţă de cei vârstnici,
bolnavi şi infirmi. Toţi –inclusiv femeile- erau liberi şi egali. Nu exista loc
pentru sclavi sau agresiune din partea altor triburi.”

Filistinii obtuzi, care văd proprietatea privată ca sacro-sanctă, privesc aceste

socetăţi cu dispreţ. Pentru populaţia tribală proprietatea privată era complet
străină. “Indienii –explică istoricul Heckewelder- gândesc că pămâtul a fost
creat de marele spirit şi că tot ceea ce el conţine este pentru bunul comun al
oamenilor, nu pentru binele celor puţini ci al tuturor. Totul este dat în comun,
pentru urmaşii omului. Tot ce trăieşte şi creşte din pământ, tot ce este în ape a
fost dat tuturor şi fiecare are dreptul la o parte din acestea.”

Proprietatea tribală comună a intrat sub presiunea dezvoltării familiei private,

cu locuinţe private ridicându-se alături de locuinţele comunale. Pământul
comun a început să fie parcelat devenind proprie-tatea familiilor. Matriarhatul a
cedat locul patriarhatului (dominaţia bărbaţilor) factor important în menţinerea
proprietăţii colective.

Aceste familii nu trebuie privite ca având acelaşi caracter ca în zilele noastre.

După Paul Lafargue, familia nu a fost redusă la ultima şi cea mai simplă
expresie a ei, ca în zilele noastre, în care este compusă din trei elemente
indispensabile: tatăl, mama şi copiii lor; ea a constat din tatăl, care era
considerat capul familiei, soţia legitimă şi concubinele lui, care trăiau sub
acelaşi acoperiş; copiii şi fraţii mai tineri ai capului familiei cu soţiile şi copiii
lor, şi surorile necăsătorite ale capului de familie. Asemenea familii erau
numeroase.”

Dezvoltarea proprietăţii private în stadiul târziu al comunei primitive este

privită de marxişti ca elemente ale unei noi societăţi născute înăuntrul celei
vechi. Până la urmă, acumulările calitative ale acestor noi elemente au dus la
sfărâmarea calitativă a celor vechi.

Cu creşterea noilor mijloace de producţie în agricultură, s-a ridicat chestiunea a

cui proprietate vor fi ele?

Posedarea de scule, arme, noi metale şi –mai presus de orice- mijloacele de a le

face, dădea unei familii posibilitatea de a se ridica deasupra, în lupta pe viaţă şi
pe moarte cu forţele naturii.

Cu dezvoltarea mai departe a forţelor de producţie (schimbul apărut mai întâi

între diferite comunităţi), inegalitatea a început să apară înăuntrul societăţii.
Aceasta a avut un efect profund asupra vechilor rânduieli. Pentru prima dată,
oamenii erau capabili să producă un surplus deasupra şi excedând propriile
nevoi, rezultând într-un salt revoluţionar înainte pentru omenire.

In trecut, când între triburi izbucnea razboi, nu era economic ca prizonierii să

fie luaţi sclavi: prizonierul ar fi fost în stare să producă hrană numai pentru el
însuşi; el nu producea surplus. Singurul folos pentru a captura un prizonier,
dată fiind penuria de mâncare, era ca o sursă de carne. Aceasta a fost baza
economică a canibalismului.
Dar de îndată ce a apărut surplusul, a devenit economic eficient de a păstra
sclavi care erau forţaţi să lucreze pentru stăpânul lor. Surplusul obţinut de pe
urma numărului crescând de sclavi a fost însuşit de noua clasă, aceea a
proprietarilor de sclavi. Dar cum aveau sclavii să fie controlaţi şi forţaţi să
muncească?

Vechile triburi nu aveau poliţie sau alte mijloace de constrângere? Fiecare

individ era liber şi era un războinic.

Producţia surplusului de produse a măturat vechile forme ale societăţii şi a

generat procesul de cristalizare a claselor. Existenţa acestor clase a cerut
crearea unui aparat represiv al unei clase împotriva alteia. Bogaţi şi săraci,
proprietari de pământ şi arendaşi, creditori şi debitori – toţi au apărut pe arena
societăţii. Clanurile, care au fost unităţi sociale iniţial bazate pe relaţii de sânge,
au început să se dezintegreze. Bogătaşi ai unor clase diferite aveau mai mult în
comun între ei decât cu săracii propriului clan.

Societatea sclavagistă

In pofida tuturor ororilor care au însoţit-o, apariţia societăţii bazate pe clase a

reprezentat un progres enorm în dezvoltarea ulterioară a societăţii. Pentru prima
dată de la desprinderea din ramura maimuţelor, o secţiune a societăţii a fost
eliberată de povara muncii pentru existenţă. Cei eliberaţi si-au putut dedica
acum timpul ştiinţei, filozofiei şi culturii. Societatea de clasă a adus cu ea
preoţi, funcţionari, oficiali şi meseriaşi specializaţi. Justificarea istorică şi
funcţiile noii clase conducătoare era de a dezvolta mai departe forţele de
producţie. Acesta este stagiul în care s-a născut civilizaţia.

Au fost create noi instituţii pentru a proteja interesele clasei conducătoare. S-au
format corpuri speciale în-armate de bărbaţi, noi legi cu propriile lor curţi,
călăi, ocne etc., totul cu scopul de a apăra proprietatea stăpânilor de slavi.
Statul, cu întregul lui aparat, a luat fiinţă şi odată cu asta, libertatea şi egalitatea
vechiului sistem gentilic s-au prăbuşit în ruine. Noi idei şi o nouă morală au
luat fiinţă, pentru a legitima noua ordine socială şi economică.

În secolul al 7-lea AC, aristocraţia tribală a Greciei a devenit clasa

conducătoare şi bine-înzestrată a proprietarilor de sclavi. Potrivit filozofului
grec al anticităţii Aristotel, la acea dată, majoritatea populaţiei Aticei era
supusă sclaviei.

Cu dezvoltarea oraşelor-stat, diviziunea muncii s-a accelerat. Nu numai între

sate şi oraşe, dar şi între ramuri economice: între comerţ şi finanţe, între
negustori şi cămătari; noi meserii au răsărit, împreună cu grupe de artişti
solicitând atenţia, gustul şi cultura claselor înaltei societăţi.

Nevoia oraşelor-stat pentru mai mulţi sclavi a dus la războaie continue.În

războiul romanilor împotriva Macedoniei în 169 AC, numai în Epir, 70 de
oraşe au fost cotropite şi 150.000 dintre locuitorii lor au fost vânduţi ca sclavi.
Economia sclavagistă a fost o economie extrem de risipitoare şi de aceea,
pentru supravieţuirea ei avea o nevoie neîmtreruptă de sclavi pentru a înlocui
pe cei răniţi sau morţi. Deoarece reproducţia naturală în rândurile sclavilor era
scăzută datorită condiţiilor lor de viaţă, singura cale reală a rămas cea rezultată
din cuceriri.

Cu toate că sclavii erau mult mai puţin productivi decât ţăranii liberi. costul
scăzut al întreţinerii lor a făcut sclavia mult mai avantajoasă. Ruinarea ţăranilor
liberi a condus la exodul lor spre oraşe formând lumpen-proletariatul,
neconstituit în clasă, al societăţii sclavagiste căreia îi oferea jocuri de circ în
schimbul ofrandelor ce le primea.

Aceasta este perioada în care s-a născut o mişcare revoluţionară creştină. Iniţial
un grup sectant de comunarzi primitivi cu o ură profundă împotriva
cuceritorilor romani şi a lacheilor lor, ei au câştigat mult sprijin în rândurile
celor săraci şi oprimaţi. Aceşti creştini revoluţionari timpurii erau pregătiţi să
folosească mijloace violente pentru a răsturna clasele de sus ale societăţii şi a
aduce “Raiul pe Pământ”. De aceea ele erau vânate de autorităţi şi executate
fără milă pentru trădare împotriva împăratului. Mai târziu, după ce ‘a fost
curăţat’ de ura de clasă, Creştinismul a devenit religie de stat. Clasa
conducătoare a folosit creştinismul pentru a amăgi şi ‘pacifica’ clasele
oprimate, asfel ca ele să-şi accepte soarta pe pământ, încurajându-le iluziile
într-o viaţă mai bună după moarte.

Cu cât surplusul obţinut de proprietarii de sclavi prin exploatarea sclavilor era

mai mare, cu atât extravaganţa, aroganţa şi răutatea lor era mai mare. Cum tot
mai multe războaie erau necesare pentru a creşte numărul sclavilor prin
cuceriri, Imperiul Roman s-a şubrezit; războaiele nu au putut fi purtate fără
soldaţi şi cei mai buni soldaţi erau ţăranii. Dar ei dispăreau repede şi înlocuirea
lor trebuia să fie făcută cu mercenari străini, scump-plătiţi. Era ‘sclavilor
ieftini’ se apropria repede de sfârşitul ei şi odată cu aceasta se producea
declinul imperiilor sclavagiste.

În pofida diferitelor rebeliuni ale sclavilor –cea mai renumită fiind cea condusă
de Spartacus—sclavii s-au dovedit a nu fi o clasă revoluţionară, o clasă
capabilă să conducă societatea mai departe. Cum Marx avea să sublinieze mai
târziu, lupta de clasă se va termina “fie printr-o reconstrucţie revoluţionară
generală a societăţii, sau prin ruinarea atotcuprinzătoare a claselor
stăpânitoare.” Marxistul german Karl Kauţky a explicat că “marea migraţie,
înnecarea Imperiului Roman prin năvala sălbaticilor germani, nu a însem-nat
distrugerea prematură a unei înalte culturi înfloritoare, ci pur-şi-simplu
terminarea unei civilizaţii muribunde şi aşezarea temeliilor pentru un nou salt
al civilizaţiei.”

Puternica civilizaţie sclavagistă a produs un enorm salt înainte al societăţii:

uluitoarele realizări ale Egiptului Antic şi Babilonului; grecii şi romanii au
ridicat cunoştinţele ştiinţifice la înălţimi impresionan-te; filozoful Hero a
descoperit principiile de bază ale motorului cu aburi; contribuţiile lui
Arhimede, Pitagora şi Euclid au împins matematica la înălţimi care au făcut
posibile începuturile ingineriei mecanice. Totuşi, societatea sclavagistă atinsese
limitele; factori intern şi externi aveau să conducă la distrugerea ei.

