Victor MORARU

MASS MEDIA
VS
POLITICA

Chiºinãu, 2001

1
Versiunea electronicã a ediþiei a fost realizatã cu acordul
autorului la Centrul Tehnologii Informaþionale al Facultãþii de
Jurnalism ºi ªtiinþe ale comunicãrii.

2
 CUPRINS

Introducere 5

Capitolul 1.
Dimensiunea comunicaþionalã a politicii 10

1.1. ªtiinþa politicã ºi comunicarea politicã:

aspecte definitorii 10
1.2. Orientãri ºi tendinþe în investigarea
comunicãrii politice 22
1.3. Mass media în contextul comunicãrii politice 33

Capitolul 2.
Statutul mass media
în societatea contemporanã 43

2.1. Mass media în lumina “abordãrii critice”

ºi a “logicii mediatice” 43
2.2. Presa – “a patra putere”? 58
2.3. Mass media între vigilenþã ºi instrumentalizare 68

Capitolul 3.
Mass media ºi societatea în tranziþie 83

3.1. Valenþele mediatice ale perioadei de tranziþie 83

3.2. Periplul comunicãrii politice în Republica Moldova 94
3.3. Mass media ºi constituirea spaþiului public 108

3
Capitolul 4.
Implicaþiile politice ale mass media 120

4.1. Conþinuturile politice ale mass media 120

4.2. Afirmarea partidelor ºi contextul mediatic 128
4.3. Mass media ºi campaniile electorale 137

Capitolul 5.
Acþiunea politicã ºi modalitãþile mediatice 150

5.1. Potenþialul politic al ºtirii 150

5.2. Comentariul politic: analizã ori prescripþie de opinie? 157

Capitolul 6.
Provocãrile democraþiei mediatice 169

6.1. Mediatizarea politicii – mod de existenþã al mass media 169

6.2 Spectacularizarea – stratagemã politico-mediaticã 179
6.3 Personalizarea politicii; abuz ori tendinþã fireascã 189

Încheiere 198

Bibliografie 202

4
INTRODUCERE
Schimbãrile social-politice ºi economice care au marcat decisiv
întregul spaþiu postcomunist în ultimul deceniu al secolului XX,
desfãºurîndu-se într-un mod vertiginos ºi determinînd vectori noi în
miºcarea societãþii, au configurat o nouã realitate social-politicã,
caracterizatã profund de însemnele tranziþiei democratice.
Una din trãsãturile cele mai relevante ale procesului de democratizare
a societãþii rezidã în reafirmarea politicii în viaþa cotidianã, în
redescoperirea ei de cãtre cetãþeanul de rînd. Pentru prima datã în
memoria ºi conºtiinþa cîtorva generaþii termenul “politic㔠a devenit o
realitate palpabilã, omniprezentã ºi de-a dreptul antrenantã, plasatã în
coordonatele unei receptãri potenþial plenare ºi susceptibilã de
asigurarea pentru omul - zoon politicon, în accepþia aristotelicã, a
condiþiilor de socializare supremã care-i imprimã cu adevãrat calitatea
de cetãþean, parte integrantã a unei comunitãþi, cu asumarea obligaþiilor
ºi acordarea drepturilor inerente. Dispariþia barajelor pentru intrare în
competitivitate politicã a deschis calea noilor subiecþi politici (partide,
miºcãri, grupuri, politicieni) care, refuzînd vechiul ºi în dorinþa de
afirmare a noului, s-au încadrat în procesul de edificare a noii politici,
a noii ordini sociale. În Republica Moldova, ca de altfel ºi în alte þãri
postcomuniste, politica (înþeleasã, conform unei definiþii, ca “totalitate
a activitãþilor conflictuale ºi de cooperare în cadrul societãþii ºi între
societãþi, prin intermediul cãrora umanitatea ajunge sã organizeze
utilizarea, producerea ºi distribuirea resurselor umane, naturale ºi de
alt ordin în procesul producerii ºi reproducerii vieþii sale biologice ºi

5
sociale; aceste activitãþi nu apar niciodatã izolate de alte aspecte ale
vieþii sociale, private ori publice, ele influenþeazã plenar ºi reflectã
alocarea puterii ºi modelele decizionale, structura organizãrii sociale ºi
sistemele culturale ºi ideologice ale societãþii sau ale grupurilor din
cadrul ei” – Leftwich, 1984: 64-65∗) a început într-adevãr sã constituie
un platou de întîlnire ºi de confruntare a diverselor interese, de
manifestare a liderilor ºi a partidelor contrapuse, acþionînd într-un sistem
multiarticulat ºi complex.
Complexitatea realã a unei deveniri democratice, marcatã de
contradicþii ºi generatoare de multiple întrebãri, determinã imperativul
efectuãrii unor analize pertinente a fenomenului politic actual. În condiþiile
în care sporeºte simþitor necesitatea cunoaºterii exacte ºi plauzibile a
proceselor politice ºi a forþelor implicate în ele, a pãtrunderii
mecanismelor politice ºi a procedeelor menite sã le optimizeze, ºtiinþei
politice îi revine (prin efortul conjugat cu cel al altor sectoare disciplinare
ale ºtiinþelor sociale) sarcina evidenþierii tendinþelor ce se manifestã în
dinamica politicã, a dezvãluirii esenþei transformãrilor înregistrate, a
elucidãrii problemelor emergente. Aceasta constituie, evident, un
obiectiv complex, realizarea cãruia apare condiþionatã de abordarea
unui întreg ansamblu de factori ce determinã desfãºurarea proceselor
politice. Respectiv, astfel de problematici polivalente implicã
oportunitatea examinãrii problemelor abordate din perspective multiple.
Politologii nord-americani Jarol Manheim ºi Richard Rich, indicînd,
într-un studiu recent, punctele de reper ale metodologiei cercetãrii
politologice, avertizeazã asupra necesitãþii de a dezvolta “capacitatea
considerãrii opiniei publice, a intereselor diverselor grupuri ºi forþe
sociale, pentru a contribui la elaborarea unei politici echilibrate ºi
multilaterale… Trebuie - accentueazã autorii studiului, - sã pãtrundem
legitãþile apariþiei ºi extinderii miºcãrilor de masã, sã cunoaºtem
mecanismele interacþiunii lor cu instituþiile puterii. Trebuie sã acordãm
o atenþie deosebitã studierii elitelor politice ºi grupurilor specifice care
influenþeazã în cea mai mare mãsurã asupra adoptãrii deciziilor”
∗
Cifrele din paranteze indicã anii ediþiilor la care se fac referinþele ºi paginile
citate. Aici ºi în continuare, traducerea citatelor din ediþiile în limbile strãine ne
aparþine – V.M.

6
(Màíãåéì, Ðè÷, 1999: 4). Tocmai in acest context apare justificatã
necesitatea analizei comunicãrii politice, imanente fenomenelor vizate,
ºi, implicit, a examinãrii activitãþii mass media, rolul cãrora în viaþa
societãþii devine tot mai semnificativ ºi, în anumite privinþe unic.
Reprezentarea generalã a mass media presupune, în mod unanim
acceptat, atribuirea acestora a unor funcþii multiple, circumscrise în
primul rînd activitãþii de difuzare în proporþii vaste a informaþiei adresate
unui auditoriu de masã. Pe parcursul anilor, evoluþia tehnologicã a
mijloacelor de comunicare de masã în totalitatea lor (atît a presei scrise,
dar mai ales a mass media electronice), afirmarea pe plan global a
“noilor mass media” (televiziunea prin cablu ºi prin satelit, dezvoltarea
vertiginoasã a aºa-zisei computer mediated communication),
sporirea disponibilitãþilor comunicaþionale oferite auditoriului (exemplu
elocvent îl poate constitui popularitatea crescîndã a emisiunilor radio
ºi tv gen talk show) a conturat o nouã configuraþie a universului
mediatic, marcatã de o expansiune peremptorie ºi consecventã, de un
efort continuu în vederea diversificãrii modalitãþilor de transmitere a
mesajului, de o afirmare vizibilã a noilor factori de incidenþã asupra
fluxului informaþional, ca superabundenþa, rapiditatea difuzãrii ºi
mercantilizarea informaþiei.
Un alt element inovator care marcheazã profund ºi vizibil mass
media, modificîndu-le substanþial activitatea ºi imprimîndu-le
caracteristici radical noi, este impactul politic tot mai accentuat al
acestora. De fapt, istoria societãþii abundã în exemplele unei relaþii
destul de strînse între politicã ºi mass media ce s-a manifestat cu o
intensitate diferitã pe parcursul anilor, în funcþie de caracterul regimului
politic, de condiþiile istorice concrete. Acest lucru a ºi determinat
consemnarea importanþei dimensiunii comunicaþionale a politicii,
evidenþiind prezenþa esenþialã a comunicãrii în orice aspect al activitãþii
politice: “Dacã politica presupune putere, posesorii ei ori cei
împuterniciþi s-o exercite trebuie, într-un fel, sã se explice în faþa celor
care se considerã cã au de reacþionat la acþiunile acestora. Dacã politica
presupune participare, aceasta constã în mecanisme prin care

7
interesele, aspiraþiile ºi cerinþele cetãþenilor de rînd sînt comunicate
celor ce stabilesc regulile. Dacã politica presupune legitimitatea
autoritãþii supreme, atunci valorile ºi normele procedurale ale oricãrui
regim trebuie sã fie exprimate în mod simbolic, iar acþiunile guvernului
– justificate în termeni populari. ªi dacã politica presupune alegerile,
atunci fluxurile de informaþii care explicã opþiunile diferite ale
programelor politice trebuie sã circule într-un astfel de mod ca sã
ajungã la cei interesaþi în deciziile luate, fie aceºtia cei ce le elaboreazã
ori cei ce le vor resimþi urmãrile. Comunicarea, în consecinþã, este
foarte strîns inseratã în politicㅔ (Blumler, Gurevitch, 1995: 59-60).
Astfel, ponderea actualã a mijloacelor de comunicare în procesul
construcþiei/reprezentãrii realitãþii politice constituie un argument
probant pentru introducerea variabilei mass media în modelul
multivariabil al cercetãrii politologice.
Abordarea chestiunilor referitoare la evoluþia raporturilor stabilite
în ultimii ani între politicã ºi comunicare ne oferã posibilitatea constatãrii
nu doar a unei legãturi ºi interdependenþe, ci ºi a unei adevãrate
îngemãnãri dintre politicã ºi mass media. Am putea spune cã politica
ºi mass media reprezintã în condiþiile actuale douã vase comunicante,
cu toate consecinþele respective. Întrepãtrunderea reciprocã se
manifestã nu doar la suprafaþã, dar determinã schimbãrile esenþiale ce
se produc, pe de o parte, în natura exercitãrii politicii, pe de altã parte,
în caracterul de funcþionare a mass media. Exploatarea masivã a
mijloacelor de comunicare în sfera politicã, (la etapa actualã tocmai
mass media sînt elementul inerent care asigurã politicii accederea în
forul public) imprimã, practic, comunicãrii statutul unui factor extrem
de important al politicii, îi conferã calitatea de “motor al spaþiului public”
(Wolton, 1992: 40). Politica, la rîndul ei, se adapteazã ºi ea la “regulile
jocului” dictate de modalitãþile mediatice, manifestîndu-se în mod
esenþial într-un stil comunicaþional.
Prezenþa în viaþa politicã a unei suprapuneri specifice a acþiunii
politice ºi a celei comunicaþionale, care se impune spectaculos ºi
influenþeazã dinamica dezvoltãrii sociale, obþine în societatea

8
contemporanã proporþii atît de vaste, încît este imposibilã neglijarea
ori subaprecierea importanþei acestui fenomen, implicînd imperios
necesitatea gãsirii unor interpretãri adecvate ale multiplelor probleme
înaintate de o astfel de evoluare a relaþiilor dintre mass media ºi politicã,
previzibilã, în fond, atunci cînd este raportatã la experienþa parcursã
de acum de “democraþiile mediatice” occidentale, dar ºi imprevizibilã,
marcatã de trãsãturi particulare, tributarã unor avataruri ale democraþiei
autohtone.
În ce relaþie se afl㠓noua politic㔠ºi “noile mass media”, cum se
îmbinã devenirea noii realitãþi politice ºi schimbãrile radicale produse
în sistemul mass media, ce model urmeazã ºi ce particularitãþi sînt proprii
dezvoltãrii sistemului politico-mediatic, în ce contexte trebuie urmãritã
evoluþia actualã a mass media, care sînt consecinþele ce derivã din
aceasta, pe cît de întemeiatã este afirmaþia precum c㠓mass media
constituie spaþiul în care se genereazã, se menþine ºi se pierde puterea”
(Campana, 1994: XXVI), ce reprezint㠓politizarea mass media” ºi
“mediatizarea politicii”? – sînt doar cîteva din întrebãrile care însoþesc
inevitabil procesul de interpretare a istoriei politice contemporane.
Necesitatea examinãrii problemelor care vizeazã impactul
mijloacelor de comunicare asupra proceselor politice ce se produc în
societatea contemporanã, precum ºi imperativul definirii unei viziuni
integratoare asupra dinamicii raporturilor dintre mass media ºi politicã
au determinat obiectivele studiului întreprins.

9
Capitolul 1.
Dimensiunea comunicaþionalã
a politicii

1.1. ªtiinþa politicã ºi comunicarea politicã:

aspecte definitorii

Tendinþa unor cercetãtori de a examina raportul dintre mass media

ºi politicã din perspectiva ºtiinþei politice este consideratã drept o
caracteristicã esenþialã a procesului de afirmare a comunicãrii politice
în calitate de filon disciplinar autonom ºi coerent al studiilor asupra
comunicãrii, realizate pe parcursul ultimelor decenii în Occident (cf.:
Blumler et al., 1990: 263). Antrenarea în analizã a unor astfel de
concepte-cheie ale ºtiinþei politice gen democraþie reprezentativã (ºi,
implicit, chestiunea reprezentãrii/legitimitãþii), poliarhie, participare,
consens, instituþionalizare a puterii, clasã (elitã) politicã, culturã politicã,
control politic º.a. s-a dovedit a fi foarte productivã ºi deschizãtoare
de orizonturi noi de investigaþie ºi de sensuri cuprinzãtoare. Este
suficient, de exemplu, sã amintim dihotomia amic/inamic (cf.: Schmitt,
1972: 88) care reprezintã un criteriu fundamental pentru identificarea
comportamentului politic. Aplicarea acestui concept varsã în mod
convingãtor luminã asupra semnelor paradigmatice ale regimurilor
democratice moderne ºi, implicit, asupra principiilor de afirmare a mass
media în societatea contemporanã: în cadrul regimului democratic
relaþiile politice nu sînt determinate de o astfel de dihotomie, ci presupun
posibilitatea existenþei unui dezacord ºi a unei opoziþii în raport cu

10
deþinãtorii puterii, fãrã ca opozanþii sã fie consideraþi în mod obligatoriu
inamici. În acest sens dihotomiei amic/inamic îi este preferatã dihotomia
amic/adversar, în care al doilea termen îl vizeazã tocmai pe cel care
îºi exprimã dezacordul ºi se opune (cf.: Fisichella, 2000: 292). În mod
firesc, relaþia amic/adversar se suprapune unei alte dihotomii,
guvernanþi/guvernaþi, care constituie, de fapt, esenþa politicii (cf.:
“Politica în ultimã instanþã se bazeazã pe relaþia dintre guvernanþi ºi
guvernaþi” – Sartori: 1999: 99). În acelaºi timp, pentru Isaiah Berlin
problema centralã a politicii este problema obedienþei ºi a coerciþiei:
“De ce eu ori altcineva trebuie sã se supunã unei alte persoane? De ce
sã nu trãieºti aºa cum doreºti? Trebuie sã mã supun? Dacã nu mã
supun, pot fi constrîns? De cãtre cine, pînã la ce limitã, în numele a ce
ºi din care motiv?” (Berlin, 1990: 121). Dacã politica, în viziunea
aceluiaºi Domenico Fisichella este o arenã în care se produce echilibrul
dintre obiectivele diverse ale acþiunii sociale precum libertatea, ordinea,
dreptatea, competenþa, eficienþa, bunãstarea, integrarea, acestea fiind
modelate în vederea exprimãrii ideii interesului general ºi a fixãrii regulilor
jocului pentru evidenþierea ºi apariþia unui atare interes (1998: 55), iar
procesul politic cuprinde toate activitãþile prin care oamenii încearcã
sã obþinã ºi sã exercite o influenþã legitimã într-o societate (Plano et
al., 1993: 120), - Max Weber, de altfel, defineºte politica drept o
tendinþã de a participa la putere sau de a exercita influenþã asupra
distribuirii puterii (1990: 40), iar conform lui Jurghen Habermas, politica
constituie o interacþiune în care unul îl trateazã pe celãlalt drept obiect
de influenþã (1989: 504) - devine explicabil de ce perspectivele ºi
preocupãrile studiilor politice “se întrepãtrund în mare mãsurã cu studiile
comportamentului politic” (Plano et al., 1993: 121). Or,
comportamentele politice obþin vizibilitate ºi eficacitate tocmai prin
intermediul comunicãrii. Este imposibil, astfel, de a neglija acest “schimb
de simboluri ºi mesaje care sînt, într-un mod semnificativ, determinante
sau produc consecinþe asupra funcþionãrii sistemului politic” (Meadow,
1980: 4). De fapt, ºtiinþa politicã, prin scrierile unor autori notorii ca
Habermas (cf.: 1992: 31-55) ori Sartori (cf.: 1999: 476-481),

11
demonstreazã o evidentã pertinenþã în luarea în considerare a
dimensiunii comunicaþionale a politicii. Mai mult decît atît, în cazul dacã
optica comunicaþionalã este aplicatã studiului realitãþii politice în general,
posibilitate pe care o susþine Ithiel De Sola Pool, “cîmpul investigãrii
comunicãrii poate sã coincidã în mod legitim cu cîmpul general al
ºtiinþelor sociale” (De Sola Pool, 1974: 615). Totuºi, nu rare sînt
cazurile cînd studiile specializate fac abstracþie de dimensiunea
respectivã (relevînd, de exemplu, ca sã ne referim doar la un caz,
“influenþarea puterilor, fãcutã nu numai de partidele politice, ci ºi de
sindicate ºi organizaþii neguvernamentale, care îºi impun uneori voinþa
asupra puterilor, determinîndu-le sã întreprindã sau nu, anumite acþiuni
guvernamentale” - Ionescu, 1997: 235 - , dar fãrã a se referi la un
astfel de canal important de influenþã cum ar fi mass media) ori se
limiteazã la vagi referinþe generale (deºi dimensiunea comunicaþionalã
este, aºa cum se exprimã Robert Meadow, cimentul, baza, pe care se
fãureºte viaþa politicã). O astfel de viziune vine, într-un fel, sã ilustreze
faptul cã fenomenul politicii în ansamblu nu poate fi redus doar la
comunicare. În consecinþã, este evidentã existenþa unei anumite distanþe
perceptive proprii ºtiinþei politice, pe de o parte, ºi comunicãrii politice,
pe de altã parte, în considerarea fenomenului politicii, determinînd,
respectiv, tendinþa comunicãrii politice, în calitatea ei de disciplinã
academicã, de a-ºi revendica, în cadrul ºtiinþei politice, o relativã
autonomie, de a-ºi dezvolta potenþialitatea în baza valorificãrii
cunoºtinþelor acumulate nu doar de teoria politicã, dar ºi de teoria
comunicãrii, de studiul opiniei publice, de sociologie. Nu este vorba
atît de o detaºare radicalã, cît de o mizare pe afirmarea propriului
specific, cu atît mai mult cã existã temeiuri pentru relevarea anumitor
diferenþe de interpretare. Astfel, ºtiinþa politic㠓interpreteazã
interacþiunea umanã ºi instituþiile politice în termeni de procese ºi
rezultate. Schimbul de mesaje per se în aceste procese are în ºtiinþa
politicã o importanþã minorã în raport cu structura instituþionalã ºi
social㔠(Meadow, 1980: 5). Chiar dacã, susþine autorul citat,
politologii analizeazã configuraþia sistemelor politice din perspectiva

12
mediului în care se produce comunicarea în cadrul unei societãþi,
precum ºi aspectele normative (cum ar fi dreptul la libertatea de
expresie), în termeni globali comunicarea politicã nu este examinatã
de cãtre aceºtia într-un mod adecvat.
În cadrul relevãrii particularitãþilor regimurilor politice, atenþia
politologiei se îndreaptã, astfel, spre valorile politice, configuraþia
constituþionalã, structura statului, sistemul electoral (dacã ne-am referi
la variabilele tradiþionale), fãrã însã o evidenþiere aparte a
particularitãþilor comunicãrii politice în contextul regimului dat ºi a
politicilor de comunicare promovate de acesta, cu toate cã examinarea
dimensiunii comunicaþionale a politicii ar putea fi beneficã, contribuind
la o elucidare mai aprofundatã a problemei. Este adevãrat cã epoca
globalizãrii impune o anumitã uniformizare a sistemelor de valori ºi
doctrine, modele de constituþii, structuri statale ºi sisteme electorale
marcate de afinitãþi, totodatã diferenþiate, se pare, prin unele nuanþe.
În acelaºi timp, dupã cum menþioneazã David Swanson, “atunci cînd
studiem democraþiile existente pe glob, faptul, posibil, cel mai ºocant
pe care-l remarcãm este diferenþa. Instituþiile ºi procedurile politice
sînt determinate de contextul naþional” (Swanson, 1995: 8). Aceste
diferenþe se exprimã printr-o multitudine de opþiuni ce þin de
reglementãri parlamentare, modalitãþi electorale, dar cele mai relevante
deosebiri sînt înregistrate în domeniul modalitãþilor, formelor ºi
conþinuturilor dialogului politic ºi a politicilor instituþionale de comunicare
practicate în diferite þãri. Analiza comparatã a dimensiunii
comunicaþionale poate oferi posibilitatea dezvãluirii anumitor tendinþe
ºi a unor trãsãturi importante ale regimurilor marcate, la prima vedere,
de similitudine. Republica Moldova, de exemplu, sub multe aspecte
ale constituirii noului sistem politic se aliniazã la experienþa unor alte
state din spaþiul postcomunist (cf.: Fruntaºu, Rusnac, 1999). Diferenþele
apar însã evidente la abordarea aspectelor ce þin de legislaþie, de
reglementare a publicitãþii electorale, de control al mijloacelor
audiovizuale, de situaþia realã în sfera mass media (modalitãþile
dezbaterilor politice, prezenþa forþelor politice în mijloacele publice de

13
comunicare, accesul cetãþenilor la informaþie, mecanismele transparenþei
în activitatea instituþiilor politice º.a.m.d.). Toate acestea constituie
argumente sigure în favoarea rezervãrii unui loc aparte studiilor de
comunicare politicã în cadrul general al ºtiinþei politice.
Perspectiva politologicã a determinat, astfel, abordarea fenomenelor
în cadrul comunicãrii politice mai ales sub aspect instituþional, cu referire,
în primul rînd, la procesele ºi relaþiile ce vizeazã subsistemele societale
determinate (guvernul, partidele, candidaþii ºi electoratul, etc.), fãrã a
nega, în acelaºi timp, în examinarea fenomenului în cauzã, existenþa
unei tradiþii ce se bazeazã pe abordarea perspectivei culturale, axate
pe natura socialã ºi funcþiile formelor simbolice difuzate. Dacã pentru
orientarea politologicã este caracteristicã atenþia acordatã
competitivitãþii în lupta pentru putere ºi modului de exercitare a ei prin
intermediul anumitor agenþii, atunci pentru cea culturalã este proprie
evidenþierea, în primul rînd, a mijloacelor, conceptul-cheie fiind în acest
caz ideologia. Prima se ocupã în special de mesajele deþinãtorilor puterii,
menite sã determine opþiunile societãþii ºi sã le influenþeze, pe cînd ce-
a de-a doua orientare opereazã cu textele produse, evidenþiind
distincþiile ºi evaluînd potenþialul acestora. Respectiv, prima abordare
este legatã în mod deosebit de ºtiinþa politicã, iar cea de-a doua
integreazã elementele sociologiei, antropologiei, semioticii º.a., reducînd
vechile distincþii disciplinare. În definitiv, ambele tradiþii – atît cea care
vizeaz㠓cetãþeanul” faþã în faþã cu mesajul politic mediatizat al puterii,
cît ºi cea care se referã la “cititorul” aflat faþã în faþã cu sensul textului,
- converg, cu toatã autonomia lor, în efortul de descifrare a
particularitãþilor ºi legitãþilor raportului dintre politicã ºi mass media,
integrîndu-se ºi completîndu-se reciproc în cadrul studiului comunicãrii
politice. De altfel, chiar de la primele studii efectuate în domeniul
comunicãrii a fost evidentã atenþia privilegiatã acordatã tocmai cercetãrii
procesului comunicãrii în sfera politicã.
Apariþia comunicãrii politice ca direcþie de studiu þine de anii cincizeci
ai secolului al douãzecilea. Într-un timp relativ scurt (pe parcursul a
douã decenii) se înregistreazã o adevãratã explozie a interesului pentru

14
acest sector ºtiinþific ºi o creºtere vertiginoasã a numãrului de cercetãri
în domeniu, bibliografiile specializate incluzînd în anul 1972 circa o
mie de titluri, iar în anul 1974 – peste o mie cinci sute de lucrãri (cf.:
Nimmo, Sanders, 1981: 13). Cercetãtorii atribuie o astfel de avansare
a domeniului nu în ultimul rînd proporþiilor de amploare pe care le
obþine afirmarea televiziunii în calitate de mijloc de comunicare foarte
dinamic ºi în continuã extindere, stimulînd cãutarea rãspunsurilor la
multiplele întrebãri emergente (cf.: Mancini, Wolf, 1990: 188). O datã
cu trecerea timpului, examinarea acestor studii iniþiale evidenþiazã
dedicarea lor preponderentã elucidãrii unor segmente ºi aspecte
particulare ale proceselor de comunicare – ca dinamicile competiþiilor
politice ºi electorale, - cu antrenarea postulatelor normative ale tradiþiei
politologice anglo-saxone ºi utilizarea unor metodologii ºi procedee
de analizã standardizate. Cercetarea uzului comunicãrii politice avea
iniþial deci drept obiectiv primordial stabilirea factorilor determinanþi
ale opþiunilor politice ale publicului.
Ulterior se observã o diversificare a abordãrilor teoretice ºi a
metodologiei investigaþiilor. În paginile lucrãrii Handbook of Political
Communication (1981), care constituie o primã sistematizare a
realizãrilor în domeniu, este remarcatã apariþia unui “cîmp pluralist al
comunicãrii politice”, promiþãtor pentru o disciplinã de studiu care are
numai de cîºtigat de pe urma extinderii hotarelor sale. Autorii
menþioneazã varietatea viziunilor, precum ºi anumite dezacorduri
existente asupra unor probleme de ordin teoretic ºi epistemologic,
calificîndu-le, în acelaºi timp, drept o condiþie necesarã pentru
dezvoltarea ºi vitalitatea sectorului ºtiinþific respectiv (cf.: Nimmo,
Sanders, 1981: 27-32).
Fãgaºul parcurs de comunicarea politicã este descris de Dominique
Wolton, în felul urmãtor: “Termenul comunicare politicã a fost folosit
iniþial pentru a desemna studiul comunicãrii puterii cu electoratul
(numitã azi comunicare guvernativã), desemnînd, prin urmare,
circulaþia mesajelor provenite din cercul politicienilor aflaþi la putere,
mai ales în perioadele campaniilor electorale. Extinderea ulterioarã a

15
acestui cîmp a determinat antrenarea studiului rolului mass media în
formarea opiniei publice, devenind apoi ºi mai amplu datoritã influenþei
sondajelor de opinie asupra vieþii politice, în particular, prin studierea
diferenþelor în orientãrile opiniei publice ºi a comportamentului
politicienilor. Azi comunicarea politicã cuprinde studiul rolului
comunicãrii în viaþa politicã în sens larg, incluzînd mass media, sondajele
de opinie, marketingul politic ºi publicitatea, cu o emfazã deosebitã în
perioadele electorale” (Wolton, 1990: 10-11). Într-un mod sumar,
explicaþia cercetãtorului francez sintetizeazã ºi dezvãluie elementele
constitutive ºi prioritãþile euristice ale disciplinei. De remarcat, totodatã,
cã cercetãrile întreprinse mai ales în Statele Unite ale Americii în anii
optzeci-nouãzeci se disting prin efortul orientat spre o depãºire a
reducerii focus-ului analizei doar la campaniile electorale printr-o
deplasare a lui ºi spre alte arii problematice. Aceastã situaþie îi permite
lui David Swanson ºi Dan Nimmo sã constate, în paginile lucrãrii New
Direction in Political Communication, trecerea cercetãrilor
întreprinse în cadrul disciplinei respective de la diversificare spre o
accentuat㠓fragmentarizare”, care imprimã cãutãrii rãspunsurilor la
anumite chestiuni de bazã un caracter disparat (cf.: Swanson, Nimmo,
1990: 13).
Pentru cercetãtorii nord-americani direcþia ºtiinþificã denumitã
comunicare politicã este o denumire genericã acordatã unor lucrãri
(vizînd subiecte uneori destul de depãrtate între ele), al cãror rost este
tratarea unui sau altui aspect al relaþiei dintre comunicare ºi politicã.
Astfel, comunicare politicã în sensul nord-american al termenului este
de cele mai multe ori, mai degrabã, “o etichetã comodã pentru a
desemna un ansamblu de elemente diferite”, un “termen-umbrelã”,
cum îl denumeºte Gilles Gauthier (1994: 138), ce poate sã se refere
cu succes atît la socializarea politicã ori la campaniile electorale, cît ºi
la limbajul politicii ori la simbolica politicã, atît la propaganda ºi
publicitatea politicã, cît ºi la opinia publicã ºi dezbaterile politice, la
relaþia dintre politicieni ºi mass media etc., etc., reprezentînd un
amalgam de elemente, uneori destul de eterogene.

16
 În consecinþã, sporeºte dificultatea armonizãrii diferitelor viziuni
asupra comunicãrii politice ca direcþie de studiu ºi a integrãrii
conceptelor expuse într-o teorie unitarã ºi omnicuprinzãtoare. De fapt,
dificultatea provine ºi din diferenþele existente în modul de a trata
fenomenul comunicãrii politice în Europa, pe de o parte, ºi în America
de Nord, pe de altã parte, pretîndu-se cu greu unei înþelegeri univoce.
La confruntarea celor douã cazuri prezintã diferenþe însãºi natura
activitãþii politice, remarcã cercetãtorii: “mai intelectualã, simbolicã ºi
ideologicã în Europa, mai prozaicã ºi pragmaticã de cealaltã parte a
Atlanticului” (Gauthier, 1994: 138). În SUA ori în Canada, comunicarea
politicã rezidã, în mare parte, în publicitate mediaticã, mai ales,
televizatã, pe cînd în Franþa, de exemplu, afiºajul politic ocupã un loc
destul de semnificativ în arsenalul subiecþilor politici (cf.: Thoveron,
1996: 142). Chiar ºi în cazul unor modalitãþi aparent similare, cum sînt
dezbaterile ºi emisiunile politice ale televiziunii, diferenþele, de-a lungul
anilor, au fost, probabil, mai importante decît similitudinile.
Oricum, tentativele de definire, de precizare a hotarelor, elementelor
ºi dimensiunilor esenþiale ale comunicãrii politice, alimentate de
creºterea semnificativã a numãrului de lucrãri apãrute în domeniu, nu
contenesc. Ele pot fixa doar punctele de reper generale, precum este
cazul definiþiei propuse de cercetãtorii americani Robert Denton ºi
Garry Woodward (“Noi definim comunicarea politicã drept dezbatere
publicã cu privire la alocarea resurselor publice, la autoritãþile oficiale
(deþinãtoare ale puterii, imprimînd legalitate deciziilor legislative ºi
executive) ºi la sancþiunile oficiale (prin care statul sprijinã sau
penalizeaz㔠- Denton, Woodward, 1990: 14), cît ºi sã includã
enumerãri minuþioase ale unei serii întregi de dimensiuni constitutive
ale noþiunii.
Destul de productive pentru clarificarea conceptului se dovedesc
a fi încercãrile de a-i determina particularitãþile în baza restrîngerii ºi
supunerii analizei a unui singur element, evindenþiind, prin urmare, doar
una din componentele noþiunii (avînd în vedere cã expresia comunicare
politicã denotã, de fapt, atît fenomenul ca atare, cît ºi activitãþi, practici,

17
tehnici diferite). Este adevãrat cã unidimensionalitatea analizei oferã
posibilitatea unei aprofundãri, lipsind totodatã termenul de caracteristici
integratoare.
Prima ºi cea mai rãspînditã abordare reducþionistã este cea pe care
Jacques Gerstle (1992) o calificã drept “instrumentalã”. Deseori
comunicarea politicã este identificatã cu o tehnicã, un procedeu ori un
ansamblu de tehnici ºi procedee, cum ar fi activitatea publicitarã,
marketingul, relaþiile publice sau sondajele. Indiscutabil, toate aceste
tehnici joacã un rol important în practica contemporanã a comunicãrii
politice, dar a pretinde cã ea s-ar reduce doar la ele înseamnã a-i
afecta complexitatea ºi, în definitiv, a-i diminua suportul teoretic,
canalizînd analiza doar spre un singur nivel, cel al instrumentelor utilizate,
fãrã a fi luate în considerare finalitãþile. Un alt dezavantaj al acestei
abordãri este de ordin istoric: marcarea apariþiei comunicãrii politice
apare legatã de dezvoltarea tehnicilor menþionate. Aceastã identificare
implicã recunoaºterea existenþei comunicãrii politice doar pentru cea
de-a doua jumãtate a secolului al XX-lea. Or, este evident cã asocierea
politicii cu comunicarea s-a produs cu mult înaintea “exploziei”
contemporane a domeniului.
De cele mai multe ori reducerea instrumentalã nu apare declaratã
într-un mod explicit, constituind frecvent efectul unei alunecãri nu
întotdeauna intenþionate pe panta substituirii întregului prin parte ºi a
prezentãrii recurgerii la o tehnicã (la un ansamblu de tehnici) drept
manifestare de ansamblu sau ilustrare a comunicãrii politice, o astfel
de considerare conducînd la o presupusã acoperire a întregului cîmp
al comunicãrii politice (un exemplu în acest sens: Philippe Maarek în
lucrãrile sale, inclusiv versiunea în limba spaniolã (1997) a cãrþii
Political Marketing and Communication, deseori substiuie reciproc
expresiile “comunicare politic㔠ºi “marketing politic”, ca ºi cum ele ar
exprima ambele un concept identic).
O altã formã de reducere instrumentalã, apropiatã primei, dar mai
cuprinzãtoare, este cea cãreia îi poate fi atribuitã calificarea
“comunicaþionalã”. În cadrul ei comunicarea politicã apare identificatã

18
în mod generalizator cu relaþiile publice ori cu comunicarea în general,
ori cu “comunicarea instituþional㔠(o analizã a fenomenului comunicãrii
instituþionale – cf.: Marin, 1998), fiind interpretatã drept un mod de
gestiune care se impune de mai mult timp, lãsîndu-ºi amprenta asupra
ºi poate chiar determinînd modalitãþile de activitate ale instanþelor
administrative ºi ale asociaþiilor de cetãþeni.
Drept reducere instrumentalã apare ºi reducerea “mediaticã”,
datoritã cãreia comunicarea politicã devine axatã doar pe canalele de
mediere ºi de tratare a mesajului politic, reprezentate de mass media.
Tocmai acest sens reducþionist îl are în vedere Philippe Breton atunci
cînd vorbeºte despre “concepþia imperialã a medierii în domeniul
politicii” (Breton, 1995).
O altã interpretare reducþionistã este cea care þine de limbaj. Ea
poate fi explicatã, pornind de la afirmaþia fãcutã de Jacques Gerstle,
conform cãreia “comunicarea ºi politica sînt consubstanþiale” datoritã
faptului cã se întemeiazã pe recurgerea obligatorie la “cuvînt”, la
“discurs” în politicã (Gerstle, 1992: 13). Limbajul se posteazã astfel
într-o condiþie a posibilitãþii politicii. Existenþa comunicãrii politice este
determinatã în acest context de faptul esenþial al modului de existenþã
a politicii prin cuvînt. Respectiv, are loc reducerea comunicãrii la limbaj.
Bineînþeles, limbajul este un element fundamental al comunicãrii politice,
dar la nivel de condiþie necesarã, nu ºi suficientã. Recunoaºterea
consubstanþialitãþii politicii ºi limbajului, în contextul comunicãrii de masã,
constituie deci o reducere, relevînd mai mult rolul limbajului politic
decît al comunicãrii politice.
În cadrul interpretãrilor sus-menþionate comunicarea apare în
calitate de secundantã a politicii. Or, tehnicile ºi procedeele, relaþiile
publice sau comunicarea instituþionalã, mass media, sînt, evident,
manifestãri contingente ale comunicãrii politice: “ºi ce s-ar fi întîmplat
dacã ele nu apãreau?”- se întreabã Gilles Gauthier, accentuînd
precaritatea abordãrilor parþiale, reducþioniste (Gauthier, 1994: 141).
În orice caz, a defini comunicarea politicã doar prin unul din aspectele

19
sale înseamnã a proceda iminent la modalitatea reducþionistã, a-i rezerva
un rol secundar sau accesoriu ºi, implicit, a admite cã politica ar putea
exista fãrã comunicare politicã.
Dimpotrivã, o rezonanþã tot mai mare obþin studiile care avanseazã
ideea integrãrii politicii ºi comunicãrii, în care comunicarea este tratatã
ca fiind un element esenþial al politicii, o condiþie a existenþei acesteia.
Politica, dintr-o astfel de perspectivã, este o activitate perceputã, trãitã
ºi practicatã într-un mod comunicaþional, iar comunicarea are valoare
proprie ºi nu se reduce doar la limbajul inerent politicii. Relevante sînt
în acest sens consideraþiile lui Robert Meadow care încã în anul 1980
propunea celor antrenaþi în studiul problemei sã nu se limiteze la
semnalarea repercusiunilor comunicaþionale ale politicii sau la relaþia
dintre cele douã concepte, ci sã se orienteze spre analiza acelor trãsãturi
ale politicii care o transformã într-un “proces comunicativ”. Tocmai
datoritã unui atare proces se produce, aºa cum remarcã politologii,
“fluxul necesar al stimulilor (ºi al informaþiei) spre ºi de la sistemul
politic, determinînd apariþia legãturilor necesare care contribuie la
realizarea funcþiilor ce revin sistemului ºi-i asigurã posibilitatea de
exercitare a rolului sãu în reglementarea relaþiilor sociale”
(?àëèíüñêèé, 1991: 368). Politica, astfel, apare drept un flux de
actiuni ºi interacþiuni, produs între membrii unei comunitãþi structurate
în termeni de actori-cetãþeni ºi elite politice-actori care determinã ºi
negociazã necontenit – cu o mai mare sau mai micã intensitate, prin
intermediul dialogului ºi a definirii informaþionale a realitãþii, - ordinea
stabilitã. În consecinþã, acþiunile de persuasiune, de cîºtigare a
credibilitãþii, de creare a imaginii etc. deseori se aratã a fi “marcate de
virtualitate”, în viziunea lui Robert Meadow, respectiv, accesul la cheile
simbolice ale politicii, atît pentru guvernanþi, cît ºi pentru cei guvernaþi
tinde sã se producã în cadrul spaþiului virtual al mijloacelor de
comunicare de masã. Constatarea, potrivit cãreia “politica este o
chestiune de ordinul comunicãrii în cadrul cãreia mesajele generate de
lideri politici, partide ori guverne se confruntã cu mesajele provenite
din realitate, adicã din sfera economicã, din sindicate, din patronat, de

20
la alte partide ori guverne” (Del Rey, 1996: 169) nu apare, astfel,
deloc întîmplãtoare. Mai mult decît atît, unii autori afirmã chiar c㠓a
comunica este deja un fel de a face politicã, prin urmare, a vorbi despre
comunicarea politicã înseamnã inevitabil a proceda la o redundanþã”
(Sorribas Vivas, 1995: 225).
Este firesc ca fluxul comunicaþional de naturã ºi finalitate politicã sã
fie privit sub douã aspecte: în primul rînd, ca cel ce asigurã legãtura
mijloacelor de comunicare cu protagoniºtii acþiunii politice (instituþiile
publice ºi cele guvernamentale, partidele politice, miºcãrile sociale,
grupurile de presiune ori cetãþenii) ºi, implicit, produce impactul
sistemului mass media asupra sistemului politic, în al doilea rînd, ca cel
ce provine de la instituþiile politice cu destinaþia mijloacele de
comunicare ºi, respectiv, produce impactul sistemului politic asupra
sistemului mass media. În primul caz este evidentã ideea politicii înþelese
ca proces comunicaþional, determinat de schimbul sau de difuzarea
mesajelor; în al doilea caz, în afarã de evidenþierea practicii
comunicaþionale a actorilor politici instituþionalizaþi, apare chestiunea
“politicilor de comunicare” ce stabilesc condiþiile ºi circumstanþele
evoluãrii proceselor politice drept o consecinþã a permanentei incidenþe
politice a primei tendinþe menþionate.
Sintetizînd, putem evidenþia o serie de direcþii prioritare în
examinarea raportului dintre mass media ºi sistemul politic în cadrul
cominicãrii politice ca direcþie de cercetare: conþinutul politic al mass
media (de la publicaþii de interes politic, inclusiv ºtirile politice ºi
dezbaterile parlamentare pînã la acoperirea mediaticã a campaniilor
electorale); actorii politici (de la lideri politici la organismele
administrative care intervin în producerea fluxurilor comunicaþionale,
de la partide politice la grupurile de presiune pînã la profesioniºtii mass
media – jurnaliºti, editori, fondatori ºi proprietari ai mass media, antrenaþi
în elaborarea informaþiei; influenþa mass media asupra auditoriului,
reprezentat printr-o tipologie diversã (elitele politice, publicul de masã,
guvernul).
De aici derivã în mod firesc varietatea ariilor problematice expuse

21
analizei, cum ar fi limbajul politic ºi retorica politicã, imaginea politicã,
publicitatea politicã ºi propaganda, dezbaterile politice, opinia publicã,
socializarea politicã, procesele de decision making, formarea ºi
dezvoltarea unitãþilor sistemului politic, impactul reciproc ºi raportul
dintre instituþiile politice ºi mijloacele de comunicare, controlul ºi
selectarea informaþiei difuzate în mass media ca modalitate de incidenþã
politicã, tendinþele de reglementare a practicilor comunicaþionale º.a.

1.2. Orientãri ºi tendinþe în investigarea

comunicãrii politice

“Ascensiunea irezistibilã a mass media” (Del Rey Morato, 1996:

21) a fost însoþitã de o avansare spectaculoasã a studiilor cu privire la
raportul dintre mass media ºi politicã. Azi numãrul lucrãrilor consacrate
acestui fenomen se exprimã în cifre impunãtoare. Este tot atît de
adevãrat însã cã itinerarul parcurs de studiul comunicãrii politice s-a
dovedit a fi, cum este ºi firesc pentru cercetarea ºtiinþificã, marcat de
realizãri, dar ºi de deziluzii, de lansãri de concepte teoretice plauzibile
ºi unanim acceptate, dar ºi de inevitabile rãsturnãri de puncte de vedere.
Pentru a atinge cotele dezvoltãrii actuale, comunicarea politicã, ca
direcþie de studiu, a trebuit sã renunþe la o serie de ipoteze care pãreau
de neclintit la timpul formulãrii lor ori sã le revadã ºi sã le depãºeascã,
acestea constituindu-se drept trepte ale pãtrunderii fenomenului. Astfel
s-a întîmplat, de exemplu, atunci cînd s-a produs trecerea dincolo de
limitele interpretãrii de ordin juridic-formal, pentru a se concentra cu
precãdere asupra studiului individului în calitatea sa de actor politic,
examinîndu-i acþiunile, motivaþiile, expectativele, atitudinile, cerinþele
ºi orientãrile. Aceleaºi instituþii, concepute pînã atunci mai degrabã ca
structuri formale, au început sã fie privite ºi sub aspectul dezvãluirii
întregii complexitãþi a modului de funcþionare a mecanismelor lor (cf.:
Pinuel Raigada, 1992: 8).
Afirmarea abordãrii fenomenelor politico-mediatice din perspectiva
comportamentismului (care a marcat faza iniþialã a cercetãrii ºtiinþifice

22
a comunicãrii politice) a coincis, de fapt, cu extinderea arsenalului
metodelor aplicate la studierea acestor fenomene, recurgîndu-se pe
larg de acum înainte la analizã de conþinut, sondaje de opinie, interviuri,
panel-uri, cercetãri de ordin cantitativ. Elementul noului în analiza
politicã introdus de comportamentism consta în accentuarea examinãrii
directe a individului ºi în recunoaºterea percepþiei subiective drept
factor constitutiv al comportamentului politic. Cercetãtorii au remarcat
o serie de principii fundamentale ale teoriei comportamentiste, inclusiv
principiul uniformitãþii: comportamentele politice manifestã înclinaþie
spre uniformitãþi ce pot fi exprimate prin generalizãri ºi prin teorii, “avînd
însemnãtate reglatorie ºi orientativ㔠(Popescu-Neveanu, 1978: 89);
principiul observãrii: generalizãrile ºi teoriile pot fi extrase din observarea
realitãþii, pe cale inductivã, ºi nu din speculaþii ºi deducþii; principiul
verificãrii: validitatea generalizãrilor ºi teoriilor trebuie sã fie confirmatã
în urma unei noi confruntãri cu realitatea; principiul cuantificãrii: prin
intermediul tehnicilor respective cercetãtorul trebuie sã procedeze la
mãsurarea ºi cuantificarea rezulatelor investigaþiei (cf.: Amoretti, 1997:
16). (O analizã detaliatã a rolului ºi limitelor abordãrii comportamentiste
conþine lucrarea lui Domenico Fisichella ªtiinþa politicã. Probleme,
concepte, teorii – cf.: 2000: 78-83).
De fapt, atunci cînd în anul 1948 Harold Lasswell (1972: 84) atribuia
procesului comunicativ o paradigmã devenitã faimoasã în
communication research: “Who says what to whom in what channel
with what effect” (“Cine? Ce spune? Prin intermediul cãrui canal?
Cui? Cu ce efect?” (transpare aici, de altfel, inspiraþia din “Retorica”
lui Aristotel: discursul, în viziunea marelui filosof, denotã urmãtoarele
elemente: “cine vorbeºte, despre ce vorbeºte ºi cui”), aceasta era nu
doar o explicare a esenþei actului comunicativ, ci, totodatã, o
determinare a coordonatelor teoretice inspirate de comportamentism,
în cadrul cãrora poate fi examinatã dinamica comunicãrii politice.
“Studiul ºtiinþific al procesului comunicativ tinde sã se concentreze în
unele din aceste semne interogative”, nota H. Laswell.
În fond, modelul lasswellian a evidenþiat interacþiunea cîtorva factori

23
fundamentali: emiþãtorul, mesajul, receptorul, codul, canalul ºi
circumstanþele în care se produce comunicarea. Este vorba, adicã, de
un proces de transmitere a informaþiei conþinute într-un mesaj,
direcþionat de la o sursã-emiþãtor – spre destinatar, cu un anumit efect.
Respectiv, au fost prefigurate direcþiile specifice de cercetare, prima
vizînd emiþãtorii, cea de-a doua – conþinutul mesajelor, celelalte
elemente fiind mijloacele, audienþa, efectul produs. Din schema propusã
derivau, astfel, cîteva caracteristici importante ale comunicãrii de masã,
remarcate de cercetãtorul american: asimetria comunicãrii, cu un pol
activ, pe de o parte, ºi o masã pasivã de destinatari care reacþioneazã
la stimulii receptaþi, pe de altã parte; caracterul intenþional al comunicãrii,
axate pe obþinerea efectului dorit, observabil ºi capabil sã genereze un
comportament raportabil la obiectivul preconizat (congruent cu
conþinutul mesajului); diferenþa rolurilor ce revin, respectiv,
comunicatorilor ºi destinatarilor (masei atomizate ºi alienate de
destinatari, ale cãror relaþii interpersonale neformale apãreau drept
irelevante).
La momentul conceptualizãrii sale modelul lui Lasswell, avînd puncte
de reper în teoria hipodermicã, apãrea în mod implicit drept coroborant
al importantului postulat al acestei teorii care atribuia iniþiativa
comunicãrii în exclusivitate comunicatorului, efectele comunicãrii vizînd
în exclusivitate publicul. Afirmarea teoriei hipodermice s-a produs într-
un context istoric marcat de ample incertitudini sociale, de atmosfera
tensionantã a celor douã rãzboaie mondiale, de tragismul experienþelor
totalitare, pe de o parte, ºi de proporþiile de amploare pe care le
manifesta dezvoltarea mijloacelor de comunicare de masã, de succesele
obþinute de acþiunile propagandistice de anvergurã în mobilizarea
maselor, pe de altã parte. Tocmai în aceastã perioadã s-a conturat,
favorizatã de anumite probe aparent reale, ipoteza generatã de
încrederea în potenþialul mass media ale cãror mesaje, erau privite, în
conformitate cu teoria respectivã, drept gloanþe magice, care “pot
modela opinia publicã ºi orienta masele cãtre orice punct de vedere
dorit de cãtre comunicator” (DeFleur, Ball-Rokeach, 1999: 167).

24
Teoria hipodermicã, supranumitã ºi teoria “acului hipodermic”, teoria
“glonþului magic”, teoria “curelei de transmisie”, bullett theory, pornea,
astfel, de la premisa c㠓fiece membru al publicului de masã este
“atacat” în mod personal ºi direct de mesaj” (Wright, 1975: 79), ºi cã
astfel de stimuli genereazã reacþii imediate, uniforme ºi directe.
Conceptul societãþii de masã, interpretarea acþiunilor indivizilor în optica
comportamentismului (behaviorismului) ºi atribuirea unui caracter
imediat ºi inevitabil efectelor produse de mass media constiuie deci
pilonii de bazã ale acestor prime reprezentãri despre specificul ºi
puterea comunicãrii de masã, generalizate ºi cunoscute mai tîrziu sub
denumirea de teorie hipodermicã. Chiar dacã cercetãrile ulterioare
au contestat postulatele acestei teorii, ajungînd la o examinare mai
subtilã ºi polivalentã a fenomenului politico-mediatic, meritul ei constã,
în primul rînd, în atragerea atenþiei asupra mass media ca un element
important al vieþii sociale, precum ºi în implicarea în investigare a
realizãrilor contemporane ale ºtiinþelor sociale.
Spre deosebire de teoria hipodermicã, modelul lui Lasswell a rezistat
în faþa examenului timpului, continuînd sã fie ºi azi un punct de referinþã
în paginile literaturii de specialitate, chiar dacã receptarea modelului
printre specialiºti nu apare univocã, înregistrînd oscilãri de tratãre
marcatã fie de reticenþã ºi punere la îndoialã a valorii sale ºtiinþifice
intrinsece (“Doar hegemonia ºtiinþifico-politicã nord-americanã,
precum ºi inerþia academicã explic㠓importanþa” teoreticã a acestui
model […] Este greu sã ne imaginãm o concepþie mai sãracã asupra
proceselor sociale, comunicaþionale ºi politice decît cea expusã în cele
cinci întrebãri” – Abril, 1997: 84-86), fie de relevare obiectivã a
plusurilor ºi minusurilor acestuia (“În pofida faptului cã schema ilustreazã
plenar perioada istoricã în care a apãrut ºi interesele cognitive pentru
care a fost elaboratã, rãmîne surprinzãtoare rezistenþa ºi supravieþuirea
ei, în orice caz, actualitatea” – Wolf, 1996: 32), fie de o atitudine de-
a dreptul apologeticã (“Paradigma lui Lasswell nu întotdeauna a fost
bine înþeleasã, imputîndu-i-se de mai multe ori limitele ºi caracterul
linear, fãrã a realiza cã aceastã limitare se datoreazã interpretãrii ºi nu

25
modelului, fãrã a înþelege eficienþa structurii morfologice propuse ºi
raporturile reciproce dintre categoriile menþionate” – Del Rey Morato,
1996: 153).
Premisele de ordin comportamentist au determinat, astfel, atenþia
cercetãtorilor, îndreptatã, în prima fazã a studiului comunicãrii politice,
asupra cîmpului problematic circumscris fenomenului propagandei,
efectelor produse de comunicarea de masã, relaþiilor dintre mass
media, opinia publicã ºi autoritãþile politice ºi, mai ales,
comportamentului electoral. Primele tentative de definire a comunicãrii
politice reflectã în mod expres tocmai aceastã logicã. Astfel, în
interpretarea lui H. Eulau, S. J. Eldersveld ºi M. Janowitz, expusã în
lucrarea Political Behaviour (1956), comunicarea politicã apare drept
unul din cele trei procese (altele douã vizînd leadership-ul politic ºi
structurile de grup), prin intermediul cãruia influenþele politice sînt
mobilizate ºi incluse în cadrul interacþiunilor dintre instituþiile guvernative
ºi comportamentul electoral al cetãþenilor (cf.: Amoretti, 1997: 16).
Ceva mai tîrziu Ithiel de Sola Pool, unul din principalii colaboratori ai
lui Lasswell, a remarcat: “Comunicarea politicã cuprinde activitatea
instituþiilor încadrate în difuzarea informaþiilor, ideilor ºi orientãrilor
referitoare la problemele guvernãrii” (1974: 615), ilustrînd astfel
interpretarea realitãþii politice, caracteristicã paradigmelor interpretative
nord-americane, drept acþiune ºi interacþiune a indivizilor, orientaþi spre
urmãrirea propriilor interese.
Interpretarea comunicãrii politice din perspectiva abordãrii sistemice
ºi structural-funcþionaliste se distinge în mod substanþial de cea
comportamentistã (chiar dacã pot fi semnalate în acest caz ºi unele
momente convergente). Astfel, comunicarea politicã apare drept un
ansamblu de procese de interacþiune dintre elementele unui sistem
politic, precum ºi între acest sistem ºi mediul sãu. În fond, acest principiu
este fundamental ºi uneºte între ele (cu toate deosebirile existente)
abordarea lui Karl Deutsch (1985), care implicã în analizã postulatele
teoriei cibernetice, teoria sistemicã a lui David Easton (“una dintre
cele mai prodigioase”, dupã cum o apreciazã Virgil Mãgureanu – 1997:

26
53), teoria structural-funcþionalistã a lui Gabriel Almond. Prin aceste
abordãri astfel de noþiuni ca sistem, schimb, echilibru, input, output,
feedback devin apropriate de ºtiinþele sociale (cf.: Fisichella, 2000:
83-96), oferind noi posibilitãþi interpretative pentru examinarea
mecanicii operaþionale a comunicãrii politice.
În lumina analizei structural-funcþionale comunicarea politicã, de
exemplu, este privitã ca o funcþie de input, exercitarea cãreia constituie
un atribut necesar pentru desfãºurarea tuturor activitãþilor relevante
ale sistemului politic. Fie cã este vorba de socializare ori de participare
politicã, de articulare sau de agregare a intereselor, - pentru toate
aceste procese comunicarea constituie un element fundamental,
servind, prin urmare, scopurilor de menþinere ºi de adaptare a sistemului
politic. Ea este implicitã oricãrei forme de contact uman, inclusiv celei
de ordin neformal ºi interpersonal, iar mijloacele de comunicare de
masã în sistemele politice moderne reprezintã canale specializate de
transmitere a mesajelor, existente alãturi de alte reþele de difuzare a
fluxurilor comunicaþionale.
S-ar putea obiecta cã perspectiva sistemicã reduce, într-un fel,
comunicarea politicã la un model formal, oferind o viziune rigidã, excesiv
abstractizatã, a structurii politico-comunicaþionale, în cadrul ei fiind
dificilã observarea precisã a mecanismelor de evoluþie internã a
componentelor sistemului. În acelaºi timp, tocmai aceastã perspectivã
permite detectarea elementelor comune ºi specifice în diferite contexte
politice, dezvãluie cu claritate cã substanþa relaþiilor ce se stabilesc
între actorii politici rezidã în comunicare, accentuînd semnificaþia pe
care o deþin actualele mijloace de comunicare de masã.
Primele studii în domeniul comunicãrii politice, urmînd deci fãgaºele
comportamentiste ºi structural-funcþionaliste, au evidenþiat importanþa
problematicii vizînd efectele provocate de mass media, în special
asupra comportamentului politico-electoral, ºi au demonstrat legãtura
strînsã, existentã între pãtrunderea trãsãturilor esenþiale ale fenomenului
comunicãrii politice ºi procesul de investigare a evoluþiei politice a
societãþii. Pornind de la premisele constituite, cercetãrile care au urmat

27
(caracterizate printr-o exploatare pe scarã largã a rezultatelor
investigaþiilor empirice, printr-o revizuire a postulatelor cu privire la
specificul mecanismelor de influenþã a mass media ºi, prin urmare,
determinînd renunþarea la paradigmele cunoscute ºi depãºirea esenþialã
a acestora prin propunerea unor viziuni noi) au aprofundat înþelegerea
caracteristicilor fundamentale ale proceselor politico-comunicaþionale.
Corecþiile semnificative, intervenite în cercetãrile asupra comunicãrii
politice, s-au produs, în viziunea specialiºtilor, în virtutea mai multor
factori. În primul rînd, schimbãri importante a suportat însãºi practica
socialã: stabilitatea politicã relativã a lumii postbelice devenea tot mai
mult substituitã de dinamica intereselor ºi preferinþelor partidice. Pentru
climatul social al perioadei anilor ºaizeci statutul interpretativ al mai
multor ipoteze, inclusiv al “doctrinei fortificãrii” efectelor politice
produse de mass media (lansatã de Paul Lazarsfeld ºi dezvoltatã de
Joseph Klapper, care au stabilit cã mijloacele de comunicare de masã
apar mai curînd ca agenþi ai consolidãrii dispoziþiilor electoratului decît
agenþi ai schimbãrii deciziei de vot), concluziile expuse în lucrãrile clasice
ale timpului, ca The People’s Choice (Lazarsfeld, Berelson, Gaudet,
1948), Voting (Berelson, Lazarsfeld, McPhee, 1954), Personal
Influence (Katz, Lazarsfeld, 1955), înceteazã de a mai fi relevante ºi
aplicabile în noile circumstanþe. Se modificã, în raport cu deceniile
precedente, caracteristicile electoratului. Incidenþa simþitoare asupra
producerii efectelor de ordin politic este determinatã de noile
disponibilitãþi tehnice ale mijloacelor de comunicare de masã, care
apropie de viaþa politicã auditoriul dispersat ºi implicã personificarea
imaginii politicienilor (cf.: Dader, 1998: 43; Êîñòåíêî, 1993: 14-15).
Cercetarea comunicãrii politice obþine, astfel, un nou impuls, îºi extinde
aria preocupãrilor (consacrate, în faza sa iniþialã, cu precãdere
aspectelor influenþei mass media asupra comportamentului electoral),
se doteazã cu metodologii ºi tehnici noi de investigare.
Diapazonul cercetãrilor în domeniu, întreprinse în ultimele decenii,
demonstreazã o diversitate amplã a abordãrilor ºi a opticilor de
examinare a fenomenului (cf.: Wolf, 1996; Drãgan, 1996). Panorama

28
studiilor efectuate antreneazã un spectru vast de teorii elaborate pe
parcurs, inclusiv teoriile influenþei selective (teoria diferenþierii sociale,
teoria diferenþelor individuale, teoria utilizãrilor ºi gratificaþiilor, teoria
fluxului în doi paºi ai comunicãrii ºi influenþei, cunoscutã ca teoria two
step flow of communication), teoriile influenþei indirecte (teoria
modelãrii, teoria expectaþiilor sociale) (cf.: DeFleur, Ball-Rokeach,
1999), precum ºi evidenþierea funcþiei agenda setting a mass media,
teoria cultivãrii, teoria “spiralei tãcerii” º.a. Este evident cã examinarea
acestor contribuþii teoretice implicã necesitatea stabilirii unor criterii
distinctive. Un punct de plecare, în acest sens, l-ar putea prezenta
atenþia acordatã în mod preponderent unor dimensiuni aparte ale
analizei, cum ar fi, de exemplu, cea pragmaticã, cea simbolicã ºi cea
structuralã.
Dimensiunea pragmaticã vizeazã cercetarea practicilor comunicãrii,
racordate la schema “stimul-rãspuns”, cu considerarea elementelor
ce intervin între emiþãtor ºi receptor. Aceastã perspectivã mizeazã nu
atît pe conþinutul mesajului ºi structura sistemului de comunicare, cît
mai ales pe relaþiile sociale ce se stabilesc ºi se interpun în cadrul
procesului comunicaþional. Respectiv, principiile de bazã ce
caracterizeazã relaþia de comunicare vizeazã cooperarea ºi conflictul,
derivate din concepþia strategiei comunicãrii. Principiul cooperãrii
determinã condiþiile realizãrii comunicãrii, presupunînd existenþa unui
suport comun de reguli referitoare la modalitãþile de exprimare,
modurile de informare etc. În acest context, recurgerea la limbaj în
acþiunea de persuasiune, convingere, negociere, intimidare, cãutare a
compromisului ºi a consensului este privitã nu numai ca fiind
consubstanþialã activitãþii politice, dar ºi ca mijloc alternativ în raport
cu violenþa ºi utilizarea forþei. În acelaºi timp, discursul poate fi ºi un
instrument de manipulare, de dominare, fiind inclus în arsenalul resurselor
strategice ale conflictelor politice. O astfel de concepþie evidenþiazã
faptul cã mijloacele de comunicare de mas㠓rãmîn total ºi fundamental
dependente de folosirea limbajului…, iar modurile în care oamenii
transmit sau nu reuºesc sã transmitã înþelesuri prin folosirea limbajului

29
sînt esenþiale în înþelegerea felului în care are loc comunicarea, precum
ºi a consecinþelor sale pentru public” (DeFleur, Ball-Rokeach, 1999:
233), precum ºi faptul c㠓limbajul nu este un instrument neutru, ºi nu
se aflã în egalã mãsurã la dispoziþia oricui” (Amoretti, 1997: 19).
Distribuit în mod inegal în societate, limbajul apare drept un factor de
distincþie, reflectînd condiþiile inegale ale accesului la informaþie ºi la
exercitarea efectivã a puterii.
Dimensiunea simbolicã are ºi ea o importanþã deosebitã în politicã
ºi în comunicarea politicã. A simboliza înseamnã a reprezenta realitatea,
stabilind relaþiile de sens. Prin utilizarea simbolurilor indivizii conferã
sens experienþei lor: “simbolurile politice subliniazã într-o formã
concentratã acele înþelesuri ºi emoþii pe care membrii unui grup le
creeazã ºi le întãresc” (Edelman, 1999: 20). “Omul creeazã simbolurile
politice…, - noteazã Murray Edelman, - ºi dacã politica este într-
adevãr la fel de complexã ºi ambivalentã ca ºi oamenii care o creeazã,
ne-am putea aºtepta ca ºi instituþiile ºi formele ei sã capete unele sensuri
puternice: sensuri pe care oamenii ºi le comunicã, despre care se
informeazã reciproc ºi care sînt vitale elitelor pentru a se bucura de
sprijinul publicului larg ºi, prin urmare, pentru a obþine armonia socialã”
(ibid.: 12). Comunicarea politicã, ca ºi alte forme de comunicare,
recurge la semnele puse la dispoziþie de codicele lingvistic. Este evident
faptul cã nu toate simbolurile dispun de aceeaºi putere, precum ºi
faptul cã sensul aceluiaºi simbol poate sã difere în dependenþã de
circumstanþele concrete spaþial-temporale care-i imprimã conotaþii
evocatoare ºi manipulatorii respective. Strategiile comunicaþionale,
prin urmare, se orienteazã spre elaborarea unor reprezentãri adecvate
sau acceptabile ce ar corespunde imaginilor care exprimã aºteptãrile,
necesitãþile ºi frãmîntãrile destinatarilor.
Dimensiunea structuralã, la rîndul ei, cuprinde canalele, reþelele ºi
mijloacele pin intermediul cãrora se difuzeazã fluxul comunicaþional.
Se disting, în mod tradiþional, trei sfere structurale: cea instituþionalã
(parlamentul, guvernul, partidele, grupuri de interese), cea mediaticã
(sistemul mass media) ºi cea interpersonalã (grupuri sociale ºi relaþii

30
interpersonale). Aceastã dimensiune oferã posibilitatea focalizãrii
analizei asupra resurselor materiale ale comunicãrii. În acest caz factorii
determinanþi ai unei structuri comunicaþionale rezidã în resursele
informaþionale, în interesul pentru schimbul de mesaje, raporturile de
putere sub aspectul controlului informaþiei (cf.: Amoretti, 1997: 20).

Dimensiunile respective se manifestã în cadrul unei serii de abordãri

ale comunicãrii politice, dintre care, fãrã a epuiza ansamblul de viziuni
teoretice existente în domeniu, cel mai mare interes îl prezintã abordãrile
ce þin de direcþiile constructivistã, criticã, cognitivã ºi aºa numita media
logic.
Abordarea constructivistã a comunicãrii politice se deosebeºte prin
afimarea comunicãrii drept o formã de interacþiune. Mai exact,
constructivismul reprezintã analiza relaþiilor dintre individ ºi societate,
consideratã drept un proces de comunicare simbolicã între actorii
sociali (cf.: Berger, Luckman, 1969). Interacþiunea simbolicã este o
activitate care permite omului sã interpreteze comportamentele
reciproce ºi sã acþioneze în baza semnificaþiilor atribuite acestora. O
astfel de viziune evidenþiazã procesele de interpretare a realitãþii, în
special, modurile în care sînt construite realitãþile politice de cãtre diverºi
actori (publicul, politicienii ºi jurnaliºtii) prin intermediul unei multitudini
de forme ºi mijloace de comunicare. În aceastã albie, de exemplu,
sub aspect empiric, sînt realizate cercetãrile asupra stabilirii ordinii de
zi, urmãrind cui îi revine deþinerea prioritãþii - mass media ori
politicienior, - în controlul asupra definirii agendei publice. Individul
apare, prin urmare, ca un actor al dinamicii comunicaþionale, prin actul
de atribuire a semnificaþiei mesajelor politice receptate. Accentul pus
asupra efectelor de ordin simbolic ºi cognitiv, produse de comunicare,
mai curînd decît asupra efectelor de ordin comportamental, reprezintã
substanþa viziunii teoretice de tip constructivist.
Construcþia realitãþii politice, avînd la bazã mecanismele de reificare
ºi instituþionalizare a semnificaþiei, se efectueazã prin intermediul
dinamicilor comunicaþionale. Orice formã de comunicare politic㠖

31
informarea, argumentarea, retorica etc., - presupune elaborarea ºi
difuzarea definiþiilor realitãþii, “etichetarea”, elaborarea categoriilor ºi
clasificãrilor care orienteazã schemele receptãrii politicii. Diferenþa în
raport cu abordarea comportamentistã este în acest caz evidentã.
Comunicarea politicã nu poate fi identificatã doar cu o comunicare
unidirecþionalã, provenitã din cercurile guvernante ori sã fie redusã
numai la perioadele campaniilor electorale. Lectura ziarului, urmãrirea
dezbaterilor televizate, adoptarea unei poziþii vis-a-vis de problemele
politice controversate face parte din aceleaºi dinamici ale comunicãrii
politice. Nu întîmplãtor în abordarea constructuvistã îºi gãsesc punctele
de reper, de exemplu, teoria simbolicã, analiza discursului, retorica.
Pornind de la premisa cã semnificaþia este creatã, impusã prin
intermediul acþiunii umane, plasate în timp ºi spaþiu, adicã determinate
ºi structurate sub aspect social, optica constructivistã oferã perspective
de analizã de tipul strategic-consensual ºi de tipul strategic-manipulativ.
Prima dintre acestea vizeazã importanþa “solidaritãþii organice” – a
sensului apartenenþei comune, a similaritãþii – pentru politica modernã.
Analiza aºa-numitelor “evenimente mediale” oferã cercetãtorilor Daniel
Dayan ºi Elihu Katz (1992) posibilitatea accentuãrii necesitãþii pentru
societãþile moderne de a gãsi momentele de identificare colectivã ºi
de consolidare a valorilor pe care se bazeazã o anumitã structurã
socialã. Respectiv, raporturile dintre elite, mass media ºi audienþã sînt
concepute nu atît în termeni “piramidali”, cît mai ales în termeni de
integrare reciprocã. Într-o astfel de viziune, mass media nu dispun de
putere exageratã în influenþarea maselor, ºi nici elitele nu dispun de
prea multã putere pentru a controla mass media. Oricum, nu se exclude
ca evenimentele mediale sã ducã la anumite modificãri, uneori radicale,
ale sistemului politic ºi instituþional al unei societãþi (cf.: Amoretti, 1997:
22).
În acelaºi timp, recurgerea la astfel de structuri profunde de
semnificaþii cum sînt ritualurile ºi miturile (“douã dintre formele simbolice
care se infiltreazã în instituþiile politice”) ori promovarea valorilor
comune cu scopul consolidãrii identitãþilor colective, avînd în vedere

32
concomitent diferenþele existente dintre noi ºi ei (“uneori statul înseamnã
“noi”, dar, de cele mai multe ori, este doar “ei”), poate duce la
“amorþirea facultãþilor critice” (cf.: Edelman, 1999: 11, 18, 24). Miturile
ºi ritualurile pot fi, astfel, interpretate ca acte de mistificare în favoarea
elitelor dominante, (chiar dacã, remarcã cu precauþie acelaºi Murray
Edelman, “aceasta nu înseamnã cã elitele modeleazã în mod conºtient
miturile ºi ritualurile politice pentru a le servi interesele. Încercãrile de
a realiza o asemenea manipulare ajung de obicei sã fie cunoscute drept
ceea ce sînt ºi nu reuºesc sã fac㔠– ibid.: 27) (ori, mai curînd, nu
întotdeauna “modeleazã în mod conºtient” mecanismele simbolice ale
acþiunii politice – V.M.). Tocmai aceasta constituie esenþa perspectivei
strategice. În cadrul acestei perspective, care evidenþiazã relevanþa
strategiei manipulative a mecanismelor simbolice în sfera relaþiilor
politice, puterea devine conceputã drept o capacitate de a-ºi atinge
scopurile prin utilizarea simbolurilor, mesajelor, canalelor ºi reþelelor
în calitate de resurse. Manipularea sau realizarea perspectivei
strategice, poate fi obþinutã, pe de o parte, prin mobilizarea simbolicã
a consensului prin intermediul tehnicilor de persuasiune, pe de altã
parte, prin controlul fluxurilor informaþionale, adicã prin incidenþa
nemijlocitã asupra structurilor ºi instituþiilor antrenate în producerea
comunicãrii.
Cea mai marcantã trãsãturã a comunicãrii politice actuale - cu toatã
diversitatea elementelor implicate în orice proces comunicaþional, cu
toatã posibilitatea considerãrii fenomenului atît la macronivel, cît ºi la
micronivel, atît sub aspectul comunicãrii interpersonale, cît ºi a
manifestãrii lui în cadrul grupurilor sociale, - rezidã în protagonismul
(aºa-numita “centralitate”) pe care îl obþin din ce în ce mai mult mass
media.

