DOAMNA EMILIA LUNGU-PUHALLO

Doamna Emilia Lungu-Puhallo este cea mai distinsă scriitoare și cea mai
valoroasă ziaristă și învățătoare din Banat a generației sale. Doamna Emilia Lungu-
Puhallo a fost fiica publicistului și învățătorului Traian Lungu și a Eufeminei Popa
și s-a născut la data de 23 octombrie 1853, la Sânnicolau Mare în judeţul Timiş. A
intrat în școala tatălui ei încă de la vârsta de 2 ani, iar când avea 5 ani știa deja să
scrie și să citească. După terminarea studiilor elementare, a făcut 4 clase secundare
la claustrul din Timișoara-Fabric.

Încă din copilărie a început să scrie, iar unchiul său, poetul Iulian Grozescu,
care era văr primar cu mama ei, deștepta în ea atragerea pentru literatură și poezie
și o îndemna să scrie la reviste. O deosebită plăcere îi făcea poetului Iulian
Grozescu, când venea în casa lui Traian Lungu, pentru a o asculta pe nepoata sa
„Mili”, cum era alintată, recitând poezia „Orfana”, care era cea mai puternică
poezie a sa. Astfel, Emilia Lungu a început să colaboreze la revistele „Familia” și
„Biserica și Școala”.

Când Emilia Lungu împlinise 18 ani, era preocupată de gândul înființării

unei școli românești de fete. Dar pentru realizarea acestui scop trebuiau procurate
în prealabil fondurile necesare. Ori această posibilitate se putea realiza numai pe
calea organizării unei reuniuni a femeilor. La stăruința Emiliei Lungu și cu spiritul
ei de organizare s-a creat în anul 1872 la Timișoara cea dintâi reuniune de femei
din teritoriul Banatului, purtând denumirea de „Reuniunea Damelor”. Această
reuniune ținea ședințe regulate în localul școlii și a organizat cursuri de dansuri
românești, unde se învăța mai ales limba „romana”. Tot în același an comitetul
„Damelor” s-a ocupat cu ideea aranjării unui mare bal românesc. Acest bal l-au
aranjat cu concursul elevilor și studenților din „Alumneul român” din Cetate. Balul
și petrecerea s-au organizat cu scopul de a câștiga bani pentru fondul înființării
unei școli românești de fete. Această petrecere a fost cea dintâi manifestație publică
a femeilor românce din Banat și a avut un succes extraordinar, remarcându-se între
cei prezenți toată elita românească din Timișoara. Petrecerea și balul s-au ținut la
Bereria din Fabric, iar succesul pecuniar era tot atât de mare ca cel moral.

Fonduri pentru începutul construirii unei școli de fete s-ar fi adunat, dar
problema cea mai grea era obținerea concesiunii pentru înființarea unei astefel de
școli românești. Însă autorizația pentru înființarea acestei școli nu a putut fi obțină
sub nici un fel din partea autorităților locale și atunci doctorul Pavel Vasici a vorbit
cu episcopul Ioan Mețianu din Arad, pentru încuviințarea înființării unei școli de
fete într-un sat din apropierea Timișoarei. De aceea, cea dintâi școală românească
de fete din Banat s-a înființat în comuna Izvin la 1871, iar tânăra Emilia Lungu a
fost numită învățătoare la această școală, datorită calităților înșușite în școala
tatălui său, fiind considerată cea mai capabilă să ocupe scaunul celei dintâi
învățătoare române din Banat. Astfel, Emilia Lungu s-a dus împreună cu mama sa
la școala din Izvin și a început să le predea fetelor de țărani din comuna respectivă.
În același timp ea s-a înscris ca elevă „particulară” la Institutul Pedagogic din
Arad, unde după 3 ani de studii, a trecut cu succes examenul de învățătoare, dar la
școala din Izvin a predat doar 2 ani, deoarece mama ei a dorit să se întoarcă la oraș.

Întoarsă la Timișoara, Emilia Lungu a început să colaboreze iarăși la diferite

ziare și reviste, scriind poezii, nuvele și schițe. Toate articolele și scrierile
domnișoarei Emilia Lungu erau semnate cu numele său, mai puțin cele care se
refereau la chestiuni pedagogice și pe care le-a semnat cu pseudonimele
„Bănățeanul”, „Bănățeanul Moș”, „Bănățeanul Călător” sau „Bănățeanul June”. În
anul 1875, când avea numai 22 de ani, numele său devenise foarte cunoscut, mai
ales prin ceea ce publicase în revista „Familia”. În numărul din ianuarie-februarie
1875 al acestei reviste, ea a publicat nuvela „Capela de la Marea Adriatică”, iar în
numărul din martie-aprilie 1878 au văzut lumina tiparului o serie de amintiri și
fragmente din jurnalul ei intim, pentru ca în numărul din septembrie-octombrie al
aceluiași an să apară „Mehadia – impresiuni și schițe”. De aceea, publicistul Iosif
Vulcan i-a apreciat foarte mult talentul literar și a considerat-o printre cele mai
înzestrate condeie ale Transilvaniei secolului al XIX-lea, din acest motiv fiind
considerată cea dintâi femeie româncă ce a scris și a publicat romane, într-o vreme
când această specie literară se află în fază incipientă.

