Sunteți pe pagina 1din 13

Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative

Departamentul de Relaţii Internaţionale şi Integrare Europeană

Revoluţia Portocalie din Ucraina


Proiect semestrial la cursul
Analiză şi Soluţionare de Conflict

Stănescu Toma-Călin,
Anul I studii master,
ASC 2 ani

2009
Confruntarea din competiţia electorală pentru accederea la putere este un conflict a
cărui evoluţie se supune unor reguli, conflict natural pentru societăţile democratice, prin care
se reformulează echilibrul forţelor politice. În campania electorală, actorii politici fac oferte
diferite, uneori foarte divergente. Acestea pot fi premizele unei polarizări a electoratului, care
se identifică cu poziţiile celor pe care îi susţin. Schimbările de regim, ca mod de conducere a
societăţii, sunt evenimente de reechilibrare, dar pot fi „revoluţionare”, dacă noile orientări
sunt radical diferite de cele vechi, chiar dacă nu este vorba de o schimbare de sistem politic.
Analizăm evenimentele din septembrie 2004-ianuarie 2005 din Ucraina în termenii
conflictului, pentru a determina particularităţile pentru care li s-a atribuit sintagma de
Revoluţie Portocalie.

Concepte despre revolutie si conflict


Fenomenul conflictului însoţeşte toate interacţiunile şi ipostazele umane (economice,
politice, sociale), iar sensul comun al termenului este acela de competiţie, tensiune, dispută,
opoziţie, antagonism, ceartă, dezacord, controversă, violenţă, etc.. Putnam şi Poole definesc
conflictul ca fiind: „interacţiunea unor părţi interdependente care percep opoziţia de scopuri,
ţinte şi valori dintre ei şi ceilalţi şi care îi percep pe ceilalţi în calitate de oponenţi în realizarea
acestor scopuri.”1 Părţile aflate în conflict doresc acelaşi lucru în acelaşi timp, au voinţa şi
resursele, precum şi disponibilitatea de a le cheltui.
După cauzele care le generează, conflictele pot avea mai multe dimensiuni: materială,
care ţine de modul de alocare a resurselor, de presiunile demografice şi de mediu care pot
antrena efecte sociale adverse; structurală, legată de intensitatea şi durata clivajelor sociale şi
de teritorialitatea grupurilor aflate în conflict; instituţională, cu referire la gradul de
legitimitate al părţii conducătoare; cultural-identitară, care vizează ameninţarea sistemelor de
valori dominante ale părţilor, asociate sistemului de mituri şi memoriei colective.2
Modelele teoretice propuse ca suport explicativ al evoluţiei conflictelor şi al
mecanismelor de intervenţie, se structurează pe două axe: intensitate (suma tuturor energiilor
cuprinse în conflict) şi violenţă (derivată din mijloacele utilizate împotriva adversarilor), şi
cuprind mai multe faze succesive: pre-conflict (manifestat prin diferenţe, contradicţii şi
polarizarea părtilor), confruntare (escaladarea), criză (războiul), rezultat (dezescaladarea,
încetarea focului, acord) şi post-conflict (normalizare şi reconciliere).