1.3. Mass media în contextul comunicãrii politice

Vocaþia politicã a mass media, prezenþa lor tot mai pronunþatã în

viaþa societãþii implicã necesitatea precizãrii caracteristicilor

33
fundamentale ºi a potenþialului de care dispun acestea în efortul cotidian
de integrare a atmosferei spirituale a timpului.
Prin sintagma mass media dicþionarele de specialitate atestã în
mod obiºnuit “aºa-numitele mijloace de comunicare de masã, adicã
mai întîi de toate cinema, tv, presa, radio” (Ferrarotti et al., 1995:
131; cf.: Lopez, 1990: 126; De La Mota, 1988: 88 º.a.), iar de curînd
ºi aºa-zisele new media. La o abordare atentã însã aceastã locuþiune
de origine englezã, atît de uzualã în limbajul curent ºi folositã cu
dezinvolturã în literatura ºtiinþificã, se dovedeºte a fi marcatã de
controverse ºi ambiguitãþi sub aspectul epistemologic ºi cel semantic.
Tocmai acest fapt a fost semnalat de Joshua Meyrowitz care, indicînd
în paginile revistei Journal of Communication asupra “confuziei ce
domneºte în media studies”, arãta lipsa unei clarificãri explicite a
termenului respectiv (1993: 55). Conceptul “mass media” este, de
fapt, un concept ambiguu, declarã unii cercetãtori (Amoretti, 1997:
14). Aceastã ambiguitate este determinatã, în fond, de o realitate:
accepþia comunã a termenului permite încadrarea concomitentã în
acesta a mai multor elemente eterogene. Astfel, diversitatea interpretãrii
noþiunii poate fi condiþionatã de optica aleasã: existã distincþii, de
exemplu, la nivelul condiþiilor receptãrii (cinema ca spectacol public ºi
televiziunea ca spectacol domestic). Alte puncte de reper diverse pot
fi conþinutul mass media, efectele sau practicile sociale ale comunicãrii
de masã, suporturile tehnice (mass media electronice ºi presa scrisã),
desigur, cu nuanþele ºi întrepãtrunderile inerente (cf.: Abril, 1997: 101).
Astfel, conºtientizarea faptului c㠓problemele referitoare la mass media
reprezintã un nod extraordinar de complex” (Wolf, 1996: 14), dicteazã
canalizarea eforturilor cercetãtorilor spre elaborarea unor viziuni
integratoare.
În accepþia lui Denis McQuail, de exemplu, mass media reprezintã,
în primul rînd, “instituþii care desfãºoarã o activitate fundamentalã ce
constã în producerea, reproducerea ºi distribuirea cunoaºterii […], a
cunoaºterii ce ne permite sã conferim un sens lumii, modeleazã
percepþia noastrã asupra acesteia ºi contribuie la cunoaºterea trecutului

34
ºi asigurarea continuitãþii înþelegerii noastre actuale” (McQuail, 1985:
51). Printre trãsãturile caracteristice ale mass media formulate de
McQuail figureazã ºi structurarea în mod simbolic a relaþiilor de putere,
elaborarea ºi reconstituirea sferei opiniei publice. Într-o definiþie
ulterioarã autorul precizeazã cã mass media reprezint㠓un termen
colectiv care este utilizat pentru a desemna diferite tehnologii dezvoltate
în forme instituþionale pentru difuzarea pe scarã largã a informaþiei ºi
culturii în societatea contemporan㔠(McQuail, 1992: 16). La rîndul
sãu, cercetãtorul francez Regis Debray, vorbind despre sarcinile
mediologiei (a ºtiinþei mass media), accentueazã cã aceasta “pretinde
sã abordeze funcþiile sociale superioare (religia, politica, ideologia,
mentalitãþile) în relaþiile lor cu structurile tehnice de transmitere a
informaþiei” (Debray, 1995: 5). Chiar din aceste prime aserþiuni
transpare necesitatea considerãrii mass media ca aparate tehnico-
industriale complexe ºi organizaþii instituþionale, dotate de logici proprii
de funcþionare.
Destul de instructivã pentru înþelegerea specificului ºi caracteristicilor
mass media apare supoziþia lansatã de cercetãtorii americani Melvin
DeFleur ºi Sandra Ball-Rokeach în finalul capitolului “Teoria
dependenþei de sistemul mass media” din lucrarea Teorii ale
comunicãrii de masã: ce s-ar întîmpla dacã, dintr-un motiv inexplicabil,
ar dispãrea brusc mass media? “Cum ar putea oamenii înþelege lumea
în care trãiesc, acþioneazã ºi îºi joacã rolurile, dacã n-ar exista nici un
mijloc de comunicare de masã? Cum ºi-ar îndeplini grupurile ºi
organizaþiile þelurile de înþelegere, acþiune ºi recreere? Cum ar fi
menþinute ordinea ºi stabilitatea, cum ar avea loc schimbarea socialã,
cum ar fi tratate ºi rezolvate conflictele comunitare sau naþionale, cum
s-ar realiza adaptarea la mediile schimbãtoare? ªi cum am crea ºi
menþine semnificaþiile comune care fac posibilã societatea noastrã
complexã?” (1999: 322). Nu este amintit în fragmentul citat cuvîntul
“politicã”, dar îl subînþelegem, evident, ºi tocmai politica este cea care
ar suferi cel mai mult în urma realizãrii unei atare supoziþii. Or, tocmai
mass media reprezintã resursele specifice ale societãþii, fiind destinate

35
controlului social, apãrînd drept agenþi ai conservãrii status-quo-ului
sau ai schimbãrii. Mass media constituie arena pe care, la nivel naþional
ºi, într-o mare mãsurã, la nivel internaþional, se structureazã jocul politic.
Ele au devenit factor de primã importanþã al transformãrilor culturale
prin intermediul impactului exercitat asupra modurilor de viaþã ºi
reprezintã mecanisme de fortificare ºi de generare a unor noi forme
simbolice. Influenþînd direct sistemul de valori al indivizilor ºi al grupurilor
sociale, mass media constituie principalele surse de identificare
individualã ºi colectivã (cf.: Amoretti, 1997: 14).
Atestînd fenomenul de media dependence, cu implicaþii profunde
de ordin social ºi politic la nivel de individ, în societatea contemporanã,
cercetãtorii constatã, mai ales, indispensabilitatea mass media în
condiþiile actuale la nivel societal, mijloacele de comunicare de masã
fiind determinante pentru “cucerirea puterii, legitimarea autoritãþii,
consolidarea normelor sociale, organizarea (ºi formarea) opiniei
publice. La nivel subsistemic organizaþiile, în mare parte, inclusiv
partidele politice, trateazã accesul în mass media drept un suport
ponderabil ºi mobilizator al realizãrii obiectivelor propuse” (Blumler,
1992: 357).
Definiþiile actuale ale mass media evidenþiazã mai multe funcþii sociale
ale acestora, printre care: a) funcþia de informare (prin furnizarea
informaþiilor referitoare la faptele ºi situaþiile ce se produc în societate,
în special, a informaþiilor relevante pentru sistemul democratic, vizînd
fenomenul participãrii civice, inovaþiile ºi procesul schimbãrilor,
adaptarea la multitudinea circumstanþelor vieþii sociale); b) de corelare
(prin oferirea comentariilor, criticilor ºi interpretãrilor evenimentelor
produse, contribuind astfel la procesele de socializare, la menþinerea
ordinii sociale, la dezvoltarea consensului ºi la acþiunea de integrare,
ajutînd la stabilirea relaþiilor ºi la coordonarea numeroaselor ºi
disparatelor activitãþi economice, sociale ºi politice); c) de asigurare
a continuitãþii (prin exprimarea atît a culturilor dominante, cît ºi a
celor minoritare, stimulînd pãstrarea identitãþii lor în timp, contribuind
la formarea ºi menþinerea unei continuitãþi a valorilor sociale ºi culturale

36
ale popoarelor ºi ale grupurilor sociale care le alcãtuiesc); d) de
recreare (prin oferirea oportunitãþilor de divertisment, capabile sã
reducã tensiunea ºi sã faciliteze odihna ºi distracþia); e) de mobilizare
(prin oferirea mijloacelor necesare pentru o mobilizare largã a
auditoriului, în vederea atingerii diverselor obiective politice, economice,
religioase ºi sociale) (cf.: McQuail, 1992: 164). Este evident cã, fiind
aplicate la politicã, funcþiile nominalizate îºi gãsesc o exprimare specificã.
De observat, dintr-o atare perspectivã, cã toate aceste funcþii pot fi
unite sub genericul comun al unei funcþii integratoare ºi principale, dupã
cum o calificã în altã parte acelaºi D. McQuail (1986: 56), - de
mediere. În fond, în societatea contemporanã, practic, întreaga
populaþie este antrenatã în diferite forme ale comunicãrii, iar
comunicarea în sensul modern, în accepþia lui Regis Debray (1995:
5), reprezint㠓un rãspuns la o chestiune de ordin foarte important ºi
permanent: medierea”. Identificatã drept “activitate a unei persoane
ce se plaseazã între douã sau mai multe pãrþi pentru a le facilita relaþiile
ºi acordurile” (Zingarelli, 1987: 1128), medierea se realizeazã astfel
de cãtre mass media, care constituie un suport al comunicãrii în
societatea de masã ºi dispun de capacitatea de a reuni publicul. Tocmai
mijloacele de comunicare de mas㠓transmit mediului politic cerinþele
mediului social, ºi mediului social – deciziile provenite din mediul politic,
încorporînd ideile care fac parte din dezbaterea socialã… În acest
sens mass media efectueazã rolul de mediator, realizînd douã sarcini:
proprie, de interpretare, ºi politic㠖 de mediere” (Suarez, 1997: 56).
Discursul politic în acest caz va fi, mai întîi, urmînd accepþia medierii
formulatã de Philippe Breton (1995), “discursul în formularea autorului”
(cf.: Beciu, 1998: 35), mass media revenind statutul de suport, de
intermediar (care asigurã medierea într-un proces de difuzare a
mesajului de la o sursã sau un emiþãtor de informaþie spre receptor).
Acest intermediar este însã un instrument (mediile avînd accepþia de
“mijloace”), ºi tocmai în acest sens comunicarea social㠓poate obþine
calificativul mediaticã, întrucît utilizeazã mediile (mijloacele – V. M.),
instrumentele ºi organizaþiile care difuzeazã mesajele” (Beneyto, 1982:
15).
37
 Îngemãnarea acestor douã aspecte importante ale comunicãrii
mediatice – procesul de mediere ºi calitatea de instrument al mijloacelor
de comunicare (a cãror utilizare nu poate fi nicidecum analizatã doar
în cadrul redus al unui proces linear) determinã complexitatea realã a
examinãrii rolului mass media în societate. Investigãrile massmediologice
din ultimii ani demonstreazã tendinþa spre considerarea multitudinii
factorilor determinanþi ai acþiunii mediatice. Sînt relevante, în aceastã
ordine de idei, metaforele la care recurge Denis McQuail, asociate
noþiunii de mediere. Astfel, cercetãtorul comparã, pe de o parte,
medierea cu o “fereastrã”, deschisã cunoaºterii universului material ºi
social (1985: 61-62), iar pe de altã parte evidenþiazã funcþia de filtru
(selectarea iniþialã a evenimentului, a personajului ori a problemei
prezentate, care urmeazã sã fie propuse atenþiei publicului – cf.:
McQuail,1992: 165), exercitate de mass media, care condiþioneazã
aceastã cunoaºtere. În acelaºi context, noþiunea de instrument, la rîndul
ei, este implicitã noþiunii de manipulare. Caracteristicile semnificative
ale mass media se dovedesc a fi, astfel, relevante pentru comunicarea
politicã, determinînd, în definitiv, “o anumitã estompare a formelor
tradiþionale de comunicare politic㔠(Tamaº, 1993: 167). Cea mai
evidentã, în aceastã ordine de idei, este compoziþia auditoriului mass
media, acesta fiind dispersat ºi foarte eterogen, definit prin multitudinea
de experienþe, de la cele individuale pînã la cele marcate de apartenenþa
la grupuri sociale, clase, profesii, vîrste, moduri de viaþã, spaþiul
geografic cãruia îi aparþin º.a.m.d., susceptibil de a reacþiona la acþiunile
mijloacelor de comunicare în masã în vederea integrãrii sociale,
construirii consensului, elaborãrii agendei dezbaterilor publice. Principiul
difuzãrii informaþiei de interes general, propriu mass media, implicã
pentru operatorii comunicãrii politice necesitatea atît a intrãrii în
competiþie pentru atragerea atenþiei publicului, cît ºi a încercãrii
promovãrii mesajelor sale prin intermediul valorificãrii unor modalitãþi
mai puþin tipice, utilizate mai frecvent de alte genuri ale mass media
(þinînd, de exemplu, de divertisment).
În mod tradiþional, mass media sînt considerate un canal

38
unidirecþional de transmitere a informaþiei de la surse instituþionalizate
spre audienþe colective, avînd deci caracteristici oscilante, cuprinzînd
un amplu spectru de atitudini ºi opþiuni, de la angajare politicã
semnificativã pînã la indiferenþã manifestã, ºi implicînd, prin urmare,
dificultãþi în “targetizarea” (“þintirea”) mesajelor ºi incertitudini în
evaluarea impactului produs, pendulînd ºi acesta între supoziþia
omnipotenþei mass media ºi supoziþia efectelor minime rezultate în urma
activitãþii. Nu întîmplãtoare apar, astfel, eforturile de stimulare a
feedback-ului aºteptat prin recurgerea la publicarea sondajelor de
opinie, a datelor cu privire la diferite rating-uri politice, organizarea
anchetelor, proliferarea emisiunilor radio ºi tv realizate în formã de
talk-show º.a., toate acestea contribuind la stereotipizarea
reprezentãrilor ºi modelarea atitudinilor ºi comportamentelor politice
ale auditoriului. O altã trãsãturã a mass media, relevantã în cadrul
comunicãrii politice, rezidã în caracterul mediat, indirect al transmiterii
informaþiei. Adoptarea de cãtre redacþiile mass media a unei atitudini
specifice, selective, în abordarea realitãþii, manifestatã atît în strategia
utilizãrii surselor cît ºi în selectarea informaþiei pentru a fi propusã
publicului, determinã implicaþiile politice inevitabile ale fluxului
informaþional ºi amplificã semnificaþia procesului de selectare (cf.:
Moraru, 1998: 21-23). Doar zece la sutã dintre ºtirile sosite zilnic la
redacþie (iar uneori chiar mult mai puþin – V.M.), - dupã cum
demonstreazã colaboratorii Media Lab de la Massachussets Institut
of Technology, - ajung sã fie publicate (cf.: Faustini, 1990: 123).
Procesului filtrãrii informaþiei, evidenþierii ºi accentuãrii elementelor ei,
în raport cu importanþa determinatã de opþiunile, în primul rînd, ale
editorului, ºi în cadrul unor circumstanþe de expunere la influenþe ºi
presiuni de diferitã provenienþã, îi revine, astfel, un rol extraordinar în
configurarea tabloului informaþional al actualitãþii. Gatekeepers, cei
ce exercitã funcþia de filtrare, selectare ºi plasare a informaþiei, hotãrînd
care anume materie sã fie prezentatã publicului, ajung sã deþinã controlul
(ori sã fie exponenþii celor ce deþin în mod real controlul) ºi sã
influenþeze, în definitiv, opinia publicã. Potenþialul mass media în

39
transmiterea (ºi interpretarea) informaþiei ºi a simbolurilor, conceptelor,
atitudinilor unui public larg asigurã un rol social deosebit, revenit
profesioniºtilor comunicãrii, iar modelele jurnalismului, adoptate ºi
promovate în dependenþã de punctele de reper ºi orientãrile jurnaliºtilor
(chiar dacã mesajul produs poate sã nu coincidã întotdeauna în mod
obligatoriu cu poziþia ºi sistemul de valori împãrtãºit de un jurnalist sau
un grup de jurnaliºti concreþi) exprimã tendinþele predominante ale
societãþii.
Caracterul de masã al audienþei, sugerat ºi de componenta mass a
termenului (cealaltã componentã media, provenind de la latinescul
medium – mijloc, desemneazã mijloacele, instrumentele, suporturile
tehnice ale comunicãrii, a cãror dezvoltare a permis difuzarea pe scarã
largã a mesajelor) necesitã însã precizãri, în sensul cã, cu toatã
orientarea mijloacelor contemporane de comunicare spre o audienþã
amplã, receptarea mesajelor este marcatã de o anumitã specificitate:
“de exemplu, unele reviste ºtiinþifice sînt, din punct de vedere teoretic,
mijloace de comunicare de masã, în realitate ele intereseazã doar un
numãr restrîns de specialiºti, precum nici conþinutul ediþiilor periodice
nu este citit de întreaga masã de cititori, datoritã deosebirilor în nivelul
de pregãtire al acestora” (Martinez de Sousa, 1992: 312). Aceleaºi
probleme le avanseazã proliferarea în ultimii ani a noilor mijloace de
comunicare. “Masificarea cedeazã locul demasificãrii”, observã în
legãturã cu aceasta Alvin ºi Heidi Toffler (1995: 27). Explicabilã apare,
de aceea, tendinþa, vizibilã în ultimul timp, dar nu ºi pretutindeni
privilegiatã, de a reduce termenul doar la componenta media (media
– engl., les media – fr., los medios – span., i media – ital., medii –
rom., deseori fiind utilizatã, însoþitã de calificativul “de comunicare”
ori “de informare”), sau, în cazul neacceptãrii, sublinierea indisolubilitãþii
termenului prin transcrierea lui cu ajutorul cratimei: mass-media.
De remarcat cã în majoritatea cazurilor cercetãtorii utilizeazã
expresia mass media drept echivalentã cu cea de mijloace de
comunicare de masã ori în masã (cf.: “mijloace de comunicare de
masã sau mass media…” - McQuail, 1992: 162) sau de mijloace de

40
informare în masã (termen la care recurg îndeosebi acum, dar ºi
într-un trecut nu atît de îndepãrtat, - cu abrevierea celebrã ÑÌÈ, -
cercetãtorii din Rusia). Oricum, diversitatea tradiþiilor încetãþenite în
utilizarea terminologiei respective nu afecteazã conþinuturile de fond
relative la noþiune, practic, unanim acceptate. Totuºi este evident cã
recurgerea la paliativul “informare” constituie, într-un fel, un subterfugiu,
menit sã estompeze proprietatea persuasivã intrinsecã a mass media.
Observaþia, conform cãreia mass media sau mijloacele de informare
în masã reprezint㠓sisteme complexe de influenþare publicã… care
pot urmãri supunerea persuasivã a indivizilor sau formarea spiritului
lor critic, pot întãri interesele individuale, înguste sau favoriza interesele
privind problemele colective, pot contribui la aservirea dominaþilor de
cãtre dominatori sau crea voinþa ºi ocazia unei participãri reale, pot
umaniza sau birocratiza relaþiile sociale” (Malcoci, 2000: 23), apare
confirmatã prin destule exemple ale practicii sociale.
În aceeaºi ordine de idei, este adevãrat cã vocabula mijloace de
comunicare de masã îndreaptã atenþia mai mult asupra suportului
tehnic prin care se face comunicarea (cf.: Pânzaru, 1992: 13) ºi cã, de
fapt, aºa cum menþioneazã un alt cercetãtor român, Ioan Drãgan,
“noþiunea de comunicare de masã se referã la ansamblul procesului
de comunicare care încorporeazã ceea ce este vehiculat, pe cine
vehiculeazã ºi pe cei care primesc mesajele” (Drãgan, 1996: 40). În
definitiv, conteazã nu atît faptul c㠓termenul mass media este mai
neutru” (Malcoci, 2000: 24) în raport cu celelalte, utilizate pentru a
desemna noþiunea, cît, mai ales, faptul cã, alãturi de termenul mijloace
de comunicare de masã, acesta exprimã esenþa activitãþii
comunicaþionale actuale, axate pe modalitãþi tehnice performante. Aºa
cum însã realizarea comunicãrii politice prin intermediul canalelor mass
media înglobeazã o realitate complexã (existã o diferenþã, de exemplu,
între comunicarea orientatã spre înclinarea cetãþeanului-elector pentru
o anumitã opþiune politicã ºi acþiunea de ordin informativ, vizînd
promovarea unei instituþii, s-ar putea spune, între o comunicare cu
caracter “seducãtor” ºi o comunicare cu caracter instituþional, canalele

41
ºi modalitãþile apãrînd similare, iar diferenþa fiind înregistratã la nivelul
conþinutului), noþiunea nu se reduce nicidecum doar la mijloacele tehnice
de difuzare a mesajelor. Noile caracteristici ale mass media, inclusiv
dezvoltarea vertiginoasã a televiziunii, determinã ºi funcþionarea lor
integratã, “într-o interacþiune tot mai evidentã. Imitarea reciprocã a
modalitãþilor face inutilã considerarea lor separatã ºi necesitã
examinarea lor în optica relaþiilor ce se stabilesc între ele”(Ramonet,
1998: 31).
Expus unui contact permanent cu o multitudine de sisteme externe
(de ordin politic, economic, cultural), sistemul mass media este antrenat
într-un enorm þesut de relaþii, - deosebit de importante apar în acest
context relaþiile cu instituþiile puterii, opoziþia, opinia publicã, grupurile
de presiune º.a., - manifestînd atît tendinþe spre o autonomie relativã,
cît ºi spre întrepãtrundere. De remarcat cã vulnerabilitatea independenþei
mass media (atît sub aspect politic, cît ºi economic) reprezintã un
important pretext al dezbaterilor actuale în domeniu. De fapt,
dezbaterile asupra rolului ºi locului mass media în contextul comunicãrii
politice sînt structurate în mai multe direcþii (cf.: Blumler, 1992: 358-
359) datoritã complexitãþii fenomenului ºi posibilitãþii abordãrii lui la
diferite niveluri ºi pornind de la diverse puncte de reper. Examinarea
unor experienþe mediatice concrete poate contribui la aprofundarea
clarificãrii caracteristicilor actuale ºi a tendinþelor de dezvoltarea ale
mass media.

42
Capitolul 2.
Statutul mass media în societatea
contemporanã
2.1. Mass media în lumina “abordãrii critice” ºi a
“logicii mediatice”

Cunoaºterea legitãþilor care se configureazã în cadrul raportului

“sfera politicã - mass media” parcurge, dupã cum este lesne de
observat, un itinerar ascendent în formã de spiralã: noile teorii, pornind
de la punctul ajuns prin contrazicerea viziunilor stabilite ºi eliminarea
celor perimate, propun, la rîndul lor, noi soluþii, noi viziuni ale problemei.
Astfel s-a întîmplat cu “teoria glonþului magic”, care a fost abandonatã,
dar ºi cu alte teorii vizînd rolul mijloacelor de comunicare în contextul
procesului politic, elaborate pe parcurs. Este, de fapt, o confirmare a
postulatului popperian, conform cãruia avansarea cunoaºterii ºtiinþifice
se produce datoritã prãbuºirii repetate a abordãrilor depãºite ºi graþie
substituirii lor prin alte abordãri mai cuprinzãtoare (cf.: Popper, 1996:
31), care antreneazã noi factori, dezvãluie faþete inedite ale problemei.
Este evident cã anumite teorii pot sã coexiste, disputîndu-ºi
primordialitatea, deºi nici chiar discuþia “nu întotdeauna conduce la o
soluþie clar㔠(idem.).
Orientarea deschisã spre demistificarea dinamicilor funcþionãrii mass
media constituie un obiectiv al aºa-numitei abordãri critice, în optica
cãreia “construcþia socialã a realitãþii” contribuie la reproducerea
raporturilor politice ºi economice existente ºi la permanentizarea
inegalitãþilor sociale. Spre deosebire de tradiþia marxistã ortodoxã,

43
ilustratã de renumita condamnare a “prizonieratului relaþiilor literare
burghezo-mercantile” ºi a dependenþei presei ºi literaturii “de sacul cu
bani” (Lenin, 1966: 104), care considerã deci presa supusã unui control
direct din partea cercurilor guvernante, abordarea criticã
contemporanã, mai întîi prin lucrãrile ce þin de ºcoala englezã a cultural
studies (evidenþiind influenþa mass media asupra culturii publice ºi
dimensiunea simbolicã a relaþiilor sociale – cf.: Wolf, 1996: 120-124),
iar mai tîrziu prin lucrãrile ce se detaºau de viziunea politico-economicã
rigidã, a avansat în centrul atenþiei analiza interdependenþei dintre
dimensiunea materialã ºi cea culturalã ºi simbolicã în procesele
comunicaþionale. În conformitate cu teza pe care este axat filonul
respectiv de cercetare, sistemul mass media, fiind dominat de
mecanismele ºi de logica economiei de piaþã, apare în calitate de un
ponderabil factor de legitimare a status quo-ului existent. În acest
caz, examinarea practicii jurnalistice dezvãluie faptul cã aceastã
activitate, de cele mai multe ori, promoveazã acel set de valori ce
legitimeazã starea de lucruri existentã, chiar ºi atunci cînd (ºi în pofida
faptului cã) operatorii mass media considerã cã adoptã o poziþie neutralã
ºi obiectivã în tratarea informaþiei. Existã în cercurile jurnalistice
încrederea în faptul cã activitatea jurnalistului ar putea fi imparþialã,
pornind doar de la condiþia intenþionalitãþii autorului. Se afirmã, de
exemplu: “Un program televizat este “onest” numai în cazul dacã
“oneste” (adicã neviciate de scopurile manipulãrii) sînt intenþiile celui
ce-l produce” (Manca, 1995: 3). Jurnaliºtii, de fapt, sînt înclinaþi a
crede cã, chiar ºi atunci cînd se produce manipularea, aceasta are loc,
cu precãdere, în mod inconºtient. O mãrturie de acest gen constatã:
“În 80 % din cazuri manipularea … este neintenþionatã. Realizatorul
(emisiunii) nu-ºi propune sã influenþeze telespectatorii într-un anumit
sens. El vrea doar sã fie urmãrit. ªi astfel, apeleazã la mijloace de
propagandã ºi manipulare pe care nu le conºtientizeaz㔠(Herjeu, 2000:
6).
Iluziile neutralitãþii ºi obiectivitãþii declarate, în definitiv, nu sînt unicele
surse care alimenteazã ideologia dominantã ºi cultura jurnalisticã. Este,

44
astfel, rãspînditã pe larg ideea cã mass media contemporane ar constitui
un for public în care se produc dezbaterile asupra unei problematici
diverse. Mass media au contribuit, cu adevãrat, la imprimarea unei
astfel de caracteristici procesului comunicaþional actual. Dar nu poate
fi negat faptul cã acest for public este “dezechilibrat” ab origine
(Amoretti, 1997: 23). Continuînd sã rãmînã în centrul dezbaterilor
publice, problema suscitã atitudini tranºante: “Adevãrul este, - remarcã
un jurnalist italian – cã condiþiile egale în comunicarea politicã presupun
cu totul altceva decît “atitudini neutre” ori minutajul revenit politicienilor
în cadrul unor emisiuni televizate. Paritatea comunicãrii se referã în
primul rînd la proprietate, la posedarea ºi utilizarea marilor instrumente
de comunicare de mas㔠(Augias, 1995). Inegalitatea existentã în
posibilitãþile reale de acces la informaþie este un lucru evident, dupã
cum demonstreazã analizele expansiunii marilor corporaþii multinaþionale
în contextul globalizãrii ºi integrãrii economice, pe de o parte, ºi
proporþiile dezvoltãrii sistemului de comunicare subordonat legilor pieþii,
pe de altã parte (cf.: Curran, Gurevitch, 1996).
Demistificarea funcþionãrii sistemului mediatic a constituit deci
obiectivul ºtiinþific primordial al autorilor afiliaþi direcþiei de cercetare
în cauzã, aceasta fiind însoþitã, în acelaºi timp, de sprijinul acordat
concepþiei mass media ca “serviciu public” în contrapunere cu tendinþele
tot mai pronunþate de comercializare a mijloacelor de comunicare de
masã. Este elocventã în acest sens experienþa englezã, dar ºi alte
experienþe vest-europene (cu toate cã situaþia recentã demonstreazã,
de fapt, practic pretutindeni, “marele pericol cãruia este expus azi
serviciul public informaþional” – Swanson, 1995: 29; “comercializarea
ascuns㔠a mass media publice – McQuail, 1997: 152; “eroziunea,
cãderea prestigiului, rolului ºi a statutului naþional al televiziunii publice
într-un mediu concurenþial” – Pîçàíîâà, 1999: 130).
Situaþia actualã a mass media oferã, într-un astfel de context, motive
multiple pentru formularea unor constatãri dure (atît din partea
cercetãtorilor, cît ºi din partea politicienilor) ºi pentru exprimarea unor
atitudini marcate de nuanþe alarmiste. Politicianul italian Massimo

45
D’Alema, de exemplu, remarca cu îngrijorare în paginile cotidianului
La Repubblica (1998, 29 aprilie): “Ziarele în Italia, în timp ce ar trebui
sã fie o putere independentã, constituie de fapt proprietatea unei alte
puteri: aparþin marilor grupuri industriale, interesate sã þinã politica în
stare de dependenþã”. Independenþa mass media este, într-adevãr, un
postulat al democraþiei, un obiectiv rîvnit în mod ostentativ. În viziunea
pãrtaºilor abordãrii critice, canoanele democratice în lumea
contemporanã occidentalã apar însã în permanenþã perturbate, ºi nu
în ultimul rînd cu ajutorul mass media: “Mijloacele de comunicare ºi
modalitatea lor de a opera servesc pentru a mobiliza sprijinul în favoarea
intereselor particulare care dominã activitatea de ordin statal ºi cea
privatã (particulare – nu în sensul celor ale bãtrînilor, tinerilor, invalizilor
etc.)… Mijloacele de comunicare sînt mari întreprinderi, controlate
de indivizi foarte bogaþi ori de alte întreprinderi” (Chomsky, Herman,
1995: 11-12). O exemplificare în acest sens ar putea fi faptul cã trei
pãtrimi din capitalul a trei mari reþele televizate din SUA, ABC, CBS ºi
NBC aparþin grupurilor bancare, inclusiv Chase Manhattan, Morgan,
Citibank ºi Bank of America (cf.: Moncada, 1991: 22). Noam
Chomsky, considerat exponentul, poate, cel mai autoritar al abordãrii
critice în SUA, unul dintre cei mai citaþi autori din lume (locul al ºaptelea
într-o clasificare vizînd indicele de citare în cãrþi ºi reviste academice –
Grilli, 1994: 14), susþine în studiile sale teza cu privire la necesitatea
stringentã a unei analize realiste a miturilor ºi mecanismelor democraþiei
occidentale, în special, a modului în care mass media modeleazã opinia
publicã într-un sistem marcat de o discrepanþã mereu crescîndã dintre
cadrul legal democratic ºi distribuirea efectivã a resurselor de putere.
În paginile cãrþilor sale - versiunile în limba spaniolã - Ilusiones
necesarias (1992), El miedo a la democracia (1993), Los
guardianes de la libertad (1995, coautor Edward Herman) N.
Chomsky dezvãluie corelaþia dintre hegemonia politicã-economicã ºi
cea informativã, arãtînd cã în societatea capitalistã contemporanã
instrumentele utilizate pentru a controla populaþia sînt de naturã
ideologicã, identificabile, sub aspect instituþional, în actualele modele
organizaþionale ale aparatelor mass media.
46
 Condiþionarea produsului informaþional în urma pactizãrii realizate
de sfera informaþionalã cu totalitatea forþelor corporative, instituþionale,
financiare, industriale, politice, - în interesele acestora, - limiteazã
libertatea de expresie ºi, în definitiv, priveazã instituþiile democratice
de substanþialitate. Mijloacele de comunicare, aratã Chomsky, denotã
o relaþie simbioticã cu sursele de informaþie ale cercurilor guvernante
atît în baza motivelor economice, cît ºi din cauza reciprocitãþii
intereselor (cf.: Chomsky, Herman, 1995: 50). “Subordonate logicii
puterii, fiind un instrument al puterii în vederea controlului consensului
ºi al disensiunii”, mass media, aflate în serviciul obiectivelor promovate
de o determinatã elitã, în viziunea lui Chomsky (ibid.: 14), se integreazã
“unui sistem de piaþã dirijat”, diriguirea cãruia este încredinþatã sau
permisã guvernului, liderilor comunitãþii, marilor proprietari. Numãrul
acestora este destul de redus, iar logica acþiunilor lor, inclusiv ºi a
proprietarilor mass media, în majoritatea cazurilor, poate fi asemuitã
cu solidaritatea “caracteristicã vînzãtorilor în piaþã”. Este adevãrat,
noteazã cercetãtorul nord-american, cã mijloacele de comunicare nu
apar întotdeauna monolitice, demonstrînd o anumitã diversitate a
atitudinilor în cadrul dezbaterilor mediatice. “Dar chiar ºi atunci cînd
controversele dintre elite, vizînd aspectele tactice, ajung la apogeu, -
conchide cercetãtorul, - opiniile care ar periclita premisele fundamentale
apar excluse din mass media” (idem, 1995: 15). Este vorba, în fond,
de o “capcanã informaþional㔠despre care aminteºte un alt autor nord-
american, Herbert Shiller. Contestînd existenþa diversitãþii opiniilor în
mass media din SUA, Shiller aratã, în paginile studiilor sale, caracterul
iluzoriu al alegerii informaþionale libere, fie ºi în cadrul unui torent
informaþional difuzat prin intermediul unei multitudini de canale (situaþia
aici apare comparatã în mod ingenios cu supermarketul: “acelaºi sãpun
este vîndut în ºase ambalaje diferite” – Øèëëåð, 1980: 36-41).
Cu toatã aparenþa pluralismului, mass media occidentale
contemporane sînt la cel mai înalt grad funcþionale pentru puterea
existentã ºi sensibile la necesitãþile guvernanþilor ºi ale principalelor
grupuri de putere. Mãrturiile jurnaliºtilor, de fapt, sînt edificatoare în

47
acest sens: “Proximitatea faþã de putere este un defect al jurnaliºtilor
nord-americani. Aceºtia prezintã cele declarate de funcþionarii
guvernului drept adevãr, ºtiind cã mint, ºi astfel dezinformeazã
frecvent… Cenzura în Statele Unite este mai însemnatã decît îºi
imagineazã americanii ºi strãinii. Majoritatea acestora din urmã au o
idee prea romanticã despre ceea ce constituie în realitate libertatea
presei la noi” (Lee, 1991). Cenzura, explicã Chomsky, este într-o
mare mãsurã, autocenzur㠖 atît din partea jurnaliºtilor, ajustaþi la
realitate, cît ºi din partea responsabililor mass media, aleºi pentru a
pune în practicã strategiile informaþionale – de multe ori interiorizate, -
impuse de proprietari ºi de alte centre de putere, fie guvernamentale,
fie economice, generînd, în consecinþã, un conformism cras. Or, “cei
ce nu urmeazã sã se conformeze, - noteazã în altã parte autorul, - vor
fi eliminaþi prin intermediul unor mecanisme destul de simple”
(Chomsky, 1992: 18), “vor fi nevoiþi sã-ºi caute de lucru în altã parte”
(ibid.: 30).
Unii cercetãtori nord-americani, explicînd, de exemplu, funcþia
presei de construire a semnificaþiei, aratã ºi ei c㠓ºtirile transmise de
mass media nu-ºi propun în mod deliberat sã creeze iluzii sau sã inducã
în eroare, cel puþin în majoritatea societãþilor occidentale. Dimpotrivã,
codurile etice ale jurnalismului accentueazã condiþia “obiectivitãþii”,
corectitudinii, “meticulozitãþii” ºi “relatãrii stricte a faptelor”. Dar aceasta
este o bãtãlie pierdutã încã înainte de a începe (evid. n. – V.M.).
Selectivitatea ºi distorsionarea ºtirilor sînt produsele unor factori care
scapã controlului reporterilor, editorilor, producãtorilor ºi proprietarilor
de ziare” (DeFleur, Ball-Rokeach, 1999: 260-261). Spre deosebire
de Chomsky, însã, autorii sus-citaþi sînt înclinaþi a explica fenomenul,
mai curînd prin “resursele limitate” (timp ºi spaþiu) pe care ziariºtii le
au la dispoziþie pentru a studia direct orice eveniment, ºi abia în al
doilea rînd amintesc despre modelarea mass media (ºi, în consecinþã,
distorsionarea imaginilor furnizate cititorilor sãi) de cãtre factorii de
ordin politic ºi economic.
Aplicînd postulatele lui Chomsky la analiza unor realitãþi locale,
unul dintre cercetãtorii spanioli remarcã similitudinea ideologicã a
48
protagoniºtilor puterii ºi a protagoniºtilor mass media: “proprietarii
mijloacelor de comunicare manifestã o coincidenþã strategicã
(“activeazã în unison”, spune Chomsky – V.M.) cu sistemul în ansamblul
sãu”, constatînd în continuare: mass media sînt utilizate de cei potentaþi
“nu numai pentru a cuceri cote tot mai mari ale pieþii, dar totodatã ºi
mai ales pentru a manipula libertatea de expresie editorial㔠(Moncada,
1991: 137). Ramon Raig, un alt cercetãtor spaniol, constatã, la rîndul
sãu: “Interesele puterii, cîºtigurile comerciale ºi manipularea omului de
cãtre om într-o societate ca a noastrã sînt de o astfel de magnitudine,
încît mass media cu greu pot sã evite influenþa acestora” (1995: 419).
Din perspectiva activitãþii informaþionale, relaþiile dintre politicã ºi
mass media configureazã, în viziunea lui Chomsky, un proces de
construire a unei structuri dominante care încorporeazã întregul spectru
tematic ºi selectarea faptelor, perfect adaptabile acesteia: “mijloacele
de comunicare de masã, activînd drept sistem de transmisie a mesajelor
ºi simbolurilor cãtre cetãþeanul de rînd, au funcþia de a distra, recrea ºi
informa (de remarcat ordinea în care sînt prezentate funcþiile respec-
tive – V.M.), precum ºi de a insufla indivizilor valorile, credinþele ºi
codicii de comportament care le permit sã se integreze în structura
instituþionalã a societãþii. Într-o lume, în care bogãþia este concentratã
ºi în care existã conflicte semnificative ale intereselor de clasã,
realizarea unei astfel de misiuni necesitã o propagandã sistematicã”
(Chomsky, Herman, 1995: 21).
Analiza activitãþii mass media din SUA îi permite lui Noam Chomsky
sã propunã o teorie, definitã propaganda model, care explicã modul
în care mijloacele de comunicare de masã dufuzeazã ºi fortificã ordinea
de zi informaþionalã, agenda politicã, economicã ºi socialã, stabilitã de
elite. Optica “politico-economicã”, prin care este privitã problema,
determinã, în definitiv, viziunea mass media americane ca aparþinînd
unui sistem totalitar, în cadrul cãruia însã conformismul devine asigurat
nu de controlul monopolist exercitat de birocraþia statului-partidului,
ci prin intermediul procedurilor prin care “banii ºi puterea filtreazã
informaþia destinatã publicãrii, marginalizeazã disensiunea ºi permit

49
intereselor dominante ºi guvernului sã adreseze mesajele lor cãtre pub-
lic” (ibid.: 2). Se urmãreºte, se precizeazã în continuare (ibid.: 22), ca
aceste mesaje sã fie “adecvate”, adicã pe potriva publicului, ºi sã
serveascã interesul “naþional” sau “comun”, înþeles în mod tacit ca
interesul cercurilor guvernante. Pentru realizarea îndoctrinãrii publicului
de cãtre mass media ºi fabricarea consensului (subtitlul unuia dintre
studiile lui Chomsky, amintind cunoscuta formulã a lui Walter
Lippmann), se recurge, aratã autorul, la “captarea experþilor”, a liderilor
de opinie (aceºtia constituind, de fapt, “þintele principale” ale
propagandei – Chomsky, 1992: 64), care “ar spune ceea ce estab-
lishment-ul ar dori sã aud㔠(Chomsky: 1995: 62), la implicarea acelei
“clase specializate” despre care vorbea W. Lippmann, a elitelor
antrenate în luarea deciziilor (1932: 310). Propaganda model apare,
în fond, mult mai sceptic, în raport cu modelul gatekeepeng (cf.: Wolf,
1996: 204-206) care, oricum, pãstreazã cel puþin speranþa unei
informãri echidistante a publicului.
Ingredientele ce alcãtuiesc modelul propagandei al lui Chomsky
sînt cinci news filters care determinã caracterul ºi conþinutul informaþiei
difuzate. Unele din aceste “filtre” sînt de tipul instituþional ºi economico-
financiar, cum ar fi concentrarea de proprietate ºi inevitabila
subordonare a mass media autoritãþilor guvernante de care depinde
accesul la sursele de informaþie, orientarea întreprinderilor mass me-
dia spre obþinerea profitului (o circumstanþã ce “avanseazã necontenit”,
producînd întrepãtrunderea business-ului informaþional cu cel din alte
sectoare – Moncada, 1991: 22), condiþionînd comunitatea intereselor
sferei informaþionale ºi a celei economico-financiare. Un alt filtru,
practic, corolar al celui dintîi, este publicitatea, principala sursã de
venituri a mass media, transformînd, în viziunea lui Chomsky, mijloacele
de comunicare de masã în corporaþii ce-ºi vînd audienþele specifice
altor întreprinderi ºi depind de acestea din urmã. “Piaþa liberã nu oferã,
prin publicitate, un sistem neutru”, argumenteazã Chomsky (1995: 43).
Alte “filtre” se referã la aspecte ideologice, inclusiv anticomunismul,
ridicat la rang de “religie naþionalã”, presiunea exercitatã de putere,
creºterea numãrului structurilor antrenate în orientarea ºi “corectarea”
50
mass media în scopul elaborãrii “adevãrului convenabil”, producînd
dezechilibrul informaþional, precum ºi superficialitatea ori lipsa atitudinii
critice în raport cu prioritãþile, interesele ºi agenda politicã impusã de
cercurile guvernante. “Nu este intenþia noastrã de a afirma aici, -
remarcã Chomsky, - cã mijloacele de comunicare se ocupã doar de
propagandã, credem însã cã activitatea propagandisticã constituie unul
din aspectele cele mai relevante ale obiectivelor pe care ºi le stabilesc”
(Chomsky, Herman, 1995: 13).
Unele obiecþii aduse teoriei lui Chomsky mizeazã pe faptul cã
aprecierea gradului de conformism/autonomie a mijloacelor de
comunicare de masã este fãcutã în studiile sale în baza evaluãrii mai
curînd a modului de tratare de cãtre mass media a problematicii
internaþionale decît a problemelor de politicã internã, reproºîndu-i
autorului ºi minimalizarea înclinaþiei intrinseci a mass media de a urma
gusturile comune, de a se conforma modelor curente, oferind publicului
ceea ce acesta aºteaptã sã i se ofere: “Lumea are gusturi mediocre ori
plebeice? Sã-i propunem atunci programe mediocre ºi vulgare – le
vor prefera mai mult ºi vor fi mai urmãrite”, obþinînd, astfel, majorarea
proporþiilor audienþei (Grilli, 1994: 16). În sprijinul obiecþiilor sale
Pietro Grilli aduce, de exemplu, probe convingãtoare, þinînd de
atitudinea conformistã a mass media italiene faþã de problemele
ecologiei, tratate în mod superificial ºi refractar, precum ºi cazul
paradoxal, s-ar pãrea, al instaurãrii în paginile presei italiene într-un
trecut nu atît de îndepãrtat a unui climat de conivenþã faþã de activitatea
Partidului Comunist Italian (“Toatã lumea ºtia cã PCI era subvenþionat
de Moscova, cã politica comuniºtilor era finanþatã de cooperative, -
mãrturiseºte un jurnalist italian, - cum de, în acest caz, presa, agresivã
în raport cu guvernul, manifesta atîta indulgentã faþã de PCI?”).
Rãspunsul aceluiaºi jurnalist pe care-l citeazã P. Grilli apare de-a dreptul
dezarmant: “Din dorinþa (ori necesitatea) de a obþine consensul
cititorilor” (ibid.: 17).
Criticile aduse însã (justificate, în fond, atunci cînd accentueazã
“fatalismul politic”, viziunea prea categoricã ºi radicalã a publicului,
lipsit, poitrivit lui Chomsky, de statutul de actor autonom al comunicãrii
51
politice sau atunci cînd obiecteazã formularea concluziilor în baza
experienþei doar a unei singure þãri, deosebirile dintre sistemul mediatic
american ºi cele europene fiind, oricum, evidente), precum ºi existenþa
unor întrebãri, deocamdatã neelucidate pe care le înainteazã evoluþia
mass media prin deschiderea noilor posibilitãþi tehnologice ºi posibilele
transformãri ale raportului preexistent dintre mijloacele de comunicare
ºi opinia publicã, nu diminueazã contribuþia cercetãtorului nord-
american la elucidarea problemei relaþiei dintre mass media ºi politicã,
caracterul judicios al multor din tezele enunþate, ca, de exemplu,
urmãtoarea: “O societate este democraticã în mãsura în care cetãþenilor
acesteia le revine un rol semnificativ în gestiunea problemelor publice.
Dacã gîndirea cetãþenilor este controlatã ori opþiunile lor suportã
restrîngere, evident, ei nu pot avea un rol semnificativ: numai cei ce
controleazã ºi cei ce-i servesc au accesul s-o facã. În rest, sînt acþiuni
lipsite de semnificaþie, false ºi formale…” (Chomsky, 1993: 18). În
acest caz, se poate vorbi cu adevãrat despre reducerea omului la
apatie, marginalizarea lui pentru a nu admite intervenirea în chestiunile
ce ºi le-a apropriat elita ºi, în consecinþã, despre inculcarea lui “iluziei
necesare” – celei de a crede cã este informat.
Realitatea confirmã avansarea “noii propagande politice” în diverse
spaþii geopolitice. Funcþionarea monopolistã a mass media ca instru-
ment politic în Mexic, de exemplu, este dezvãluitã în termeni plini de
îngrijorare de Florence Toussaint: “zilnic, pe parcursul a douãzeci ºi
patru de ore, publicul recepteazã cantitãþi enorme de propagandã,
disimulatã ca informaþie ori “jurnalism”. Autoarea dezvãluie mecanismul
acþiunilor propagandistice ale puterii, orientate spre “un efect total”,
spre promovarea imaginii pe care puterea insistã s-o imprime în
conºtiinþa publicului. Operatorii propagandei tind sã producã cît mai
mult zgomot, ºi o fac în mod repetat, ori de cîte ori este posibil, pentru
a anula punctele de vedere discordante. Adevãrul care dominã este
cel promovat de aparatul propagandistic al puterii, adicã adevãrul
puterii. Munca “analiºtilor” acesteia rezidã în construirea prezentului
istoric – pentru a impune orientãrile necesare perpetuãrii puterii în

52
structura sa actualã, în fixarea, prin intermediul includerii ºi excluderii
a ordinii de zi favorabile (cf.: Toussaint, 1995, 132-133).
Societatea modernã, cea “electronizatã”, declarã unii autori, este
mult mai uºor supusã guvernãrii ºi manipulãrii decît societatea
alfabetizatã: eficienþa propagandei realizate prin mijloace electronice
este mai mare, producînd în concecinþã, fenomenul “noilor analfabeþi”
(Hans Magnus Enzensberger), a celor pentru care mass media,
“substiuind realitatea prin marionete electronice”, constituie unicul canal
de formare ºi culturalizare (cf.: ibid.: 134-135).
De remarcat cã pînã ºi promotorul “societãþii deschise” Karl
Popper, într-una din ultimele sale lucrãri avanseazã ideea necesitãþii
limitãrii puterii mass media (cu referire la televiziune): “Nu poate sã
supravieþuiascã o democraþie fãrã ca puterea televiziunii sã fie absolut
transparentã”, adicã supusã unor limite ca ºi toate celelalte puteri
nelegitime ca armele, drogurile, abuzurile, privilegiile. “Spun acest lucru,
- noteazã Popper, - pentru cã nici inamicii democraþiei nu
conºtientizeazã încã urmãrile puterii televiziunii. Cînd îºi vor da seama
de ceea ce pot face cu ajutorul ei, o vor utiliza în toate formele, inclusiv
în cele mai periculoase situaþii. ªi atunci va fi tîrziu” (1994).
În aceeaºi ordine de idei, nu mai puþin severe sînt concluziile la
care ajung acei cercetãtori care criticã concepþia, tipicã pentru ideologia
constituþionalã liberalã, cu privire la sistemul informaþional ca bastion
al libertãþii expresiei. Un astfel de statut al mass media, valabil în mod
prezumtiv într-un context democratic, suferã, în viziunea mai multor
autori, schimbãri semnificative tocmai din motivul raportãrii cu
precãdere a mijloacelor de comunicare nu atît la interese pluraliste de
ordin ideologic, cît mai ales la interese mercantile, fenomen ce, de
altfel, “constituie expresia unui model determinat de societate” (Diaz
Nosty, 1995: 18).
Este evidentã, astfel, înscrierea tezelor respective în albia reflecþiei
lui Jurghen Habermas care, analizînd transformãrile sferei publice
burgheze, a diagnosticat-o ca fiind sucumbatã de logica comerþului.
Tocmai aceastã comercializare a mijloacelor prin intermediul cãrora

53
se produce dezbaterea dintre actorii sociali favorizeazã apariþia figurii
consumatorului, detaºat de cea a cetãþeanului raþional, capabil sã-ºi
manifeste atitudinea criticã faþã de putere.
În definitiv, putem concluziona cã direcþia abordãrii critice,
propunînd o opticã specificã a examinãrii dinamicii mass media în
contextul politicii, relevã, mai accentuat decît în cadrul altor abordãri,
faptul cã mass media au fost ºi rãmîn instrumentele de prim rang ale
politicii.
O altã abordare determinatã de procesul continuu de modernizare
a mass media este aºa-numita teorie a media logic, care, spre
deosebire de abordarea criticã, accentueazã, dimpotrivã, rolul activ
autonom al mass media, impactul lor asupra societãþii, datorat
particularitãþilor interioare de funcþionare a acestora. În determinarea
conþinutului mesajelor mass media, în conformitate cu aceastã direcþie
de investigare, intervin mai mulþi factori, - care nu pot fi reduºi doar la
influenþa cercurilor guvernante politice ºi economice, deºi contextele
politic ºi ideologic ca factori extramediali în cadrul cãrora activeazã
acestea nu este negat, - inclusiv logica organizãrii producerii mesajelor,
a funcþionãrii aparatelor mass media, cu propriile principii profesionale
(cf.: Shoemaker, Reese, 1991).
Examinarea componentelor acestei paradigme a hegemoniei mass
media i-a oferit posibiltate lui David Altheide sã propunã o structurã
conceptualã articulatã a analizei fenomenelor de ordin social ºi
instituþional, în primul plan al cãreia sînt avansate modalitãþile activitãþii
profesionale a jurnaliºtilor, conþinutul mesajelor ºi audienþa. Elementul
central al acestei abordãri îl constituie conceptul de format, “un gen
de meta-ideologie prin intermediul cãreia se produce vehicularea ºi
reificarea sistemelor de valori”. Mass media recurg la formate pentru
a asigura receptarea, cu ajutorul unor modalitãþi tehnologice-
organizaþionale specifice ºi al unor criterii determinate de valorizare a
informaþiei, a unor anumite teme de cãtre auditoriu. Formatul include
astfel de componente importante cum sînt evenimentul, activitatea
specificã a operatorilor mass media ºi soluþionarea problemelor practice

54
ºi tehnologice de elaborare ºi prezentare a informaþiei, precum ºi
contextul receptãrii ei de cãtre auditoriu. În examinarea mass media
ca “instituþie total㔠David Altheide (1991) porneºte de la ideea c㠓o
datã fiind stabilit cine ºi cum controleazã sistemul informaþional, poate
fi evitatã manipularea comunicãrii”. Punctele de reper ale concepþiei
sale rezidã în urmãtoarele consideraþii: structura controlului nu trebuie
identificatã cu un subiect concret, ea fiind constituitã dintr-un ansamblu
de proceduri ºi logici ce determinã regulile comportamentului; controlul
se produce prin intermediul formatelor referitoare la organizarea,
prezentarea ºi interpretarea informaþiei; logica formatului tinde sã
încorporeze alte sfere instituþionale; mass media nu dispun de hotare
instituþionale bine determinate, “pãtrunderea” lor implicînd toate
instituþiile sociale. D. Altheide evidenþiazã importanþa aspectului
tehnologic ºi a capacitãþii mass media de a impune anumite modele ºi
modalitãþi de activitate care influenþeazã, datoritã potenþialului sãu de
pãtrundere în toate sferele vieþii social-politice, caracterul percepþiei
publice a evenimentelor ºi coordonatele în care se produc acestea.
Deplasarea accentului analizei de la conþinutul mesajului spre
consecinþele comunicãrii legate de transformãrile contextuale este
proprie ºi altor autori care þin de aceeaºi direcþie a cercetãrilor, de
exemplu, Joshua Meyrowitz, cel care a constatat, la rîndul lui, cã noile
modele de acces la informaþie, favorizate de mass media electronice,
contribuie la reprezentarea unei viziuni dezagregate a structurilor
ierarhice tradiþionale, bazate pe controlul informaþiei. Astfel, distrugerea
hotarelor dintre elementul public ºi cel privat, generatã de vizibilitatea
comportamentelor din culisele scenei politice, exercitã, în viziunea lui,
o incidenþã directã asupra relaþiilor de putere ºi alimenteazã
neîncrederea generalã a publicului în raport cu autoritãþile (cf.: Amoretti,
1997: 28). “Fireºte, - observã, în aceeaºi ordine de idei Thomas
Patterson (1996: 56), explicînd tendinþa spre hipercriticism ale mass
media americane, - politica este afectatã uneori de escrocherii ºi de
miopia funcþionarilor publici ºi, atunci cînd se întîmplã acest lucru, mass
media ar trebui sã informeze publicul. Dar presa a mers mult mai departe,

55
lipsindu-i pe liderii politici de încrederea electoratului, necesarã pentru
o guvernare eficientã”. Referindu-se la lucrarea lui J. Meyrowitz No
Sense of Place (1985), Doris Graber a remarcat, de altfel, cã autorul
“a evidenþiat impactul democratizator al televiziunii politice” (1996b:
92). În fond, informaþia televizatã (de notat cã majoritatea cercetãrilor
recente ale procesãrii informaþiei este axatã pe ºtirile televizate – cf.:
Davis, 1990: 173), antrenînd concomitent atît publicul de rînd, cît ºi
liderii politici în problemele politice, desfãºoarã o “acþiune egalizatoare”
(Graber, 1996b: 93). Consecinþele hegemoniei mass media pe plan
practic pot fi, prin urmare, în conformitate cu abordarea în cauzã,
destul de simþitoare.
O altã viziune teoreticã, relevantã pentru studiile întreprinse în
domeniu în ultimii ani, avanseazã în prim-plan, în special, rolul revenit
publicului în decodificarea mesajelor. Derivînd din postulatele lansate
de “paradigma cognitivã”, aceastã teorie cunoscutã cu denumirea de
Information Processing Theory, se bazeazã, în linii mari, atît pe
necesitatea activãrii structurilor (încadrãrilor) – frameworks - cognitive
preexistente cu scopul implicãrii lor în interpretarea mesajelor, cît ºi
pe admiterea faptului cã conþinutul mesajelor se caracterizeazã prin
polisemie, adicã este deschis unor interpretãri diverse (cf.: Davis, 1990:
172). Interesul teoretic pe care-l stimuleazã aceastã direcþie de
cercetare se concentreazã astfel asupra “schemelor cognitive” care, o
datã elaborate, determinã procesul de expunere a publicului la mesajele
mass media, cu scopul selectãrii, simplificãrii ºi ordonãrii informaþiei
provenite din universul comunicaþional. În formularea lui Doris Graber,
problemele pe care le privilegiazã aceastã direcþie de cercetare consistã
în elucidarea unei serii de chestiuni: 1) în ce mod publicul selecteazã
informaþiile pentru a le încorpora în propria matrice cognitivã? 2) Cum
sînt tratate aceste informaþii? 3) Ce sisteme de opinie ori de
comportament derivã din acest proces? (cf.: Graber, 1988). În condiþiile
în care se produce multiplicarea canalelor ºi afirmarea noilor tehnologii,
precum ºi reducerea “tiraniei orarelor”, datoratã posibilitãþilor de
înregistrare a programelor ºi de revenire la ele, consumatorii informaþiei

56
politice, avînd acces la canalele TV gen CNN ori C-Span (canal ce
transmite în direct principalele evenimente vizînd activitatea instituþiilor
de guvernare), “dispun azi de posibilitatea de a urmãri multe evenimente
politice în integritatea lor, interpretîndu-le într-un mod autonom ºi
formulînd propriile consluzii” (Graber, 1996a: 20), “permiþînd omului,
care urmãreºte în mod autonom ceea ce se întîmplã, sã ia decizii”
(Graber, 1996b: 93).
Pe parcursul utilizãrii ºi decodificãrii informaþiei cititorul/
telespectatorul o reelaboreazã, procesul presupunînd mai întîi
selectarea ºtirilor asupra cãrora sã-ºi opreascã atenþia, reinterpretînd,
prin urmare, informaþia în baza “schemelor cognitive” preexistente.
Aceste “scheme de interpretare” sau framing sînt, de obicei, puþin
numeroase, referindu-se, cu precãdere, la aspecte concrete, legate,
de exemplu, de ºomaj, inflaþie, bunãstare, învãþãmînt, sãnãtate, - ºi
sînt caracterizate de trãsãturi recurente, cu alte cuvinte, stabilesc relaþii
de cauzã-efect, oferã soluþii, suscitã sentimente de aprobare ori
dezaprobare etc. Cercetãtorii au stabilit dependenþa efectelor produse
de aceste scheme de interpretare de modul de prezentare a informaþiei
politice. Astfel, evidenþiind douã tipuri de frame – episodic news
frame ºi thematic news frame (chiar dacã în practicã, tipuri absolut
pure de prezentare a informaþiei se întîlnesc mai rar ºi ar fi mai adecvat
sã vorbim despre predominarea unui sau altui element), - Shanto
Iyengar atribuie primelor misiunea de explicare a unor circumstanþe
specifice, excepþionale (explozia produsã de teroriºti, cazuri de
consumare a drogurilor º.a.m.d.), cele tematice, dimpotrivã, fiind
utilizate pentru desemnarea unor realitãþi de ordin mai general, mai
abstract, prin plasarea lor în contextul respectiv geopolitic, istoric
º.a.m.d. (cf.: Iyengar, 1996: 61-62). Persoanele, înclinate sã selecteze
din avalanºa de ºtiri acele informaþii ce nu creeazã vreo disonanþã
cognitivã cu schemele sedimentate ori care le reduc ambiguitatea,
incertitudinea, sînt, conform cercetãtoarei Doris Graber, mai interesate
într-o pãtrundere genericã a realitãþii decît într-o înþelegere “factualã”
a acesteia.

57
 Numeroase investigaþii empirice (cf.: Davis, 1990: 175)
demonstreazã existenþa structurilor (schemelor) cognitive, activate de
conþinutul ºtirilor, care orienteazã interpretarea formelor de comunicare,
confirmînd oportunitãþile stimulãrii mobilizãrii politice. Pe de altã parte,
identificarea schemelor utilizate de jurnaliºti în procesul de producere
a mesajelor ºi tentativa de a le descifra în lumina contextului socio-
cultural respectiv poate contribui considerabil la sporirea eficienþei
comunicãrii. De remarcat, în acest sens, pragmatismul teoriei procesãrii
informaþiei, promotorii cãreia pun un accent deosebit pe elaborarea
recomandãrilor practice, adresate celor implicaþi în reflectarea politicii,
precum ºi în producerea acesteia.

