154 Teoria şi practica administrării publice

PUTEREA POLITICĂ ȘI TEHNOCRAȚIA ÎN SOCIETATEA

AFLATĂ ÎN PLINĂ SCHIMBARE

Pantelimon Varzari,
doctor habilitat în științe politice,
profesor cercetător, profesor universitar

Boris SOSNA,
doctor în drept, conferențiar universitar,
Institutul de Cercetări Juridice și Politice
al Academiei de Științe a Moldovei

SUMMARY
The article examines some aspects concerning the relationship between political power and techno-
cracy in the context of a society under transformation. Some attention is paid to the analysis of the place
and the role of political power in the system of power relations. Also, the author identifies some relevant
trends in the development of political power in the context of new developments in contemporary society.
It concludes that a government of technocrats is not a viable / sustainable solution for the societies under
democratic transformation and political modernization, from well known reasons. Building a democratic
state implies the ability of political and administrative corpus to perform the essential functions of a suc-
cessful governance.

Societatea contemporană se află într-o dezvoltare accelerată, încercând, în același timp, să

depășească diferite crize acute și chiar cronice politice, economce, sociale, axiologice etc. Renovarea
sa se produce prin intermediul modernizării politice, iar aceasta, fiind un aspect al schimbărilor soci-
ale generale, exprimă şi reflectă mecanismul de „restartare” şi perfecţionare a funcţionării sistemului
politico-administrativ în direcţia democratizării societății. În acest sens, provocarea modernității a
determinat schimbarea radicală a instituțiilor politice (organizații și proceduri politice), a ordinii po-
litice (sistemul de organizare a unei societăți), a relațiilor de putere (moduri de acțiune, exprimându-
se în modul guvernării, chiar dacă ele tind să devină relaţii de dominaţie), însă rolul decisiv în acest
proces al modernizării ca formă socială a schimbării îi aparține puterii politice și purtătorilor acesteia.
Puterea politică în sistemul relațiilor de putere ocupă una dintre pozițiile superioare în ierarhia
puterii sociale. Ca urmare a rolului important pe care politicul îl exercită în orice societate, pute-
rea politică, formă specifică a puterii sociale, constituie nucleul puterii de stat. Puterea politică, în
accepția sociologului politic român V. Măgureanu, „reprezintă funcția socială generalizată de a lua
decizii pentru ansamblul societății globale, în conformitate cu interesele celor care domină în sis-
temul puterii, de a le asigura îndeplinirea prin autoritatea suverană și prin mijloacele forței publice”
[1, p. 62]. Fiind miza luptelor politice, apare deci ca un rezultat al competiţiei pentru putere şi ca un
mijloc de a o controla. Ea provoacă respectarea regulilor care îi stau la bază, o apără împotriva propri-
ilor imperfecţiuni, limitează efectele competiţiei între indivizi şi între grupuri, între subiectul puterii
și obiectul puterii.
Politologul francez G. Balandier abordează această situație în felul următor: „Puterea – indiferent
cât de difuză este – implic[ o disimetrie în cadrul raporturilor sociale. Dacă acestea s-ar instaura pe
baza unei perfecte reciprocități, echilibrul social ar fi automat, iar puterea ar fi sortită distrugerii. Dar
nu este așa, iar o societate perfect omogenă, în care relatiile reciproce între indivizi și grupuri ar elimi-
Materiale ale Conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale 155