Apariţia feudalismului

“Ultimele secole ale declinului Imperiului Roman şi cucerirea lor de către

barbari a distrus un număr de forţe de producţie: agricultura a decăzut,
industria nu mai era capabilă să facă faţă cerinţelor pieţii, comerţul a decăzut
sau a fost distrus pe caale violentă, populaţia rurală şi urbană au
scăzut.” (Karl Marx – Ideologia Germană)

De-a lungul veacurilor, masele barbare au invadat Europa: în est, Goţii,

Germanii şi Hunii; în nord şi vest, Scandinavii; în sud, Arabii. În cucerirea lor
de teritorii ei au răscolit oraşele şi s-au stabilit în aşezări rurale, unde şi-au
agonisit existenţa prin mijloacele agriculturii primitive.

În aceste comunităţi, ei şi-au ales şefi; cu trecerea timpului, şefii erau aleşi din
sânul aceleiaşi familii. Capul familiei privilegiate, prin succesiune, a devenit
şeful natural. Aşezările erau în permanent război cu vecinii lor, rezultând într-o
permanentă cucerire de teritorii, care erau împărţite în loturi mai mici, partea
cea mai mare revenind şefului. De unde, el a devenit cel mai puternic şi cel mai
avut om al comunităţii. În vremuri de restrişte el era acela care asigura protecţia
supuşilor lui, care la rândul lor erau obligaţi să-i asigure serviciul militar. Mai
târziu, aceşti supuşi puteau să evite serviciul militar plătind şefului lor, într-o
formă sau alta, un tribut.

Autoritatea lorzilor acestor aşezări s-a extins şi asupra teritoriilor

înconjurătoare. Lordul datora vasalilor săi “justiţie, ajutor şi protecţie şi
aceştia, la rândul lor, datorau lordului lor credinţă şi respect.”(Lafargue –
Evoluţia proprietăţii). Războaiele şi cuceririle au cristalizat aceste relaţii
feudale. Lorzii şi baronii, împreună cu militarii lor, au format o nouă erarhie
socială, întreţinută prin munca vasalilor lor. După spusele lui Lafargue, “de
îndată ce autoritatea nobilimii feudale s-a consolidat, ea a devenit o sursă de
tulburări pentru ţara pe care ei erau desemnaţi să o apere. Pentru a-şi extinde
teritoriile şi –ca o consecinţă- să-şi consolideze puterea, baronii au întreţinut o
permanentă stare de război între ei, întreruptă din când în când de armistiţii
necesare pentru cultivarea pământurilor. Înfrânţii, când scăpau cu viaţă sau
erau doar jefuiţi, deveneau vasali ai cuceritorilor, care le lua o parte din
pământ. Micii baroni au dispărut înghiţiţi de cei mari, care deveneau feude
puternice, ducate în care lorzii erau ţinuţi în vasalitate.”

Pe măsură ce relaţiile feudale se maturizau, cea mai mare parte a teritoriului

Europei a fost divizat în mari latifundii, moşii, fiecare dintre ele având propriul
ei moşier şi oficiali a căror sarcină era să administreze moşia. Pământul arabil a
fost împărţit în două părţi: cam o treime din el (numit ‘domeniu’) aparţinea
moşierului, iar restul era împărţit între vasali. Păşunile, pădurile şi fâneţele erau
considerate pământuri comune, o reminiscenţă din epoca comunei primitive.
Agricultura avea să facă un mare pas înainte odată cu introducerea unui nou
sistem: partea de pământ posedată de vasali a fost împărţită în parcele mici, răs-
pândite de-a lungul întregului teritoriu, ceea ce a dus la o masivă scădere a
productivităţii.

Structura socială ce s-a dezvoltat sub feudalism a dat naştere unor noi clase şi
grupuri. Cadrul general al acestei noi structuri se asemăna cu acela al unei
piramide, cu un rege în vârful ei, urmat de aristocraţie, marii preoţi şi episcopi.
După ei erau privilegiaţii: baroni, duci, conţi şi cavaleri. La baza piramidei
acestei ordini sociale erau oamenii liberi, servii (hotarnici,, argaţi, iobagi) şi
sclavii.

Spre deosebire de zilele noastre, în care partea principală a avuţiei sociale este
produsă în fabrici, pământul a fost acela care producea aproape toate nevoile
sociale. El a devenit cea mai importantă posesiune a sistemului feudal. Cu cât
mai mult pământ cineva poseda, cu atât acesta era mai puternic. Clasa
conducătoare conducea în virtutea monopolului ei virtual asupra pământului de
care servii erau legaţi. Teoretic, regele era proprietarul întregului teritoriu, dar
în realitate, anumite suprafeţe şi domenii erau atribuite ducilor, care la rândul
lor le încredinţau conţilor iar aceştia atribuiau mici parcele vasalilor. Toţi
trebuiau să presteze diferite servicii pentru superiorii lor, cum ar fi serviciul-
sub-arme, plata unei dijme etc.
Spre deosebire de sclavi, care nu posedau nimic, servii erau ca un chiriaş al
stăpânului. Spre deosebire de sclavi, servii aveau un anumit interes investit în
lotul lor. Ei aveau mai multe drepturi decât sclavii: nici ei, nici familia lor nu
puteau fi vânduţi, aveau asigurată o securitate limitată deşi obligaţiile şi gradul
de aservire erau deosebite de la o moşie la alta. În schimbul pământului atribuit
şi al “drepturilor”, servul era obligat să muncească pe moşia proprietarului, fără
plată, un anumit număr de zile pe săptămână. Alte servicii îi erau cerute –de
exemplu- în zilele de recoltare şi oricând proprietarul avea nevoie de ajutor.
Nevoile proprietarului aveau prioritate. Servul nu putea părăsi pământul şi dacă
unul din copii dorea să se căsătorească cu cineva din afara moşiei, trebuia să
aibă aprobarea proprietarului. Taxele erau impuse pe baza moştenirii iar
femeile puteau beneficia de moştenire numai cu aprobarea proprietarului.

Noua organizare a societăţii bazată pe proprietatea asupra pământului a generat

o nouă dezvoltare a forţelor de producţie. De data aceasta, surplusul de valoare
creat de munca servului era însuşită de pătura aristocratică şi eclesiastică a
clasei conducătoare.

În cuvintele istoricului Meilly: “Este o maximă economică: productivitatea

creşte proporţional pe măsură ce o societate mai liberă asigură muncitorului
în mod absolut o parte mai mare şi sigură a produsului muncii lor. Cu alte
cuvinte, forme sociale mai libere au un efect direct în stimularea producţiei.”

Cum noile clase s-au cristalizat, noi forme ale aparatului de stat au luat fiinţă,
pentru a proteja formele de proprietate feudală. Noua moralitate şi ideologie ce
s-a născut din aceste forme au cimentat relaţiile sociale. Biserica, din ce în ce
mai puternică, a oferit fundaţia spirituală a noii ordini şi prin asta popii au
devenit mai puternici decât regii şi împăraţii, cu proprietăţi teritoriale
extinzându-se între o treime şi jumătate din teritoriile acoperite de creştinătate.
Zeciuiala colectată se ridica până la zece la sută taxe asupra tuturor veniturilor,
bunurilor etc.

În general, statul feudal a rămas slab până la ridicarea monarhiilor absolute ale
secolului al XVI-lea. Ca urmare, continuarea războaielor baroniale a zguduit
provinciile periferice, unde baroni jefuitori şi-au clădit puterea şi prestigiul,
ameninţând poziţia monarhului central. Lupta monarhilor centrali pentru
aservirea altor regiuni este o caracteristică a acestei perioade.Până la urmă,
înfrângerea domnitorilor provinciali, cu permanentele lor lupte şi războaie, a
condus la dezvoltarea comerţului la un nivel superior.

Comerţul a fost la un nivel scăzut. În fact, pământul producea –practic- totul.

Era o economie naturală , orientată spre satisfacerea propriilor necesităţi. Cu
toate acestea, cu pornirea cruciadelor, cu expediţiile spre “Locurile sfinte” , au
apărut noi nevoi şi comercianţii care satisfăceau aceste nevoi au început să se
organizeze mari târguri în Franţa, Belgia, Anglia, Germania şi Italia. Aceste
târguri periodice au jucat un rol esenţial în dezvoltarea comerţului european şi
au ajutat la formarea unei puternice clase de comercianţi bogaţi. Relaţiile
băneşti au început să deterioreze corsetul strâmt al societăţii feudale.

Mână-‘n-mână cu dezvoltarea comerţului s-au dezvoltat şi oraşele. Clasa

negustorilor ce s-a ridicat în oraşe s-a ciocnit cu standardele şi restricţiile
tradiţionale ale feudalismului.

Biserica – de exemplu – considera practicarea cămătăriei ca un păcat,

ameninţând cu excomunicarea celor care o practicau.

În lucrarea sa ‘Bunurile omenirii’, Leo Huberinan explică natura

conflictului. “În feudalism, întreaga atmosferă a fost aceea de limitare , în
timp ce activitatea comercială cerea libertate. Pământul oraşelor aparţinea
proprietarilor feudali, episcopilor, nobililor şi regilor. La început, aceşti
feudali priveau pământul oraşelor la fel cum priveau şi restul pământurilor
lor. Toate formele (taxele feudale, impozitele, serviciile) erau feudale, bazate
pe proprietatea asupra pământului. Şi toate aceste forme se schimbaseră în
ceea ce priveşte oraşele. Reglementările şi justiţia feudală au fost stabilite prin
tradiţie şi erau greu de schimbat. Dar comerţul, prin natura lui, este activ,
dinamic şi intolerant faţă de bariere. El nu se poate limita în cadrul rigid al
formelor feudale.”

De aceea, vechile relaţii trebuiau să fie schimbate. Oraşele au început să-şi

revendice libertatea şi indepen-denţa lor. Treptat au fost adoptate ‘carte’ ale
oraşelor, unele prin înţelegeri, altele prin forţă.

Comerţul însuşi a generat noi forme de bogăţie. Pământul a încetat de a mai fi

singura sursă de putere şi privilegii, banii acumulaţi prin comerţ căpătând un
rol de mai mare importanţă. În oraşe s-a născut oligarhia comercianţilor bogaţi
care controlau şi reglementau micul producător prin sistemul breslelor. Cu
continua diviziune a muncii, au fost create bresle ale meseriaşilor care
cuprindeau dela patroni la ucenici aparţinând aceleiaşi meserii. Pe masură ce tot
mai multă bogăţie se acumula, au apărut conflicte între patroni şi lucrătorii lor.
În secolul al XV-lea au început să ia fiinţă adevăratele sindicate ale lucrătorilor,
concepute pentru a le apăra interesele.