1
Putnam L.L. & Poole S., Conflict and Negociations, 1987
2
Leatherman J., Breaking Cycles of Violence: Conflict Prevention in Intrastate Crisis, 1999, p. 68-70
Modelul escaladării propus de Friedrich Glasl cuprinde nouă etape pe trei nivele.
Nivelul I, în care toţi câştigă, cuprinde etapele: 1. tensiuni, 2. dezbateri, 3. acţiuni. Nivelul II,
în care una dintre părţi iese în câştig, iar cealaltă pierde, cuprinde etapele: 4. coalizare, 5. dis-
creditarea adversarului, 6. strategii de ameninţare. La nivelul III, toţi pierd. Sunt incluse
etapele: 7. distrugere limitată, 8. dezintegrarea adversarului, 9. „împreună în prăpastie”.3
În funcţie de aceste faze se desfăşoară în mod specific operaţiunile de pace:
operatiunile de impunere a păcii (peace-enforcement), operaţiunile de menţinere a păcii
(peace-keeping), edificarea păcii (peace-building) şi pacificarea (peace-making).
O definiţie obiectivă a conceptului de „revoluţie” indică o schimbare bruscă şi
drastică; schimbarea se referă la modificări în sistemul politic şi social, economic sau cultural.
Revoluţia politică reprezintă înlocuirea prin forţă a unui set de legi şi instituţii cu altele, un
mod de a atinge anumite scopuri politice şi sociale; schimbările sociale sunt obiective asociate
schimbărilor politice.
Revoluţiile sunt efectul extrem al unei schimbări politice generate de un conflict ajuns
într-un moment critic. Înţelegerea fenomenului revoluţiei se realizează trecând şi prin
concepte precum schimbare politică şi criză politică.
Schimbarea politică şi socială sunt rezultatul opoziţiei şi confruntării manifeste între
grupurile avantajate şi cele dezavantajate de un sistem politic.
În literatura de specialitate, se remarcă autori ce analizează revoluţia (ca rezultat al
unui conflict social în anumite condiţii) şi propun teorii, având abordări diferite. Richard
Lachmann studiază revoluţiile, focalizând pe interacţiunea conflictelor dintre elite cu
mobilizarea maselor.

Conflictul la nivelul elitelor se menţine în limite normale şi poate însemna transferul


puterii de la o elită la alta, dar nu ameninţă cu întreruperea existenţei oricăreia dintre elite şi
3
Glasl F., Confronting Conflict, 1999
nu provoacă o mobilizare semnificativă. Sistemele stabile de dominare politică se menţin.
Dacă un conflict se acutizează şi se ajunge la o mobilizare a maselor, ea poate impune ca
rezultatul conflictului dintre elite să aibă un efect revoluţionar. Un conflict între elite
încurajează mobilizarea nonelitelor şi modelează hotărâtor efectele structurale ale acţiunii
revoluţionare a maselor.4
Charles Tilly, politolog şi istoric, cunoscut analist al revoluţiilor din Europa din
perioada 1492-1992 şi unul dintre puţinii care s-au ocupat de revoluţiile din 1989-1991,
defineşte revoluţia ca pe „un transfer forţat de putere în stat, pe parcursul căruia cel puţin două
tabere fac revendicări incompatibile privind controlul statului, iar o parte semnificativă a
populaţiei aflată sub jurisdicţia statului respectiv aprobă pretenţii fiecărei tabere.”5 El face
disticţie între revoluţie şi transformări sociale.
Tilly face diferenţa între situaţiile revoluţionare şi rezultatele revoluţionare. O situaţie
revoluţionară nu este urmată, în mod obligatoriu, de un rezultat revoluţionar, ci numai în
anumite condiţii.
Situaţiile revoluţionare sunt situaţii de suveranitate multiplă, care combină trei cauze
imediate: 1. aparţia competitorilor sau a coaliţiilor de competitori care avansează cereri
concurente, mutual exclusive, de a controla statul; 2. ataşamentul faţă de cereri a unei părţi
semnificative din populaţie; 3. incapacitatea sau lipsa dorinţei conducătorilor de a reprima
coaliţia alternativă sau ataşamentul faţă de cererile sale.
Rezultatul revoluţionar constă în transferul de putere de stat de la cei care au deţinut-o
la noii conducători. Tilly identifică patru condiţii necesare pentru apariţia unui rezultat
revoluţionar: 1. dezertarea membrilor din interiorul structurii statale; 2. dobândirea de forţă
efectivă de coaliţiile revoluţionare; 3. neutralizarea forţei armate a regimului; 4. controlul
aparatului de stat de către membrii coaliţiei revoluţionare.6
Se poate vorbi de patru faze ale unei revoluţii: faza sistemică sau incubatorială, în
care se pun bazele unei ideologii revoluţionare şi în care sunt proiectate imaginile noii
societăţi; faza epidemică, în care ideologia este diseminată prin propagandă; faza critică, a
momentului revoluţionar propriu-zis, în care grupul revoluţionar îşi impune prin violenţă
ideologia; şi faza topică, în care se ordonează un nou status-quo.7