2.2. Presa – “a patra putere”?

Ecourile teoriilor expuse mai sus (precum ºi al acelor contribuþii

teoretice care dintr-un motiv sau altul n-au fost abordate în paginile
precedente) încã mult timp vor domina discuþiile necontenite ale
comunitãþii ºtiinþifice cu privire la caracterul ºi consecinþele relaþiilor
dintre mijloacele de comunicare de masã ºi politicã. Ar fi fost incorectã,
în acest context, neglijarea unui concept care le atribue mass media
statutul “puterii a patra”, concept vehiculat în mod ostentativ, mai ales
în cercurile jurnalistice.
Identificarea mass media cu o putere este o tradiþie de o vechime
îmsemnatã ºi are la bazã convingerea cã deþinerea informaþiei oferã
resurse de influenþã atît de însemnate, încît poate echivala cu însãºi
deþinerea puterii. Se remarcã, de fapt, ºi nu fãrã dreptate, c㠓influenþa
este putere, iar reducerea capacitãþii de a influenþa deciziile altora
semnificã slãbirea puterii” (Del Rey Morato, 1996: 180). Pe parcursul
anilor numeroase mãrturii în favoarea acestei viziuni au alimentat practica
social-politicã, dar ºi emergenþa mitului despre “omnipotenþa mass
media”, despre “presã ca puterea a patra”. Este relevantã în acest
sens afirmaþia celui de-al treilea preºedinte al SUA, Thomas Jefferson,
datatã cu anul 1787 ºi citatã foarte frecvent în studiile de specialitate:

58
“ Dacã ar fi ca eu sã decid dacã trebuie sã avem un sistem de guvernare
fãrã a avea ziare sau ziare fãrã a avea un sistem de guvernare, nu aº
ezita sã prefer cea de-a doua posibilitate”. Este tot atît de adevãrat
însã cã aceluiaºi Jefferson îi aparþine ºi o altã frazã, care anuleazã, în
fond, preferinþa exprimatã anterior - într-o scrisoare datatã cu anul
1807 acesta, printre altele, vorbeºte despre “prostituarea presei în
faþa neadevãrului”, constatînd: “Nu poþi crede nimic din ceea ce citeºti
acum într-un ziar. Chiar ºi adevãrul se aratã a fi suspect atunci cînd
apare plasat în acest instrument contaminat. Aº mai adãuga cã o
persoanã care nu-ºi aruncã privirea în periodice este mai bine informatã
decît cea care le citeºte, astfel încît cel ce nu ºtie nimic este mai aproape
de adevãr decît cel cu mintea plinã de falsitãþi ºi erori” (cf.: Munoz
Alonso, 1989: 35). Aceastã a doua opinie este însã afiºatã mult mai
rar, chiar de experþi notorii ca Doris Graber care, vorbind despre
mass media ca “guvern în umbrã”, se limiteazã la evidenþierea tocmai
acelor spuse jeffersoniene care favorizeazã presa în calitate de “o a
patra putere” (cf.: Graber, 1995: 119).
Paternitatea formulei “presa - puterea a patra” îi este atribuitã
politicianului irlandez de la sfîrºitul secolului al XVII-lea Edmund Burke
care (conform unei note a istoricianului Thomas Carlyle) s-ar fi adresat
celor prezenþi în “galeria” presei din Camera Comunelor cu fraza: “voi
sînteþi puterea a patra”. Aºa cum însã este cert cã tribuna presei nu
exista la acel moment în Camera Comunelor, expresia respectivã
trebuie atribuitã baronului Th. B. de Macaulay care, în anul 1823,
dupã ce s-a produs autorizarea prezenþei jurnaliºtilor la ºedinþele
Parlamentului, a afirmat c㠓tribuna unde stau jurnaliºtii s-a transformat
în cea de-a patra putere a þãrii” (cf.: Benito, 1978: 16) Unii autori
evocã ºi alte nume în legãturã cu apariþia noþiunii de “puterea a patra”,
de exemplu, cel al deputatului parlamentului francez, contele de
Salaberry (cf.: Lãzãrescu, 1993) ori cel al jurnalistului englez Edward
Kaive (Áîãäàíîâ, Çàñóðñêèé, 1998: 76).
Este evident cã relaþia secularã dintre mass media ºi puterea politicã
a fost marcatã de o conflictualitate permanentã. În fond, n-ar fi o

59
exagerare a afirma cã conflictul este, cu precãdere, modul de existenþã
al mass media în contextul puterii. Mai întîi cenzura a fost expresia cea
mai relevantã a acestei relaþii, determinînd constrîngerea ºi
subordonarea, cãreia a fost supusã de-a lungul anilor presa. Afirmarea
doctrinei liberale, bazate pe ideea limitãrii puterii ºi a respectãrii
drepturilor individuale, consolidarea în anumite þãri occidentale a
sistemelor liberal-democratice au stimulat inovaþiile în procesele de
guvernare ºi în organizarea maºinii statale, precum ºi implementarea
libertãþii expresiei, urmate de afirmarea unei prese care, prin funcþiile
sale informativã ºi criticã, a obþinut o importantã dimensiune politicã,
contribuind substanþial la consolidarea unor noi reguli ale jocului în
cadrul democraþiei reprezentative, al cãrei element indispensabil devine.
De acum înainte, în viziunea lui G. Leblanc (1995), “presa nu mai este
doar expresia unor poziþii ºi opinii politice determinate; ea prezintã
acum toate poziþiile ºi opiniile, fãrã a fi subordonatã nici uneia din ele.
Presa se constituie într-o “a patra putere” în aceastã nouã situaþie, în
care toate celelalte puteri sînt obligate sã facã apel la serviciile ei, fãrã
sã poatã însã sã o subordoneze… ea devine o adevãratã putere în
momentul în care se separã de celelalte puteri, oferindu-le însã accesul
la cuvîntul ºi imaginea public㔠(apud: Coman, 1999: 153). Evoluþia
statutului presei în societate reflectã pregnant cazul Angliei. Tocmai
aici geneza ºi dezvoltarea puterii parlamentare a coincis ºi s-a îngemãnat
cu consolidarea “puterii/stãrii a patra”, cu toate eforturile depuse de
cercurile guvernante, chiar ºi în condiþiile anulãrii sistemului de licenþe
(1695) ºi, respectiv, a cenzurii, pentru a exercita presiuni ºi restricþii
ale activitãþii presei (cf.: Munoz Alonso, 1989: 35). Astfel, procesul
de adaptare a schemelor doctrinare la realitatea politica schimbatã a
determinat invazia mass media în sfera politicã, rezervînd acestora un
rol social nou. Dacã pînã acum organizarea ºi exprimarea varietãþii
intereselor sociale revenea în mod preponderent partidelor care îºi
asumau medierea proiectului social propus, “tinzînd spre construirea
ºi canalizarea consensului, spre transformarea politicii într-un proces
de sintezã ºi de reprezentare a celor mai diverse procese desfãºurate

60
în societate” (Mongardini, 1994: 88), aceastã misiune tot mai hotãrît a
început sã ºi-o atribuie presa, demonopolizînd ºi strîmtorînd instituþiile
politice reprezentative ale sistemului politic constituit. Respectiv, sistemul
mass media obþinea un statut deosebit în contextul puterilor
constituþionale. Dezvoltarea presei pe parcursul secolelor al XVIII-
lea ºi al XIX-lea a adus nu atît la o slãbire a temeliei puterii statale
tradiþionale în forma ei tripartitã (legislativã, executivã ºi judiciarã,
conform schemei lui Montesquieu), raportate în mod exclusiv la lege:
elaborarea (instituþia reprezentativã), exercitarea (guvernul) ºi
interpretarea, sancþionarea erorilor în aplicarea ei (sistemul judiciar),
cît mai ales la o completare a puterii, fireascã în condiþiile societãþii de
tip liberal care admite exercitarea funcþiilor publice ºi desfãºurarea
activitãþilor cu efect politic ºi altor fragmente ale corpului social decît
celor investite de putere în mod constituþional.
Dar ce profil instituþional ºi ce funcþii pot fi recunoscute drept valabile
pentru “a patra putere”? Pe cît de acceptabil este însuºi termenul de
fourth estate, care ascunde inevitabil o contradicþie (mass media ºi
operatorii lor nu dispun de legitimitate politicã propriu-zisã, nu fac
parte din autoritãþile publice, nu au trecut prin procedura votãrii pentru
a fi desemnaþi în calitate de reprezentanþi, deþinînd, cu toate acestea,
în acelaºi timp, o influenþã semnificativã în procesul de policy making)?
Putem vorbi cu adevãrat de separarea presei de alte puteri, dacã
situaþiile reale demonstreazã, dupã cum atrage atenþia Ignacio Ramonet,
dar ºi mulþi alþi autori, c㠓se produce, tot mai evident, îngemãnarea
mass media dominante cu puterea – în orice caz, cu puterea politicã”
(Ramonet, 1998: 32)? Existã rãspunsuri diferite la toate aceste întrebãri,
cu excepþia unuia: cã mass media ar putea sã se transforme cu adevãrat
în instituþii de guvernare. Datoritã însãºi naturii sale, particularitãþilor
structurale ºi modului de funcþionare, mass media nu se preteazã unei
alinieri mecanice la cele trei puteri de ordin statal, fixate ºi reglementate
în mod constituþional: mass media reprezintã un cu totul alt tip de putere/
influenþã. De aceea, aplicarea termenului “puterea a patra” este
justificabilã doar cu înþeles metaforic ºi tocmai cu referire la capacitatea

61
mass media de a exercita un rol important în societate (se afirmã chiar
uneori c㠓dezbaterile în televiziune sînt mai importante decît dezbaterile
în parlament” - Touraine, 1996: 23), fãrã însã a vedea acest rol ca
fiind analogic celor exercitate de puterile clasice.
Sînt relevante în acest sens consideraþiile lui Walter Lippman care
în cunoscuta sa lucrare Public Opinion, publicatã în anul 1922, a
dezvãluit aspectele de ordin structural ce împiedicã mijloacelor de
comunicare de masã sã-ºi asume ipostaza puterii de guvernare.
Distanþîndu-se de la ideea cã presa ar trebui sã compenseze
“insuficienþele instituþiilor publice”, Lippman arãta cã însãºi natura
informaþiei reduce posibilitatea acceptãrii mass media drept instituþii
de guvernare. În viziunea lui, exprimatã printr-o expresie metaforicã
reuºitã, stirile reprezint㠓fîºia de luminã a unui far care în continuu
evidenþiazã un episod dupa altul, aducîndu-le din întuneric la luminã”.
Tocmai de aceea, dat fiind caracterul fragmentar de abordare a realitãþii
propus de mass media, “oamenii nu pot guverna societatea în baza
episoadelor, incidentelor ori exploziilor”. Cu alte cuvinte, “presa nu
este o substituire a instituþiilor, dar, în manifestarea ei cea mai bunã,
este servã ºi custode ale acestora” (apud Amoretti, 1997: 56). De
altfel, cercetãtorul american Thomas Patterson revine de mai multe
ori în paginile lucrãrilor sale (cf.: 1986; 1994; 1996) anume la acele
pasagii din lucrarea lui W. Lippman în care se demonstreazã cã logica
fluxurilor informaþionale face imposibilã transformarea sistemului mass
media într-o instituþie politicã, accentuînd cã mijloacele de comunicare,
în viziunea lui, prezintã, mai mult chiar decît structurile autoritãþilor
guvernative, instrumente de intermediere între stat ºi societate.
Cercetãtorii evidenþiazã mai multe variante ale relaþiilor dintre mass
media ºi forþele politice ºi instituþionale: a) “neutralitatea”, presupunînd
limitarea misiunii jurmaliºtilor la colectarea informaþiei ºi prezentarea
ei într-un mod “imparþial”; b) advocacy journalism, în cadrul cãruia
se procedeazã la interpretarea informaþiei, propunînd auditoriului
anumite puncte de vedere asupra activitãþii instituþiilor; c) formarea
opiniei publice ºi informarea atît a publicului, cît ºi a instituþiilor asupra

62
dominantelor climatului social-politic; d) reprezentarea intereselor
publicului în raport cu sistemul politic, mass media asumîndu-ºi rolul
de “cîine de paz㔠(watchdog) ori de sentinelã, monitor, observator,
gardian al intereselor publice; e) influenþa proceselor de formare a
politicilor publice, focalizînd atenþia publicului asupra unor aspecte ori
probleme relevante, de rezonanþã, în viziunea mass media, secundatã
implicit de exercitarea, mai ales, în perioadele competiþiilor electorale,
a funcþiei de kingmakers, fãuritori ai sprijinului în favoarea unui sau
altui favorit electoral (ultimele douã modele rezerveazã mass media o
pondere semnificativã în filtrarea informaþiei ºi posibilitatea de influenþare
a opþiunilor politice).
Este evident cã promovarea sau respingerea ideii mass media ca a
patra putere a fost de-a lungul anilor determinatã, în primul rînd, de
interesele politice. Astfel, susþinerea transformãrilor de marcã liberal-
democraticã a dictat sprijinul acordat acestei concepþii din partea
forþelor interesate în avansarea schimbãrilor, care vedeau în extinderea
circuitelor comunicaþionale ºi declanºarea potenþialului de influenþare
al mass media un sprijin real pentru proiectul transformator. Adepþii
conservatorismului, la rîndul lor, nu puteau sã nu manifeste îngrijorãri
în legãturã cu riscurile pentru vechea ordine constituitã ºi modelele
stabilite de legitimare a autoritãþilor publice care derivau din schimbãrile
circumstanþelor politico-mediatice.
În condiþiile actuale reflecþiile teoretice asupra “puterii a patra”, în
dezvoltare succesivã, au reformulat, dar nu au abandonat cu totul astfel
de poziþii controversate. Sfera comunicãrii continuã sã rãmînã, aºa
cum remarcã cercetãtorul italian Mario Morcellini, “în centrul
confruntãrilor puterii ºi influenþei” (1989: 23), iar interacþiunea dintre
principalii actori ai comunicãrii politice se aseamãnã tot mai mult,
conform unei metafore sugestive a lui Herbert Gans, cu o “competiþie
la tragerea funiei decît cu un organism construit funcþional”, autorul
expresiei plastice observînd cu perspicacitate c㠓tragerea funiei oricum
se rezolvã prin forþ㔠(Gans, 1979: 8).
Evoluþia mass media este inseparabilã de evoluþia sistemelor politice,

63
determinatã de schimbãrile survenite în filosofia politicã dominantã ºi
de nivelul dezvoltãrii socio-economice. Cercetãtorul german Wolfgang
Donsbach, pornind de la consideraþiile lui Hans Kepplinger, distinge
trei etape principale prin care au trecut actualele societãþi democratice
occidentale. Din perspectiva raportului dintre mass media ºi putere,
aceste etape se prezintã, dupã cum urmeazã: a) etapa predemocraticã
absolutistã în care “politica ºi mijloacele de comunicare nu aveau relaþii
funcþionale cu sistemul politic”, respectiv abordarea problemelor statului
ºi afacerile politice constituiau o prerogativã legitimã ºi exclusivã a
suveranului ºi a cercului restrîns al consilierilor sãi, configurînd un sistem
simplificat al comunicãrii politice; b) epoca constituþionalismului,
cuprinzînd, cu aproximaþie, perioada de la sfîrºitul secolului al XVIII-
lea ºi pînã la primele decenii ale secolului al XX-lea, în care în SUA ºi
în unele þãri europene se produce afirmarea principiilor filosofiei politice
liberal-democrate, aducînd la diminuarea hotarelor între activitatea
politicienilor ºi cea a mijloacelor de comunicare ºi la instaurarea unui
schimb comunicaþional reciproc între ambele pãrþi: “politicienii încep
sã utilizeze presa în scopurile sale, iar jurnaliºtii rezerveazã informaþiei
politice un loc important în paginile publicaþiilor”; c) etapa democraþiei
parlamentare în care se produce ºtergerea definitivã a frontierelor dintre
cele douã sfere, în consecinþã, “politica ºi consensul politic sînt stabilite
în ºi prin intermediul mijloacelor de comunicare” (Donsbach, 1995:
41).
În conformitate cu aceastã etapizare, cristalizarea conceptului presei
ca “puterea a patra” se referã la cea de-a doua etapã, caracterul
fluctuant al relaþiilor presa-puterea determinînd pentru mult timp statutul
incert al acestui concept. Dacã este adevãrat cã apariþia ºi afirmarea
noþiunii de “puterea a patra” s-a produs pentru a fi opusã celorlalte
trei puteri clasice, ºi dacã reieºim din faptul cã substituirea monarhiilor
absolute a generat sisteme politice a cãror esenþã constã în distribuirea
puterii, care de acum înainte înceteazã de a fi concentratã ºi
monopolizatã, fiind distribuitã într-un astfel de mod ca fiece nucleu de
putere sã reprezinte o contrabalanþã ºi frînã pentru celelalte nuclee de

64
putere, ajungem la conceptul sistemului relaþional de putere în cadrul
cãruia îºi poate gãsi loc ºi noþiunea de “puterea a patra”. Doar în acest
context poate fi acceptatã recurgerea la sintagma “a patra putere”,
înþelegînd mass media drept o putere într-o reþea de puteri care trebuie
sã se controleze ºi sã se echilibreze reciproc. ªi doar dintr-o astfel de
perspectivã este posibilã considerarea unor viziuni care, atestînd rolul
crescînd al mass media în societatea contemporanã (“mass media au
avansat, au cîºtigat poziþii ºi se situeazã azi în postura unui instrument
de influenþã, capabil sã producã schimbãri, depãºind un numãr
considerabil de puteri formale” – Ramonet, 1998: 32), propun o
ierarhie a puterilor în care puterii mediatice îi revine “cu certitudine”
(idem) locul al doilea dupã puterea economicã (puterea politicã fiind
plasatã în urma acestora). Este semnificativã aceastã schimbare
ierarhicã, cu atît mai mult cã pe parcursul anilor puterea politicã a fost
cea care deþinea întîietatea, încercînd în mod constant ºi destul de
consecvent sã limiteze, sã influenþeze ori de-a dreptul sã-ºi supunã
mijloacele de comunicare. Modalitãþile prin care puterea îºi realizeazã
intenþiile de a imprima mass media caracterul unui instrument în sprijinul
sãu sînt multiple. În primul rînd acest lucru se produce prin asumarea
proprietãþii ºi a gestiunii mijloacelor de comunicare. Abuzul puterii în
acest sens îl ilustreazã elocvent efortul demonstrat de stat de fiecare
datã cînd apare un nou mijloc de comunicare. În scopul justificãrii
controlului au fost utilizate fie sistemul de licenþe ºi reglementãrile rigide,
fie argumentele tehnologice ori au fost invocate concepte echivoce
cum ar fi cel al “serviciului public”. În orice caz, la o examinare
retrospectivã, se confirmã faptul cã încercarea de a apropria
jurnalismul, de a-i conferi calitatea de “curea de transmisie”, realizatã
fie prin metode de intruziune directã la care ne-am referit în pasajul de
mai sus, fie prin metode mult mai rafinate, a constituit dintotdeauna o
preocupare indispensabilã a puterii. Cu alte cuvinte, dacã este adevãrat
cã în sistemele politice contemporane nu se poate de guvernat fãrã
sistemul mass media ori avînd împotrivã sistemul mass media (deºi
autorul francez Guy Carcassonne - 1996: 61 - considerã cã este

65
posibilã guvernarea avînd contra mijloacele de comunicare, motivîndu-
ºi teza prin faptul cã democraþiile moderne oferã diriguitorilor sãi
siguranþa duratei, stabilitatea, care-i fac rezistenþi în faþa oricãror atacuri
mediatice), este tot atît de adevãrat cã o caracteristicã pregnantã a
situaþiei actuale este faptul cã se tinde a guverna prin intermediul
sistemului mediatic. “Politicienii preferã de multe ori, - remarcã cu
ironie acelaºi autor, - sã explice dificultãþile lor prin implicarea mass
media, nutrind, în acelaºi timp, o nostalgie ascunsã pentru despotismul
luminat” (idem), adicã pentru o cooperare în care ar deþine
necondiþionat supremaþia. Este evident, principiile democratice nu admit
o presiune fãþiºã asupra presei, anulînd practica directivelor în
gestionarea sistemului mediatic. Respectiv, strategia actualului news
management promovat de politicieni are o orientare utilitaristã
pronunþatã, mizînd pe forme subtile de aservire a jurnaliºtilor pentru a
obþine interpretãri ºi aprecieri favorabile ale acþiunilor politice. În acest
caz, aplicarea modelului “schimbului” (lansat de J. Blumler ºi M.
Gurevitch – 1981), presupunînd paritatea celor douã pãrþi ºi calcularea
avantajelor care derivã pentru fiecare în urma relaþiei stabilite (avînd în
vedere identitãþile distincte, obiectivele, logicile ºi strategiile diferite
ale celor douã categorii), devine problematicã. Analizele detaliate
întreprinse în sfera relaþiilor dintre jurnaliºti ºi politicieni indicã totuºi
“tendinþa politicienilor de a privi procesul comunicãrii politice cu
precãdere drept o agenþie de persuasiune, ce le este pusã la dispoziþie
pentru mobilizarea sprijinului public acordat iniþiativelor ºi punctelor
lor de vedere, precum ºi drept canal pentru o mai eficientã educaþie ºi
iluminare a electoratului” (evident, în scopurile proprii – V.M.) (Blumler,
Gurevicth, 1981: 485). Dacã, pe de o parte, este explicabil interesul
politicienilor de a-ºi asigura prin intermediul jurnaliºtilor maximumul
de publicitate ºi vizibilitate, de a pune în miºcare strategiile necesare
pentru a-ºi garanta controlul situaþiilor (iar regulile jocului dicteazã
politicienilor necesitatea stabilirii unei proximitãþi cu universul mediatic:
reducerea distanþei se obþine prin iniþierea unor contacte strînse, chiar
familiare cu presa, prin legarea de amiciþii - nu este neglijatã în acest

66
scop pînã ºi practica cinelor comune ale politicienilor ºi jurnaliºtilor –
cf.: Mancini, 1994: 113; Halimi, 1998: 103; Monroy, 1995a: 6), pe
de altã parte, totuºi mass media poate fi imputatã uºurinþa cu care
acceptã (fie ºi urmãrind propriile scopuri, nu rareori strict profesionale,
inclusiv posibilitatea accesului privilegiat la sursele de informaþie) riscul
de a fi transformate în instrument aflat la cheremul politicienilor, precum
ºi foarte reala dependenþã care derivã din astfel de relaþii. Nu rareori,
oricum, aceastã dependenþã se produce în mod conºtient, se
configureazã într-o “alianþã calculat㔠(Âüþíèöêèé, 1995: 17), care
aduce profituri ambelor pãrþi. Paolo Mancini, vorbind, de exemplu,
despre jurnalismul italian, evidenþiazã fenomenul unui strîns paralelism
dintre politicieni ºi jurnaliºti, permanent ºi tot mai consolidat. “Douã
elite, cea jurnalisticã ºi cea politicã deseori se suprapun, pînã la
identificare chiar: împãrtãºesc acelaºi univers de simboluri, limbaje ºi
proceduri” (Mancini, 1994: 110). În consecinþã însã, remarcã autorul:
“gradul de partisanchip al jurnaliºtilor, tradiþional, este foarte mare”
(idem). La concluzii similare ajunge ºi Gustav von Devall (1995: 25-
28), colaboratorul Institutului European al mass media, care,
abordînd, într-un studiu, amplu documentat, diverse aspecte ale
raporturilor dintre putere ºi mass media, constatã: “presa, prin relaþiile
ºi interesele pe care le are în lumea externã, devine parþialã”. În astfel
de circumstanþe este dificil a vorbi despre independenþa mass media.
Nici în condiþiile unui sistem totalitar, mass media, antrenate plenar
în realizarea politicii promovate de diriguitorii regimului, nu le poate fi
aplicatã calificarea de “puterea a patra”. Este adevãrat cã, aºa cum
remarcã Mihai Coman (în cadrul analizei pe care o face studiului
cercetãtorului american Collin Sparks The Media as a Power for
Democracy (1995), - indicînd corect limitele modelului presei ca
serviciu public atunci cînd acestuia i se atribuie rangul de “ a patra
putere”), sistemul totalitar “este unicul sistem în care presa are putere”
(1999: 155), ceea ce ar trebui de înþeles cã presa aici, într-adevãr,
dispune de o influenþã realã pe care o exercitã atît asupra auditoriului,
cît ºi asupra puterilor constituþionale, este capabilã sã întreprindã acþiuni

67
într-o posturã de potentat. Dar tocmai faptul cã aceastã influenþã este
dozat㠓de sus”, fiind controlatã ºi supravegheatã de deþinãtorul puterii
totale ºi reale (partidul dominant), tocmai faptul cã mass media nu se
constituie într-o putere alternativã, revenindu-i doar funcþia de
secundant, le conferã acestora statutul de o putere doar convenþionalã,
a cãrei funcþionare apare subordonatã total controlului, intereselor ºi
liniei strategice a partidului unic.
În principiu, cadrul juridic al democraþiilor actuale oferã premisele
necesare pentru acordarea mass media a unei imunitãþi în faþa presiunilor
puterii. Factorul economic, în cazul rentabilitãþii întreprinderii mass
media, la fel, joacã un rol esenþial în asigurarea independenþei în sfera
mediaticã. Practica realã demonstreazã însã, de cele mai multe ori,
inconsistenþa aspiraþiilor de independenþã a mijloacelor de comunicare:
este evident cã structurile politice nu au cum sã renunþe la exploatarea
potenþialului unor resurse, practic indispensabile activitãþii lor, cum sînt
mass media; pe de altã parte, funcþionarea mass media în cadrul
economiei de piaþã implicã respectarea regulilor jocului, respectiv,
comercializarea informaþiei, dependenþa de afluxurile publicitãþii,
necesitatea unor investiþii, provenite de la deþinãtorii pîrghiilor
economice, ceea ce, în consecinþã, determinã pactizarea cu puterea,
fie cu cea politicã, fie cu cea economicã, ori cu simbioza acestora.

2.3. Mass media între vigilenþã ºi instrumentalizare

Istoria dezvoltãrii mass media atestã faptul unei aspiraþii permanente

a acestora spre dobîndirea autonomiei ºi exercitarea nestingheritã a
funcþiilor sale. Dac㠓presa din secolele al XVIII-lea ºi al XIX-lea era
controlatã de politicieni care o utilizau pentru a-ºi apãra cauzele ºi a-
i critica pe adversari, - era o presã a elitelor ºi pentru elite” (Graber,
1995: 121), spre sfîrºitul secolului al XIX-lea “cîmpul presei îºi cîºtigã
autonomia rîvnit㔠(Coman, 1999: 153). De fapt, procesul acestei
metamorfoze este îndelungat, înregistrînd, în diferite þãri, propriile ritmuri
de manifestare. Cert însã este cã, concomitent cu transformãrile socio-

68
economice de anvergurã, cu configurarea noilor relaþii de putere ºi
obþinerea treptatã a trãsãturilor de componentã autonomã a sistemului
politic al societãþii (fapt care a ºi determinat încetãþenirea termenului
“puterea a patra”), presa pãtrunde hotãrît în viaþa publicã, revendicîndu-
ºi dreptul la identitate profesionalã ºi la realizarea funcþiei sale congenitale
de informare, efectuînd acþiunea de intermediere între putere ºi
societate, dar ºi detaºîndu-se de structurile statului, faþã de care apare
drept o instanþã de control sau chiar o instanþã adversativã (cf.: Curran,
Gurevitch, 1996). Astfel, mijloacele de comunicare se prezintã în faþa
puterii nu numai supuse instrumentalizãrii, dar, dimpotrivã, ºi ca factor
de supervizare, de vigilenþã. În fond, abordarea aspectelor politice
face inevitabilã urmãrirea de cãtre presã a activitãþii instituþiilor, în special
a celor guvernative, în scopul informãrii publicului asupra diverselor
aspecte ale guvernãrii. Interpretarea criticã a activitãþii puterii,
focalizarea atenþiei în paginile mass media asupra unor aspecte
reprobabile, în viziunea jurnaliºtilor, ale acestei activitãþi, semnalarea
unor lacune ori comportamente iresponsabile ale demnitarilor, precum
ºi dezvãluirile în legãturã cu anumite scandaluri survenite în sfera politicã,
acestea fiind supuse unei investigãri autonome de cãtre mass media,
imprimã însã funcþiei de vigilenþã a presei nuanþe adversative. Tocmai
acest tip de jurnalism a fost denumit modelul watchdog, în cadrul
cãruia jurnaliºtii îºi asumã postura de gardieni ai adevãrului, dreptãþii,
onestitãþii, iar acþiunile lor mediatice configureazã o stavilã în faþa
abuzurilor ºi erorilor puterii. O formã evoluatã a acestui jurnalism,
bazat pe dezvãluirea ºi acuzarea ilegalitãþilor produse în cadrul
instituþiilor publice s-a afirmat în practica mass media drept “jurnalism
de investigare”. Experienþa jurnalismului occidental (în special, cea a
jurnalismului american, favorizat de prevederile celebrului Primul
Amendament la Consituþia SUA, vizînd interzicerea îngrãdirii libertãþii
presei) oferã exemple concludente de realizare a funcþiei de watchdog,
care apare identificatã în mod implicit cu rolul de “cea de-a patra
putere”. Este adevãrat cã aceastã ipostazã îi determinã rolul de o
contra-putere. Or, se ºtie, “în prezent accentul nu se pune pe separarea

69
puterilor, ci pe colaborarea lor” (Ionescu, 1997: 82). În cazul etalãrii
acestei ipostaze de contra-putere, mijloacele de comunicare îºi asumã,
de fapt, un rol suplimentar, stimulînd acea reprezentare cu privire la
mass media care o calificã drept o putere de arbitru între segmentele
autoritãþilor publice. Sprijinul reprezentãrii respective genereazã o
anumitã apologie a mass media, prezentã în lucrãrile unor cercetãtori
(de exemplu: Graber, 1995: 125-129; 1986: 11). În acelaºi timp, existã
opinii care evidenþiazã ambiguitatea conceptului de “a patra putere”
tocmai în raport cu funcþia de vigilenþã a mass media. Se susþine, printre
altele, cã postura de watchdog, supraveghetorul bunei funcþionãri a
instituþiilor publice, se transformã foarte rapid în cea de attackdog,
de persecutor. În consecinþã, se produce ºtergerea definitivã a liniei
de demarcaþie între viaþa publicã ºi cea privatã, absolut nimic din viaþa
personajelor publice nu mai poate fi ascuns de privirile indiscrete ale
jurnaliºtilor. “Putem distinge trei epoci în atitudinea presei americane,
- noteazã cercetãtorul Davide Shaw. – Mult timp ea nu s-a amestecat
în viaþa privatã, ca cea a lui John Kennedy. Apoi au apãrut discuþii în
legãturã cu ceea ce afecta în mod direct viaþa publicã. De exemplu,
dacã un congressmen oferea un salariu servitoarei sale printr-o angajare
fictivã plãtitã cu banii contribuabililor. De la un timp sîntem într-o ultimã
etapã: totul este permis (presei – n.n. – V.M.). În plus, mai gãsim ºi
justificãri ipocrite pentru a îndreptãþi acest comportament” (cf.: Stehli,
1994a: 43). Cu toate acestea, paradoxal, dar nu se reuºeºte a ajunge
la o transparenþã adecvatã a problemelor publice. “Mass media
exagereazã istorii mai puþin însemnate ca cea cu frezura de 200 de
dolari a lui Bill Clinton, dar ele nu dezvãluie dosarele cu adevãrat
serioase din aceºti ultimi ani”, - afirmã analistul Jon Katz (ibid).
Înclinaþia spre promovarea unor relaþii ostile cu cercurile guvernante
conferã mass media alura unui deþinãtor al adevãrului absolut în raport
cu puterea, deºi inconsistenþa acestei veleitãþi este confirmatã de însuºi
faptul legitimitãþii puterii, alese de populaþie, pe de o parte, ºi al
legitimitãþii virtuale, autoatribuite, a mass media, pe de altã parte. Mai
mult decît atît, se sesizeazã cã la baza virulenþei ºi a incisivitãþii, profesate

70
de unele mass media, se aflã nu atît responsabilitatea civicã, cît interesele
de altã naturã. ªi atunci mijloacele de comunicare se pot transforma
într-o continuã imprecaþie la adresa celor potentaþi, cum s-a întîmplat,
de exemplu, ca sã facem referire la un caz, cu revista The Americain
Spectator, fiece numãr al cãreia, recunoaºte toatã lumea, dupã cum
consemneazã Jean-Sebastian Stehli (1994b: 27), este un butoi de praf
aruncat în faþa administraþiei de la Washington. Tonaltatea incendiarã,
proprie acestei reviste, exprimatã deseori într-un limbaj de carabinã,
detoneazã într-un mediu, prin tradiþie marcat de gravitate, al revistelor
de opinie. Dar la reproºurile cã ar contribui la “tabloidizarea” presei
americane, fondatorul revistei scandaloase riposteazã: “Atunci cînd
preºedintele Statelor Unite duce o viaþã demnã de tabloide, este
inevitabil ca cei ce-l urmãresc sã parã tabloide”. Într-un scurt timp de
la apariþia lui Bill Clinton în Casa Albã The Americain Spectator ºi-
a multiplicat de zece ori tirajul, ajungînd de la 30 de mii la 300 de mii
de exemplare, pe cînd magazinele de opinie cu greu ating cifra de 100
de mii de exemplare. Nu întîmplãtor, în fiece lunã fondatorul revistei
oferã dineuri spectaculoase, comentînd: “Soþii Clinton sînt tocmai cei
care au pus carnea în farfuriile noastre”, - noteazã Stehli (ibid.). Astfel,
abuzurile puterii genereazã ºi abuzurile mass media (a cãror victimã, în
ultima instanþã, este auditoriul, cãruia îi sînt oferite nu informaþii
echilibrate, complete ºi diverse, ci “denaturãrile ºi fragmentele
informaþionale ale confruntãrilor produse” – Dennis, Merrill, 1991:
23), iar spectrul intereselor ce le animã este foarte larg - de la cele
mercantile, ca ºi în cazul menþionat mai sus, pînã la cele politice. Este
ºi exemplul, practic antologic, atunci cînd se încearcã justificarea ºi
fundamentarea conceptului de “mass media – puterea a patra”, al
cazului Watergate, cînd dezvãluirile documentate ºi exhaustive ale
ziariºtilor de la Washington Post au lansat scandalul “Nixon”, soldat
cu demisia preºedintelui american. Citarea cazului, de cele mai multe
ori, omite însã faptul cã jurnaliºtii nu erau în nici un fel unicii actori ai
acestei drame politice, provocate, aºa cum s-a dovedit mai tîrziu, nu
atît de osteneala cu ambiþii rechizitoriale ale presei americane, cît mai

71
ales de luptele interne din sînul Partidului Republican ºi ale elitei politice
din SUA (cf.: Lang, Lang, 1986: 243-281).
De aici - o însemnatã dozã de scepticism cu care este tratatã formula
“puterea a patra” în mai multe studii. R. Spitzer, de exemplu, vorbind
despre raporturile dintre mass media ºi procesele de policy making
(1993: 6-7), afirmã cã prea s-a fãcut abuz de metafora presei ca fourth
branch of government. În definitiv, este corectã observaþia analistului
român Dan Lãzãrescu care, în încercarea de a gãsi rãspunsul la
întrebarea “A cîta putere în stat?”, remarcã douã elemente importante
de care trebuie sã se þinã cont: configuraþia socialã ºi politicã a fiecãrei
þãri ºi calitatea însãºi a diferitelor organe de presã. Puterile într-un stat
trebuie, accentueazã mai întîi autorul, sã fie nu numai riguros distincte
una de alta, dar ºi sã-ºi exercite reciproc controlul încruciºat (conform
formulei lui Montesquieu: Il faut que le pouvoir arrete le pouvoir).
Al doilea element vizeaz㠓calitatea intelectualã ºi mai cu seamã moralã,
obiectivã, dezinteresatã, a fiecãrui organ de presã. Din acest punct de
vedere, presa veroasã, ca ºi, prin simplã bãnuialã, presa de partid, nu
mai pot în nici un caz sã exercite adevãratul sacerdoþiu implicat în
formula: a patra putere în stat” (Lãzãrescu, 1993). Echilibrul corect al
puterilor este, aºadar, prima condiþie a unui climat politico-mediatic
funcþional. Dacã puterea legislativã manifestã ineficienþã ºi
iresponsabilitate, iar puterii judecãtoreºti îi pot fi imputate subordonarea
oarbã ºi servilã în relaþii cu puterea executivã, este firesc ca mass media
sã tindã spre a prelua rolul pe care-l pierd puterile vizate (situaþii
caracteristice în special unor societãþi în tranziþie: dupã cum afirmã cu
justeþe Ioan Drãgan - 1996: 223, influenþa mass media se exercitã mai
ales în urmãtorul context: atunci cînd se produce o rupturã ºi cînd apare
o situaþie de “instabilitate în relaþia dintre individ ºi mediul sãu”).
Dar asumarea unui rol de excepþie este conjugatã inerent ºi cu o
responsabilitate sporitã, ºi cu riscurile unor excese (ºi aici revenim la
cel de-al doilea element, enunþat de D.Lãzãrescu). Nu întîmplãtor, în
contextul discuþiei despre puterea a patra apare mereu o întrebare
“neliniºtitoare”: “Sînt jurnaliºtii suficient de competenþi, de morali ºi de

72
intransigenþi pentru a-ºi exercita misiunea de observatori imparþiali ai
puterilor statului? (Coman, 1999: 157). Este cert cã nu existã un
rãspuns categoric la aceastã întrebare. Practica oferã numeroase
exemple, susþinute ºi de codurile deontologice ale organizaþiilor
jurnalistice, de o atitudine profesionalã, adecvatã normelor etice,
denunþînd impostura, sancþionînd derapajele, dar ºi numeroasele cazuri
de practicare a unui jurnalism-exponent al “dezmãþului imoralitãþii”
(Àãðàíîâñêèé, 1998). În condiþiile în care “aura obiectivitãþii” pretins
conferitã informaþiei pãleºte în mod inevitabil, dupã cum afirmã Dan
Schiller (1996), este cu insistenþã discutatã problema remediilor pentru
anularea exceselor mass media. Un exemplu în acest sens, cu referire
la jurnalismul românesc, îl constituie comentariul, publicat de Mihai
Comân (1997: 6) în cadrul rubricii “Presa – a patra putere” pe care o
susþine în “Curierul românesc”, la cuvintele unuia dintre cei mai
cunoscuþi jurnaliºti români, Ion Cristoiu: “pentru mine, care mi-am fãcut
din scris o a doua viaþã, nimic nu egaleazã în importanþã posibilitatea
de a trece pe hîrtie tot ce-mi vine prin cap”. Este justificatã nedumerirea
trezitã de o astfel de afirmaþie, marcatã, s-ar putea spune, de
complãcere, aroganþã ºi lipsã de autocriticã, suscitînd necesitatea
clarificãrii: faptul apartenenþei la tagma jurnaliºtilor constituie a priori
o prerogativã a dreptului autoasumat de a debita în mod public orice
“îþi trece prin cap”? “Ion Cristoiu afirmã, de fapt, cã a înþeles presa, -
comenteazã autorul replicii – ca un loc al descãtuþãrii trãirilor personale,
ca un spaþiu al libertãþii indiferente faþã de preocupãrile ºi trãirile
publicului, ca o feudã a propriului individualism. El exprimã, astfel,
direct, ceea ce majoritatea celor ce lucreazã în presa românã de astãzi
gîndesc: faptul cã presa le aparþine, este instrumentul lor, prin care ei
spun ºi fac ce vor, fãrã sã se simtã cu ceva datori publicului lor”.
Aceste consideraþii demonstreazã clar limitele mass media în ambiþiile
lor de a pretinde la rolul “puterii a patra”. Indiscutabil, în conformitate
cu principiul libertãþii expresiei, oricine are dreptul sã-ºi expunã, fãrã
restricþii, ideile sale. Jurnalistul însã, dispunînd de aceeaºi libertate,
mai are ºi anumite responsabilitãþi, derivate din accesul privilegiat la

73
un mijloc de comunicare, din prioritãþile pe care le comportã
prerogativã interpretãrii publice a realitãþii. Desigur, din partea
auditoriului pot proveni reacþii de sancþionare, de scãdere a interesului
(iar ca urmare, ºi a tirajului, a audienþei) faþã de unele atitudini ºi
manifestãri ale mass media. Oricum, însã, nu poate fi neglijat faptul cã
“fãrã un simþ acut al responsabilitãþii pentru fiecare frazã ºi cuvînt,
presa nu poate fi un element constitutiv al spaþiului public, transformîndu-
se într-un vector al individualismului agresiv al dezordinii” (ibid.).
Puterea mass media, cu alte cuvinte, este o noþiune ambivalentã,
aºa cum rezultã din constatarea instructivã a cercetãtorului Jay Blumler
care a avertizat asupra faptului cã puterea mass media nu trebuie sã
fie îngrãditã: aceasta ar reduce autonomia editorialã. Nu trebuie sã fie
controlatã: aceasta ar fi cenzurarea lor. Nu trebuie sã fie influenþatã:
aceasta ar fi manipularea informaþiei. Dar de ce n-ar trebui sã se rãsfrîngã
ºi asupra jurnaliºtilor maxima Lordului Aton, conform cãreia orice
putere corupe, ºi puterea absolutã corupe în mod absolut. ªi dacã nu
sînt scutiþi de aceastã avertizare, cine atunci este cel mai potrivit pentru
a-i supraveghea pe supraveghetori? (cf.: Graber, 1995: 140). Prin
aceastã întrebare, deloc retoricã, se revine, în fond, la concepþia
echilibrãrii puterilor, fundamentalã pentru o societate democraticã.
Tocmai în cadrul acestei societãþi sînt justificate îngrijorãrile
exegeþilor pentru puterea conferitã ºi cea exercitatã în realitate de
mijloacele de comunicare în determinarea vectorului miºcãrii procesului
politic. Vehicularea unor formule gen “mediocraþie” (Donsbach, 1995),
“videocraþie” (Rosati, Oldani, 1994), “telecraþie” (Melega, 1995), dar
ºi de-a dreptul “oroare mediatic㔠(Schiller, 1997), “tirania mass
media” (Ramonet, 1998) º.a. ilustreazã pregnant atît aceastã
îngrijorare, cît ºi înregistrarea unei tendinþe evidente spre protagonismul
mass media în sfera politicii. Citîndu-l pe Dominique Wolton care
“deplînge dictatura mediaticã”, analistul român Cristian Popiºteanu
(1997: 20) subliniazã: “Presa este puternicã, pur ºi simplu, pentru cã
ea controleazã trecerea spre spaþiul public. Într-un sistem democratic,
unde tot ce este important se petrece într-un spaþiu public este evident

74
cã presa are un rol esenþial. Ea uzeazã ºi abuzeazã uneori de acest rol,
cu atît mai mult cu cît nimeni nu vorbeºte despre asta niciodatã ºi totul
este mascat sub nobilele falduri ale faimoasei “misiuni de informare”.
Observãrile asupra evoluþiilor recente ale mass media atestã,
totodatã, cã protagonismul pe care ºi-l asumã acestea devine un
protagonism specific, în cadrul cãruia cu greu mai poate fi aplicatã
formula de “puterea a patra” în accepþia ei tradiþionalã, fiind vorba de
acum nu atît de o contrapunere faþã de alte puteri, ci de o concreºtere,
fie cu puterea politicã, fie cu puterea economicã, dar ºi mai des cu
ambele (Mario Morcellini - 1995: 13-14 - calificã aceastã
întrepãtrundere drept “o unire incestuoasã”, deoarece din moment ce
rolul de mediator, propriu al mass media se amestecã cu rolul de putere,
fortificatã de resursele respective politice ºi economice, devine clar cã
condiþiile de autonomie, profesionalism ºi atitudine critic㠓intrã într-
un scurt circuit”). Oricît de mult nu s-ar insista însã asupra faptului cã
“locul ce le revine mass media în cadrul sistemului politic se aflã între
putere ºi societate, cã tocmai ele reprezintã o verigã specificã de
mediere între guvernanþi ºi guvernaþi, iar trecerea mass media pe una
dintre aceste poziþii implicã pierderea celor mai importante funcþii ale
acestora” (Ìåëüíèê, 1999: 25), practica concretã demonstreazã
frecventa deviere (voitã sau impusã) a mijloacelor de comunicare de
la rolul de mediator echidistant, schimbãrile produse configurînd situaþii
cu semnificaþii diverse ºi imprimînd trãsãturi noi activitãþii mass media
în contextul relaþiilor lor cu puterea. De remarcat, în aceastã ordine de
idei antrenarea mass media în activitatea de marketing politic, înþeles
drept “ansamblul de acþiuni orientate spre asigurarea acordului dintre
“producãtorii image-urilor politice ºi consumatorii lor” (idem, 27),
rezervîndu-li-se astfel un rol esenþial în promovarea strategiilor
electorale ale forþelor politice aflate în competiþie, precum ºi de public
relations, în arsenalul cãrora, contribuind la difuzarea mesajului
instituþional ºi constituirea imaginii instituþiilor, acestea ocupã un loc
însemnat. Constantin Marin (1998: 105) menþioneazã, în aceastã ordine
de idei: “Ziarele, radio, televiziunea mediatizeazã relaþiile cu publicul,

75
le supun evaluãrii, le consolideazã sau le submineazã”. Este clar cã
rolul prezumtiv de mediator al mass media în aceste din urmã cazuri
obþine nuanþe specifice, implicã noi forme de angajare politicã, prin
care acestea se distanþeazã ºi mai mult de idealul exprimat prin formula
“puterii a patra”.
O analizã instructivã a activitãþii mass media, cu referire la cazul
francez, îi oferã posibilitate lui Serge Halimi (1998) sã fixeze, într-o
luminã deloc favorabilã, traiectoria actualã a miºcãrii acestora, care
trece prin jurnalism de reverenþã, prin prudenþã ºi servilism faþã de
patronii industriali ºi financiari, prin reþele de conivenþã ºi prin “gîndirea
unic㔠liberal apologistã, transformîndu-i, în definitiv, “în electroni ai
noii ideologii dominante”, cum i-a numit într-un articol recent (2001).
Autorul deconspir㠓iluzia de a fi contra-putere”, evocînd în sprijinul
constatãrilor sale amãnunte relevante, în orice caz, foarte concrete, ºi
explicã afirmarea unei elite (caste) jurnalistice, pe care o calificã drept
“noi cîini de pazã”, de data aceasta însã complici ai puterii, aflaþi în
serviciul celor potentaþi, adicã predominarea în spaþiul mediatic al unor
jurnaliºti, interesele cãrora “coincid în mod miraculos cu cele ale
patronului” (Halimi, 1998: 11). Acuzaþiile autorului cãrþii, aduse
jurnalismului actual, sînt, evident grave. Dar, chiar ºi atunci cînd se
încearcã de a contesta argumentele invocate sau de a gãsi o justificare
pentru o atare situaþie a mass media (Laurent Joffrin de la Liberation
a insistat, într-o replicã (1998: 4-5), sã atenueze problema, declarînd:
“în viziunea lui Halimi, Liberation apare drept interpret, mesager al
intereselor grupului Pathe (proprietarul ziarului – V.M.) sau, cel puþin,
propagator al ideilor, tezelor, atitudinilor ce corespund mentalitãþii
subiacente a proprietarilor grupului în cauzã. Aceastã supoziþie, absolut
defãimãtoare pentru întreaga echipã, nu corespunde deloc realitãþii.
Contractul încheiat cu grupul stipuleazã cã linia redacþionalã este
determinatã de redacþia ziarului. Cu alte cuvinte, plasat în orbita unui
grup de comunicare, Liberation îºi pãstreazã integral autonomia sa
intelectualã ºi politicã”), este evident cã practica curentã confirmã
vulnerabilitatea tezei care proclamã drept realã posibilitatea unei

76
“independenþe” absolute a mass media (fãrã a exclude în mod cat-
egoric totuºi posibilitatea unei independenþe relative ce vizeazã în mod
preponderent aspectele de creaþie jurnalisticã). Este corectã observaþia
lui L. Joffrin cã adoptarea unei viziuni gen “jurnaliºtii se dezvoltã într-
un “cîmp”ºi într-un fel, ca ºi cartofii, ei sînt produsul acestui cãmp”
suferã de determinism, cã jurnaliºtii n-ar trebui asemuiþi cu “marionete”
(aluzie la calificarea pronunþatã de Pierre Bourdieu în cartea sa Sur la
television (1996): “Televiziunea este un univers unde ai impresia cã
actorii sociali, avînd aparenþele importanþei, libertãþii, autonomiei…
sînt marionete”, o constatare dureroasã, însã nelipsitã de temei). Dar
este tot atît de afevãratã observaþia lui S. Halimi cã jurnaliºtii mai
întotdeauna au fost încorsetaþi în haina constrîngerilor, cã deja în secolul
trecut libertatea presei aparþinea celor ce mai posedau ºi alte libertãþi.
“De ce atunci profesionistul informaþiei ºi-a bãgat în cap sã-l facã pe
maestrul lumii, deseori uitînd cã notorietatea sa se datoreazã mai mult
vizibilitãþii ce i se oferã, decît talentelor sale? Cum poate sã-ºi imagineze
cã un industriaº ar cumpãra un mijloc de influenþã, interzicîndu-ºi sã
determine orientarea acestuia?” (Halimi, 1998: 41). Nu întîmplãtor
autorul aminteºte în continuare cã situaþia nu este deloc diferitã nici în
SUA, citînd un fragment din cartea lui Edwin Diamond Behind The
Times (1993): “În zadar îºi închipuie jurnaliºtii cã decizia le aparþine.
Ziarul este însã proprietatea familiei Sulzberger, ºi ea face cu el ceea
ce doreºte, fãrã sã adune buletinele de vot”, poziþie confirmatã ºi de
cuvintele lui Artur Sulzberger pe care le citeazã E. Diamond: “Dacã
eu descopãr cã ceva ce nu-mi place trebuie sã aparã în ediþia de
poimîine, nu ezit nici o clipã sã telefonez la redacþie pentru a le spune:
“Îmi retrageþi aceasta”.
Tocmai reprezentãrile idealizate ale jurnaliºtilor despre rolul ºi locul
lor, fãrã a þine cont de circumstanþele reale, stau la baza unor conflicte
dintre echipele redacþionale ºi fondatorii (proprietarii) organelor mass
media (cazul ziarului Sfatul Þãrii, publicaþie a Parlamentului Republicii
Moldova, care ºi-a încetat apariþia în urma revendicãrii insistente a
autonomiei de cãtre colectivul redacþiei, sau mai recentul “naufragiu”

77
al canalului moscovit NTV, echipa cãruia a intrat în conflict cu noii
deþinãtori ai pachetului majoritar de acþiuni). Este elocventã, în aceastã
ordine de idei, istoria luptei pentru independenþa sa a ziarului
Íåçàâèñèìàÿ ãàçåòà de la Moscova, analizatã de cercetãtorul Ivan
Zasurski (1999: 60-80). Apãrut în perioada marcatã de fenomenele
“perestroika” ºi “glasnosti”, pentru care era caracteristicã reprezentarea
presei în cadrul concepþiei “puterii a patra”, ziarul îºi propunea sã
promoveze “un jurnalism de calitate”, în baza principiilor declarate de
informare amplã ºi imparþialã, pluralism al opiniilor prezentate, renunþare
la modalitatea articolelor redacþionale, independenþã atît faþã de putere,
cît ºi faþã de opoziþie (adicã fãrã a pretinde totuºi la statutul “puterii a
patra”, care presupune autoplasarea jurnaliºtilor în posturã de elitã,
avînd acelaºi grad de legitimitate, acelaºi statut, ca ºi propriu-zisele
elite ale puterii). Reuºind, în faza iniþialã, sã obþinã autoritate ºi sã se
impunã în peisajul informaþional, Íåçàâèñèìàÿ ãàçåòà aºa ºi nu ºi-a
realizat principiile anunþate, nu a reuºit sã se realizeze ca afacere
comercialã, falimentul economic determinînd trecerea ziarului din anul
1995 în posesia magnatului Boris Berezovski. Ideea unei prese
independente în Rusia anilor nouãzeci, aratã cercetãtorul, a suferit eºec.
“Investitorul influenþeazã, indiscutabil, conþinutul ziarului. Acest lucru
se manufestã mai ales în timpul campaniilor politico-mediatice de
anvergurã. De exemplu, în cadrul rãzboiului informaþional izbucnit dupã
aucþionul pentru privatizarea întreprinderii “Sviaziinvest” în paginile
gazetei s-a declanºat un val de publicaþii “anti-Potanin” ºi “anti-
Nemþov”. Faptul cã ziarul îi aparþine lui Berezovski transpare deseori
în alegerea temelor unor publicaþii. Încercînd sã evite presiunea directã
a patronului, Tretiakov (redactorul-ºef al ziarului – V.M.) ºi redacþia
ziarului în ansamblu încep totuºi, dupã toate semnele, sã resimtã influenþa
lui Berezovski ca sursã de informaþie ºi, dupã cum aratã o serie de
publicaþii din paginile gazetei, sã participe la intrigile acestuia”
(Çàñóðñêèé, 1999: 76). Se produce, astfel, ºi în spaþiul postcomunist,
fenomenul cu privire la care încã în anul 1982 avertiza spaniolul Miguel
Aguilar (1982: 80): “Libertatea presei nu este un drept individual, ci

78
un drept al anumitor indivizi. Între cetãþean, cãruia i se recunoaºte
dreptul de expresie, ºi publicul, cãruia acesta se adreseazã, apare un
intermediar puternic, proprietarul, care confiscã libertatea în beneficiul
sãu”.
Cercetãtorii mass media din Rusia (extrapolarea analogicã, cu
considerarea unor trãsãturi specifice, poate fi însã fãcutã ºi cu referire
la alte state post-sovietice, experienþa cãrora a înregistrat aceleaºi
impulsuri de nuanþã neoliberalã) sînt înclinaþi sã aplice mijloacelor de
comunicare caracteristicile tradiþionale ale “puterii a patra”
(independenþa pronunþatã, potenþial de influenþ㠓enorm”) doar în faza
incipientã a perioadei de tranziþie, marcate de lansarea reformelor
politice ºi economice (în promovarea cãrora a avut un rol covîrºitor)
pe fundalul unei puteri politice neconsolidate ºi a haosului general în
sectorul economic. Este relevantã în acest sens declaraþia tranºantã
apãrutã în paginile publicaþiei Ìîñêîâñêèå íîâîñòè (1991, 10
martie), redînd, într-un fel, atmosfera timpului ºi reprezentãrile
împãrtãºite pe larg la acel moment: “Nici într-o þarã cu un regim
democratic civilizat nu existã organe ale puterii de stat. Pretutindeni (?
– V.M.) presa este cu adevãrat puterea a patra”. Tocmai pentru aceastã
perioadã de o libertate, într-un fel euforicã, este caracteristic faptul
cã, în condiþiile în care s-a produs lichidarea monopolului statului asupra
activitãþii editoriale, determinînd poziþii principial noi în raportul presei
ºi puterii, presa a mai încercat sã-ºi revendice un statut aparte, insistînd
sã promoveze teza cã mass media pot fi finanþate de guvern, ºi în
acelaºi timp sã fie independente de acesta. “Pentru presã este firesc, -
afirma ziarul Èçâåñòèÿ (1992, 26 februarie), - sã critice guvernul,
chiar ºi în cazul în care acesta finanþeazã editarea ei”. În cazul Moldovei,
guvernul, confruntat cu criza economicã de proporþii, nu putea sã ofere,
practic, sprijin presei, inclusiv, publicaþiilor de culturã, încetînd acordarea
subsidiilor, fapt care a provocat reacþii categorice din partea celor
afectaþi. “Guvernanþii au condamnat Literatura ºi Arta la moarte,
instituind în locul cenzurii de idei un alt fel de cenzurã, cea economicã,
- scria în legãturã cu aceasta, în numãrul din 26 mai 1994, redactorul-

79
ºef al publicaþiei, scriitorul Nicolae Dabija, acuzînd în continuare: “Din
punctul lor de vedere, bunã e doar presa care minte. Care laudã.
Care se cãciuleºte”. Lamentaþiile presei din aceastã perioadã, marcate
de o ambiguitate crasã (pe de o parte – revendicarea independenþei,
pe de altã parte – insistenþa pãstrãrii condiþiilor privilegiate de finanþare
ºi aprovizionare din partea statului), prezente, de altfel, nu numai în
Rusia, dar ºi în alte spaþii postsovietice (cf.: Sfatul Þãrii, 1992), au
fost calificate de cercetãtorul Elena Androunas drept o “nouã
propagandã”: “Pe timpurile guvernãrii comuniºtilor, - noteazã autoarea,
- presa simula cã este liberã de presiune ideologicã. Acum simuleazã
cã poate fi liberã de presiunea statului, în timp ce existã graþie subsidiilor
acestuia” (Androunas, 1993: 63).
Treptat (începînd cu anii 1992-1993), în Rusia s-a produs o vizibilã
alianþã a mass media cu puterea. Tocmai aceastã opþiune a “presei
democratice”, considerã cercetãtorii ºi a fãcut sã se întîmple astfel,
încît concepþia puterii a patra în Rusia “a murit încã pînã la momentul
în care dificultãþile economice reale au fãcut-o inconsistentã din punct
de vedere economic ºi nu ca urmare a presiunii politice” (Çàñóðñêèé,
1999: 60). În campania electoralã din 1996 mijloacele de comunicare,
în mare parte, s-au manifestat mai întîi de toate ca o pîrghie în sprijinul
puterii, “un balansoar” menit sã-i facã avînt preºedintelui în exerciþiu
Elþin, iar apoi, dupã alegerile prezidenþiale s-au pomenit a fi acaparate
de oligarhia proaspãt constituitã. “Puterea a procedat cu jurnalistica,
- au comentat experþii (chiar dacã ºi într-o formulã mai puþin academicã)
aceastã fazã în devenirea “noilor mass media ruse”- la fel ca ºi un
souteneur înveterat: a sedus-o ºi a alungat-o sã facã trotuarul”
(?àêøòàíîâñêèé, Ñèìîíîâ, 1999: 10). Astfel presa a renuntat la
rîvnitul statut de contra-putere (iar dacã ºi s-a manifestat ori continuã
sã se manifeste în aceastã calitate, a fãcut-o ºi o face în numele unor
interese mercantile, proprii ori ale unor grupãri, fie ele politice sau
economice, camuflate ºi necamuflate), devenind – fapt recunoscut –
un instrument în serviciul corporaþiilor, dominate de propriile interese
(cf.: Áîãäàíîâ, Çàñóðñêèé, 1999). S-a remarcat cã configurarea unei

80
astfel de situaþii, determinate de actuala structurare politicã a societãþii,
a fost, “într-o mare mãsurã, inevitabil㔠(Âåðõîâñêàÿ, 1999: 27).
Astfel, tendinþa spre “politizare” sau/ºi “partidizare” (dacã accentuãm
etimologia acestui cuvînt, ca fiind legatã de “parte”) a mass media,
afiliate unui cerc restrîns de actori politici, a determinat predominarea
- în perioada datã a evoluþiei sistemului mediatic - a unui model specific
de jurnalism, ºi anume, a modelului corporatist-instrumental, cum îl
defineºte Iasen Zasurski (Çàñóðñêèé, 1997). Am putea evidenþia în
cadrul lui manifestarea pronunþatã a implicãrii mass media în lupta
politicã, fiind antrenate în aceasta de noua pãturã a marilor proprietari
(inclusiv ºi ale mijloacelor de comunicare), care tocmai în mass media
(mai mult decît în partide) au gãsit un mecanism eficient pentru
satisfacerea propriilor ambiþii politice. Aceste trãsãturi ale spaþiului
mediatic rus din ultimii ani au determinat diminuarea “legãturii inverse”
a mass media cu opinia publicã, iar controlul din partea mijloacelor de
comunicare asupra instituþiilor puterii a devenit substituit printr-un
control specific, cel al grupurilor oligarhice. În astfel de condiþii nu mai
este cazul de a apela la metafora “puterea a patra”, aceasta fiind nu
numai convenþionalã, dar ºi falsã în esenþã.
Raporturile dintre mass media ºi putere, privite în contextul discuþiilor
despre statutul de “a patra putere” al mijloacelor de comunicare,
puncteazã, astfel asupra unei serii întregi de probleme, controversate,
nuanþate ºi nealiniabile unei tratãri univoce. Prudenþa în apropierea de
o atare complexitate este necesarã, ºi chiar obligatorie. Pentru cã la
întrebarea dacã presa constituie o putere (ori, mai corect are putere)
rãspunsul poate fi pozitiv: în anumite, ºi nu puþine, situaþii. La întrebarea
care derivã în mod firesc de aici, dacã se constituie cu adevãrat într-o
a patra putere, rãspunsul, reieºind din circumstanþele examinate, nu
poate fi afirmativ. Se poate de spus cã mass media au zdruncinat
canonismul împãrþirii tripartite tradiþionale, dar e adevãrat cã nu este
posibil a acredita (deocamdatã?) ideea cã au produs acea inovaþie
decisivã a unei forme de guvernare deosebite care s-ar înscrie categoric
în cadrul raporturilor dintre diversele puteri instituþionale. Evoluþia mass

81
media a favorizat flexibilitatea crescîndã a hotarelor dintre instituþiile
politice ºi mijloacele de comunicare în democraþiile parlamentare,
conturînd o perspectivã de diminuare a democraþiei reprezentative ºi
contribuind, implicit, la revigorarea formelor de democraþie
plebiscitarã, stimulînd în mod implicit democraþia participativã, deºi
proporþiile acestor transformãri nu apar totuºi atît de însemnate.
Cît priveºte însãºi noþiunea de “puterea a patra”, ea poate fi
acceptatã doar ca o metaforã, ca o calificare, veleitarã pentru jurnalism,
ºi comodã, în anumite circumstanþe, pentru anumite cercuri ale puterii,
camuflînd acea “complicitate ocult㔠(Turone, 1987: 17) a mijloacelor
de comunicare cu diferite forþe politice ºi economice care le permite
acestora din urmã sã utilizeze mass media în propriile interese. De
aceea, subscriind, în definitiv, la pãrerea acelor cercetãtori care calificã
formula “puterea a patra” drept “naiv㔠(Champagne, 1998), “utopicã”
(Çàñóðñêèé, 1999: 60), “simplist㔠(Revel, 1987: 85), vom accentua
cã, ea, oricum, are dreptul la existenþã, desemnînd o realitate
ademenitoare, deºi mai mult imaginarã. Dacã mass media ºi apar de
facto în postura de “a patra putere”, în sensul deja clasic, acest lucru
se produce (ori nu se produce) în raport cu “modalitãþile de utilizare a
mijloacelor de comunicare, în raport cu gradul de exercitare de cãtre
ele a funcþiilor directe ce le sînt proprii” (Paö, 1998: 103), apropiindu-
se sau distantîndu-se, de la caz la caz, de modelul închipuit. În fond,
relaþiile dintre mijloacele de comunicare ºi putere sînt mult mai complexe
decît în cazul reducerii lor la o formulã gen “presa – puterea a patra”,
fiind determinate în realitate de un întreg ansamblu de factori.

82
Capitolul 3.
Mass media ºi societatea în tranziþie
3.1. Valenþele mediatice ale perioadei de tranziþie

Direcþiile noi ale societãþii postcomuniste s-au impus cu o vitezã

spectacularã, modelul occidental al democraþiei ºi al economiei de
piaþã obþinînd statutul de pisc rîvnit. Schimbãrile fundamentale produse
în societate au însemnat cã orientarea spre paradigmele universale ale
Occidentului va constitui de acum înainte vectorul miºcãrii spre ieºirea
din crizã ºi abolirea regimului comunist. Motivarea care a stat la baza
acestui reviriment de mentalitate poate fi formulatã pe cît de simplu,
pe atît de elocvent: “un imens supermarket este întotdeauna mai bun
decît o imensã cazarm㔠(Campana, 1994: XXXI). În aceastã
deschidere spre Occident societatea, dominatã ani la rînd de o realitate
economicã austerã, privatã, în partea ei covîrºitoare, de acces la un
larg spectru de bunuri de consum, a vãzut o adevãratã întîlnire cu
Panaceea, un remediu contra tuturor relelor moºtenite de la trecutul
totalitarist. Reprezentãrile despre modul de viaþã occidental, defãimat
ani la rînd de propaganda comunistã într-un mod absolut ºi la maximum
agresiv, au suferit o metamorfozã relevantã, obþinînd o alurã fetiºizatoare.
Atmosfera generalã, dacã ar fi evocate mitingurile cu zeci de mii de
participanþi, avea nuanþe pronunþate de euforie, de încredere spontanã
cã este de ajuns sã se producã adoptarea unei legislaþii echitabile ºi
trecerea la liberalizarea economiei, pentru a dispune, integral ºi
categoric, de un mod de viaþã raliat la standardele societãþii de consum.
Implantarea acestei atmosfere, expresie a aspiraþiei nestãvilite spre
schimbãri – un antrenant slogan al noilor forþe politice, - a fost favorizatã

83
de mass media. Obþinînd eliberarea de cãtuºele dependenþei de
monopolul unui singur partid, de restricþiile sistemului administrativ
dãrîmat, mass media, ori mai precis, o bunã parte a acestora, s-au
inclus în procesul de sprijinire a reformelor. Astfel, spaþiul post-sovietic
a intrat într-un proces de tranziþie de la o societate închisã spre o
societate deschisã. Deschisã, în primul rînd, conform accepþiei
popperiene (cf.: Popper, 1996: 286), pentru diversitate, libertate
politicã, pluralism, toleranþã ºi, implicit, pentru circuitul nestingherit al
informaþiei.
Prãbuºirea regimului comunist ºi alinierea la principiile societãþii
deschise a însemnat pentru spaþiul ex-sovietic cã criza generalã a
sistemului a fost ºi o crizã, un eºec al modelelor stabilite de comunicare.
Rãzboiul informaþional, o derivatã cu multiple semnificaþii a “rãzboiului
rece”, s-a dovedit a fi cîºtigat necondiþionat de Occident. Deci, “nu
propaganda primitivã, cu marºuri, statui, cenzurã a presei ºi a culturii,
arestãri nocturne, deportãri, ºedinþe de partid ºi cultul personalitãþii a
cîºtigat. A cîºtigat partea care a fãcut din manipulare (din comunicare
– V.M.) un motor al economiei de piaþã, din economia de piaþã un
puternic impuls tehnologic, din tehnologie ºi forþa economicã atu-ul
care i-a obligat pe cei cu economia planificatã ºi propaganda de tip
leninist sã cedeze fãrã lupt㔠(Nedelciu, 1995: 4).
Se poate de constatat, astfel, cã principalele ingrediente ale
contextului care s-a conturat la începutul anilor nouãzeci în spaþiul ex-
comunist, determinînd hotãrît direcþia miºcãrii sociale, au rezidat în: a)
falimentul sistemului monopartidist ºi eºecul economiei de comandã,
b) schimbarea viziunilor politice ale electoratului, c) modificarea
configurãrii sferei politice, d) noua prestanþã a mass media. Tocmai
pentru aceastã, practic, nouã societate, s-a confirmat drept valabilã
observaþia lui Jurghen Habermas: “Viaþa instituþiilor politice nu derivã
din forþã, ci din recunoaºtere... Puterea legitimã apare doar printre
acei ce-ºi fac convingeri comune prin intermediul unei comunicãri libere
ºi spontane” (1981: 68). Afirmarea noilor realitãþi social-economice,
precum ºi a noilor atitudini politice a demonstrat foarte clar cã

84
democratizarea societãþii trece în mod inerent prin democratizarea
ºi pluralismul comunicãrii. În plus, noile forþe politice care ºi-au
anunþat intrarea pe arenã, aveau nevoie de mediatizarea propriilor
eforturi, de asistenþa mass media în elaborarea strategiilor de
poziþionare pentru activarea reþelelor de relaþii cu lumea nouã, sãtulã
de vechi ºi curioasã de nou. Iatã de ce mass media au devenit
pentru aceste forþe o mizã strategicã, capabilã sã integreze ºi sã
influenþeze ansamblul vieþii sociale.
Mijloacele de comunicare, potrivit lui Denis McQuail (1986:
51), fie cã ele influenþeazã ori reflectã schimbãrile sau sînt concepute
astfel de producãtorii ºi de audienþele lor, sînt, indiscutabil, mesagerii
schimbãrilor. Tocmai în baza acestei observaþii pot fi determinate,
în viziunea cercetãtorului, principalele perspective de analizã a mass
media. Oricum, trebuie evitatã, desigur, tentaþia de a considera
mass media drept cauzã unicã a unor determinate efecte sociale,
dar a nu le accentua rolul cu adevãrat primordial în promovarea
unor schimbãri radicale ar fi inechitabil. Tocmai în perioada de
tranziþie influenþa mijloacelor de comunicare asupra procesului de
socializare ºi integrare socialã obþine proporþii ºi importanþã
deosebite. De altfel, în cadrul relevãrii specificului comunicãrii în
contextul unei societãþi în schimbare trebuie accentuate o serie de
funcþii ale acesteia: de informare (reflectarea actualitãþii, informaþia
generalã, cea culturalã); de orientare (vizînd impactul asupra gîndirii,
opiniilor, sentimentelor); de exprimare (cu referire la crearea
valorilor, atitudinilor sociale, a punctelor de vedere ideologice) º.a.
Nu pot lipsi din aceastã enumerare funcþiile de presiune (publicitate,
propagandã), de relaþii cu publicul. Accentul deosebit trebuie pus
însã asupra acþiunii psihosociale exercitate de mass media, ce
contribuie la consolidarea relaþiilor individ-grupuri ºi a relaþiilor între
grupuri, atribuindu-li-se chiar sarcina de psihoterapie socialã. În
aceastã ordine de idei, mijloacele de comunicare pot fi privite drept
vehicule ale noilor idei ºi ale noilor obiective sociale, promotori ai
schimbãrii, asigurînd pluralismul participativ (cf.: Benito, 1978: 81).