Introducerea economiei bazate pe bani (care a avut un caracter limitat în

sclavagism) a subminat, încet, sistemul feudal. Legile şi tradiţiile lui au fost
modificate pentru a corespunde noului nivel de dezvoltare. Cum servii luau
calea oraşelor pentru a-şi rândui viaţa, banii au început să domine vechile
relaţii, obligaţiile de muncă fiind înlocuite de închiriere. Procesul a fost
accelerat de ciuma care a bântuit Europa la mijlocul secolului al XIV-lea.
Istoricii apreciază că ciuma a ‘măturat’ 30 până la 50 la sută din populaţia
Angliei, Germaniei, Franţei şi a Ţărilor de Jos. Aceasta a avut ca rezultat –între
altele—o lipsă a mâinii de lucru ceea ce a forţat mulţi proprietari de pământ să
introducă munca-contra-plată pentru a putea depăşi dificultăţile.

Apariţia monarhiei absolute

Statul naţional, aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, nu a existat dintotdeauna. În

trecut, populaţiile erau supuse nu naţiunii ci proprietarului, oraşului, localităţii
sau breslei. Oamenii nu se considerau francezi, englezi, etc. ci ca oameni
aparţinând oraşului. Fiecare creştin era membru al bisericii romano-catolice,
care la rândul ei guverna asupra întregii creştinătăţi şi aceasta era puterea
atotcuprinzătoare.

Cu acumularea bogăţiei în oraşe a apărut o clasă capitalistă, care cerea condiţii

prielnice pentru dezvoltarea afacerilor şi comerţului. Ei cereau ordine şi
securitate. Lupta pentru independenţa oraşelor de sub dominaţia stăpânilor
feudali, neîntreruptele lupte între magnaţii locali şi jaful de care erau urmate,
toate acestea au generat necesitatea unei autorităţi centrale, a statului naţional.

Conflictul dintre monarhul central şi marii magnaţi (un conflict între două
secţiuni ale clasei conducătoare) s-a terminat cu victoria monarhilor. Ei erau
sprijiniţi de negustori şi clasa mijlocie, care oferea banii necesari pentru
întreţinerea armatei pe care ei o cereau. Apariţia statului naţional împreună cu
monarhia centrală a fost însoţită de o mare dezvoltare economică. Pentru
sprijinul lor, monarhul a acordat anumite monopoluri şi privilegii anumitor
secţiuni ale clasei mijlocii, şi asta a creat premizele pentru conflictul dintre
monarhii naţionali şi interesele bisericii internaţionale.

Sfârşitul secolului al XV-lea a most martorul începuturilor călătoriilor legate de

marile descoperiri. Columb şi Vasco da Gama au fost finanţaţi de negustori
bogaţi în căutarea unor noi arii de exploatare şi de “Răspândirea cuvântului lui
Dumnezeu”. Au fost create asociaţii de societăţi pe acţiuni pentru a promova şi
finanţa, pentru noi jafuri şi profit.

Cu masivele profituri realizate de pe urma acestor călătorii, mulţi comercianţi şi

financiari au devenit adevărate centre ale puterii şi bogăţiei. Nobili, aristocraţi
şi monarhi au devenit debitori ai comercianţilor bogaţi. O familie de bancheri,
Fuggorii, au mers până acolo încât ei au fost aceia care aveau să decidă cine va
fi făcut împărat al Sfântului Imperiu Roman!

Noua dezvoltare economică a generat orânduirea capitalistă. Bazele economiei

feudale au început să se dezintegreze odată cu creşterea bogăţiei şi puterii
burgheziei. Noi valori, idei, filozofii şi moravuri au evoluat odată cu noile
relaţii. Vechea clasă conducătoare rezista cu încăpăţânare schimbărilor.

Potrivit explicaţiei lui Marx: “La un anumit stadiu de dezvoltare, forţele

materiale de producţie ale societăţii intră în conflict cu relaţiile de producţie
existente sau –ceea ce este acelaş lucru în termeni juridici—cu relaţiile de
proprietate înăuntrul cărora ele operaseră până atunci. Din forme ale
dezvoltării forţelor de producţie ele s-au transformat în cătuşele lor. Acesta
este momentul de început al unei ere de revoluţie sociată.” Mai târziu, Marx a
adăugat: “Nici o orânduire socială nu este distrusă înainte ca toate forţele de
producţie pentru care ea a fost creată se mai pot dezvolta, şi niciodată noi
relaţii de producţie înlocuiesc pe cele vechi înainte de maturizarea noilor
condiţi materiale înăuntrul vechii orânduiri.”

Vechea societate a fost subminată în timpul perioadei anterioare. Probabil că

una dintre cele mai mari provocări împotriva vechii ordini a fost atacul contra
catolicismului. În acea perioadă, biserica nu era doar o instituţie religioasă ci
era un adevărat bastion al ordinei sociale. În afară de a fi un puternic proprietar
de pământ, ea colecta o zeciuială de la fiecare, avea tribunalele şi privilegiile ei,
controla învăţământul şi modela aspectul moral al populaţiei. Odată, Carol I a
spus: “În timp de pace, oamenii sunt guvernaţi mai mult de altar decât prin
sabie.”Biserica cenzura cărţi şi folosea ameninţarea cu ex-comunicarea
oponen-ţilor. Se spune că aceasta a fost o perioadă foarte religioasă, dar asta
este mult exagerat de istorici. Mai mult decât a trăi potrivit preceptelor
religioase, religia a fost folosită pentru a justifica vechea orânduire. Totul,
incluzând gândirea politică, era exprimat în termeni religioşi. Cei care voiau să
răstoarne sistemul, trebuiau mai întâi să asalteze monopolul catolicismului.

La începutul secolului al XVI-lea, monarhia absolută a intrat în conflict cu

însăşi biserica catolică. Reforma protestatntă inaugurată de Luther a furnizat
armele pentru lupta contra puterii papale. În Anglia, Henric al VIII-lea a rupt cu
catolicismul şi a confiscat averile mânăstirilor, care a fost irosită în costisitoare
războaie europene şi irlandeze.

Revoluţia capitalistă
Puritanismul variantei calviniste corespundea înfăţişării şi moralităţii clasei de
mijloc în creştere din oraşe şi sate cu accentul pus pe încrederea de sine şi
succes personal. Clasa mijlocie era acum în situaţia unei dezvoltări rapide, mai
aales după adaptarea la erupţia inflaţionistă ce a avut loc în anii 1540-1640,
perioadă în care preţurile s-au împătrit; tot mai mult, această clasă a intrat în
conflict cu vechea clasă con-ducătoare.

În Anglia, lupta dintre noua burghezie şi vechea ordine a luat forma războiului
civil. În noul tip de armată Oliver Cromwell a condus clasele mijlocii în luptă
armată împotriva regelui şi a vechilor rânduieli. În 1649, regele a fost decapitat
şi o republică capitalistă a fost proclamată. Bizuindu-se pe sprijinul armatei, s-a
declarat el însuşi ca şef al unei dictaturi militare de tip bonapartist. Elementele
democratice de stânga (egalitarii şi agrarienii), care ameninţau drepturile
proprietatea capitalistă, trebuiau reprimate fără milă. De aci mai departe, noul
regim s-a bizuit pe o bază socială îngustă- forţele armate. În aceste
circumstanţe critice, regimul capitalist de manieră bonapartistă s-a redus la
conducerea de către un singur om.

Structurile feudale au fost lichidate împreună cu Camera lorzilor şi monarhia.

Vechea clasă conducătoare a fost înfrântă iar clasele de jos au fost ţinute la
locul lor. Lupta parlamentarismului împotriva regelui a fost văzută de istorici şi
chiar de unii contemporani ca o luptă împotriva tiraniei şi pentru libertatea
religiei, dar după cum a comentat Marx, “aşa cum cineva nu poate fi judecat
pe baza a ceea ce acesta gândeşte despre sine-însuşi, tot aşa, transformările
care au avut loc în această perioadă nu pot fi judecate pe baza conştiinţei ei ci
dimpotrivă, această conştiinţă socială trebuie explicată prin contradicţiile
vieţii ei materiale, prin contradicţiile ce existau între forţele sociale de
producţie şi relaţiile de producţie.”

Leon Troţki, unul dintre conducătorii revoluţiei ruse a notat cândva: “De-a
lungul istoriei, revoluţiile au fost totdeauna urmate de contra-revoluţii.
Totdeauna, contra-revoluţiile au tras societatea înapoi, dar niciodată mai
înapoi decât punctul de la care a pornit revoluţia.” Aşa a fost în 1660 şi 1689,
când marea burghezie s-a grăbit să facă un compromis cu aşa-numitele
elemente democratice ale aristocraţiei. Monarhia şi Camera lorzilor au fost
restaurate, cu toate că ele nu aveau să mai joace acelaş rol ca predecesorii lor ci
dimpotrivă, ele au devenit parte integrantă a statului capitalist. Ei înşişi
proprietari, burghezii erau preocupaţi de propriul lor viitor şi de menţinerea
vechii rânduieli cu puterea menţinută în propriile lor mâini.

O sută de ani mai târziu, revoluţia capitalistă franceză a mers până la capăt, fără
nici un compromis. Revoluţia franceză, asemeni corespondentului ei englez a
început cu o ruptură în însăş clasa conducătoare. Regele şi miniştrii săi s-au
ciocnit asupra unei scheme de evitare a unei rupturi cu parlamentul, care
reprezenta nobilimea, înalţii prelaţi, camarila regală etc. Ultimul apel împotriva
tiraniei guvernamentale a declanşat o imprevizibilă şi sângeroasă răscoală pe
străzile oraşelor. Răscoala a adus la suprafaţă toată nemulţumirea ce mocnea
împotriva vechii rânduieli în rândurile clasei de jos şi mijlocii. “Revolta
nobilimii a fost –explică George Rude—mai curând o ‘uvertură’ decât o
revoluţie care, aducând împre-ună clasele de jos şi mijlocii într-o acţiune
comună împotriva regelui şi a aristocraţiei, a realizat un act unic în Europa
contemporană”. În pofida unor încercări ‘de sus’ de a realiza o reformă, ele au
fost insuficiente pentru a preveni revoluţia ‘de jos’.