Societatea civilă şi mişcările sociale


4
Lachmann R., Catalizatorii revoluţiei. Mobilizarea maselor şi conflictele între elite, în Foran J., Teoretizarea
Revoluţiilor, 2004
5
Holmes L., Postcomunismul, 2004
6
Holmes L., Postcomunismul, 2004, p. 69-72
7
Suport curs Teorii ale Revoluţiilor, Facultatea de Ştiinţe Politice, SNSPA, 2007
Edward Shils defineşte societatea civilă prin trei trăsături principale: sunt instituţii
autonome, separate de stat, care interacţionează cu statul. În cadrul interacţiunii dintre stat şi
societatea civilă, legitimarea reciprocă a ambilor actori şi obligativitatea ca aceştia să respecte
un set de reguli sunt necesare pentru a putea vorbi de o societate civilă autentică. Giuseppe di
Palma consideră că demonstraţiile în masă ale cetăţenilor împotriva statului nu reflectă în mod
automat existenţa unei societăţi civile.
Mişcările sociale reprezintă doar o parte din societatea civilă. Pakulski oferă o definire
foarte abstractă a termenului: mişcările sociale sunt „pattern-uri recurente de activităţi
colective, care sunt parţial instituţionalizate, orientate înspre valoare şi antisistemice prin
forma şi simbolismul lor.”8
În literatura de specialitate, se face distincţia între mişcările sociale „vechi” şi „noi”.
Mişcările sociale vechi, foarte bine organizate, relativ exclusiviste, care caută să exercite o
influenţă directă asupra deciziilor statului, includ grupuri de presiune precum sindicatele şi
patronatele. Mişcările noi, mai laxe din punct de vedere al structurării şi al accesului în
rândurile lor, preocupate de schimbarea valorilor, atitudinilor şi modelelor de comportament
dominante în societate, includ ONG-uri. Acestea din urmă pot acţiona ca grupuri de presiune,
pentru remodelarea valorilor societăţii.
Pentru ca o mişcare socială să fie relevantă într-o societate civilă emergentă, aceasta
trebuie să fie autonomă (autoiniţiată, automotivată, autolegitimată) şi să adere, mai mult sau
mai puţin, la un set de reguli. În societăţile de tranziţie, este posibil ca aceste reguli să fie vagi
şi controversate, iar respectarea lor de către mişcările sociale reprezintă un angajament al
acestora de a încerca să promoveze sau să apere anumite interese în mod paşnic.

Contextul istoric al Revoluţiei Portocalii


Până în 1990, URSS a trecut prin schimbări majore la nivel politic. Puterea a trecut
din mâinile partidului conducător în cele ale statului. Poziţia nou-creată de preşedinte era
atribuită de Sovietul Suprem şi se apropia mai mult de concepţia americană, decât de
tradiţionala conducere centralizată în mâinile secretarului general.
Pe 7 februarie 1990, Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a
acceptat să renunţe la monopolul său asupra puterii politice. În săptămânile care au urmat,
cele 15 republici constituente ale URSS au organizat primele alegeri competitive, din care cel
mai mult de câştigat au avut forţele reformatoare şi naţionaliste.