na orice opoziție și orice prăpastie, pare a fi o societate imposibilă. Puterea se întărește odată cu ac-
centuarea inegalităților, care sunt condiția manifestării sale în aceeași măsură în care ea este condiția
menținerii lor” [2, p. 53-54]. Cu alte cuvinte, între subiectul și obiectul puterii politice se stabilește un
sistem de relatii (presiuni) sociale asimetrice, de inegalitate.
În contextul noilor evoluții ale societății contemporane, influențate puternic de depășirea unor
crize social-politice și economico-financiare profunde, riscuri și vulnerabilități majore la care sunt
supuse statele, pot fi identificate câteva tendințe ale politicii moderne, semnificative și pentru „noile”
democrații din spațiul postsovietic:
a) în modelarea opiniei publice un rol principal îl ocupă nu numai „antreprenorii” politici, dar și
liderii de partid, ultimilor revenindu-le patru roluri, subliniate de către teoreticienii elitelor: de ac-
tori simbolici, cadre pentru elita puterii, directori „politici” şi politicieni ai crizei [3, p. 155]. În plus,
în societățile tranzitive se mai observă și fenomenul „bonapartismului” clasei politice, în sensul că
modernizarea de „sus” a societăţii se produce prin mijloace autoritare şi proceduri nedemocratice,
iar orice politician se vede lider de partid şi chiar candidat la posturile superioare ale ţării, „salvator
ai naţiunii”;
b) tendința spre oligarhizarea puterii politice a fost observată și descrisă încă la începutul seco-
lului al XX-lea de către unul dintre elitiștii clasici R. Michels, care nota că însuşi principiul organizaţiei
(subordonarea pe verticala puterii) şi necesitatea posedării cunoştinţelor speciale implică neapărat
tendinţe spre oligarhie [4]. Unele tendinţe oligarhice ale puterii se pot observa și în cazul Republicii
Moldova, vorbindu-se tot mai insistent în ultimii ani despre un „stat capturat” și corupt, un stat de
drept nefuncțional [5; 6];
c) profesionalizarea liderilor politici vizează sporirea responsabilităţii lor pentru soarta oame-
nilor, pentru prezentul şi viitorul popoarelor şi ţărilor guvernate. Această tendință în dezvoltarea
puterii politice se manifestă prin adoptarea anumitor proiecte naționale de dezvoltare strategică
a societăţii în strânsă legătură cu problemele cu care se confruntă comunitatea națională la un mo-
ment dat, ținându-se cont și de problemele cu care se confruntă statele din regiune și comunitatea
internațională. Complexitatea vieţii politice contemporane constituie, de fapt, un mesaj al aşa-nu-
mitelor „limite ale liderismului politic”, condiţionate de legităţile dezvoltării societăţii contemporane
(de principiul separării puterilor, de procedurile democratice, de actele şi normele legislative naţio-
nale etc.);
d) tendinţa profesionalizării elitelor puterii în corespundere cu domeniile lor de activitate pro-
fesională a devenit una relevantă la intersecția secolelor XX–XXI. Profesarea politicii de către unele
persoane, apariţia politicienilor de carieră, intensificarea luptei şi concurenţei politice în anumite pe-
rioade ale vieţii social-politice ale unui socium este condiţionată, în cel mai decisiv mod, de creşterea
şi însemnătatea politicului şi a procesului politic, în special, pentru „noile” democrații din spațiul post-
sovietic, fapt ce conduce adeseori la prevalarea politicului asupra economicului, astfel încât aceste
societăți sunt dominate, deocamdată, de putere. Această situaţie draconică poate fi justificată doar
prin concentrarea activităţii elitelor politice asupra problemelor economico-sociale, tendinţă deter-
minată de faptul că creşterea bunăstării materiale a țării guvernate se află într-o strânsă legătură cu
locul şi rolul decidenților politici în viaţa comunităţii;
e) sporirea responsabilităţii clasei politice şi a liderilor politici naţionali nu numai pentru țările gu-
vernate, dar şi a lumii întregi. Având în vedere că statele lumii se află în relaţii interdependente, elitele
politice şi liderii politici realizează diverse programe şi strategii de dezvoltare strategică a societăţii în
strânsă legătură cu problemele globale ale contemporaneităţii. Impactul revoluţiei informaţionale, a
societăţii bazate pe cunoaştere necesită din partea elitelor puterii, a liderilor naţionali şi a celor mon-
diali, din partea întregii comunităţi internaţionale elaborarea şi implementarea unor strategii plane-
tare de combatere a diverselor flageluri ale lumii contemporane. Din această perspectivă, elitele şi
156 Teoria şi practica administrării publice