Ca în toate revoluţiile populare, masele sunt acelea care inundă scena istoriei.
Cei mai cutezători păşesc în avant-scenă şi împing revoluţia mult spre stânga.
Între 1789 şi 1793 vechia rânduire feudală şi aristocraţia au fost complet
măturate. Regimul a avut în frunte clasa revoluţionară de mijloc, iacobinii, care
au fost sprijiniţi şi împinşi de masele de plebei alcătuite din muncitori şi
meseriaşi. O mişcare spre dreapta a avut loc în 1794 când a fost instalat un
guvern al ‘Directoratului’. Acesta, la rândul lui a făcut loc unei noi contra-
revoluţii politice, care a adus la putere un nou tip de regim, bazat pe lege şi
ordine, al lui Napoleon Bonaparte. Fapt este că vechea ordine a fost zdrobită şi
drepturile noii burghezii, bazate pe proprietate au rămas intacte. Schimbarea
puterii politice nu a fost însoţită de o dare înapoi, ea nu a adus înapoi vechea
orânduire feudală ci a fost doar o schimbare rezultată din lupta dintre diferitele
secţiuni ale burgheziei.

Triumful capitalismului

Revoluţia marii burghezii a deschis drumul capitalismului. Schimbările în

agricultură au asigurat dez-voltarea capitalului agrar, în care vechile moşii
feudale au fost divizate şi distribuite ţăranilor. În Anglia, conversia unei părţi a
aristocraţiei înainte de revoluţie, a pregătit condiţiile pentru ruinarea ţărănimii
însăşi. Guvernele, în loc să acţioneze ca o frână în calea comerţului şi
industriei, a promovat cauza lor.

Prin hoţie, delimitări şi jaf, prin competiţie, mijloacele de producţie au fost

concentrate în mâini din ce în ce mai puţine. Ruinarea agricultorilor a creat o
rezervă de forţă de muncă în oraşe. Structura de clasă s-a simplificat: pe de o
parte erau capitaliştii iar pe de altă parte era proletariatul lipsit de orice
proprietate. Singura proprietate a proletariatului era forţa lui de muncă. Singura
lui cale de a supravieţui era de a vinde capitalistului forţa lui de muncă, în
schimbul unei plăţi. În procesul de producţie, proletarii produceau o valoare
mai mare decât ceea ce ei primeau ca plată; valoarea excedentară, plus-valoarea
era expropriată de capitalist. În căutarea profitului, pe lângă concurenţa contra
rivalilor, clasa capitalistă a fost forţată să introducă noi metode de producţie; pe
această cale, din punct de vedere istoric, capitalismul a jucat un rol progresist
prin continua revoluţionare a forţelor productive.

Prin exportul lui –la început-- de mărfuri şi –mai târziu-- de capital,

capitalismul a modelat o lume după propria sa imagine. Treptat, forţele de
producţie, tehnologia şi ştiinţa au întrecut statul naţional care-l protejează.

Imperialismul

În perioada dintre 1870 şi 1900, lumea era deja împărţită între marile puteri. În
1870 o zecime din Africa a fost împărţită; în 1900, nouă zecimi ale
‘Continentului negru’ era în mâinile Angliei, Franţei sau ale altor imperii
europene. În 1914 procesul de divizare a lumii între puterile coloniale era
terminat şi capitalismul a intrat în stadiul lui cel mai înalt, imperialismul.
Trusturi şi monopoluri gigantice s-au dezvoltat din ceea ce fusese creat în
perioada precedentă, a competiţiei. “Din ce în ce mai mult, statul a fusionat cu
monopolurile şi instituţiile financiare şi adesea, frecvent, acţiona în interesul
lor. În această epocă, producţia este însoţită de exportul de capital.” (Lenin)

În lupta pentru noi pieţe de desfacere, stadiul imperialist a adus cu sine

ameninţarea războiului mondial. Datorită noii înfăţişări a lumii şi creşterii
impetuoase a producţiei, noi pieţe puteau fi obţinute acum numai printr-o nouă
împărţire a lumii, ceea ce –inevitabil- ducea la un conflict între state la scară
mondială. Războiul mondial este un indiciu al contradicţiilor dintre caracterul
privat al proprietăţii asupra mijloacelor de producţie pe-de-o-parte, şi statul
naţiona pe de altă parte. Dar spre deosebire de orânduirile anterioare,
capitalismul a creat premizele materiale pentru o nouă ordine, socialistă, care
poate asigura belşugul pentru toţi.

Proletariatul este singura clasă consecvent revoluţionară, capabilă să ducă până

la sfârşit revoluţia socialistă. Aceasta decurge din poziţia ei particulară în
producţia socială. Clasa muncitoare este organi-zată în fabrici şi forţată să co-
opereze în procesul de producţie. Ea însăşi se organizează în mari sindicate şi
apoi în propriul ei partid. Spre deosebire de toate celelalte teorii, marxismul
înzestrează acest partid cu o ideologie şi obiectiv clar în misiunea clasei
muncitoare de a lichida capitalismul. Partidul bolşevic, condus de Lenin şi
Troţki, au reprezentat pentru muncitorii din toată lumea un model viu al unui
asemenea partid.
Ţărănimea şi clasele mijlocii nu pot exercita un rol conducător datorită poziţiei
lor sociale. Ţărănimea este răspândită în mediul rural şi nu are o concepţie a
unităţii şi internaţionalismului. Straturile claselor mijlocii tind să urmeze fie
burghezia, fie proletariatul.

În fapt, ţărănimea a fost unealta clasică a bonapartismului – un regim bazat pe

forţa armată – oscilând între clase. În epoca imperialismului şi a decăderii
monopolului capitalist, dacă clasa muncitoare nu reuşeşte să aducă păturile
mijlocii sub steagul socialismului, ele vor cădea în braţele reacţiunii.

Legea dezvoltării inegale

Dintr’un sistem social progresist, capitalismul devenise o cătuşă în dezvoltarea

producţiei şi a societăţii. Marx a crezut că proletariatul va prelua puterea mai
întâi în ţările capitaliste dezvoltate: Anglia, Germania şi Franţa. Cu toate
acestea, cu apariţia imperialismului , –în cuvintele lui Lenin -- lanţul
capitalismului

“s-a rupt în inelul lui cel mai slab” , în înapoiata Rusie.

Societatea nu se dezvoltă în linie dreaptă ci potrivit legilor ei, ale dezvoltării

inegale. La scară mondială, creşterea inegală se intersectează cu introducerea
de noi produse şi idei din diferite sisteme sociale. Înapoierea Rusiei semi-
feudale a co-existat cu producţia bazată pe cea mai modernă tehnologie
concentrată în oraşe, datorită enormului capital străin importat din Franţa şi
Anglia. Noul proletariat industrial ce lua astfel fiinţă a acceptat cea mai
avansată ideologie a clasei muncitoare: marxismul.

În multe dintre ţările sub-dezvoltate, rănile deschise datorate imperios-

necesarei reforme agrare, autocraţiei, opresiunii naţionale şi stagnării
economice a generat o profundă nemulţumire a maselor. Obiectivele
revoluţiilor burghezo-democratice. care ar fi pus bazele dezvoltării capitaliste,
fie că au fost doar parţial realizate, fie că au fost neîndeplinite.

În aceste ţări, burghezia a intrat în scenă prea târziu pentru a mai putea să aibă
un rol similar predecesorilor ei în secolele XVII şi XVIII. Cât priveşte Rusia
premergătoare anului 1917, ea era prea slabă şi legată prin mii de fire –prin
mariaje şi ipoteci-- de proprietarii de pământ şi imperialişti. Burghezia
naţională a preferat să stea agăţată de vechea ordine în loc să se adreseze
claselor de jos pentru a înfăptui revoluţia anti-feudală. Singura clasă capabilă să
înfăptuiască revoluţia era proletariatul, unind în jurul lui cele mai sărace straturi
ale ţărănimii. Odată ajunsă la putere, aşa cum s-a întâmplat în Octombrie 1917,
ea a dat pământ ţăranilor, a expulzat imperialiştii şi a unificat ţara. Cu toate
acestea, proletariatul nu se putea opri aici; el trebuia să purceadă la înfăptuirea
obiectivelor revoluţiei socialiste: naţionalizarea industriei de bază, a pământului
şi a instituţiilor financiare.

Revoluţia rusă a fost cel mai mare eveniment în întreaga istorie a umanităţii.
Pentru prima oară, capitaliştii, moşierii şi gangsterii au fost alungaţi, clasa
muncitoare a preluat puterea şi a organizat un stat democratic al
muncitorilor. Acesta avea să fie începutul revoluţiei internaţionale socialiste şi
o confirmare deplină a teoriei revoluţiei permanente.

Din nefericire, trădarea revoluţiei socialiste în Germania şi alte ţări a condus la

izolarea revolutiei într-o ţară înapoiată şi devastată. Distrugerile războiului,
analfabetismul de masă, războiul civil, epuizarea, au pus o grea povară pe
umerii slabi ai clasei muncitoare şi a contribuit la degenerarea revoluţiei.
Acestea sunt condiţiile obiective care au încurajat birocraţia în aparatul de stat,
în sindicate şi partid. Stalin s-a ridicat la putere pe spinarea acestei noi caste
birocratice. În istorie, individul nu se reprezintă pe sine însuşi ci interesele unui
grup, caste or clase a societăţii.

Stalinismul şi monstruoasa lui dictatură nu s-a format din Partidul bolşevic sau
din revoluţia socialistă, ci din izolarea şi înapoierea materială a Rusiei. El a
distrus democraţia muncitorească pentru a-şi păstra privilegiile şi puterea.

Oricum, stalinismul a păstrat noua formă de proprietate naţionalizată a

industriei şi industria planificată. Sovietele (Consilii muncitoreşti) şi
democraţia muncitorească au fost zdrobite de contra-revoluţia politică
stalinistă. Numai printr-o nouă revoluţie politică ar fi putut fi restaurată
democraţia muncitorească din timpul lui Lenin şi Troţki. Aceasta nu ar însemna
o reîntoarcere la capitalism ci o lichidare a birocraţiei elitei privilegiate, în timp
ce masele însăşi ar deveni implicate în conducerea societăţii şi a statului.

