Ioan Slavici

Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848, Șiria, Imperiul Austriac – d. 17 august

1925, Panciu, Putna, România) a fost un scriitor, jurnalist și pedagog
român, membru corespondent (din 1882) al Academiei Române.

Opera literară a lui Ioan Slavici este influențată de viața satului ardelean.
Scriitorul a fost considerat de criticul George Călinescu un „instrument
de observație excelent” al mediului rural, oferind în nuvelele sale
poporale și în studiile sale o frescă a moravurilor, a comportamentului
oamenilor în funcție de stratificarea lor socială, în cele mai mici detalii
ale ținutei, îmbrăcăminții, vorbirii și gesturilor.

L-a cunoscut pe Mihai Eminescu la Viena, iar la îndemnul acestuia a

debutat cu comedia Fata de birău în anul 1871. Printre cele mai
importante scrieri literare ale lui Ioan Slavici se numără romanul Mara, nuvelele Moara cu noroc și
Pădureanca, iar memoriile sale publicate în volumul Amintiri, apărut în anul 1924, au o importanță
deosebită pentru istoria literaturii române.

Redactor la Timpul în București și, mai apoi, fondator al Tribunei din Sibiu, Slavici a fost un jurnalist
renumit. În urma articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-Ungaria, ca presupus naționalist
român, cât și în România, ca presupus spion austro-ungar. Această experiență a fost reflectată de Slavici
în lucrarea memorialistică intitulată Închisorile mele, publicată în 1920. Istoricul Lucian Boia a constatat
cu referire la Slavici că „dacă la scriitori precum Rebreanu sau Sadoveanu se constată un ușor deficit de
caracter, necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune, dintr-un surplus de caracter.”

Dintre promotorii antisemitismului din România, Slavici a fost cea mai reprezentativă figură din
Transilvania.

Primele urme ale numelui Slavici în zona Șiriei, apar în recensămintele din 1746 și 1747, când un Slavit
Arzinte și un Slavity Szav sunt înscriși drept iobagi cu statut de hospites (oaspeți), iar după 1770 Slavicii
erau nu mai puțin de șapte familii.

Cu certitudine se cunoaște că bunicul poetului, pe latura paternă, a fost Ilie Slavici, născut în 1782 și
decedat în 1829, iar din căsătoria acestuia cu Maria, născută în 1783, au rezultat șapte copii, printre care
și tatăl poetului, Sava Slavici, născut în 1818. Sava rămâne orfan la o vârstă fragedă și este înfiat de Mihai
Fercu, „tata bătrân”, cum avea să apară în amintirile de mai târziu ale scriitorului, care era un fruntaș în
sat și fusese „cătană împărătească” împotriva lui Napoleon Bonaparte. „Tata bătrân” avea cunoștință de
carte, deoarece rostea la biserică, în timpul slujbei, Crezul și Tatăl nostru, iar scriitorul și-l amintește
păstrând cu sfințenie portul din tinerețele sale: păr lung împletit în coadă și prins în pieptăn de baga,
pălărie înaltă cu borduri late, gheroc de postav măsliniu cu pulpane până la genunchi, băț lung cu
mânerul de argint și pantofi cu cataramă mare, adică se îmbrăca conform cu moda începutului de secol
de la oraș.

Sava Slavici a fost maistor cojocar, cu cojocărie proprie, deși în registre, insista a fi trecut econom, adică
agricultor, deoarece deținea câteva iugăre de pământ, o vie și două paghini de fâneață.
Sava se căsătorește în 1842 cu Elena Borlea, care provenea dintr-o familie veche și numeroasă întinsă în
mai multe sate din zonă, iar din căsătoria lor au rezultat cinci copii, dintre care au supraviețuit doar
scriitorul și sora sa mai mare, Maria, care avea să devină mama scriitorului Ioan Russu-Șirianu.

Din familia mamei provenea și Sigismund Borlea, ziarist, om politic, deputat în Dieta Ungariei, care va fi
un exemplu în formarea ulterioară a lui Slavici.

