B.P.

Hasdeu
Bogdan Petriceicu Hasdeu (nume la naștere Tadeu Hîjdeu; n. 26
februarie 1838, Cristinești, Hotin, actualmente în Ucraina – d. 25 august 1907, Câmpina) a fost
un scriitor și filolog român[1][2][3][4][5] din familia Hâjdău, pionier în diferite ramuri ale filologiei și
istoriei românești. Spirit enciclopedic, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric și om politic,
Hasdeu a fost una dintre cele mai mari personalități ale culturii române din toate timpurile. Din
anul 1877 a fost membru al Academiei Române.

Biografie
S-a născut la Hotin, în Basarabia ocupată de Imperiul Rus. A copilărit la moșia părintească din
Cristinești, Basarabia, fiind crescut de către mama sa vitregă, strămoșii săi fiind boieri. Tatăl
său, Alexandru Hâjdeu (fiul lui Tadeu Hâjdeu), era un adevărat savant; cunoștea zece limbi
străine, printre care și persana, era istoric, publicist și a scris în latină despre flora Basarabiei.
Bogdan Petriceicu Hasdeu a studiat dreptul la universitatea din Harkov, după terminarea studiilor
slujind ca ofițer în armata rusă. La 1856, când sudul Basarabiei a revenit la Moldova, a trecut în
acest ținut pentru a scăpa de împilarea și deznaționalizarea forțată practicată de administrația de
ocupație. Rușii i-au cerut extrădarea, iar la refuzul autorităților române, i-au anulat dreptul de
moștenire pe care-l avea asupra unor moșii ale familiei rămase în partea rusească a Basarabiei.
Mai târziu însă i s-a recunoscut acest drept pe cale judiciară.
La 1857 a fost numit membru al tribunalului din Cahul. După șapte luni a demisionat. În 1858 s-
a mutat la Iași, ca profesor de liceu și bibliotecar al universității. A donat bibliotecii universitare
4.000 de volume. În acest timp Hasdeu a pus bazele mai multor publicații, între altele, revista
„Din Moldova”(1862-1863) în care a publicat poezii lirice, fabule, nuvele, critice etc.
Între 17 mai 1876 și 1 aprilie 1900 a fost director al Arhivelor Statului din București, în această
calitate contribuind la publicarea documentelor în „Arhiva istorică” și „Cuvinte din bătrâni”, atât
din arhivele românești, cât mai ales din cele străine, fiind primul conducător al Arhivelor Statului
a început să publice copii după acte din arhivele străine privitoare la români.
În 1877 a fost ales membru al Academiei Române ca un omagiu al întregii sale opere de până
atunci, dar și ca recunoaștere a spiritului său enciclopedist.
Din 1878 a fost profesor de filologie comparată la Universitatea din București. A tipărit o parte
din lecțiile sale pline de originalitate și de cunoștințe vaste asupra literaturilor străine și a limbii
române.
Hasdeu a cochetat și cu politica. Partizan al lui Kogălniceanu, a susținut lovitura de stat din 2
mai 1864 a lui Alexandru Ioan Cuza. Ulterior, a susținut dinastia străină, de Hohenzollern, apoi,
pe aceeași linie a ideilor de factură paneuropeană, a devenit membru al Partidului Liberal,
ajungând deputat liberal în parlamentul României.

În anii ce au urmat, Hașdeu publică volumul I (1886), volumul II (1887), volumul IV (1893) și
volumul V (1898) din „Etymologicum Magnum Romaniae”, care urmărește fiecare cuvânt din
toată istoria lui complexă, în toate epocile, în graiul popular, ca și în limba literară.

În fine, în 1887, apare, la București, „Revista nouă”, director fiind Hașdeu, iar redactori, printre
alții, Vlahuță și Delavrancea.

Dar marea bucurie a vieții sale a fost nașterea, la 14 noiembrie 1869, la București, în casa din
Strada Carol I nr. 14, a unicei sale fiice, Iulia Hașdeu.
Copila a fost botezată cu același nume ca al mamei, dintr-o mistică tendință de contopire a celor
două ființe apropiate și ca un semn de suprem omagiu adus soției.

La vârsta de doi ani, cea alintată „Lilica” vorbea deja limba franceză, iar la împlinirea vârstei de
patru ani începuse să scrie. La vârsta de cinci ani crea nuvele, iar la șapte ani scria narațiuni
precum „Mihai Vodă Viteazul“ sau poeme precum „Domnia lui Țepeș Vodă“, sau „Oaselor lui
Țepeș Vodă“.

Remarcabilă a fost contribuția mamei sale la toate aceste realizări ale copilei, aceasta punându-și
literalmente întreg timpul și toată energia de care dispunea în slujba modelării intelectuale a
fetiței și a dălturii voinței ei de a realiza ceva în viață.

Erau dovezi ale genialității micuței, care au uimit nu doar familia sa ci și apropiații care treceau
pragul casei lor, mulți dintre aceștia fiind intelectuali iluștri.

