CONSIDERAŢII PRIVIND CONCEPTUL DEMOCRATIZĂRII, MODERNIZĂRII ŞI

GLOBALIZĂRII AL SISTEMULUI POLITIC DIN REPUBLICA MOLDOVA

Ion CIOBANU, doctorand

FRIŞPA, Universitatea de Stat

Interpretările efectuate asupra teoriei democratizării şi modernizării politice pot fi apreciate

ca elaborarea şi justificarea unui model general de dezvoltare a civilizaţiei contemporane, esenţa
căreia constă în descrierea caracterului, direcţiei şi conţinutului trecerii de la societatea tradiţională
la cea contemporană. Trecere descrisă de influenţa progresului tehnico-ştiinţific, al schimbărilor
social-structurale, incluzînd neapărat şi revizuirea sistemului valoric şi normativ, formele noi de
democratizare, etc.
La etapa actuală, prin noţiunile de democratizare şi modernizare subînţelegem diverse
aspecte: epocă istorică care însoţeşte trecerea de la societatea de tip feudal la societatea modernă de
tip capitalist; proces contemporan de tranziţie, caracteristic pentru statele slab dezvoltate sau în curs
de dezvoltare, care constă în trecerea de la societatea de tip tradiţional la cea de tip modern; proces
indefinit de evoluţie şi perfecţionare de la o treaptă inferioară la una mai superioară de dezvoltare
socială cuprinzând ţări, zone, regiuni, popoare, sau omenirea în ansamblu.
Etimologic analizînd, cuvîntul „modernizare” provine de la latinescul “modernus”, incluzînd
adjectivul modo „nu de mult, cu puţin înainte”, şi substantivul modus - ordine, măsură. Treptat de la
acestea lexicul s-a îmbogatit cu aşa termini ca mode, modern, modernizer. La mijlocul secolului XX
apare conceptul de “modernity” [1, p.28.], care înseamnă proces de trecere, evoluare a sistemului
social spre contemporaneitate.
În acest context, menţionăm că modernizarea politică este o latură a modernizării sociale
generate. Ea include şi caracterizează procesul schimbărilor structural şi calitative a vieţii politice şi
culturale care au loc în cadrul sistemului politic, a funcţiilor instituţiilor sistemului dat pe parcursul
trecerii de la societatea tradiţională la cea contemporană. Societatea tradiţională şi contemporană
reflectă diverse nivele de maturitate a sistemului social, existenţa mai multoror mecanisme de
reglare şi adaptare socială, de tehnologii ale schimbărilor sociale. Ea se deosebeşte după locul şi
rolul individului în aceste sisteme sociale, după diversitatea posibilităţilor de autorealizare a
acestuia.
Modernizarea politică semnifică, aşadar, conştientizarea necesităţii şi a acţiunilor
corespunzătoare în vederea organizării sistemului politic la nivelul cerinţelor şi mijloacelor
moderne - performante, actual avansate. După cum vedem definirea conceptului de modernizare are