85
 Care au fost, aºadar, factorii care au determinat rolul deosebit al
mass media în noile circumstanþe sociale, de astã datã dominate de o
puternicã aspiraþie spre alte orizonturi decît cele impuse de vechiul
regim? În primul rînd, ar putea fi accentuat aici imperativul libertãþii de
expresie, o condiþie sine qua non a oricãrei societãþi democratice,
implementarea cãreia a fost favorizatã de transformãrile social-politice
de anvergurã.
Conteazã în acest context ºi faptul cã noua comunicare a apãrut,
lucru cert, nu pe loc gol. Pe de o parte, premisele ei s-au constituit în
urma proclamãrii în anul 1985 a politicii transparenþei care a devenit o
componentã esenþialã a democratizãrii societãþii. Expresia latin㠓Dixi!”
poate fi conceputã drept o lozincã a momentului, cãci anume în aceastã
perioadã presei, cu toatã antipatia ce o manifesta regimul faþã de tot
ce apãrea drept pericol pentru vechea ordine constituitã, i s-a permis
manifestarea atitudinii critice faþã de unele neajunsuri ºi aspecte
vulnerabile ale societãþii sovietice, în fond, faþã de acele aspecte pe
care puterea nu le mai putea tãinui. “Birocraþia ºi formalismul, - le
nominalizeazã analistul Silviu Brucan, - abuzul de putere ºi corupþia,
mita la scara de masã, delincvenþa juvenilã, dimensiunile alarmante ale
alcoolismului, existenþa toxicomanilor, indiferenþa faþã de crimã ºi alte
fenomene despre care în trecut ni se spunea cã reprezintã stigmate ale
decadenþei occidentale... Faptul cã timp de atîtea decenii aceste
probleme au fost pur ºi simplu ignorate de cãtre oficialitãþi ºi abordarea
lor era strict interzisã în mijloacele de comunicare nu a uºurat cu nimic
soluþionarea lor” (1990: 144). În acelaºi timp, limitele impuse mass
media în abordarea stringentelor probleme ale societãþii erau în perioada
anilor 1985-1990 mai mult decît evidente. Au fost deschise pentru
informarea opiniei publice mai multe teme interzise, dar cenzura
prealabilã ºi controlul puterii încã mai existau. Exprimarea directã în
presã a atitidinii critice faþã de ideologia ºi temeliile regimului era încã
imposibilã. Apariþia în aceastã perioadã a unei serii de ediþii cu un
statut mai mult sau mai puþin independent avea loc în condiþiile
monopolului statului asupra hîrtiei ºi serviciilor poligrafice. Ascensiunea

86
spre o adevãratã, deplinã libertate a cuvîntului ºi a presei, cu toatã
practica pozitivã acumulatã în aceºti ani, era abia la începuturi. În cadrul
sistemului sovietic, mass media, suportînd permanenta constrîngere ºi
control din partea puterii, continuau sã rãmînã îngemãnate cu ea sau
dependente. Nu întîmplãtor, limitele transparenþei în calitatea ei de
politicã statalã au fost resimþite în societate. “Încã în februarie 1989, -
scria într-un articol cu titlul sugestiv, “Presa sclavã”, redactorul uneia
din cele mai populare reviste, Ogoniok,- sondajele opiniei publice au
arãtat cã nouãzeci de procente din populaþia Uniunii Sovietice
considerã schimbãrile în activitatea presei ºi a televiziunii drept unicul
rezultat pozitiv al restructurãrii. Dar de acum spre varã acest indicator
a diminuat întrucîtva – datoritã nemulþãmirii faþã de modul de reflectare
tendenþios în ceea ce priveºte conflictele interetnice ºi grevele minerilor,
activitatea noilor organizaþii ºi miºcãri sociale... Sondajul repetat peste
un an a confirmat aceastã caracteristicã acordatã mass media – publicul
cititor s-a dovedit a fi mai radical ºi mai critic decît presa ºi mai ales
televiziunea care suporta o puternicã presiune din partea aparatului.
Cititorii cer de la mass media un analitism cu mult mai pronunþat ºi mai
multã profunzime decît le îngãduie azi instanþele de securitate
informaþionalã...” (?óäêîâ, 1990). Jurnaliºtii înºiºi s-au dovedit a fi
destul de critici faþã de transparenþã, care, în accepþia multora din ei,
nu era echivalentã cu adevãrul, fiind “inventatã de Gorbaciov pentru
ca sã poatã auzi ceea ce-i convine în perioada de perestroika, lansatã
de el” (Ãóñåâ, 1991), sau care, conform altei interpretãri, “i-a servit
lui Gorbaciov pentru a transforma mijloacele de comunicare în propriul
lobby” (Ïàâëîâñêèé, 1995: 23). “Nu-l credeþi pe Gorbaciov!”,
avertizãri de acest gen au rãsunat ºi în presa moldoveneascã ceva mai
înainte chiar (Vocea poporului, 1990: 10 octombrie). Oricum,
experienþa acestor ani a constituit un început de degajare, de cucerire
a noilor teritorii ºi de asimilare a unor noi reguli de joc pentru mass
media.
Ar fi incorect, de fapt, a neglija în acest context rolul ºi ponderea
pe care-l cucerise mass media în societate pe parcursul mai multor

87
decenii (cu toate metehnele pe care le comporta aservirea regimului,
în special, ideologizarea intensã a conþinutului). Spre deosebire de
alte bunuri de consum, consumul cultural ºi cel mediatic era accesibil
la modul absolut pentru populaþie. Tiraje enorme ale periodicelor au
permis chiar lansarea unei afirmaþii despre URSS ca “þarã cu cei mai
mulþi cititori”, o declaraþie ce avea temeiuri reale. Obiºnuinþa comunicãrii
mediatice, existenþa unor publicaþii de un interes larg, realizate la un
înalt nivel profesionist, cu un amplu diapazon tematic incluzînd aspecte
culturale, ºtiinþifice, etice etc., au modelat un auditoriu exigent ºi receptiv
la cuvîntul scris sau difuzat prin radio ºi televiziune. Este dificil, în fond,
a compara presa sovieticã cu publicaþiile prestigioase din Occident,
cu atît mai mult cã la acel timp, practic 99% din populaþia URSS nici
nu aveau cum sã facã aceastã comparaþie, fiind lipsiþi de posibilitatea
de a le citi sau de a urmãri programele televizate occidentale. Aceste
posibilitãþi au apãrut mai tîrziu. La moment însã erau apreciate formulele
jurnalistice care se evidenþiau prin caracterul lor neordinar ºi mai puþin
ideologizat. Este elocvent în acest sens cazul sãptãmînalului
Aðãóìåíòû è ôàêòû care s-a bucurat în fosta URSS de un succes
extraordinar anume datoritã accentului pus pe prezentarea informaþiei
“crude”, neprelucrate de ideologii pãrtinitori. Apariþia acestei publicaþii,
care a reuºit sã se deosebeascã în avalanºa de periodice unilateral
politizate, era un semn de bun augur. Respectiv, cazul acesta atesta ºi
prezenþa în sînul populaþiei a categoriei de cititori orientaþi spre
independenþa gîndirii ºi a propriilor concluzii. Numai în Republica
Moldova numãrul abonamentelor la Aðãóìåíòû è ôàêòû pentru
anul 1992 se ridica la cifra de 350 mii de exemplare (cf.: Basarabia,
1992, N 3: 49). Pentru o þarã cu o populaþie de 4,7 milioane de
locuitori indicele popularitãþii publicaþiei apãrea destul de semnificativ.
Pe de altã parte, terenul propice pentru iniþierea utilizãrii mass media
în calitate de instrument al unei adevãrate lupte politice, de mobilizare
socialã prin comunicare într-un context pluralist a fost pregãtit ºi de
alþi factori interni. De remarcat, printre aceºti factori, publicistica
scriitoriceascã, avîntul cãreia în Uniunea Sovieticã în anii premergãtori
lansãrii restructurãrii a reprezentat un fenomen marcant al vieþii spirituale,
88
condensînd contribuþia substanþialã a intelectualitãþii la “trezirea”
conºtiinþei sociale, efortul acesteia orientat spre eliberarea energiei
civice a maselor. Tot mai insistent ºi tot mai incisiv, deºi fãrã a-i fi
permis atacul deschis asupra intangibilelor pe atunci baze ale regimului,
publicistica scriitoriceascã a imprimat un conþinut nou ideii de atitudine
civicã, a sensibilizat opinia publicã în legãturã cu anumite probleme
stringente ale actualitãþii, pregãtind cu adevãrat terenul transformãrilor
radicale care n-au întîrziat sã se impunã. Scrierile publicistice au fost
deci ºi ele expresie a unei lupte, evident, nu politice, deschise, ceea ce
era imposibil, ci ale unei lupte realizate prin aluzii ºi desfãºurate mai
mult pe terenul promovãrii anumitor valori. Adoptînd de multe ori
modalitatea unui discurs direct, pãtrunzãtor ºi emoþionant, lucrãrile
publicistice ale scriitorilor moldoveni (deseori publicate mai întîi în aºa-
zisa presã centralã, la Moscova) s-au înscris firesc în acest context
palpitant. De remarcat, în acest sens, aportul meritoriu al scriitorilor
moldoveni Ion Druþã (promovarea unor atitudini ºi valori relevante),
Liviu Damian (stabilirea unor repere etice elevate), Gheorghe
Malarciuc (abordarea unor probleme ºi situaþii social-economice de
rezonanþã), Dumitru Matcovschi (conºtientizarea ºi dezvãluirea unor
situaþii grave) º.a. (o analizã detaliatã a fenomenului publicisticii
scriitoriceºti din anii ºaptezeci-optzeci - cf.: Moraru, 1982; 1983; 1995).
Un rol aparte a revenit, în aceeaºi ordine de idei, ºi miºcãrii disidente,
reprezentate prin nume de rezonanþã ca Saharov, Soljeniþîn, Syneavski,
Bukovski, Zinoviev º.a. (o miºcare spontanã ºi disparatã, ce-i drept,
în condiþiile unei aspre reprimãri din partea regimului – cf.: Áîãîðàç,
Äàíèýëü, 1989), precum ºi emisiunilor posturilor de radio din
strãinãtate Free Europe, Deutche Velle, Voice of America care
reuºeau sã strãbatã bruiajul, furnizînd pe calea undelor o informaþie
alternativã, publicaþiilor ilegale ale Samizdat-ului (dactilocopii ilegale
ºi difuzate clandestin ale unor scrieri contestatare sistemului comunist,
publicarea cãrora nu era posibilã în editurile oficiale).
Toate acestea au reuºit nu numai sã recupereze întrucîtva malnutriþia
informativã a societãþii, sã dezvãluie punctele vulnerabile ale regimului

89
de forþã care-ºi acaparase doar pentru sine statutul de deþinãtor al
adevãrului, dar ºi au constituit începuturile unei comunicãri politice pe
orizontalã, spre deosebire de cea oficialã care recunoºtea doar un
singur mod de comunicare cu opinia public㠖 pe verticalã, rezervîndu-
i, în plus, cu precãdere, o singurã direcþie – din vîrful piramidei spre
elementele aflate la poalele ei.
“Istoria comunismului sovietic este un bun exemplu de comunicare
mitologicã,”– scrie cercetãtoarea G. Stoiciu (1995: 3). Împãrtãºind
ideea cã în cadrul interacþiunii sferei publice cu cea privatã, factorii
comunicaþionali au mai degrabã funcþie mitologicã decît informativã,
ea accentueazã cã mai ales în perioade de crize discursul imaginar ºi
retorica mitologicã primeazã, deoarece rãspund necesitãþilor simbolice
ºi aduc în faþa unei situaþii de dezordine (fie ea economicã, politicã sau
moralã) o ordine psihologicã. Urmînd accepþia lui Edgar Morin,
cercetãtoarea abordeazã mitologia comunicãrii comuniste (sistemul
de reprezentare a faptelor ºi personajelor în viziune mistificatã, deci
deformatã, amplificatã în imaginaþia colectivã) drept o simbiozã ºi
alternanþã dintre adevãr ºi eroare, realitate ºi iluzie, dintre idee (teoria,
ideologia, propaganda), vis (paradis pentru cei sãraci, egalitate umanã,
cea mai bunã societate din lume) ºi realitate (comunism real cu penurii,
fricã, dictaturã ºi teroare). Noile realitãþi politice au avut drept
consecinþã dezintegrarea instituþiilor ºi structurilor comuniste, anihilarea
mitologiei comuniste ºi, respectiv, a factorilor sãi comunicaþionali
(discursuri, mitinguri, slogane, literatura, arta, mass media). “Mass
media eliberate n-au fãcut altceva decît sã reflecte ºi sã amplifice aceastã
degringoladã a sistemului, ” - noteazã autoarea (ibid.: 8).
O anumitã trãsãturã semnificativã a situaþiei consta ºi în faptul cã
proliferarea cîmpului informaþional avea loc concomitent cu atomizarea
corpului social. ªi dacã fragmentarea socialã (un fenomen, în general,
firesc într-o fazã incipientã de autoidentificare a categoriilor sociale,
pînã nu demult operante într-un spaþiu social omogenizat) nu poate
stimula constituirea instantanee a unor structuri politice complexe, nici
mass media, la rîndul lor, nu reuºesc sã ajungã la conturarea un tablou

90
integral al realitãþii, interpretînd-o mai degrabã ca pe o imagine
mozaicalã, ale cãrei conexiuni sînt detectate ºi percepute cu greu de
ansamblul auditoriului. Se profileazã, în consecinþã, o incertitidine a
punctelor de reper, atitudinea criticã urmatã de cerinþa transformãrilor
se prezintã, astfel, fãrã a dispune de o aparentã legãturã. Coordonatele
politico-mediatice oscileazã între fapte ºi probleme mereu noi, “într-
un lanþ, cum ar spune Mario Livolsi (1981: 30), în care unirea verigilor
pare sã nu se mai producã”.
Acestea au fost premisele în cadrul cãrora a erupt astfel noua
comunicare, afirmîndu-se, o datã cu primele posibilitãþi de liberalizare
apãrute în spaþiul politic de formulã veche, în circuitul politic dintre
cetãþeni ºi sfera politicã, dominat anterior univoc de partidul totalitar.
Pentru populaþia Republicii Moldova, ca ºi pentru alte republici
ex-sovietice, manifestarea plenarã a nevoii de comunicare era fireascã
– în cadrul unei societãþi care din oprimatã devenea liberã, posibilitatea
dialogului cu ºi prin mass media obþinea un statut de comunicare
participativã. Indiscutabil, existenþa unor probleme serioase era
evidentã, mai ales, dupã anul 1991, cînd Moldova s-a detaºat hotãrît
de fostul imperiu sovietic, declarîndu-ºi independenþa ºi suveranitatea.
Existenþa unor probleme de ordin endogen, mai întîi, care-ºi aveau
obîrºia în propriul trecut, în istoria destul de complicatã a þãrii. Era
vãditã consistenþã slabã a primelor instituþii politice de facturã
democraticã, a noului stat în general, împovãrat în urma conflictelor
interetnice ºi a confruntãrii militare din anul 1992 cu elementele
separatiste din raioanele de Est ale republicii, cu necesitatea rezolvãrii
problemelor integritãþii teritoriale. Extraordinar de dificile s-au dovedit
a fi aici, ca ºi pretutindeni, raporturile dintre avansarea proceselor
democratice ºi implementarea principiilor economiei de piaþã. Oricum,
premisa cardinalã care este ºi o condiþie inerentã a evoluþiei
democratice, este constituirea unui sistem economic normal. Nu sînt
de neglijat nici astfel de factori cum ar fi lipsa generalã de experienþã a
participãrii politice propriu-zise, insuficienta culturã politicã a populaþiei.
Or, una din condiþiile esenþiale ale eficienþei democraþiei este un schimb

91
viguros de idei ºi opinii.
Obiectivul propus – susþinerea reformãrii societãþii ºi consolidarea
cuceririlor democratice – nu era deloc simplu. Noul sistem al mass
media încã nu era constituit, ansamblul lor prezentînd, în perioada
afirmãrii noilor principii mediatice, un tablou destul de eterogen. Mass
media, bazîndu-se iniþial mai mult pe intuiþie, au încercat sã achite
creditul de încredere pe care-l obþinuse deja de la auditoriu. Acordarea
lor a rolului de arenã pentru punerea în scenã a noii politici a generat
un proces de redefinire a direcþiilor, spaþiilor ºi modalitãþilor
comunicaþionale, mizînd, în majoritatea cazurilor, pe abstragerea
aproape completã de la experienþa precedentã. Orientarea era, fãrã
îndoialã, justã, cãci, cu doar unele excepþii neesenþiale, comunicarea
constituitã în cadrul vechiului sistem nu mai putea satisface exigenþele
noi.
Consolidarea democraþiei (una din cele trei componente cardinale
ale procesului de democratizare, în accepþia lui Samuel Huntington
(1994: 43), de rînd cu sfîrºitul unui regim autoritar ºi stabilirea unui
regim democratic) se dovedeºte a fi deci obiectivul cel mai complicat
al noului regim ºi, implicit, al noii comunicãri. Juan Linz a subliniat, în
una din lucrãrile sale, cã foarte multe depind aici de clasa politicã a
acestei noi democraþii. Ea trebuie sã convingã populaþia despre
valoarea pe care o au libertãþile recent cucerite, protecþia cetãþeanului
în faþa puterii arbitrare ºi posibilitatea de a schimba guvernele în mod
paºnic. Este de datoria ei, în acelaºi timp, “sã-i explice poporului
imposibilitatea de a depãºi în scurt timp moºtenirea tristã a anumitor
guvernanþi non-democratici ºi suma erorilor care au provocat criza
actualã sau au contribuit la declanºarea ei. Guvernanþii au o sarcinã
dificilã ºi ingratã de a-i spune populaþiei cã democraþia nu oferã încã o
ameliorare economicã imediatã; cã fãrã o dezvoltare a economiei nu
se va putea ajunge la o mai mare echitate socialã, cu toatã îmbunãtãþirea
situaþiei pe care o comportã; cã, în fine, succesul unei societãþi nu este
un rezultat al acþiunilor statului ºi nici al celui mai bun dintre guverne,
dar a efortului unit al întregii societãþi” (Linz, 1990: 16).

92
 În viziunea lui Alain Touraine, poate prea exacerbatã ºi categoricã,
dar nu lupsitã de doza necesarã de adevãr, specificul perioadei de
tranziþie apare, în fond, dramatic: “Nu avem, efectiv, nici actori, nici
miºcãri sociale, nici dezbateri, nici idei în þãrile care au devenit
postcomuniste. Conºtiinþa, politica ºi conflictele sociale nu ocupã decît
un loc foarte marginal în tumultuosul val de schimbãri lansate. Prioritatea
absolutã aparþine schimbãrilor economice. Partidul-stat este substituit
prin piaþã, care este acum stãpînul absolut al societãþii”. Sociologul
francez precizeazã în continuare: “distrugerea controlului politic ºi
ideologic asupra economiei este o primã condiþie a democratizãrii,
dar nu constituie prin sine însãºi o democraþie” (1994: 379, 380). “De
fapt, - remarcã ºi Vladimir Tismãneanu, referindu-se la realitatea
postcomunistã a þãrilor Europei de Est, - cele întîmplate încã n-au
însemnat stabilirea unei depline ºi mature democraþii - aºa ceva ar fi
imposibil dupã atîþea ani de dictaturã, - dar au grãbit reconstruirea
treptatã a spaþiului politic” (1993: 244). Treptatã, ori, mai precis, cu
afluxurile ºi refluxurile ce au însoþit acest proces.
Asupra sferei mediatice s-au imprimat, indiscutabil, toate semnele
societãþii cãreia îi aparþinea. Pe fundalul profundei crize economice
care a cuprins þara ce a pornit, la începutul anilor nouãzeci, edificarea
propriei statalitãþi ºi construcþia noului cadru economic, lipsa de
experienþã ºi o anumitã incertitudine în activitatea mass media s-au
profilat ca o realitate inevitabilã ºi generatoare de consecinþe grave.
Depãºirea tuturor acestor dificultãþi a ºi constituit conþinutul fazei
postrestructuriste a democratizãrii societãþii moldoveneºti, fazã în care
mass media ºi-au asumat un rol de avangardã.

93
3.2. Periplul comunicãrii politice în Republica
Moldova

Demersul mediatic al mijloacelor de comunicare din Republica

Moldova s-a circumscris evoluþiei generale a conºtiinþei sociale în
perioada de tranziþie, demonstrînd un efort real de potenþare a ei.
Logica dezvoltãrii evenimentelor a imprimat însã mass media, mai
ales în faza iniþialã a procesului democratizãrii, anumite trãsãturi
specifice, în fond, explicabile ºi proprii de altfel ºi altor þãri ale arealului.
Setea de cunoaºtere, de comunicare manifestatã de auditoriu a
fost, astfel, un mobil important care a determinat traiectoria evoluþiei
ulterioare a mass media. La începutul anilor nouãzeci în republicã s-a
înregistrat o adevãrat㠓febrã a consumului mediatic”. Apar o serie
întreagã de publicaþii ale partidelor ºi miºcãrilor politice, grãbite sã
transmitã maselor propriul mesaj, organe ale fundaþiilor culturale, ale
organizaþiilor religioase, ale asociaþiilor de minoritãþi naþionale, ziare ºi
reviste destinate cercurilor de afaceri. Schimbãrile în sfera
informaþionalã sînt radicale ºi vertiginoase. Se produce ieºirea definitivã
a presei de sub tutela Partidului Comunist, de pe frontispiciul ziarelor
dispare cunoscuta ºi anacronica lozincã, obligatorie pentru presa
sovieticã, “Proletari din toate þãrile, uniþi-vã!”. Are loc reprofilarea
multor publicaþii, reînregistrarea lor, conform legislaþiei noi, cu
schimbarea fondatorilor, denumirilor, formatului, periodicitãþii. Spectrul
informaþional republican devine mult mai variat ºi marcat de spirit
concurenþial. Tirajul unor ziare creºte de zece ori ºi mai mult, ajungînd
la 250 000 exemplare – oficiosul Moldova Socialistã, 170 000
exemplare – publicaþia Uniunii Scriitorilor Literatura ºi Arta (cf.:
Gorincioi, 1997: 12).
Desigur, aceastã efervescenþã se datora înainte de toate atmosferei
social-politice febrile ale unei societãþi în care mass media s-au plasat
în epicentrul evenimentelor. Fenomenul este atestat ºi în alte þãri care
parcurgeau traiectorie similarã: în România, de exemplu, “intervalul
1990-1992 a reprezentat epoca în care nu ziariºtii au scris ziarele, ci

94
realitatea” (Coman, 1992: 9). În aceste condiþii, mass media în fond
au început sã se complacã în ipostaza ce ºi-au asumat-o benevol: de
observator al incitantelor evenimente, martor ocular ºi autor de
dezvãluiri spectaculoase vizînd vechiul regim. Dupã ani ºi ani de
profesare a unei comunicãri mai mult formalizate ºi dirijate centralizat
cu stricteþe, obþinerea dreptului nelimitat la cuvînt a condus la iluzia
omnipotenþei mass media. În realitate, lucrurile luau o altã întorsãturã.
Transformarea mass media într-un adevãrat instrument de dialog social
apãrea destul de anevoioasã în situaþia cînd, aºa cum remarcã
cercetãtorii, în locul intoleranþei totalitare a apãrut o multitudine de
intoleranþe, “dreptul expresiei transformîndu-se în dreptul vacarmului”
(ibid.), în care avalanºa asurzitoarelor monologuri nu le permitea
vorbitorilor sã se audã unul pe altul. Totodatã, centrarea mesajului
mediatic doar pe blamarea elementelor sistemului perimat nu mai era
suficientã. Pentru a-ºi demonstra postura unei forþe capabile sã producã
influenþã, mass media aveau nevoie de o reorientare spre promovarea
unui program constructiv, de completare a viziunilor propuse prin noi
perspective de abordare a realitãþii. Desigur, în contextul unor tendinþe
evidente de polarizare a societãþii, de confruntare deschisã a
ideologiilor, de creºtere a numãrului persoanelor antrenate în viaþa
publicã, precum ºi în contextul varietãþii ºi diversitãþii intereselor
implicate, presa, în totalitatea ei, nu putea pretinde la rolul absolut de
element unificator al societãþii. În acelaºi timp, perseverarea în realizarea
comunicãrii doar de tip contestatar (care poate avea ºi impactul benefic
atunci cînd “este orientatã cãtre evaluarea programelor ºi
performanþelor politice ale partidelor, a discursului liderilor politici” –
Spineanu, 1993) reducea simþitor potenþialul mass media.
Calea spre rîvnitele virtuþi democratice ºi economice s-a dovedit a
fi, într-adevãr, mult mai dificilã decît pãrea în anumite momente festive
ale tînãrului stat. Principalele dileme ale noilor elite (politice ºi mediatice)
s-au configurat într-o serie întreagã de întrebãri, dominate de
sacramentalele: “Ce-i de fãcut?”, dar mai ales “Cum?”. Tranziþia
înseamnã, de fapt, o perioadã de cãutare ºi de gãsire a rãspunsurilor

95
la multiplele interpelãri înaintate de procesele cotidiene ale vieþii sociale:
cum sã fie implementate principiile economiei de piaþã în condiþiile
menþinerii încã în societate a mentalitãþii statului paternalist? Cum sã
fie efectuat în mod echitabil ºi corect procesul de privatizare? Cum sã
se producã liberalizarea economiei fãrã sã fie afectate categoriile social
vulnerabile ale populaþiei? Cum sã se procedeze pentru a converti
energia socialã eterogenã într-un consens în favoarea reformelor
lansate? Cum sã fie asiguratã aprofundarea ºi ireversibilitatea
transformãrilor democratice în cadrul circumstanþelor noi, lipsind acum
mecanismele ºi metodele autoritare de influenþã ºi control?
În aceste condiþii s-a redus brusc numãrul publicaþiilor ºi tirajul lor,
s-a produs o diminuare a încetãþenitei deja atenþii manifestate de
societate pentru mass media. Declinul presei a fost provocat de mai
mulþi factori, principalul din ele fiind noua ambianþã economicã, marcatã
de lipsa unor rezultate palpabile ale desfãºurarii reformelor economice,
fapt care a ºi determinat trecerea mass media pe planul secund al
interesului public. Scãderea drasticã a nivelului de trai (costul social al
reformelor a echivalat cu pauperizarea vãditã a unei mari pãrþi a
populaþiei), pe de o parte, precum ºi extrem de anevoiosa manevrare
a publicaþiilor în spaþiul informaþional dominat acum de legile pieþii (cu
respectiva sporire vertiginoasã a preþurilor pentru hîrtie, energie,
transport, telecomunicaþii, servicii poligrafice, servicii de difuzare) nu
putea sã nu afecteze mecanismele dezvoltãrii mass media naþionale.
Preþul de vînzare al periodicelor a intrat într-o disproporþie crasã cu
standardele financiare ale populaþiei. A deprinde arta business-ului
informaþiei s-a dovedit a fi mult mai complicat decît a þine lecþii de
democraþie. Drept reacþie, s-a produs o restructurizare a pieþei
informaþionale: periodicele de informare ºi opinie au început sã fie
strîmtorate tot mai intens de presa de evaziune ºi de divertisment, cu
predilecþia acestora spre superficialitate, spre senzaþionalismul facil.
Noua situaþie a mass media provenea astfel dintr-o încruciºare a
factorilor, dintre care primatul revenea conjuncturii economice nefaste
(Vladimir Maximov, redactorul cunoscutei reviste Continent, editate

96
la Paris, le transmitea, de altfel, colegilor sãi din spaþiul ex-sovietic o
avertizare pertinentã: ”Vreþi sã scrieþi ºi sã publicaþi ceea ce gîndiþi? Sã
þineþi cont cã aceasta este una dintre cele mai scumpe plãceri din cîte
existã pe lume” – cf.: Ñðåäà, 1995, N 2: 33). Existau însã ºi factori
intrinseci care au contribuit la moment la receptarea mass media de o
bunã parte a audienþei drept o oglindã echivocã. Iureºul evenimentelor
social-politice a determinat o hipertrofiere a elementului “opinie” în
detrimentul acoperirii mediatice propriu-zis informaþionale, fapt evident
atît în plan cantitativ (prin spaþiul ce-i revenea în paginile presei), dar
mai ales calitativ (cînd practic din orice intervenþie jurnalisticã transpãrea
atitudinea nedisimulatã a autorului). Prin promovarea unei informaþii
incomplete, prin inconsistenþa analiticã a intervenþiilor, prin atenþia
exageratã acordatã pseudoevenimentului, dimensiunii spectaculare a
faptelor, prestigiul mass media ºi credibilitatea lor, care constituie bazele
unei comunicãri eficiente, au fost afectate. Construcþia noului sistem
mediatic se desfãºura deci în condiþii complicate, confruntîndu-se cu
o mulþime de obstacole.
A devenit evidentã insuficienþa cadrului juridic în care activau mass
media. În linii generale, noile mecanisme de reglementare ale existenþei
mass media au fost consfinþite de lege (începînd cu cea adoptatã încã
în anul 1990, în fosta URSS, urmîndu-i, dupã anul 1991, actele juridice
ale republicii independente). Noua legislaþie a lichidat vechiul monopol
deþinut de stat asupra activitãþii editoriale, a abrogat cenzura, a
reglementat relaþiile între fondator-editor-cititor. Pe parcurs însã s-a
constatat un dezacord vãdit între principiile democratice proclamate
în mod constituþional ºi transpunerea lor în viaþa realã. Aplicarea
legislaþiei a fost secundatã totuºi de o serie întreagã de insatisfacþii. În
primul rînd, pentru cã legislaþia mass media poate funcþiona normal
doar în simbiozã cu alte acte legislative tangente, elaborarea ºi
adoptarea acestora necesitînd un oarecare timp ºi experienþã. În rîndul
al doilea, realizarea oricãror norme juridice este circumscrisã ºi altor
factori de ordin social, politic, economic, etic. Ca ºi în Rusia sau în
Ukraina, în Republica Moldova prevederile constituþionale vizînd

97
libertatea de expresie ºi a mass media au fost concretizate într-o
specialã Lege a Presei. Votatã de Parlament la 26 octombrie 1994,
ea a stîrnit imediat observaþii serioase, în special, din partea operatorilor
cîmpului comunicaþional. Rezervele manifestate se refereau mai ales la
caracterul prohibitiv al unor articole (cf.: Canþîr, 1997). Astfel, articolul
4 al acestei legi includea interdicþia publicãrii materialelor “ce conþin
contestãri ºi defãimãri la adresa statului ºi poporului”, o interdicþie ce
putea supune pericolului sancþionãrii orice schimb de opinii asupra
unor probleme controversate. Conform acestei legi, toate mijloacele
mass media au fost obligate sã treacã prin procedura reînregistrãrii.
Condiþiile impuse procedurii au avut însã o nuanþã restrictivã, cãci la
data stabilitã ca limitã barierele birocratice au putut fi trecute doar de
70 din 567 de publicaþii existente la moment în republicã (cf.: Raportul
Institutului european pentru mass media cu privire la
monitorizarea oglindirii în mass media a alegerilor prezidenþiale
din Moldova, 1997: 13). Inadvertenþe ce contravin principiilor
democratice (în particular, marginalizarea opoziþiei) conþinea ºi o altã
lege republicanã referitoare la sectorul informaþional, cea a
Audiovizualului. Cadrul juridic imperfect a generat ºi fenomenul
proceselor juridice destul de dese intentate redacþiilor mass media.
Nu întîmplãtor, într-o clasificare a þãrilor Europei Centrale ºi de Est
vizînd gradul de independenþã a mass media, întreprinsã de The
Freedom House din New York, Republica Moldova a fost plasatã
doar pe locul al 15 din 19 þãri monitorizate (cf.: Äàíêåðëè, 1998:
15). O consecinþã a acestei situaþii a fost prezenþa restrînsã a presei în
cîmpul comunicaþional. În acelaºi timp, un cadru juridic mai evoluat,
chiar ºi în condiþii economice similare, poate stimula oricum dezvoltarea
mijloacelor de comunicare. Astfel, în Rusia numãrul ziarelor de circulaþie
naþionalã a crescut de la 43 în anul 1990 la 225 în anul 1996. În
Ukraina în aceeaºi perioadã numãrul ziarelor difuzate prin abonament
a crescut de 19 ori, al revistelor – de 4 ori (cf.: Ñóëÿê, 1998: 15). În
Republica Moldova la începutul anului 1996 apãreau peste 100 de
publicaþii periodice, tirajul lor de o singurã zi fiind mult inferior celui

98
înregistrat în 1990. În ultimii ani panorama informaþionalã oscilantã
este marcatã de un oarecare dinamism: îºi înceteazã apariþia unele
periodice (din motive economice, din alte cauze), dar apar ediþii noi
(la sfîrºitul anului 1998 numãrul publicaþiilor periodice înregistrate
constituia 240 de ziare ºi reviste (cf.: Curier Media, 1998, N 6: 2),
activeazã mai multe agenþii de informaþii, se contureazã treptat ierarhia
preferinþelor audienþei. Mai vizibile sînt transformãrile în sectorul
audiovizual: în afarã de programele transmise de televiziunea ºi radioul
statal în republicã activeazã circa 100 de posturi de radio ºi televiziune.
Pe parcurs a fost elaborat Programul naþional de susþinere a mass
media, s-au produs anumite modificãri pozitive ºi în legislaþia
moldoveneascã în acest sector, deºi alinierea legislativã plenarã la
standardele europene þine încã de domeniul viitorului.
Existã printre datele statistice care vizeazã starea mass media în
Republica Moldova în perioada de tranziþie o cifrã ce concentreazã în
sine mai mult, probabil, decît oricare alte explicaþii: 80 la sutã din ziare
ºi reviste editate nu-ºi acoperã cheltuielile (idem). Antreprenoriatul în
domeniul mass media, cu anumite excepþii elocvente, încã nu a reuºit
sã prindã rãdãcini.
Procesul afirmãrii mass media în conjunctura social-politicã ºi
economicã nouã s-a confruntat, aºadar, cu o serie întreagã de obstacole.
Insuficienta experienþã managerialã, imperativul implementãrii
tehnologiilor noi, existenþa monopolului asupra reþelei de difuzare a
presei, politica fiscalã drasticã, inconsistenþa pieþii publicitare - simpla
nominalizare a cîtorva din aceste bariere - demonstreazã, în fond, cã
depãºirea acestora va necesita un efort constant ºi totodatã sincronizat
la dezvoltarea economiei naþionale. Or, aºa cum a menþionat Alain
Modoux, referindu-se la rolul presei independente în procesul
democratic al Europei de Est, “viabilitatea economicã a acestor noi
mass media depinde foarte mult de economiile naþionale” (1994: 69).
A accepta subsidii de la autoritãþi pentru a supravieþui, în viziunea lui,
nu este o ieºire din situaþie: presa dependentã financiar nu poate fi cu
adevãrat liberã. Sînt concludente în acest sens douã exemple. Primul

99
vizeazã ziarul Sfatul Þãrii, publicaþie fondatã de primul Parlament al
Republicii Moldova în anul 1990, cu scopurile clare - explicarea ºi
promovarea politicii organului legislativ. Încadrarea în redacþie a unor
jurnaliºti de înaltã þinutã profesionalã a determinat un nivel susþinut al
intervenþiilor cotidianului, a asigurat publicaþiei un grad considerabil
de popularitate în mijlocul cititorilor. S-a dovedit însã cã tendinþa ziarului
spre realizarea unei informãri coerente ºi imparþiale, spre reprezentarea,
în propriul mod, a intereselor publicului larg, s-a ciocnit de interesele
grupurilor ºi fracþiunilor parlamentare, care, fiecare în parte, dar ºi în
ansamblu, nu admiteau autonomia aparatului profesional, opþiunile ºi
atitudinile “necontrolate”, exprimate de jurnaliºti. Aspiraþia Sfatului
Þãrii de a se deetatiza n-a avut sorþi de izbîndã. “Nici propunerea
înaintatã frunþii parlamentului de a transforma ziarul într-o socuetate
de acþiuni în care statul ar deþine cincizeci ºi unu la sutã n-a avut darul
sã convingã autoritãþile” (Reniþã, 1996: 17). Conflictul a culminat cu o
grevã spectaculoasã a colaboratorilor redacþiei în piaþa centralã a
capitalei, revendicîndu-ºi dreptul la independenþã profesionalã, dar, în
cele din urmã, nonconformistul Sfatul Þãrii ºi-a încetat apariþia.
Cît este de dificil a pluti între Scylla ºi Charibda independenþei ºi a
subordonãrii financiare mãrturiseºte ºi exemplul unui alt cotidian naþional
Moldova Suveranã, fostul oficios al Comitetului Central al Partidului
Comunist al Moldovei, practic cea mai veche publicaþie din republicã.
Dupã anul 1990 ziarul apãrea, avînd drept fondatori Guvernul Moldovei
ºi colectivul redacþiei. La 22 ianuarie 1994, invocînd motivul cã de un
an puterea executivã nu contribuie, practic, la editarea ziarului,
colectivul redacþiei a proclamat independenþa publicaþiei. Era, în fond,
eludînd chiar aspectele pur economice, o reacþie elocventã la atmosfera
de limitare a independenþei mass media, la tendinþa structurilor statale
de a-ºi prolonga exercitarea influenþei asupra mijloacelor de
comunicare. Dar în calitate de ziar independent Moldova Suveranã
a existat doar 48 de ore, fiind nevoitã sã revinã la statutul vechi, iar
dupã alegerile parlamentare din iulie ale aceluiaºi an noul guvern ºi-a
asumat rolul de unicul fondator al publicaþiei.

100
 În definitiv, situaþiile relatate constituie niºte paradigme relevante
ale timpului, demonstrînd cã renunþarea la controlul asupra mass media
nu se produce atît de uºor. Dar ºi experienþa altor þãri atestã, de fapt,
cã nicãieri nu se renunþã cu uºurinþã la controlul asupra mass media,
mai ales asupra celor audiovizuale: este relevant în acest sens exemplul
Federaþiei Ruse în care s-a produs, pe parcursul anilor 2000-2001, o
fortificare vizibilã a controlului statului asupra canalelor televiziunii de
difuzare naþionalã. Existã ºi alte exemple relevante: astfel, comentînd
situaþia audiovizualului, un cercetãtor suedez a remarcat: “Nu valorile
culturale sînt cele pe care ei (politicienii – V.M.) vor sã le apere ºi nici
garantarea de programe speciale pentru minoritãþile societãþii. Nu
idealurile rãspîndirii educaþiei îi frãmîntã pe oamenii politici. Dimpotrivã,
este vorba numai de putere; ceea ce a dus la crearea ºi menþinerea
monopolului asupra radioului ºi televiziunii” (Littorin, 1994: 103).
Descoperim, astfel, o consonanþã elocventã cu constatãrile fãcute
recent de un analist chiºinãuean, analizînd practica demiterii conducerii
TVM: “Este evident cã rolul pe care parlamentarii noºtri, inclusiv cei
care se înscriu sub steagurile democraþiei, îl rezervã TVM are puþine
tangenþe cu interesul general, cu funcþiile pe care trebuie sã le
îndeplineascã o televiziune plãtitã din banii contribuabililor… Monopolul
asupra televiziunii avantajeazã partidele parlamentare, ºi ele nu doresc
sã cedeze, sã se dezicã de practica vicioasã a intervenþiei directe în
activitatea TVM” (Negru, 2000b: 3).
Oricum, procesul deetatizãrii presei în Republica Moldova s-a
desfãºurat destul de rapid, cota publicaþiilor controlatã de instituþiile
statale scãzînd de la 90% în anul 1990 la circa 50% în anul 1994 (fapt
care, oricum, a fost interpretat de cercetãtori ca “un numãr impunãtor
al periodicelor oficiale”, cu atît mai mult c㠓aceasta n-a contribuit
nicidecum la îmbunãtãþirea calitativã a pieþii informaþionale din
republic㔠– Coval, 1995: 35), continuînd de-a lungul anilor sã se
reducã în continuu. Totuºi, controlul statului asupra, practic, celor mai
importante mijloace de comunicare în republicã - compania de Stat
Teleradio Moldova ºi douã publicaþii guvernamentale de circulaþie

101
naþionalã, Moldova Suveranã ºi Íåçàâèñèìàÿ Ìîëäîâà - s-a
pãstrat.
Prezintã interes, în acest context, problema existenþei presei oficiale,
privitã în mod tradiþional în douã optici diverse: la o extremã plasîndu-
se cei care considerã cã guvernul are nevoie de un mijloc de
comunicare pentru a aduce la cunoºtinþa populaþiei informaþia cu privire
la activitatea desfãºuratã, ºi la cealaltã extremã - cei ce argumenteazã
cã într-o societate, în care existã o parte a electoratului care n-a votat
pentru guvernul instaurat de majoritatea parlamentarã, nu trebuie sã
existe presã finanþatã din bugetul general, susþinut de toþi contribuabilii.
Problema, într-adevãr, nu este atît de simplã ºi reductibilã la un singur
rãspuns, dupã cum s-ar pãrea la prima vedere. O confirmã ºi reflecþiile
politicianului italian Antonio Gramsci: “Concepþia ziarului statal este
legatã în mod logic de structurile neliberale de putere (adicã de acele
structuri în cadrul cãrora societatea civilã se amestecã cu societatea
politicã), fie ele despotice ori democratice (adicã cele în care
minoritatea oligarhicã îºi închipuie cã ea ar reprezenta întreaga
societate, sau cea în care poporul în ansamblu îºi închipuie ºi crede cã
tocmai el ºi constituie statul). Dacã ºcoala aparþine statului, de ce n-ar
exista ºi jurnalismul de stat, doar jurnalismul este o ºcoalã pentru
adulþi?” (1991: 494) Dar, în viziunea gînditorului italian, o astfel de
posibilitate poate fi “democratic㔠doar în cadrul anumitor societãþi,
pe care, le vede, fiind fidel tradiþiei marxiste, numai în acele în care
unitatea societãþii politice ºi a societãþii civile este înþeleasã în mod
dialectic, ºi însuºi statul apare ca ceva ce va fi substituit pritr-o “societate
reglementat㔠(idem: 494). Din aceste consideraþii se poate deduce,
prin urmare, cã societãþilor actuale, care evoluþioneazã spre tipul
poliarhic de democraþie, presa statalã le-ar fi improprie. ªi totuºi ea
existã: atît în Moldova (fãrã a avea în vedere doar “Monitorul
Oficial”), în România (Vocea României), în Rusia (Ðîññèéñêàÿ
ãàçåòà), în Ukraina (Óðÿäîâèé êóð’åð), dar ºi în alte pãrþi. Mai mult
decît atît: mai multã lume nici nu-ºi poate imagina situaþia cînd guvernul
nu dispune de propriul canal mass media pentru expunerea punctului
sãu de vedere. Dacã acest lucru o poate mira pe o jurnalistã americanã,
102
Julia Lokteva (Ëîêòåâà 1993: 98), ceea ce apare, într-un fel, firesc,
întrucît guvernul SUA nu dispune de astfel de mijloace de comunicare,
pentru un alt american, cercetãtorul John Merrill, dimpotrivã, pluralismul
adevãrat ale mass media, care concureazã pe piaþa informaþionalã,
este inimaginabil fãrã existenþa mass media ale guvernului (Dennis,
Merrill, 1991: 24). În definitiv, promovarea mediaticã a puterii realizatã
de un organ oficial constituie totuºi un rãu mai mic (acþiunea de
informare/propagare, de punere în aplicare a strategiilor care urmãresc
corectarea ºi modificarea imaginii, de multe ori peiorative, a puterii,
oferite de cealaltã presã îºi gãsesc în acest caz o justificare logicã)
decît aceeaºi promovare, camuflatã sub eticheta presei independente.
La o analizã pertinentã transpare, în contrast cu postulatul liberal
conform cãruia implicarea statului în mass media este un “rãu absolut”,
o calitate totuºi “pozitiv㔠ale mass media statale: cea de a fi o
contrabalanþã în raport cu abuzurile sistemului mediatic. Astfel,
interesele unor puternice grupãri economice ºi politice pot fi echilibrate
tocmai prin existenþa unui puternic sector al mass media statale,
contribuind la menþinerea diversitãþii punctelor de vedere în presã,
mai ales dacã interesele statului ºi ale oligarhilor nu corespund (cazul
Rusiei, în special). În România, menþioneazã jurnalistul Radu Herjeu,
existenþa oficiosului Vocea României a adus un sprijin construirii
imaginii celorlalte ziare ca independente: existenþa unui cotidian -
exponent al poziþiei guvernului - “fãcea ca alte ziare… sã capete un
aer obiectiv” (2000: 161). Punctul vulnerabil al gazetelor guvernului
este însã cel observat de acelaºi autor: “Presa este deþinutã de guvern
ºi trebuie sã protejeze status-quo-ul acestuia. Nu este decît o prelungire
a guvernului, fãrã personalitate proprie” (idem: 20). Formula poate fi,
într-o anumitã mãsurã, aplicatã ºi oficiosului guvernului de la Chiºinãu
Moldova Suveranã. Oricum, acestea sînt regulile jocului ºi, ce-i
important, jocul se produce cu cãrþile deschise. Chiar ºi în cazul
sprijinului vãdit exagerat, acordat de Moldova Suveranã în campania
electoralã din anul 2001 formaþiunii politice guvernamentale “Alianþa
Braghiº”.

103
 În situaþia în care sursele de bazã ale existenþei presei – vînzarea
tirajelor ºi vînzarea spaþiilor publicitare - nu-i pot asigura o existenþã
decentã, apare explicabilã miza pe injecþii financiare externe. Spaþiul
informaþional devine o arenã de competiþie pentru cîºtigarea subsidiilor
ºi sponsorizãrilor. Independenþa mass media în acest caz este mai
degrabã mimatã. Cu atît mai mult cã cei care investesc într-o ediþie
sau alta, respectiv “comandînd muzica” (urmãrind, ca regulã, certe
scopuri politice), preferã sã rãmînã dupã culise. Astfel, adevãratul
patron al publicaþiei, cel ce-i asigurã supravieþuirea, în pofida, de fapt,
a unei logici economice elementare, rãmîne în anonimat (dupã cum
sînt camuflate ºi datele despre indicii economici ai întreprinderilor mass
media, cifrele reale ale tirajului). Or, cunoaºterea de cãtre cititor
(telespectator, radioascultãtor) cã ediþia pe care o cumpãrã, postul de
televiziune sau radio pe care-l urmãreºte, aparþin cutãrui sau cutãrui
oligarh, cutãrei sau cutãrei firme, ar însemna un joc onest al mass
media, efectuat cu cãrþile deschise. Deocamdatã însã prevaleazã situaþia
în care, în mai multe cazuri, presa ce se declarã independentã, de fapt,
deserveºte anumite interese corporative, realizîndu-le, în special, prin
recurgerea la aºa-numita “reclamã camuflatã”, rãsplãtitã prin subsidii
oculte. Este dificil a vorbi în aceste condiþii despre o linie politicã stabilã
a ziarului. Constantã la cele de partid, ea apare, de multe ori, fluctuantã
în cazul celor zis independente. Tineretul Moldovei, de exemplu, în
decurs de cîþiva ani a oscilat între tendinþele prosnegur, antisnegur,
antilucinschi, prolucinschi, devenind, în cele din urmã prodiacovist.
Anumite periodice, oricum, încearcã sã nu depindã de presiunile
guvernului sau ale concernelor oligarhice, ale grupãrilor politice, dar,
ca ºi în alte spaþii geografice unde este prezentã fragilitatea democraþiei,
aceastã presã, “conceputã drept un serviciu public pentru cetãþeni ºi
nu drept o instanþã loialã autoritãþilor, potentaþilor ori asociaþilor
acestora, chiar dacã ºi se manifestã, fãrã îndoialã, ca fiind influentã,
este totuºi un lucru de excepþie” (Toussaint, 1995: 11). Servilismul
politic constituie un pericol real, recunoscut de înºiºi jurnaliºtii ca fiind
dãunãtor bunei funcþionãri a mass media: “Mã întîlnesc deseori cu

104
colegii de breaslã care îmi povestesc, - mãrturiseºte un jurnalist, -
despre atmosfera de lucru din unele echipe ziaristice, greu de înþeles în
ziua de azi: textele jurnalistice trebuie sã treacã zilnic proba servilismului
politic” (Reniþã, 1999: 27).
Este evident, intransparenþa în activitatea mass media se va menþine
atîta timp cît mijloacele de comunicare nu vor prezenta o realã valoare
comercialã. La moment însã un numãr tot mai mare de ediþii periodice,
staþii radio ºi tv, care s-au constituit ca ediþii independente ºi au gustat
din aerul binefãcãtor al libertãþii în faza iniþialã a democratizãrii,
confruntîndu-se cu greutãþi de ordin financiar, îºi pierd independenþa
ºi trec sub aripa unor puternice grupuri economico-financiare. O
imagine reprezentativã a unei astfel de evoluþii prezintã experienþa
Federaþiei Ruse. Procesul de concentrare a mass media în mîinile unor
puternice grupuri oligarhice este aici în plinã desfãºurare, antrenînd
monopoluri influente din sfera industriei petroliere ºi a gazului gen
“Gazprom”, “Lucoil”, grupuri financiare “Onexim-Bank”, “Most”, cel
controlat de B.Berezovskii º.a. În viziunea analiºtilor, accederea la
stãpînirea mass media pentru aceºti noi stãpîni înseamnã nu o investiþie
de afaceri, dar “un mijloc de ofensivã ºi de apãrare” (cf.: Ñðåäà,
1998, N 6: 6), avînd ºi o sarcinã foarte concretã: “la o orã dupã
anunþarea datei alegerilor sã punã în miºcare mecanismele acestora”
(Aðãóìåíòû è ôàêòû, 1997, N 16: 2). Este evident cã mass media
încep sã prezinte, atît pentru instituþiile guvernamentale, cît ºi pentru
cercurile de afaceri, un important interes mercantil, în perspectiva
instrumentalizãrii influenþei asupra auditoriului. “Pentru a-ºi rezolva
propriile interese, - noteazã un comentator, - se recurge la influenþã
asupra opiniei publice. Cîmpul informaþional în acest fel devine deformat
ºi orientat spre evenimente semnificative doar pentru 0,0001% din
populaþie” (Ìîðîçîâ, 1998: 9).
Consideraþiile mediologiei actuale converg, în principiu, asupra
faptului cã în bãtãlia pentru democratizarea spaþiului mediatic se
confruntã trei logici: logica pieþii, logica statului, logica miºcãrilor sociale,
ºi cã numai cea de la urmã îi permite cetãþeanului sã-ºi cîºtige un loc

105
plenar ºi activ în cadrul sferei publice (cf.: Wolton, 1992). Traiectoria
dezvoltãrii miºcãrilor sociale în Republica Moldova a urmat un fãgaº
similar celor încetãþenite deja în practica democraþiilor occidentale:
transformarea miºcãrilor sociale în partide politice. Þinînd cont de faptul
cã credibilitatea societãþii în faþa apartenenþei partidice a fost subminatã
de anii totalitarismului, precum ºi de faptul prezenþei masive în noua
clasã politicã a reprezentanþilor vechii nomenclaturi, de incerta evoluare
spre constituirea clasei medii care ºi-ar putea asuma o mai mare
pondere politicã, este evident cã întrebarea vizînd reprezentativitatea
acestor formaþiuni politice rãmîne deschisã. Este dificil a pronostica
azi dacã viitoarea participare politicã va lua cu timpul forma unor miºcãri
sociale de alternativã, aºa cum anumite semne ale acestui fenomen
apar în Occident, ca expresie a distanþãrii dintre sfera puterii ºi viaþa
socialã ordinarã, reprezentînd acel “flux de rãspunsuri ale unei mase
nediferenþiate ºi eterogene în faþa hãrþuielii sondagice a ideilor,
evenimentelor ºi a personalului politic” (Thibaud, 96: 70). În prezent
însã viaþa politicã a republicii este dominatã în mod hotãrît de partide.
Mass media constituie pentru partide o extraordinarã resursã de
legitimare ºi influenþã politicã. De notat cã, spre deosebire de Rusia,
unde partidele tind spre pãtrunderea în mass media de informare
generalã, manifestã insistenþã în utilizarea spaþiilor presei fãrã
apartenenþã partidicã, în Republica Moldova partidele tind sã dispunã
de ziare proprii, acestea la rîndul lor, practic fãrã excepþie, manifestînd
ambiþii de a se prezenta drept ziare naþionale. Nu lipseºte însã nici
fenomenul invers: transformarea presei naþionale în “ziare de partid”,
partizanatul politic promovat de mass media ce se declarã, pentru
mãrirea credibilitãþii, drept independente ori au statutul de instituþie
publicã. Dacã angajarea politicã a unei publicaþii de partid poate fi
justificatã, tendinþa de afiliere politicã uºor deductibilã a unei publicaþii
cu pretenþii de a avea un statut de imparþialitate nu are nimic comun cu
noþiunea de fair play. “Logica partidelor” strîmtoreazã însã aºa-numita
“logicã a mass media”. Competiþia partidelor stimuleazã acapararea
mass media: efectul lor amplificator nu este nicidecum de neglijat.

106
Configuraþia istoricã face din majoritatea periodicelor actori politici,
aducînd mass media în ansamblu, aºa cum recunosc observatorii, “în
capcana ultrapolitizãrii” (Moldova Suveranã, 1996, 20 noiembrie).
Se impune astfel modelul unui jurnalism politic-interpretativ, de multe
ori agresiv ºi impulsiv, iar viziunile pluraliste realizate în cheia juxtapunerii
sînt substituite prin pluralism de confruntare. Ca rezultat, creºte pericolul
alunecãrii spre reducerea complexitãþii conflictelor politice, spre
declarativismul subiectiv, impunerea propriei poziþii drept adevãr în
ultimã instanþã, în definitiv, spre superficialitate. Iar jurnalismul
superficial, conjugat cu angajamentul politic, devine ºi mai superficial
ºi, practic, manipulativ. Oricît de paradoxal ar pãrea, dar în consecinþã,
în loc de exercitare a acþiunii de generare a consensului, jurnaliºtii,
conform observaþiei lui Klaus von Beyme, “consolideazã tendinþa clasei
politice spre autonomie” (1995: 84).
Interesul politic impune mass media obiective specifice, tinde sã
aserveascã pînã ºi ediþiile ce se declarã independente. Constatãrile
observatorilor strãini sînt, de exemplu, categorice în aceastã privinþã:
“Mass media din Moldova sînt finanþate, direct ori indirect, de partide
politice ori de structuri politice. În consecinþã, mass media sînt foarte
politizate” (Lange, 1997: 145). Cît priveºte instituþiile mass media aflate
sub oblãduirea puterii, este clar cã colaborarea aici este implicitã.
Monitorizarea programului politico-analitic al Televiziunii moldoveneºti
ªapte zile a demonstrat, spre exemplu, cã 30 % din timpul acestei
emisiuni a fost oferit interviurilor cu reprezentanþii fracþiunii parlamentare
– deþinãtoare a pîrghiilor de conducere a forului legislativ ºi a
executivului, fracþiunii opoziþiei revenindu-i 3,6 %, tot atît cît ºi celorlalte
formaþiuni politice neparlamentare (cf.: Flux, 1998: 25 noiembrie).
În fond, cele expuse confirmã faptul cã mass media ºi politica sînt
douã vase comunicante, ºi orice miºcare în una din aceste sfere este
imediat resimþitã în cealaltã. Dinamica dezvoltãrii mass media în Re-
publica Moldova demonstreazã cã ºi aici, ca ºi în alte pãrþi, este valabilã
concluzia: “mijloacele de comunicare nu numai exercitã rolul de mijloc
prin intermediul cãruia este prezentatã politica; ele însele constituie un

107
factor politic transcendental” (Sarcinelli, 1997: 11). Iar carenþele
semnalate vizînd procesele comunicaþionale în general sînt cu atît mai
evidente într-o perioadã de instabilitate, avînd un impact pronunþat
asupra societãþii în tranziþie.

3.3. Mass media ºi constituirea spaþiului public

Devenirea unui sistem democratic al mass media, stimulat de

libertatea expresiei ºi informaþiei, edificarea democraþiei pluraliste ºi
afirmarea pluripartidismului, emergenþa societãþii civile, asigurarea
dezbaterilor publice ale problemelor societãþii, - toate acestea – cu
anumite tergiversãri ºi inerente lacune în realizarea practic㠖
caracterizeazã transformãrile produse în spaþiul postcomunist, conturînd
o realitate, distinctã în mod substanþial de cea de acum cîþiva ani ºi cu
adevãrat complexã, permiþînd calificarea noului context politic ca al
unui nou spaþiu public. “Nou”, pentru cã marcheazã anularea exercitãrii
monopoliste ºi autoritare de cãtre partidul dominant a puterii în sfera
publicã, ºi încã o dat㠓nou”, pentru cã prin anumite caracteristici
esenþiale, pe care le manifestã, tinde spre ºi de-a dreptul se aliniazã la
acel spaþiu public nou (cf.: Ferry, 1992), pe care-l confirmã experienþa
occidentalã.
În viziunea lui Jurghen Habermas, noþiunea de spaþiu public (sferã
publicã), se referã la procesul de devenire a comunitãþii publice -
Offentlichkeit – (cf.: Õàáåðìàñ, 1992: 39), formate din persoane
particulare reunite in public, care este contrapusã puterii publice, în
primul rînd, puterii statului, nefiind antrenatã în mod nemijlocit în
exercitarea funcþiilor puterii. “Aceastã nouã comunitate îºi gãseºte
suportul, generînd sau folosind forme marginale (pentru secolele XVIII-
XIX – V.M.) – club, cafenea, teatru, presa…” (idem: 139), configurînd
un mediu de concurenþ㠓al tuturor celor ce se simt afectaþi de probleme
publice, fiind antrenaþi în realizarea diferitelor tipuri de schimb de opinii
asupra chestiunilor de transcendenþã publicã, fie acestea de ordin
general, vizînd majoritatea ori minoritãþile semnificative, ºi dotate de

108
capacitatea de a atrage atenþia” (Dader, 1992: 147). Într-o
cuprinzãtoare definiþie a lui Denis Reynie, citatã de Mihai Coman (1999:
146), spaþiul public desemneaz㠓discutarea problemelor de interes
public, discutare astfel organizatã încît actorii ei sînt obligaþi sã
foloseascã armele argumentaþiei ºi sã se plaseze în perspectiva
intereselor generale. Spaþiul public este “locul” participãrii politice,
înþeleasã ca expresie a intereselor ºi deliberãrii, al deciziilor ºi al
controlului puterii” (de menþionat doar cã conþinutul dezbaterilor nu se
referã doar la elementul strict politic, ci ºi la cel de ordin cultural,
cotidian etc. – V.M.). În fond, este vorba de aceeaºi piaþã, agora sau
for (mai tãrziu – parlament) ca loc de întîlnire, de circulaþie ºi de
confruntare a informaþiei, a opiniilor ºi a ideilor. Oportunã apare ºi
analogia cu piaþa, în accepþia liberalã, dupã cum remarcã C. Wright
Mills: “Aceastã idee a secolului al XVIII-lea cu privire la opinia publicã
echivaleazã cu ideea economicã a pieþii libere. Pe de o parte existã
piaþa, formatã din antreprenori care concureazã liber între ei; pe de
altã parte existã publicul, format din cercuri unde se discutã opinii
diferite. Dupã cum preþul este rezultatul negocierii anonime a indivizilor,
care sînt trataþi cu acelaºi grad de importanþã, opinia publicã este
rezultatul gîndirii personale a fiecãrui om care contribuie prin vocea sa
la corul mare. Este evident cã unii pot sã influenþeze mai mult decît alþii
asupra opiniei publice, dar nici un grup nu monopolizeazã discuþia ºi
nici nu determinã de unul singur opiniile predominante” (1973: 278-
279). Spaþiul public devine, astfel, “consubstanþial existenþei
democraþiei” (Wolton: 1992a: 34), semnele distinctive ale cãreia rezidã
în expansiunea participãrii efective a cetãþenilor la dezbateri ºi la luarea
deciziilor. Tocmai ideea spaþiului public serveºte drept punct de reper
pentru elaborarea unor conceptualizãri ale democraþiei, cum ar fi “teoria
democraþiei deliberative”, propusã de cercetãtorul american James
Bohman, care mizeazã pe dezvãluirea “deschis㔠a problemelor
societãþii ºi pe elaborarea soluþiilor în vederea rezolvãrii acestora, în
cadrul unor consultãri generale (cf.: Êðàñèí, 1999: 6). În definitiv, în
aprecierea experþilor, spaþiul public este, metaforic, “o cutie de

109
rezonanþã în stare sã scoatã antene puþin specifice, dar sensibile la
scara societãþii în ansamblul sãu, repercutînd astfel asupra sistemului
politic probleme care altfel nu ºi-ar fi gãsit soluþia în nici o altã parte”
(Perpelea, 1998: 433). Întemeiatã, conform viziunii habermasiene, pe
“autonomia fiecãrei conºtiinþe individuale ºi pe recunoaºterea reciprocã
a acestei autonomii; pe utilizarea unor tehnici raþionale de argumentare
pentru identificarea ºi promovarea adevãrului propriu” (cf.: Coman,
1999: 147), dezbaterea ºi, implicit, constituirea opiniei publice
formeazã, astfel pivotul noþiunii în cauzã. Dezbaterea ajunge astfel sã
obþinã rangul de principiu de adoptare a deciziilor politice, motivînd
raþional deciziile majoritãþii.
Axat pe ideea procesului polifonic de formare a opiniei, în cadrul
cãruia forþa devine substituitã prin înþelegere reciprocã (cf.: Õàáåðìàñ,
1992: 39), prin discursul amplu si permanent al diferitelor forþe sociale,
conceptul spaþiului public favorizeazã focalizarea atenþiei analizei asupra
dimensiunii comunicaþionale a mediului social. În fond, transformarea
constantã a faptelor private ºi a faptelor sociale în fapte publice “se
produce tocmai datoritã existenþei mass media, tocmai mass media
imprimã caracter public problemelor discutate” (Dader, 1992: 146),
ºi tocmai ele constituie, o datã cu evoluþia societãþii ºi, respectiv, a
spaþiului public - întrucît mutaþia tehnicilor de comunicare afecteazã
semnificativ relaþiile sociale ºi natura acestui spaþiu, - acel “loc” deschis
care-ºi asumã un rol politic, cel de mediere (instaurînd “o dialecticã
între singular ºi colectiv” – Lamizat, 1994: 161) între stat ºi societate.
Habermas evidenþiazã, astfel, douã ipostaze ale puterii: cea emergentã
în procesul comunicãrii ºi cea exercitatã în mod administrativ: “ În
activitatea comunitãþii politice se întîlnesc ºi se încruciºeazã douã
procese contrare: pe de o parte, constituirea comunicaþionalã a puterii
legitime, care apare în cadrul procesului de comunicare, liberã de orice
constrîngeri… pe de altã parte – o astfel de asigurare a legitimitãþii
prin intermediul sistemului politic, cu ajutorul cãreia puterea
administrativã încearcã sã dirijeze comunicarea politic㔠(Õàáåðìàñ,
1992: 50). In consecinþã, rolul exercitat de mass media conferã o mai
mare vizibilitate activitãþii guvernative, aceasta devenind mult mai
110
susceptibilã de a fi supusã presiunilor. În cazul inconsistenþei guvernãrii
ori a lipsei soluþiilor oferite, atitudinea provenitã din spaþiul public
conduce la sancþionãri grave din partea electoratului (ca sã ne referim
la exemple concrete, cazul preºedinþiei lui Emil Constantinescu ori al
PNÞCD în alegerile din anul 2000, în România, precum ºi al PDAM
(alegerile din 1998) ºi al PFD, PD, PRCM (alegerile din 2001 în
Moldova).
Mass media contribuie la organizarea socialã a dezbaterilor ºi
amplificã dialogul social democratic, convertindu-se într-o condiþie
esenþialã a evoluþiei democratice: “Democratizarea societãþii trece
prin democratizarea ºi pluralizarea comunicãrii”, - remarcã Elisabeth
Noelle-Neumann (1995); opinia publicã, în viziunea acestei autoare,
are douã surse: una dintre ele constituie mass media (1995: 207).
Conform unei pãreri unanim acceptate, opinia este publicã pentru cã
este împãrtãºitã, în al doilea rînd, last, but not least, pentru cã este
publicatã. Încã Alexis de Tocqueville accentua funcþia pe care anumite
publicaþii o exercitã în diferite sfere ale vieþii democratice în calitate de
elemente structurale ale diverselor opþiuni politice, care armonizeazã
interesul particular ºi cel general, conjugã imperativele “identitãþii
mesajului ºi a simultaneitãþii receptãrii” ºi construieºte astfel un nou
liant social (1995: 140), iar Gabriel Tarde în paginile lucrãrii sale
L’opinion et la foule, publicatã în anul 1901, referindu-se la funcþiile
presei, manifestate în diferite circumstanþe, accentua specificul ei ca
formã de circulare a ideilor.
În circumstanþele actuale comunicarea politicã este considerat㠓o
condiþie a funcþionãrii spaþiului public extins” (Wolton, 1992a: 31).
Extins, datoritã sporirii complexitãþii problemelor abordate în cadrul
discuþiilor publice, antrenãrii în viaþa politicã a unui numãr tot mai mare
de cetãþeni, creºterii rolului politicii în socitatea contemporanã. Dar,
totodatã, ºi datoritã expansiunii mijloacelor moderne de comunicare
de masã, fapt care a permis calificarea societãþilor occidentale actuale
drept “societãþi mediatice”, “mediocraþii” (Donsbach, 1995) ori
“democraþii centrate pe mass media” (Swanson, 1995).

111
 Consemnînd caracteristicile acestui nou spaþiu public, Alain Touraine
(1992) remarcã necesitatea revizuirii schemelor politice tradiþionale la
examinarea acestuia ºi aratã, în consens cu Dominique Wolton, cã
politicienii trebuie sã se obiºnuiascã sã împartã spaþiul public cu
mijloacele de comunicare ºi cu opinia publicã, cu care se aflã într-o
relaþie dinamicã ºi dialecticã (cf.: Nunez, 1997: 219). Tocmai aceºti
trei actori – politicienii, mass media (jurnaliºtii) ºi opinia publicã
(exprimatã prin intermediul sondajelor de opinie) determinã specificul
spaþiului public actual. În cadrul unei analize pertinente a modelului
propus, D. Wolton (1992: 28-46) dezvãluie consubstanþialitatea
interacþiunii dintre actorii nominalizaþi, care este determinatã de
circulaþia simultanã a discursurilor acestora, generînd procesul de
comunicare politicã ºi fiind asiguratã de ea. Conþinutul contradictoriu,
polemic al acestor discursuri în cadrul interacþiunii în spaþiul public (ºi,
implicit, specificul comunicãrii politice produse) este explicat de autor
prin poziþiile pe care se plaseazã în realitate fiecare dintre actori, prin
diferenþa obiectivelor pe care le urmãresc, precum ºi prin caracterul
distinct al legitimitãþii de a se exprima public asupra politicii, deþinute
de aceºtia. Astfel, politicienii dispun de legitimare “reprezentativã”,
acordatã de actul electoral; legitimarea mass media ºi a jurnaliºtilor
este bazatã pe dreptul de a deþine ºi de a difuza informaþia (ºi critica);
în cazul sondajelor ºi opiniei publice, legitimarea este de ordin ºtiinþific
ºi tehnic. O atare abordare a spaþiului public oferã oportunitatea unei
viziuni ajustate a societãþilor democratice actuale, marcate prin
interacþiunea dintre actorii politici, sistemul mediatic ºi opinia publicã.
De notat cã într-o astfel de reprezentare mass media le revine un rol
esenþial în configurarea ºi funcþionarea unui spaþiu public multistructurat
ºi interactiv, în care mijloacele de comunicare obþin deopotrivã atît
statutul de instrument al dialogului ºi al dezbaterii publice între interesele
sociale ºi politice, îndeplinindu-ºi misiunea de mediere simbolicã, de
informare, precum ºi de interpretare a realitãþii, de vizualizare a politicii,
(justificînd astfel utilizarea masivã ºi intensã a mijloacelor de
comunicare, precum ºi conþinuturile politice crescînde ale acestora),

112
cît ºi statutul de protagonist. Astfel, mass media, jurnaliºtii, se plaseazã
acum în interiorul agorei politice, iar spaþiului public îi poate fi conferitã
calificarea de spaþiu public mediatic.
Este evident cã aceastã nouã sutuaþie datoratã statutului ascendent
pe care ºi-l asumã mass media genereazã ºi anumite pericole ºi
probleme. Pe de o parte, mass media creeazã un nou ºi adevãrat
spaþiu public. Pe de altã parte, ele pot crea, în acelaºi timp, un spaþiu
public fals, care “chiar ºi în cazul utilizãrii referenþiale, se poate depãrta
de realitate” (Monzon, 1996: 339). Cercetãtorul spaniol Jose Dader
identificã, de fapt, o listã întreagã de “pãcate capitale” ale mass media
(aplicabilã, în fond, ºi jurnalismului moldovenesc), printre care figureazã,
de altfel, corporativismul, complicitatea în camuflarea informaþiei,
intervenþia în viaþa privatã ºi discreditarea transparenþei, “îmbrãþiºarea”
cu puterea ºi opacitatea publicã a instituþiilor, anchilozarea mintalã a
jurnaliºtilor, simplismul în tratarea realitãþii, servilismul în faþa celebritãþii
ºi insensibilitatea la problemele cetãþeanului comun,
incomprehensibilitatea realitãþii reflectate (cf.: Dader, 1992: 170-178).
În acelaºi timp, este real, dupã cum demonstreazã analizele
întreprinse ale impactului mass media asupra conºtiinþei sociale,
decalajul potenþial dintre modalitãþile mediatice ºi problema consonanþei
ºi a capacitãþilor de percepþie ale audienþei (Noelle-Neumann, 1995)
sau faptul cã sistemelor democratice moderne le este proprie “o
vulnerabilitate bine definitã a politicilor de masã în raport cu invitaþia
de a se angaja în politicã, fãcutã întregului ansamblu al populaþiei, cea
mai mare parte a cãreia a fost inactivã din punct de vedere istoric ºi
politic” (Cornhauser, 1988: 238). Cea din urmã observaþie este, poate,
mai oportunã decît altele în contextul considerãrii constituirii spaþiului
public în Republica Moldova. Factorul asupra cãruia indicã William
Cornhauser deþine, în condiþiile Republicii Moldova, o importanþã de
prim rang. Pe de altã parte, însãºi instituþionalizarea opiniei publice se
aflã abia în stare incipientã. De aceea, aplicarea paradigmei lui Wolton
la realitãþile moldave este posibilã doar þinînd cont de situaþia concretã,
mai întîi de toate, de faptul cã din cei trei protagoniºti ai spaþiului public,

113
vizaþi de autorul francez, sondajele de opinie în Republica Moldova,
reprezentînd opinia publicã, constituie deocamdatã o practicã mai mult
sporadicã, realizarea lor revine doar cîtorva servicii ºi centre care se
activizeazã mai ales în perioadele campaniilor electorale (Opinia,
Institutul de tehnologii sociale, Captes, Socium-Moldova, Civis
º.a. - despre posibilitãþile reale ºi rezultatele modeste ale activitãþii
acestora – cf.: ×èáîòàðó, 2000).
Mai evoluatã este situaþia cu mass media în calitatea lor de mediatori
ºi actori ai spaþiului public. Elementele noi înregistrate în sistemul
mediatic al republicii (cf.: paragrafele 3.1. ºi 3.2. ale prezentei lucrãri)
ilustreazã, neîndoielnic, tendinþa mass media spre o prezenþã cît mai
pronunþatã în spaþiul public. Dacã raportãm însã aceste transformãri
la caracteristicile unei “democraþii centrate în mass media”, aºa cum
apar ele în conformitate cu exigenþele determinate de experþi: a)
modernizarea mijloacelor de comunicare care transformã în mod
radical formele comunicãrii sociale ºi politice; b) modernizarea formelor
de concepere a politicii ºi a exercitãrii guvernãrii; c) dinamica nouã a
relaþiilor stabilite între politicieni, pe de o parte, ºi profesioniºtii mass
media, pe de altã parte, axatã pe concurenþã ºi competiþie pentru
controlul conþinutului politic al canalelor mediatice (cf.: Swanson, 1995:
10-17), cu toate semnele ce indicã o oarecare apropriere a acestor
trãsãturi ºi de cãtre sistemul mediatic din Moldova, devine totuºi evident
cã nu putem vorbi deocamdatã despre “Republica Moldova -
societate “mediatic㔠ca despre un fapt împlinit.
În condiþiile în care cercetãtorii atestã situaþii complicate ºi
paradoxale în evoluþia mass media din Republica Moldova (“…Numiþi-
mi vreun ziar care are tirajul mai mare de 25000 de exemplare. Existã
unul sau douã. Iar celelalte – 2000, 5000, 6000. ªi atît. Atunci cînd
electoratul constituie 2,5 milioane de oameni…” – Ðóñíàê, 2000: 109),
este dificil a vorbi despre acel spaþiu public “hipermediatizat”, invocat
de Ioan Drãgan (1996: 5). Ceea ce se produce cu adevãrat în
Republica Moldova în aceºti ani ai tranziþiei, ca de altfel ºi în alte þãri
postcomuniste, este fenomenul calificat de Daniela Roventa-Frumuºani

114
drept “supramediatizare a scenei politice” (1999: 228). P r o b a b i l ,
tocmai în acest sens trebuie interpretatã ºi observaþia cercetãtoarei
Ala Belostecinic cu privire la “spaþiul informaþional supraîncãrcat ºi
suprasaturat” (2000: 15).
Oricum, transformãrile sistemului mediatic din Republica Moldova
au fost esenþiale ºi au avut semnificaþia primilor paºi pentru constituirea
unui spaþiu public real. Din moment ce în Republica Moldova, ca ºi în
România, în care “modelul propagandist (centrat pe atotputernicia
emiþãtorului, pe instrumentalizarea mass media ºi pe victimizarea
receptorului) este pus în cauzã în favoarea unui model cognitiv bazat
pe capacitatea de utilizare a mesajelor ºi satisfacþiilor unui receptor
devenit utilizator de produse politico-mediatice, selecþionate într-un
mod activ” (Pelissier, 1998b: 10), mass media ºi-au putut realiza cu
adevãrat misiunea de mediere în cadrul sferei publice, devenind un
suport al schimbãrii, o supapã a eliberãrii energiei latente a maselor.
Spre deosebire de România însã, în Republica Moldova acest proces
s-a desfãºurat treptat, fiind sincronizat cu desfãºurarea în republicã a
primelor reforme “restructuriste”, cu apariþia ºi consolidarea miºcãrii
pentru democratizarea societãþii ºi renaºterea naþionalã.
Primele manifestãri ale atitudinii critice faþã de putere, faþã de politica
regimului (un element constitutiv al spaþiului public habermasian) se
datoreazã intelectualitãþii (un alt element semnificativ, evidenþiat de
sociologul german), care a stat la originea apariþiei unor nuclee (cenaclul
Mateevici, de exemplu) ale viitoarei miºcãri civice de masã.
Comentînd fenomenul, tipic pentru þãrile postcomuniste, Timothy Garton
Ash noteazã: “Este cert, tocmai masele care au ieºit în stradã în toate
þãrile Europei de Est, determinînd cãderea vechilor guvernanþi. Dar
politica revoluþiei nu a fost acþiunea nici a muncitorilor, ºi nici a þãranilor.
Ea a fost opera intelectualilor: dramaturgul Vaclav Havel, medievistul
Bronislaw Geremek, redactorul-ºef catolic Tadeuº Mazowiecki,
pictorul Barbel Bohley la Berlin, dirijorul Kurt Masur la Leipzig…”
(Ash, 1990: 425).
Publicarea în revista Nistru (1988, N 4) a articolului lui Valentin

115
Mândâcanu “Veºmîntul fiinþei noastre” a marcat implicarea
intelectualitãþii, a scriitorilor din Republica Moldova în procesul de
revendicare a principiilor politico-sociale noi, constituind, într-un fel,
un semnal al descãtuºãrii. Publicarea unor scrisori, semnate de grupuri
de intelectuali, în sprijinul ideilor noi, mitingurile de solidaritate,
culminate cu Marea Adunare Naþionalã, a consemnat un reviriment
spre o dezbatere democraticã de idei ºi o participare activã a cetãþenilor
în viaþa publicã. “A venit timpul sã spunem lucrurilor pe nume”, - scria
în memorabilul sãu eseu Pãmîntul, apa ºi virgulele scriitorul Ion Druþã,
un recunoscut lider de opinie al primilor ani ai tranziþiei. Prin aceasta
ºi alte lucrãri publicate în aceºti ani, Druþã a tins sã spunã cuvinte
amare, dar necesare despre pãmîntul bîntuit de catastrofa ecologicã,
dar mai ales despre Istoria ºi spiritualitatea poporului, sã completeze
reprezentãrile cu privire la trecut, sã transmitã mesaj amar generat de
realitãþile triste. Evidenþierea rãdãcinilor fenomenelor reprobabile ce
trebuie extirpate, stimularea gîndului cu privire la imperativul schimbãrii,
al luptei cu psihologia favoriþilor impostori ai timpului constituie
conþinutul acestei lucrãri memorabile. Rezonanþa cuvintelor druþiene
“Pãmîntul, istoria ºi limba sînt, în esenþã, cei trei stîlpi pe care se þine
neamul” a fost de proporþii uluitoare. Explozia sentimentelor provocate
de reticenþele ºi denaturãrile ce afecteazã istoria a caracterizat lucrãrile
publicate în aceastã perioadã de un alt lider de opinie, scriitorul Dumitru
Matcovschi. Adevãrul ca aer al renaºterii (titlul unei culegeri de
publicisticã, apãrute cu o operativitate semnificativã) a condensat, în
fond, direcþia ºi spiritul transormator al epocii noi care demara (cf.:
Moraru, 1990: 17-19).
Controlul sferei publice începe sã le scape autoritãþilor, care încearcã
sã-ºi mobilizeze presa pentru a contracara acþiunile contestatare, tratate
ca “extremiste” (articolul maliþios al lui Valerii Efremov publicat în
Ñîâåòñêàÿ Ìîëäàâèÿ, cel al lui Vitalie Atamanenco, “Averse, reverse
ºi extremitãþi. Ce se vorbeºte la întrunirile asociaþiilor neformale, publicat
“ în Moldova Socialistã din 24 iulie 1988, ca sã ne referim doar la
douã exemple). Dar atmosfera social-psihologicã generalã determinã

116
schimbarea, mai întîi timidã, apoi tot mai pronunþatã, a tonalitãþii
publicaþiilor, care încep sã manifeste o deschidere spre dialog, spre
prezentarea diferitelor opinii ºi puncte de vedere. Relevantã, în acest
sens, este apariþia în paginile cotidianului Ñîâåòñêàÿ Ìîëäàâèÿ
(1989), organul Comitetului Central al PCM, a articolului de atitudine
criticã faþã de incapacitatea guvernanþilor de a pãtrunde sensul
evenimentelor de anvergurã, semnat de Anatol Plugaru, colaborator
al CC. De acum înainte, metamorfoza mass media – de la invective
aduse miºcãrii de renaºtere naþionalã, de la acuzaþii grave adresate
participanþilor în cadrul mitingurilor la colaborare - este tot mai evidentã,
apariþia primelor publicaþii alternative (Glasul, lansat în martie 1989
de un grup de iniþiativã de intelectuali moldoveni, sprijinit de scriitorul
Ion Druþã, - editarea primelor numere ale acestei publicaþii a fost
posibilã doar peste hotarele republicii, - precum ºi apariþia în iunie
1989 a buletinului informaþional al Frontului Popular din Moldova
Deºteptarea) consfinþind definitiv demonopolizarea ºi diversificarea
sistemului mediatic.
Schimbarea peisajului mediatic, favorizatã de adoptarea Legii Presei
prin care se stipula posibilitatea editãrii publicaþiilor fãrã o autorizare
specialã, s-a produs prin afirmarea presei de opinie, atît de adecvate
spaþiului public emergent (fapt consemnat ca fiind caracteristic ºi altor
þãri, de exemplu, Germania de Est în care, dupã cum aratã într-un
studiu consistent Roger Delbarre (1999: 53), spaþiul public se
structureazã în jurul modelului de comunicare reprezentat prin presa
de opinie), urmînd ca pe parcursul anilor sã se manifeste o presã,
înþeleasã ca întreprindere comercialã, în corespundere cu modelele
occidentale contemporane, sã se impunã tenhicile marketingului în
comunicarea socialã, implicînd, dupã cum remarcã J.Habermas în
prefaþã la cea de-a ºaptesprezecea ediþie în limba germanã a cãrþii
sale Spaþiul public, “primatul normelor spectacolului ºi ale
reprezentãrii, în detrimentul argumentãrii ºi al expresiei” (apud:
Delbarre, 1999: 31). În cazul unor astfel de evoluþii ce contureazã
creºterea audienþei, dar ºi proliferarea unor conþinuturi noi, marcate

117
de senzaþionalism, aratã, în aceeaºi ordine de idei, Jose Roca, “s-ar
pãrea, la prima vedere, cã se produce o extindere enormã a spaþiului
public, sporeºte posibilitatea cetãþenilor de a face schimb de opinii,
de a dialoga, atît între ei, cît ºi cu instituþiile (teledemocraþia) prin
intermediul diferitelor mijloace de comunicare, ºi cã aºa numita
“societate informaþional㔠presupune o amplificare a democraþiei ºi a
spaþiului public în proporþii inimaginabile, dar acest lucru nu se produce.
Poate va fi posibil în viitor” (1999: 131). Avertizãrile, provenite dintr-
o experienþã mai avansatã ºi mai verificatã în timp, sînt, indiscutabil,
utile ºi ar putea ajuta la evitarea aspectelor ce diminueazã potenþialul
mass media ca element constitutiv ºi reconfortant al spaþiului public.
Observãm însã cã ºi în cazul Republicii Moldova evoluþia sistemului
mediatic - cu toate aspectele pozitive ce le comportã, inclusiv, afirmarea
unei prese de vocaþie criticã (Sãptãmîna, Flux, Jurnal de Chiºinãu,
fie ele mai mult ori mai puþin “independente”) - produce aceleaºi efecte
diminuante asupra cãrora avertizeazã cercetãtorii. Deºi în cazul unei
societãþi în tranziþie gãsirea unei justificãri poate fi mai uºoarã: de
exemplu, deficienþele democraþiei în devenire.
În general însã, un spaþiu public consistent nu numai exteriorizeazã
dispoziþiile ºi opiniile forþelor care se manifestã în cadrul lui, dar, conform
viziunii habermasiene, le argumenteazã, sporind astfel potenþialul
influenþei comunicaþionale. Respectiv, este foarte importantã
“calitatatea” mass media, antrenarea lor plenarã, bazatã pe dezvãluirea
argumentelor, în dezbaterea problemelor publice. Este vorba, în special,
de consolidarea unui astfel de sector al mass media ca “jurnalismul de
investigare”. Analiza acestei direcþii jurnalistice, întreprinsã de profesorul
Dumitru Coval, dezvãluie însã c㠓actuala calitate a jurnalismului de
investigare (în varianta moldoveneascã) deocamdatã lasã de dorit. O
parte însemnatã de materiale din paginile presei periodice, care pretind
a se numi creaþii publicistice cu statutul jurnalismului de investigare, au
în conþinutul lor multe secvenþe superficiale, unde lipsesc analiza
profundã, viziunea analiticã asupra problemei examinate, sugestiile ºi
recomandaþiile jurnalistului-cercetãtor” (1998: 93-94).