Unul dintre aceștia era Alexandru Macedonski care, aflat în vizită la familia Hașdeu, ar fi
întrebat-o pe copilă dacă știe vreo poezie, iar Iulia i-ar fi întors întrebarea: „Dar tu?“.
Macedonski i-a recitat o poezie pe care fetița a ascultat-o cu atenție și i-a recitat-o, la rându-i,
cuvânt cu cuvânt, câteva minute mai târziu.

Viața lui Hașdeu avea însă să poarte și amprenta unei imense tragedii, unica lui fiică, Iulia
Hașdeu – un copil genial și precoce, care la vârsta de doi ani învăța limba franceză, la cinci ani
scria nuvele, la 11 ani compunea piese de teatru, iar la 16 ani devenea prima româncă înscrisă la
prestigioasa Universitate Sorbona, depășind legile firii – , un caracter de o profunzime uimitoare,
avea să moară la doar 18 ani, în urma unei pneumonii. După moartea singurei sale fiice, Iulia,
în 1888, a devenit mistic și fervent practicant al spiritismului, scop în care a construit Castelul
Iulia Hasdeu de la Câmpina. A murit la 25 august 1907 la Câmpina, lăsând în urmă o operă vastă
și perenă. În ciuda criticilor, foarte dure uneori, asupra metodelor de lucru, Hasdeu rămâne un
mare om de cultură, un neobosit cercetător și un pionier al mai multor domenii ale filologiei și
istoriei României.

Opera
Istorie
Dintre lucrările istorice se disting: Ioan Vodă cel Cumplit (1865, ed. a II-a, 1894),
monumentala Arhivă istorică a României și Istoria critică.
Filologie
Dintre lucrările filologice cele mai însemnate sunt: Cuvente den bătrâni și Etymologicum
Magnum Romaniae. A editat, de asemenea, Psaltirea lui Coresi din 1577, publicând-o în 1881.
Prin lucrarea sa Cuvente den bătrâni (1878-1879) a fost primul exeget al literaturii apocrife din
România.
Etymologicum Magnum Romaniae (1887-1898) a fost începutul unui amplu dicționar
enciclopedic al limbii române, dar, din cauza dimensiunii monumentale a proiectului, a ajuns
până la definiția cuvântului bărbat.
Literatură
Lucrările beletristice ale lui Hasdeu, între care drama Răzvan și Vidra, dau impresia unei
originalități a gândirii, iar autorul divaghează deseori purtat de erudiția sa profundă și imaginația
vastă. A scris nuvele, poezii, piese de teatru. Dintre nuvele cităm una satirică, Duduca
Mamuca (1861), pentru care a și avut în Iași un proces legat de un fragment din această nuvelă,
considerat imoral, chiar obscen, dar a fost achitat după ce s-a apărat singur în fața instanței. În
urma acestui scandal ajunge în București în 1863, unde publică în semn de protest varianta
cenzurată a nuvelei, intitulată Micuța (1864). Volumul de poezii (1873) cuprinde poezii
ocazionale, fabule, poezii sociale și politice, precum și o traducere din Tristele lui Ovidiu.
Cugetări profunde exprimate într-o „formă dură” (după cum a considerat însuși autorul), versuri
scrise în momente de supărare sau chiar de deznădejde: opera poetică a lui Hasdeu, care n-a avut
un răsunet deosebit. El a caracterizat-o prin următoarele rânduri:
O poezie neagră, o poezie dură,
O poezie de granit,
Mișcată de teroare și palpitând de ură,
Ca vocea răgușită pe patul de tortură
Când o silabă spune un chin nemărginit.
Teatru
Dintre piesele de teatru, cea mai însemnată este Răzvan și Vidra, foarte criticată la vremea
apariției (1867) de criticii revistei Convorbiri literare. Ea zugrăvește una dintre epocile
zbuciumate ale trecutului românilor, sfârșitul secolului XVI, marcate de luptele pentru tron între
boieri.
Falsificator
A publicat documente false despre o republică federativă la Iași, în secolul XII. Astfel, Hasdeu a
publicat un act, așa-numita „Diplomă Bârlădeană”, o scriere ce ar fi datat din 1134, potrivit
căreia ar fi existat un principe al Bârladului, Ivancu Rotislovovici, dependent de tronul Galiției,
care ar fi stăpânit șesul Moldovei.

Duduca mamuca - nuvela de B. P. Hasdeu - comentariul

nuvelei referat

DUDUCA MAMUCA - Din memoriile unui studinte. Nuvela de B. P. Hasdeu.

Publicata la lasi, in "Din Moldova" ("Lumina").
Trei zile si trei nopti din viata unui student. Duduca Mamuca a fost publicata doar de doua ori in
volum (Mircea Eliade, 1937 si Ion Seulean, 1973), restul editiilor reproducind textul refacut al
Micutei.