8
Pakulski J., Social Movements, 1991, în Holmes L., Postcomunismul, 2004
În 1990, sistemul sovietic se destramă; ţările baltice îşi declară independenţa în martie,
urmate de Ucraina, în iulie, şi Rusia, în iunie. Boris Elţîn, preşedinte al Rusiei, a demisionat în
iulie 1990 din PCUS şi a fost urmat de primarul Moscovei şi de cel al Leningradului. Acest
fapt a fost dovada dezagregării autorităţii comuniste sovietice. Republicile constituente au
început să îşi impună suveranitatea naţională, repudiind legislaţia impusă de la centru,
preluând controlul asupra economiilor locale şi refuzând să plătească taxele şi impozitele
către guvernul central de la Moscova. Rivalitatea centru-periferie a cauzat blocaje economice,
aprovizionarea cu resurse fiind întreruptă.
Ucraina, care îşi declarase independenţa în iulie 1990, organizează primele alegeri
libere la 1 decembrie 1991, iar noul preşedinte, Leonid Kravciuk, alături de liderii aleşi ai
Belarusului şi Rusiei declară dizolvarea URSS şi formarea Comunităţii Statelor Independente.
Kravciuk, primul preşedinte ucrainian, fost membru al PCUS şi preşedinte al
Verkovna Rada, parlamentul ucrainian, a pierdut alegerile din 1994 în faţa lui Leonid
Kucima, de asemenea fost membru al PCUS. Kucima s-a aflat la conducerea ţării timp de
două mandate, până în 2004.
În 1996, este adoptată o nouă constituţie prin care Ucraina devine o republică semi-
prezidenţială.
Până la alegerile parlamentare din 2002, Verkovna Rada a fost controlată de partide cu
orientare socialist-comunistă. În urma alegerilor din 2002, blocul Ucraina Noastră, partid cu
orientare liberală, a obţinut cele mai multe voturi, fapt care marchează apariţia unei orientări
alternative, pro-occidentale. Cu toate acestea, majoritatea parlamentară se centra în jurul
forţelor pro-ruse.
Ucraina era văzută ca având cu o mai bună situaţie economică decât majoritatea
fostelor state comuniste. Totuşi, ţara a trecut prin o perioadă de recesiune dură, suferind
pierderi de 60% din PIB în perioada 1991-1999 şi inflaţie de cinci cifre.9 Economia s-a
stabilizat la începutul anilor 2000, ţara având în anii următori un procent de creştere
economică de aproximativ 7% anual.10
În Ucraina, economia se află la mâna clanurilor, grupuri de interese, care s-au
dezvoltat regional şi care controlau industria grea a ţării. Fiecare dintre aceste clanuri susţine
un grup politic, angajat să îi apere interesele. Printre cele mai importante se află: clanul
Doneţk, aflat în estul Ucrainei, sprijină Partidul Regiunilor; clanul Dnipropetrovsk, aflat în
centru, condus de Viktor Pinciuk, ginerele preşedintelui ucrainian Kucima, sprijină Partidul

9
Raportul FMI pe Ucraina
10
Profilul de ţară al Ucrainei, Banca Mondială
Muncii; clanul Kiev, condus de fostul şef al administraţiei prezidenţiale din timpul mandatului
lui Kucima, Viktor Medveciuk, este ataşat Partidului Social Democrat. Majoritatea acestor
clanuri are o orientare pro-rusă.11

Campania electorală pentru alegerile prezidenţiale din 2004


Preconflictul
Candidaţii care contau în cursa prezidenţială erau primul ministru în funcţie, Viktor
Ianukovici, sprijinit de preşedintele Kucima şi de Partidul Regiunilor, şi fostul guvernator al
Băncii Naţionale a Ucrainei şi fost prim ministru Viktor Iuşcenko, liderul blocului Ucraina
Noastră şi al opoziţiei, susţinut de blocul Iulia Timoşenko.

Actorii în competiţie şi poziţiile disjuncte


Ianukovici s-a bazat pe tot arsenalul pus la dispoziţie de regim, pe mijloacele media,
controlate de stat, şi pe populaţia rusofonă, căreia i-a promis dubla cetăţenie ruso-ucrainiană şi
introducerea limbii ruse ca a doua limbă oficială, oferind o perspectivă de prosperitate
economică prin integrarea în Uniunea Rusia-Belarus.
Iuşcenko a avut sprijinul unui singur canal media, care avea acoperire de doar 20% din
teritoriul Ucrainei, Canalul 5, dar şi al blocului Timoşenko. Oferta sa electorală era legată de
integrarea în structurile NATO şi UE şi de construirea unei democraţii liberale de tip
occidental. De reţinut este faptul că Iuşcenko nu a făcut declaraţii împotriva Rusiei, pe care a
numit-o partenerul tradiţional al Ucrainei.
Sprijinul societăţii civile (în mod special organizaţia PORA) pentru acesta a crescut pe
măsură ce acţiunile puterii erau în sensul intimidării opoziţiei: fraudarea alegerilor locale din
vestul Ucrainei şi multitudinea de ilegalităţi în alte scrutinuri locale anterioare; arestarea unui
general care a acuzat regimul Kucima că se folosea de serviciile secrete pentru a spiona
opoziţia; eliberarea unui mandat de arestare de către autorităţile ruse pe numele Iuliei
Timoşenko; confirmarea tentativei de otrăvire a lui Iuşcenko; blocarea mitingurilor electorale
ale opoziţiei şi arestarea liderilor organizaţiilor neguvernamentale cunoscute ca simpatizante
ale acesteia.