Transformarea socialistă

Transformarea socialistă aduce după sine o formă superioară a societăţii prin

sfărâmarea cătuşelor ce frânau dezvoltarea forţelor de producţie. Obstacolele
ridicate de proprietatea privată şi de statul naţional sunt înlăturate, permiţând
planificarea dezvoltării proprietăţii socialiste pentru beneficiul majorităţii.

Revoluţia socialistă nu poate fi limitată la o singură ţară, dar o pune pe ordinea

de zi a lumii. Economia mondială şi diviziunea mondială a muncii creată de
capitalism, cer o soluţie internaţională. O Uniune Socialistă a Statelor Europei
ar pregăti terenul pentru o Federaţie Mondială de State Socialiste şi pentru
planificarea internaţională a producţiei. Aceasta va crea baza pentru o
“producţie planificată şi armonioasă a bunurilor pentru satisfacerea nevoilor
umane.”

Una din primele sarcini ale clasei muncitoare victorioase va fi distrugerea

maşinii de stat a vechii orânduiri. În toate orânduirile bazate pe clase, statul a
apărut ca “un organ al conducerii de clasă, un organ al oprimării unei clase de
către altă clasă.” Aceasta ridică chestiunea: are nevoie clasa muncitoare de un
stat? Anarhiştii răspund: nu. Dar ei nu reuşesc să înţeleagă că o anumită formă
de forţă este necesară pentru a ţine în frâu vechii moşieri, bancheri şi capitalişti.
De aceea, proletariatul trebuie să construiască o nouă formă de stat care să-i
reprezinte interesele. Într’un stat al muncitorilor, majoritatea ţine sub control o
minoritate de foşti capitalişti şi de aceea, masivul şi birocraticul aparat de stat al
trecutului nu mai este necesar. Această ‘Dictatură a proletariatului’ sau
‘Democraţia muncitorilor’ cum Troţki prefera să o numească, a lărgit şi extins
cele mai largi forme ale democraţiei burgheze.

Marx a definit democraţia burgheză ca acordând muncitorilor posibilitatea de a

decite fiecare cinci ani, care secţiune a clasei conducătoare le va ignora
interesele în parlament. Fiecare putea spune orice voia, atâta timp cât consiliile
monopolurilor decideau în realitate ce trebuia făcut.

Noul stat al muncitorilor va extinde democraţia din sfera politică la cea

economică prin naţionalizarea majorităţii monopolurilor. Noile organe ale
puterii, cum au fost ‘sovietele’ în Rusia, bazate pe poporul înarmat, vor
constitui ‘corpuri operative, legislative şi operative în acelaşi timp’. Birocraţia
ar fi înlocuită prin angajarea maselor în conducerea statului şi societăţii. Cu
scopul de a preveni formarea unui nou formalism birocratic, proletariatul
Parisului, în 1871 şi al Rusiei, în 1917 au introdus următoarele măsuri:

Alegerea tuturor oficialilor, cu dreptul de re-chemare.

Nu armată permanentă, ci inarmarea poporului.

Niciun oficial să fie retribuit mai mult decât un muncitor calificat.

Poziţiile de stat să fie ocupate de popor, prin rotaţie.

Cu reducerea săptămânii de lucru, maselor le-a fost acordată posibilitatea de a

se dedica afacerilor de stat şi să obţină cheile de acces la cultură, ştiinţă şi artă.
Pentru că --aşa cum a spus cândva Engels-- dacă arta, ştiinţa şi guvernarea
rămân apanajul unei minorităţi, aceştia vor folosi şi abuza de aceste poziţii în
propriul lor interes, aşa cum a fost cazul în ţările staliniste.

Din punct de vedere istoric, statul a apărut odată cu apariţia societăţii bazate pe
clase. De unde, de la începuturile lui, statul muncitorilor a început să se
ofilească, aşa cum clasele însăşi au început să se dizolve în societate. Acesta
este motivul pentru care Engels a caracterizat statul proletar ca un ‘semi-stat’.

“În socialism, o mare parte a ‘democraţiei’ primitive va fi -inevitabil-

reînviată; pentru prima dată în istoria societăţii civilizate, masa poporului se
va ridica şi va participaindependent, nu numai prin votare şi alegeri dar şi în
administraţia de zi-cu-zi a afacerilor de stat. În socialism toţi vor guverna şi
curând se vor obişnui a nu fi guvernaţi”.(Lenin – Statul şi revoluţia)

În acest prim-stagiu al socialismului –cum l-a numit Marx- societatea va

arăta “aşa cum ea a ieşit din societatea capitalistă; de aceea, în toate
privinţele, -- economic, moral şi intelectual – ea va purta încă pecetea vechii
societăţi din al cărei pântec s-a născut”. (Marx – Critica Programului de la
Gotha). Deşi exploatarea omului de către om a luat sfârşit, producţia nu a atins
încă înaltul nivel necesar pentru a desrădăcina complet inegalităţile şi
diferenţele de clasă. Oamenii vor continua să se conducă după princi-piul:
‘Cine nu munceşte, nu mănâncă’. Statul, în pofida caracterului lui transitoriu,
va rămâne paznicul inegalităţii.

Socialismul – societatea fără clase

Cu paşi mari înainte făcuţi în producţie, bazată pe cele mai înaintate realizări
ale ştiinţei şi pe planificarea conştientă, omenirea păşeşte în înalta împărăţie
a adevăratei societăţi . Clasele şi statul vor fi în întregime înlăturate; societatea
va adopta un nou principiu: ‘De la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după
nevoi’. Diferenţele dintre sat şi oraş, dintre munca intelectuală şi cea fizică se
vor şterge, odată cu dezvoltarea în continuare a forţelor de producţie. În
cuvintele lui Lenin, “orizontul îngust al legii burgheze” care con-strânge să
calculezi, cu cruzimea unui Shylock, dacă nu cumva cineva a lucrat o jumătate
de oră mai mult decât altcineva, dacă nu cumva cineva este plătit mai puţin
decât altcineva, acest orizont îngust va fi depăşit. Atunci, societatea nu va mai
fi necesară pentru distribuţia produselor, pentru a reglementa cât primeşte
fiecare; fiecare va lua gratuit ceea ce are nevoie.

Natura barbară a societăţii bazată pe clase îşi va înceta existenţa. Pre-istoria

omenirii va fi încheiată. Forţele de producţie create de-a lungul a mii de ani de
reglementări de clasă au pus bazele societăţii fără de clase, în care statul şi
diviziunea muncii au fost depăşite. Omenirea îşi propune să cucerească natura,
să deschidă noi şi impresionante orizonturi ale ştiinţei şi tehnologiei. În
cuvintele lui Engels, “guvernarea oamenilor este înlocuită de administrarea
lucrurilor”.

Iar Troţki a subliniat că “Odată ce a terminat cu forţele anarhice ale propriei

sale societăţi, omul se va aşeza să lucreze pentru sine, în mojarul şi retorta
chimistului. Pentru prima dată omenirea se va privi pe sine însuşi ca o
materie-primă, sau, în cel mai bun caz, ca un semi-produs chimic şi psihic.
Socialismul va însemna un salt din domeniul necesităţii în acela al libertăţii; în
acelaşi sens, omul de azi, cu toate contradicţiile şi neînţelegerile lui, va
deschide drumul pentru o nouă rasă, mai fericită”. (Leon Troţki – În apărarea
lui Octombrie)

INTRODUCERE ÎN ECONOMIA POLITICĂ MARXISTĂ

Introducere

În zilele noastre, sub influenţa crizei capitaliste, mulţi muncitori au căpătat o

‘sete’ pentru cunoştinţe economice. Ei încearcă să înţeleagă forţele care le
domină viaţa. Această scurtă introducere în economia politică marxistă nu
încearcă să ofere muncitorilor cu conştiinţă de clasă un tratat complet de
economie, ci un ghid referitor la legile de bază ale mişcării societăţii capitaliste
care-i domină existenţa.

Superficialitatea economiei politice capitaliste este demonstrată de

incapacitatea ei de a înţelege criza ce afectează propriul ei sistem. Rolul ei este
de a ascunde exploatarea clasei muncitoare şi de a ‘dovedi’ superioritatea
societăţii capitaliste. Flecarele lor ‘teorii’ şi ‘soluţii’ sunt incapabile să
peticească natura putredă şi malignă a capitalismului. Numai aşezarea societăţii
pe baze socialiste şi introducerea unei economii planificate poate pune capăt
coşmarului şomajului, depresiunii şi haosului.

Aripa de dreapta a leaderilor laburişti au respins vechiul lor dumnezeu, Keynes,

pentru a-l înlocui cu soluţii economice mai ‘ortodoxe’: reduceri, blocarea de
salarii, măsuri anti-inflaţioniste. Reformiştii de stânga încă se agaţă de politica
capitalistă a trecutului (controlul importului etc), care s’au dovedit complet
inefective sub capitalism.
Numai cu o înţelegere marxistă a societăţii capitaliste, muncitorul conştient se
poate descurca în noianul de minciuni şi denaturări ale economiştilor capitalişti,
pentru a le combate influenţa în mişcarea muncitorească.

Condiţiile capitalismului

Astăzi, producţia modernă este concentrată în mâinile unor companii gigantice;

Unilever, ICI, Ford, British Petroleum, sunt doar câteva exemple ale firmelor
care ne domină viaţa. Deşi este adevărat că micii întreprinzători continuă să
existe, ei reprezintă producţia trecutului şi nu a prezentului. Producţia modernă
este –în esenţă- o producţie de masă.

În momentul de faţă, economia britanică este controlată de primele 200 de

companii care, împreună cu 35 de bănci şi instituţii financiare reprezintă 85 la
sută din venitul global. Această dezvoltare s-a realizat de-a lungul a peste două
sute de ani de lupte acerbe, concurenţă şi războaie. Când economiştii clasicişti
preziceau un viitor al comerţului liber, Marx a explicat dezvoltarea
monopolurilor din concurenţa care punea la zid firmele mai slabe.
Monopolismul capitalist a crescut şi a abolit libera-concurenţă.

La prima vedere, apare că bunurile şi lucrurile sunt produse mai ales pentru a
satisface necesităţile populaţiei. Evident, orice societate trebuie să facă acest
lucru. Dar în capitalism, bunurile nu sunt produse numai pentru a satisface
nevoile cuiva; în primul rând ele trebuie să fie vândute. Aceasta este funcţia de
căpetenie a industriei capitaliste.