Deși, trei frați naturali au murit prematur, copilărește într-o casă plină de copii, deoarece părinții săi, cu o
stare materială bună, mai creșteau șase orfani ai rudelor. Slavici a fost un copil, deși cu un aspect firav,
neastâmpărat, astfel spărgea ferestrele vecinilor, țintea cu pietre cuiburile rândunelelor, ațâța câinii pe la
garduri, păstrând cicatrici adânci ale mușcăturilor pe corp, încăleca fără șa caii altora de la pășune, fiind
uneori dus acasă accidentat în ultimul hal după ce era trântit la pământ de aceștia. Asemeni lui Creangă
fura din poamele vecinilor, deși nu ducea lipsă de ele acasă, și îi plăcea să înoate unde era apa mai
primejdioasă. Dispărea, fără veste, asemeni lui Eminescu, zile întregi de acasă pe la rude sau petrecea
nopți întregi la foc, ascultând povestiri, cu băieții ieșiți cu vitele la pășune. Cu toate acestea, tatăl său era
incapabil să-l pedepsească, deoarece îl iubea mult, fiind singurul său urmaș în linie bărbătească. În
schimb, mama sa, nu avea slăbiciune pentru el și-l ținea din scurt, educându-l să fie om între oameni și
să-i respecte pe ceilalți.

„Tata bătrân” își dorea ca Slavici să devină un cărturar de frunte și îi citea seara povești, iar mai târziu l-a
îndemnat să citească Apostolul și cărți populare, precum Alexandria sau Isopia. Copilul Slavici, fascinat
fiind de poveștile, ținuta și trecutul bunicului, îi asculta îndemnurile, mai ales că acesta îi era și tovarăș de
joacă, cioplindu-i cărucioare și îi făcea zmee și bice.

Primele trei clase primare le urmează la Șiria, între 1854 și 1858, iar școala primară o termină la Arad,
după ce repetă clasa a patra. Învață limba maghiară jucându-se cu copiii și limba germană de la un
învățător catolic. Între 1860 și 1864 urmează primele cinci clase la liceul maghiar, cu mari eforturi,
întâmpinând dificultățile învățăturii într-o limbă străină.

În această perioadă, a studiilor la Arad, devine membru al Societății de lectură a elevilor români,
coordonată de Mircea V. Stănescu și a fost martorul primirii sărbătorești a lui Andrei Șaguna.

În anul 1865 se transferă la liceul german al călugărilor minoriți din Timișoara, unde începe să simtă
dificultățile vieții, deoarece tatăl său sărăcise încercând să facă negoț cu cai, care au fost nimiciți de o
molimă, iar o parte a averii a fost dată zestre surorii sale, Maria. Astfel, pentru a urma clasele a VI-a și a
VII-a se angajează ca preceptor al fetițelor unui german, proprietar de restaurant în Timișoara, care-i
oferă casă și masă. În anul 1866 participă la o serbare cu cântece și recitări, organizată de șirianul
Georgiu Crăciunescu, profesor de limba română, recitând poezia Răsunet a lui Andrei Mureșanu.

„... Dar opera este remarcabilă” afirma George Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în
prezent. Fiind o personalitate complexă, scriitor și luptător politic, istoric și pedagog practic, gazetar și
memorialist, narator și dramaturg, opera sa adunată în volume este vastă și diversă, fără a include
paginile revistelor și ziarelor la care a colaborat. Junimist convins, susținea că estetica este strâns legată
de etică, susținând imposibilitatea separării frumosului de bine, iar arta o privea ca pe un act moral și
combătea cu asprime în cronicile sale din Timpul tot ceea ce considera necuviințe estetice.
A debutat în literatura română ca dramaturg cu piesa Fata de birău, în anul 1871, iar un an mai târziu îi
scria lui Iacob Negruzzi: Am o dispoziție deosebită pentru arta dramatică, iar încrezător în această
dispoziție a scris pe parcursul vieții un număr apreciabil de piese, dintre care cele rămase constituie un
întreg volum. Slavici nu a excelat neapărat ca dramaturg, dar prin comedia sa introduce în dramaturgia
românească personaje rurale autentice și, deși, intriga și compoziția sunt mai puțin realizate, faptul este
compensat prin realismul culorii locale și prin abilitatea redării scenice a idilei. Fata de birău este
considerată singura sa reușită în comedie, o frumoasă nuvelă dialogată, cum o aprecia Nicolae Iorga,
farmecul ei constând în dialogul de o unică autenticitate, arătând cea mai puternică și sigură străbatere
în sufletele omenești, cumpănite, încete, cu multe întorsături pe loc, cu multe sucituri înțelepte ...
Comedia aduce în literatura română lumea țăranilor transilvăneni văzuți de Slavici, fără idilismul dulceag
sau romantismul tenebros al prozei epice apărute până atunci în foile ardelene. Comedia Toane sau
Vorbe de clacă, apărută în 1875, este o farsă fără o valoare deosebită, asemeni comediei Polipul
unchiului, în care procedeele comice sunt comune, precum denominarea personajelor (Frecățel, madam
Clevețică), dar dialogurile sunt naturale și limpezi, iar situațiile, firești. Un an mai târziu a scris și prima
dramă istorică, Bogdan Vodă, în cinci acte și scrisă în versuri albe. Deși versurile sale exprimă gânduri
elevate, versul greoi dau impresia unei desfășurări lente a dramei, iar cu un erou precum Bogdan Vodă
este dificil să creezi o situație culminantă care să țină respirația spectatorilor. Mai târziu, în 1888, inspirat
de munca sa la documentele Hurmuzachi, a scris tragedia în cinci acte Gaspar Graziani, piesă care, cu tot
sprijinul lui Maiorescu și al Junimii, nu a avut succes la premieră, deoarece personajul ales nu prezintă
resursele de viață necesare animării reprezentării scenice, dar poate, însă, produce emoții estetice la
lectură.