118
 În definitiv, nu putem sã nu subscriem la pãrerea mediologului
american Peter Gross care, în studiul sãu consacrat evoluþiei presei în
România postcomunistã, a accentuat: “În lumea Europei Centrale ºi
de Est de dupã 1989, sfera publicã este la fel de neorganizatã ca ºi
celelalte sfere cu care ar trebui sã fie corelat㔠(1999: 100). Cu toate
acestea, ar fi incorectã atît neglijarea contribuþiei aduse de mass media
din Republica Moldova la structurarea spaþiului public emergent, cît ºi
subaprecierea rolului care i-a revenit ºi-i va reveni ºi în continuare în
acest ansamblu complex de relaþii sociale.

119
Capitolul 4.
Implicaþiile politice ale mass media
4.1. Conþinuturile politice ale mass media

Descoperindu-ºi capacitatea de a stimula, în cadrul primelor

evenimente ale tranziþiei, dezbaterea publicã, mai mult decît atît, de a
o direcþiona ºi de a o influenþa, mass media ºi-au asumat cu entuziasm
rolul tot mai ademenitor pentru ele de actor politic, cãruia i-au imprimat
pe parcurs diferite nuanþe, autopostîndu-se fie în calitate de arbitru, fie
de mentor, fie de coordonator al opiniei publice. Lectura politicã a
evenimentelor a obþinut primatul, estompînd celelalte componente ale
actului jurnalistic. Consecinþa cea mai relevantã a acestei noi siuaþii a
fost politizarea considerabilã a mass media, a conþinutului publicaþiilor,
în primul rînd. De notat cã în contextul dat atribuim termenului politizare
nu atît sensul practicii abuzive de a conferi un caracter politic
fenomenelor ce nu comportã un asemenea caracter, dupã cum apare
explicatã noþiunea în Dicþionarul politic al lui S. Tamaº (1993: 209),
cît sensul impunerii unei finalitãþi politice anumitor acte ºi discursuri,
sensibilizãrii asupra implicãrii politice a unor probleme. Este evident
cã aceastã politizare nu putea fi decît altã, o “politizare nouã”
(Korkonossenko, 1997: 82), deosebitã de cea proprie perioadei
sovietice. Dispariþia barierei directiviste a determinat transformarea
radicalã a caracterului angajãrii politice, sensibile de acum înainte la
atmosfera generalã a societãþii, iar pe parcurs, în procesul structurãrii
societãþii ºi a constituirii multipartidismului, la interesele diferitor grupuri.
Trãsãtura comunã care unea însã experienþa diverselor publicaþii a

120
fost acordarea masivã a spaþiului sãu subiectelor cu caracter politic:
mass media au devenit terenul principal al discuþiilor ºi al jocului politic.
Nici chiar revistele pentru copii ºi adolescenþi n-au rãmas în afara
luptelor politice, iar în unele publicaþii pînã ºi paginile destinate copiilor
au început sã aparã cu generice de tipul Parlamentul copiilor
(Sãptãmîna), în cadrul acestei rubrici adresarea cãtre micii cititori
fiind nu alta decît “dragi parlamentari!” Situaþia datã a suscitat unele
atitudini, provenite din încercarea de a-i aminti jurnalismului despre
misiunea sa de mesager, de cronicar al evenimentelor. “Politica este o
pistã strãinã”, încerca sã-ºi readucã colegii la înþelegerea clasicã a
rostului profesiei jurnalistul Valeriu Vasilicã (1995: 5). Avertizãri asupra
excesului politicii în paginile mass media au rãsunat în aceastã perioadã
ºi în alte spaþii: “Mediaticul e sufocat de politic. Mediaticul ºi odatã cu
el publicul. Publicul blocat de politic. TVR trebuie sã hotãrascã: face
televiziune sau face politicã…..Urgenþã: depolitizarea televiziunii. Acum
ea nu e independentã faþã de politic, ci blocatã de acesta. Din cauza
politizãrii ei, ea nu poate fi public㔠(Ghiu, 1998: 4). Era, de fapt,
aceeaºi lamentaþie ca ºi cea aparþinînd cercetãtorului italian Paolo
Murialdi, care nu înceteazã sã se pronunþe categoric despre situaþia
jurnalismului italian: “Prea multã politicã în mass media” (1993: 157).
Or, tocmai acest din urmã exemplu, cu referire la o þarã cu o democraþiei
avansatã, demonstreazã cã tentaþia politicii este universalã ºi irezistibilã,
cu atît mai mult într-o societate în tranziþie, în care participarea politicã,
angajarea totalã a mass media prezintã mai degrabã nu o anomalie, cît
o desfãºurare fireascã a evoluþiei acestora. Vom încerca sã arãtãm în
continuare cum s-a realizat aceastã apropiere a mass media de politicã,
alegînd pentru exemplificare un singur aspect din acoperirea mediaticã
a realitãþii, apãrut în prim plan în ultimii ani.
Atenþia sporitã acordatã problemelor de ordin istoric a marcat
activitatea presei chiar de la începuturile tranziþiei. Fenomenul unei
intense re-trãiri a Istoriei a dominat societatea ºi mass media în prima
fazã a tranziþiei, acelaºi interes, poate doar cu o mai micã intensitate
pãstrîndu-se ºi în anii urmãtori. Prin intermediul presei Istoria a devenit

121
un factor de primã ºi netãgãduitã importanþã a vieþii spirituale a societãþii,
aflate într-o clipã decisivã a dezvoltãrii sale. S-ar putea spune cã anume
pe acest cîmp – al Istoriei – s-a produs prima confruntare a celor
douã mentalitãþi contrapuse, a celor douã ideologii, a vechiului ºi a
noului. Cotidienele, periodicele, radioul ºi televiziunea au plasat în
primele pagini materiale ce au vizat istoria þãrii, istoria poporului, pînã
nu demult acoperitã de vãlul uitãrii sau insuficient cunoscutã. Faptele
istorice evitate sau de-a dreptul interzise au devenit prezentate acum
într-o luminã nouã, ineditã, în prim plan au apãrut personalitãþile de
prestigiu ale neamului. Angajarea în discutarea unor probleme de
stringentã acualitate, atît de importante pentru un stat ce-ºi cãuta
identitatea (consecinþele pactului Ribbentrop-Molotov, problema
identitãþii naþionale ºi a limbii romãne, provenienþa poporului gãgãuz,
chestiunea tricolorului ºi a stemei de stat), au implicat adresarea la
fapte, imagini, evenimente care dezvãluiau o altã Istorie, decît cea
admisã de oficialitãþi de-a lungul atîtor decenii. Scoase la lumina zilei,
documentele, materialele de arhivã, au dezvãluit o realitate de un
zguduitor dramatism. “Basarabia era un þipãt sfîºietor de durere ºi
deznãdejde,- a scris cu uimire pentru descoperirea ce o fãcuse unul
din autorii ziarului Tineretul Moldovei (1990, 13 martie).- Cîte familii,
cîþi oameni au fost totuºi deportaþi? Conform datelor de care dispunem,
pe liste erau incluse la 6 iulie 1949 12 860 de familii... Eºti un munte
de durere, Basarabia noastrã, ºi numai adevãrul îþi poate alina
durerea...” Cu fiecare nouã paginã testimonialã, adevãrurile care pînã
mai ieri pãreau a fi nestrãmutate, noþiunile cu alurã de axiom㠖
Octombrie, Partid – îºi pierdeau consistenþa.
În contextul noilor date, evocãrii atîtor ºi atîtor nume reîntoarse la
viaþã, multe fapte ºi evenimente au apãrut altfel, multe fenomene au
dobîndit noi dimensiuni. Adevãrurile dezolante au impus necesitatea
revizuirii reprezentãrilor formate, a orientãrilor ºi poziþiilor. Iar
publicaþiile mass media au devenit repere esenþiale în elaborarea
criteriilor de apreciere a realitãþii. Evident, capacitatea de a-ºi recãpãta
vederea s-a dovedit a avea diferite grade, ilustrînd întreaga

122
complexitate a situaþiei. Polarizarea opiniilor, expresie a polarizãrii
forþelor aflate în confruntare, s-a manifestat prin atitudini ce se excludeau
reciproc. Din ce în ce mai mult, însã, se afirma poziþia celor ce nu
acceptau deteriorarea Istoriei, celor ce pledau pentru ca sã ajungã
prin adevãrul istoric la adevãrul realitãþii (cf.: Moraru, 1990).
Desigur, pãtrunderea acestui adevãr nu s-a produs în mod
instantaneu. Treaptã cu treaptã, trecînd prin depãºirea prejudecãþilor,
indiferenþei, a inerþiei de gîndire, mass media ajungea la elucidarea
unor probleme de ordin cardinal. Istoria a devenit astfel o componentã
primordialã a politicii. În romanul lui George Orwell 1984 (unul din
primele romane din lista “literaturii interzise”, tradus ºi publicat la
Chiºunãu în anul 1991) apare o formulã memorabilã: “Cel ce stãpîneºte
azi cugetele determinã atitudinea noastrã faþã de trecut, iar cel ce
reconstituie trecutul, determinã viitorul nostru”. Rãmîne de vãzut care
este aplicabilitatea afirmaþiei, cert însã este cã o anumitã consecutivitate
se întrevede: celui ce reconstituie trecutul, societatea îi încredinþeazã
viitorul sãu. Cazul mass media este elocvent în acest sens. De notat cã
ºi în România, de exemplu, cercetãtorii remarcã focalizarea atenþiei
presei din aceºti ani asupra trecutului (cf.: Coman, 1995: 24; Roventa-
Frumuºani, 1999: 229).
Dar conþinuturile politice ale mass media nu se reduc doar la
abordarea problemelor strict politice. O trãsãturã semnificativã a
activitãþii actuale a mass media este tendinþa de politizare a unor teme,
aparent apolitice. Diverse aspecte ale vieþii, într-adevãr, nu pot fi privite,
de cele mai multe ori, în mod separat, fãrã a se þine cont de împrejurãrile
generale pe fundalul cãrora se manifestã ele. Ne-o demonstreazã, de
exemplu, abordarea de cãtre mass media a unei astfel de teme specifice
cum este cea ecologicã. Problemele de ordin ecologic deseori apar
aici integrate într-un context politic determinat, devin exploatate întru
susþinerea unei anumite poziþii politice. Chestiunea tranzitãrii prin
Moldova a reziduurilor radioactive din Bulgaria, de exemplu, a obþinut
în paginile presei moldoveneºti (1999) calitatea unei intense dezbateri
politice, cu toate rechizitele caracteristice acesteia: acuzaþii, dezvãluiri,

123
proteste. În fond, mesajul problematicii ecologice în aceºti ani a purtat
mereu ascuns implicaþii de ordin politic. De notat, cã aceeaºi
problematicã a furnizat jurnaliºtilor, dupã cum s-a observat, un arsenal
întreg de mijloace expresive. La utilizarea noþiunilor ce þin de cadrul
naturii, de ecologie se recurge pentru trasarea unor paralele destul de
uºor descifrabile, ca ºi în exemplul ce urmeazã: “Uneori mã gîndesc: în
ce parte a lumii plugarul n-ar fi smuls buruianul din rãdãcinã? La noi
neghina înãbuºã lanul. Recoltatã laolaltã cu grîul, sãmînþa a ºi devenit
elitã dominantã… (Moldova, 1993, N 11-12: 43). Limbajul metaforic,
aluziv, dar absolut transparent poate, într-adevãr, contribui la
exprimarea anumitor opþiuni politice: (“Puºlamalele, la fel ca ºi gîndacii
de colorado, s-au acomodat ºi se acomodeazã în toate situaþiile
climaterice sau politice. Puºlamalele politice, cãci de ele veni vorba, -
niºte rataþi, - se caþãrã pe toate drapelele plantate în mîinile altora.
Însã culoarea lor, de origine vãtãmãtoare, o þin camuflatã, sub scoarþa
lor schimbãtoare, acceptînd orice vopsea prozelitã pentru ca specia
lor sã se menþinㅔ(Glasul Naþiunii, 1994, N 45: 1). Pentru
publicistul Gheorghe Vodã, incultura ºi pesticidele sînt “surori agresoare,
amîndouã arme ale politicii imperiale”, care “au lucrat ºi lucreazã, prin
grave consecinþe de lungã duratã, pentru viitorul trecut, prezent ºi cel
de mîine. Prima a afectat conºtiinþele, a doua – solul. Urmaºi ai unei
moºteniri nocive, ai noºtri cetãþeni din actuala Republicã Moldova
vorbesc o limbã bolnavã. Solul, apa de sub cerul Moldovei Suverane
la fel afectate de toate chimicalele ce s-au introdus fãrã nici o noimã
lucreazã întru autonimicirea noastrã ca parte a poporului român… Ele
sînt prinosul imperiului sovietic…” (Glasul Naþiunii, 1994, N 49: 1).
Este vizibilã, în exemplele citate, tendinþa de a extinde hotarele
publicisticii pur ecologice, de a o subordona, în anumite cazuri, unor
obiective de ordin politic (cf.: Moraru, Cuzneþov, 1995: 26-27).
În fond, orice problemã, inclusã de mass media în agenda
informaþionalã a zilei, comportã posibilitatea dezbaterii ei în termeni
politici. Vom ilustra prin modul în care a fost tratatã în ultimul timp în
paginile mass media problema migraþiei, chestiune care se contureazã

124
drept “una dintre cele mai actuale ºi stringente probleme ale dezvoltãrii
contemporane a Republicii Moldova” (Moøíåàãà è äð., 2000: 4).
În cercurile jurnalistice este recunoscutã complexitatea faimoasã a
problemei migraþiei. Aspectele migraþiei sînt dezbãtute pe larg atît în
presa din Occident (imigraþia), cît ºi în cea moldoveneascã (emigraþie).
Nu este întîmplãtor deci cã problema migraþiei devine vehiculatã des
în cadrul luptelor politice.
În Occident, aceastã problemã este, în special, un atu în arsenalul
forþelor politice de extrema dreaptã care, atunci cînd îºi menþin votul
favorabil al electoratului la nivelul de 13 % (Germania) ºi 15 % (Franþa),
nu pot fi neglijate. În mod corelativ, reflectarea problemei imigranþilor
în mass media denotã aceeaºi varietate de atitudini, situate, de multe
ori, la poli extremi, cu prevalarea a douã moduri de tratare a acestor
subiecte: “fie kalachnikov, fie angelism”, jurnaliºtii înºiºi relevînd, cã în
definitiv, ambele moduri servesc (în Franþa) Frontul naþional, ºi cã acest
lucru implicã chestiunea responsabilitãþii jurnaliºtilor (cf.: Comment
parler de l’immigration dans les medias? / Table ronde // Les Cahiers
du Journalisme, 1998, N 4: 14).
Paginile presei, emisiunile radio ºi tv profileazã, de multe ori, o
percepþie confuzã a problemei respective, o tratare superficialã a
multiplelor aspecte legate de imigraþie, o cunoaºtere insuficientã a
situaþiilor reale. Se opereazã de foarte multe ori cu scheme, cu cliºee
cu care sînt familiarizaþi cititorii, radioascultãtorii ºi telespectatorii, dar
jurnaliºtii nu cã ar veni sã rãstoarne aceste scheme, ci, dimpotrivã, le
ajusteazã, le menþin ºi le perpetueazã. ªi atunci, dilema dintre “a dezvãlui
esenþa fenomenului” ºi “a-i arãta elementul spectacular” se rezolvã în
favoarea celei de-a doua opþiuni. A vorbi despre imigraþie în mass
media occidentale înseamnã atunci a vorbi la nivelul de “fapt divers”.
Pe cînd, alãturi de aceste subiecte, în mod preponderent reportericeºti,
este nevoie ºi de materiale analitice, de jurnalism de investigaþie. Este
nevoie de a identifica problemele, de a clarifica dimensiunea ºi
ponderea lor realã, de a le dezvãlui aspectele primordiale, sugerînd
chiar rãspunsuri practice. Este evident cã a vorbi despre imigrare nu

125
este întotdeauna inofensiv ºi suscitã o reacþie neordinarã în masele de
cititori. Pentru cã, într-adevãr, ar fi demagogic sã afirmi cã coexistenþa
nu prezintã dificultãþi atunci cînd diferenþele culturale sînt atît de
pronunþate. La fel cum ar fi inadecvatã lansarea unor teze de gen
alarmist, fãrã a oferi o estimare mai mult ori mai puþin precisã a prezenþei
strãine în teritoriul naþional. Tema imigraþiei implicã necesitatea prudenþei
sub aspectul ei nemijlocit politic, fiind binevenitã colaborarea mass
media cu oamenii politici, “pentru cã tocmai ei sînt cei care elaboreazã
legile vizînd imigrarea. Pentru cã, odatã cu instaurarea noului guvern,
se ºtie, vor apãrea legi noi în acest domeniu”. Reflecþiile jurnaliºtilor
occidentali accentueazã cu adevãrat dificultãþile ºi limitele legate de
abordarea domeniului respectiv (idem: 26).
ªi în Republica Moldova, în lipsa unei politici de stat clare în
domeniul migraþiei, în condiþiile incapacitãþii diplomaþiei de a-ºi proteja
compatrioþii ºi de a stabili acorduri interguvernamentale cu privire la
angajarea cetãþenilor moldoveni la munci peste hotarele republicii (“deja
13 state au refuzat oficial sã semneze asemenea acorduri”) ºi în contextul
unei tacite stimulãri a emigraþiei ilegale (“de licenþe, eliberate de
Ministerul Muncii ºi Protecþiei Sociale, pentru angajarea provizorie la
munci peste hotare dispun în prezent doar 11 firme” – Flux, 2000, 20
septembrie), mass media abordeazã oarecum confuz problema serioasã
a exodului masiv al unei pãrþi însemnate a populaþiei. Prevaleazã
lamentaþiile (“Moldova rãmîne fãrã oameni, ca pe timp de rãzboi”),
iar disecarea fenomenului, dezvãluirea lui în multitudinea aspectelor
ce-l alcãtuiesc, þine, probabil, de domeniul viitorului. Nici forþele politice
nu manifestã o atitudine clarã faþã de problema în cauzã, în timp ce
diferenþierea socialã ºi fragmentarea politicã ameninþã prin
dezrãdãcinarea a tot mai mulþi compatrioþi (ºi, în definitiv, alegãtori).
În orice caz, extinderea fenomenului migraþiei implicã pentru forþele
politice, ca ºi pentru mass media, necesitatea observãrii atente a
mobilitãþii populaþiei, dar ºi a participãrii active la canalizarea acestei
mobilitãþi într-o albie adecvatã exigenþelor timpului (o analizã
concludentã a reflectãrii în mass media a problemelor migraþiei – cf.:
Áåëîñòå÷íèê, 2000).
126
 O altã problemã de o actualitate deosebitã este pentru mass media
din Moldova problema conflictului din raioanele de Est ale republicii,
cu toate consecinþele pe care le genereazã. Mass media s-au implicat
activ în reflectarea problemelor ce þin de relaþiile imteretnice în
Republica Moldova, au dezvãluit geneza conflictului, urmãresc în
permanenþã modul de soluþionare a diferendului transnistrean,
consecinþele acestuia pentru evoluþia politicã a statului.
Declanºarea, la sfîrºitul anilor optzeci-începutul anilor nouãzeci, a
evenimentelor transformatoare a servit drept bazã pentru o adevãratã
explozie a sentimentelor naþionale a unei mari pãrþi a populaþiei
Republicii Moldova. Era o reacþie sincerã ºi necontrafãcutã în faþa
timpurilor trecute, o voinþã exprimatã imediat cum acest lucru a devenit
posibil, pentru a accede, în sfîrºit, la fructul interzis.
Noile periodice, apãrute în þarã în urma proceselor de liberalizare,
au purces la tratarea subiectului, adoptînd deseori abordãri destul de
categorice. Erau semnele unei tensiuni care nu putea sã nu antreneze
þara cu o populaþie multietnicã, a treia parte a familiilor fiind
multinaþionale. Este doar un detaliu, dar detaliu elocvent care sugereazã
complexitatea problemei. Atmosfera de turbulenþã a accelerat divizarea
populaþiei în douã tabere – adepþi ºi adversari ai dezvoltãrii naþionale.
Este vorba, de fapt, de prezenþa sentimentelor naþionale în sînul fiecãrei
tabere. S-ar putea spune cã s-a produs conflictul naþionalismelor: al
celui rus, reprezentat în mare parte de populaþia rusofonã din Moldova
(cea din Transnistria în special) ºi al celui reprezentat de populaþia
românofonã. Astfel, schimbãrile democratice lansate în republicã, cele
ce promiteau o ºansã realã pentru asigurarea drepturilor omului, au
condus spre o exagerare a aspectelor de ordin naþional. Mass media
au promovat, fiecare de partea baricadei alese, interesele politice ºi în
acest caz (cf.: Moraru, 2000b), ca ºi în alte cazuri. Prin intervenþia
mass media, “dramaturgia atroce a conflictelor interetnice este
transformatã în spectacol mediatic, cu posibilitatea de a vectoriza
mesajele în favoarea unei pãrþi, culpabilizînd ºi satanizînd partea
adversã. Portretul negativ al unei comunitãþi etnice, fãcut din detalii

127
expresive ºi din informaþii orientate politic, într-un mod insesizabil de
cãtre masa receptorilor… duce la o interpretare deformatã a
conflictului, la formarea unei atitudini care este în defavoarea respectivei
comunitãþi, oricît de îndreptãþite ar fi aspiraþiile pentru care luptã”
(Georgiu, 2001: 179).

4.2. Afirmarea partidelor ºi contextul mediatic

Examinarea atentã a circumstanþelor dezvoltãrii procesului politic

confirmã ipoteza despre confruntarea a douã logici în bãtãlia pentru
dominarea ºi chiar aproprierea spaþiului politic: logica partidicã ºi logica
mediaticã. Care din aceste logici poate asigura cetãþeanului un loc
integral ºi activ în viaþa politicã, cea partidicã ori cea mediaticã? Este
oare justificatã contrapunerea lor? Dacã þinem cont de faptul cã
conceptul regimului democratic include competitivitatea actorilor politici
drept principiu cardinal (cf.: Fisichella, 2000: 162), am putea oare
vorbi despre o nouã dimensiune a competitivitãþii – între partide ºi
mass media? Cum se manifestã concurenþa celor doi actori politici ºi
ce consecinþe decurg din aceastã confruntare pentru dinamica politicã
concretã? În ce condiþii se produce interacþiunea dintre partide ºi mass
media ºi pe cît de reciproc beneficã apare alianþa? Sînt, evident,
întrebãri de ordin principial, rãspunsul la care poate contribui la
clarificarea trãsãturilor definitorii ale perioadei de tranziþie.
Este, practic, unanim recunoscut cã partidele au constituit
întotdeauna personajele principale ºi pivotul indispensabil al oricãrei
dezvoltãri democratice. Atenþia particularã cu care este urmãritã evoluþia
lor îºi gãseºte explicaþia din cel puþin douã motive: mai întîi de toate,
substituirea mecanismului monopartidist comunist prin pluralism politic
reprezintã unul din aspectele centrale, vizibile ºi pregnante, ale tranziþiei.
În al doilea rînd, evoluþia ºi caracterul partidelor, capacitatea lor de a
se organiza ºi de a acþiona în cadrul societãþii este un indicator necesar
pentru înþelegerea ºi aprecierea reuºitei proceselor de democratizare,
evaluarea perspectivelor ce se deschid în faþa þãrii respective. “Atunci

128
cînd partidele dispun de un grad insuficient de consolidare, iar
mobilizarea politicã urmeazã alte cãi decît cea partidicã, - aratã
cercetãtorii, - democraþia întîrzie sã se afirme” (Grilli di Cortona, 1997:
7).
Configurarea sistemului partidic în Republica Moldova a urmat, în
linii mari, un itinerar similar cu cel al altor state din spaþiul postcomunist
desfãºurîndu-se în direcþia “de la unul la multe”. Acest proces, survenit
în urma adoptãrii bazei legislative a funcþionãrii partidelor politice ºi a
asigurãrii condiþiilor adecvate pentru devenirea sistemului pluripartidist
(cf.: Fruntaºu, Rusnac, 1999: 37-42), s-a soldat cu apariþia în republicã
a peste 60 de formaþiuni politice. Fenomenul nu reflecta o situaþie de
excepþie: numai în primele luni ale anului 1989 mobilizarea politicã a
societãþii s-a soldat în þãrile est-europene cu apariþia a unui numãr
considerabil de grupuri ºi miºcãri politice independente (60 – în Polonia,
21 – în Ungaria, 18 – în Lituania, 40 în Bulgaria, 25 în Cehoslovacia
º.a.m.d. – cf.: Grilli di Cortona, 1997: 25; Cujbã, 2000: 49). Un ritm
vertiginos al emergenþei partidelor politice a fost propriu pentru
România, unde în cîteva luni de la începutul anului 1990 au fost
înregistrate 80 de partide (Radu et al., 1995: 26). Impulsul spre
asociere politicã, manifestat cu intensitate, concomitent cu cãderea
regimurilor antidemocratice, poate explica, fie ºi în parte, o astfel de
explozie a energiei politice. Este concludent, de altfel, ºi exemplul
Spaniei, în calea ei spre societate democraticã. Ca ºi în cazul republicilor
ex-comuniste, aici, dupã moartea dictatorului Franco, s-a produs
eliberarea de un regim de esenþã totalitarã, determinînd apariþia în
primele luni ale anului 1977 a peste 250 de partide (Caciagli, 1998:
46). Fenomenul constituia un element inovator ºi, indiscutabil,
determinant al evoluþiei politice a societãþilor respective.
Un destin analogic, dupã cum am remarcat ãn capitolul precedent,
a fost consemnat ºi în cazul evoluþiei mijloacelor de comunicare. Mass
media au erupt în circuitul politic dintre cetãþeni ºi sfera politicã dominat
anterior de partidul unic, manifestîndu-se ºi ele, la rîndul lor, ca un
element inovator ºi generator de inovaþii, ca un exponent al pluralismului

129
vieþii politice. De menþionat, cã la etapa iniþialã a tranziþiei, mass media
nu pretindeau la un rol deosebit în procesul edificãrii ordinii sociale
noi, subordonîndu-ºi propriul discurs intereselor formaþiunilor politice,
cedînd acestora postura de centre ale acþiunii politice. În acelaºi timp,
nu poate fi subestimatã contribuþia adusã de mass media la constituirea
ºi consolidarea acestor formaþiuni. Glasul sau Literatura ºi Arta, de
exemplu, care au stat la originile miºcãrii democratice naþionale, nu
numai cã ºi-au demonstrat sprijinul ºi au transmis mesajul din partea
primelor structuri alternative, dar au devenit, într-un fel, acumulatoare
ale energiei descãtuºate a maselor în aspiraþia acestora de a stabili noi
principii ale vieþii politice. Proliferarea numãrului publicaþiilor apãrute
în republicã în aceastã perioadã n-a fãcut decît sã amplifice tendinþa
semnalatã.
În fond, se poate de afirmat cã circuitul comunicaþional între cetãþeni
ºi sfera politica s-a dezvoltat în Republica Moldova odatã cu partidele.
Tot atunci s-a ºi produs descoperirea de cãtre noile elite politice a
unui fapt pe cît de evident, pe atît de surprinzãtor: cã mass media pot
exercita o influenþã enormã asupra opiniei publice. Într-un univers ce
s-a pomenit în mod spontan în faþa unei incertitudini, lipsit de punctele
de reper obiºnuite, pierzîndu-ºi autoritãþile tradiþionale ºi anulînd sistemul
de valori încetãþenit, puterea mass media, care-ºi pãstra încã creditul
de încredere ºi popularitatea, pãrea sã fie dacã nu nelimitatã, cel puþin,
semnificativã. Conºtientizarea în acest sens a realitãþii vizînd mass media,
se baza, în orice caz, pe potenþialul acestora la nivel de difuzare, pe
presupusa credibilitate ºi aparenta lor eficacitate, care putea asigura
partidelor mobilizarea atitudinilor participative ale cetãþenilor ºi crearea
curentelor de opinie favorabile. În cursul transformãrilor regimului,
forþele care susþineau aceastã dezvoltare, ºi-au dat seama cã ar putea
avea, prin raspindirea circuitelor de comunicare, o extraordinarã
resursã de legitimare ºi influenþã politicã. Pînã ºi cele mai mici grupuri
partidice s-au simþit dependente de mass media pentru a se face
cunoscute de public.
Samuel Huntington în cunoscuta sa lucrare Al treilea val:

130
Democratizarea la sfîrºitul secolului XX a fãcut o trimitere la Alex-
ander Rustow, accentuînd cuvintele acestuia: “Crearea democraþiei
necesitã ca elitele sã ajungã la un consens referitor la modalitãþile ºi
regulile de joc” (1994: 134-135). Aceste cuvinte consemneazã, în
fond, un principiu universal. Dupã cum aratã experienþa primilor ani
de tranziþie, se pare cã mass media s-au conformat noilor reguli de
joc, acceptînd ºi chiar complãcîndu-se în rolul ce li s-a rezervat – cel
de a fi principalul intermediar între clasa politicã ºi incipienta societate
civilã, între partide ºi universul electoral. Evident cã aceasta a implicat
o substanþialã redefinire a ipostazelor, modalitãþilor ºi spaþiilor
comunicative din partea mass media, realizatã în avantajul partidelor
ce se afirmau pe arena politicã.
Este firesc ca în preocuparea pentru agregarea ºi articularea
intereselor sale politice partidele sã punã cea mai mare mizã pe
rãspîndirea propriilor canale de comunicare, vãzînd în ele o realã
posibilitate pentru a-ºi asigura o majorã vizibilitate (estompînd uneori
problemele de ordin general), a-ºi prezenta propria identitate politicã.
Miza s-a dovedit a fi corectã, alegerile parlamentare demonstrînd cã
în forul legislativ au intrat acele formaþiuni care au dispus de o puternicã
acoperire mediaticã (Partidul Democrat-Agrar din Moldova, Blocul
Electoral Partidul Socialist ºi Miºcarea “Unitate-Edinstvo”, Blocul
Þãranilor ºi Intelectualilor, Blocul Electoral “Alianþa Frontului Popular”
– în 1994; Partidul Cmuniºtilor din Moldova, Blocul “Convenþia
Democratã din Moldova”, Blocul “Pentru o Moldovã Democraticã ºi
Prosperã”, Partidul Forþelor Democratice – în 1998). De menþionat,
cã pînã ºi din rîndul candidaþilor independenþi la alegerile parlamentare
din 1998, cel mai mare procent al voturilor (1,09 %) l-a obþinut
candidatul Anatol Plugaru, care avea la dispoziþie propriul ziar. Factorul
mediatic, fãrã a fi încã considerat categoric, a jucat, indiscutabil, un
rol hotãrîtor în scrutinele respective.
Astfel, tentaþia iniþialã a actorilor politici de a reduce rolul reþelelor
mediatice la instrument de intermediere între forþe politice, de curea
de transmisie dintre partide ºi electorat, s-a soldat cu succes.

131
Consolidarea acestei tendinþe s-a produs, mai ales, nu atît prin utilizarea
accesului la publicaþii diverse, cît prin instituirea de cãtre partide a
publicaþiilor proprii care le-ar permite a sintetiza mai bine eforturile
partidului, a-l racorda la realitate, obþinînd posibilitatea reprezentãrii
majore a propriei imagini, precizãrii cãilor de pãtrundere ºi de
convingere a auditoriului, optimizãrii strategiilor organizaþionale în
vederea interacþiunii perseverente cu societatea.
Nu am putea neglija faptul cã proliferarea presei de partid constituie
pentru multe din þãrile avansate o etapã depãºitã. Astfel, ca sã ne
referim la un singur exemplu, dacã cu cîteva decenii în urmã presa
belgianã era plasatã preponderent în cadrul eºichierului politic naþional
sau legatã direct cu partidele politice concrete, diriguitorii ziarelor
majore deseori fiind ori deputaþi în parlament ori chiar lideri ai fracþiunilor
politice, tendinþa spre angajamentul politic al mass media a depãºit
aici momentul culminant spre sfîrºitul anilor cincizeci (cf.: Ãîéâåðòñ,
1998: 17).
Dezvoltarea presei de partid este consideratã, la etapa actualã, o
tendinþã cu mai puþine perspective. Argumentele în favoarea afirmaþiei
sînt multiple ºi judicioase. Cotidienele ºi sãptãmînalele partidice deþin,
prin definiþie, un rol orientat nu atît la informarea publicului, cît, în special,
la furnizarea informaþiei în optica interpretativã determinatã de linia de
partid ºi promovarea implicitã a acesteia, manifestã tendinþa de a fi un
instrument de dialog (nu rareori incisiv ºi agresiv) cu alte forþe politice.
De aici, modalitãþile respective, antrenate în producerea unui anumit
tip de informaþie, redus de multe ori la schimb de replici, urmînd tiparul
gen “noi declarãm, voi contestaþi, noi polemizãm, voi contraatacaþi,
noi comentãm cazul, aducem opinii ce ne sînt favorabile, voi vã apãraþi,
noi protestãm º.a.m.d.” Nu lipsesc, respectiv, acuzaþiile pãrtaºilor aºa-
zisei “prese independente” asupra deformãrii realitãþii, promovãrii unei
politizãri excesive a cîmpului informaþional.
Cu toate atitudinile reprobabile care însoþesc evoluþia presei de
partid, tendinþa continuã sã fie actualã ºi, poate, chiar oportunã, inclusiv
în þãrile, partidele cãrora au depãºit sindromul “aproprierii” spaþiului

132
mediatic. Poziþia respectivã derivã din convingerea c㠓mass media
nu le revine numai un rol în relansarea ansamblului economiei, dupã
cum nu înceteazã sã repete toþi cei ce promit un viitor luminos în baza
autorutelor comunicãrii, dar de asemenea ºi rolul de agenþi ºi
organizatori sociopolitici” (Senecal, 1995: 17). E o reluare, parcã, a
sacramentalului ºi nelipsitului de adevãr slogan: “Gazeta nu-i numai un
agitator colectiv ºi un propagandist colectiv, dar ºi un organizator
colectiv”. Acþionînd, în conformitate, de fapt, cu aceste deziderate,
nici una dintre formaþiile politice, oricît de neînsemnatã ca numãr al
membrilor ºi adepþilor sãi, n-a neglijat instituirea proprilor organe mass
media. În anul 1995 existau deja 68 de publicaþii de partid ori ale
miºcãrilor politice, numãrul publicaþiilor partidice continuînd pe parcurs
sã creascã, iar apariþia/sistarea ori închiderea acestora, periodicitatea
ºi tirajul variind în funcþie de intensitatea vieþii politice, gradul de
angajare a partidului respectiv în competiþiile electorale. Proliferarea
presei de partid îºi are explicaþia în viaþa politicã febrilã: campanii
electorale în Moldova (prezidenþiale, parlamentare, locale) s-au
desfãºurat în anii 1990, 1992, 1994, 1995, 1996, 1998, 1999, 2001,
ceea ce a contribuit la fortificarea partidelor politice ºi a sistemului
multipartidist, la pluralismul, în consecinþã, al cîmpului informaþional,
care a fãcut posibilã circulaþia în corpul social a diverselor versiuni ale
evenimentelor realitãþii.
Reieºind din cifrele tirajelor, sub aspect comparativ cu alt tip de
presã (cf.: Belostecinic, 2000), am putea vorbi chiar de o prevalenþã
în Moldova a presei de partid. Abonarea pentru anul 1999 (iar în
republicã un canal tradiþional de difuzare este anume abonarea,
acoperind uneori pînã la 80% din tiraj) a demonstrat o relativã
popularitate a ziarelor de partid. Publicaþiile principale ale coaliþiei
parlamentare majoritare au adunat respectiv: Mesagerul (PFD – 19
817 abonaþi), Dialog (PPMDP) –5 125, Þara (FPCDM) – 5 328,
Luceafãrul (PRCM) – 427 (cf.: Mesagerul, 1999, 22 ianuarie).
Sãptãmînalul opoziþiei parlamentare comuniste a încheiat campania
de abonare cu 5 440 abonaþi. Aceste cifre pot pãrea infime doar la

133
prima vedere privite însã în contextul general, ele semnaleazã anumite
tendinþe ale interesului cititorilor (este evident cã sporirea tirajelor în
perioadele electorale demonstreazã nu atît popularitatea publicaþiilor
respective, cît încercarea partidelor de a-ºi asigura maximumul de
vizibilitate în cadrul competiþiei). Comentatorii au atras atenþia, de fapt,
cã creºterea numãrului de abonaþi la aproape toate ziarele de partid în
anul 1998 a coincis cu lansarea campaniei electorale, ceea ce ar putea
denota cã e vorba nu atît de creºterea interesului faþã de ziarele
respective, cît de o sporire a investiþiilor în partidele pe care le reprezintã
ele, aºa încît acestea ºi-au putut permite sã propunã membrilor ºi
simpatizanþilor sãi un numãr mai mare de abonamente gratuite. Or,
într-adevãr, numãrul cel mai mare de “abonaþi” l-au avut publicaþiile
partidelor cîºtigãtoare la alegeri, pe cînd scãderea tirajelor a fost proprie
publicaþiilor aparþinînd fostelor partide de guvernãmînt, care în alegerile
recente n-au atins cota necesarã pentru a fi reprezentate în parlament.
În altã ordine de idei, s-a menþionat cã la prima vedere, rezultatul
partidului cu cele mai multe voturi – PCRM, a fost obþinut, practic, în
lipsa unui substanþial efort de mediatizare, avînd la dispoziþie doar un
sãptãmînal cu o difuzare nesemnificativã. În schimb, a fost evident
sprijinul “nedeclarat”, acordat acestui partid de majoritatea ziarelor
de limbã rusã, editate în republicã (Negru, 1998: 13).
Abordarea problemei relaþiilor dintre partide ºi mass media permite
evidenþierea anumitor legitãþi ºi tendinþe. Astfel, influenþa clasei politice
ºi a partidelor asupra mijloacelor de comunicare poate fi privitã atît
prin prisma procesului de cooperare a elitelor politice cu mass media,
cît în optica influenþei la nivelul promovãrii de cãtre partid a liniei sale
politice prin intermediul mass media (Von Beyme, 1995: 77). În
literatura de specialitate a fost elaboratã scara gradualã de clasificare
a nivelului partidismului politic, aplicabilã pe deplin situaþiei locale.
Conform acesteia, relaþia dintre partide ºi mass media poate fi marcatã
de: a) partidism maximal, b) afiliere partidistã voluntarã, c) coincidenþã
partidistã ordinarã, d) partidism “ad hoc”, e) neutralitate absolutã
(Dader, 1998: 72). De menþionat cã în cazul mass media din Moldova,

134
numai de neutralitate absolutã, practic, nu poate fi vorba. ªi explicaþia
o gãsim în aspiraþia partidelor de a domina spaþiul mediatic, în special,
prin publicaþiile proprii, dar utilizînd ºi orice altã posibilitate de
mediatizare a propriei acþiuni politice. Sînt manifestãri ale unei tendinþe
spre un protagonism axat mai mult pe aspecte exterioare ale acþiunii
produse pe arena politicã, decît pe activitãþi responsabile cotidiene.
Dacã þinem cont de faptul cã rolul partidelor în viaþa politicã a republicii
este foarte mare, datoritã, în special, adoptãrii sistemului electoral
proporþional, ºi de lupta acerbã desfãºuratã de o parte de formaþiuni
politice parlamentare pentru a realiza modificarea Constuþiei în vederea
obþinerii pentru Moldova a statutului de republicã parlamentarã, soldatã
cu succes în anul 2000, avem, probabil, temeiul de a vorbi despre
avansarea fenomenului de “partitocraþie”.
În condiþiile, însã, cînd acest fenomen, însoþit de veleitãþi ºi ambiþii,
apare pe fundalul unei profunde disfuncþionalitãþi a sistemului, cînd
partidele, chiar ºi afirmate pe scena politicã, nu reuºesc sã-ºi impunã
identitatea politicã ºi nu prezintã exemple de consolidare, fiind tensionate
de conflicte interne, cînd credibilitatea în instituþii atinge cotele minime
de zece procente, anunþate în cadrul unui sondaj sociologic recent
(Vocea Poporului, 2000: 10 februarie), este firesc sã aparã pericolul
minimalizãrii rolului partidelor în faþa unor actori politici marginalizaþi,
care aspirã sã avanseze în prim plan. De notat cã este o situaþie, în
fond, comunã pentru mai multe democraþii tinere, lipsite de experienþa
politicã necesarã. Cercetãtorii remarcã prezenþa în cadrul acestor
democraþii a paradoxurilor suprapartidizãrii, arãtînd drept una din
trãsãturile definitorii ale sistemelor postcomuniste “lipsa partidelor ºi
sistemelor politice înrãdãcinate din punct de vedere social, consolidate
ºi cu un contur politic pronunþat. Aceste formaþiuni îºi modificã mereu
poziþiile, se dezintegreazã ori fuzioneazã între ele, ºi astfel de partide
nestabile ºi sisteme partidice împiedicã procesul de transformare a
parlamentului într-un organ politic mai competent ºi mai eficient pentru
luarea deciziilor” (Âàñîâè÷, 1998: 43).
Presa însãºi a fãcut nu puþin pentru a detrona partidele politice,

135
pentru a le perpetua dezechilibrul, pentru a reduce din imaginea clasei
politice. “Cei care se perindã prin faþa noastrã pe scena politicã, chiar
dacã se cred actori, sînt mai degrabã niºte marionete. Pãpuºarii rãmîn
deocamdatã în culise,” – conchide, zeflemisind, un editorialist de la
ziarul Þara (2000: 22 februarie). Într-un comentariu (nu pamflet)
caracteristic, activitatea partidelor politice este prezentatã într-o luminã
deloc favorabilã, în felul urmãtor: “Partidul Forþelor Democratice…
aºazã în centrul universului statuile de proporþii faraonice ale liderului
sãu – Valeriu Matei – fredonînd neobosit refrenul “Dacã Matei nu e,
nimic nu e…” Partidul Renaºterii ºi Concilierii, deºi declarat de dreapta,
este un partid dificil de intabulat din cauza identitãþii sale ºterse care se
asociazã în întregime cu personalitatea lui Mircea Snegur, acesta din
urmã nefiind însã un lider mesianic. Imaginea preºedintelui îºi lasã
amprenta asupra fizionomiei partidului – conservatorism, inapetenþã
pentru schimbãri radicale, stabilitate (sorã cu ºovãiala) – toate fiind
trãsãturi de dreapta, dar insuficiente pentru a-i imprima partidului o
alurã distinct㔠(Ciurea, 2000). Este prezentã în aceste rînduri, ca ºi în
multe publicaþii de la un timp încoace, o obosealã de clasa politicã
ineficientã, o atitudine depreciativã, dar ºi o aspiraþie intrinsecã, de
fapt, a mass media de a-ºi adjudeca locul pe care-l rîvnesc în procesul
politic.
Treptat, zi cu zi, mass media încearcã ºã cucereascã locul în Olimp,
delegitimizînd deja adversarul politic, acordîndu-ºi privilegiul de forþã
reprezentativã, chiar dacã împuternicirile ºi le atribuie cu de la sine
putere. Exceleazã în acest sens, în special, publicaþiile declarat
independente ce s-au afirmat în spaþiul informaþional în ultimii ani
(Sãptãmîna, Flux, Jurnal de Chiºinãu, Jurnal Naþional,) chiar dacã
pe alocuri poate fi întrezãritã afilierea la anumite forþe politice, ca urmare,
probabil, a unor circumstanþe de ordin real). Apariþia ºi aspiraþiile
acestor publicaþii constituie o reacþie la ideile vehiculate tot mai mult
despre necesitatea unor surse de informaþie “independente de guvern
ºi de clasa politic㔠(Harabara, 1998: 3), dar ºi o resurecþie, o dorinþã
de emancipare a mass media, hotãrîte acum sã-ºi discute rolul de

136
protagoniºti ai vieþii politice. Rãspîndirea acestui format comunicativ,
aflat în procesul de devenire, afecteazã puternic sistemul partidic ºi
proiecteazã o panoramã modificatã a posibilitãþilor mediatice.
Metamorfoza respectivã poate fi privitã ca un pas inevitabil, deja
produs în numeroasele democraþii ºi cu perspectivele deloc
îmbucurãtoare pentru partidele politice: “duelul apare ca fiind foarte
inegal… Nomenklatura mediaticã cîºtigã bãtãlia corp la corp cu lumea
politicã”, observã în aceastã privinþã politologul francez Alain Minc
(1995: 103).
Vor constitui ºi la noi mass media, cu adevãrat, spaþiul în care se
genereazã, se menþine ºi se cîºtigã (ori se pierde) puterea? Nu va
cãdea presa, care-ºi conºtientizeazã în prezent statutul incontestabil
de componentã a sistemului politic, în ispita exagerãrii propriei
semnificaþii ºi a propriilor funcþii? Cît de departe va avansa
contrapunerea puterii mass media în raport cu puterea partidelor
politice? Evoluþiile ulterioare ale relaþiei mass media – partide politice
vor confirma ori vor infirma tendinþele semnalate. Un lucru, oricum,
este sigur - marea parte a bãtãliilor electorale se desfãºoarã acum ºi
se vor desfãºura cu o ºi mai mare intensitate în paginile mass media.

4.3. Mass media ºi campaniile electorale

“Cîte voturi în alegerile ce s-au încheiat au fost determinate de

televiziune?” (Ricolfi, 1995: 1031). Este o întrebare caracteristicã ºi,
de fapt, tradiþionalã: decenii la rînd experþii ºi politicienii, cu perseverenþã
ºi chiar într-un mod ostentativ, încearcã sã mãsoare puterea realã a
mass media, sã estimeze gradul de influenþã al mijloacelor de comunicare
de masã asupra electoratului. “Cu greu am putea gãsi un cercetãtor
care n-ar avea o convingere fermã cu privire la problema în cauzã,
dar argumentele empirice în sprijinul convingerilor respective sînt foarte
încurcate”, - considerã, ºi nu fãrã temei, cercetãtorul italian Luca Ricolfi
(idem). Este evidentã, în orice caz, o a anumitã polarizare a opiniilor
vizînd misiunea mass media, precum ºi rolul acestora în campaniile

137
electorale: de la declaraþii destul de categorice gen “televiziunea,
indiscutabil, influenþeazã asupra alegerilor democratice” (Mickiewicz,
Firestone, 1996: 95) pînã la minimalizarea tot atît de categoricã a
rolului mass media (“Reclama politicã la televiziune n-a avut impact
asupra electoratului” Êðûëîâ, 1996; “Contribuie oare televiziunea la
alegere? Raspunsul – nu” – Delcroix, 1995; “Înfrîngerea de facto a
structurilor care posedã în mod real mass media: miza pe potenþialul
de influenþã a canalelor naþionale ale televiziunii ukrainene s-a dovedit
a fi mai puþin eficace în cadrul alegerilor din 1998, în raport cu cei ce
s-au limitat la folosirea lor nesemnificativ㔠(?èáèðÿêîâà, 1998: 11).
Experienta campaniilor electorale demonstreazã cã nu întotdeauna
susþinerea masivã a mijloacelor de comunicare determinã succesul
candidaþilor: astfel douã publicaþii influente din SUA, The New York
Times ºi The Washington Poste, au inserat în paginile sale materiale
ample prin care îºi exprimau ºi argumentau sprijinul oferit candidaþilor
Partidului Democratic J. Carter (1980) ºi W. Mondale (1984), ambii
însã pierzînd alegerile, fapt ce exemplificã în cazurile de faþã potenþialul
limitat al presei în calitatea ei de armã a luptelor electorale, inconsistenþa
opiniei despre capacitatea mass media de a modifica esenþial dispoziþia
electoratului. Într-un context similar, nereuºitã s-a dovedit a fi
încercarea prestigiosului ziar francez Le Figaro de a sprijini la alegerile
din 1988 în Franþa candidatura lui Chirac, care a cedat în cele din
urmã în faþa lui Mitterand. Prin urmare, dupã cum aratã exemplele
citate, chiar ºi în þãrile în care sensibilitatea auditoriului la implicarea
mass media în politicã este, în mod tradiþional, destul de avansatã,
acoperirea mediaticã masivã constituie o condiþie necesarã, dar nu ºi
suficientã pentru asigurarea succesului în competiþia electoralã.
Percepþia criticã a resurselor electorale ale mass media îºi are,
indiscutabil, temeiurile în realitãþile concrete. “În definitiv, alegerile, dupã
cum remarcã Pierre Bourdieu, - constituie o îmbinare a unor spaþii
absolut eterogene, o unire mecanicã între oamenii care mãsoarã în
metri ºi acei care mãsoarã în kilometri ori, ºi mai exact, între oamenili
ce folosesc scara marcatã de la 0 pînã la 20 de puncte cu cei ce se

138
limiteazã la segmentul de la punctul 9 pînã la punctul 11” (?óðäüå,
1993: 167). Intr-adevãr, schema decizionalã în alegeri este foarte
complexã, fiind condiþionatã nu doar de elementul raþional/afectiv, ci
de mai mulþi factori care caracterizeazã acest proces – cercetãtorii
amintesc, în aceastã ordine de idei, componentele atitudinal-valorice,
percepþiile, aºteptãrile obiective, determinate la nivelul cunoaºterii
comune, precum ºi cele subiective, care sînt condiþionate valoric ºi
afectiv, concepþiile privitoare la vot ºi normativitatea care reglementeazã
sistemul electoral (cf.: Bulai, 1999: 70). Dacã þinem cont de cele
menþionate, precum ºi de faptul cã alegãtorul – cititorul,
radioascultãtorul, telespectatorul – “nu este un subiect pasiv care
consumã orice i se propune, ci un procesor de informaþii care
reconstruieºte mesajele receptate” (Ricolfi, 1995: 1044), devine
evidentã dificultatea aprecierii exhaustive a rolului mass media în
campaniile electorale ºi inadvertenþa unui rãspuns univoc la întrebãrile
legate de mecanismele mediatice ale influenþei electorale.
Opþiunile electoratului, în general, nu se supun unei tratãri lineare,
dupã cum au fost interpretate, de exemplu, într-un studiu vizînd
rezultatele alegerilor prezidenþiale din anul 1996. Potrivit concluziilor,
cuprinse în acest studiu, “o însemnatã parte a electoratului (cel puþin
46 % - voturile acumulate de Mircea Snegur) doreºte schimbãri
profunde pe plan economic (spre deosebire de alegerile parlamentare
din 1994, cînd doar circa 20% din alegãtori – voturile acordate opoziþiei
parlamentare – s-au pronunþat în acest sens). O bunã parte a
alegãtorilor dintre cei 54 % - chiar dacã nu este vorba de o majoritate
covîrºitoare – continuã sã manifeste reticenþã faþã de schimbãri”
(Josanu, 1997: 14). destul de simpliste,
Existã ºi un alt factor esenþial care vizeazã eventuala minimalizare a
influenþei mass media asupra opiniei publice: incertitudinea condiþiilor
de difuzare a mesajului mediatic, raportatã la situaþia economicã a
societãþii. Pe de o parte, în circumstanþele actuale mass media nu dispun
de posibilitãþi reale de dezvoltare (cf.: Flux, 1998, 8 octombrie), pe
de altã parte, în comentariile vizînd sondajele sociologice efectuate în

139
Republica Moldova se vehiculeazã ideea cã 80 % din populaþia ruralã
nu are acces la informaþia mediaticã (cf.: Malcoci, 1998: 5). Cazul
Republicii Moldova, evident, nu este un caz singular: îl putem raporta,
ºi la alte experienþe: “Din cincizeci de milioane de cetãþeni mexicani
doar 2 % zilnic citesc presa. Materialele publicate în ziare ºi reviste
ajung la un numãr redus de cetãþeni, ºi aceasta face parte din jocul de
influenþe nu întotdeauna onest al celor ce deþin puterea materialã ºi
simbolic㔠(Toussaint, 1995: 10). Este legitimã într-un astfel de context
întrebarea dacã presa, respectiv, nu devine autoreferenþialã, adresatã
doar celor “1500 de cititori privilegiaþi” (Mancini, 1994: 51), adicã
politicienilor ºi colegilor de breaslã (“voi scrieþi ºi tot voi citiþi!”, nu
întîmplãtor a rãsunat într-o polemicã insatisfacþia unui cititor al presei
moldoveneºti).
Cu toate acestea, oricum, existã motive pentru a considera cã mass
media au un rol destul de important în desfãºurarea campaniilor
electorale în democraþiile tinere în care mass media s-au manifestat ca
un factor însemnat în transformarea societãþii, pãstrîndu-ºi pe parcurs
doza necesarã de încredere din partea auditoriului. Ar putea fi invocat
în sprijinul acestei afirmaþii cel puþin faptul cã în cadrul alegerilor
parlamentare în Republica Moldova, de cele mai multe ori, victoria a
revenit tocmai acelor partide ºi miºcãri politice care dispuneau de un
real suport mediatic. Sprijinul presei “contestatare”, nonconformiste
(Literatura ºi Arta, de exemplu) a asigurat venirea în forul legislativ a
unei noi generaþii de politicieni în anul 1990, alegerile ulterioare
confirmînd, cu unele excepþii, tendinþa semnalatã. Contribuþia mass
media la constituirea ºi consolidarea partidelor este un element important
al relaþiei dintre mijloacele de comunicare de masã ºi politicã: este
elocventã în acest sens apariþia ºi afirmarea formaþiunii politice italiene
Forza Italia, asiguratã masiv de totalitatea mijloacelor de comunicare
de masã ale lui Berlusconi. În România, o formaþiune politic㠓nãscutã
de ziar, un partid de comunicare politic㔠(Bulai, 1999: 91) este
Partidul România Mare care a reuºit sã-ºi formeze, prin intermediul
mesajului radical transmis de sãptãmînalul România Mare, condus de

140
Eugen Barbu ºi Corneliu Vadim Tudor, “o categorie extrem de
numeroasã de cititori, dar ºi de simpatizanþi” (idem).
În definitiv, am putea remarca cã mass media, manevrînd între
omnipotenþã ºi lipsã de influenþã, reprezintã în contextul electoral un
fenomen care a condensat ºi continuã sã genereze, sub aspectul
precizãrii statutului sãu ºi al funcþiilor sale, multiple întrebãri, rãspunsurile
la care deseori rãmîn neclarificate. Tocmai în legãturã cu aceasta,
mass media pot fi asemuite cu un stalker (personajul filmului lui Andrei
Tarkovski) – ghidul enigmatic în nu mai puþin enigmatica zonã a politicii.
În condiþiile ultimului deceniu, cînd s-a produs adevãrata descãtuºare
a mass media ºi invazia lor intensã în politicã, întreaga activitate a
mass media, în fond, subordonatã politicii, devine consideratã tocmai
din perspectiva circumstanþelor de ordin politic, deci al campaniilor
electorale, în primul rînd. Este clar cã presa scrisã ºi cea electronicã
începe maratonul electoral cu mult înaintea datei oficiale de deschidere
a campaniei, revenindu-i un rol de “motor specific al campaniilor
electorale” (Êîñòåíêî, 1999: 85), de “masinã electoral㔠ce
funcþioneazã într-un regim continuu. Despre faptul cã factorului mass
media în acest context i se acordã un rol deosebit mãrturisesc, de
exemplu, desele remanieri, determinate de conjunctura politicã, produse
în conducerea companiei de stat Teleradio Moldova (survenite în
1997, 2000, 2001), presiunea durã cãreia îi sînt supuse canalele radio
ºi tv private (cazul Catalan-TV). Atenþia aparte din partea forþelor
politice de care se bucurã mijloacele de comunicare de masã
audiovizuale este explicabilã: volumul cel mai însemnat de informaþie
politicã este transmis auditoriului moldovenesc pe calea undelor, ºi
într-o mãsurã mult mai mic㠖 prin intermediul presei scrise (cf.:
Malcoci, 1998: 12, 24, 36). În al doilea rînd, apare vizibilã înclinarea
mass media spre preferarea argumentelor de ordin politic în selectarea
prioritãþilor la determinarea agendei informaþionale, propuse auditoriului.
Dar acceptã oare întru totul mass media acest rol secund, auxiliar în
sfera politicã? Dacã am cãdea de acord cu opinia pe larg rãspînditã,

141
potrivit cãreia mass media preferã nu atît politica, cît campaniile
electorale (din motive economice explicabile), rãspunsul ar putea fi
exhaustiv. În realitate însã, în ultimul timp, desfãºurarea luptelor politice
demonstreazã destul de pronunþat tendinþa mass media de a se afirma
pe arena politicã ºi în calitate de subiect aparte. Poate fi întrevãzutã în
acest fapt o reacþie sui generis a mass media la încercarea partidelor
politice de a domina spaþiul mediatic prin intermediul fortificãrii
mijloacelor de comunicare de masã pe care le patroneazã ori prin
intermediul altor modalitãþi de apropriere a spaþiului mediatic. Este
relevant, astfel, exemplul sãptãmînalului Jurnal de Chiºinãu, care a
încercat în mai multe numere la rînd în anul 2000 nu numai sã
construiascã portretul unui “preºedinte ideal”, ci a antrenat cititorii în
alegerile virtuale ale preºedintelui þãrii. A fost o modalitate jurnalisticã
de ordin ludic, ºi este dificil, de fapt, de a interpreta caracterul acestui
joc politic, de a determina dacã a fost o acþiune calculatã ori spontanã,
în cazul în care interviurile realizate cu preºedintele în exerciþiu ori cu
exponenþii din ambianþa sa - favorizante, languroase ºi chiar mieroase,
þinînd vizibil de categoria “jurnalismului de reverenþã”, au apãrut în
paginile sãptãmînalului de rînd cu materialele ce conþineau invective la
adresa primei persoane a þãrii ori îl ignorau, practic, total.
Campaniile electorale demonstreazã cã sfera politico-mediaticã
începe tot mai mult sã resimtã influenþa marketingului politic, înþeles
drept un ansamblu de acþiuni îndreptate spre promovarea prin
intermediul mass media, în cazul dat, a “produsului” politic: obiectivul
marketingului politic rezidã în obþinerea unui “acord” dintre
“producãtorii” imaginilor politice ºi “consumatorii” lor, în optimizarea
raportului dintre cerere ºi ofertã, ºi nu are, potrivit lui Philippe Maarek,
“nimic comun cu sporirea participãrii politice ori a atitudinii civice a
alegãtorilor” (1997b: 254), fiind mult mai pragmatic ºi concret, orientat
spre asugurarea influenþei asupra opþiunilor electorale ale auditoriului.
Respectiv, în corespundere cu legile marketingului, dupã cum aratã
Vance Packard în lucrarea de referinþã I persuasori oculti (versiune
în limba italianã), “alegãtorul, intrînd în cabina de vot, ezitã, ca ºi cum

142
ar fi într-o farmacie, unde are de ales între douã feluri de pastã de
dinþi. Pînã la urmã o va alege pe cea despre care i s-a vorbit mai mult”
(1989: 179). Constatarea citatã reflectã deja un loc comun: opinia
votanþilor asupra candidaþilor electorali depinde foarte mult de
informaþia oferitã de mijloacele de comunicare de masã. Se ajunge,
astfel, inevitabil, la ideea congruenþei acþiunii promoþionale electorale
cu practica mediaticã, iar fluxurile comunicaþionale - incluzînd informaþia
curentã, relatãrile despre evenimentele produse în societate, programele
analitice, secundate de emisiunile speciale gen mese rotunde,
teleshow-uri politice, comunicate electorale, - devin marcate pronunþat
de însemnele marketingului politic.
Abordarea aspectelor electorale este legatã ºi de cãutarea unor
formule jurnalistice deosebite. Nu întotdeauna acest lucru se soldeazã
însã cu succes. “O idee publicisticã modernã a conducerii radiodifuzunii
Republicii Moldova s-a concretizat într-o emisiune de 60 de minute,
transmisã direct dintr-un studiou de radio, între orele 24 ºi 1 noaptea,
- comenteazã o experienþã a colegilor de la Chiºinãu un jurnalist român.
- Au fost invitaþi liderii celor 13 formaþiuni politice. O emisiune de
sintezã. A lipsit însã elementul care ar fi asigurat succesul dezbaterii:
rezultatul provizoriu al scrutinului încheiat în urmã cu cîteva ore. În
lipsa unui sondaj care ar fi dat ºi clasamentul formaþuinilor politice,
discuþiile au fost lipsite de interes. Liderii politici au reluat opiniile
cunoscute privind campania electoralã, au semnalat unele mici nereguli
din ziua alegerilor, au mai reamintit obiectivele cunoscute din propriile
platforme electorale… A fost o dezbatere în sine, fãrã substanþã”
(Naciu, 1996 : 76).
Practica mediaticã demonstreazã importanþa a cel puþin douã
elemente care condiþioneazã succesul unui mesaj politic transmis prin
canalele mass media, capabil sã producã efectul electoral rîvnit:
concordarea lui cu aºteptãrile electoratului, în primul rînd, ºi adaptarea
la exigenþele de ordin mediatic. Tocmai respectarea acestor condiþii
determinã eligibilitatea concurenþilor, aratã experþii. Astfel, comentînd
alegerile prezidenþiale din 1992 în România, cercetãtorul A. Bulai

143
remarcã faptul cã Emil Constantinescu s-a lansat, în cadrul principalei
sale apariþii televizate, timp de mai multe minute, într-o discuþie despre
ce înseamnã nomenklatura, lucru care nu preocupa la acel moment
naþiunea. Discursul politic a fost, astfel, nerealist, divergent, în raport
cu dorinþele ºi aºteptãrile electoratului (1999: 94). Succesul lui Petru
Lucinschi la alegerile prezidenþiale din 1996 în Republica Moldova
este explicat tocmai prin faptul cã au fost fixate corect accentele
mesajului transmis cãtre electorat: “Populaþia vroia o schimbare, aºtepta
ceva clar, definit”. Respectiv, sloganul “Ordine ºi stabilitate” a coincis
cu atmosfera momentului. Cuvintele “Este foarte important sã nimereºti
pe unda de aºteptare a electoratului” (Þurcanu, 2000: 20), - constituie,
într-adevãr, o lege electoralã universalã. În plus, situaþiile electorale
evocate denotã necesitatea luãrii în considerare ºi a unui alt principiu
important: în societatea contemporan㠓politica se face cu gîndul la
felul în care va apãrea pe exran” (Augias, 1995).
De remarcat cã în cadrul aceleiaºi campanii a însemnat mult eficienþa
acþiunilor mediatice întreprinse pentru a anihila adversarul principal
(spotul publicitar agresiv în care concurentul apãrea “în cascã nemþeascã
ºi cu svastica fascistã, venind ameninþãtor cãtre Republica Moldova
dinspre România”), favorizatã ºi de “gafele” preelectorale din 1996
ale lui Mircea Snegur gen caravane electorale pompoase, afiºele cu
un conþinut neadecvat (revista Sãptãmîna, de altfel, n-a încetat sã le
aminteascã nici la cîþiva ani dupã campania din 1996), cea mai
spectaculoasã dintre ele produsã atunci cînd, de exemplu, în cadrul
ultimei dezbateri televizate, i-a propus contracandidatului sã rosteascã
“Tatãl nostru”. Andrei Þurcanu remarcã foarte corect, în legãturã cu
aceasta: “Am înþeles care a fost ideea imagemaker-ului: sã-l dea de
gol pe Lucinschi – cã este ateu, antihrist ºi cã nu ºtie “Tatãl nostru”.
Lucinschi nu s-a lãsat prins în aceastã cursã, declarînd cã în faþa camerei
de filmat nu spune “Tatãl nostru”. Snegur a rostit rugãciunea, iar asta
este în contradicþie cu simþirea religioasã adevãratã, care presupune
discreþie ºi intimitate în relaþiile cu Dumnezeu. Nu paradã, nu show”
(idem).