“Sunt în afaceri să fac bani, nu automobile!” Aceste faimoase cuvinte ale lui
Lord Stokes, fostul preşedinte al companiei British Leyland, sunt expresia
perfectă a aspiraţiilor întregii clase capitaliste.

Procesul de producţie capitalist cere existenţa anumitor condiţii. În primul rând

existenţa unei largi clase de muncitori fără proprietate care sunt obligaţi să se
vândă ei înşişi, pentru a putea trăi. Concepţia burgheză conservatoare a
‘democraţiei proprietăţii’ este o absurditate, pentru că dacă masa populaţiei ar
poseda suficient pentru a putea trăi, capitaliştii nu ar găsi muncitorii care să
producă profiturile lor. În al doilea rând: mijloacele de producţie trebuie să fie
concentrate în mâinile capitaliştilor. De-a lungul veacurilor, ţăranii şi cei ce
posedau propriile lor mijloace de producţie au fost zdrobiţi fără milă iar
mijloacele lor de existenţă au fost jefuite de capitalişti şi moşieri. Aceştia, la
rândul lor, angajau muncitorii pentru a lucra cu aceste mijloace de producţie şi
a produce plus-valoare.
Valoare şi marfă

Cum lucrează capitalismul? Cum sunt exploataţi muncitorii? De unde vine

profitul? Ce cauzează prăbuşirile?

Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie mai întâi să descoperim cheia

acestui mister: ce este valoarea? Odată rezolvată această problemă, celelalte
răspunsuri se dezvăluie singure. Înţelegerea a ceea ce este valoarea, este
esenţial pentru înţelegerea economiei societăţii capitaliste.

Toate întreprinderile capitaliste produc bunuri şi prestează servicii sau, mai

corect, ele produc mărfuri. Ceea ce înseamnă bunuri sau servicii produse numai
pentru vânzare. Bineînţeles, cineva poate produce ceva pentru propriul său
consum. Înainte de existenţa capitalismului mulţi oameni trebuiau să facă aşa.
Dar astea nu erau mărfuri. Înainte de toate, producţia capitalistă constă în
producţia şi acumularea unei imense cantităţi de mărfuri.. Acesta este motivul
pentru care Marx însuşi a început cercetarea capitalismului cu analiza
caracterului producţiei de marfă în sine.

Fiecare marfă are, pentru populaţie, o valoare de întrebuinţare. Asta înseamnă

că ea este folositoare pentru cineva, altminteri nu ar putea fi vândută.
Această valoare de întrebuinţare este limitată de proprietăţile fizice ale mărfii.

Ea are deasemenea o valoare . Ce este ea şi cum poate fi ea arătată?

Dacă, pentru circumstanţă, lăsăm de-o parte banii, la schimb, mărfurile se

schimbă în anumite proporţii:

De exemplu:

o pereche de pantofi )

un ceas ) = zece metrii de stofă

trei sticle de wisky )

un cauciuc de maşină )

Fiecare din articolele din partea stângă poate fi schimbat pentru zece metrii de
stofă. La fel, în aceleaşi cantităţi ele pot fi schimbate şi între ele.
Acest exemplu simplu arată că aceste mărfuri diferite, conţin în
ele ceva, o valoare de schimb. Dar ce face o pereche de pantofi să fie egală cu
10 metrii de stofă? Sau ca un ceas să fie egal cu trei sticle de wisky? şi aşa mai
departe.

Evident, trebuie să existe ceva comun tuturor acestor mărfuri. Este clar că nu
poate fi nici greutatea sau culoarea, nici tăria. Din nou, nu pentru că ele sunt
folositoare; la urma-urmei o pâine merită mai puţin decât un Roll Royce, dar
prima este o necesitate în timp ce al doilea produs este un lux! Aşa stând
lucrurile: care este calitatea comună a exemplelor citate? Singurul lor factor
comun constă în aceea că ele sunt produse ale muncii umane.

Cantitatea de muncă umană conţinută într’o marfă este exprimată în timp:

săptămâni, zile, ore, minute.

Să ne întoarcem la exemplu: toate aceste mărfuri pot fi exprimate în funcţie de

factorul lor comun, timpul de muncă.

5 ore (de muncă) = valoarea pantofilor

5 ore (de muncă) = valoarea cauciucului de maşină

5 ore (de muncă) = valoarea ceasului

5 ore (de muncă) = valoarea sticlei de wisky

5 ore (de muncă) = valoarea stofei

Timpul mediu

Dacă privim mărfurile ca valori de întrebuinţare (utilitatea lor) le vom vedea ca

‘pantofi’, ‘ceas’ etc., ca produse ale unei forme specifice de muncă: cea a
cizmarului, a ceasornicarului etc. Dar în procesul schimbului, mărfurile sunt
privite în mod diferit. Caracterul specific este ignorat şi ceea ce este considerat
este timpul mediu; ele apar ca un număr-mediu de unităţi de timp. Acum, în
procesul de schimb comparăm cantitatea de muncă cheltuită pentru producerea
mărfii; toată munca în întreaga ei diversitate, este redusă la simple unităţi medii
de muncă.

Este adevărat că mărfurile produse de muncă mai calificată conţin o valoare

mai mare decât cele produse de o muncă mai puţin calificată. De aceea, în
procesul de schimb, unităţile de muncă calificată sunt reduse la un anumit
număr de unităţi de muncă simplă, necalificată. De exemplu, raportul dintre o
unitate de muncă calificată = 3 unităţi de muncă necalificată, sau mai simplu,
munca calificată are o valoare de trei ori mai mare decât munca necalificată.

Explicat mai simplu, valoarea mărfii este determinată de timpul mediu folosit
pentru producţia ei. (Sau cât timp este necesar pentru producţia ei.) Dar lăsând
lucrurile doar aşa, ar apărea că un lucrător leneş produce o valoare mai mare
decât un lucrător mai eficient!

Hai să luăm ca exemplu un cizmar care decide să folosească metodele depăşite

de confecţionare a pantofilor folosite în Evul Mediu. Folosind această metodă,
îi va trebui o zi întreagă ca să facă o pereche de pantofi. Când încearcă să-şi
vândă pantofii pe piaţă, el va descoperi că pantofii lui valorează tot atât cât cei
produşi în fabricile cu cel mai modern echipament.

Dacă aceste fabrici produc o pereche de pantofi în –să zicem-- o jumătate de

oră, ei vor “conţine” mai puţină muncă (şi de aceea vor avea o valoare mai
mică) şi se vor vinde mai ieftin. Asta va duce de râpă cizmarul care continuă să
folosească metode medievale. Munca lui pentru a produce o pereche o pereche
de pantofi care depăşeşte jumătatea de oră necesară în condiţiile moderne, va fi
o muncă risipită. Sub ameninţarea dispariţiei, el va fi forţat să introducă tehnica
modernă şi să producă pantofi cel puţin în acelaşi timp la care a ajuns
societatea.

În fiecare moment dat, folosind munca, echipamentul şi metodele medii, toate

mărfurile cer un anumit timp pentru a fi produse. Acesta este determinat de
nivelul tehnic al societăţii în acel moment. În cuvintele lui Marx, toate
mărfurile trebuie produse într-un timp socialmente necesar. Orice timp cheltuit
dincolo de acest nivel este muncă nefolositoare, cauzând creşterea costului de
producţie iar firma devine necompe-titivă.

Pentru a fi mai precis, valoarea unei mărfi este determinată de cantitatea

timpului de muncă socialmente necesar pentru producerea lui. Bineînţeles,
această cantitate se schimbă în permanenţă pe măsură ce o nouă tehnologie sau
metode sunt introduse. Concurenţa elimină producătorii ineficienţi.

Aşa putem înţelege dece pietrele preţioase au o valoare mai mare decât
obiectele de uz zilnic. Mai multă muncă socialmente necesară este cheltuită
pentru a le găsi şi extrage, decât pentru producerea obiectelor obişnuite.
Deaceea, valoarea lor este considerabil mai mare.
Pe de altă parte, un lucru poate avea o valoare de intrebuinţare , fără a avea însă
o valoare, pentru că pentru crearea lui nu s’a cheltuit nici o muncă, cum sunt
aerul, râurile, pământul virgin, păşunile naturale etc. De aceea, munca nu este
singura sursă de bogăţie, de valori de întrebuinţare, dar natura este o sursă.

Din cele de mai sus rezultă că o creştere a productivităţii duce la creşterea

volumului de bunuri produse (bogăţie materială), dar poate reduce valoarea
mărfurilor produse prin reducerea timpului de muncă încorporat în fiecare
produs. De aceea, creşterea productivităţii rezultă în creşterea bogăţiei. Cu două
paltoane pot fi îmbrăcate, două persoane; cu un palton, poate fi îmbrăcată doar
una. Oricum, creşterea abundenţei materiale poate duce la o scădere a valorii
bunurilor.

Banii

Datorită dificultăţilor ridicate de troc (schimb în natură), tot mai des au început
să fie folosite bunuri de uz comun, ca ‘bani’. Valoarea exprimată în bani se
numeşte preţ. Aurul a fost folosit datorită calităţilor lui: concentreaza o valoare
mai mare într-un volum mic, poate fi uşor divizat în monezi şi are o durată mai
lungă.

Ca şi pentru toate celelalte mărfuri, valoarea propriu-zisă a aurului este

determinată de timpul de muncă cheltuit pentru producerea lui. De exemplu, să
zicem că sunt necesare 40 de ore de muncă pentru a produce o uncie de aur.
Atunci, toate celelalte bunuri care cer acelaşi timp pentru a fi produse sunt
egale cu o uncie de aur. Cele care cer numai jumătate din acest timp, valoarea
lor este înjumătăţită ş.a.m.d.

O uncie de aur = 40 ore de muncă

½ uncie de aur = 20 ore de muncă

¼ uncie de aur = 10 ore de muncă

Aşa dar:

O maşină (40 de ore de muncă) = o uncie de aur

O masă (10 ore de muncă) = ¼ uncie de aur

Datorită schimbărilor în tehnica de producţie şi creşterii productivităţii mucii,

toate valorile mărfurilor sunt într-o continuă fluctuaţie, precum într-o gară,
trenurile sosesc şi pleacă la ore diferite. Dacă iei ca punct de referinţă ora de
plecare a unui singur tren, s-ar produce confuzie. Numai stând ferm pe o
singură rampă poţi realiza cu acurateţe ceea ce se întâmplă de fapt. În legătură
cu schimbul de mărfuri, aurul este cel ce acţionează ca unitate de măsură. Deşi
cel mai stabil, chiar şi aurul fluctuează; nici o marfă nu are o valoare totală fixă.