liderii pot propune și realiza proiecte majore de dezvoltare a societăţii numai dacă iau în considerare
problemele globale ale umanităţii şi apreciază politica internă a unui stat ca parte componentă a
procesului mondial de dezvoltare;
f) în contextul noilor provocări ale societății contemporane și pornind de la necesitatea de a co-
respunde cerințelor timpului, elitele politice au nevoie de reînnoire calitativă cu cei mai capabili şi
dinamici reprezentanţi ai clasei conduse. Elitistul clasic G. Mosca numeşte trei modalităţi de reînnoire
(moştenirea, alegerea şi cooptarea) şi identifică două tendinţe în dezvoltarea clasei politice (tendinţa
aristocratică şi tendinţa liberală sau democratică, care are loc îndeosebi în perioadele marilor schim-
bări sociale), tendinţe necesare în preîntâmpinarea degenerării acesteia [7, р. 115-122]. Echilibrul
dintre tendinţele dezvoltării clasei conducătoare este cel mai dorit pentru societate, fiindcă el asigu-
ră continuitate şi stabilitate în conducerea comunităţii;
g) odată cu sporirea complexității procesului politic și implicării masive a statului în economie,
îndeosebi a statelor cu regimuri nedemocratice, se observă tendința birocratizării actului politic și a
celui administrativ, fapt observat la vremea sa de M. Weber [8]. Pe linie weberiană, C. W. Mills critică
efectele nefaste ale tendinţei de birocratizare şi profesionalizare a aspectului politico-administrativ,
subliniind că acest fapt conduce la un clivaj din ce în ce mai mare dintre instituţii şi public, la opa-
cizarea relaţiilor dintre conducători şi conduşi, la deteriorarea democraţiei şi formarea unei elite a
puterii [9].
h) în fine, tehnocratizarea puterii politice, ca tendință în dezvoltarea puterii politice, se manifestă
prin faptul că în unele societăți există tentația firească de a tehnocratiza guvernele sale pentru o mai
bună eficientizare a puterii elitiste, așa încât tehnocratismul radical poate neglija drastic necesitățile
sociale ale membrilor societății.
Tehnocrația este catalogată în științele politice drept o doctrină politică care presupune o organi-
zare și conducere a societății pe baze raționale, științifice, având în mod deosebit în atenție ramurile
productive. Această doctrină se bazează pe principiul că în organele puterii trebuie promovaţi cu
precădere specialişti, tehnocraţi care să ia decizii nu în raport cu interesele de grup social, ci numai
potrivit aspectelor evidenţiate de ştiinţă, făcând abstracţie de poziţiile politice ale diferitelor grupări.
O asemenea doctrină poate să conducă la o organizare şi conducere democratică a societăţii în si-
tuaţia în care specialiştii din cadrul puterii sunt expresie a voinţei cetăţenilor, când se îmbină ştiinţa
cu politica. Dimpotrivă, în situaţia în care se face abstracţie de factorul politic, în special, de voinţa
cetăţenilor, doctrinele tehnocratice pot deschide calea unor regimuri politice nedemocratice.
În practica politică a statelor occidentale elita tehnocratică îşi exercită puterea prin două mo-
dalităţi [10, p. 151-158]: 1) conducerea societăţii este realizată de un guvern format din specialişti
în domeniul lor de activitate profesională (administraţie, industrie, justiţie, finanţe etc.) care sunt
cunoscuţi şi apreciaţi în mediul lor profesional şi 2) implicarea (directă) în conducerea societăţii a
specialiştilor consideraţi competenţi ai procesului de decizie, de organizare şi de control. În ambele
variante eficienţa guvernării exercitată de către tehnocraţi nu poate fi asigurată doar prin mijloace
tehnice, ci şi prin obiectivele promovate de oamenii de ştiinţă, de tehnicieni şi alţi specialişti. Acest
fapt implică o alegere între diferite valori, dezbateri politice asupra opţiunilor în sfera valorilor, iar
mai apoi se trece la utilizarea celor mai eficace mijloace de realizare a scopurilor acţiunii sociale pre-
conizate. Desigur, aici apare o serie de probleme legate de însăşi competenţa specialiştilor (tehno-
craţilor), de necesitatea menţinerii unei deosebiri dintre sfera economico-tehnologică şi cea politi-
că, de necesitatea tehnicizării deciziilor, determinate de știință, bazate pe criterii de raționalizare și
eficiență, când puterea trebuie să aparțină nu factorilor politici (parlament, guvern etc.), ci oamenilor
de știință, specialiștilor, organizatorilor. Privită sub acest aspect, doctrina tehnocrației, deși cu multe
elemente raționale, devine, în cele din urmă, o variantă a elitismului.
Totuși unii autori sunt convinși că cunoștințele științifice și tehnice trebuie să înlocuiască într-
Materiale ale Conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale 157