144
 În ultimul timp adaptarea practicilor mediatice în cadrul campaniilor
electorale antreneazã tot mai mult aºa-numitele tehnologii murdare
(sau cenuºii, negre), destul de eficiente, dupã cum aratã experienþa
alegerilor, pentru manipularea opiniei publice. Arsenalul acestor
tehnologii poate include, de exemplu, editarea unor ziare falsificate
(avînd toate însemnele publicaþiei originale, dar conþinînd materiale
absolut diferite, orchestrate potrivit intenþiei autorilor falsului) ori
incluzînd texte modificate (cazul ziarului Èçâåñòèÿ din 23 aprilie 2000,
ediþia cãruia difuzatã la Saratov conþinea material compromiþãtor la
adresa gubernatorului K. Aiaþkov, inexistent în ediþia de bazã). Despre
recurgerea la aceleaºi tehnologii informaþionale putem vorbi în cazul în
care 17 ziare din Rusia publicã concomitent unul ºi acelaºi articol în
sprijinul candidatului la preºedinþie, ori se lanseazã pe piaþã un calendar
astrologic care prevesteºte venirea noului preºedinte al þãrii, prezisã,
chipurile, cu mulþi ani în urmã. Arsenalul acestor tehnologii este de-a
dreptul inepuizabil, cele mai frecvente procedee fiind, în cadrul ultimelor
campanii electorale, scurgerea de informaþii (publicarea, de exemplu,
a textului descifrat al convorbirilor telefonice private pentru a discredita
persoana atacatã), dezvãluirea, la momentul potrivit, a detaliilor unor
scandaluri – politice, economice, familiale – în care a fost implicat
adversarul. În fond, majoritatea procedeelor utilizate converg, aºa cum
noteazã ºi R. Tãnãsã (?àíàñý, 2000: 138), in punerea la îndoialã a
calitãþilor personale ale concurentului, în atacarea agresivã a acestuia
(“Alegerile reprezintã o comunicare agresivã”, noteazã nu fãrã temei
cercetãtorii ukraineni – ?î÷åïöîâ - 2000: 137). Respectiv, se
inregistreazã recurgerea frecventã la modalitãþile mediatice determinate
de principiul character killing (“uciderea personajului”, în limba rusã
ar echivala cu êîìïðîìàò), ilustrat destul de pronunþat prin cazul
atacurilor întreprinse în cadrul campaniei electorale din 1999 în Rusia
de cãtre jurnalistul de la ORT Serghei Dorenko împotriva politicienilor
ruºi E. Primakov ºi Iu. Lujkov. S-a mizat ºi în presa scrisã ºi în cea
electronicã din Republica Moldova pe anumite tehnologii informaþionale
noi, cu dezvãluiri, acuzaþii, aruncare de noroi în adversar (de notat

145
însã cã formaþiunile politice care în alegerile din 2001 au contat cel
mai mult pe acest gen de luptã politico-mediatic㠖 PD, PRCM,
PFD, PNL, cu propriile organe de pres㠖 Dialog ºi Tineretul
Moldovei, Luceafãrul ºi Ìîëäàâñêèå Âåäîìîñòè, Mesagerul,
Catalan-TV, s-au dovedit a fi sancþionate de electorat, rãmînînd în
afara Parlamentului). Unele episoade ale “rãzboiului informaþional”
promovat de Catalan-TV în preajma alegerilor parlamentare din anul
2001 în Republica Moldova sau cazul filmului “Buchetul Moldovei”,
demonstrat la NIT (iar mai întîi la NTV) þin ºi ele nemijlocit de aceastã
modalitate de asigurare mediaticã a luptei politice. Tehnologii politici
exceleazã în elaborarea ºi activarea unor modalitãþi destul de subtile
care servesc pentru denigrarea concurenþilor adverºi. Este relevant în
acest sens modelul unei campanii informaþionale, dezvãluit de o
publicaþie moscovitã. Campania, aratã autorii, constã din trei etape.
La prima etapã are loc implozia informaþiei în mass media, activarea
pretextului informaþional, urmatã de publicarea unor informaþii
suplimentare într-o publicaþie influentã, fie aceasta ºi de un tiraj
neînsemnat. Sînt difuzate apoi comentariile analiºtilor, regizate de
fãuritorii acþiunii mediatice. La cea de-a doua etapã intervine
televiziunea “cimentînd” tema în cauzã. Ponderea cea mai mare în
dezvoltarea scenariului revine programelor analitice sãptãmînale. Tema
va constitui subiectul discuþiilor desfãºurate în mass media ºi în
continuare, “dar de acum înainte pe nimeni nu mai intereseazã realitatea,
aspectele juridice ale problemei. Imaginea, opinia, atitudinea sînt
formate. Scopul este atins” (cf.: Çàñóðñêèé, 1999: 114).
De notat cã noile tehnologii politice se îmbinã destul de reuºit
mai ales cu noile tehnologii tehnico-informaþionale. Reþeaua Internet
devine, de exemplu, ºi ea locul unor bãtãlii politice, realizate prin
metode cinstite, dar ºi necinstite. Astfel, site-ul lui Ion Iliescu, instituit
pentru desfãºurarea campaniei prezidenþiale, s-a dovedit a fi, dupã
cum anunþa presa româneascã din 30 octombrie 2000, spart de
hackers, care au plasat în prima paginã a site-ului zece fotografii ale
celor mai cunoscuþi teroriºti din lume, urmãrind, evident, o acþiune de
discreditare a candidatului.
146
 Expansiunea logicii mediatice în cadrul procesului politic a
determinat proliferarea în societatea contemporanã a fenomenului
publicitãþii politice, un alt element esenþial al acoperirii mediatice în
cadrul campaniilor electorale. În mod tradiþional, denumirea de
publicitate politicã este atribuitã unui anumit tip de propagandã
electoralã, bazat pe utilizarea metodelor ºi tehnicilor publicitare în
perioada preelectoralã. Mesajului propagandistic electoral al subiectului
politic îi sînt imprimate astfel semnele formale proprii publicitãþii propriu-
zise, inclusiv difuzarea prin intermediul mijloacelor de comunicare în
masã, orientarea conþinutului spre promovarea atitudinilor favorabile
unei doctrine politice, unui partid sau candidat, unui program electoral;
identificarea clarã ºi explicitã a mesajului drept o acþiune publicitarã
º.a.
Experienþa electoralã a ultimilor ani în Republica Moldova a
demonstrat evoluþia rapidã a publicitãþii politice în presã, atît în cea
scrisã, cît ºi în cea electronicã, cristalizîndu-se deja cîteva forme
principale de realizare intervenþiilor politico-publicitare: a) spoturile
informaþionale ale partidelor sau ale candidaþilor cu o duratã de 30-
40 secunde, cuprinzînd un text, imagini sau prezentarea siglelor
respective; b) adresãrile directe ale formaþiunilor politice sau ale
candidaþilor cãtre alegãtori. În acest caz se pedaleazã pe expunerea
programelor politice, un rol deosebit revine sensibilizãrii legãturii cu
auditoriul; c) buletinele de ºtiri sau emisiunile informative speciale pentru
reflectarea activitãþii candidaþilor ºi a partidelor politice, abordarea
problemelor importante legate de campania electoralã; d) informaþia
ordinarã privind organizarea alegerilor, explicarea particularitãþilor
procesului electoral, apelul cãtre electorat pentru evitarea
abstenþionismului (acest gen de spoturi publicitare sînt produse de
obicei de cãtre Comisia Electoralã Centralã ºi sînt plasate gratis la
toate posturile de radio ºi tv).
În cadrul unui regim totalitar cu o structurã monopartidistã este
imposibil de a recurge la o astfel de publicitate. Dreptul mass media
de a-ºi exercita liber funcþiile pe parcursul desfãºurãrii procesului

147
electoral este situat aici sub semnul întrebãrii, în urma unor restricþii
tacite sau oficiale. Doar stabilirea unei noi relaþii dintre cetãþeni ºi
dimensiunea politicã, afirmarea cu adevãrat a mecanismului competitiv
poate asigura condiþii pentru dezvoltarea publicitãþii politice. Este
evident cã publicitatea politicã poate sã se manifeste plenar doar în
condiþiile unei societãþi pluraliste. În acest context, o importanþã
primordialã obþine reglementarea adecvatã a acþiunilor politice
publicitare. Dacã acum cîtva timp, regulile jocului politic nu aveau,
practic, nevoie de o reglementare specialã, azi situaþia devine complet
schimbatã. ªi aceastã schimbare este datoratã atît apariþiei ºi afirmãrii
unor noi subiecþi politici, cît ºi noului rol pe care ºi-l asumã mass media.
Acum, cînd publicitatea politicã a devenit o armã a luptei politice, cînd
formaþiunile politice s-au lansat constant într-o confruntare acerbã
pentru cucerirea puterii, în prim plan avanseazã problemele elaborãrii
normelor, capabile sã garanteze antrenarea echitabilã a subiecþilor
politici în competiþie, sã asigure accesul egal al acestora la mijloacele
de informare în masã. Totodatã acesta este un indice foarte elocvent
al recunoaºterii centralitãþii sistemului mass media în societatea
contemporanã.
Recenta ºi hotãrîta invazie a mass media în campaniile electorale a
declanºat dezbateri, uneori destul de dure, în care s-au inclus subiecþii
politici, jurnaliºtii, cercetãtorii. În definitiv, nu este o situaþie ieºitã din
comun: în practica politicã a mai multor þãri la diferite etape de
dezvoltare s-au produs discuþii aprinse vizînd publicitatea politicã în
mass media, în special în cele private. Divergenþele apãrute se refereau
mai ales la problema publicitãþii politice cu platã. Faptul cã nu fiecare
partid nou creat sau candidatul puþin cunoscut are posibilitatea sã-ºi
prezinte programul în paginile mass media a impus unele þãri sã unifice
prin lege cerinþele, egale pentru toþi. Au fost stabilite principiile de
bazã ale reglementãrii publicitãþii electorale. Astfel, în SUA a fost
accentuat principiul equal time, în Marea Britanie – imparþialitatea, în
Franþa – egalitatea, în Italia – par condicio (paritatea oportunitãþilor
de acces în mass media). Problema este extrem de actualã ºi pentru

148
Republica Moldova, cãci reglementarea minuþioasã a condiþiilor ºi a
circumstanþelor desfãºurãrii campaniilor electorale constituie un factor
important al legitimãrii puterii, al eliminãrii inegalitãþilor existente în
accesul la mass media.
Fenomenul apare destul de controversat în condiþiile devenirii presei
independente, consolidãrii posturilor de radio ºi TV private, contrapuse
publicaþiilor subvenþionate de stat. Ciocnirea intereselor genereazã
situaþii de conflict, ca ºi în cazul urmãtor: în ajunul lansãrii campaniei
pentru noile alegeri prezidenþiale un grup de deputaþi a prezentat în
Parlamentul Republicii un amendament, prin care se urmãrea includerea
în Codul Electoral a unor reglementãri suplimentare, cu impact direct
asupra presei electronice private. Conform iniþiativei legislative 234
din 25 ianuarie 2000, adoptate de Parlament în prima lecturã, se
impunea “acordarea timpului de antenã gratis” fiecãrui concurent
electoral. Asociaþia presei electronice din republicã a prezentat o
declaraþie de protest în legãturã cu acest fapt, considerînd cã adoptarea
amendamentului respectiv ar constitui un pericol de îngrãdire a libertãþii
presei. O altã atitudine, tot atît de extremã, þine de “dieta mediaticã”,
cum a calificat cazul jurnalistul Vsevolod Ciornei: “pentru a preveni
propaganda camuflatã s-a ajuns la concluzia sã fie scoase din program
toate emisiunile în care ar putea sã aparã oamenii politici, precum ºi
cele în care s-ar putea vorbi, fie ºi indirect, despre activitatea lor –
bunãoarã ºi rubricile de trecere în revistã a presei (Sãptãmîna, 2001:
19 ianuarie). Aceste exemple demonstreazã elocvent dificultãþile
existente în desfãºurarea corectã a campaniilor electorale, necesitatea
stringentã a promovãrii unor reglementãri chibzuite ºi echilibrate ce ar
garanta acoperirea mediaticã adecvatã a procesului politic.

149
Capitolul 5.
Acþiunea politicã ºi modalitãþile
mediatice
5.1. Potenþialul politic al ºtirii

Un loc important în spaþiul comunicãrii politice revine informaþiei

curente, ºtirilor, publicate în primele pagini ale cotidianelor, transmise
pe calea undelor. Informaþia politicã apare drept element inerent al
oricãrei manifestãri politico-mediatice. ªtirea, specia jurnalisticã
primarã, constituie componenta de bazã a publicaþiilor periodice, în
special, a ediþiilor cotidiene. Relatînd faptele produse în viaþa societãþii,
comunicînd despre diferite evenimente, prezentînd gîndurile ºi opiniile
importante, dezvãluind fenomenele semnificative, ºtirile, în totalitatea
lor, oferã cititorului o imagine a realitãþii urmãritã în multiplele ei
conexiuni, plaseazã faptele evidenþiate într-un amplu context social-
politic. Substanþa unei ºtiri o constituie faptele realitãþii. Mãrturia
documentarã despre manifestãrile notabile ºi reale ale vieþii (este de
ajuns sã amintim aici etimologia cuvîntului fapt, provenit din latinescul
factum: ceea ce s-a întîmplat cu adevãrat), îºi are propriul rol în procesul
“construcþiei realitãþii” prin intermediul mijloacelor de comunicare de
masã.
Abordarea problemei informaþiei politice necesitã observaþia
prealabilã în legãturã cu faptul c㠓devine ºtire” doar ceea ce
corespunde din punct de vedere funcþional exigenþelor reproductive
ale sistemului social-economic cãruia îi aparþin mass media antrenate
în procesul de producere ºi difuzare a informaþiei. În consecinþã,
examinarea fenomenului informaþional trebuie sã ia în consideraþie faptul
150
cã ºtirea reprezintã produsul unei instituþii sociale, integrate în sistemul
social complex.
Dacã þinem cont de faptul cã ºtirea reprezintã produsul unei redacþii
mass media, deci a unei instituþii sociale, integrate în sistemul social
complex, ºansa de “a fi ºtire”, de a fi receptatã de auditoriu, va fi
determinatã de ralierea textului la linia politicã promovatã de redacþie
(decisã de proprietar ºi controlatã de structura administrativã a redacþiei
cãreia îi revine misiunea de a amplasa ºtirile în fluxul informaþional),
precum ºi de gradul de implicare în determinarea acestei lînii de cãtre
cei ce au interese comunicaþionale – instituþii oficiale, partide politice,
grupuri de presiune ºi de interese. Din aceastã perspectivã, devine
clar de ce o vizitã în China a unei delegaþii oficiale, de exemplu, este
reflectatã în presã cu o amploare excesiva: faptul poate servi pentru a
ascunde cã acasã lucrurile merg prost. Nu este nimic contradictoriu,
astfel, într-o atare practicã, dacã acceptam c㠓ºtirea reprezintã un
fenomen negociabil”, dupã cum aratã Gaye Tuchman (1983: 51).
Aceasta explicã de ce mijloacele de informare, pãstrîndu-ºi rolul de
integrator al þesutului social, manifestã o mai mare “simpatie” ºi atenþie
pentru anumite teme sau sectoare politico-economice. În fond, este
just cã a simpatiza un segment politic este ceva firesc ºi nu înseamnã,
în condiþiile democraþiei, o încãlcare a legii, chiar dacã ºi se produce o
selecþie diferenþiatã ºi plasare preferenþialã ori omitere a ºtirilor într-un
oarecare ziar. Dihotomia adevãrat/fals se traduce aici prin opoziþia
prezentat/ascuns (Wolton, 1992: 89). Ajungem însã, în acest caz la
situaþia cînd puterea – în loc sã fie arãtatã prin acþiuni directe, obiective
ºi valutabile în mod logic în baza obiectivelor fixate ºi a efectelor
respective, - stimuleazã ignorarea opiniei publice, abþinîndu-se de la
informarea exactã, echilibratã, clarã, într-un cuvînt, corectã. Poate fi
citatã, în context, pãrerea lui Franco Ferrarotti, care menþiona:
“Pãcatele cele mai grave ale puterii de azi sînt pãcatele omiterii”(1974:
87).
Practica jurnalisticã curentã confirmã fenomenul adoptãrii de cãtre
redacþiile mass media a unei atitudini specifice, selective, în ceea ce

151
priveºte abordarea realitãþii. Este ilustrativã în acest sens mai întîi de
toate, strategia utilizãrii surselor. De rînd cu cele spontane, neprevãzute,
se recurge, în mod prevalent, la cele ordinare, standardizate, provenind
din Parlament, Casa Guvernului, ministere ºi departamente. Canalele
oficiale de informaþie dominã, de exemplu, în jurnalismul francez, 42,5%
din gazetarii participanþi la un sondaj acordîndu-le primatul. Se
considerã cã întîlnirile la nivel guvernamental, conferinþele de presã
(preferate mult de jurnaliºtii americani, 67,7% din cei chestionaþi
numindu-le sursã privilegiatã), congresele, mitingurile, întrunirile
partidelor politice determinã în mare mãsurã conþinutul unui ziar (cf.:
Lazar, 1991: 125). Se stabileºte într-adevar o ierarhie a celor ce
servesc drept surse – în conformitate cu poziþia ºi treapta pe care o
deþin în ierarahia politicã ºi socialã.
Consecinþele pe care le provoacã asupra caracterului informãrii
utilizarea preponderentã a surselor standard rezidã într-o valorizare
specificã a lor, reducere a diapazonului social reflectat (orientat doar
spre sfera politicului), ºi, prin urmare, genereazã pericolul rutinizãrii,
birocratizãrii, concentrãrii influenþei asupra universului informaþional.
Chestiunea surselor obþine astfel o importanþã foarte mare. De
autoritatea acestora, de credibilitatea lor va depinde gradul de asimilare
a informaþiei, încrederea în cuvîntul scris sau auzit din partea celor ce
recepþioneazã informaþia. Este clar cã o informare echidistantã ºi corectã
presupune un echilibru al surselor utilizate.
Selectãrii surselor urmeazã etapa selectãrii ºtirilor pentru a fi
publicate, incluse în paginile presei scrise, electronice, multimedia.
Informer c’est choisir, susþin francezii nu fãrã temei. Respectiv, “cei
ce selecþioneazã informaþia devin diriguitori ai domeniului simbolic al
maselor”, menþioneazã Domenico Fisichella (1995: 18).
Aceasta nu poate sã nu genereze, în anumite circumstanþe, poziþii
gen: “sînt oportune doar acele ºtiri care servesc puterea” (Popescu,
1992: 10). În societatea regimului totalitar anume acesta era principiul
care determina conþinutul ºi modalitãþile mesajului mass media. Într-o
societate democraticã, bazatã pe principiile exprimãrii libere ºi ale

152
pluralismului de opinii, condiþia restrictivã a difuzãrii informaþiei poate
fi valabilã doar în cazul ºtirilor ce ar putea aduce prejudicii societãþii.
De precizat însã, societãþii în ansamblu, nu elementului ei aflat în
momentul dat în exerciþiul puterii.
Oricum, este incontestabilã determinarea procesului informaþional
în societate de elementul politic. Oricît de diverse ar fi spaþiile de
acoperire informaþionalã, implicaþiile politice ale ºtirilor inserate în
paginile presei sînt destul de relevante. Cercetãtorii constatã cã o
problemã socialã devine ºtire, deci meritã sã fie relatatã, dacã este
politizatã (Morcellini, 1975: 5). O ºtire în care sînt implicaþi oamenii
politici sau persoanele publice prezintã, incontestabil, destul interes,
deoarece acþiunile relatate pot influenþa mediul social-politic sau
economic în care se aflã publicul ºi de care depinde acesta.
Se atestã, în general (ºi experienþa mass media din Moldova
confirmã acest lucru), un numãr relevant al ºtirilor politice în paginile
mass media (pînã la 35%). Conform unor studii, ºtirilor politice le
revine un spaþiu considerabil în telejurnale, locul rezervat acestora
evaluîndu-se la 80 de procente din spaþiul emisiunilor informative
(36,6% din ºtiri vizînd politica internã ºi 44,4% - cea externã). ªi mai
mare spaþiu îl ocupã ºtirile politice în emisiunile informative inserate în
grilele prim-time-ului: 42,6 ºi 55,1 la sutã respectiv. S-a constatat cã
în cadrul campaniilor electorale circa 70 % din informaþia politicã ajunge
la alegãtor prin intermediul televiziunii (L’Editore, 1984, N 183: 84).
Cifrele sus-menþionate pot oscila, de la caz la caz, dar tendinþa, oricum,
este manifestã. În agenda mass media, în cazul stabilit în cadrul unei
investigatii, pe primul loc se gãsesc ºtirile politice, urmîndu-le, în ordine
descrescîndã, cele ce abordeazã terorismul, criminalitatea, calamitãþile,
sportul, munca ºi salarizarea, conflictele armate, economia ºi finanþele,
curiozitãþile, magistratura º.a.m.d. Din datele acestea, nu este greu de
presupus caracterul sporit al implicãrii politice, cu mici excepþii, a
agendei tematice a mass media. Se estimeazã chiar cã subiectelor,
vizînd în mod inerent sistemul politic, le revine de la 60 pînã la 88 %
din acoperire mediaticã. Explicaþia trebuie cãutatã în interesul firesc al

153
politicienilor pentru prezenþa permanentã în paginile presei ºi exercitarea
nestingheritã a influenþei asupra opiniei publice. Efortul respectiv nu se
produce în van. Puterea devine protagonistul mass media ºi, ca orice
protagonist, tinde sã-ºi amplifice influenþa. “Puterea politicã este tocmai
cea care produce evenimente ºi care, prin urmare, funcþioneazã ca
subiect privilegiat al informãrii ºi codificator principal ierarhic al aproape
tuturor buletinelor de ºtiri” (Morcellini, 1992: 17). Putem explica, astfel,
de ce atît de des în informaþia politicã se recurge la ºtirile ce relateazã
despre evenimente create special pentru a fi mediatizate – inaugurãri,
conferinþe de presã, întruniri politice – pseudoevenimente. O
particularitate a pseudoevenimentului rezidã în faptul cã acesta nu
este spontan, fiind anunþat din timp ºi, prin urmare, mai lesne mediatizat.
Anumite realitãþi se impun cu adevãrat presei, ºi este nevoie în acest
caz de o poziþie clarã a jurnalistului în acceptarea sau neacceptarea a
presiunii pe care o resimte.
Focalizînd atenþia publicului asupra deciziilor majore ale guvernului,
prezentînd declaraþiile liderilor politici, urmãrind conflictele între
preºedintele republicii ºi parlament, parlament ºi guvern, crizele ºi
dramele din coridoarele puterii, fluxul ºtirilor reflectã aºteptãrile
comunitãþii, dar le ºi modeleazã în acelaºi timp. Desigur, este bine
pentru mass media cînd existã legãtura directã: informare-decizii
politice. De notat însã cã acest raport se manifestã într-un mod mai
mult sporadic ºi se stabileºte destul de greu.
“Existã o atracþie fatalã spre politicã. Pîinea cotidianã a jurnalistului
este politica, nu activitatea parlamentului, vãzutã doar ca o expresie a
deciziilor luate în prealabil în sediile partidelor”, remarcã Paolo Mancini.
Jurnalistul, în viziunea autorului, este, de fapt, mai mult politician decît
jurnalist, iar jurnalismul apare mai mult drept intervenþie decît cronicã
a faptelor (1994: 155).
Este explicabil, astfel, de ce categoria ºtirilor politice presupune un
înalt grad de personalizare a acestora – jurnalismul are nevoie de
protagoniºti. Consumatorii ºtirilor preferã sã citeascã despre persone
concrete ºi nu despre grupuri abstracte, urmãrind prin intermediul mass

154
media reacþiile individuale, motivele personale ale acþiunilor politice.
Astfel, relatãrile despre grupuri se transformã în relatãri despre liderii
acestora. Iar reportajele parlamentare recurg cu precãdere la
prezentarea reacþiei liderilor politici la diferite situaþii. Respectiv, gradul
de evaluare a receptabilitãþii ºtirilor va depinde de proeminenþa
personalitãþii implicate în eveniment: este cert, o întrunire a liderilor
politici sau nunta unui personaj celebru constituie eveniment nu prin
sine, ci prin protagoniºti. Cu cît este mai remarcabilã personalitatea
vizatã, cu atît mai importantã va fi ºtirea. Prezentarea acesteia cu titlu
de excepþie, în situaþii neobiºnuite, va spori gradul de interes al
informaþiei comunicate. Anume criteriul de remarcabilitate determinã
trecerea evenimentelor din categoria privatã în cea socialã. Este
important a dezvãlui conotaþia faptului privat, a imprima faptelor
marcate de semnul privatului anumite nuanþe cu semnificaþie
preconizatã. În aceeaºi ordine de idei, de menþionat cã un considerabil
ecou vor trezi ºtirile în care personalitãþile politice se lanseazã în atacuri
reciproce, sînt prezentate în context tensionant. Conflictul în mediul
politic prezintã un mare interes pentru public, ºi presa moldoveneascã
a excelat în ultimul timp în reflectarea acestor conflicte. Adversarul
politic devine urmãrit, i se remarcã ºi i se mediatizeazã fiece pas,
evenimentul în care a fost antrenat fiind plasat într-un context, de multe
ori persiflant. Astfel, ca sã ne referim doar la un singur exemplu,
Tineretul Moldovei, publicaþie profund angajatã politic, a inclus în
numãrul sãu din 20 noiembrie 1999 o relatare, însoþitã de o fotografie
cu urmãtorul titlu: “Iar Pasat (director al SIS ºi adversar politic al
formaþiunii pe care o reprezintã ziarul) a luat ºi s-a însurat!” În definitiv,
dacã n-ar fi fost titlul (ca ºi textul ºtirii) marcat vãdit de o atitudine
ostilã, ºtirea putea ºi sã nu trezeascã obiecþii. Oricum însã în Republica
Moldova se joacã anual 18 000 de nunþi, ºi doar una a încãput în
paginile presei.
Deºi mass media tind, de multe ori, sã neglijeze semnificaþia
cotidianului ºi ponderea obiectivã a problemelor sociale, dîndu-le uitãrii
în procesul creãrii imaginii realitãþii pe care o difuzeazã ºi o fortificã,

155
pot fi, oricum, observate cîteva legitãþi în stabilirea scãrii de valorizare
a faptelor ce þin de sfera politicã. În viziunea lui M. Morcellini (1992:
10), acestea ar putea fi formulate, dupã cum urmeazã: a) informaþia
vizeazã, cu precãdere, persoanele, grupurile ºi organismele care dispun
de o anumitã putere, bogãþie sau prestigiu social în societate; b) în
continuum-ul de evenimente ce compun realitatea, informaþia tinde a
se debarasa de elementul rutinar ºi cotidian, alegînd ºi imprimînd nuanþe
emfatice “evenimentului” ºi momentelor ieºite din comun care depãºesc
parametrii normali: “perceperea ºtirii este bazatã deocamdatã pe
privilegiul acordat anormalului” (U.Eco); c) în mãsura în care informaþia
este atentã la protagoniºtii societãþii ºi ai vieþii politice, influenþa cãrora
asupra vieþii colective este considerabilã (adoptînd o atitudine exaltantã
ºi relevînd aspecte de excepþie), se profileazã o indiferenþã substanþialã
ori cel puþin reticentã faþã de viaþa ºi problemele marilor grupuri sociale,
a cãror existenþã este caracterizatã printr-o însemnatã monotonie.
Aceastã marginalizare a informaþiei vizeazã categoriile muncitorilor,
þãranilor, funcþionarilor, bãtrînilor, copiilor etc., adicã pe cei care prin
poziþia lor socialã, vîrstã, alte caracteristici, sînt lipsiþi de capacitatea
de a exercita presiune prin intermediul mass media; d) clasele
subalterne pot încerca sã-ºi facã intrare pe scena informaþionalã în
urmãtoarele condiþii: în mod colectiv, raliindu-se la formele organizate
de prezenþã politicã ori sindicalã; la nivel individual – în urma încãlcãrii
violente a normelor de comportament social sau în cazul pãtrunderii
printr-un anumit concurs de împrejurãri în societatea elevatã (cîºtig la
loterie ori alte cazuri analogice).
În cazul informaþiei specifice ce abordeazã universul ambiguu ºi
controversat al politicii, sferã supusã avatarurilor conjuncturale ale
dezbaterilor în contradictoriu, nu rareori se produc, voit sau inconºtient,
distorsiuni ale faptelor. Caracterul incomplet, evaziv sau chiar deformat
al informaþiei provine, de exemplu, din prevalarea citãrii asupra relatãrii
faptelor. Astfel de ºtiri sînt constituite doar în baza manifestãrii de intenþii
exprimate de lideri politici, nu ºi din exemplificare concretã prin acþiuni
realizate. Se constatã cã uneori pînã la 45% din ºtiri politice sînt formate

156
din declaraþii. Evenimentele palpabile apar substituite prin mãrturisiri,
iar în locul relatãrii despre faptele ce au avut loc se recurge la citarea
discursurilor liderilor politici. Ziaristul, intermediarul între sursã ºi
audienþã, adoptã aici sau o atitudine evazivã, sau îºi asumã rolul unui
asistent al operatorului de sunete, limitîndu-ºi misiunea la þinerea
microfonului. Or, elaborarea unor materiale informative originale
presupune o depãºire hotãrîtã a acestei limitãri. Tendinþa spre
comentare, interpretare, atît de evidentã în informaþia politicã, poate
contrabalansa insuficienta concreteþe a materialelor. Ca în orice fenomen
complex, existã însã ºi aici pericolele anumitor devieri. Acordarea unui
spaþiu exagerat comentãrii în activitatea informaþionalã, iar implicit –
opiniilor, speculaþiilor, zvonurilor, reduce în mod iminent credibilitatea,
claritatea ºtirilor, proporþia faptelor verificate. Pe de altã parte, nu ar
putea fi neglijatã, în acest context, iluzia informaþiei neutre, bazate,
chipurile, pe prezentarea faptelor fãrã a le comenta.
E cunoscutã faimoasa frazã: les faits sont sacres, les commentaires
sont libres, care exprimã nu altceva decît încercarea de a separa în
mod voluntarist cele douã funcþii ale mass media - de a informa ºi de
a exprima opinii. Or, este absolut dificil a le disocia complet, cãci a
informa înseamnã deja a exprima o opinie, iar a prezenta o opinie este
deja a informa. Se considerã, în fond, cã informaþia trebuie construitã
astfel încît cititorul sã poatã ajunge singur la anumite concluzii ºi
aprecieri. Interesul politic impune însã mass media regulile jocului,
determinã politizarea intensã a mesajului transmis.

5.2. Comentariul politic: analizã ori prescripþie de

opinie?

Una din caracteristicile esenþiale ale evoluþiei spaþiului mediatic în

ultimul timp rezidã în producerea unei modificãri radicale a jurnalismului,
implicînd pentru presa scrisã, incapabilã sã facã faþã competiþiei cu
mass media electronice la capitolul operativitate în reflectarea realitãþii,
necesitatea cedãrii primatului în misiunea informãrii, accentuîndu-ºi, în

157
acelaºi timp, funcþia corelativã, care presupune un efort contributiv la
procesul socializãrii, la cãutarea consensului ºi dezvoltarea integrãrii
sociale, la explicarea circumstanþelor, tendinþelor ºi consecinþelor
proceselor politice. Practica recentã demonstreazã un vãdit reviriment
al interesului presei periodice spre plasarea predominantã în paginile
sale a faptelor, evenimentelor, fenomenelor într-o manierã comentatã
ºi interpretatã.
Abordînd fenomenul politic conjugat la cotidian, mass media se
confruntã astfel cu necesitatea definirii precise a propriului loc în
mediatizarea evenimentelor ºi fenomenelor social-politice. În aceastã
ordine de idei, ponderea presei periodice în procesul construcþiei/
reprezentãrii realitãþii politice poate spori nu atît prin relatarea ºtirilor
produse ieri, cît mai ales prin observarea atentã ºi verificarea datelor
ºi faptelor anunþate anterior în ediþiile radio- ºi telejurnalelor, prin
aprofundarea cunoºtinþelor difuzate deja, prin sistematizarea
concluziilor ºi plasarea acestora într-un amplu context social. Pentru
a-i transmite auditoriului un mesaj coerent ºi riguros ºi a-i oferi cheile
necesare pentru descifrarea fenomenelor constitutive ale actualitãþii,
în perspectiva dezvoltãrii lor, pentru a-l înarma cu date obiective ºi
puncte de vedere consistente ce ar eleva substanþa ºi eficienþa
dezbaterilor publice care constituie o componentã esenþialã a
democraþiei, mass media trebuie sã demonstreze capacitatea unei
pãtrunderi analitice a tuturor variabilelor ºi a întregii complexitãþi a
realitãþii. Chiar dacã nu poate fi neglijat absolut punctul de vedere
conform cãruia presa periodicã constituie un instrument de comunicare
fugar care consumã iremediabil mesajul fiecãrei zile, existã soluþia
potrivitã pentru a depãºi condiþia efemeridelor: observarea constantã
a faptelor, evenimentelor ºi fenomenelor plasatã între cãutarea
jurnalisticã ºi rigoarea conceptualã, tratarea actualitãþii prin optica unor
concepte politice ºi juridice exacte, efectuarea, în definitiv, a unor analize
ºi interpretãri.
Înþeleasã drept “proces de separare mentalã a unui obiect de
cercetat în pãrþile sale constitutive pentru a-i studia natura ºi a determina

158
legãtura reciprocã dintre pãrþi ºi faþã de întreg” (Plano et al., 1993:
12), constituind o abordare strict obiectivã a realitãþii, analiza este
prerogativa metodei ºtiinþifice de cunoaºtere. În acelaºi timp, mass
media îºi adjudecã analiza ca o componentã a propriului proces de
creaþie, necesarã în valorificarea actualitãþii. Este larg rãspînditã pãrerea
c㠓publicistul, ca ºi savantul care întreprinde cercetarea legitãþilor
realitãþii sociale nu poate sã nu fie analist. El se confruntã cu
“fragmentele” separate, faptele concrete ale vieþii, care constituie, în
ansamblu, vastul “mozaic” al existenþei umane” (Ñêóëåíêî, 1986: 61).
Selectarea faptelor, expunerea lor implicã necesitatea recurgerii la
analizã (evidenþierea elementelor principale ºi secundare, examinarea
tuturor detaliilor considerate semnificative, disecþia ºi relevarea esenþei
ºi a interlegãturii fenomenelor, determinarea atitudinii faþã de cele
relatate º.a.m.d.). În fond, analiza propriu-zisã începe pentru ziarist
chiar mai înainte – la etapa alegerii temei, cînd autorul reþine atenþia sa
asupra celor mai importante, în viziunea lui, aspecte ºi probleme.
Specificul presei dicteazã însã o instrumentalizare sui generis a analizei:
ea serveºte jurnalistului pentru elaborarea interpretãrii, propuse faptelor
ºi fenomenelor examinate, pentru fundamentarea atitudinii autoriceºti,
manifestate în aprecierea, elucidarea ºi generalizarea acestora. Prezenþa
componentelor analitice în materialele publicate serveºte, cum ºi este
firesc, realizãrii sarcinilor de reflectare ºi pãtrundere a realitãþii. Dar
tocmai interpretarea oferã posibilitatea ajungerii la dimensiunea
sintetizatoare a mesajului publicat care, spre deosebire de analizã,
mizeazã pe punctul de vedere subiectiv, pe exprimarea personalizatã,
emotivã a situaþiilor sociale. Interpretarea, ca ºi analiza, este inerentã
jurnalismului pentru cã nu orice fenomen social îºi dezvãluie esenþa
într-un mod relevant ºi exhaustiv. Este evident c㠓orice eveniment de
notorietate comportã trãsãturi contradictorii. ªi de interpretarea fãcutã
de jurnalist depinde care din aspectele contradictorii ale evenimentului
va fi prezentat cititorului. Este o lege obiectivã a comentãrii ziaristice,
care nu poate fi neglijat㔠(Ïðîíèí, 1971: 48). Iatã de ce este atît de
mare aici riscul subaprecierii sau al exagerãrii anumitor elemente

159
examinate, al “accentuãrii, - aºa cum avertizeazã mediologii, - mai
mult a particularului decît a semnificaþiei globale a mesajului” (Ferrarotti
et al., 1995: 18).
Fenomenul jurnalismului ca oricare alt fenomen complex este practic
condamnat a pendula între “da” ºi “nu”, între aspiraþia spre obiectiv ºi
maniera subiectivã de interpretare ºi exprimare a realitãþii. Specialiºtii
în domeniu se pronunþã însã clar ºi fãrã echivocuri: “informaþie obiectivã
nu existã, cãci n-ar putea exista nici chiar în utopica societate perfectã.
De fapt, în oriºicare reporter (ºi deci în orice ziar) opereazã un legitim
filtru interpretativ care, prin însãºi selectarea ºtirilor destinate publicãrii
ori a evenimentelor ce urmeazã a fi evidenþiate, recurge în mod necesar
la criterii subiective. Important este ca o atare subiectivitate sã derive
dintr-o judecatã ce ºi-o formeazã liber jurnalistul în baza tuturor
elementelor cunoscute, ºi nu sub exerciþiul presiunii” (Turone, 1987:
12).
Analitismul presei periodice apare astfel dominat de elementul
interpretativ. Nu cã presei i s-ar refuza dreptul de a-ºi oferi spaþiul
pentru lansarea unor materiale semnate de savanþi, pentru scrieri
realizate într-o cheie strict ºtiinþificã, - astfel de publicaþii totuºi apar,
ce-i drept, sporadic ºi ocupînd un loc modest în “concertul gazetei”.
Oricum, e un lucru firesc, deoarece presa nu este ºi nici nu trebuie sã
fie o colecþie de anale ºtiinþifice. Observaþia este valabilã ºi pentru
articole de analizã politicã, chiar dacã acestea au, totuºi, un statut mai
privilegiat, indiscutabil ºi firesc, în raport cu alte domenii ºtiinþifice,
prezentate în paginile mass media.
În astfel de materiale abordarea analiticã a realitãþii politice se
concentreazã, evident, asupra “relaþiilor, cauzelor, precum ºi asupra
consecinþelor acþiunilor ºi evenimentelor politice” (Plano et al., 1993:
12). Publicaþiile respective elucideazã, succedã sau precedã uneori
probleme ºi evenimente politice importante ce þin de sistemele de
guvernare, de responsabilitatea politicã, de campaniile electorale º.a.,
referindu-se, cu alte cuvinte, la problemele care sînt în centrul atenþiei
publice ºi care suscitã polemici ºi critici. Spaþiul ocupat de aceste

160
publicaþii în paginile ziarelor poate fi uneori destul de mare, fiind justificat
însã atît prin complexitatea aspectelor examinate, cît ºi prin tendinþa
de a explica, a conecta politica la publicul larg (exemple: “Moldova în
oglinda alegerilor: partide ºi tehnologii politice” semnat de politologii
Gheorghe Rusnac ºi Valeriu Moºneaga – Pãmînt ºi oameni, 1994,
16, 23, 30 aprilie; articolul, la fel de vast ºi cuprinzãtor, “Alegerile-98:
învãþãmintele izbînzilor ºi ale eºecurilor” de Eugeniu Sobor ºi Vitalie
Andrievschi, publicat în trei numere consecutive ale ziarului
Íåçàâèñèìàÿ Ìîëäîâà - 1998: 17, 18, 19 iunie º.a.). Tocmai în
astfel de cazuri se realizeazã cu adevãrat desideratul: “Politologii au
sarcina de a furniza omului “raþional” motive bine întemeiate ºi
acceptabile ca sã adopte opþiunea cel mai eficient determinatã de
afiliaþiile sociale” (Edelman, 1999: 40). Este relevantã, în aceastã ordine
de idei, practica sãptãmînalului Sãptãmîna care îºi dedicã cu
consecvenþã pagina a treia lucrãrilor de analizã politicã, aparþinînd
cunoscuþilor politologi din republicã ºi de peste hotare; popularitatea
unui prestigios cotidian spaniol El Pais se datoreazã, nu în ultimã
instanþã, analizelor politice pertinente semnate de politologi notorii.
De menþionat, în acelaºi timp, cã presa îºi satisface ambiþia de a
descifra realitatea, de a propune cititorilor varianta sinuoasei cãi în
labirinturile politicii, nu atît recurgînd la serviciile analiºtilor politici
profesioniºti, reprezentanþi, cel puþin prin definiþie, ai rigorii analitice ºi
argumentative necesare pentru evitarea dezbaterilor sterile, cît mai ales
acordînd calitatea de analiºti politici jurnaliºtilor propriu-ziºi. Viziunea
publicaþiei respective asupra faptelor ºi evenimentelor apare astfel
promovatã prin judecãþile ºi sloganele prezentate de multe ori în forma
unei analize politice pretins ºtiinþifice ºi obiective. Deghizaþi în politologi
ºi apropriindu-ºi mijlocul obiºnuit de transmitere a realizãrilor produse
în cîmpul teoriei politice, jurnaliºtii se convertesc în acest caz în
principalii agenþi ai dezbaterii politice. Primul pericol al unei atare
substituiri constã în faptul cã aici poate sã se producã o confundare
între ºtiinþific, pe de o parte, ºi complex, pe de altã parte, generatã de
posibilitãþile obiectiv reduse în identificarea esenþei problemei, în

161
aplicarea unei metodologii ºtiinþifice a studiului întreprins, ºi cu cît mai
originale vor fi ipotezele ºi mai inedite concluziile, cu atît mai mari vor
fi ºansele ca jurnalistul respectiv sã fie considerat drept un adevãrat
analist ºi un reporter informat veridic.
Existã, indiscutabil, un aspect al problemei în cauzã care nu poate
fi evitat - rãspunsul la întrebarea: ce primeazã - calificarea în exercitarea
activitãþii mediatice ori calificarea în materie? În cercurile jurnalistice
persistã ideea cã este preferabilã prima competenþã. Aceastã concepþie
vine din convingerea cã este mai importantã forma comunicãrii ºi
tehnicile utilizate, cãci anume prin ele se transmite ceea ce se doreºte
a comunica. De menþionat, fãrã a fi categorici, cã efectul final al
absolutizãrii acestei preferinþe poate conduce spre dezbateri politice
simplificate ºi contradictorii, mai apte de a camufla problemele decît a
le clarifica. În situaþiile în care comunicatorul substituie cu ostentaþie
expertul în materie, insistînd cu precãdere asupra potenþialului expresiv
al mesajului decît asupra aspectului analitic, - sînt mult mai posibile
erorile conceptuale ºi carenþele de fond. Profesionalizarea jurnaliºtilor
pe care unii o considerã cea mai bunã garanþie a unei activitãþi
echidistante nu poate sã se circumscrie cunoaºterii limbajului ºi
tehnicilor mass media, fãrã ca sã implice o specializare corelativã,
necesarã în acele materii despre care se pronunþã. Or, în timp ce creºte
specializarea comunicãrii în diverse arii ca economie, culturã, sport,
sfera politicii este încredinþatã profesioniºtilor generaliºti care, abia
modelaþi de o experienþã mai mult ori mai puþin considerabilã, rareori
demonstreazã depunerea efortului pentru a accede la cunoºtinþe
speciale, mereu mai complexe.
Pornind de la diferenþa apreciabilã între ambele forme de valorificare
a actualitãþii – jurnalisticã ºi politologicã, - este cert cã existã o confuzie
crescîndã între figura analistului politic ºi cea a jurnalistului-analist, chiar
dacã foarte puþini cititori ar fi în stare sã stabileascã caracteristicile
distinctive ale ambelor ipostaze. Este evident cã aceastã situaþie
favorizeazã, fãrã îndoialã, jurnalistul care, sub aparenþa unei elevate
obiectivitãþi, se strãduie sã introducã în discursul sãu judecãþi de valoare

162
ºi orientãri eficiente ale opiniei. Se asistã astfel la fenomenul apariþiei
comunicatorilor generaliºti – posibili omniºtiutori ºi specialiºti în toate
– “omnialogi”, jurnaliºti-analiºti politici cu alurã de obiectivi, de posesori
ai argumentelor ºtiinþificeºte probante, pe cînd în realitate sînt ceea ce
am putea numi “prescriptori de opinie”. Substituind specialistul,
jurnalistul, de fapt, îºi asumã un rol impropriu. ªi nu este vorba aici
nicidecum de o contrapunere a celor douã ipostaze, care, în definitiv,
ar trebui sã fie convergente în exerciþiul comun de promovare a
atitudinilor participative ale indivizilor ºi de creare a curentelor de opinie
ce imprimã un context real libertãþii, iar vecinãtatea celor douã modalitãþi
în pagina ziarului ar trebui armonizatã. Dar numai în cazul cînd ambelor
ipostaze li se respectã identitatea, li se spune pe nume, cînd analiza
politicã este analizã ºi nu comunicare uzatã pentru a converti cu insistenþã
cititorul la propriul punct de vedere. Acestea ar trebui sã fie regulile
jocului într-un univers informaþional în care existã tendinþa de a face
din jurnalist un procurator de consens în favoarea puterii politice.
Într-un sistem politic dotat, într-o anumitã mãsurã, de mecanisme
de informaþie libere ºi policentrice, cel mai adecvat ar fi sã se facã o
distincþie clarã între funcþia de analist politic-politolog (care se angajeazã
în interpretarea realitãþii cu criterii strict ºtiinþifice) ºi analist politic-
jurnalist - prescriptor de opinie (care dã prioritate elementelor
valorative). Astfel se va putea evita, cel puþin parþial, confuzia pe care
o produce întroducerea în cadrul dezbaterilor politice mediatizate a
anumitor criterii subiective ce devin cu ajutorul contextului argumente
obiective, prin intermediul acestora reducîndu-se evantaiul opþiunilor
considerate drept acceptabile ºi condiþionîndu-se opinia receptorului
mesajului.
Or, este clar cã postura jurnalistului nu coincide cu cea a analistului
politic, iar analiza pe care o întreprinde este una specificã, determinatã
de însuºi statutul mass media ca instrument de mobilizare a opiniei
publice. În consecinþã, putem vorbi aici în termeni stricþi nu atît de
analizã propriu-zisã, cît, mai degrabã, de categoria interpretãrii ºi,
implicit, de cea a prescripþiei opiniei. Cãci nu poate fi calificatã drept

163
analizã politicã aplicarea înlãnþuitã de principii apodictice, care exclud
orice viziune opozantã ºi blocheazã în definitiv examinarea
multiaspectualã a faptelor ºi evenimentelor. Este evident cã atunci cînd
materialul este dominat de apartenenþa politicã a autorului, analiza de
cele mai multe ori se transformã în prescripþie de opinie. De notat cã
prezenþa masivã a unor astfel de comentarii în paginile presei este un
fenomen care, de fapt, are o explicaþie ºi justificare: crescîndele
conþinuturi politice ale mass media.
Examinarea evoluþiei presei moldoveneºti din ultimii ani sprijinã
valabilitatea acestei observaþii. În mass media îºi face tot mai mult loc,
sub aparenþa obiectivitãþii analitice, militanþa activã în favoarea unor
certe idei politice ori ideologice. Un tot mai mare numãr de jurnaliºti
îºi atribuie statutul de analiºti politici, dar analiza în accepþia lor pare sã
fie mai degrabã o insistentã cãutare a argumentelor convenabile
segmentului politic pe care îl deservesc. S-ar putea constata cã s-a ºi
constituit în aceste scopuri categoria “columniºtilor” autohtoni, reflecþiile
ºi comentariile cãrora vizînd sfera politicã a societãþii ocupã un spaþiu
considerabil în paginile presei. Substituirea editorialelor de altã dat㠖
marcate de spiritul oficios ºi directivist, anoste ºi anonime, cãrora le
revenea mai înainte misiunea secundãrii politice a liniei oficiale, - prin
comentarii ºi articole personalizate, care, la fel, secundeazã, de data
aceasta, varietatea spectrului politic, este o reacþie contemporanã,
racordatã la schimbãrile intervenite în auditoriul mass media.
În aceastã ordine de idei, jurnaliºtii Viorel Mihail ºi Vsevolod Ciornei
(Sãptãmîna), Constantin Tãnase (Flux), Petru Bogatu (Þara), Boris
Marian (Nezavisimaia Moldova), Val Butnaru (Jurnal de Chiºinãu),
ca sã ne referim doar la cîteva nume, sînt exponenþi ai scriiturii
jurnalistice interpretative în care primeazã comentarea faptelor ºi
explicarea propriului punct de vedere asupra situaþiilor apãrute în
cîmpul de atenþie, impresiile ºi asociaþiile autoriceºti. Stilul interpretativ
conferã o mai mare degajare jurnaliºtilor care nu se simt obligaþi sã
þinã cont de anumite rigori ale speciei ºi asigurã un control sporit asupra
mesajului transmis. De fapt, stilul descriptiv atribuie jurnalistului rolul

164
unui reporter, pe cînd cel interpretativ mizeazã pe exploatarea
elementelor analitice ºi determinã astfel posibilitatea de a imprima
valenþe personalizate mai evidente textului elaborat. În timp ce
jurnalismul descriptiv este ghidat de fapte, forma interpretativã se
subordoneazã temei în jurul cãreia este construit articolul. Faptele sînt
atrase în joc în acea mãsurã în care pot sã devinã utile pentru ilustrarea
temei alese. În linii mari, comentariul, fie cã este axat pe precizarea
punctului de vedere al autorului în legãturã cu situaþia abordatã,
“ajutînd” cititorul sã pãtrundã miezul problemei, “suflîndu-i varianta
rãspunsului” (Øîñòàê, 1997: 59), fie cã accentueazã, în special,
atitudinea jurnalistului, prezentînd geneza acesteia, se concentreazã
asupra urmãtoarelor elemente: a) explicarea faptelor; b) contextul celor
relatate; c) pronosticarea desfãºurãrii ulterioare a evenimentelor; d)
formularea sentinþelor (cf.: Suarez, 1997: 65). Este evident cã toate
acestea sînt subordonate însã opþiunii politice a autorului care nu poate
sã nu se profileze, într-o anumitã manierã, atît deschisã, cît ºi, alteori,
disimulatã. Interpretarea realitãþii ºi manifestarea poziþiei autorului este
fãcutã în publicaþii de acest fel în interesul generãrii opiniei dezirabile a
auditoriului, ºi nu întîmplãtor existã pãrerea conform cãreia auditoriul
mass media azi “este expus într-un mod primordial viziunilor pe care
le au jurnaliºtii despre politic㔠(Patterson, 1996: 51).
Modelul jurnalismului politic-interpretativ se pare cã s-a impus în
presa noastrã în mod obstinat. În definitiv, acest lucru apare firesc în
condiþiile în care, conform unor opinii larg rãspîndite azi în cercurile
jurnalistice ºi, în temei, fondate, “în Republica Moldova nu existã presã
independentã în înþelesul adevãrat al cuvîntului: ziarele exprimã puncte
de vedere partizane, ºi sînt afiliate de regulã unui partid sau grupãri
politice, iar materialele publicate au caracterul frust al reglãrilor de
conturi între lideri” (Flux, 1999: 2 aprilie). În aceste condiþii spaþiul
mediatic devine o arenã a lupte politice acerbe, analiza ºi argumentele
presei partizane fiind determinate din ce în ce mai mult de logica luptei
de partid. Iar lupta de partid, dupã cum nota cunoscutul filosof rus
Vladimir Soloviov, “nu poate fi bazatã pe adevãr, deoarece ea te obligã

165
sã vezi totul alb de partea ta ºi totul negru de partea duºmanului, iar o
asemenea distribuire egalã a culorilor nu existã în realitate”. Avînd în
vedere caracteristicile actuale ale informaþiei politice, prescriptorul de
opinie se vede de fiecare datã tot mai pornit sã emitã judecãþile
favorizante grupului politic cãruia îi aparþine ºi sã persevereze în atacarea
adversarului. Totul devine mãsurat în baza criteriului: favorabil ori nu
acþiunii partidului pe care-l apãrã (de cele mai multe ori – ostentativ ºi
cu agresivitate). În acest mod, urmãrind realitatea ºi pornind uneori de
la simple reacþii de antipatie politicã, prescriptorul de opinie se
converteºte într-un hangiu în stilul lui Procust care adapteazã la patul
sãu cãlãtorii, întinzîndu-i dacã-s mai mici ori scurtîndu-i dacã-s mai
mari.
În consecinþã, nu numai cã se produce în presã o notabilã
instrumentalizare partidicã a marilor principii, dar ºi se detecteazã în
plus blocarea generalã a discursului politic care apare serios afectat
de permanenta interpretare a oricãror apecte ale realitãþii în maniera
proprie partizanatului. Fenomenul nu poate sã nu producã manifestãri
de aversiune în cercurile jurnalistice. Cunoscutul ziarist italian Piero
Ottone noteazã, în legãturã cu aceastã problemã, în termeni poate
duri ºi cu oarecare maximalism: “Cei ce se ocupã de jurnalism în scopuri
politice sînt niºte politicieni rataþi ºi, probabil, gazetari slabi”, adãugînd:
“Eu cred într-un jurnalism care are drept scop informarea publicului ºi
nu împingerea cititorilor spre un partid sau spre o anumitã acþiune
politic㔠(1978: 4). Limitele abordãrii partizane sînt conºtientizate ºi
de jurnaliºtii noºtri – nu este deloc deci întîmplãtoare lansarea din cînd
în cînd a îndemnurilor gen: “Ziariºtii de la publicaþiile de partid nu trebuie
sã devinã niºte promotori orbi ai idealurilor de partid, niºte politruci ai
partidului sau niºte propagandiºti incolori ai politicii de partid. ªi atunci
cînd vine vorba de probleme politice, este necesar ºi logic sã primeze
analiza politicã obiectivã, chiar dacã aceasta contravine intereselor de
moment ale partidului, iar pe post de politruci sau de propagandiºti
nu au decît sã se caþãre mediocritãþile ºi profitorii dintotdeauna”
(Mesagerul, 1999: 30 aprilie).

166
 Dezideratul este, fãrã îndoialã, judicios ºi oportun, generator de
perspective, dacã realizarea lui nu s-ar confrunta cu alte reguli ale
jocului în sfera politicã, dacã mass media n-ar proceda în nici un caz la
neglijarea adevãratei complexitãþi intrinsece a vieþii sociale ºi politice.
În realitate, e un lucru ºtiut, mesajul politic contemporan este produs
ca o simplificare a informaþiei complexe. În comentariile politice de
multe ori se preferã a recurge la formule standard gen dare de seamã
pe marginea declaraþiei politicienilor (dar numai “pe marginea”), motivele
declaraþiilor respective rãmînînd neatestate. Existã ºi o altã tendinþã,
suplimentarã, dar oricum contribuie ºi ea la degradarea jurnalismului
analitic: “Informaþia tot mai des devine tratatã drept divertisment...
Jurnalismul nostru parlamentar... devine tot mai mult un gen lejer”
(Êóïðèí, 1997: 1). Jurnalismul apare drept superficial, conjugat însã
cu angajamentul politic, devine ºi mai superficial ºi ... manipulativ.
Oricum, pot exista ºi circumstanþe atenuante în acest caz. Mai întîi
de toate, trebuie invocatã posibila concepere a publicului de cãtre
jurnaliºti în spiritul filosofului Ortega y Gasset, redus astfel la acea
majoritate a oamenilor care “nu au o opinie, ºi aceastã opinie le trebuie
oferitã, turnatã ca lubrifiantul în maºin㔠(Îðòåãà-è-Ãàññåò, 1989:
152). In al doilea rînd, jurnalistul, cu adevãrat, nu este un anahoret
care contempleazã de departe realitatea pe care o prezintã, el este
inserat în aceastã realitate social determinatã, a cãrei culturã ºi valori
le acceptã ºi, e normal, le apãrã. Existã, deci, probabilitatea cã opinia
lui este condiþionatã de înseºi categoriile realitãþii, de schemele receptãrii
care acþioneazã drept filtre, orientînd viziunea interpretãrilor generate.
E concludentã în acest sens urmãtoarea observaþie a politologului
francez Regis Debray: “Ceea ce ne face sã vedem lumea este anume
aceea ce ne împiedicã s-o vedem: ideologia noastr㔠(1994: 300).
Comentatorul promoveazã deci valorile ºi aspectele substanþiale ale
realitãþii, coerente cu viziunile lui, cu expectativele ºi imaginea societãþii
cu care se conformeazã. În ipostaza lui de prescriptor de opinie el, în
fond, “nu este doar agent, dar ºi victimã a acestei culturi light”, dupã
cum afirmã un cunoscut editorialist spaniol Jose Luis Barreiro (1998:

167
259). Este nevoie de a depãºi limitele acestui nivel ºi ale acestei culturi,
pentru a ajunge la o reflecþie profundã asupra sensului faptelor ºi al
acþiunilor politice. Antidotul existã: în accepþia aceluiaºi J. L. Barreiro,
acesta nu este altul decît pluralismul perspectivelor ºi libertatea expresiei.
Nu poate fi caracterizat drept pluralist un proces de creare a opiniei în
care nu este admisã pãrerea contrapusã. În mãsura în care politica
este o artã de a decide între diverse alternative posibile, este firesc ca
jurnalistul sã descopere diverse ipoteze de soluþii ale problemelor, sã
înainteze rãspunsuri alternative ºi sã opteze pentru oarecare din ele
fãrã discreditarea consensului social. Atunci cînd rubrica sau “coloniþa”
tinde însã sã se constituie într-un amvon, iar jurnalistul se erijeazã în
predicator, preferînd patosul ºi parþialitatea în locul rãspunsurilor
posibile la problemele reale ºi concrete, tentaþia aceasta deseori se
încheie cu confundarea celor douã activitãþi - cea politicã ºi cea
jurnalisticã (predestinate a fi împreunã, dar obligate oricum sã-ºi
pãstreze identitatea), iar comentariul ziaristic riscã a se transforma în
prescripþie de opinie, realizîndu-se astfel acea mediatizare a politicii
care capãtã însemnele unei manipulãri.

168
Capitolul 6.
Provocãrile democraþiei mediatice
6.1. Mediatizarea politicii - mod de existenþã al mass
media

În ultimul timp studiile consacrate mass media atestã o frecvenþã

tot mai evidentã a termenului “mediatizare”. Acest cuvînt (plasat de
dicþionare în categoria neologismelor), folosit pentru a desemna
activitatea genericã a mijloacelor de comunicare, pare sã înglobeze
întregul ansamblu de trãsãturi ce caracterizeazã misiunea jurnalismului
în societate.
Examinarea diferitelor contexte vizînd procesele mediatice
contemporane evidenþiazã o tratare neunivocã a conceptului
mediatizãrii, înþelese, la o primã apropiere, fie ca o elementarã difuzare
a informaþiei, fie ca un ansamblu de activitãþi mediatice specifice, care
depãºesc considerabil limitele unei simple reflectãri a evenimentelor,
oferind, în acest fel, temeiuri pentru o constatare a ambivalenþei
conceptului mediatizãrii ºi, implicit, a conceptului mediatizãrii politicii.
Astfel, interpretarea termenului mediatizare, în cele mai multe
cazuri, înclinã spre înþelegerea acestuia ca acoperire mediaticã
(coverage) a realitãþii (a sferei politicii, în cazul nostru), ca prezentare
în paginile mass media a acestor realitãþi. Tocmai acesta ºi este sensul
larg al termenului, accepþia lui cea mai curentã. Vom consemna doar
cîteva exemple ale utilizãrii termenului dintr-o astfel de perspectivã.
“A mediatiza pacea”, îºi întituleazã intervenþia unul din autorii ziarului
Le Monde (1996, 29 aprilie: 38), lansînd apelul spre o promovare

169
mediaticã mai insistentã a acþiunilor în apãrarea pãcii (aici ºi în
urmãtoarele fragmente citate evidenþierea ne aparþine – V.M.);
“Televiziunea de stat a mediatizat de 15 ori mai mulþi actori ai puterii
decît ai opoziþiei, iar cea privatã de 13 ori…” (Actorii politici ºi
televiziunea // Arena Politicii, 1997, N 3: 20-21); “În sãptãmîna de
dinaintea celui de-al doilea tur de scrutin, CDR, care cîºtigase cursa
parlamentarã, a fost mai mediatizatã decît PDSR, iar candidatul la
preºedinþie Emil Constantinescu a fost menþionat mai des decît Ion
Iliescu” (Gross, 1999: 169); “Mediatizarea în mai mare mãsurã a
agenþilor puterii a dus dupã sine ºi reflectarea problemelor durute de
aceºtia, fapt ce a pus în umbrã multe teme importante pentru public…”
(Malcoci, 2000: 135). În toate exemplele citate este evidentã corelaþia
termenului în cauzã cu noþiunea de reflectare.
În cazul unor astfel de abordãri, interpretarea circulaþiei mesajelor
în mass media poate sã graviteze spre surprinderea cu precãdere a
aspectelor cantitative, în defavoarea unor viziuni de ordin calitativ,
diminuînd consistenþa reprezentãrilor conceptualizatoare. Observaþia
fãcutã însã nu afecteazã oportunitatea utilizãrii termenului la analiza
practicii mediatice: mediatizarea realitãþii este, fãrã îndoialã, ºi poate
chiar în primul rînd, reflectarea ei, intensã ºi multiaspectualã, dacã
înþelegem prin reflectare finalitatea oferirii publicului unei informaþii
operative, pertinente ºi variate – în fond, o aspiraþie peremptorie a
jurnalismului.
Respectiv, vom recunoaºte, ca o primã accepþie a sintagmei
mediatizarea politicii, ansamblul acþiunilor întreprinse de mass media
în vederea reflectãrii în paginile sale a aspectelor politice ale realitãþii.
Constatãm, totodatã, cã o astfel de caracteristicã poate sã cuprindã
doar parþial esenþa fenomenului în cauzã, cãruia în ultimul timp, datoritã
evoluþiilor produse în sfera politicã, precum ºi în cea mediaticã, marcate
de noi relaþii stabilite între ele, i se descoperã noi semnificaþii. Lucru
cert, mediatizarea presupune nu doar acþiunea de înregistrare a
actualitãþii ºi de informare elementarã a publicului, dar ºi, propriu-zis,
evaluarea, comentarea, interpretarea faptelor, evenimentelor, poziþiilor,

170
fenomenelor, care pot sã se manifeste atît în cadrul unor materiale cu
o finalitate intenþional informaþionalã, dar mai ales în cadrul unor rubrici,
emisiuni, programe speciale cu o finalitate persuasivã. Privite dintr-o
astfel de perspectivã, mass media apar în ipostaza nu doar de
“instrument de circulaþie liberã a informaþiei”, ci ºi în rolul de “mijloc
de blocare ºi de deformare a informaþiei” (Tamaº, 1993: 168).
Oricît de ademenitoare ar fi, astfel, reducerea termenului
mediatizare la producerea ºi difuzarea mesajelor în accepþia
elementarã, realitatea mediaticã însã dicteazã necesitatea considerãrii
lui ºi din perspectiva sensului îngust pe care îl încorporeazã implicit, în
baza potenþialului persuasiv al mesajului produs de mijloacele de
comunicare de masã.
Tocmai intenþionalitatea (uneori chiar nedisimulatã) persuasivã a
mass media determinã frecvenþa atribuirilor jurnaliºtilor a unor calificãri
de “regizori ai realitãþii sociale ºi politice” (Halimi, 1998: 9) ori, ºi mai
incisiv, “handlers, manipulatori ai imaginii al cãror cîmp de muncã n-
ar trebui sã fie altul decît teatrul de marionete” (Alvarez, 1990: 14).
Criticarea jurnaliºtilor pentru modul în care aceºtia abordeazã realitatea
– “cãtre ce anume pregãtesc ei societatea ºi în numele cui vorbesc
atunci cînd transformã republica într-un teatru virtual?”, se întreabã
Emmanuel Souchier (1997: 75), - în fond a devenit un loc comun.
Comunicarea în acest context este înþeleasã drept acþiune persuasivã
(reciproc, persuasiunea - drept comunicare). Identificatã cu o
comunicare orientatã spre modificarea comportamentului, ierarhiei
valorilor, preferinþelor, opþiunilor publicului, persuasiunea poate sã se
manifeste atît într-o formã directã, promovatã ºi controlatã de actorii
politici în cadrul campaniilor politice desfãºurate, cît ºi într-o formã
indirectã, prezentatã drept informaþie difuzatã de mass media. Astfel,
dacã înþelegem prin mediatizare totalitatea acþiunilor efectuate de mass
media în vederea reflectãrii evenimentelor curente, este firesc sã fie
incluse aici ºi acele acþiuni specifice (în mod inerent abundente) care
vizeazã comunicarea mediaticã persuasivã. Tocmai asupra
particularitãþilor acestei a doua interpretãri a mediatizãrii (condensate,

171
potrivit lui De la Mota în noþiunea de “intervenþie” - 1988: 92) indicã
ºi definiþiile termenului respectiv incluse în dicþionarele de specialitate
ca, de exemplu, cea citatã de M.Coman (1999: 20) din Dictionnaire
encyclopedique des sciences de l’information et de la
communication: “mediatizarea se referã la actul prin care anumite
mesaje sînt transformate sub influenþa sistemului mass media, în timpul
procesului de producþie ºi difuzare specific comunicãrii de masã”. În
acelaºi sens – de construire/reprezentare a realitãþii - apare termenul
dat ºi în cadrul urmãtoarei constatãri, aparþinînd autorilor americani:
“Una din caracteristicile principale ale actualei tranziþii cãtre epoca
mass media este cã venim din ce în ce mai mult în contact cu reprezentãri
mediatizate ale unei lumi fizice ºi sociale complexe, mai degrabã decît
cu aspectele obiective ale mediului nostru înconjurãtor” (DeFleur, Ball-
Rokeach, 1999: 258). Crearea pseudomediului (Lippmann), a celei
de-a doua realitãþi (Lang), a realitãþii virtuale, simbolice, constituie
esenþa mediatizãrii (în sens îngust). Faptul cã mass media în epoca
contemporanã nu se limiteazã la difuzarea mesajului, convenþional,
“strict informativ” ori la transmiterea opiniilor existente în societate, ci,
dimpotrivã, adoptã în mod tendenþial postura de un autentic creator al
realitãþii, apare drept premisã cardinalã a proliferãrii acestui tip de
mediatizare. Tocmai gravitarea mass media spre crearea, construcþia
realitãþii reflectate, spre impunerea unei viziuni specifice a acestei
realitãþi suscitã interesul cercetãtorilor preocupaþi de analiza proceselor
politico-mediatice.
Disponibilitatea politicii pentru mediatizare rezidã în înseºi
mecanismele acþiunii politice, conjugate direct cu producerea
simbolurilor. “Orice eveniment sau proces politic implicã ºi un registru
simbolic”, - aratã cercetãtorul român Grigore Georgiu (2001: 132).
ªi tocmai prin intermediul mijloacelor de comunicare de masã are loc
vehicularea simbolurilor politice. “Pentru majoritatea oamenilor, de
cele mai multe ori, politica reprezintã o serie de imagini mentale,
generate de actualitãþile de la tv, de ziare ºi reviste, precum ºi de
discuþiile cotidiene, - remarcã Murray Edelman. - Acestea creeazã o
panoramã în miºcare, derulatã într-o lume cu care marele public nu
172
intrã niciodatã în contact, o lume de care, totuºi oamenii ajung sã se
teamã sau s-o aclame, fãcînd-o de cele mai multe ori cu pasiune ºi,
uneori, prin acþiune. Lor li se vorbeºte despre noile legi promulgate,
despre personalitãþile politice din strãinãtate care reprezintã o
ameninþare sau cu care se încheie tratate comerciale, despre rãzboaiele
care încep sau se terminã, despre candidaþii ce pierd sau cîºtigã în
lupta pentru funcþiile publice, despre deciziile luate cu privire la cheltuirea
unor sume uriaºe de bani pentru a se ajunge pe Lunㅔ (1999: 14).
Pierre Bourdieu, la rîndul sãu, dezvãluie specificul dominaþiei politice
prin corelarea acesteia la construcþia cîmpului simbolic, arãtînd cã
“raportul forþelor obiective tinde sã se reproducã în raportul forþelor
simbolice, în percepþia universului social” (Áóðäüå, 1993: 71). Într-un
atare cadru, reprezentarea universului social, potrivit lui Burdieu, nu
mai este “un dat, ori, în aceeaºi ordine de idei, o înregistrare, o
reflectare, ci produsul numeroaselor acþiuni de construcþie, care sînt
mereu fãcute ºi care trebuie mereu refãcute. Ea este depozitatã în
cuvinte comune, în termeni performativi care formeazã sensul universului
social tot atît pe cît îl înregistreazã, în lozinci care contribuie la ordinea
socialã prin informarea gîndirii acestei lumi ºi în producerea grupurilor
pe care le desemneazã ºi le mobilizeazã”.
Dar în aceastã lume, conform observaþiei lui H. Lasswell, soluþia
gãsitã a controverselor, de cele mai multe ori, “este una magicã, ºi ea
nu schimbã nimic din condiþiile ce afecteazã nivelul de tensiune al
comunitãþii, ci permite doar distragerea atenþiei ºi îndreptarea ei cãtre
un alt set de simboluri, la fel de irelevante. Numãrul de legi care trec
prin corpurile legiuitoare sau numãrul de decrete date de executiv,
care nu schimbã nimic în practicile permanente ale societãþii, reprezintã
un indiciu … al rolului magiei în politic㔠(apud: Edelman, 1999: 38).
Analiza pertinentã a fenomenului simbolizãrii în politicã (chiar dacã
include mai puþine referinþe la rolul mass media în acest proces),
întreprinsã de cercetãtorul M. Edelman în paginile lucrãrii sale Politica
ºi utilizarea simbolurilor (1999), îi permite autorului american sã
constate cã imaginea virtualã a realitãþii produsã prin simbolizare nu