Preţurile mărfurilor

Preţurile mărfurilor sunt guvernate de legea valorii. Cum a fost explicat mai
sus, valoarea mărfurilor este egală cu cantitatea de muncă încorporată în ele.
Teoretic, valoarea este egală cu preţul. În realitate, preţul mărfii tinde să fie
deasupra sau sub valoarea ei reală. Această fluctuaţie este cauzată de diferite
influenţe ale pieţii, cum ar fi creşterea monopolurilor. Diferenţele dintre cerere
şi ofertă au deasemenea o mare influenţă. De exemplu, dacă pe piaţă există un
mare surplus dintr-o anumită marfă, în acea zi preţul ei va fi mult sub valoarea
ei reală şi dimpotrivă, dacă produsul cunoaşte o lipsă de pe piaţă, preţul va
creşte deasupra valorii reale. Efectele cererii şi ofertei au condus economiştii
burghezi la concluzia că acesta este singurul factor care determină preţul. Ceea
ce ei n-au fost capabili să explice a fost faptul că preţul fluctuează în jurul unui
anumit nivel. Că acest nivel nu este determinat de cerere şi ofertă ci de timpul
cheltuit pentru producerea unei anumite mărfi. Un autocamion va fi totdeauna
mai scump decât o găleată.

Profiturile

Anumiţi “deştepţi” au inventat teoria că profiturile rezultă din a cumpăra ieftin

şi a vinde scump. În Muncă salariată şi capital, Marx explică non-sensul acestui
argument: “Ceea ce un om ar câştiga ca vânzător el ar pierde ca cumpărător.
Nu se poate spune că există oameni care sunt numai cumpărători sau
consumatori fără a fi şi producători. Ceea ce aceşti oameni plătesc
producătorilor, ei trebuie mai întâi să obţină pentru nimic. Dacă un om ia întâi
banii de la tine şi apoi ţii înapoiază cumpărându-ţi marfa, tu nu te vei îmbogăţi
vânzând marfa ta aceluiaşi om. Asemenea tranzacţii ar putea diminua o
pierdere, dar nu va ajuta la realizarea unui profit”.

Puterea de muncă

Pentru a obţine factorii de producţie , capitalistul se uită pe piaţa forţei de

muncă ca la orice altă ramură a pieţei de mărfuri. Capacităţile şi energia
muncitorului sunt privite ca orice altă marfă. El face o ‘cerere’ pentru atâtea
‘braţe’.
Atenţia trebuie îndreptată spre CE a cumpărat capitalistul ? Muncitorul nu şi-a
vândut munca ci doar capacitatea lui de a lucra , pe care Marx o numeşte Forţa
de muncă .

Forţa de muncă este o marfă guvernată de aceleaşi legi ca orice altă marfă.
Valoarea ei este determinată de timpul de muncă necesar pentru producerea ei.
Forţa de muncă este capacitatea muncitorului de a lucra. Ea este ‘consumată’
de capitalist în procesul de muncă real. Dar asta
presupune existenţa , sănătatea şi puterea muncitorului. De aceea,
producţiaforţei de muncă subînţelege propria lui întreţinere şi capacitatea de
reproducţie a speciei, pentru a produce noi generaţii de ‘mâini’ pentru
capitalist.

Timpul de muncă necesar pentru întreţinerea muncitorului este timpul de

muncă necesar pentru a produce mijloacele de subzistenţă pentru el şi familia
lui: hrană, îmbrăcăminte, combustibil, etc. Valoarea acestora variază în funcţie
de ţară, climă şi peroada istorică. Ceea ce ar fi o subzistenţă adecuată pentru un
muncitor din Calcuta nu ar fi adecuat pentru un miner din Ţara Galilor. Ce a
fost adecuat pentru un miner din Ţara Galilor cu cincizeci de ani în urmă nu ar
fi adecuat pentru un lucrător din industria de automobile de azi. Spre deosebire
de alte mărfuri, în această chestiune a mărfii forţă de muncă , nu trebuie scăpat
din vedere factorii istorici şi morali. Oricum, în orice ţară şi în orice stagiu de
dezvoltare istorică, crearea de noi necesităţi este ceea ce ‘dă pinteni’ diverselor
forme ale progresului uman.

Nu-i păcăleală!

Dincolo de reproducerea zilnică a forţei lor de muncă şi reproducerea speciei,

la un anumit stadiu de dezvoltare a tehnicei capitaliste, o anumită sumă trebuie
prevăzută pentru instruirea lucrătorilor pentru a-i pregăti să poată face faţă
cerinţelor industriei moderne şi să ridice productivitatea muncii lor.

Spre deosebire de majoritatea mărfurilor, puterea de muncă este plătită numai

după ce a fost consumată. Filantropic, muncitorii acordă credit patronilor lor!

În pofida acestui fapt, lucrătorul nu a fost înşelat. Înţelegerea cu patronul a fost

liber-consimţită. La fel ca şi cu orice alte mărfuri, schimbul a avut loc între
valori egale: marfa lucrătorului, forţa de muncă, a fost ‘vândută’ patronului la
‘preţul pieţii’. Toată lumea este mulţumită. Şi dacă muncitorul nu este
satisfăcut, el este liber să plece şi să caute de lucru în altă parte! Dacă poate!
Dar vânzarea forţei de muncă pune o problemă: dacă nimeni ‘nu este înşelat’,
dacă lucrătorul primeşte întreaga valoare a mărfii lui, de unde vine exploatarea?
De unde îşi realizează capitalistul profiturile lui? Răspunsul constă în faptul că
muncitorul vinde capitalistului nu munca lui , (care se realizează în procesul de
producţie), ci puterea lui de muncă , capacitatea lui de a munci.

Cumpărând-o ca pe o marfă, capitalistul are latitudine să o folosească la

discreţia lui. Potrivit explicaţiei lui Marx: “Din momentul în care intră în
procesul de producţie, valoarea deîntrebuinţare a forţei de muncă, şi ca atare,
folosirea ei, aparţine capitalistului.”

Plus-valoarea

Din exemplul ce urmează, se va vedea că capitalistul cumpără forţa de muncă

pentru că ea este singura valoare a cărei consumare produce o nouă valoare, o
valoare mai mare decât propria ei valoare.

Să luăm un lucrător angajat să toarcă bumbac în fire. El este plătit cu £1 pe oră

şi lucrează 8 ore pe zi.

După 4 ore de lucru el a produs 100 livre de aţă cu o valoare totală de£20.
Această valoare de £20 este compusă din:

Materie primă (bumbac, fuse, energie) £11

Deprecierea (uzura echipamentului) £ 1

Valoare nou creată £ 8

Valoarea nou-creată este suficientă pentru a plăti lucrătorul pentru toate cele 8
ore pentru care a fost angajat. La acest punct, capitalistul şi-a recuperat toate
costurile lui, inclusiv întregul salariu promis. Dar încă nu a fost produsă nici o
plus-valoare.

În cursul următoarelor 4 ore contractate, alte 100 de livre de aţă vor fi produse,
valorând £20. Şi din nou, o nouă valoare de £8 va fi creată, dar de data
aceasta, salariul a fost deja recuperat. De aceea, această nouă valoare este plus-
valoare. Din ea este plătită chiria (proprietarului), dobânda (celui care a
împrumutat bani) şi profitul (industriaşului). În cuvintele lui Marx, această
plus-valoare, sau profit este munca neplătită a clasei muncitoare.

Ziua de muncă
Secretul producţiei plus-valorii constă în faptul că muncitorul continuă să
lucreze şi după ce a recuperat valoarea necesară pentru reproducţia forţei lui de
muncă (salariul lui). “Faptul că numai o jumătate din durata zilei de muncă
este necesară pentru întreţinerea lui, nu-l împiedică să lucreze o zi
întreagă”. (Marx).

Lucrătorul şi-a vândut marfa şi nu poate obiecta cu privire la felul cum această
marfă este consumată, aşa cum un croitor poate vinde o haină dar nu-i poate
cere clientului cât de des să o poarte! De aceea, ziua de muncă este astfel
organizată încât să dea celui care a cumpărat-o avantaj maxim. În aceasta
constă secretul transformării banilor în capital.

Capital constant

În procesul de producţie, maşinile şi materialele îşi pierd valoarea de

întrebuinţare; ele ‘absorbite’ în noua marfă produsă.

Acest lucru este limpede în legătură cu materiile prime (lemn, metal, vopsea,
etc.) care sunt consumate în întregime în procesul de producţie, pentru a
reapare în însuşirile noilor produse.

Pe de altă parte, maşinile nu ‘dispar’ în acelaşi fel, dar ele se deteriorează în

cursul procesului de producţie, ceea ce poate fi considerată ca o ‘moarte
treptată’. Momentul exact când o maşină devine nefolositoare nu poate fi
determinat cu precizie, tot aşa cum nu poate fi prezisă moartea unui om. Dar la
fel ca societăţile de asigurare, care pe baza teoriei mediilor, fac calcule foarte
corecte (şi profitabile) cu privire la longevitatea femeilor şi bărbaţilor, tot aşa
capitaliştii, bazaţi pe experienţă şi calcul, ştiu cu aproximaţie cât timp maşinile
vor dura.

Deprecierea maşinilor, scăderea zilnică a valorii lor, este calculată şi adăugată

la costul articolului produs. În acest fel mijloacele de producţie adaugă la marfa
produsă cota-parte din valoarea lor, pe măsură ce uzura lor avansează. De
aceea, mijloacele de producţie nu pot transfera în noile produse mai mult decât
ele însele au pierdut în procesul de producţie. De aceea ele sunt numite Capital
constant .

Capital variabil

În timp ce mijloacele de producţie nu adaugă o nouă valoare mărfurilor nou-

produse ci doar se deteriorează, munca lucrătorului nu numai că păstrează dar
şi adaugă nouă valoare acestor produse prin simplu act al muncii. Dacă
procesul de muncă s’ar opri în momentul cînd lucrătorul a produs articole cu o
valoare egală cu valoarea propriei lui munci, în exemplul dat aceasta s’ar
întâmpla după 4 ore.