Confruntarea

11
Curs Studii Regionale, Facultatea de Ştiinţe Politice, SNSPA
Campania a depăşit regulile unui conflict electoral, prin natura murdară şi inechitabilă,
ceea ce a generat suspiciunile opoziţiei şi ale societăţii civile în ceea ce priveşte posibilitatea
fraudării alegerilor. Societatea civilă s-a angajat în competiţie de partea opoziţiei.
Accesul lui Iuşcenko la media a fost restricţionat, sponsorii – obstrucţionaţi, liderii
organizaţiilor studenţeşti fidele lui – arestaţi. În schimb, Ianukovici a fost foarte mediatizat, a
folosit funcţionarii din ministere şi din administraţia locală în campanie. Vizita lui Putin la
Kiev şi susţinerea explicită a acestuia pentru Ianukovici au fost percepute ca o încercare de
influenţare a votului. Politologul Olexandr Dergaciov cataloghează confruntarea electorală
drept „o luptă între un regim corupt, gata la orice să îşi asigure supravieţuirea, şi o opoziţie
puternică şi bine organizată”.12
În urma primului tur, din 31 octombrie, pe prima poziţie se afla Iuşcenko, cu 39,90%
din voturi, cu 0,60% mai mult decât Ianukovici. Ianukovici a obţinut majoritatea voturilor în
regiunile rusofone, estul Ucrainei, în timp ce Iuşcenko a obţinut peste 90% din voturi în vestul
ţării. OSCE şi ONG-urile internaţionale (ENEMO), prezente în calitate de observatori, au
denunţat primul tur al scrutinului ca fiind viciat de nerespectarea normelor internaţionale, prin
erori înregistrate pe listele electorale, invalidarea arbitrară a unor voturi atribuite opoziţiei,
dispariţia urnelor, presiuni exercitate asupra asociaţiei PORA.13
În perspectiva posibilităţii fraudării celui de-al doilea tur, Iuşcenko a ameninţat cu
ample manifestaţii, iar Comisia Electorală Centrală a luat măsuri suplimentare de securitate
pentru incinta în care îşi desfăşura activitatea.
Între cele două tururi, Putin a vizitat Kievul. Între timp, preşedintele Kucima a demis
11 dintre guvernatorii regiunilor în care Iuşcenko a câştigat în primul tur.14 Unul din aliaţii
tradiţionali ai regimului, preşedintele Partidului Socialist Olexandr Moroz a decis să sprijine
candidatul pro-occidental. Membrii ai poliţiei din regiunea Harkov au recunoscut faptul că au
primit ordin să acţioneze împotriva opoziţiei, au denunţat frauda masivă din primul tur şi au
avertizat parlamentul despre intenţia de folosire a unor metode similare în turul al doilea.15

Criza – Revoluţia Portocalie


Criza nu este specifică conflictelor electorale, dar pot să apară crize în procesul
electoral, când apar acuzaţii de fraudă.