173
este altceva decît “un model simplificat sau o aparenþã de realitate”.
Resorturile acestei situaþii trebuie cãutate, potrivit lui M. Edelman, în
faptul c㠓pentru majoritatea membrilor societãþii noastre este
caracteristic sã gîndeascã în termeni de stereotipuri, sã personalizeze
ºi sã simplifice maxim, sã nu poatã recunoaºte sau tolera situaþii
complexe sau ambigue ºi, prin urmare, sã reacþioneze mai ales la
simbolurile care simplificã maxim sau distorsioneaz㔠(1999: 36). În
circumstanþele determinate de evenimente politice ºi economice ce
afecteazã individul în cele mai profunde ºi intime zone ale vieþii sale,
explicã autorul, urmîndu-i pe T. Adorno ºi H. Lasswell, doar încrederea
în stereotipuri ºi fuga de realitate îi atenueazã, psihologic, sentimentul
de neliniºte ºi de incertitudine, oferindu-i iluzia unui anumit tip de
securitate intelectualã, simbolizarea politicã îndeplinind în acest caz o
funcþie catarticã (idem: 38).
Cadrul de referinþã sugerat de aceste afirmaþii comportã înþelegerea
mediatizãrii politicii drept un ansamblu de acþiuni specifice promovate
de mass media, realizate întru construcþia spaþiului simbolic al politicii.
Secundînd emergenþa unei lumi tot mai receptive la producerea ºi
utilizarea simbolurilor, mass media îºi adjudecã din ce în ce mai insistent
nu numai rolul de teren practicabil pentru politicã ºi pentru protagoniºtii
ei, dar ºi rolul de element determinant al procesului politic, manifestîndu-
ºi pretenþia de a-l influenþa ºi chiar de a-l manipula.
Principiile mediatizãrii dicteazã focalizarea atenþiei mass media
asupra construcþiei unor “personaje virtuale”. Astfel de personaje au
fost pentru presa din Federaþia Rusã în timpul campaniei electorale
din 1996 preºedintele Elþin (cf.: Çàñóðñêèé, 1999), iar pentru presa
din Republica Moldova, ca sã ne referim doar la douã nume, generalul
Alexei ºi Ilie Ilaºcu. “Virtualizarea” protagoniºtilor respectivi ai mass
media s-a produs prin asigurarea acestora a unei maxime vizibilitãþi
prin intermediul mass media. Ea n-a fost urmatã însã în aceste (ºi în
alte) cazuri de o configurare consistentã a profilurilor acestor eroi
mediatici: prezentarea detaliatã ºi explicitã, pãtrunderea ºi explicarea
aprofundatã a circumstanþelor reale care au determinat lansarea lor în

174
vizorul atenþiei jurnalistice au rãmas (în mod voit ori implicit) în afara
cadrului mediatic, n-au fost aduse la cunoºtinþa publicului larg. Au fost
accentuate însã aspectele de ordin exterior, semnificaþiile faptelor ºi
evenimentelor legate de aceste personaje fiind corelate la interesele
politice ºi la linia politicã a redacþiilor, aparenþele estompînd realitatea.
De fapt, este o legitate a mediatizãrii politicii: a explora straturile de la
suprafaþa lucrurilor, a-i impune mesajului o formã lejerã, a evidenþia
aparenþele, oferind imaginea virtualã a realitãþii.
Un exemplu relevant de mediatizare a politicii îl constituie ºi cazul
articolului “Operaþia Golgota”, publicat la Moscova (Ñîâåðøåííî
ñåêðåòíî, 1995, N 2) ºi retipãrit în traducere la Chiºinãu aproape
imediat de Moldova Suveranã ºi, în preajma alegerilor parlamentare
2001, de Jurnal de Chiºinãu. Mihail Liubimov, deconspira în acest
articol o operaþie a serviciilor secrete, animatã de Iuri Andropov, care
avea drept scop “tranziþia URSS de la socialism la … socialism”.
“Sistemul a murit, explica ºeful KGB-ului autorului, antrenat în proiect,
- prin urmare, sarcina constã în anihilarea definitivã a lui ºi substituirea
printr-un socialism autentic, susþinut de întregul popor. Dar în baza
alegerilor libere!” Cu lux de amãnunte autorul descria detaliile planului
de implementare a unui “capitalism sãlbatic” în URSS, fazele de
pregãtire a reacþiei respective a societãþii, protagoniºtii acþiunilor.
Abundenþa argumentelor de ordin factologic, aparent veridice, a creat
la moment impresia unei dezvãluiri senzaþionale, a captivat interesul ºi
a determinat, probabil, redactorii publicaþiilor amintite sã-i acorde
articolului un loc în paginile ziarelor respective. Ceea ce nu au reuºit
însã sã detecteze cei care au decis traducerea ºi publicarea “Operaþiei
Golgota” a fost faptul cã accentuarea nuanþelor groteºti ºi absurditatea
unor situaþii descrise deja constituiau un semnal ce indica forma unui
apocrif, a unei fantezii satirice gen Jhonathan Swift. “Memoriile” lui
Liubimov erau doar o versiune a evenimentelor, o versiune virtualã, ºi
perceperea lucrãrii drept adevãr constituia o reacþie neadecvatã a
jurnaliºtilor moldoveni (ºi nu numai à lor) în faþa unei acþiuni politice
destul de subtile, realizate prin intermediul canalului mediatic. În definitiv,

175
articolul lui M. Liubimov poate servi drept o ilustrare elocventã a
potenþialului mediatizãrii politicii.
Cazul citat este însã un caz oarecum special, pe cînd un interes
aparte pentru analizã îl reprezintã mediatizarea sistematicã, ilustratã
cel mai elocvent de campaniile electorale. Acestea sînt concepute ºi
organizate (teme, sloganuri, tipuri de discurs, mijloace ºi forme de
prezentare ºi de difuzare), potrivit cercetãtorului român Ioan Drãgan
(1996: 240), în “stil mediatic, adicã într-un stil atrãgãtor, dacã nu chiar
incitant ºi spectacular, în forme care intrã în tiparele construcþiei
mediatice a actualitãþii”, a mediatizãrii politicii, am adãuga noi. Tocmai
în realitatea virtualã a cîmpului electoral se produce fundamentarea
opþiunii politice în cadrul alegerilor. Este elocventã, în acest sens,
experienþa Rusiei din 1996, precum ºi din 2000. Mitul creat de mass
media din Rusia despre Boris Elþin – luptãtor cu comunismul, ori mitul
mesianic al lui Vladimir Putin au fost elaborate ºi implementate cu
succes în conºtiinþa electoratului de mass media ruseºti (o analizã
concludentã în aceastã privinþ㠖 cf.: Çàñóðñêèé, 1999). Aceleasi
tendinþe spre mitologizare pot fi urmãrite ºi în desfãºurarea campaniilor
electorale în Republica Moldova. Tocmai exploatarea oportunã a
resurselor mitului de “salvator al þãrii” i-a asigurat succesul în cadrul
campaniei electorale din 2001 liderului PCRM Vladimir Voronin (deºi
anvergura acþiunilor politico-mediatice desfãºurate în Rusia, sub
aspectul proporþiilor, resurselor investite, cît ºi a profesionalismului
efectuãrii, este incomparabilã).
Din moment ce atestãm ca un semn caracteristic al mediatizãrii
crearea ºi implementarea în conºtiinþa socialã a unei realitãþi virtuale,
apare justificatã întrebarea: oare perioada sovieticã nu se caracteriza
prin aceeaºi creare ºi implementare a realitãþii virtuale? Diferenþa ºi
similitudinea trebuie cãutate, probabil, în specificul metodelor utilizate.
Metoda propagandei revendicã o influenþã persuasivã deschisã, este
unidirecþionalã ºi orientatã spre realizarea organizatã a unui sistem de
acþiuni de îndoctrinare ideologicã. Din punct de vedere istoric ea þine
mai mult de perioada totalitaristã, suferind modificãri esenþiale o datã

176
cu afirmarea televiziunii ca mijloc de comunicare de masã. Mediatizarea
implicã însã o deosebire esenþialã: trecerea de la utilizarea informaþiei
ca mijloc (complementar) de luptã politicã la aplicarea unor tehnologii
manipulative, orientate spre schimbarea sensurilor, manifestîndu-se din
ce în ce mai mult ca un rãzboi informaþional între diferite forþe politice.
În consecinþã, “interpretarea raþionalã a evenimentelor, intrinsecã pentru
relatarea propagandisticã, se mitologizeazã, transformîndu-se în
reprezentãri cu caracter de masã, iraþionale ca fond ºi emotive ca
form㔠(Âèíîêóðîâ, 1998). Ceea ce apropie mediatizarea ºi
propaganda este recurgerea la manipularea opiniei publice, una din
trãsãturile de bazã ale cãreia constã în “implementarea în conºtiinþã,
sub forma informaþiei obiective, a unor conþinuturi dezirabile pentru
anumite grupuri” (Àìåëèí, 1992: 61).
În orice caz, posibilitãþile mijloacelor de comunicare de masã în
aceastã direcþie sînt estimate de specialiºti ca fiind foarte mari. Experþii
constatã, astfel, c㠓un consumator mediu al informaþiei, conform
statisticii, zilnic urmãreºte emisiunile televizate ºi ascultã radioul în decurs
de patru ore: acest timp este destul de suficient pentru ca un specialist
în programare neurolingvisticã, cu ajutorul fonogramei ºi al secvenþelor
video, sã formuleze în conºtiinþa unei pãrþi a audienþei reprezentãrile
necesare comanditarului, chiar dacã ele pot sã contrazicã realitatea”
(Äóáîâñêèé, Áðèòèêîâ, 2000: 148).
Este evident cã despre mediatizarea politicii ca despre un fenomen
constituit putem vorbi doar atunci cînd mijloacele de comunicare de
masã devin principalul teren al comunicãrii politice, cînd interesele
proprietarilor devin poziþii politice ale mass media pe care le
controleazã, cînd, în sfîrºit, îngemãnarea politicii ºi a mass media se
produce definitiv.
În orice caz, fenomenul mediatizãrii politicii la etapa actualã provoacã
atitudini diferite ºi comportã consecinþe relevante. Astfel, conform unui
sondaj de opinie, invocat de J. Gerstle (1995: 322), mediatizarea vieþii
politice suscitã un sentiment rezervat, inclusiv critic la o parte a
populaþiei, pentru care mediatizarea constituie un semn al sãrãcirii

177
dezbaterii publice. Doar o micã parte din cei chestionaþi au vãzut în
mediatizare un semn al modernizãrii. Cît priveºte consecinþele pe care
le comportã fenomenul în cauzã, cea mai importantã dintre ele a fost
observatã ºi rezumatã de Jurghen Habermas: “Tulburãrile produse în
RDG, în Cehoslovacia ºi în România au constituit o reacþie în lanþ,
care s-a manifestat nu pur ºi simplu drept un eveniment istoric transmis
de televiziune, dar care s-a realizat ea însãºi potrivit legilor unei
transmisiuni televizate” (apud: Delbarre, 1999: 31). Observaþia
cugetãtorului german atrage atenþia asupra fenomenului foarte important
care condenseazã, în fond, esenþa mediatizãrii politicii: acþiunea politicã
actualã, producîndu-se pentru a fi difuzatã prin intermediul mass media,
prezintã semnele unei subordonãri logicii mediatice sub aspectul
desfãºurãrii ºi a modului de difuzare: tocmai, imprimarea acþiunii politice
a modalitãþilor mediatice este trãsãtura de bazã a actualei mediatizãri
a politicii.
În fond, proliferarea mediatizãrii politicii, înþelese, în primul rînd,
drept intruziune a mass media în politicã, se datoreazã, pe de o parte,
logicii mediatice propriu-zise (subordonate, inclusiv, ºi intereselor
comerciale ce nu pot fi neglijate), care dicteazã captarea atenþiei unei
audienþe cît mai mari prin recurgerea la modalitãþi mediatice antrenante
(informaþia cu tentã senzaþionalistã, talk-show-urile, personalizarea
politicii, spectaculozitatea mesajului transmis), iar pe de altã parte,
logicii acþiunii politice care gãseºte în mass media un aliat convenabil
sau un secundant oportun, de potenþialul ºi de resursele cãruia se poate
servi cu succes (deºi nu rare sînt cazurile cînd mass media pretind ºi la
un rol autonom). La intersecþia acestor douã tendinþe semnalate, mass
media, abordînd fenomenul politic conjugat la cotidian, se confruntã
cu necesitatea unei înclinãri tot mai pronunþate spre mediatizarea politicii
ca mod de existenþã.

178
6.2. Spectacularizarea – stratagemã politico-
mediaticã

Ce se întîmplã, aºadar, o datã cu avansarea mediatizãrii ca practicã

mediaticã privilegiatã? În primul rînd, devine tot mai evidentã prioritatea
acordatã în paginile mass media acelor fapte, evenimente, personaje
care manifestã, din punct de vedere jurnalistic (fãrã a le fi neglijatã
deci rezonanþa sub aspect social-politic), un anumit potenþial
spectacular. Promovarea în mass media ºi de cãtre acestea a
elementelor spectaculare ale realitãþii (favorizatã de acordul tacit care
pare sã se fi stabilit între elita politicã ºi cea mediaticã asupra interpretãrii
politicii în termeni de spectacol) acrediteazã inevitabil alunecarea spre
o tratare “lejer㔠a realitãþii. În consecinþã, procesul de mediatizare
comportã însemnele reducerii la simplitate a unei complexitãþi (“oferind
deseori o informaþie reducþionistã a unei lumi în care trãim” - Pepin,
1997: 13, - deºi acuzatã nu atît pentru producerea simplificãrii – în
sensul claritãþii, – cît mai ales pentru simplificarea pînã la maximum a
realitãþii, atunci cînd “efectul lupei asupra pãrþii vizibile a iceberg-ului
primeazã foarte des asupra unei navigãri în profunzime ºi în nuanþe” -
Watine, 1997: 15). Este regretabil a constata cã practica jurnalisticã
oferã, de multe ori, exemple ale unei tratãri simplificate a unor probleme
politice de interes major care nu se preteazã unei abordãri superficiale.
Este elocvent, în acest sens, cazul mediatizãrii evenimentului, poate,
cel mai controversat al anului 2000 – modificãrile în Constituþia
Republicii Moldova cu privire la forma de guvernãmînt. Interpretãrile
ºi dezbaterile desfãºurate în paginile mass media cu acest prilej aºa ºi
n-au reuºit sã depãºeascã condiþia superficialitãþii, propunînd analize
abstracte, tributare apartenenþei (deshise ori ascunse) partidice.
“Jurnaliºtii, care au menþinut subiectul, au ales calea cea mai uºoarã de
prezentare a celor întîmplate: votînd republica parlamentarã, deputaþii
au salvat þara de Lucinschi sau, votînd parlamentarismul, aleºii
poporului au deschis cutia Pandorei… În consecinþã, au rãmas în afara
unor investigaþii de valoare douã probleme cardinale – cine executã în
179
Republica Moldova întreaga putere executivã ºi de ce cetãþenii
Republicii Moldova nu mai au dreptul sã-ºi aleagã preºedintele…
Problemele evidenþiate au constituit obiectul unor meditaþii, dar numai
tangenþial ºi numai cu titlu de argument în favoarea unuia dintre actorii
melodramei politice… Actorii au speculat interesul votantului simplu
ºi… au racolat ziarele pentru a-ºi regla conturile” (Gherasim, 2000:
8). Astfel apreciazã unul din jurnaliºti modul în care a fost tratatã o
temã majorã, interpretatã, de fapt, în conformitate cu canoanele
mediatizãrii politicii. Tocmai într-un astfel de context se înscrie
constatarea lui Louis Pauwels: “Formidabila imposturã a timpurilor
noastre este aceea de a-i face pe oameni sã creadã cã a comunica
înseamnã a informa… Bravii oameni cred cã ºtiu ce se întîmplã pentru
cã li se oferã imagini în direct de la ceea ce pare cã se întîmplã, împreunã
cu comentarii asupra a ceea ce este convenabil de-a gîndi despre
toate acestea” (Meridian, 1991, mai-iunie: 83).
De observat cã în comentariul la care ne-am referit apare sintagma
“actorii melodramei”. În fond, tot mai des, în scrierile jurnalistice politica
este asemuitã cu teatrul (cf.: “Acest nou spectacol politic cu
referendumul…” - Flux, 1999: 8 aprilie º.a.). O astfel de raportare
este în mod absolut fireascã, dacã þinem cont de faptul cã acþiunea
politicã, de cele mai multe ori, se produce în condiþiile actuale pentru a
fi difuzatã prin intermediul mass media, ºi manifestã o tendinþã vizibilã
pentru o desfãºurare în conformitate cu legile spectacolului, deseori
respectîndu-se toate exigenþele genului dramatic – cu personaje ale
dramei, cu acte dramatice, cu prezenþa elementelor respective în stilul
prezentãrii. “Logica realitãþilor mediatizate este, în mod esenþial,
dramaticã”, - afirmã Dan Nimmo (1990: 26).
De fapt, tradiþia de asociere a acþiunii politice cu acþiunea teatralã
descinde încã din timpurile antice, confluenþa acestora fiind deja o
legitate: “Orice activitate politicã, atunci cînd pretinde sã fie cunoscutã,
tinde spre vizualizare scenic㔠(Dader, 1998: 125). Comunicarea
politicã modernã manifestã o predispoziþie evidentã pentru
spectacularizare, exploatînd, prin urmare, la maximum resursele

180
dramatice ale politicii, tendinþa respectivã fiind justificatã deseori prin
“interesul uman”, adicã înclinaþia fireascã a publicului spre spectacol ºi
divertisment. Este relevantã, în aceastã ordine de idei, constatarea lui
Roger-Gerard Schwartzenberg cu privire la apariþia, odatã cu
expansiunea sistemului mediatic, a unui nou tip de culturã politicã (spre
deosebire de cele trei tipuri de culturi politice relevate de Gabriel
Almond ºi Sidney Verba - 1996), cultura de spectacol. Generatã
de realitatea poltico-mediaticã, afirmatã în Occident, cultura de
spectacol, potrivit lui R.-G. Schwartzenberg “nu este decît simulare,
artificiu, parodie. Este reprezentarea înºelãtoare a democraþiei,
simulacru al culturii de participare. Individul se crede liber, activ influent.
Se crede un actor al sistemului politic, cînd în realitate nu este decît un
spectator pãcãlit, amãgit de jocul politicii, pe fundalul micilor ecrane ºi
dupã perdelele cabinelor de vot. Oare cum s-ar mai putea revolta el,
dacã se crede un cetãþean satisfãcut, care participã la exercitarea
suveranitãþii naþionale? Cu toate acestea, el nu participã la aceasta
mai mult decît participã spectatorul unui meci de fotbal la acþiunea
sportivã… În acest fel, cultura de spectacol înlocuieºte în mod insidios
cultura de participare, iar spectacolul politic înlocuieºte democraþia”
(1995: 244). Cu alte cuvinte, în cadrul acestui nou “ansamblu de
modele de orientare a publicului în raport cu procesul politic, incluzînd
percepþia pe care subiecþii ce alcãtuiesc publicul o au faþã de sine în
calitate de actori ai procesului politic” (cultura politicã în definiþia lui
D. Fisichella (2000: 97), reprezentarea respectivã se constituie drept
falsã. Tocmai în aceastã situaþie relevantã, cînd elitele executã
spectacolul, iar celorlalþi le revine rolul de spectatori, fiind lipsiþi astfel
de calitatea de a fi subiecþi ai politicii, rezidã una dintre cele mai grave
provocãri ale democraþiei mediatice.
Autorul francez susþine în paginile cãrþii sale cã aceastã culturã de
spectacol constituie o versiune nouã a culturii politice de supunere.
În cadrul ei cetãþeanul apare dominat de alienare într-o lume
caleidoscopicã a imaginilor montate ºi puse în scenã de regizorii politicii-
spectacol. “Este o lume a farselor ºi a manipulãrilor, în care mass

181
media joacã rolul de maºinãrie a dezinformãrii ºi subordonãrii, de
industrie a iluziilor. Mediile înlocuiesc realitatea cu imaginea asupra ei,
transformã viaþa publicã în vitrinã cu imagini, cu iluzii ºi himere, care
seduc spiritul spectatorilor-cetãþeni, intoxicaþi de discursuri ºi
evenimente mediatizate, care învãluie lumea politicii într-o ceaþã
permanentã”, remarcã G. Georgiu (2001: 134). Cetãþeanul-spectator,
aratã cercetãtorul român citat, apare ca “un somnambul dirijat de
mitologii, fãrã conºtiinþã criticã, ce are impresia cã participã la marile
evenimente ale lumii pentru cã figurile oamenilor politici sînt prezente
zilnic în casa sa prin imaginile televizate” (idem). Dacã acceptãm (ºi nu
putem sã n-o facem, avînd deja destule temeiuri) valabilitatea acestor
constatãri ºi pentru situaþia unei þãri în tranziþie, observãm cã
contrapunerea “ei” ºi “noi”, atît de fireascã pentru societatea precedentã,
continuã sã subziste ºi în noile realitãþi, cu o nouã guvernare democraticã
(“Noi o ducem cum putem, iar unii dintre Ei ne conduc, cum nici nu-ºi
dau seama, spre revoluþie”, este un titlu comun, deºi relevant, al unui
articol, apãrut în Mesagerul, 1996: 20 noiembrie).
“Serialul” continuu al realitãþii, urmãrit de public cu ajutorul mass
media, apare fragmentat ºi structurat în secvenþe care compun peisajul
mediatic al unei zile, gen preºedintele þãrii a avut o întîlnire cu
reprezentanþii unei delegaþii oficiale, ministrul N a fost prezent la
inaugurarea unei expoziþii, liderii anumitor partide ºi-au
manifestat contestarea ori sprijinul faþã de unele iniþiative
guvernamentale, alþi protagoniºti ai vieþii politice au fãcut
declaraþii referitoare la unele probleme de interes public º.a.m.d.,
producînd o spectacularizare ritualizatã a cotidianului politic. În
consecinþã, ºi ca o legitate implacabilã, rezumatul mediatic al actualitãþii
apare, cu inevitabilitate, incomplet ºi generator de incertitudini.
Cercetãtorii fenomenului mediatic occidental, în majoritate, converg
în ideea cã reprezentãrile furnizate de mass media tind sã seducã
spectatorul, sã-l copleºeascã, sã-l îndrepte pe calea ce i-o indicã,
avînd la dispoziþie acel “flaut fermecat” cu care poate fi asociatã
televiziunea. Imaginile, în aceastã interpretare, camufleazã realitatea

182
(aflate în luptã preelectoralã, mass media încearcã sã deconspire
imaginile produse de adversari, uneori acest lucru reuºeºte, ca ºi în
cazul atacului ziarului Dialog, întreprins asupra apariþiilor televizate
ale premierului în exerciþiu, în ajunul alegerilor din anul 2001 în
Republica Moldova).
Pierre Bourdieu (ºi nu doar acest autor) insistã asupra faptului cã
televiziunea, în goana duã sporirea audienþei, selecteazã cu precãdere
“evenimentele” de ordin senzaþional, contribuind astfel la formarea unei
reprezentãri false asupra lumii actuale. Imaginea lumii, aºa cum apare
ea de pe ecranul televizorului, se deruleazã ca “o succesiune de poveºti
aparent absurde, ce sfîrºesc prin a semãna unele cu altele…, suite de
evenimente care, apãrute fãrã explicaþie, sînt sortite sã disparã fãrã
soluþie” (1996: 111). Este adevãrat, aºa cum remarcã Neil Postman,
autorul cunoscutei lucrãri Amusing Ourselves to Death (1991, ediþie
în limba spaniolã) “formele de comunicare (inclusiv cea televizat㠖
V.M.) nu sînt în sine nici bune, nici rele. Bune sau rele ele devin în
dependenþã de relaþia lor cu alte simboluri ºi în raport cu funcþiile ce le
revin în contextul ordinii sociale” (1989: 148). Este firesc ca în cadrul
ordinii sociale contemporane care acceptã, aºa cum aratã J.-L. Dader
(1998: 11), predominarea modelului comercial al comunicãrii politice
- ce substituie precedentele modele dialogic-raþional ºi
propagandistic, - mass media sã-ºi asume tocmai acele funcþii care
privilegiazã spectacularizarea politicii.
Trei factori (economic, politic ºi mediatic) se întrepãtrund astfel,
determinînd traiectoria actualã a miºcãrii mass media. Tocmai aici se
aflã explicaþia sporirii volumului informaþiei politice, realizate în aºa-
zisa noua formã de infotainment (derivare de la information ºi
entertainment), în care informaþia este prezentatã cu o uºoarã dozã
de ironie, relevînd, în primul rînd, aspectele de fapt divers ale
evenimentului, gen ºtirea “Parlamentul parlamenteaz㔠(Sãptãmîna,
1998: 11 decembrie) ori seria de reportaje zeflemisitoare, publicate în
paginile cotidianului Flux, vizînd, printre altele, preocupãrile “bieþilor
parlamentari” care, chipurile, nu ºi-au primit salariile la timp: “Ca

183
parlamentarii sã nu intre în grevã, zeci de oameni sînt gata sã sarã în
ajutorul lor ºi sã-i ajute cu ce pot” (Flux, 1998: 25 noiembrie). Am
putea vorbi în acest context chiar de politicotainment. Mass media
manifestã o tendinþã vizibilã spre caricaturizarea politicii, spre
prezentarea politicienilor într-o luminã defavorabilã (galeria de colaje
a sãptãmînalului Luceafãrul, materialele Academiei Caþavencu,
caricaturile ce-l vizeazã pe Mircea Snegur în paginile ziarului Þara,
unele intervenþii ale ziarului Âðåìÿ). Astfel de “umor angajat”, cum i-
ar spune Robert Escarpit (1980: 279), se bucurã de o mare prizã la
auditoriu: succesul notoriu al emisiunii Êóêëû a canalului rusesc NTV
(ca ºi cel al Gignols de l’Info al postului francez de televiziune Canal
Plus, al Chestiunii zilei de Florin Cãlinescu la Pro-TV) este o dovadã
sigurã în acest sens. Mai mult decît atît, tocmai astfel de prezenþe
parodiate în mass media garanteazã politicienilor cote majore de
vizibilitate, iar “zeflemisirea, - constatã Guy Carcassonne, nu este un
inamic al carismei” (1996: 59). S-ar pãrea cã luarea în derîdere ar
trebui sã comporte “detronarea” idolului, însã, lucru paradoxal, se
întîmplã tocmai invers: lumina defavorabilã se dovedeºte a fi nu atît de
defavorabilã, plasarea politicianului în ipostaze dintre cele mai ridicole,
dimpotrivã, contribuie la o “amplificare de rol”, în sensul cel mai direct,
la sporirea popularitãþii acestuia. Cazul Jirinovski, de exemplu, show-
man-ul electoral performant din Rusia, este edificator în acest sens.
Liderii politici, depãºind, de cele mai multe ori, sindromul supãrãrii,
tind cu orice preþ sã devinã observaþi, sã obþinã acreditare într-o
emisiune de popularitate, sperînd, prin prezenþa sa în cadrul ei, fie
chiar satirizatã, sã-ºi cîºtige notorietatea. Riscul ridiculizãrii, oricum,
de cele mai multe ori, nu i-a fãcut pe candidaþii în alegerile prezidenþiale
din 2000 în România sã refuze la participarea în ciclul de emisiuni
realizate de Florin Cãlinescu Vreau sã fiu preºedinte (Pro TV,
octombrie 2000).
Gradul sporit al audienþei emisiunilor cu caracter distractiv (sociologii
atestã interesul deosebit al spectatorilor tocmai pentru acest gen de
producþie televizatã, plasatã, conform procentajului stabilit în cadrul

184
unei investigaþii, pe al doilea loc în top-ul preferinþelor, dupã emisiunile
propriu-zis informative: 42,8 % faþã de 52,7 % - cf.: Malcoci, 1998:
18) explicã imixtiunile de ordin politic promovate în cadrul acestora.
Este evident cã astfel de trãsãturi ale producþiei mediatice apar într-un
mod mai pronunþat în þãrile în care fenomenul spectacularizãrii politicii
are deja tradiþii încetãþenite (SUA, Italia). Pronosticarea avansãrii
fenomenului dat (incipient deocamdatã) în þãri ca Republica Moldova
este condiþionat de cadrul dezvoltãrii lor generale politico-economice
ºi mediatice. Suportul unei previziuni cu privire la rãspîndirea lentã,
dar constantã a formelor spectacularizãrii, la miºcarea mass media
spre o tot mai intensã spectacularizare a politicii rezidã în avantajul
accesibilitãþii sporite pe care îl oferã mesajele spectaculare. Tocmai
prin asemenea mesaje care, dupã cum noteazã cercetãtorul român
M. Coman “ambaleazã”, în limbajul uºor de înþeles al divertismentului,
toate conþinuturile, oameni de condiþii sociale diverse, cu grade diferite
de pregãtire ºi de culturã, intrã în contact cu evenimente, opinii, analize,
… probleme politice dintre cele mai diverse, livrate în flux permanent,
într-un amestec agreabil (care pune bazele noii culturi a lumii
contemporane, o cultur㠓mozaicalã”, dupã formula sociologului francez
Abraham Moles), în care fiecare individ ºi fiecare colectivitate se poate
regãsi în produse spectaculoase, variate, accesibile ºi neobositoare”
(1999: 85). Iar vulgarizarea mesajului în acest caz nu este nicidecum
în detrimentul tirajului – acest lucru, se pare, l-au înþeles printre primii
în presa moldoveneascã editorialiºtii Viorel Mihail (Sãptãmîna), iar
apoi ºi Constantin Tãnase (Flux).
“Banalizarea necesarã a cotidianului” (unul din mecanismele
mediatizãrii – V.M.) în cadrul efectuãrii comunicãrii politice prezintã,
aºa cum a remarcat J. Habermas, un pericol pentru alimentarea ei
semanticã (1992: 54), dar renunþarea la ea nu mai este posibilã în
condiþiile actuale. Fenomenul este general ºi resimþit pretutindeni, avînd
atît partizani, cît ºi oponenþi, aceºtia din urmã, oricum, recunoscînd,
ca ºi reputatul sociolog italian Franco Ferrarotti: “Faptul cã un adevãrat
patrimoniu de idei ca ziarul fondat de Antonio Gramsci a fost nevoit

185
sã se umileascã pînã la acceptarea logicii perverse a politicii-spectacol,
nu mai trebuie, în cele din urmã, sã ne surprindã atît de mult” (1996:
IV). În definitiv, politicienii contemporani nu renunþã la viziunile lui
Machiavelli, ºi tocmai el afirma: “Dizgraþiat este acela, al cãrui
comportament se aflã în discordanþã cu timpurile”. Iar timpurile dicteazã
racordarea mesajului politic la exigenþele determinate de mass media.
Nu întîmplãtoare, astfel, apare antrenarea tot mai intensã a vedetelor
muzicii (populare ºi de estradã), teatrului, cinematografiei în jocul politic
– uneori în calitate de figuri centrale (cazul Emil Loteanu), mult mai
des în calitate de figuranþi, asistînd ºi reliefînd prestaþia politicienilor în
cadrul reprezentaþiilor electoral-teatralizate. Sporirea spectaculozitãþii
politicii se produce ºi pe seama implicãrii artiºtilor profesioniºti, atîta
doar cã ei (ori intelectualii, în general), aºa cum a remarcat cu
pãtrundere analistul Nicolae Negru, “sînt atraºi nu sã explice realitatea,
ci s-o mistifice, sã deturneze adevãratul sens al alegerilor, care din
competiþie de idei ºi rezultate se transformã în competiþie dintre artiºti”
(2000a: 151).
Politica-spectacol în Republica Moldova a fost iniþiatã, am putea
considera, pe timpul primului guvern suveran condus de Mircea Druc,
o datã cu oferirea spaþiilor Televiziunii Naþionale intervenþiilor prolixe
ale primului ministru ori interviurilor emfatice ale pseudo-business-
manului român-american Cristian Tomescu. Ceea ce a fãcut în
continuare vîlvã în mass media – evenimentele gen vînzarea avioanelor
MIG, chestiunea transportãrii deºeurilor radioactive, participarea
politicienilor moldoveni la nunta fiicii magnatului Birºtein, melodrama
în care a fost implicatã soþia liderului de partid Valeriu Matei, epopeea
(interpretatã de pe poziþii diverse de concurenþii electorali) generalului
Alexei - echivalentul moldovenesc al procurorului italian Antonio di
Pietro, promotorul operaþiei Mani pulite (“Mîinile curate”), care nici
în Italia n-a fost dusã la capãt, deºi un anumit rol în campania electoralã
– ceea ce era foarte important pentru protagonistul ei – ºi l-a jucat.
Ceea ce uneºte între ele toate aceste manifestãri/scandaluri politice,
este orientarea lor mediaticã, vedetismul promovat de mass media. În

186
definitiv, atît clasa politicã din Moldova, cît ºi elita mediaticã pare sã fi
conºtientizat deja stratagemele spectacolului politic. Succesul PPCD
în raport cu alte formaþiuni politice “de dreapta” la alegerile din 2001
în Republica Moldova, de exemplu, înºiºi jurnaliºtii din presa adversã
îl explicã tocmai prin contribuþia adusã de mass media: “PPCD a ajuns
în Parlament graþie imaginii fãcute lui Alexei de presa frontistã ºi nu
datoritã ponderii reale a PPCD ºi a liderului sãu” (Luceafãrul). Dar
tocmai aceasta ºi este strategia luptei electorale, în cazul de faþã calculul
a fost corect: plasarea în centrul jocului politic ºi al ofensivei mediatice
a unui personaj marcat de speranþa luptei cu corupþia, capabil sã
sensibilizeze electoratul (la fel ca ºi în Italia – Antonio di Pietro, ori în
Rusia – Iurii Scuratov), a adus, în definitiv, voturile necesare. În acest
context, afirmaþia jurnalistului Ion Berlinschi: “Pe Roºca l-au fãcut mass
media” (pronunþatã în încercarea de a reduce din prestanþa personajului
politico-mediatic atacat - Dialog, 2001: 15 ianuarie) exprimã un adevãr
incontestabil, aplicabil nu numai liderului PPCD, ci ºi altor politicieni.
O sugestivã observaþie a lui Thierry Saussez în acest sens: “Noi sîntem
aici (în politic㠖 V.M.) nu atît din voinþa poporului, cît din voinþa mass
media”, - avanseazã, în fond, la rang de principiu general valabil (1990:
8).
Întrucît în circumstanþele actuale prezenþa mediaticã constituie una
dintre condiþiile primordiale ale existenþei politice, iar exerciþiul puterii
nu se sprijinã, evident, numai pe coerciþie sau pe obþinerea unei adeziuni
raþionale, “supunîndu-se, din vremuri îndepãrtate, legilor spectacolului”
(Lochard, 1998: 105), este firesc ca mediatizarea politicii sã se realizeze
cu precãdere în formule jurnalistice de un efect facil, sã mizeze pe
valorizarea aparenþelor, pe simplificarea informaþiei complexe, reduse
la o temã dramatizatã ºi plasticizatã, pe trivializarea (ori, în cazuri aparte,
incifrarea) mesajului transmis, sã insiste prin “metoda repetãrii ºi a
comunicãrii unor lucruri deja cunoscute” (Collina, 1994: 13), sã
“construiascã”, cu alte cuvinte (în mod voit sau inconºtient, impus ori
autodeliberat), imaginea virtualã a realitãþii. Politicianul ocupã un loc
privilegiat în acest spaþiu mediatic, conºtientizînd deja regulile jocului:

187
este important nu a fi, ci a pãrea (“a guverna înseamnã a pãrea” -
astfel apare rezumat principiul eligibilitãþii la Jean-Marie Cotteret –
1977). Conteazã nu atît ideile pe care le expune, programa pe care o
schiþeazã ori formaþiunile care-l sprijin㠖 conteazã prezenþa sa,
fascinaþia pe care o emanã, calitãþile individuale pe care le denotã,
simþul umorului, agerimea în formularea replicilor, adicã toate acele
calitãþi care-i pot asigura succesul scenic. “Altãdatã politica însemna
idei. Astãzi politica înseamnã persoane. Sau mai degrabã personaje.
Pentru cã fiecare conducãtor se pare cã-ºi alege o funcþie ºi îºi ia un
rol. Ca la spectacol”, - observaþiile lui Roger Gerard Schwartzenberg
(1995: 7) condenseazã, de fapt, spiritul comunicãrii politice
contemporane: omul politic se transformã într-un actor (strategia lui
comunicaþionalã bazîndu-se pe tehnicile reprezentãrii scenice) ori, aºa
cum remarcã Alain Minc, într-un “om al publicitãþii” (1995: 108),
fortificarea propriei imagini în mass media devenindu-i preocuparea
cea mai importantã. Convertirea image-lui politicianului într-o bazã a
puterii ºi a influenþei sale se produce, mai ales, prin intermediul
televiziunii, tocmai aceasta modeleazã din politicã, în condiþiile actuale,
“un aliaj alcãtuit din spectacol, informaþie ºi propagand㔠(cf.: Arias,
1996: 85).
Încercînd sã sedimenteze imaginea sa în conºtiinþa auditoriului,
politicienii moldoveni nu pierd ocazia participãrii în cadrul emisiunilor
distractive ale radioului ºi televiziunii, gen show, magazin, sînt prezenþi
cu orice prilej în paginile presei, dacã nu cu declaraþii politice, cel
puþin cu declaraþii de ordin culinar, propagînd specialitatea casei.
Inserarea politicianului-personaj, cu obiºnuinþele sale, preferinþele,
convingerile ºi dubiile, în situaþii netradiþionale care nu sînt legate direct
de activitatea profesionalã a acestuia, opinia pronunþatã cu orice prilej
posibil, apariþia frecventã pe ecranul televizorului ori în paginile revistei
ilustrate poate contribui la memorizarea chipului sãu ºi, în definitiv
(distanþa de la popularitate la eligibilitate nu este atît de mare), sã joace
un anumit rol la alegeri. Or, se ºtie: “existã (are valoare socialã) doar
ceea ce apare pe ecranul televizorului, ºi nu existã, chiar fiind important,

188
ceea ce nu apare pe ecran” (Livolsi, Volli, 1998). Sfera extra-politicã,
viaþa privatã a politicienilor capãtã în noile condiþii o semnificaþie aparte.
Totuºi deschiderea acestei sfere o transformã mai întîi de toate într-o
armã, destul de discutabilã, a luptei politice, într-al doilea rînd,
comportã riscul abuzurilor din partea mass media. Tocmai acest lucru
l-a avut în vedere cercetãtorul englez Brian McNair, vorbind despre
“obsesia scandalului în mass media din SUA” (1995).
Dilema cu care se confruntã zilnic mass media, formulatã de revista
Les Cahiers du journalisme (1998, N 4: 34): “a da un sens
evenimentelor realitãþii ori a le demonstra elementul spectacular?” -
poate fi însã soluþionatã, fãrã a fi contrapuse ori/ori componentele
respective ale acþiunii jurnalistice, gãsindu-se, dimpotrivã, posibilitãþile
de armonizare a acestora: fireºte, “a da sens”, în primul rînd, dar ºi “a
evidenþia, în mod rezonabil, ºi nu exagerat, spectacularul”.

6.3. Personalizarea politicii: abuz ori tendinþã

fireascã?

Printre multiplele ºi diversele definiþii acordate epocii contemporane

nu poate fi trecutã cu vederea cea care o calificã drept “erã a
personalizãrii puterii” (Del Rey Morato, 1997: 232). O atare
caracteristicã nu pare deloc a fi întîmplãtoare, procesul politic actual
demonstrînd o sporire a importanþei aspectelor personale în politicã,
accentuînd evident tendinþa spre identificarea puterii cu persoanele
care o deþin. Totuºi teza lansatã, generalizînd un fenomen atît de complex
ºi neunivoc cum este personalizarea politicii, implicã necesitatea unor
precizãri prealabile. Este destul de riscant, în primul rînd, a atribui
numai timpurilor noastre însuºirea hipertrofierii elementelor personale
în sfera politicã: istoria umanã abundã în exemple de îngemãnare dintre
acþiunea politicã ºi calitãþile personale ale liderilor, iar tentaþia
personalizãrii nu este nicidecum o noutate de ordin recent. Este de
ajuns sã amintim, în aceastã ordine de idei, preocuparea perenã a

189
conducãtorilor, cunoscutã încã din antichitate, de a-ºi promova cultul
personalitãþii. Cuvintele lui Napoleon Bonaparte “Tronul este un om,
ºi acest om sînt eu, cu voinþa mea, cu caracterul meu, cu faima mea”
(Apud: Rey Morato, 1997: 231), sînt edificatoare în acest sens.
O altã întrebare inevitabilã þine de raportul dintre amplificarea
personalizãrii ºi avansarea principiilor democratice în societatea
contemporanã. Pe cît de compatibile sînt aceste tendinþe în situaþia
cînd, aºa cum susþin cercetãtorii, “liderismul politic reprezintã carcasa,
elementul cel mai semnificativ ºi evident al vieþii politice”? (Moºneaga,
Beniuc, Spinei, 1995: 5). Este pe larg rãspînditã ideea, potrivit cãreia
puterea, cel puþin la începuturile democraþiei, era aproape anonimã, ºi
cã democraþia ar fi desfãºurat, de-a lungul veacurilor, o luptã
consecventã împotriva puterii personale prezente în monarhii sau
dictaturi, tinzînd sã impunã în loc un sistem de putere nepersonalizat,
ca pînã la urmã s㠓degenereze” din nou în personalizare (Dader, 1998:
114). Încã înainte de începutul primului rãzboi mondial, Robert Michels
arãta cã tendinþele oligarhice ale democraþiilor determinã ca un partid
sã fie întîi de toate o organizaþie a conducãtorului acestuia (cf.: Michels,
1977). Pe parcursul ultimului secol se observã consolidarea acestor
tendinþe. Explicînd fenomenul, Maurice Duverger admite aplicarea
noþiunii de “monarhii republicane” regimurilor bazate pe legitimitate
popularã, dar care concentreazã puterea într-o singurã persoanã,
aceºtia dispunînd, la moment, de putere atît de amplã, încît ar putea fi
invidiatã de regii vechilor monarhii. ªi acest lucru este adevãrat nu
numai pentru regimurile prezidenþiale, în care logica alegerii directe
ori indirecte la funcþia supremã în stat alimenteazã aceastã personalizare
a puterii, dar chiar ºi pentru sistemele parlamentare, în care executivul
este un produs al parlamentului, cãruia îi datoreazã puterea sa ºi în
faþa cãruia rãspunde (cf.: Munoz Alonso, 1989: 73).
Este evident, din cele expuse, cã la examinarea fenomenului
personalizãrii trebuie sã fie luate în considerare atît dimensiunea
obiectivã a acestuia, cît ºi cea subiectivã. Sub aspect obiectiv, puterea
personalã þine de o realitate instituþionalizatã care determinã vizibilitatea

190
ºi excepþionalitatea funcþiei exercitate, atîta timp cît aceastã funcþie (fie
de preºedinte al unei þãri, fie de conducãtor al unui partid) revine unei
singure persoane în care se concentreazã puterea. Cu alte cuvinte,
personalizarea constituie un atribut imanent al însuºi sistemului
instituþional al puterii. Dimensiunea subiectivã, mai puþin legatã de
ierarhia administrativã ori partidicã, se datoreazã aspectelor de naturã
psihologicã: o persoanã poate sã simbolizeze caracterul ºi aspiraþiile
unei þãri, ale unui popor, ale unei miºcãri sociale, ale unui grup, ºi sã
reprezinte respectiv puterea care i-a fost încredinþatã. În acest caz,
consensul politic obþinut de lider este favorizat mai mult de intuiþia ºi
de sentimentele manifestate de simpatizanþi decît de un comportament
raþional.
O elucidare tranºantã a cauzelor ºi a consecinþelor avansãrii
personalizãrii politice îi aparþine lui Max Weber care, în paginile
cunoscutei sale lucrãri Economie ºi societate, a þinut sã remarce cã
în acþiunea asupra maselor, cu cît mai premeditatã este aceasta, ºi cu
cît mai riguroasã este organizarea birocraticã a partidelor, cu atît mai
puþin important este conþinutul discursurilor. Efectul discursurilor este
curat emotiv ºi are aceeaºi menire ca ºi demonstraþiile ºi sãrbãtorile
organizate de partide: sã dezvãluie în faþa maselor puterea ºi încrederea
în victoria partidului, ºi, mai ales, sã prezinte calitãþile carismatice ale
conducãtorului (Weber, 1977). Într-o altã scriere antologicã,
Politicianul ºi savantul, Max Weber, aflat mereu în faþa dilemei
ireconciliabile de a face opþiune între modelul raþional ºi cel carismatic
al puterii, între democraþia parlamentarã, cu inevitabila alunecare a ei
în corupþie ºi mediocritate, pilaºtrii adevãraþi ai puterii birocratice
iresponsabile, ºi democraþia-fuhrer, adicã o democraþie dirijatã,
cezaristicã, care în situaþii extreme se transformã inevitabil în putere
absolutã a conducãtorului carismatic, menþioneazã c㠓o datã cu apariþia
statului constituþional ºi, mai exact, o datã cu instaurarea democraþiei,
“demagogul” reprezintã figura tipicã a conducãtorului politic în
Occident. Rezonanþele neplãcute ale acestui cuvînt n-ar trebui sã ne
facã sã iutãm cã nu atît Cleon, cît Pericle a fost primul care a purtat

191
acest nume. Demagogia modernã se serveºte de discurs, dar mai ales
utilizeazã discursul în cantitãþi îngrozitoare (este suficient sã ne gîndim
la cantitatea discursurilor electorale pe care are a le pronunþa orice
candidat modern), instrumentul ei permanent este cuvîntul…” (1981:
116). Transpare din aceste consideraþii o concluzie substanþialã ºi
generatoare de sensuri, capabilã sã justifice definiþia amintitã la începutul
paragrafului: personalizarea politicii, apãrutã nu de azi ºi nici de ieri,
ajunge în zilele noastre la o fazã de proliferare datoritã acelei legãturi
intrinseci care se stabileºte între politicã ºi comunicare, ºi care
caracterizeazã atît de mult procesul politic actual. Sîntem în drept deci
sã vorbim despre o intensificare a personalizãrii politicii, în unele cazuri
chiar despre o hiperpersonalizare, stimulatã, mai ales, de mass media
audiovizuale.
Aºadar, dacã prin personalizare a politicii înþelegem procesul
conform cãruia calitãþile personale ale liderului devin conþinutul relevant
al ofertei politice propuse de partid, de formaþiune politicã, iar succesiv
ºi elementul central al mediatizãrii, avem temeiuri pentru a constata cã
fenomenul, practic, global al personalizãrii politicii s-a manifestat ºi în
condiþiile societãþii moldoveneºti. Existã destule semne care pot
confirma cã tendinþele ºi manifestãrile procesului politic de la noi devin
deseori, ºi cu contribuþia ostentativã a mass media, asociate cu anumite
figuri de politicieni, care apar în prim-plan, subordonîndu-ºi, iar uneori
reducînd la propria persoanã întreaga complexitate a vieþii politice
propriu-zise. Este suficient sã remarcãm frecvenþa în paginile presei,
în emisiunile radio ºi TV a sintagmelor gen “formaþiunea politicã a lui
Lucinschi”, “partidul lui Voronin”, “frontiºtii lui Roºca”, “miºcarea lui
Diacov” º.a.m.d. Recurgînd la cea mai elementarã observaþie (dacã
am lua un oarecare numãr al unui ziar, sã zicem, Luceafãrul din 18
februarie 2000), am putea constata cã în materialele publicate în
primele patru pagini numele protagoniºtilor scenei politice moldoveneºti
a fost amintit respectiv: Lucinschi – de 23 de ori, Roºca – de 28 de
ori, Braghiº – de 29 de ori, Snegur – de 3 ori, Alexei – de 2 ori.
Cifrele sînt, considerãm, destul de elocvente. Statistica ºi frecvenþa

192
numelor pot, evident, varia de la caz la caz, de la nume la nume, de la
publicaþie la publicaþie, pot fi diferite contextele ºi nuanþele apreciative,
dar tendinþa, în cazul unor observãri regulate, oricum, se contureazã:
mass media exploateazã la limitã numele politicienilor ºi contribuie la
personalizarea lor. Faptul este confirmat ºi de frecvenþa apariþiei
politicienilor în programele televizate. Astfel, o monitorizare a posturilor
de televiziune TV Moldova ºi TV Catalan întreprinsã în lunile iunie ºi
august 1997 de Civis, a arãtat cã cei mai mediatizaþi în aceastã perioadã
au fost preºedintele republicii P. Lucinschi (38 apariþii în iunie ºi 29 în
august) ºi prim-ministrul I. Ciubuc (respectiv, 21 ºi 25 apariþii) (Arena
Politicii, 1997, N 3: 21). Nu cã ar constitui aceste lucruri o
“canonizare” a omului politic, dar este evidentã, totuºi, hiperprezenþa
mediaticã a politicienilor. Vom remarca, pentru comparaþie, cã numãrul
din 15 februarie 1989 al Glasului, cu care ºi-a anunþat apariþia acest
mesager al tranziþiei, primã publicaþie independentã de la noi, includea,
în fond, doar cîteva elemente ce ar putea fi atribuite fenomenului
personalizãrii, inclusiv inserarea în pagina a doua a fotografiei fostului
prim secretar I. I. Bodiul. Pe parcursul a doar cîþiva ani centralitatea
mediaticã a liderului ºi a imaginii sale devine covîrºitoare. Mass media
evolueazã din ce în ce mai mult spre personalizare, care devine o
prioritate distinctã a lor ºi, practic, o prerogativã. Presa se întrece în a
desemna personalitãþile anului, lunii, ale sãptãmînii, de a depista “eroii
zilei”, recrutaþi, bineînþeles, din taberele politice, stabileºte o ierarhie a
acestora, efectueazã testarea, apreciazã, le pune notele respective.
Pagini întregi sînt consacrate dezbaterilor asupra calitãþilor viitorului
preºedinte al þãrii (Jurnal de Chiºinãu), interviurilor, de multe ori
prolixe, cu “noii olimpieni”. Lansarea emisiunilor televizate noi graviteazã
ºi ea în jurul “tronului” ori al scaunelor din Parlament. Calificativul de
“Persona grata” pentru NIT îl obþin aceiaºi Urecheanu, Snegur,
Lucinschi, iar programul sãptãmînal al Aureliei Peru la TVC-21 poartã
titlul nu altcareva decît Puterea, demonstrînd clar poziþia ºi preferinþele
autorilor în stabilirea agendei informaþionale a zilei.
Accentul este pus pe putere, pe persoanele care o întruchipeazã

193
ori aspirã s-o cucereascã. Se produce personalizarea poziþiilor ºi
problemelor politice, a programelor ºi opþiunilor partidelor, se lanseazã
imagini care ar putea fi catalizatoare de consensuri, acestui scop fiindu-
i subordonate apelurile, luãrile de cuvînt, declaraþiile mediatizate. Politica
apare acum, într-un fel, mai puþin ideologizatã, atenþia fiind din ce în ce
mai mult concentratã cu precãdere asupra caracteristicilor personale
ale personajelor mediatice decît asupra aspectelor pur politice. Astfel,
de la personalizarea mesajului se ajunge la personalizarea politicii. Sînt,
cu adevãrat, trãsãturi inovaþionale care au caracterizat procesul politic
din ultimii ani, modificîndu-l profund în raport cu experienþa precedentã.
Ar fi incorect, însã, a considera cã în cadrul regimului totalitar nu s-
au produs efecte determinate de promovarea personalizãrii politice.
Aceasta nu a lipsit din arsenalul propagandei comuniste, dar mecanismul
funcþionãrii aici era deosebit. În lipsa competitivitãþii politice accederea
în clasa politicã ºi deci avansarea în primul plan al atenþiei publice se
efectua într-un mod foarte riguros ºi, am putea spune, centralizat, în
baza anumitor principii strict unificate, care permiteau încadrarea în
eºaloanele de vîrf ale puterii a unei elite integrate ºi monocolore. Mass
media le revenea în acest proces un rol puþin semnificativ, oarecum,
secundar ºi, în ultimã instanþã, nedecizional. Se admitea, în orice caz,
ca mass media sã creeze anumite personaje, dar sã creeze personaje
politice, în sensul actual al acestui cuvînt, era de-a dreptul inimaginabil
în acele condiþii. Noua atmosferã politicã a favorizat dispariþia barajelor
ce împiedicau competitivitatea politicã ºi a contribuit la lansarea aºa-
zisei “generaþii de politicieni din 1989”, foarte pestriþã sub aspectul
componenþei, dar marcatã evident de semnul noului. Iar pentru
societate, “descoperirea” politicii a însemnat ºi o descoperire a unor
noi lideri. ªi dacã politica a devenit antrenantã ºi atractivã în plinul
înþeles al cuvîntului, acest lucru se datoreazã ºi personalitãþilor care s-
au inclus în ea. Pentru prima datã în arena politicã, în dialogul cu masele,
au apãrut lideri care nu vorbeau de pe foaia cu textul scris în prealabil,
care nu erau, pur ºi simplu, exponenþi ai doctrinei politico-ideologice,
ci se exprimau pe sine, dar ºi pe cei din jur. Noile circumstanþe au

194
determinat redefinirea politicii ca activitate, axatã de acum înainte pe
un alt gen de comunicare. Portretele rigide, neadmiþînd niciodatã un
zîmbet ori o prezenþã mai dezinvoltã, ale membrilor biroului politic de
pe atunci, la fel ca ºi afiºele electorale de altãdatã, - incolore, unificate,
reprezentînd tipaje obligatoriu la cravatã ºi cu toþi nasturii la jachetã
încheiaþi, au fost înlocuite prin altele (mai umanizate, gen “Snegur cu
mama”, “Lucinschi cu nepotul”, “Braghiº cu un copil” etc.), elaborate
în stilul noii comunicãri, al celei personalizate. De acum înainte nu numai
cã se vorbeºte despre partid în primul rînd prin asociere cu liderul sãu,
pînã ºi denumirea formaþiunii politice devine acum mai personalizatã
decît altãdatã - exemplu: Alianþa Braghiº (pentru comparaþie, la
alegerile parlamentare din Italia din 13 mai 2001: Lista Bonino, Lista
Di Pietro. Un exemplu elocvent (deºi fãrã a fi legat direct de activitatea
mass media), care condenseazã evoluþia dimensiunii comunicaþionale
a acþiunii politice spre o personalizare tot mai evidentã este cazul
sloganelor electorale ale lui Francois Mitterand: pe parcursul anilor în
afiºele sale electorale imaginea înainta tot mai mult în prim-plan, iar
conþinutul sloganului devenea tot mai concentrat, tot mai generalizat,
þintind spre o cuprindere cît mai mare, exprimînd – în anul 1974 un
concept politic (“Unica idee a dreptei: sã-ºi pãstreze puterea. Scopul
meu esenþial: sã vã întorc puterea”), apoi, în 1981, o caracteristicã,
capabilã de a fi acceptatã de toatã lumea (“Forþa liniºtitã”), apoi, în
1988, numai numele (“Generaþia Mitterand”).
Este evident, începutul afirmãrii personalizãrii politicii în cazul
Republicii Moldova s-a produs nu doar graþie descãtuºãrii societãþii,
concomitent cu ascensiunea mijloacelor de comunicare în masã. Un
factor care nu poate fi neglijat în acest sens, ºi asupra existenþei cãruia
mãrturisesc datele sondajelor sociologice, este predominarea în ultimul
timp în dispoziþia maselor a sentimentului frustrãrii, a stãrii de spirit
caracterizate printr-o formã specificã de deziluzie ºi anumitã confuzie
în determinarea orientirelor sociale, iar, ca urmare, se manifestã
accentuarea aspiraþiilor paternaliste. Politologii G.Rusnac ºi P.Fruntaºu
au remarcat c㠓psihologia dependenþei promovatã de cãtre statul

195
sovietic pe parcursul cîtorva decenii mai continuã sã se manifeste în
societatea moldoveneascã în atitudinea cetãþenilor faþã de deputaþii
lor, faþã de structurile de putere ale þãrii” (1999: 82). O sursã a sporirii
personalizãrii politicii se aflã, neîndoielnic, în aceastã stare de spirit a
populaþiei. Vertiginoasa ascensiune a lui Vladimir Putin spre vîrful
piramidei puterii în Rusia, de exemplu, sau victoria PCRM, concentrat
în jurul liderului sãu Vladimir Voronin, la alegerile parlamentare din
2001, constituie o dovadã probantã în acest sens. Ar putea fi remarcat
faptul cã campania electoralã a preºedintelui rus s-a desfãºurat prin
metode mai subtile ºi mai “tehnologizate”. Cert însã este cã ambii
învingãtori ai cursei prezidenþiale – în condiþii diferite – au exploatat
factorul mass media, elementului personalizãrii revenindu-i în acest
context un loc central. Construirea conþinutului ofertei politice prin
intermediul mass media s-a fãcut în ambele cazuri þinînd cont de
dispoziþiile ºi aºteptãrile electoratului. În astfel de circumstanþe, este
evident cã mass media, televiziunea, în special, stimuleazã constituirea
preferinþelor electoraltului nu atît în baza unor opþiuni raþionale, cît în
baza celor emotive. Acestea sînt regulile jocului.
Cît priveºte politicienii, este vãditã tendinþa de a asimila aceste
reguli (în orice caz, tocmai prin dependenþa parlamentarilor de mass
media, exprimatã prin comportamentul specific al deputaþilor în prezenþa
jurnaliºtilor, cu o vãditã tendinþa de a ajunge la tribunã pentru a se
manifesta ºi a nimeri astfel în reportajul difuzat, a motivat preºedintele
Parlamentului refuzul de a admite reprezentanþii mass media la una din
ºedinþele în plen, în toamna anului 2000). Pe de o parte, deci o anumitã
dorinþã de “a plãcea” în faþa jurnaliºtilor transpare din partea
politicienilor, fiind conjugatã, în acelaºi timp, cu tendinþa de a lua
controlul asupra mass media. Pe de altã parte, incompetenþa în utilizarea
mijloacelor de comunicare de masã. Este elocvent în acest sens cazul
întîlnirii vizualizate a lui D.Diacov cu Ilie Ilaºcu, abundentã în greºeli
politico-mediatice
Personalizarea exageratã a politicii (excesiv mediatizata demitere
din conducerea Parlamentului a liderului PPCD Iurie Roºca, de
exemplu) creeazã condiþiile pentru o anumitã degradare a democraþiei,

196
contribuie la avansarea populismului. O primejdie realã în situaþia în
care, aºa cum constatã cu dezolare unii autori, “la noi un partid politic
înseamnã, în cel mai bun caz, “o echipã de toboºari”, dar adesea e
doar o relaþie “oficializat㔠dintre un “solist” ºi “admiratorii” acestuia...,
un fel de “coadã de comet㔠ce se þine de numele liderului” (Jurnal de
Chiºinãu, 2000, 11 februarie), constã în vulnerabilizarea participãrii,
îndepãrtarea auditoriului de la procesul politic datorit㠓monopolizãrii
politicii de cîþiva politicieni”, dupã cum s-a exprimat preºedintele
PNÞCD Valeriu Muravsci în cadrul emisiunii “Punct pe i” (Catalan-
TV, 2001: 1 martie). Faptul cã acesta nu este un caz singular ºi ieºit
din comun ne-o confirmã ºi experienþa democraþiilor occidentale, cu
mult mai avansate în procesul de personalizare a liderilor: “Partida se
joacã doar între o duzinã de staruri, mereu aceleaºi. În locul vechii
democraþii a dezbaterilor interne ºi între forþele politice s-a instaurat
“sistemul semnalelor” prin intermediul televiziunii ori al marilor ziare…
Aºa moare politica. Supravieþuiesc politicienii, puþinii ºi mereu aceiaºi”
(Sensini, 1999: 69).

197
 ÎNCHEIERE
Afirmarea plenarã a mass media pe arena politicã reprezintã o
trãsãturã semnificativã a procesului politic actual. Evenimentele social-
politice de anvergurã care s-au produs în ultimii ani în Republica
Moldova, ca ºi în alte þãri ale arealului postcomunist, configurînd vectori
noi în miºcarea societãþii, au determinat o redefinire profundã a rolului
mass media în viaþa politicã, au generat modificãri esenþiale ale spaþiilor
ºi modalitãþilor mediatice.
Atmosfera social-politicã nouã, favorizatã de dispariþia barajelor
pentru intrarea în competitivitate politicã, a dinamizat devenirea unui
nou sistem politic, a permis antrenarea realã a întregii societãþi în discuþia
problemelor de interes public. În consecinþã, mediatizarea intensã a
vieþii politice s-a impus drept o caracteristicã esenþialã a perioadei de
tranziþie, cunoscînd o manifestare dinamicã ºi, în multe privinþe,
neunivocã.
Faptul cã mass media au devenit o arenã de confruntare politicã,
de dezbatere publicã a alternativelor, de influenþare a opiniei publice,
de formare a convingerilor ºi a atitudinilor politice a însemnat atît
confirmarea rolului lor în producerea consensului social, dar ºi
accentuarea potenþialului de manipulare a conºtiinþelor.
Ambiguu ºi controversat, statutul mass media în societatea
contemporanã oscileazã între recunoaºterea ipostazei de “puterea a
patra” ºi constatarea fenomenului tot mai evident de instrumentalizare
a presei (scrise ºi electronice) în interesele deþinãtorilor reali ai puterii
ori ale potentaþilor acestei societãþi - aspiranþi la accedere (în mod
democratic ºi tocmai cu ajutorul mijloacelor de comunicare de masã)
în vîrful piramidei.

198
 În contextul democratizãrii societãþii devine tot mai vizibilã
contribuþia mass media la edificarea democraþiei pluraliste ºi emergenþa
societãþii civile. În acelaºi timp, iluzia unei “prese independente”, atît
de ademenitoare acum cîþiva ani, se confruntã cu realitatea durã a
economiei de piaþã. Itinerarul parcurs de mass media din Republica
Moldova în anii tranziþiei demonstreazã enormele dificultãþi ale devenirii
în condiþiile dependenþei economice care, de foarte multe ori, se
transformã cu uºurinþã în servilism politic.
Intensitatea vieþii politice determinã interesul forþelor politice spre
utilizarea strategicã a mass media ca resurse de legitimare ºi influenþã
politicã. Proliferarea presei de partid, un fenomen relevant pentru
Republica Moldova, contribuie la consolidarea sistemului multipartidist,
determinînd, totodatã, politizarea excesivã a sferei mediatice, fortificatã
ºi de partizanatul deschis ori camuflat al mass media, pretins
independente.
Dezbaterea mediaticã se focalizeazã asupra fenomenului politic:
tentaþia politicii este universalã ºi irezistibilã, cu atît mai mult într-o
societate în tranziþie, în care participarea politicã, angajarea totalã a
mass media prezintã mai degrabã nu o anomalie, cît o desfãºurare
fireascã a evoluþiei acestora. Astfel, mass media îºi asumã rolul de
actor politic, cãruia îi imprimã pe parcurs diferite nuanþe, autopostîndu-
se fie în calitate de arbitru, fie de mentor, fie de coordonator al opiniei
publice. În consecinþã, angajarea politicã a mass media favorizeazã
aprofundarea divizãrilor politice, difuzarea miturilor ºi aºteptãrilor
utopice, promovarea atitudinilor contradictorii faþã de procesele de
transformare a societãþii, implicã instrumentalizarea formelor
jurnalistice.
Funcþionarea mass media în aceºti ani este determinatã, pe de o
parte, de logica mediaticã propriu-zisã (subordonatã, inclusiv, ºi
intereselor comerciale ce nu pot fi neglijate), care dicteazã captarea
atenþiei unei audienþe cît mai mari prin recurgerea la modalitãþi mediatice
antrenante, iar pe de altã parte, de logica acþiunii politice care gãseºte
în mass media un aliat convenabil sau un secundant oportun, de

199
potenþialul ºi de resursele cãruia se poate servi cu succes (deºi nu rare
sînt cazurile cînd mass media pretind ºi la un rol autonom). La intersecþia
acestor douã tendinþe semnalate, mass media, abordînd fenomenul
politic conjugat la cotidian, se confruntã cu necesitatea unei înclinãri
tot mai pronunþate spre mediatizarea politicii ca mod de existenþã.
Evoluþia de la politizarea mass media spre mediatizarea politicii,
înþeleasã nu numai ca o activitate de mediere, ca o reflectare elementarã
a aspectelor vieþii politice, dar ºi ca un ansamblu de acþiuni specifice,
realizate de mass media în vederea construcþiei spaþiului simbolic al
politicii, constituie o tendinþã relevantã a sferei politico-mediatice
actuale.
Disponibilitatea politicii pentru mediatizare rezidã în înseºi
mecanismele acþiunii politice, conjugate direct cu producerea
simbolurilor. Vehicularea acestora se produce tocmai prin intermediul
mijloacelor de comunicare de masã. Principiile mediatizãrii dicteazã
focalizarea atenþiei mass media asupra construcþiei unor “personaje
virtuale”, asupra promovãrii preferenþiale a elementelor spectaculare
ale realitãþii.
Spectacularizarea ºi personalizarea politicii apar astfel, drept
stratageme politico-mediatice importante ce se afirmã în ultimii ani în
paginile presei din Republica Moldova, în emisiunile radio ºi tv. Acest
lucru determinã recurgerea la formule jurnalistice de un efect facil, la
mizarea pe valorizarea aparenþelor, pe simplificarea informaþiei
complexe, pe trivializarea mesajului transmis. Se produce
personalizarea poziþiilor ºi problemelor politice, a programelor ºi
opþiunilor partidelor, se lanseazã imaginea liderului, imprimîndu-i
acestuia calitatea de element central al mediatizãrii politicii.
Transformãrile survenite în activitatea mediaticã, cu tendinþa acestora
de a absorbi politica, determinã, pe de altã parte ºi transformãri în
activitatea politicã, care asimileazã modalitãþile mediatice, acþioneazã
conform legitãþilor mass media.
Cu tot dinamismul ce-i caracterizeazã evoluþia, fenomenul
mediatizãrii politicii în Moldova se aflã totuºi încã în faza sa iniþialã, de

200
implementare, deocamdatã, doar a unor elemente ale ei. Perspectivele
dezvoltãrii mediatizãrii comportã, de fapt, anumite pericole, precum
hipermediatizarea personajelor politice în detrimentul acoperirii
jurnalistice a întregului spectru de probleme social-politice actuale,
spectacularizarea vieþii politice, simplificarea mesajului politic,
reducerea cîmpului comunicãrii politice. Riscuri noi provin ºi din
afirmarea noilor mijloace de comunicare de masã: avantajele ºi
dezavantajele “democraþiei electronice”, stimulate de computer
mediated communication, încã urmeazã sã fie studiate. Toate acestea
sînt provocãrile reale ale democraþiei mediatice care înainteazã în faþa
societãþii probleme, de soluþionarea adecvatã a cãrora va depinde
evoluþia ei ulterioarã. De fapt, simbioza lor se materializeazã într-un
pericol real care poate diminua orice efort orientat spre promovarea
plenarã a principiilor democratice în cadrul societãþii contemporane.

201
 BIBLIOGRAFIE
ABRIL Gonzalo (1997). Teoria general de la informacion. – Madrid: Ediciones
Catedra.
AGNESE Gino (1994). Berlusconi, novita della comunicazione politica //
Mass Media. – Anno XIII. - N 2. – pp.3-4.
AGUILAR Miguel Angel (comp.) (1982). Los medios de comunicacion en la
frontiera democratica. – Madrid: Universidad Internacional Menendez
Pelayo.
ALBERT Pierre (1994). Les medias dans le monde. – Paris: Ellipses.
ALFANE Ettore E. (1995). Plasmare il potere. Immagine e persuasione in
politica. – Roma: Anicia. – 149 p.
ALMOND Gabriel A., VERBA Sidney (1996). Cultura civicã. Atitudini
politice ºi democraþie în cinci naþiuni. – Bucureºti: CEU Press, DU Style.
ALTHEIDE David (1991). Mass Media as a Total Institution //
Communications. – N 1.
ALVAREZ Luciano (1990). Medios de comunicacion y trampas a la
democracia. – Buenos Aires: Editorial Humanitas-Claeh.
AMORETTI Francesco (1997). La comunicazione politica. – Roma: Nuova
Italia Scientifica.
ANDROUNAS Elena (1993). Soviet Media in transition: Structural and
Economic Alternatives. Westport, Connecticut – London: Praeger.
ARCEO Jose Luis (1998). La aparicion del politico en television. Una
introduccion // Revista Universitaria de comunicacion politica. – N 1. – pp.
17-27.
ARIAS MARTINEZ Luis Miguel (1996). Medios politicos y opinion publica.
– Lima: San Marcos.
ASH Timothy Garton (1990). La chaudiere. Europe Centrale. 1980-1990. –
Paris: Gallimard.

202
AUGIAS Corrado (1995). Richiamo alla democrazia // L’Unita. – 15 marzo.
BALLE Francis (1990). Medias et Societe. – Paris: Mont Chretien.
BALLE Francis (1983). Informacion y sociedad: antiguos y nuevos desafios.
– Pamplona: Eunsa.
BARREIRO Jose Luis (1998). El analisis politico en la prensa diaria. –
Barcelona: Ronsel.
BÂRSAN Victor (1993). Masacrul inocenþilor. Rãzboiul din Moldova, 1 martie
-29 iulie 1992. – Bucureºti: Editura Fundaþiei Culturale Române.
BECIU Camelia (1998). Drãgan Ioan et. al. Construcþia simbolicã a cîmpului
electoral. – Iaºi: Institutul European. – pp. 19-124.
BELOSTECINIC Ala (2000). Fenomenul presei de partid ca element al
cîmpului mediatic în constituirea pluripartidismului // Pluripartidismul în
Moldova: esenþa ºi specificul formãrii. – Chiºinãu: Captes, USM, Ispri. – pp.
5-21.
BENEYTO Juan (1982). El color del cristal. Mecanismos de manipulacion de
la realidad. – Madrid: Piramide.
BENITO Angel (1978). La socializacion del poder de informar. – Madrid:
Piramide.
BENTIVEGNA Sara (a cura di) (1996). Comunicare politica nel sistema dei
media. – Genova: Costa & Nolan.
BENTIVEGNA Sara (1997). Al voto con i media. Le campagne elettorali
nell’eta della TV. – Roma: La Nuova Italia Scientifica.
BERGER Peter L., LUCKMAN Thomas (1969). La realta come costruzione
sociale. – Bologna: Il Mulino.
BERLIN Isaiah (1990). Four essays on liberty. – Oxford: Oxford University
Press.
BLUMLER Jay G., DAYAN Daniel, WOLTON Dominique (1990).
West European Perspectives on Political Communication: Structures and
Dynamics // European Journal of Communication. – Vol. 5. – pp. 261-284.
BLUMLER Jay G. (1992). Mass Communication and Mass media // Bogdanor
V. (ed.). The Blackwell Enciclopedia of Political Science. – Cambridge:
Cambridge Center. - p. 356-360.