Dar procesul de muncă nu se opreşte aci. Asta ar însemna doar acoperirea

cheltuielii capitalistului pentru angajarea lucrătorului. Capitalistul nu angajează
un lucrător ca un act de binefacere ci pentru profit. Intrând ‘de-bună-voie’ într-
un contract cu capitalistul, lucrătorul trebuie să lucreze mai departe pentru
timpul contractat, producând un excedent de valoare, dincolo de suma stabilită
ca salariu.

Mijloacele de producţie – pe de o parte, şi forţa de muncă – pe de altă parte,

‘factorii de producţie’ ai economiei politice burgheze reprezintă forme diferite
ale capitalului iniţial în a doua fază a ciclului:

BANI – MARFĂ – BANI

(cumpărare) (producţie) (vânzare)

Economiştii capitalişti tratează aceşti factori în mod egal. Marxismul face o

distincţie între acea parte a capitalui care, în procesul de producţie, nu suferă
nici o modificare (maşini, scule, materii-prime) şi partea reprezentată prin forţa
de muncă, creatoare de valoare nouă. Prima parte este numită capital
constant iar cea de-a doua este numită capital variabil . Valoarea totală a unei
mărfi este formată din capital constant, capital variabil şi plus-valoare, de unde:

C+V+S

Muncă necesară şi supramuncă

Munca efectuată de clasa muncitoare poate fi împărţită în două părţi:

Muncă necesară. Aceasta este partea procesului de muncă necesar pentru a

acoperi costul muncii, salariul.

Supra muncă. Aceasta este supra-munca prestată în exces faţă de munca

necesară, care produce profiturile.

Pentru a creşte profiturile, capitalistul tinde permanent să reducă cheltuielile

pentru salarii. El face acest lucru tinzând (1) să prelungească durata zilei de
muncă, introducând munca în schimburi etc. (2) mărind productivitatea pentru
a-şi recupera mai repede cheltuielile cu salariile şi (3) rezistând presiunilor
pentru creşterea salariilor sau încercând să le reducă.

Rata plus-valorii

Dat fiind faptul că tot scopul producţiei capitaliste este obţinerea plus-valorii
din munca clasei muncitoare, de o mare importanţă este raportul matematic
dintre capitalul variabil (salariile) şi plus-valoare (profiturile). Unul se extinde
sau se reduce pe seama celuilalt. Această luptă asupra surplusului reprezintă
lupta de clasă. Ceea ce preocupă capitalistul nu este atât plus-valoarea produsă
cât rata plus-valorii. Pentru fiecare liră pe care el o învesteşe drept capital, el
aşteaptă să primească înapoi cât mai mult. Rata plus-valorii arată gradul de
exploatare a muncii de către capital. Ea poate fi exprimată ca V/S sau muncă
necesară/supra muncă (amândouă raporturi exprimă acelaşi lucru, dar în forme
diferite), în care

V = Capital variabil iar S = Plus-valoare. De exemplu, într’o fabrică mică,

capitalul total de £500 este împărţit între capital constant = £410 şi capital
variabil = £90. În procesul de producţie, valoarea mărfurilor produse a
crescut cu £90 (surplus): (C+V) + S sau (£410 + £90) + £90 surplusul = £590.
Noua valoare totală este de £590.

Capitalul variabil este munca vie; el este cel care produce noua valoare, plus-
valoarea. Creşterea relativă a capitalului variabil ne dă rata plus-valorii : V/S =
£90/£90 = 100 %.

Rata profitului

Sub presiunea concurenţei, acasă şi peste hotare, capitalistul este constrâns să

revoluţioneze continuu mijloacele de producţie şi să ridice productivitatea.
Nevoia de a se extinde îl constrâng să cheltuiască tot mai mult pentru noi
maşini şi materiale şi tot mai puţin în forţă de muncă, aceasta micşorând
proporţia dintre capitalul variabil şi cel constant. Împreună cu automatizarea
are loc concentrarea capitalului , lichidarea micilor întreprinderi şi dominaţia
economiei de către monopoluri gigantice. Aceasta conduce la o schimbare la
compoziţia organice a capitalului. Dat fiind însă că plus-valoare (profitul) este
generată de capitalul variabil (forţa de muncă), apare tendinţa de scădere a ratei
profitului; deşi cu noile instrumente de investiţie profiturile cresc la o scară
enormă, proporţional ele nu pot depăşi marile investiţii de capital.

De exemplu: un mic-capitalist cu un capital total de £150

format din £50 capital constant şi £100 capital variabil;
angajează 10 oameni cu £10 pe zi pentru a face mese şi
scaune. După o zi de lucru, ei produc o valoare totală de £250.

Capital total: Salariile plătite = £100

Capitalul constant = £ 50

Plus valoare = £100

Rata plus-valorii poate fi calculată: V/S = £100/£100 = 100%. Rata

profitului este calculată ca un raport

între capitalul total şi plus valoare: Plus valoare/Capital total

sau £100/£150 = 66,66% . Dacă capitalul constant creşte, rata
profitului scade. În acelaşi exemplu şi considerând aceeaşi rată a plus-valorii,
am mărit capitalul constant de la £50 la £100. Rata profitului devine : Plus-
valoare/Capital total = £100/£200 = 50%. Din nou, dacă mărim capitalul
constant la £200 păstrând neschimbate toate celelalte date, rata profitului
devine: Plus-valoarea/Capital total = £100/£300 = 33,33%. Şi
însfârşit, dacă capitalul constant este mărit la £300, rata profitului devine
£100/£400 = 25%.

În termeni marxişti, această creştere a capitalului constant se numeşte o creştere

a compoziţiei organice a capitalului şi este o dezvoltare progresistă a forţelor de
producţie. Tendinţa menţionată mai înainte este o parte integrantă a modului de
producţie capitalist şi a fost una dintre problemele majore cărora a trebuit să-i
facă faţă clasa capitalistă în perioada post-belică.Masa plus valorii creşte, dar în
proporţie cu creşterea permanentă a capitalului constant, rata profitului a
scăzut. Necontenit, capitaliştii au încercat să eludeze această contradicţie prin
creşterea exploatării clasei muncitoare, pentru a creşte masa plus-valorii şi de
aci, rata profitului, prin mijloace diferite de investiţii. Ei obţin acest lucru pe
diferite căi de intensificare a exploatării, prin creşterea vitezei maşinilor şi
extinderea duratei zilei de lucru. O altă metodă de menţinere a unei rate ridicate
a profitului este reducerea salariilor muncitorilor sub valoarea lor reală. Legile
proprii ale capitalismului generează enorme contradicţii. Strădania continuă a
capitaliştilor pentru creşterea profiturilor stimulează investiţiile, dar noua
tehnologie marginalizează muncitorii, deşi – paradoxal – ei , munca lor
este singura sursă a profiturilor.

Exportul de capital
Stadiul cel mai înalt de dezvoltare a capitalismului -- imperialismul – este
dominat de un masiv export de capital. În goana lor după o rată cât mai ridicată
a profitului, capitaliştii sunt constrânşi să investească largi sume de bani în ţări
cu o compoziţie organică a capitalului scăzută. Până la urmă, aşa cum Marx şi
Engels au explicat în Manifestul Comunist, întreaga lume a devenit dominată
de modul de producţie capitalist.

Una dintre contradicţiile majore ale capitalismului care devine din ce în ce mai
evident constă în aceea că

clasa muncitoare în calitate de consumator trebuie să cumpere produsele pe

care le-au produs ei înşişi. Dar cum ea nu primeşte întreaga valoare a muncii ei,
ea nu are suficiente resurse să cumpere aceste bunuri. Capitaliştii rezolvă
această contradictţie reinvestind surplusul în dezvoltarea mai departe a forţelor
de producţie. Ei fac acest lucru vânzându-şi surplusul pe piaţa mondială, în
concurenţă cu capitalişti din diferite alte ţări. Dar şi asta are limite pentru că toţi
ceilalţi capitalişti ai lumii fac acelaş lucru. În plus, pentru a da maselor bani
pentru a putea cumpăra produsele lor, capitaliştii recurg la credit prin
intermediul băncilor; dar şi asta are limite, pentru că până la urmă,
împrumuturile trebuie plătite, şi încă cu dobândă.

Asta explică dece, periodic, o perioadă de prosperitate este urmată de o

perioadă de declin. Lupta febrilă pentru pieţe se termină cu crize de
supraproducţie pentru capitalism. Forţa destructivă a unei crize, ce este însoţită
de lichidarea masivă a unor capitaluri acumulate este un indiciu suficient al
impasului societăţii capitaliste.

Toţi factorii ce au generat perioada de prosperitate care a urmat războiului a

pregătit condiţiile depresiunii şi crizei. Caracteristica acestei perioade este criza
organică căreia capitalismul trebuie să-i facă faţă acum. La un anumit stadiu,
clasa muncitoare va avea să facă faţă unei prăbuşiri de tipul crizei din 1929 sau,
poate, eradicării capitalismului. Numai răsturnând anarhia modului de
producţie capitalist omenirea va putea preveni haosul, risipa şi barbaria
sistemului capitalist. Numai prin eliminarea proprietăţii private asupra
mijloacelor de producţie, societatea va putea evada de sub acţiunea legilor de
mişcare ale capitalismului, fiind capabilă să se dezvolte şi să înflorească pe o
cale planificată şi raţională. Puternicele forţe de producţie, construite de
societatea bazată pe clase, pot aboli odată pentru totdeauna scandaloasa aşa-
numită supraproducţie, într’o lume deposedată şi înfometată. Dezrădăcinarea
contradicţiilor legate de dezvoltarea forţelor de producţie, a statului naţional şi
a proprietăţii private, vor pune bazele pentru un plan internaţional de producţie.
Folosind puterea ştiinţei şi tehnicei, întreaga planetă poate fi transformată
înăuntrul unui deceniu. Trans-formarea socialistă a societăţii este sarcina cea
mai urgentă şi arzătoare a clasei muncitoare. Marxismul oferă arma şi
înţelegerea pentru a uni într’un singur tot această armată puternică pentru a
clădi o Anglie socialistă, o Europă socialistă şi bazele pentru o Federaţie
Mondială a Statelor Socialiste.

Traducere din limba engleză

[Back to In Defence of Marxism] [Back to Romanian]