un viitor previzibil politica, fapt ce îi face pe tehnocraţi sceptici şi chiar ostili faţă de politicieni şi de
instituţiile politice. Susținând ideea lansată de alți autori despre tehnocrație cu reprezentare slabă
și nerelevantă în societățile aflate în tranziție democratică, vom menționa că acest tip de elită, elita
tehnocratică (G. Rocher, J. K. Galbraith, J. Burnham, J. Meynaud etc.) sau „noua clasă” tehnico-birocra-
tică (J. Coenen-Hunther), în unele societăți occidentale încearcă să devină un fapt real și nu un mit
inventat de teoreticienii democrației. Or, în anumite condiții de criză economică, bancar-financiară,
de criză a datoriilor unei societăți poate fi posibilă instalarea unui guvern tehnocrat. Cazul Italiei și
cel al Greciei în anii 2011–2013 este destul de semnificativ în acest sens. Instalarea guvernelor tehno-
cratice respective, având dificila sarcină de a reforma economia țărilor lor și de a depăși amenințarea
existenței eurozonei, nu au fost funcționale și au demisionat sub presiunea protestelor și manifes-
tărilor populației, pentru că aceste guverne au pledat în activitatea lor pentru niște programe de
austeritate [11, p. 254-259].
În concluzie, dilema tehnocratică s-a aflat și în fața guvernanților din Republica Moldova încă
de la începutul tranziției democratice (în perioada guvernelor A. Sangheli (1992–1997), și I. Ciubuc
(1997–1999). În ultimii ani se vehiculează tot mai insistent ideea cu privire la instalarea unui guvern
tehnocrat (fără acea „acoperire” politică, susținere parlamentară), aducându-se mai multe argumen-
te ,,pro” și ,,contra”. Un guvern de tehnocrați nu reprezintă o soluție viabilă pentru Republica Moldo-
va la momentul actual din motive bine cunoscute: instabilitatea politică, criza economico-socială
prelungită, polarizarea opiniilor autorităților publice, a liderilor politici și celor de opinie privind ne-
cesitatea instalării unui guvern de această factură; în plus, un guvern de tehnocrați versus sistemul
parlamentar din țara noastră nu este durabil. Or, edificarea unui stat democratic presupune capaci-
tatea lui politico-administrativă de a îndeplini funcţiile esenţiale ale unei guvernări de succes, pen-
tru că noţiunea în sine de guvernare desemnează, dincolo de felul în care se articulează raporturile
de putere, acţiunea propriu-zisă de policy-making (elaborarea politicilor), de „manageriere” a unor
domenii ce ţin de apanajul statal, ca securitatea, administrarea economiei, a politicilor sociale, de
educaţie, de sănătate etc.

BIBLIOGRAFIE
1. MĂGUREANU, V. Studii de sociologie politică. Bucureşti: Ed. Albatros, 2007, 416 p.
2. BALANDIER, G. Antropologie politica. Timișoara: Ed. Amarcord, 1998, 242 p.
3. DUNLEAVY, P., O’LEARY, B. Teoriile statului. Politica democraţiei liberale. Chişinău: Ed. „Epigraf”
SRL, 2002, 343 p.
4. МИХЕЛЬС, Р. Социология политической партии в условиях демократии. În: Антология
мировой политической мысли. В 5-ти томах / Рук. проекта Ю. Г. Семигин. Москва, 1997. [on-line]
http://www.gumer.info/bibliotek_Buks/ Polit/Hrestom/58.php (vizitat la13.01.2013).
5. CĂLUGĂREANU, V. De la „povestea de succes a UE” la stat capturat, fără bani, ajuns pe mar-
ginea prăpastiei. [on-line] http://www.dw.com/ro/de-la-povestea-de-succes-a-ue-la-stat-capturat-
f%C4%83r%C4%83-bani-ajuns-pe-marginea-pr%C4%83pastiei/a-18741438 (vizitat la 25.09.2015).
6. JAGLAND, Th. Bring Moldova Back From the Brink. În: The New York Times, August 10, 2015.
[on-line] http://www.nytimes.com/2015/08/11/opinion/bring-moldova-back-from-the-brink.html
(vizitat la 13.01.2016).
7. MOSCA, G. Elementi di scienza politica. Torino: F.lli Bocca, 1923, 809 p. [on-line] http://www.
liberliber.it/mediateca/libri/m/mosca/elementi_di_scienza_politica/pdf/mosca_elementi_di_scien-
za_politica.pdf (vizitat la 13.05.2013).
8. WEBER, M. Politica, o vocație și o profesie. București: Ed. Anima., 1992, 54 p. [on-line] https://
www.scribd.com/doc/79451150/Max-Weber-Politica-o-Vocatie-Si-Profesie (vizitat la 13.07.2013).