203
BLUMLER Jay G., GUREVITCH Michael (1981). Politicians and the Press: an
Essay on Role Relationschip // Nimmo D., Sanders K. (eds.). Handbook of
Political Communication. – London: Sage. - pp. 473-487.
BLUMLER Jay G., GUREVITCH Michael (1995). Towards a Comparative
Framework for Political Communication Reseurch // Blumler J., Gurevitch M.
The Crisis of Public Communication. – London: Routledge. - pp. 34-49.
BOBBIO Norberto, MATTEUCCI Niccolo (dir.) (1976). Dizionario di politica.
– Torino: UTET.
BOURDIEU Pierre (1994). L’emprise du journalisme // Actes de la recherche
en sciences sociales. – N 101-102. – pp. 3-9.
BOURDIEU Pierre (1996). Sur la television. – Paris: Liber-Raisons d’agir.
BRETON Philippe (1995). Medias, mediation, democratie: pour une
epistemologie critique des sciences de la communication politique // Hermes.
– N 17-18.
BRUCAN Silviu (1990). Pluralism ºi conflict social. – Bucureºti : Editura
Enciclopedicã.
BUCHERU Ion (1997). Fenomenul televiziune: limbajul imaginii, piblicisticã,
producþie, programare tv. – Bucureºti: Editura Fundaþiei “România de mâine”.
BULAI Alfred (1999). Mecanismele electorale ale societãþii româneºti. –
Bucureºti: Paideia.
CACIAGLI Mario. Elecciones y partidos en la transicion espanola. – Madrid:
Siglo XXI.
CAMPANA Domenico (1994). Il voto corre sul filo: democrazia diretta,
democrazia in diretta. – Roma: Seat.
CANÞÎR Alexandru (1997). Legea presei în republica Moldova // Mass media
în Moldova. - Iunie. – pp.12-16.
CARCASSONNE Guy (1996). Le pari democratique. – Le Debat. – N 88. – pp.
58-62.
CASTRO Roman (coord.) (1995). Temas clave de la ciencia politica. –
Barcelona: Gestion 2000.
CHAFFEE Steven (ed.). (1975). Political Communication. Issues and
strategies for research. – Beverly Hills, California: Sage Publications.
CHAFFEE Steven, STASEY Frank (1996). How Americans Get Political

204
Information // The Annals of the American Academy of Political and Social
Studies. – Vol. 546. – July. – pp. 49-57.
CHAMPAGNE Patrick (1994). La loi des grands nombres. Mesure de
l’audience et representation politique du public // Actes de la recherche en
sciences sociales. – N 101-102. – pp. 10-24.
CHAMPAGNE Patrick (1997). Pour une meilleure maîtrise collective de la
mediatisation // Les Cahiers du journalisme. – N 3. – pp. 58-68.
CIBOTARU Viorel (2000). Partidele politice ºi controlul democratic asupra
forþelor armate ale Republicii Moldova // Pluripartidismul în Moldova: esenþa
ºi specificul formãrii. – Chiºinãu: Captes, USM, Ispri. – pp. 22-30.
CHOMSKY Noam (1992). Ilusiones necesarias. Control del pensamiento en
las sociedades democraticas. – Libertarias/Profhufi.
CHOMSKY Noam (1993). El miedo a la democracia. – Barcelona: Critica.
CHOMSKY Noam, HERMAN Edward S. (1995). Los guardianes de la libertad
(Manufacturing consens). – Barcelona: Griljalbo Mondadori.
CIUREA Corneliu (2000). Încã o datã despre dreapta // Flux. - 25 februarie.
COLLINA Vittore (1994). Politica, estetismo e tempi correnti // Mass Media. –
Anno XIII. - N 2. – pp.5-15.
COLOMBO Furio (1995). L’intreccio tra la stampa, la politica e il potere: e
tutto da buttare il giornalismo del 2000? // L’Unita. – 8 febbraio.
COMAN Mihai (coord.) (1993). Starea presei române. – Bucureºti:
Universitatea Bucureºti.
COMAN Mihai (1995). Mass-media, societate, culturã. – Bucureºti:
Universitatea Bucureºti.
COMAN Mihai (1997). Timpul supãrãrilor ºi al uitãrii // Curierul Românesc. –
N 3. – p. 6.
COMAN Mihai (1999). Introducere în sistemul mass media. – Iaºi: Polirom.
COMAN Mihai (coord.) (2000). Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale
de redactare. – Iaºi: Polirom.
CORCORAN F., PRESTON P. (eds) (1995). Democracy and Communication.
Change and Continuity in East and West. – Cresskill, New Jersey: Hampton
Press.

205
CORNHAUSER William (1988). Societe de masse et ordre democratique //
Hermes. – N 2. – pp. 238-245.
CORSALE Massimo (1994). La rappresentanza nella societa delle
appartenenze // Mongardini Carlo, Pirzio Ammassari Gloria (a cura di). Crisi e
trasformazione della rappresentanza nell’Europa moderna. – Roma: La
Goliardica. – pp.17-31.
COTTERET Jean-Marc (1977). Governantes y governados. La comunicacion
politica. – Buenos Aires: El Ateneo.
COULOMB-GULLY M. (1997). Kouklis et Guignols: a chacun sa marionnette.
L’humour politico-cathodique russe // Le Reseau Global. – N 8. – pp. 91-96.
COVAL Dumitru (1995). Presa la o rãscruce a istoriei contemporane a
Moldovei // Moldoscopie (problemele analizei politice) / Partea V. – Chiºinãu:
USM. – pp. 34-55.
COVAL Dumitru (1997). Problematica presei scrise. – Chiºinãu: Universitatea
de Stat din Moldova.
COVAL Dumitru (1998). Jurnalism de investigaþie. – Chiºinãu: USM.
CUJBÃ Vasile (2000). Geneza partidelor politice în Republica Moldova:
general ºi particular // Pluripartidismul în Moldova: esenþa ºi specificul
formãrii. – Chiºinãu: Captes, USM, Ispri. – pp. 47-51.
CURRAN James, GUREVITCH Michael (1996).
Mass Media and Society. – London and New York: Arnold.
DADER Jose Luis (1990). Las provincias periodisticas de la realidad //
Comunicacion y sociedad. – N 1-2. – pp. 85-134.
DADER Jose Luis (1992). El periodista en el espacio publico. – Barcelona:
Bosch.
DADER Jose Luis (1998). Tratado de comunicacion politica. – Madrid: Cersa.
DAHL Robert A. (1989). Democracy and Its Critics. – New Haven and
London: Yale University Press.
DAYAN Daniel, KATZ Elihu (1992). Media Events: The Live Broadcasting of
History. – Cambridge: Harvard University Press.
DAVIS Dennis K. (1990). News and Politics // Swanson D., Nimmo D. (eds.).
New Direction in Political Communication: A Resource Book. – Newbury
Parc, California: Sage Publications. – pp. 147- 184.

206
DAVIS Dennis K, ROBINSON J.P. (1989). Newsflow and democratic society
in age of electronic media // G.Gomstock (ed.). Public Communication and
Behavior. – New York: Academic Press. - Vol. 2. – pp. 59-102.
DE FLEUR Melvin L., BALL-ROKEACH Sandra (1999). Teorii ale comunicãrii
de masã. – Iaºi: Polirom.
DE LA MOTA Ignacio Hilario (1988). Diccionario de la comunicacion. – Vol.
II. - Madrid: Editorial Paraninfo.
DE SOLA POOL Ithiel (1974). Comunicacion Politica. I. Introduccion // Sills
David (dir.). Enciclopedia Internacional de las Ciencias Sociales. - Madrid:
Ediciones de Aguilar . - pp. 615-618.
DEBRAY Regis (1995). Correo Unesco. - pp. 3-5.
DEL REY MORATO Javier (1997). Los juegos de los politicos: Teoria general
de la Informacion y Comunicacion politica. – Madrid: Tecnos.
DEL REY MORATO Javier (1996). Democracia y posmodernidad. Teoria
general de la informacion y comunicacion politica. – Madrid: Editorial
Complutense.
DEL VAL ARIEL Fernando (1994). De la izquierda radical como sujeto a los
movimientos sociales (Elementos para un analisis sociologico del periodo
1956-1992) // Roca J. M. (ed.). El proyecto radical. – Madrid: Los libros de la
Catarata.
DEL VAL ARIEL Fernando, MORARU Victor, ROCA Jose Manuel (1999).
Politica y comunicacion: conciencia civica, espacio publico y nacionalismo.
– Madrid: Los Libros de la Catarata.
DELBARRE Roger (1999). Les medias est-allemands: reflets et acteurs de
l’emergence d’un espace public en RDA // Le reseau global. – N 12. – pp. 31-
74.
DENNIS Everette E., MERRILL John S. (1991). Media Debates: Issues in
Mass Communication. – New-York: Longman.
DENTON Robert, WOODWARD Garry (1990). Political Communication in
America. – New York: Praeger.
DEUTSCH Karl (1985). Los nervios del gobierno. Modelos de comunicacion
y control politico. – Barcelona: Paidos.
DIAZ NOSTY Bernardo (1995). Los medios y la hipotesis de la democracia
degradada. – Malaga: Universidad de Malaga.

207
DOBEK-OSTROWSKA Boguslava (1999). Mass Communication in Poland
after the Collapse of Communism // Le reseau global. – N 11. – pp. 87-105.
DONSBACH Wolfgang (1995). Contenidos, utilizacion y efectos de la
comunicacion politica // Munoz Alonso A., Rospir J. (direct.). Comunicacion
politica. – Madrid: Editorial Universitas. – pp. 41-67.
DORAª Victor (1996). Posibilitãþile aplicãrii metodelor cantitative la analiza
proceselor politice în condiþiile societãþii de tranziþie: aspecte metodologice /
Autoreferatul tezei de doctorat în politologie. – Chiºinãu: Academia de
ªtiinþe a Republicii Moldova.
DRÃGAN Ioan (1996). Paradigme ale comunicãrii de masã. Orizontul
societãþii mediatice.– Partea I. - Bucureºti: ªansa.
DRÃGAN Ioan et al. (1998). Construcþia simbolicã a cîmpului electoral. – Iaºi:
Institutul European.
EDELMAN Murray (1999). Politica ºi utilizarea simbolurilor. – Iaºi: Polirom.
ESCARPIT Robert (1980). De la sociologia literaturii la teoria comunicãrii. –
Bucureºti: Editura ºtiinþificã ºi enciclopedicã.
EULAU H., ELDERSVELD S.J., JANOWITZ M. (1956).
Political Behaviour. – New York.: Free Press.
FAUSTINI Gianni (1990). Studiare da giornalista. Teoria e pratica. – Roma:
Ordine dei giornalisti.
FEREJOHN John A. , KUKLINSKI James H. (eds.). 1990 Information and
Democratic Processes. – Urbana and Chicago: University of Illinos Press.
FERRAROTTI Franco (1974). Mass media e razionalizzazione del sistema. –
Milano: Angeli.
FERRAROTTI Franco (1996). Critica. La Critica sociologicã. N 116. - p.III-IV.
FERRAROTTI Franco, MACIOTI Maria, CIPRIANI Roberto, DE MARCO
Ettore (1995). Dizionario delle comunicazioni. – Roma: Armando.
FERRY Jean Marc (ed.) (1992). El nuevo espacio publico. – Barcelona:
Gedisa.
FISICHELLA Domenico (1998). La Destra in cammino. Alle origini di
Alleanza Nazionale. – Roma: I Libri di Percorsi.
FISICHELLA Domenico (2000). ªtiinþa politicã: probleme, concepte, teorii. –
Chiºinãu: Universitatea de Stat din Moldova.

208
FRUNTAªU Platon, RUSNAC Gheorghe (1999). Republica Moldova pe calea
democratizãrii. – Chiºinãu: Universitatea de Stat din Moldova.
GAMALERI Gianpietro (a cura di) (1994). Video(demo)crazia. Convivere con
la tv nel sistema maggioritario. – Roma: Armando Editore.
GANS Herbert J. (1979). Deciding wath’s news. – New York: Pantheon.
GAUTHIER Gilles (1994). Politique et communication politique (questions de
definition) // Les sciences de l’information et de la communication.
Approches, acteurs, pratiques depuis vingt ans: IX Congres National.
Toulouse, 26-28 mai 1994. – Lille: Societe francaise des sciences de
l’information et communication. – pp. 137-143.
GEORGIU Grigore. 2001 Filosofia culturii. – Bucureºti: SNSPA.
GERSTLE Jacques (1992). La communication politique. – Paris: PUF.
GERSTLE Jacques (1995). Las limitaciones legales de la comunicacion politica
audiovisual y las elecciones en Francia // Munoz Alonso A., Rospir J. (Direct.).
Comunicacion politica. – Madrid: Editorial Universitas. – pp. 305-329.
GERSTLE Jacques (1996). La sensibilite des electeurs a la conjoncture //
Revue francaise de science politique. – Vol. 46. - N 5. – pp. 735-748.
GHERASIM Arcadie (2000). Subiectiv despre un subiect // Mass media în
Republica Moldova. – Decembrie. – pp.7-9.
GHIU Bogdan (1998). TVRnovela – “o istorie bovin㔠// Dilema. - N 297. -
p.4.
GORINCIOI Gheorghe (1997). Sistemul mass media în Republica Moldova..-
Chiºinãu: Universitatea de Stat din Moldova.
GRABER Doris A. (1986). Introduccion // Graber D. (comp.). El poder de los
medios en la politica. – Buenos Aires: Grupo Editor Latinoamericano. – pp.
11-13.
GRABER Doris A. (1988). Processing the News: How People Tame the
Information Tide. – New York: Longman.
GRABER Doris A. (1995). Los medios de comunicacion y la politica
americana. Los medios como gobierno en la sombra // Munoz-Alonso A.,
Rospir J. (direct.). Comunicacion politica. – Madrid: Editorial Universitas. –
pp. 119-140.

209
GRABER Doris A. (1996a). I nuovi media e gli elettori: vero amore o passione
passeggera? // S. Bentivegna (a cura di). Comunicare politica nel sistema dei
media. – Genova: Costa & Nolan. – pp. 19-44.
GRABER Doris A. (1996b). Say it with pictures // The Annals of the
American Academy of Political and Social Studies. – Vol. 546. – July. – pp.
92-102.
GRILLI DI CORTONA Pietro (1994). USA: Politica e media secondo Chomsky
// Mass Media. – Anno XIII. – N 1. – pp. 13-17.
GRILLI DI CORTONA Pietro (1997). Da uno a molti: democratizzazione e
rinascita dei partiti in Europa orientale. – Bologna: Mulino.
GROSS Peter (1999). Colosul cu picioare de lut. Aspecte asle presei
româneºti post-comuniste. – Iaºi: Polirom.
GROSSMAN L.K. (1994). Can Journalists shape the New Tecnologies? //
Nieman Reports at Harvard University. – N 48. – pp.53-58.
GUEHENNO Jean-Marie (1995). El fin de la democracia: la crisis politica y las
nuevas reglas del juego. – Barcelona: Paidos Iberica.
GUREVITCH Michael, BLUMLER Jay G. (1990). Political communication
systems and democratic values // Lichtenberg J (ed.). Democracy and mass
media. – Cambridge: Cambridge University Press. – pp. 269-277.
GUZUN Mihail (1998). Mesajul ºi impactul informaþiei // V.Moraru (coord.).
Mesajul ºi impactul informaþiei. – Chiºinãu: Presa. – pp. 5-12.
GUZUN Mihail (2000). Frica de patriotism // Mass media în Republica
Moldova. – Decembrie. – pp. 24-27.
HABERMAS Jurghen (1989). Teoria de la accion comunicativa. – Madrid.
HABERMAS Jurghen (1981). La concezione comunicativa del potere in
Hannan Arendt // Comunita. - N. 183.
HARABARA Neli (1998). Comoditatea eticii paralele // Mass media în
Republica Moldova. – Martie. – pp.2-4.
HALIMI Serge. 1998 Les nouveaux chiens de garde. – Paris: Raisons d’agir.
HALIMI Serge (2001). L’eterna strumentalizzazione della contestazione. I
nuovi gattopardi // Le Monde diplomatique. – Avril.

210
HERJEU Radu (2000). Oglinda miºcãtoare. Televiziunea ºi societatea: tehnici
de propagandã, persuasiune ºi manipulare. – Bucureºti: Editura Fundaþiei
“România de Mîine”.
HERREROS ARCONADA Mario (1989). Teoria y tecnica de la propaganda
electoral. – Barcelona: PPU.
HUNTINGTON Samuel P. (1994). La tercera ola: la democratisation a finales
del siglo XX. – Barcelona: Paidos Iberica.
IONESCU Cristian (1997). Drept constituþional ºi instituþii politice. Teoria
generalã a instituþiilor politice. - Vol. 1. - Bucureºti: Europa Nova.
IONESCU Ghiþã (1994). The painful return to normality // Geraint Parry,
Michael Moran (eds.). Democracy and Democratization. – London; New
York: Routledge & Kegan Paul. – pp. 109-119.
IYENGAR Shanto (1996). Framing responsibility for political issues // The
Annals of the American Academy of Political and Social Studies. – Vol. 546.
– July. – pp. 59-67.
JOFFRIN Laurent. 1998 Presse: a ceux qui se trompent de proces //
Liberation. – 12 mai.
KRAUS Sidney, DAVIS Dennis (1991). Comunicacion masiva: sus efectos en
el comportamiento politico. – Mexico: Trillas Sigma.
KORKONOSSENKO Sergei (1997). The “New politicization” of Russian
Journalism // Le Reseau Global. – N 8. – pp. 81-89.
LAMIZAT Bernard (1994). Construire l’espace social de notre liberte // Les
sciences de l’information et de la communication. Approches, acteurs,
pratiques depuis vingt ans: IX Congres National. Toulouse, 26-28 mai 1994. –
Lille: Societe francaise des sciences de l’information et communication. – pp.
161-163.
LANG Gladys Engel, LANG Kurt (1986). Los medios y Watergate // Graber D.
(comp.). El poder de los medios en la politica. – Buenos Aires: Grupo Editor
Latinoamericano. – pp. 244-251.
LANGE Yasha (1997). Media in tne CIS. A study of the political, legislative
and socio-economic framework. – Brussels: European Comission.
LARDELLIER Pascal (1997). Communication et Pouvoir: les liaisons
dangereuses // Communication et langage. – 1997, N 112. – pp.85-95.

211
LASSWELL Harold (1972). The Structure and Function of Communication in
Society // Schramm Wilbur, Roberts Donald (eds.). The Processes and
Effects of Mass Communication. – Chicago: University of Illinois Press. -
pp. 84-99.
LAZAR Judith (1991). Sociologie de la communication de masse. – Paris:
Armand Colin.
LAZARSFELD Paul, BERELSON B., GAUDET H. (1948).
The People’Choice. How the Voter Makes Up His Mind in a Presidential
Campaign. – New York: Columbia University Press.
LAWSON Kay (1996). Omul ºi politica. – Chiºinãu: IFES.
LÃZÃRESCU Dan A. (1993). A cîta putere în stat? // Cronica. – 1 octombrie.
LECHNER Norbert (1986). La conflictiva y nunca acabada construccion del
orden deseado. – Madrid: Siglo XXI de Espana.
LEE Martin (1991). Fuentes no fiables // El Independiente. – 14 julio.
LEFTWICH Adrian (1984). Politics: People, Resource and Power // Leftwich
A. (ed.). What is Politics? The Activity and Its Study. – Oxford: Blackwell.
LENIN Vladimir (1966). Organizaþia de partid ºi literatura de partid // Lenin V.I.
Opere complecte. – Vol. 12. – pp. 99-105.
LESCU Mihai (2000). Participarea presei la rezolvarea democraticã a
problemelor politice ºi sociale // Unele probleme de teorie ºi practicã ale
presei ºi comunicãrii. – Chiºinãu: Universitatea de Stat din Moldova. – pp.
21-33.
LESCU Mihai (1997). Rolul presei Republicii Moldova în democratizarea
sistemului politic al societãþii / Autoreferatul tezei de doctor în politologie. –
Chiºinãu: Academia de ªtiinþe a Republicii Moldova.
LICHTENBERG Judith (ed.) (1991). Democracy and the mass media: A
Collection of Essays. – Cambridge: Cambridge University Press.
LINZ Juan J. (1990). Le tranzizioni alla democrazia // Modernizzazione e
Sviluppo, - N 2-3. - pp. 14-18.
LIPPMANN Walter (1932). Public opinion. – Londres: Allen and Unwin.
LITTORIN Sven Otto (1994). Suedia: creºterea ºi declinul statului bunãstãrii
sociale. – Bucureºti: Staff.

212
LIVOLSI Marino, VOLLI Ugo (a cura di) (1997). Il televoto. La campagna
elettorale in televisione. – Milano: Franco Angeli.
LIVOLSI Marino, VOLLI Ugo (a cura di) (1998). La comunicazione politica tra
prima e seconda repubblica. – Milano: IULM.
LIVOLSI Mario (ed.). (1981). Le comunicazioni di massa. Problemi e
prospettive. – Milano: Angeli.
LOCHARD Guy, BOYER Henri (1998). Comunicarea mediaticã. – Iaºi:
Institutul European.
LOIZ CASTRO Consuelo. 1995 Problemas y perspectivas de la Democracia
espanola // Politica y Sociedad. – N 20. – pp. 9-21.
LOPEZ DE ZUAZO Antonio (1990). Diccionario del Periodismo. – Madrid:
Piramide.
LOPEZ Manuel (1995). Como se fabrican las noticias. Fuentes, seleccion y
planificacion. – Barcelona: Paidos.
LOSITO Gianni (1995). Il potere dei media. – Roma: NIS.
MAAREK Philippe J. (1997a). New trends in French political communication:
the 1995 presidential elections // Media, Culture & Society. – Vol. 19. – pp.
357-368.
MAAREK Philippe J. (1997b). Marketing politico y comunicacion: Claves
para una buena informacion politica. – Barcelona: Paidos.
MALCOCI Ludmila (1998). Mass media în Republica Moldova: studiu
sociologic. – Chiºinãu.
MALCOCI Ludmila (2000). Mass media ºi opinia publicã în societatea de
tranziþie: interferenþe. – Chiºinãu.
MANCA Enrico (1995). Impatto del messaggio televisivo e dei suoi
contenuti sul pubblico / Intervento nella conferenza “Dall’imposizione dell
messaggio alla democrazia dell’informazione”. – Roma. – 21 febbraio.
MANCINI Paolo (1994). Sussuri e grida dalle Camere: L’informazione
politico-parlamentare in Italia. – Milano: Franco Angeli.
MANCINI Paolo, WOLF Mauro (1990). Mass-Media Research in Italy:
Culture and Politics // European Journal of Communication. – Vol. 5. – pp.
187-205.

213
MARIN Constantin (1998). Comunicare instituþionalã. – Chiºinãu: CCRE
Presa.
MARIN Constantin (2000). Mass media din Moldova: între partizanatul
politic ºi jurnalismul liber // Studii ºi cercetãri de biblioteconomie ºi jurnalism.
– Chiºinãu: Universitatea de Stat din Moldova. – pp. 158-162.
MARIN Constantin (2001). The Civil Society and the Mediatic
Communication (In the case of the Republic of Moldova) // Le reseau global.
– N 14. – pp. 89-106.
MARTINEZ DE SOUSA Jose (1992). Diccionario de informacion,
comunicacion y periodismo. – Madrid: Paraninfo.
MARTURANO Marco (1998). Dalla politica virtuale all’immagine della
politica e ritorno // Problemi dell’informazione. – N 2. – pp.
MAZZOLENI Gianpiero (1995). Italian Political Communication at a Turning
Point // European Journal of Communication. – N 3. – pp. 291-319.
MÃGUREANU Virgil. 1997 Studii de sociologie politicã. – Bucureºti:
Albatros.
McCOMBS Maxwell (1996). Influencia de las noticias sobre nuestras
imagenes del mundo // Bryant Jennings, Zilmann Dolf (comp.). Los efectos
de los medios de comunicacion: Investigaciones y teorias. – Barcelona:
Paidos.
McLUHAN Marºall (1997). Mass-media sau mesajul invizibil. – Bucureºti:
Nemira.
McNAIR Brian (1995). An Introduction to Political Communication. –
London: Routledge.
McQUAIL Denis (1985). Introduccion a la teoria de la comunicacion de
masas. – Barcelona: Paidos.
McQUAIL Denis (1986). Le comunicazioni di massa.- Bologna: Il Mulino.
McQUAIL Denis (1992). Comunicazioni di massa // Enciclopedia delle
Scienze Sociali. – Roma: Istituto delle Enciclopedie Italiene. - Vol. II. – pp.
162-171.
McQUAIL Denis (1997). Western European Media. The Mixed Model Under
Threat // Media, Power and Control. – Oxford: Oxford University Press. – pp.
147-164.

214
MEADOW Robert. 1980 Politics as Communication. – Norwood: Ablex.
MEYROWITZ Joshua (1985). No Sense of Place: The Impact of Electronic
Media on Social Behavior. – New York: Oxford University Press.
MEYROWITZ Joshua (1993). Images of Media: Hiden Ferment – and
Harmony – in the Field // Journal of Communication. – N 3.
MELEGA Gianluigi (1995). Ventidue brevi tesi per smascherare la nuova
telecrazia // L’Unita. – 22 settembre.
MICHELS Roberto (1977). Lotta tra i leaders per il potere // La sociologia del
potere /a c.di F.Ferrarotti. – Roma: Laterza. – pp. 127-149.
MICKIEWICZ Ellen, FIRESTONE Charles (1996).
Televiziunea ºi alegerile. – Bucureºti: SC ªtiinþã & Tehnicã S. A.
MILLS C. Wright (1973). La elite del poder. – Madrid: Fondo de Cultura
Economica.
MINC Alain (1995). La borrachera democratica. El nuevo poder de la opinion
publica. – Madrid: Temas de Hoy.
MODOUX Alain (1993). Role of independent media in the democratic
process // Comunicacion y pluralismo: Actas del I Congreso Internacional,
Salamanca, del 25 al 27 de noviembre de 1993. – Salamanca: Universidad
Ponitifica. – pp. 65-69.
MONCADA Alberto (1991). El nuevo pder informativo en Espana.
Multimedia, Multinacionales y Multinegocios. – Madrid: Libertarias/Prohufi.
MONGARDINI Carlo (1994). Le trasformazioni della rappresentanza politica
nell’ Europa contemporanea // Mongardini C., Pirzio Ammassari G. (a cura
di). Crisi e trasformazione della rappresentanza nell’Europa moderna. – Roma:
La Goliardica. – pp.83-94.
MONROY Catherine (1995a). Cuisine et independance // TeleObs /
Supplement du Le Nouvel Observateur. – N 1589. – 22 avril. – p. 6.
MONROY Catherine (1995b). Le parcours du pretendent // TeleObs /
Supplement du Le Nouvel Observateur. – N 1589. – 22 avril. – p. 17.
MONZON Candido (1996) Opinion publica, comunicacion y politica. –
Madrid: Editorial Tecnos.
MORARU Victor (1990). Actualitatea istoriei în paginile presei. – Chiºinãu:
Universitatea de Stat din Moldova.

215
MORARU Victor (1991). Labirinturile politicii. - Chiºinãu: Universitatea de
Stat din Moldova.
MORARU Victor (1995). I labirinti della politica: il caso moldavo // Gaetano
Mosca, scienza politica e regime rappresentativo nell’eta contemporanea. -
Roma: Bulzoni Editore. - pp.501-505.
MORARU Victor (1998). Implicaþiile politice ale ºtirii // Victor Moraru
(coordonator). Mesajul ºi impactul informaþiei. – Chiºinãu: CCRE Presa. – pp.
13-31.
MORARU Victor (1999). El periplo de la comunicacion en una sociedad en
transicion: el caso Moldavo // Del Val F., Moraru V., Roca J.M. Politica y
comunicacion: conciencia civica, espacio publico y nacionalismo. – Madrid:
Los Libros de la Catarata. – pp. 219-254.
MORARU Victor. (2000a). Domenico Fisichella ºi implicaþiile ºtiinþei politice. /
Postfaþã la: Fisichella Domenico. ªtiinþa politicã: probleme, concepte, teorii /
Traducere de Victor Moraru. – Chiºinãu: Universitatea de Stat din Moldova.
– pp. 347-353.
MORARU Victor (2000b). Migraþia, mass media ºi interesele politice //
Moldova, România, Ucraina: integrarea europeanã ºi migraþiunea forþei de
muncã. – Chiºinãu: Ñaptes. - pp.106-112.
MORARU Victor (2000c). Relaþiile interetnice în contextul mediatic: cazul
moldav // Moldova, România, Ucraina: integrarea în structurile europene –
Chiºinãu: Perspectiva. – pp. 124-134
MORARU Victor, KUZNEÞOV Serghei (1995). Factorul mass media în
ecologizarea conºtiinþei sociale. - Chiºinãu: Universitatea de Stat din
Moldova.
MORARU Victor, MARIN Constantin (1999). Avatarurile mass media din
Moldova // Ghid mass media din Republica Moldova. – Chiºinãu: Centrul
Independent de Jurnalism. – pp. 5-7.
MORCELLINI Mario (1979). Tra privato e pubblico: spazio e
rappresentazione dei problemi sociali nel tg. – Roma: RAI.
MORCELLINI Mario (a cura di) (1989). La Tv dell’abbondanza: strategie di
palinsesto e percorsi del consumo / numero monografico di Sociologia e
Ricerca Sociale.- Anno X. - N 30.
MORCELLINI Mario (a cura di) (1995). Elezioni di TV. Televisione e pubblico
nella campagna elettorale ’94. – Genova: Costa&Nolan.

216
MOªNEAGA Valeriu, RUSNAC Gheorghe (1997). Republica Moldova.
Alegerile parlamentare (1994) ºi geografia politicã a electoratului. – Chiºinãu:
Universitatea de Stat din Moldova.
MUNOZ ALONSO Alejandro (1989). Politica y nueva comunicacion. El
impacto de los medios en la vida politica. – Madrid: Los libros de Fundesco.
MUNOZ ALONSO Alejandro (1995). Opinion publica y Parlamento. Las
transformaciones del regimen parlamentario // Munoz Alonso A., Rospir J.
(Direct.). Comunicacion politica. – Madrid: Editorial Universitas. – pp. 71-
118.
MURIALDI Paolo (1986). Storia del giornalismo italiano: dalle prime gazzette
ai telegiornali. – Torino: Gutenberg 2000.
MURIALDI Paolo (1998). Partiti e media: una buona notizia e brutti giornali //
Problemi dell’informazione. – N 2. – pp.183-186.
NACIU ªtefan (1996). Jurnal electoral: Campanii electorale în societãþi
posttotalitare din Centrul ºi Estul Europei. Implicarea Radiodifuziunii publice.
– Bucureºti: Editura 100+1 Gramar.
NEDELCIU Mircea (1995). Care este, totuºi, cea mai veche meserie din lume?
// Press Monitor. – Bucureºti. - pp. 3-5.
NEGRINE Ralph (1996). The Commication of Politics. – London: Sage
Publications.
NEGRU Nicolae (1998). Publicaþiile de partid: încotro? // Mass media în
Republica Moldova. – Iunie. – pp. 12-14.
NEGRU Nicolae (1999). Generaþia tînãrã în jurnalistica moldoveneascã //
Mass media în Republica Moldova. – Decembrie. – p. 2.
NEGRU Nicolae (2000a). Intelectualul ºi puterea posttotalitarã // Impactul
trecutului totalitar asupra noilor democraþii din Europa Centralã ºi de Est /
Simpozion internaþional. – Chiºinãu: Arc. – pp.151-156.
NEGRU Nicolae (2000b). Monopolul asupra televiziunii de stat // Mass media
în Republica Moldova. – Iunie. – p 3.
NIMMO Dan, SANDERS Keitch R. (1981). Handbook of Political Communi-
cation. – London: Sage.
NIMMO Dan, COMBS James E. (1990). Mediated Political Realities. – New
York: Longman.

217
NOELLE-NEUMANN Elisabeth (1995). La espiral del silencio. Opinion
publica: nuestra piel social. – Barcelona: Paidos Iberica.
NUNEZ ENCABO Manuel (1997). Poderes politicos y poderes mediaticos //
Fundesco-96. Madrid: Fundesco. – pp.219-221.
OTTONE Piero (1978). Intervista sul giornalismo italiano. – Roma-Bari:
Laterza.
PACKARD Vance (1989). I persuasori occulti. – Torino: Einaudi.
PALETZ David, LIPINSKI Daniel (1994). Political culture and political
communication. – Barcelona: Institut de Ciencies Politiques i Socials.
PARES I MAICAS Manuel (1992). Introduccion a la comunicacion social. –
Barcelona: PPU.
PARES I MAIKAS Manuel (1995). Ethics of political communication //
European Journal of Communication. – Vol. 10. – pp. 475-495.
PASQUINO Gianfranco (a cura di) (1984). Mass media e sistema politico. –
Milano: Franco Angeli.
PATTERSON Thomas A. 1986 Opiniones de ganadores y perdedores //
Graber D. (comp.). El poder de los medios en la politica. – Buenos Aires:
Grupo Editor Latinoamericano. – pp. 171-180.
PATTERSON Thomas A. 1994 Out of Order. – New York: Vintage. -
PATTERSON Thomas A. (1996). La logica dei media: la critica come tema
della copertura giornalistica // S. Bentivegna (a cura di). Comunicare politica
nel sistema dei media. – Genova: Costa & Nolan. – pp. 45-65.
PÂNZARU Petru (1992). Mass media ºi opinia publicã // Academica. - 1992.
– N 5.
PELISSIER Nicolas (1998a). L’information contre la communication? // Le
reseau global. – N 9-10. – pp. 41-62.
PELISSIER Nicolas (1998b). Prefaþã // Dragan I. et al. Construcþia simbolicã a
cîmpului electoral. – Iaºi: Institutul European. – pp. 9-13.
PERPELEA Nicolae (1998). Spectacolul sondajelor. Mobilizare cognitivã ºi
coordonare emoþionalã la distanþã // Dragan I. et al. Construcþia simbolicã a
cîmpului electoral. – Iaºi: Institutul European. – pp. 409-486.
PEPIN Patrick (1997). Le traitement journalistique de la complexite.
Introduction // Les Cahiers du journalisme. – N 3. – pp. 10-13.

218
PINUEL RAIGADA Jose Luis (1992). Cultura y comunicacion politica en la
transicion en Chile. – Madrid: Centro espanol de estudios de America Latina.
PLANO Jack C., RIGGS Robert E., ROBIN Helenan S. (1993).
Dicþionar de analizã politicã. – Bucureºti: Ecce Homo.
POPESU Cristian Florin (1992). Introducere în ziaristica de agenþie. –
Bucureºti: Universitatea Bucureºti.
POPESCU-NEVEANU Paul (1978). Dicþionar de psihologie. – Bucureºti:
Albatros.
POPIªTEANU Cristian (1997). Accente. – Bucureºti: Silex.
POPPER Karl R. (1996). Tutta la vita e risolvere problemi. Scritti sulla
conoscenza, la storia e la politica. – Milano: Rusconi.
POPPER Karl R. (1994). Cattiva maestra televisione. – Roma: Reset di
Donzelli.
POSTMAN Neil (1989). Provocazioni: obiezioni di coscienza în tema di
linguaggio, tecnologia, educazione. – Roma: Armando.
PRADEL Jacques (1995). Le tele-citoyen: du “reality show” a la democratie
virtuelle // Revue de deux mondes. – Mars. – pp. 63-69.
PRICE Vincent (1994). Opinion publica. – Barcelona: Paidos Iberica.
RADU Alexandru, RADU Gheorghe, PORUMB Ioana (1995).
Sistemul politic românesc, un sistem entropic? – Bucureºti: Editura Tehnicã.
RAMONET Ignacio (1998). La tirania de la comunicacion. – Madrid: Debate.
RAVAULT R.-J. (1987). International Information: Bullit or Boomerang? //
Paletz D. (ed.). Political communication Reseurch: Approaches, studies,
Assesments. – Norwood, New Jersey: Ablex publishing Corporation. – pp. –
245-265.
REIG Ramon (1995). El control de la comunicacion de masas: bases
estructurales y psicosociales. – Madrid: Libertarias/Prodhifi.
RENIÞÃ Valeriu (1996). Business în presa scrisã // Mass media în Moldova. -
septembrie. - pp.14-18.
RENIÞÃ Valeriu (1999). Stilul BASA ºi problema cadrelor // Mass media în
Republica Moldova. – Iunie. – p. 27.
REVEL Jean-Francois (1987). Medias: le quatrieme pouvoir // Le point. – N
767. – pp.84-85.
219
REVEL Jean-Francois (1995). Revirimentul democraþiei. – Bucureºti:
Humanitas.
RICOLFI Luca (1995). Elezioni e mass media. Quanti voti ha spostato la Tv //
Il Mulino. – N 356. - p.1031-1046.
ROCA Jose Manuel (1999). La prensa y el espacio publico // Del Val F.,
Moraru V., Roca J.M. Politica y comunicacion: conciencia civica, espacio
publico y nacionalismo. – Madrid: Los Libros de la Catarata. – pp. 89-134.
ROVENTA-FRUMUªANI Daniela (1999). Semioticã, societate, culturã. – Iaºi:
Institutul European.
RUSNAC Gheorghe (1993). ªtiinþa politicã în Moldova: starea ºi problemele /
/ Moldoscopie. – Partea II. - Chiºinãu: Universitatea de Stat din Moldova. –
pp. 3-10.
RUSNAC Gheorghe (2000). Pledoarie pentru valorizarea democraþiei //
Fisichella D. ªtiinþa politicã. Probleme, concepte, teorii. – Chiºinãu:
Universitatea de Stat din Moldova. – pp. 5-7.
SABUSEDO J.M., RODRIGUEZ M. (1997). Medios de comunicacion de
masas y conducta politica. – Madrid: Biblioteca nueva.
SANDU Ion (1998). Politologia: Îndrumar instructiv-metodic. – Chiºinãu:
CCRE Presa.
SARCINELLI Ulrich (1997). De la democracia parlamentaria y representativa
a la democracya de los medios? // Contribuciones. – N 2. – pp.7-23.
SARTORI Giovanni (1999). Teoria democraþiei reinterpretatã. – Iaºi: Polirom.
SASINSKA-KLAS Teresa (1996). Transformation of the Polish Media
System // Le reseau global. – N 4-5. – pp. 95-107.
SAVATER Fernando (1997). Politica pentru fiul meu Amador. – Chiºinãu: Arc.
SCHILLER Dan (1996). Theorizing Communication: A History. – New York:
Oxford University Press.
SCHILLER Herbert I. (1997). La comunicazione, un affare di stato per
Washington // Le Monde Diplomatique. – Settembre. - Versiune în limba
italianã.
SHOEMAKER P.J., REESE S.D. (1991). Mediating the Message: Theories of
Influences on Mass Media Content. – New York: Longman.

220
SCHWARTZENBERG Roger-Gerard (1995). Statul spectacol. Eseu asupra ºi
împotriva star-sistemului în politicã. – Bucureºti: Scripta.
SCHMITT Carl (1972). La notion de politique. – Paris: Flammarion.
SCHRAMM Wilbur, ROBERTS D. (1972). The Processes and Effects of Mass
Communication. – Chicago: University of Illinois Press.
SENECAL Michel (1995). L’espace mediatique. La communication a
l’epreuve de la democratie. – Montreal: Liber.
SEGUELA Jacques (1992). Eltsin lava piu bianco. – Milano: Sonzogno.
SENSINI Alberto. 1997 Come e cambiata la comunicazione politica // Nuova
Antologia. – Aprile-Giugno. - Fasc. 2202. - pp. 77-87.
SENSINI Alberto. 1999 Dalla democrazia dei partiti all’oligarchia // Nuova
Antologia. - Ottobre-Dicembre. - pp. 64-71.
SFEZ Lucien (1988). Critique de la communication. – Paris: Seuil.
SFEZ Lucien (1993). Dictionnaire critique de la communication. Les grands
domaines d’application. Communication et societe. – Vol. 2. Paris: PUF.
SLAMA Alain-Gerard (1996). L’ideologie sans visage // Le Debat. –N 88. –
pp. 62-67.
SMITH Hedrick. 1988 The Power Game: How Washington works. – New
York: Random House.
SMITH III Ted. J. (1996). Muºcãtura cîinelui de pazã // Rolul presei. –
Washington: USIAD. – pp. 3-8.
SOBOR Eugeniu, ANDRIEVSCHI Vitalie (1999). Tehnologiile elective ºi
organizarea campaniilor electorale. – Chiºinãu: BulatArtGlob.
SOLDEVILLA PEREZ Carlos (2000). Politica y comunicacion // Revista
espanola de investigaciones sociologicas. – N 91. – pp. 204-208.
SOUCHIER Emmanuel (1997). Le citoyen, le politique et le journaliste //
Communication et langage. – 1997. - N 112. – pp.69-84.
SORRIBAS VIVAS Javier (1995). Comunicacion politica y opinion publica //
Castro Roman. Temas clave de la ciencia politica. – Barcelona: Gestion 2000.
– pp. 225-267.
SPINEANU Ulm (1993). Modelele democratice ºi tranziþia politicã din
România // Cronica. – 1 septembrie.

221
SPITZ Bernard (1995). Pour une ethique globale des medias // Le Monde. –
31 mai.
SPITZER R.J. (ed.) (1993). Media and Public Policy. – Westport: Praeger.
STATERA Gianni (1986). La politica spettacolo: politici e mass media nell’era
dell’immagine. – Milano: Mondadori.
STATERA Gianni. (1995). Il volto seduttivo del potere. Berlusconi, i media, il
consenso. – Roma: Seam.
STEHLI Jean-Sebastien (1994a). La presse sans etats d’âme // Le Point. – N
1155. - p. 43.
STEHLI Jean-Sebastien (1994b). Le journal qui matraque Clinton // Le Point.
– N 1155. - p. 27.
STEPANOVA Georgeta (2000a). Unele aspecte ale activitãþii presei
contemporane // Unele probleme de teorie ºi practicã ale presei ºi
comunicãrii. – Chiºinãu: Universitatea de Stat din Moldova. – pp. 34-44.
STEPANOVA Georgeta (2000b). Potenþialul politico-informaþional al presei
contemporane din Republica Moldova / Autoreferatul tezei de doctor în
ºtiinþe politice. – Chiºinãu: Universitatea de Stat din Moldova.
STOICIU Gina (1995). Le post-communisme en deroute mythologique // Le
reseau global. - N 2. - pp.3.
SUAREZ Luisa Santamaria (1997). Generos para la persuasion en periodismo.
– Madrid: Editorial Fragua.
SWANSON David L., NIMMO Dan (1990). The Field of Political
Communication: Beyond the Voter Persuasion Paradigm // Swanson D.,
Nimmo D. (eds.). New Direction in Political Communication: A Resource
Book. – Newbury Parc, California: Sage Publications. – pp. 7- 47.
SWANSON David L. (1995). El campo de la comunicacion politica. La
democracia centrada en los medios // Munoz-Alonso A., Rospir J. (direct.).
Comunicacion politica. – Madrid: Editorial Universitas. – pp. 3-24.
SZTOMPKA Piotr (1994). Media e cambiamento nell’Est europeo // Mass
Media. – 1994. – Anno XIII. – N 5. – pp. 35-37.
ªOITU Laurenþiu (1997). Comunicare ºi acþiune. – Iaºi: Institutul European.
TAMAª Sergiu (1993). Dicþionar politic. Instituþiile democraþiei ºi cultura
civicã. – Bucureºti: Editura Academiei Române.

222
TISMANEANU Vladimir (1993). Reinventing politics: Eastern Europe from
Stalin to Havel. – New York: The Free Press.
TISMÃNEANU Vladimir (1995). Noaptea totalitarã. Crepusculul ideologiilor
radicale în Europa de Est. – Bucureºti: Athena.
THIBAUD Paul (1996). La politique en proie a l’opinion // Le Debat. – N 88.
– pp. 67-72.
THOVERON Gabriel (1996). Comunicarea politicã azi. – Bucureºti: Antet.
TOCQUEVILLE Alexis (1995). Despre democraþia în America. – Bucureºti:
Humanitas.
TOFFLER Alvin, TOFFLER Heidi (1995). A crea o nouã civilizaþie. –
Bucureºti: Antet.
TOURAINE Alain (1994). Que es la democracia?. – Madrid: Temas de Hoy.
TOURAINE Alain (1996). Los mass media: nuevo foro politico o destruccion
de la opinion publica? – Barcelona: Generalitat de Catalunya, Centre
d’Investigacio de la Comunicacio.
TOUSSAINT Florence (coord.) (1995). Democracia y medios de
comunicacion: un binomio inexplorado. – Mexico: Jornada.
TUCMAN Gaye (1983). La produccion de la noticia. Estudio sobre la
construccion de la realidad. Barcelona: Gustavo Gili.
TURONE Sergio (1987). Come diventare giornalista (senza vendersi). - Roma:
Laterza.
ÞURCANU Andrei (2000). Totul este creaþia mea / Interviu // Capitala. – N 4.
– pp. 18-21.
VAN ZOONEN L. (1998). A Day at the Zoo: political communication, Pigs
and Popular Culture // Media, Culture and Society. Vol. 20. – N 2. – pp. 183-
200.
VASILICÃ Valeriu (1998). Radiografia fraudei // Mass media în Republica
Moldova. – Iunie. – pp. 2-7.
VON BEYME Klaus (1995). La clase politica en el estado de partidos. -
Madrid: Piramide.
VON BEYME Klaus (1996). The concept of Political Class: A New Dimension
of Reseurch on Elites? // West European Politics. – Vol. 19. – N 1. – pp.68-87.

223
WATINE Thierry (1997). Journalisme et complexite // Les Cahiers du
journalisme. – N 3. – pp. 14-25.
WEBER Max (1977). I tipi del potere // La sociologia del potere / a cura di
Franco Ferrarotti. – Roma: Laterza. - pp. 3–46.
WEBER Max (1981). El Politico y el Cientifico. – Madrid: Alianza Editorial.
WEBER Max (1986). Economia y politica. – Madrid: Alianza Editorial.
VREG France (1981). Partecipazione politica e sistemi di comunicazione //
Livolsi M. (a cura di). Le comunicazioni di massa: problemi e prospettive. –
Milano: Angeli. - p.161-168).
WRIGHT C. R. (1975). Mass Communications: A Sociological Approach. –
New York: Random House.
WOLTON Dominique (1992). War Game. – Paris: Flammarion.
WOLTON Dominique (1990). L’eloge du grand publique. Une theorie critique
de la television. – Paris: Flammarion.
WOLTON Dominique (1992a). La comunicacion politica: construccion de un
modelo // Jean Marc Ferry (ed.). El nuevo espacio publico. – Barcelona:
Gedisa. – pp.28-46.
WOLTON Dominique (1992b). Los medios, eslabon debil de la comunicacion
politica // Jean Marc Ferry (ed.). El nuevo espacio publico. – Barcelona:
Gedisa. – pp. 183-199.
WOLF Mauro (1996). La investigacion de la comunicacion de masas. –
Barcelona: Paidos.
ZAVTUR Alexandru, DORAª Victor, ILAªCIUC Dinu (1993).
Opinia publicã în procesul politic // Moldoscopie (problemele analizei
politice) / Partea II. – Chiºinãu: Universitatea de Stat Moldova. – pp. 62-68.
ZAVTUR Alexandru, MOªNEAGA Valeriu, RUSNAC Gheorghe (1999).
Puterea politicã ºi conflictul social (studiu istorico-politologic). – Chiºinãu:
Universitatea de Stat din Moldova.
ZAVTUR Alexandru, VARZARI Pantelimon, PÎRÞAC Grigore (2000).
Elita politicã ºi societatea / Material didactic. – Chiºinãu: Universitatea de
Stat din Moldova.
ZINGARELLI Nicola (1987). Il nuovo Zingarelli. Vocabolario della lingua
italiana. – Undicesima edizione. – Bologna: Zanichelli.

224
ÀÃÐÀÍÎÂÑÊÈÉ Âàëåðèé (1998). Ýñòàôåòà äîáðà. Î êðèçèñå ÷åòâåðòîé
âëàñòè â ñèñòåìå øåñòè âëàñòåé // Íåçàâèñèìàÿ ãàçåòà. – 15 àïðåëÿ.
ÀÌÅËÈÍ Âëàäèìèð (1992). Ñîöèîëîãèÿ ïîëèòèêè. Ìîñêâà: ÌÃÓ.
ÁÀÊØÒÀÍÎÂÑÊÈÉ Â., ÑÈÌÎÍÎÂ Àëåêñåé (1999). Ïðåäèñëîâèå //
Ïðîôåññèîíàëüíàÿ ýòèêà æóðíàëèñòà. – Ò.1. – Ìîñêâà: Ãàëåðèÿ.
ÁÎÃÀ×ÊΠÞðèé (1998). Çà÷åì ãàçåòàì web-ñòðàíèöû? // Ñðåäà. - N 6. –
ñ. 33-35.
ÁÎÃÄÀÍÎÂ Âñåâîëîä, ÇÀÑÓÐÑÊÈÉ ßñåí (1998). Âëàñòü, çåðêàëî èëè
ñëóæàíêà. Ýíöèêëîïåäèÿ æèçíè ñîâðåìåííîé ðîññèéñêîé
æóðíàëèñòèêè. - Ìîñêâà: Ñîþç æóðíàëèñòîâ Ðîññèè.
ÁÎÃÎÐÀÇ Ëàðèñà, ÄÀÍÈÝËÜ Àëåêñàíäð (1989). Äèññèäåíòû // 50/50.
Îïûò ñëîâàðÿ íîâîãî ìûøëåíèÿ. - Ìîñêâà: Ïðîãðåññ. – ñ. 411-416.
ÁÐÈÒÈÊÎÂ Â., ÄÓÁÎÂÑÊÈÉ Ñ. (2000). Èíôîðìàöèîííûå òåõíîëîãèè â
íàöèîíàëüíîì è ìèðîâîì ðàçâèòèè // Îáùåñòâåííûå íàóêè è
ñîâðåìåííîñòü. - N 1. – ñ. 148-152.
ÁÓÐÄÜÅ Ïüåð (1993). Ñîöèîëîãèÿ ïîëèòèêè. – Ì.: Socio-Logos.
ÂÀÑÎÂÈ× Â. 1998 Ïåðåõîä ê äåìîêðàòèè â ïîñòêîììóíèñòè÷åñêèõ
ñòðàíàõ (ïàðàäîêñû ïåðåõîäà-äåìîêðàòèçàöèè) // Âåñòíèê ÌÃÓ. Ñåðèÿ
ñîöèîëîãèÿ è ïîëèòîëîãèÿ. - N 2. - ñ.19-48.
ÂÅÁÅÐ Ìàêñ (1990). Ïîëèòèêà êàê ïðèçâàíèå è ïðîôåññèÿ // Íîâîå âðåìÿ.
- N 21. - ñ. 40-42.
ÂÈÍÎÊÓÐÎÂ Ãåîðãèé (1998). Â îêîïàõ èíôîðìàöèîííîé âîéíû //
Ðóññêèé æóðíàë. – 10 àïðåëÿ.
ÂÜÞÍÈÖÊÈÉ Âèêòîð (1995). Àëüÿíñ íå áåç ðàñ÷åòà // Ñðåäà. - N 3. – ñ.
17-23.
ÂÅÐÕÎÂÑÊÀß À. È. (1999). Ñðåäñòâà ìàññîâîé èíôîðìàöèè â ñèñòåìå
ïàðòèéíî-ïîëèòè÷åñêèõ îòíîøåíèé // Âåñòíèê ÌÃÓ. Ñåðèÿ
æóðíàëèñòèêà. – N 6. – ñ. 19-27.
ÃÎÉÂÝÐÒÑ Ïåòåð (1998). Áîëîíêè èëè áóëüäîãè? Ïóòü áåëüãèéñêîé
ïðåññû // Ñðåäà. - N 1. – ñ. 17-18.
ÃÎËßÄÊÈÍ Íèêîëàé (1998). Òâîð÷åñêàÿ òåëåðåêëàìà (èç àìåðèêàíñêîãî
îïûòà). – Ìîñêâà: ÍÈÀÍÎ. Èíñòèòóò èñòîðèè è ñîöèàëüíûõ ïðîáëåì
òåëåâèëåíèÿ.

225
ÃÎÐÄÎÍ À. (1998). Îáùåñòâî “íåäîâîëüíûõ”. Îñîáåííîñòè ìàññîâîãî
ñîçíàíèÿ â ïåðåõîäíûé ïåðèîä // Ïîëèòè÷åñêèå èññëåäîâàíèÿ. – N 3. – ñ.
32-48.
ÃÎÓÁË Ïîë (1998). Íîâîå â ïîäà÷å íîâîñòè // Ñðåäà. - N 1. – ñ. 33.
ÃÐÀÁÅËÜÍÈÊÎÂ Àëåêñàíäð (1991). Ðîëü ÑÌÈ â îáùåñòâåííîì
ñàìîóïðàâëåíèè // Ñîâåòñêàÿ æóðíàëèñòèêà â 1990 ãîäó. Ïðîáëåìû
ðåîðãàíèçàöèè ïå÷àòè, òåëåâèäåíèÿ, ðàäèî â óñëîâèÿõ ýêîíîìè÷åñêîé è
ïîëèòè÷åñêèõ ðåôîðì / Òåçèñû êîíôåðåíöèè.– ×. I. – Ìîñêâà: ÌÃÓ,
1991. - ñ. 32-34.
ÃÐÀÁÅËÜÍÈÊÎÂ Àëåêñàíäð (1999). Òðè âåêà ðóññêîé æóðíàëèñòèêè //
Àêöåíòû. Íîâîå â ìàññîâîé êîììóíèêàöèè. – Âîðîíåæ. – Âûïóñê 3-4. –
ñ. 37-47.
ÄÀÍÊÅÐËÈ Óèëüÿì (1998). Ðàçâèâàþùèéñÿ ðûíîê ïðåññû â Âîñòî÷íîé
Åâðîïå // Ñðåäà. – N 6. – c. 14-15.
ÄÓÄÈÍ Àëåêñàíäð (1998). “Äåçà”: æàíð ðàçâåäêè è … æóðíàëèñòèêè //
Áîãäàíîâ Â., Çàñóðñêèé ß. Âëàñòü, çåðêàëî èëè ñëóæàíêà. Ýíöèêëîïåäèÿ
æèçíè ñîâðåìåííîé ðîññèéñêîé æóðíàëèñòèêè. - Ìîñêâà: Ñîþç
æóðíàëèñòîâ Ðîññèè. – Òîì 2. – ñ. 14-19.
ÃÐÀÌØÈ Àíòîíèî (1991). Òþðåìíûå òåòðàäè. – ×àñòü I. - Ìîñêâà:
Ïîëèòèçäàò.
ÃÓÄÊΠËåîíèä (1990). Êðåïîñòíàÿ ïå÷àòü // Îãîíåê – N 19.
ÃÓÑÅ Ïàâåë (1991). Ñâîáîäà ñëîâà: òåðíèè è ðîçû // Âå÷åðíÿÿ Ìîñêâà. -
4 ìàÿ.
ÆÈÐÊΠÃåííàäèé (1992). Ïðîáëåìû èçó÷åíèÿ ìåõàíèçìà
ìèôîëîãèçàöèè â æóðíàëèñòèêå // Âåñòíèê ÌÃÓ. Ñåðèÿ æóðíàëèñòèêà. –
N 3. – ñ. 47-56.
ÇÀÂÒÓÐ Àëåêñàíäð (ðåä.). 1991 Êóðñ ëåêöèé ïî ïîëèòîëîãèè. - Êèøèíåâ
Ìîëäàâñêèé ãîñóäàðñòâåííûé óíèâåðñèòåò.
ÇÀÑÓÐÑÊÈÉ Èâàí (1999). Ìàññ-ìåäèà âòîðîé ðåñïóáëèêè. - Ìîñêâà:
Èçäàòåëüñòâî Ìîñêîâñêîãî óíèâåðñèòåòà.
ÇÀÑÓÐÑÊÈÉ ßñåí (1997)þ Æóðíàëèñòèêa â ïåðåõîäíûé ïåðèîä //
Âåñòíèê ÌÃÓ. Ñåðèÿ æóðíàëèñòèêà. – N 5. – ñ. 3-6.
ÇÅÌËßÍÎÂÀ Ë. (1998). Ìåäèà è ïîëèòèêà â ïåðåõîäíûé ïåðèîä //
Âåñòíèê ÌÃÓ. Ñåðèÿ æóðíàëèñòèêà. – N 5. – ñ. 108-114.

226
ÈËÜÈÍ Ìèõàèë (1999). Äåñÿòü ëåò àêàäåìè÷åñêîé ïîëèòîëîãèè – íîâûå
ìàñøòàáû íàó÷íîãî çíàíèÿ // Ïîëèñ. – 1999. – N 6. – ñ. 135-143.
ÊÎÐÊÎÍÎÑÅÍÊÎ Ñåðãåé (1993). Ñîöèàëüíûå ôóíêöèè ïðåññû â
ïîëèòè÷åñêîé æèçíè ñîâðåìåííîãî ðîññèéñêîãî îáùåñòâà. –
Àâòîðåôåðàò äèññåðòàöèè íà ñîèñêàíèå ó÷åíîé ñòåïåíè äîêòîðà
ïîëèòè÷åñêèõ íàóê. – Ñàíêò-Ïåòåðáóðã: ÑÏÃÓ.
ÊÎÑÒÅÍÊÎ Íàòàëèÿ (1993). Öåííîñòè è ñèìâîëû â ìàññîâîé
êîììóíèêàöèè. Êèåâ: Íàóêîâà äóìêà, 1993.
ÊÎÑÒÅÍÊÎ Íàòàëèÿ (1999). Ìåäèà â âûáîðàõ öåííîñòíûå îðèåíòèðû
óêðàèíñêîé ïîëèòè÷åñêîé ïðåññû // Ïîëèñ. – 1999. – N 6. – ñ. 81-92.
ÊÐÀÑÈÍ Þðèé (1999). Ðîññèéñêàÿ äåìîêðàòèÿ â êîíòåêñòå ìèðîâûõ
ðåàëüíîñòåé // Âëàñòü. – N 10. – ñ. 3-11.
ÊÐÎÒΠßêîâ (1998).  çàùèòó ïëîõèõ íîâîñòåé // Ñðåäà. - N 1. – ñ.32.
ÊÐÛËΠÈãîðü (1996). Ïîëèòè÷åñêàÿ ðåêëàìà íà òåëåâèäåíèè íå
ïîâëèÿëà íà èçáèðàòåëåé // Èçâåñòèÿ, 18 ÿíâàðÿ.
ÊÓÏÐÈÍ Îëåã (1997). Æèçíü â ëåãêîì æàíðå // Æóðíàëèñò. - 1997. - N 12. –
ñ.1.
ËÀÍÃÅ ßøà (1998). Ñðåäñòâà ìàññîâîé èíôîðìàöèè è âûáîðû. Îáçîð
îñíîâíûõ ïðîáëåì. – Äþññåëüäîðô: Åâðîïåéñêèé èíñòèòóò ñðåäñòâ
ìàññîâîé èíôîðìàöèè.
ËÎÊÒÅÂÀ Äæóëèÿ (1993). Ïî áàðõàíàì ýôèðà // Òåëåðàäèî–Ýôèð. N – 1.
– ñ. 96-99.
ÌÀÍÃÅÉÌ Äæàðîë Á., ÐÈ× Ðè÷àðä Ê. (1999). Ïîëèòîëîãèÿ. Ìåòîäû
èññëåäîâàíèÿ. – Ìîñêâà: Âåñü ìèð.
ÌÅËÜÍÈÊ Ãàëèíà (1999). Ìàññîâàÿ êîììóíèêàöèÿ êàê ôàêòîð
ïîëèòè÷åñêîãî âëèÿíèÿ. - Àâòîðåôåðàò äèññåðòàöèè íà ñîèñêàíèå
ó÷åíîé ñòåïåíè äîêòîðà ïîëèòè÷åñêèõ íàóê. – Ñàíêò-Ïåòåðáóðã: ÑÏÃÓ.
ÌÎÐÀÐÓ Âèêòîð (1982). Íðàâñòâåííûå îðèåíòèðû ïóáëèöèñòèêè //
Êîäðû. – 1982. - N 6.
ÌÎÐÀÐÓ Âèêòîð (1983). Ñîâðåìåííàÿ ìîëäàâñêàÿ õóäîæåñòâåííàÿ
ïóáëèöèñòèêà. - Êèøèíåâ: Øòèèíöà.
ÌÎÐÎÇΠÏåòð (1998). ×åì ïàõíóò ãàçåòû? // Àðãóìåíòû è ôàêòû. –
1998. N 24. – ð. 9.

227
ÎÐÒÅÃÀ-È-ÃÀÑÑÅÒ Õîñå (1989). Âîññòàíèå ìàññ // Âîïðîñû
ôèëîñîôèè. - N 4. – ñ. 152-166.
ÏÀÂËÎÂÑÊÈÉ Ãëåá (1995). Ãëàñíîñòü êàê ãîñóäàðñòâåííûé èíñòèòóò //
Ñðåäà. – 1995. – N 1. – ñ. 23-25.
ÏÎ×ÅÏÖΠÃåîðãèé (2000). Ïîëèòè÷åñêèå êàìïàíèè: îáùèå
îñîáåííîñòè // Ýëåêòîðàëüíûå òåõíîëîãèè è ïðåçèäåíòñêèå âûáîðû. -
Êèøèíýó: Ñàðòås. – ñ. 133-137.
ÏÐÎÍÈÍ Åâãåíèé (1971). Ïå÷àòü è îáùåñòâåííîå ìíåíèå. - Ìîñêâà:
ÌÃÓ, 1971.
ÏÐÎÍÈÍ Åâãåíèé, ÏÐÎÍÈÍÀ Åëåíà (1999). ×åòâåðòûé îáìàí //
Àêöåíòû. Íîâîå â ìàññîâîé êîììóíèêàöèè. – Âîðîíåæ. – Âûïóñê 3-4. –
ñ. 83-89.
ÐÀÖ Ìàðê (1998). Æóðíàëèñòñêèé öåõ â ñîâðåìåííîé Ðîññèè //
Îáùåñòâåííûå íàóêè è ñîâðåìåííîñòü. – N 6. – ñ. 98-106.
ÐÎÇÀÍÎÂÀ Þ. (1999). Ãîñóäàðñòâåííàÿ êóëüòóðíàÿ ïîëèòèêà è
êîììåð÷åñêèå èíòåðåñû: çàïàäíîåâðîïåéñêèå ìîäåëè
ôóíêöèîíèðîâàíèÿ òåëåâèäåíèÿ: // Âåñòíèê ÌÃÓ. Ñåðèÿ ñîöèîëîãèÿ è
ïîëèòîëîãèÿ. – N 2. - ñ.117-131.
ÐÎÌÀÍ×ÓÊ Åôèì, ÑÒÅÏÀÍÎÂÀ Äæåîðäæåòòà (2000).
Íåêîòîðûå àêòóàëüíûå ïðîáëåìû ÑÌÈ ïîñëåäíåãî äåñÿòèëåòèÿ //
Æóðíàëèñòèêà â 1999 ãîäó / Òåçèñû íàó÷íî-ïðàêòè÷åñêîé êîíôåðåíöèè. -
×àñòü III. - Ìîñêâà: ÌÃÓ, 2000. – ñ. 59-61.
ÐÓÑÍÀÊ Ãåîðãå (2000). Ñòðàòåãèè è òåõíîëîãèè â ïðåçèäåíòñêèõ
èçáèðàòåëüíûõ êàìïàíèÿõ â Ðîññèè, Óêðàèíå, Ìîëäîâå: ñðàâíèòåëüíûé
àíàëèç (äèñêóññèÿ) // Ýëåêòîðàëüíûå òåõíîëîãèè è ïðåçèäåíòñêèå
âûáîðû. - Êèøèíýó: Ñàðòås. – ñ. 107-109.
ÑÈÁÈÐßÊÎÂÀ Àëåíà (1998). Èìèäæìåéêåðû êàê îðóæèå ìàññîâîãî
ïîðàæåíèÿ // Ñðåäà, nr. 4-5, c. 11.
ÑÊÓËÅÍÊÎ Ìèêîëà (1986). Óáåæäàþùåå âîçäåéñòâèå ïóáëèöèñòèêè. -
Êèåâ: Âèùà øêîëà.
ÑÓËßÊ Ñåðãåé (1998). Ãàçåòíûé ðûíîê // Êèøèíåâñêèé îáîçðåâàòåëü . –
N 17. – c.15.
ÑÓÕÎÂÅÐÕΠÂÀÄÈÌ (2000). Ïóäðà äëÿ Ïóòèíà. Çà÷åì è.î.
èìèäæìåéêåðû // Ìîñêîâñêèé êîìñîìîëåö. – 11 ìàðòà.

228
ÒÀÍÀÑÝ Ðóñëàí (2000). Èñïîëüçîâàíèå ãðÿçíûõ òåõíîëîãèé è
êîíòðïðîïàãàíäà â õîäå ñîâðåìåííûõ èçáèðàòåëüíûõ êàìïàíèé //
Ýëåêòîðàëüíûå òåõíîëîãèè è ïðåçèäåíòñêèå âûáîðû. - Êèøèíýó: Ñàðòås.
– ñ. 138-145.
ÓËËÌÅÍ Äæîí (1998). Æóðíàëèñòñêèå ðàññëåäîâàíèÿ: ñîâðåìåííûå
ìåòîäû è òåõíèêà. Ìîñêâà: Âèîëàíòà.
ÔÀËÈÍÜÑÊÈÉ Àíäæåé (1991). Íåêîòîðûå ïðîáëåìû òåîðèè
ïîëèòè÷åñêîãî ïðîöåññà. Ïîëèòè÷åñêàÿ ñèñòåìà è ïðîöåññ ðåãóëÿöèè //
Ýëåìåíòû òåîðèè ïîëèòèêè. Ðîñòîâ-íà-Äîíó: Èçäàòåëüñòâî Ðîñòîâñêîãî
óíèâåðñèòåòà. – ñ. 355-372.
ÔÎÍ ÄÅÂÀËËÜ Ãóñòàô (1995). Õîçÿèí âåëåë… Ñðåäà. – N 3. – c. 27-28.
ÕÀÁÅÐÌÀÑ Þðãåí (1992). Äåìîêðàòèÿ. Ðàçóì. Íðàâñòâåííîñòü / Ëåêöèè
è èíòåðâüþ. – Ìîñêâà: Íàóêà.
×ÀÏËÈÍÑÊÀß Ñ. (1993). Âëàñòü è ïðåññà: ýâîëþöèÿ îòíîøåíèé è òèïû
âçàèìîäåéñòâèé íà ñîâðåìåííîì ýòàïå // Âåñòíèê ÌÃÓ. Ñåðèÿ
æóðíàëèñòèêà. – 1993. - N 6. – ñ. 3-11.
×ÈÁÎÒÀÐÓ Âèîðåë (2000). Îñâåùåíèå ñðåäñòâàìè ìàññîâîé
èíôîðìàöèè ðåçóëüòàòîâ îïðîñîâ îáùåñòâåííîãî ìíåíèÿ â
ïðåçèäåíòñêîé êàìïàíèè // Ýëåêòîðàëüíûå òåõíîëîãèè è ïðåçèäåíòñêèå
âûáîðû. - Êèøèíýó: Ñàðòås. – ñ. 118-123.
×È×ÀÍÎÂÑÊÈÉ Àíàòîëèé (1995).  òåíåòàõ ñâîáîäû: Ïîëèòîëîãè÷åñêèå
ïðîáëåìû âçàèìîäåéñòâèÿ âëàñòíûõ ñòðóêòóð, ñðåäñòâ ìàññîâîé
èíôîðìàöèè è îáùåñòâà â íîâûõ ãåîïîëèòè÷åñêèõ óñëîâèÿõ. - Ìîñêâà:
Ñëàâÿíñêèé äèàëîã.
ØÀÌÏÀÍÜ Ïàòðèê (1996). Äâîéíàÿ çàâèñèìîñòü. Íåñêîëüêî çàìå÷àíèé
ïî ïîâîäó ñîîòíîøåíèÿ ìåæäó ïîëÿìè ïîëèòèêè, ýêîíîìèêè è
æóðíàëèñòèêè. – Ìîñêâà: Socio-Logos-96.
ØÅÑÒÎÏÀË Å. (1998). Òðàíñôîðìàöèÿ ðîññèéñêîé è
âîñòî÷íîåâðîïåéñêîé ïîëèòèêè // Âåñòíèê ÌÃÓ. Ñåðèÿ ñîöèîëîãèÿ è
ïîëèòîëîãèÿ. – N 2. - ñ.18-24.
ØÈËËÅÐ Ãåðáåðò (1980). Ìàíèïóëÿòîðû ñîçíàíèåì. – Ìîñêâà: Ìûñëü. –
ØÊËßÐ Âîëîäèìèð (ðåä.) (2001). Ïóáëiöèñòèêà è ïîëiòèêà. – Êèiâ:
Iíñòèòóò æóðíàëèñòèêè. – Âèïóñê 2.
ØÎÑÒÀÊ Ìàðèíà (1997). Îïåðàòèâíîå êîììåíòèðîâàíèå // Æóðíàëèñò.
– N 12. – ñ. 59-60.
229