Pe cât e de mare prozator autorul romanului Mara, pe atât e de modest ca memorialist, afirma
Alexandru Săndulescu. Memorialistica lui Slavici este scrisă fără intenția de a face literatură, dar nu este
de neglijat datorită valorii sale documentar-biografice. Slavici prezintă cu predispoziții de moralist
observațiile sale atente asupra mediilor pe care le-a străbătut în lunga și agitata-i viață. Tonul
memorialisticii sale este sfătuitor și justițiar, fiind un fin observator al caracterelor și al socialului și a fost
indiferent față de natură, care părea să nu-i spună mare lucru. Slavici a fost primul scriitor care l-a
cunoscut pe Eminescu încă din tinerețe și a stat în preajma lui multă vreme, iar memorialistica sa a
furnizat cele mai bogate și mai autentice date privitoare la om și poet. Amintirile sale, scrise fără
strălucire stilistică, apar ca o necesitate de a apăra memoria marilor săi prieteni, Eminescu, Caragiale și
Coșbuc. Astfel, el nu se apleacă asupra anecdoticii sau asupra vieții, ci asupra portretului moral al
acestora. Închisorile mele, volum apărut în 1920, sunt o evocare a experienței sale existențiale în
temnițele maghiare și românești, iar Lumea prin care am trecut, volum publicat în 1930, constituie un
roman autobiografic al scriitorului.

Debutul publicistic a avut loc în 1871 cu articolul Despre creștere și, mai cu seamă, despre creșterea
junelor române, în Speranța, foaia teologilor din Arad, continuând în același an cu publicarea Studiului
asupra maghiarilor în Convorbiri literare. Prima experiență într-o redacție de ziar are loc în anul 1872
când devine colaborator intern al foii umoristice Gura satului a lui Mircea V. Stănescu, din Arad. Aici își
semnează articolele cu numele din sat, Ioani Lenei Savului lui Mihai Bogii. În 1872 organizează în Arad o
serie de „prelegeri publice”, după modelul Junimii, cu caracter practic-economic sau moralizator, dintre
acestea se remarcă cea intitulată Asupra mișcării literare a românilor de azi, în care vorbește despre
scriitorii apreciați de Titu Maiorescu. Închegarea, însă, a unei asociații culturale prin prelegeri publice a
fost dificilă și Slavici începe să comenteze cu sarcasm despre modesta pregătire intelectuală a aleșilor
locali în comitetul asociației. Drept urmare, și urmare faptului că a fost avocatul țăranilor români în
revolta de la Păuliș, este suspectat de către autorități că este un agitator daco-roman și este citat la
cabinetul de justiție. De teamă să nu fie arestat se gândește să plece în România, însă, îl reține starea
precară de sănătate a părinților. Părăsește redacția Gurii satului, sătul de munca pentru Stănescu, care n-
are bani, n-are cunoștinți literare, n-are gust și devine arhivar al Consistoriului ortodox de la Oradea.

Numele scriitorului a fost dat unui concurs național de proză – organizat de revista Tribuna, și unui
premiu literar anual al Universității de Vest „Vasile Goldiș” din Arad. Filiala din Arad a Ligii Scriitorilor din
România poartă de asemenea numele prozatorului.

Sursă