12
BBC România, Vizita preşedintelui Vladimir Putin în Ucraina, 26 octombrie 2004
13
Ziua, Scindarea Ucrainei, 2 noiembrie 2004
14
Europa Liberă, 13 noiembrie 2004
15
Ziua, Poliţia din Ucraina, instrument de fraudă electorală, 18 noiembrie 2004
Rezultatele turului al doilea, aşa cum au fost făcute publice de Comisia Electorală
Centrală, l-au desemnat câştigător pe Ianukovici, cu 49,46% din voturi, Iuşcenko având
46,61%.
Candidatul opoziţiei a declarat că nu recunoaşte alegerile şi a avertizat că Ucraina e în
pragul unui război civil. Opoziţia a atacat rezultatul în instanţă, în timp ce sute de mii de
susţinători, identificabili prin însemnele portocalii pe care le purtau, au început să protesteze
paşnic, acuzând fraudarea scrutinului.
Parlamentul ucrainian a invalidat scrutinul şi şi-a exprimat neîncrederea în Comisia
Electorală Centrală, cerându-i preşedintelui să o dizolve. Sub presiunea Înaltului Reprezentant
al Uniunii Europene şi a secretarului general al OSCE, au fost demarate negocieri între
principalii actori ai confruntării post electorale.
Pe 26 noiembrie, Curtea Supremă a blocat instalarea lui Viktor Ianukovici în funcţia
de preşedinte, urmând să investigheze plângerea opoziţiei. Ca urmare a acestei decizii,
protestele au sporit în amploare. Valul de simpatie pentru Iuşcenko a devenit şi mai puternic,
pe măsură ce mai multe posturi de televiziune, până atunci partizane puterii, şi-au declarat
sprijinul pentru mişcarea portocalie.
În acelaşi timp, în estul Ucrainei au început proteste pro-Ianukovici, cu această ocazie
înregistrându-se singurele evenimente violente – au fost atacaţi suporteri ai lui Iuşcenko,
voluntari şi jurnalişti. Consiliul regional din Doneţk a anunţat intenţia proclamării unei
autonomii lărgite faţă de Kiev, în cazul victoriei lui Iuşcenko. Şeful echipei de campanie al lui
Ianukovici a demisionat din funcţie şi a catalogat ideea de divizare a ţării „o pură nebunie”.16
Parlamentului a revenit asupra propriei decizii de a invalida turul al doilea al alegerilor
prezidenţiale şi a respins o moţiune de neîncredere înaintată de opoziţie împotriva primului
ministru Ianukovici. Drept răspuns, opoziţia s-a retras de la negocierile pentru soluţionarea
paşnică, iar protestatarii portocalii au continuat campania de blocare a clădirilor
guvernamentale şi nesupunere civică, cerând refacerea celui de-al doilea tur.
Ianukovici a declarat că este de acord cu organizarea unui nou scrutin, cu condiţia ca
nici el, nici Iuşcenko să nu participe. De asemenea, a încercat să îşi şantaje contracandidatul,
oferindu-i postul de prim ministru, dacă acesta acceptă să se retragă din cursă. Ambele oferte
au fost respinse de Iuşcenko.17

Dezescaladarea

16
BBC România, Regiunea Doneţk cere autonomie, 29 noiembrie 2004
17
BBC România, Criză profundă în Ucraina, 30 noiembrie 2004
În data de 3 decembrie, Curtea Supremă a invalidat rezultatele turului doi şi a dispus
reluarea acestuia pe 26 decembrie. Iuşcenko a cerut modificarea legii electorale, astfel încât să
limiteze tentativele de fraudare. După zile de negocieri, parlamentul a adoptat o hotărâre care
prevede modificarea legii electorale şi o serie de reglementări constituţionale menite să reducă
puterea preşedintelui. În schimb, opoziţia a acceptat să încheie blocada clădirilor
guvernamentale.
În urma refacerii celui de-al doilea tur de scrutin, Viktor Iuşcenko a obţinut 52% din
voturi, iar Ianukovici, doar 44,20%.

Situaţia post-conflict
Iuşcenko a preluat funcţia de preşedinte al Ucrainei pe 23 ianuarie 2004 şi a numit-o
pe Iulia Timoşenko în funcţia de prim-ministru. Deşi au fost aliaţi în timpul campaniei
electorale şi Revoluţiei Portocalii, Iuşcenko şi Timoşenko au fost susţinuţi de grupuri de
interese semnificativ diferite.
Timoşenko şi-a început activitatea reformatoare cu lupta anti-corupţie, fără să fi
obţinut vreun rezultat, fiind demisă în septembrie 2005, în urma încheierii unui memorandum
între cei doi foşti adversari politici Iuşcenko-Ianukovici. Acest fapt a fost un semnal pentru
scindarea electoralului portocaliu. La alegerile parlamentare din 2006, blocul Ucraina Noastră
şi blocul Iulia Timoşenko au participat separat; majoritatea mandatelor au fost câştigate de
Partidul Regiunilor, iar Ianukovici a fost desemnat prim-ministru.