1
variabile specifice [2, p. 8.] şi poate fi considerat ca un „carusel” al definiţiilor, în cadrul cărora
modernizarea în sfera politică presupune afirmarea unor state naţionale şi rezonabil centralizate, în
cadrul cărora există şi funcţionează diferite mişcări şi grupuri social - politice care-şi manifestă şi
promovează interesele lor în mod cultural, adică pe căi civilizate.
Procesul modernizării politice se transpune în practică prin diferite modalităţi, prin alinierea
la nişte cerinţe indispensabile şi utilizînd diverse mecanisme, din rîndul cărora putem evidenţia
următoarele criterii:
- crearea unei structuri politice diferenţiate cu un înalt grad de specializare conform criteriului
instituţional - funcţional;
- constituirea unui stat modern, care posedă o reală suveranitate;
- creşterea rolului statului prin lărgirea sferelor lui de acţiune şi dominarea legii în stat ca
element ce asigură o legătură normală şi sănătoasă dintre societate şi stat;
- sporirea numărului cetatenilor, indivizilor cu drepturi politice şi sociale; lărgirea
accesibilitatii incadrării indivizilor şi grupurilor sociale în viata politică;
- constituirea unei birocraţii politice raţionale şi transformarea acestei birocraţii
nepersonificate intr-un system dominant de conducere şi control;
- minimalizarea rolului şi legitimitatii elitelor tradiţionale şi creşterea rolului elitelor
modernizatoare.
De o anumită popularitate se bucură printre politologi abordarea structural-funcţională a
modernizării politice avîndu-i ca promotori pe G. Almond şi L. Pye [3]. Ei susţin, că dezvoltarea
politică necesită o perfecţionare continuă a funcţiilor sistemului politic în vederea unei dezvoltări
eficiente şi stabile a întregului organism social. Schimbările funcţional-calitative ale instituţiilor
sistemului politic, după părerea acestor autori, includ anumite procese ce reflectă conţinutul
modernizării politice prin: diferenţierea şi specializarea funcţiilor instituţiilor sistemului politic, care
reflectă atât procesul complicării relaţiilor lui în rezultatul diversificării acţiunilor subiectului şi
obiectului politic cât şi apariţia unor noi grupuri de interese.
Nivelul de modernizare a câmpului politic reflectă gradul acestei mobilizări şi a
potenţialului lui de supravieţuire. Numai sistemul politic complex este capabil să supravieţuiască,
deoarece posedă şi foloseşte cu chibzuinţă diverse canale de comunicare şi socializare (instituţiile
şcolare, de învatamânt superior, biserica, armata etc.), cultivînd la membrii societăţii un
comportament politic civilizat, fapt care vorbeşte despre încrederea cetăţenilor în instituţiile puterii
politice, confirmă legitimitatea, corectitudinea şi justeţea ei.
Un alt punct de vedere privind conţinutul modernizării politice, este expus de politologul
american S. Huntington, în lucrarea autorului român, Fulga Gh. [4], care leagă dezvoltarea politică

2
cu procesul de instituţionalizare a organizaţiilor şi procedurilor politice. După părerea autorului
numai structurile, instituţiile de stat democratice şi stabile, alături de respectarea legii, pot asigura o
înaltă adaptare a câmpului politic la schimbările venite din mediul social exterior şi capacitatea lui
de a reacţiona la noile provocări, tendinţe şi cerinţe sociale.
Pornind de la premiza că avansarea statelor pe calea democraţiei a devenit un criteriu de
bază al integrării lor în sistemul internaţional contemporan, în ultimele decenii, democratizarea a
fost examinată ca un fenomen global, obiectiv, contradictoriu şi nelinear, ce domină agenda politicii
internaţionale, alături de alte probleme globale.
Apariţia a numeroase concepţii în interpretarea, acceptarea sau respingerea proceselor de
democratizare, ca şi a globalizării, în diferite state ale lumii sînt legate de coexistenţa contradictorie
a unor factori multipli: specificul naţional, subdezvoltarea, creşterea inegalităţii sociale şi a
influenţei internaţionale, condiţiile de afirmare externă, contextul geopolitic regional şi global, etc.
Aşadar, influenţa globalizării asupra proceselor de democratizare din Republica Moldova a
fost studiată prin prisma impactului actorilor globali, transnaţionali şi regionali asupra proceselor
interne şi al eforturilor depuse pe plan intern şi extern în consolidarea naţional-statală, afirmarea
externă şi integrarea Republicii Moldova în comunitatea mondială.

Bibliografie:

1. Iacob Gheorghe. Modernizare – Europenism. Vol. I., Ritmul şi strategia modernizării.

Iaşi 1995.
2. Marga Andrei. Cultură, democraţie, modernizare. Instituttul Cultural Român, Bucureşti,
2012.
3. Almond Gabriel. Cultura civică. Atitudini politice şi democraţie în cinci naţiuni, CEU
Press, Editura du Style, Bucureşti, 1996.
4. Fulga Gh. Societăți și sisteme politice contemporane. Doctrine şi realități., București,
2004.