În plan personal, domnișoara Emilia Lungu s-a căsătorit la vârsta de 34 de

ani, în anul 1887 cu locotenentul Isac Puhallo, de origine dintr-o familie nobilă
croată și a plecat împreună cu acesta la Sarajevo (Bosnia-Herțegovina), unde soțul
ei își avea serviciul militar. Acolo a colaborat la ziarul de limbă germană „Die
Post”, editat de tânăra domnișoară Milena Mrazevatz din Sarajevo, o militantă
activă pentru emanciparea femeilor. După patru ani de viață în mediul bosniac s-a
mutat împreună cu familia ei în capitala Herțegovinei, la Mostar, unde fusese
transferat soțul său. Acolo a aflat că urma să devină mamă și a decis să revină
acasă în Timișoara pentru nașterea copilului său. Însă la câteva zile de la nașterea
fiului ei, în august 1891, a primit știrea groaznică a decesului soțului său, dar
tragedia pierderii soțului său nu a doborât-o pe Emilia Lungu-Puhallo, însă destinul
potrivnic a continuat să fie necruțător cu ea. Astfel că după numai o lună și cinci
zile de la naștere, unicul său copil, Eugeniu, a trecut în neființă, altă cruntă lovitură
care a împins-o într-o grea și apăsătoare depresie sufletească. Devastată de aceste
pierderi, văduva Emilia Lungu-Puhallo a rămas la părinții ei din Timișoara, iar în
următorii ani ea a făcut mai multe călătorii la Mostar, unde era se afla mormântul
soțului.

Din această sumbră melancolie Emilia Lungu a fost readusă la realitate de

vestea sărbătoririi lui Iosif Vulcan, cu ocazia împlinirii, în 1905, a celor patru
decenii de apariție a revistei „Familia”, aniversare de la care însă a lipsit. A fost
însă momentul în care ea s-a aplecat iarăși asupra condeiului, colaborând în special
la ziarul „Drapelul” din Lugoj, care i-a publicat într-un serial de foiletoane un
studiu lung despre femeia româncă. În aceste condiții, reintrarea ei în activitatea
publicistică i-a alungat depresia din plan personal, cu care se confruntase după
decesele din familie, devenind mai combativă și necruțătoare în expresii critice.
Activitatea ziaristică a readus-o la realitatea socială și a redeșteptat în ea simțul
datoriei și al vocației de publicistă, devenind în scurt timp o adevărată
profesionistă.

Când împlinise deja vîrsta de 50 de ani, condeiul Emiliei Lungu-Puhallo

devenise tot mai viguros, mai ales în planul ziaristic, unde transformările sufletești
cu care se confruntase și-au pus amprenta asupra scrisului său. De-a lungul
timpului, talentul literar al Emiliei Lungu-Puhallo s-a caracterizat prin sentimente
de dragoste față de oamenii simpli din popor, care erau necăjiți și asupriți, ea trăind
în mijlocul acestor oameni și cunoscându-le greutățile, durerile și nevoile. Din
acele realități cotidiene s-a inspirat pentru creația sa literară și din acel mediu și-a
cules subiectele, astfel că toate scrierile sale poartă pecetea realismului și a unei
sensibilități deosebite. În același timp, ținuta artistică a operei ziaristei bănățene se
putea ridica la nivelul exigențelor estetice ale scriitorilor români din Principatele
Unite, care erau formați în școlile românești, dar și în redacții și cenacluri.

În plan literar, lucrările ale doamnei Emilia Lungu-Puhallo erau articolele și

foiletoanele publicate în revista „Familia”, între care amintim romanul intitulat
„Elmira”, precum și o mulțime de poezii, de nuvele și de schițe. Totodată printre
scrierile sale de seamă se numără „Dumineca” – un studiu social care a fost
premiat, nuvela „Fiica învățătorului” – o nuvelă istorică cu un subiect din anul
1848, „Voluntarul”, „Rezervistul”, „Vagabondul”, „Caisinele” – o nuvelă care a
fost publicată în revista „Plugarul Român”, „O pildă” – o nuvelă care combătea
alcoolismul. Însă cea mai profundă scriere a doamnei Emilia Lungu-Puhallo a fost
nuvela „Nicolae Țârcoveanu”, în care descrie într-o poveste toate zbuciumările
vieții scriitorului Nicolae Filimon (autorul romanului „Ciocoii vechi și noi”). Acest
romancier a exercitat o impresie adâncă în sufletul publicistei bănățene, fapt ce a
dus la publicarea nuvelei „Barbu Cobzarul”.

Publicista Emilia Lungu-Puhallo s-a stins din viață la data de 16 decembrie

1932, la Timișoara, însă anterior fusese decorată cu ordinul „Steaua României” de
către Regina Elisabeta. Dispariția scriitoarei s-a petrecut în momentul în care
aceasta își redacta lucrările „Istoria școalelor românești din Timișoara” și „Istoria
primei școale românești de fete din Banat”, scrieri pe care le-a lăsat neterminate.

Despre Emilia Lungu-Puhallo, renumitul istoric Nicolae Iorga publica, în

februarie 1940, în revista „Cuget clar” următoarele rânduri: „În revista Luceafărul
un tănăr student, dl. Ioan Dumitru Suciu, scoate la lumină chipul de mult uitat, al
scriitoarei regionale Emilia Lungu, fiică de învățător, care s-a măritat cu ofițerul
austro-ungar, trimis într-o garnizoană bosniacă, Puhallo. Ea s-a încercat în două
romane dintre care Fata învățătorului, destinată Familiei de la Oradea, arată o
inspirație realistă. Cu toate greutățile de stil, ea a dovedit fără îndoială talent. Unde
însă il dovedește mai mult, este în însemnările ei de la Sarajevo, unde o mutase în
1887 căsătoria. Această lume orientală, pe care nu o cunoscuse pînă acuma, o
atrage prin pitorescul ei, în care se amestecă sunete de clopot și îngînările
prelungite ale muzeinilor din vîrful turnurilor de moscheie. Rămasă văduvă și fără
vechiul ei rost de învățătoare, femeia încă tînără, al cărei orizont se putuse lărgi, se
consacră unei harnice activități de ziaristică, publicînd articole de cuprins variat”.