Concluzii
Revoluţia Portocalie din Ucraina poate fi tratată ca un conflict în cadrul unei
competiţii electorale, dar are particularitatea că, în desfăşurarea evenimentelor, se pot
identifica elemente specifice revoluţiilor, fără a fi o revoluţie per se.
În măsura în care Ianukovici a avut sprijinul total al puterii de la Kiev (aparatul de stat,
forţele de ordine şi mijloacele media), competiţia electorală a fost inechitabilă şi a reprezentat
un derapaj spre o luptă între opoziţie şi putere de la bun început.
Frauda electorală şi intervenţia părtinitoare a puterii au transformat competiţia
electorală într-un conflict între stat şi un segment larg al populaţiei. Cele mai puternice
manifestaţii, organizate de societatea civilă, cereau recunoaşterea fraudării alegerilor, acuzând
puterea.
Discursul lui Viktor Iuşcenko înainte de turul al doilea subliniază o temă recurentă în
campania sa – lupta anticorupţie, fapt ce conturează conflictul între forţele democratice şi
clanuri susţinătoare ale puterii, conflict între societate şi guvernarea coruptă, controlată de
oligarhi.
Iuşcenko şi Ianukovici clamau valori fundamental diferite – unul prin democraţia
liberală şi orientarea pro-ocidentală, celălalt prin orientarea pro-rusă, către Uniunea Rusia-
Belarus –, ceea ce a dus la o scindare a electoratului, care s-a identificat cu seturile de valori –
etnice, culturale – ale candidatului pe care îl susţineau, de unde şi participarea numeroasă la
manifestaţii din criză. Estul Ucrainei, electorat ortodox, cu limba maternă rusa, a votat în
majoritate cu Ianukovici. În schimb, partea de vest, electorat catolic, vorbitor de limbă
ucrainiană, a votat cu Iuşcenko. Scindarea a avut atât caracter etnic, cât şi economic, estul
fiind puternic industrializat. Linia de demarcaţie între cele două părţi corespunde graniţei
dintre vechiul Imperiu Ţarist şi Polonia şi o urmează pe cea trasată de Samuel Huntington
între civilizaţia orientală şi cea occidentală.18
În desfăşurarea evenimentelor, se pot identifica aspecte proprii situaţiilor
revoluţionare, aşa cum le-a definit Tilly: 1. Situaţia de suveranitate multiplă este dată de
faptul că atât Iuşcenko, cât şi Ianukovici revendica victoria în alegeri; 2. În sprijinul
candidaţilor au venit segmente largi de populaţie (societatea civilă având un rol foarte
important), oficiali europeni, organizaţii internaţioale şi preşedintele rus; 3. Coaliţia
alternativă a fost doar intimidată, nu şi reprimate.
În privinţa rezultatului revoluţionar, nu s-a realizat o schimbare profundă, ci doar una
de regim. Condiţiile pe care Tilly le identifică pentru obţinerea rezultatului revoluţionar au
fost, doar în parte, îndeplinite: 1. Au existat „dezertări” în rândul structurilor de stat – poliţia a
recunoscut intervenţia statului în fraudarea alegerilor, iar media a denunţat sprijinul acordat
lui Ianukovici; 2. Dobândirea de „forţă efectivă” a coaliţiei revoluţionare este dată de
participarea societăţii civile; 3. Atipic a fost faptul că mişcările nu au fost însoţite de violenţă;
4. Până la alegerile din 2006, coaliţia Ucraina Noastră-Blocul Iulia Timoşenko s-au aflat la
controlul aparatului de stat, în timp ce Iuşcenko îşi continuă mandatul.

Postcomunismul este mai bine înţeles ca respingere a puterii de tip comunist, decât o
adoptare clară a unui sistem alternativ. Este un fenomen greu de conceptualizat. Definiţia
evidentă şi cea mai puţin edificatoare a postcomunismului este „orice urmează după
comunism”.19

18
Huntington S., Ciocnirea Civilizaţiilor, 1997, p. 232
19
Holmes L., Postcomunismul, 2004
Postcomunismul este produsul revoluţiilor anticomuniste, al dublei respingeri din anii
1989-1991 – a fost respins centralismul democratic şi tutela externă (dominaţia Rusiei pentru
ţările din URSS). În al doilea rând, era respins comunismul ca sistem al puterii.
În ţările din spaţiul ex-sovietic, intrarea în postcomunism s-a făcut mai degrabă de sus
în jos, având la origine politicile Glasnost şi Perestroika ale lui Gorbaciov. Pentru cele mai
multe dintre ele, destrămării URSS-ului i-a urmat o lungă perioadă de instabilitate, o tranziţie
pe termen lung, în care guvernele, care se schimbă frecvent, încearcă mereu să schimbe
direcţia.
Revoluţiile nonviolente, specifice acestui areal, – a Rozelor în Georgia, Portocalie în
Ucraina şi a Lalelelor în Khîrgîzstan – au marcat puţine schimbări fundamentale de direcţie.
Oscilaţiile între alegerea democratică a unei conduceri autoritare sau a unei echipe devotate
valorilor occidentale pot fi încercări de stabilire a unei direcţii.
Alegerile din Ucraina din 2004, în care a fost propulsat la putere Iuşcenko, un lider cu
valori democratice occidentale, nu au fost determinante pentru integrarea Ucrainei în
structurile NATO şi UE. Sondajele de opinie din august 200520, opiniile pro-NATO însumau
21%, cele pro-UE – 48%, iar cele în favoarea Zonei Economice Unificate Rusia-Belarus-
Kazahstan – 62%. Ucraina depinde în proporţie de 41,8% de energia importată din Rusia,
42% din cetăţeni sunt rusofoni. Atâta timp cât Ucraina este dependentă economic de Rusia şi
cât relaţia Europa-Rusia trece prin Ucraina (transporturile de hidrocarburi), nici puterea de la
Kiev, nici UE nu pot modifica acest status quo. Deci desprinderea de Rusia nu depinde de
titularul puterii de la Kiev, lucru observat şi la Summit-ul NATO de la Bucureşti, din 2008.

20
Apahideanu I.& Byelaly K., Un an de la Revoluţia Portocalie: Certificatul de deces, 2 ianuarie 2006
Bibliografie

Glasl F., 1999, Confronting Conflict, Hawthorne Press


Holmes L., 2004, Postcomunismul, Ed. Institutul European
Huntington S., 1997, Ciocnirea Civilizaţiilor, Ed. Antet
Lachmann R., 2004, Catalizatorii revoluţiei. Mobilizarea maselor şi conflictele între elite, în
Foran J. (ed.), Teoretizarea Revoluţiilor, Ed. Polirom
Leatherman J. et al., 1999, Breaking Cycles of Violence: Conflict Prevention in Intrastate
Crisis, Kumarian Press
Pakulski J., (1991) Social Movements, în Holmes L. (ed.), 2004, Postcomunismul, Ed.
Institutul European
Putnam L.L. & Poole S. , 1987, Conflict and Negociations, în Porter L.W. (ed.), Handbook of
Organizational Communication, Sage Publishers
Apahideanu I. & Byelaly K., Un an de la Revoluţia Portocalie: certificatul de deces,
Altermedia.info, 2 ianuarie 2006
http://ro.altermedia.info/politica/publish_3157.html
Serviciul de revistă a presei române, Europeana.ro
http://www.europeana.ro/stiri/Stiri.htm?raz=10
Profilul de ţară al Ucrainei, Worldbank.org, 2008
http://devdata.worldbank.org/ict/ukr_ict.pdf
Raportul FMI pe Ucraina, IMF.org, 2008
http://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2007/02/weodata/weorept.aspx?
sy=1992&ey=2008&scsm=1&ssd=1&sort=country&ds=.&br=1&c=926&s=
PPPGDP&grp=0&a=&pr1.x=41&pr1.y=2
Suport curs Teorii ale Revoluţiilor, 2007, Facultatea de Ştiinţe Politice, SNSPA
Curs Studii Regionale, 2007, Facultatea de Ştiinţe Politice, SNSPA