In 1863, la doar citiva ani de la venirea sa in Iasi, B. P. Hasdeu tipareste, asadar, in publicatia
amintita mai sus, Duducii Mamuca. "Romantul", cum numeste Hasdeu scrierea, il impune
atentiei cercurilor inlelcetuale romanesti din capitala Moldovei, dar ii va aduce si un rasunator
proces de presa, devenit celebru in cultura noastra. Acuzat de "nemoralitale", Hasdeu se apara
stralucit (vezi Apararea redactorului), apelind la argumente oferite de marile literaturi ale lumii,
ca si de lunarea "geniilor nationale".
Nuvela Duduca Mămuca este prima proză românească a lui B.P. Hașdeu. Subiectul
este complicat, dar nu complex ca în majoritatea nuvelelor de mai tîrziu, deoarece conținutul
narațiunii este mai mult o intrigă. Scrisă la persoana I, facilitează identificarea autorului cu eroul,
naratorul fiind omniprezent. Astfel, Hașdeu joacă un rol dublu: de narator
și de protagonist.

Faptele relatate în nuvelă au mai puțină importanță de modul în care sunt relatate.Aceasta este și
principala sursă a ironiei. Naratorul avea 17 ani, era student la o universitate rusească. Ținea
chirie trei camere în casa doamneiAna P., a cărei fată, Maria, de 16 ani. Naratorul o numea
Mamuca, ,,deși era ruscă”, numind-o așa, o româniza. ,,dar de atunci au trecut nouă ani..”, ,,n-am uitat
numai că Mamuca mea mi se părea a fi foarte frumoasă, nespus frumoasă, neînchipuitfrumoasă,
frumoasă strașnic!”
Naratorul îi cere Anei P. să mănânce împreună, mâncarea părând a fi mai gustoasă atunci când
nu e mâncată de unul singur.La masă nu știe să facă diferența dintre carnea de iepure și cea de curcan.
Toderiță(naratorul), un student de 17 ani,are drept obiectiv seducerea unei actrițe Maria, de 16
ani, fiica gazdei sale, la rugămintea unui baron. Studentul romîn la o universitate germana,
foloseste metode pe cat de ingenioase pe atat de cinice pentru a seduce pe "micuta" de 16 ani,
fiica gazdei sale, apoi pentru a se debarasa de ea - manipuland pe toti cei din jur si punand la cale
o serie de farse si qui-pro-quo-uri. Intriga, dialogurile, atmosfera sunt de comedie
usoara. Folosește foarte multe mijloace de a o cuceri, iar atunci cand fata cade în plasă baronul ia
locul lui Toderiță. Toate acțiunile întreprinse de eroul nostru sunt considerate niște jocuri, care îl
vor duce la sinucidere. Lumea mediocră din jurul său, în care blamează prostia și
amoralitatea,demagogia din mediul universitar şi intelectual al acelei epoci îl face pe Toderiță să
recurgă la cele mai teribile acțiuni pentru a-și atinge scopul.
Prin această se demonstrează și caracterul ludic la nuvelei. Eroul nu dorește să se maturizeze, el
consideră că este încă la acea vîrstă infantilă cînd i se permite totul.

Duduca Mamuca (publicata in "Din Moldova"/ "Lumina", 1863) este o nuvela ivita in perimetrul
literar al anilor 1860 ca un meteor cazut din alta lume, o scriere fara pereche, atat prin tema,
insolenta si producatoare, cat si prin stilul degajat, vioi, persiflant, incarcat pana la saturatie de
gaguri, "vitz"-uri, sotii verbale, calambururi, avand aerul ambiguu al unei improvizatii care se
pune mereu in discutie. La distanta de un secol si un sfert, textul ne pare inca piparat si "tare",
frondeur pe toate laturile, dinamitand cuvintele, nu o data ipocrite, ale unei literaturi ce se voia
edificanta, aruncand un val pudic asupra realitatilor neconvenabile,, totusi cotidiene.

Ce se intampla in nuvela are mai putina importanta decat modul in care intamplarile sunt
relatate. Un student de 17 ani, Toderita, usuratic, pus pe nazdravanii, fecior de bani gata, mare
specialist in ars amandi, isi propune seducerea actritei Maria, de 16 ani, fiica gazdei sale.
Lucrand de fapt, in folosul unui prieten bogat, baronul von R., complexat de un nas enorm, el
foloseste o strategie, pe cat de uzata pe atat de irezistibila. In adevar, "mijloacele" sunt clasice:
daruri, un duel simulat spre a-si pune in valoare curajul si cavalerismul, o suferinta inchipuita
destinata sa-si induioseze victima. In cele din urma, cand tanara actrita cade in plasa (si poate
mai degraba din complezenta decat din naivitate), baronul von R. i se substituie eroului pe
intuneric. Insa deliciile amorului iresponsabil dureaza putin: anuntata de perfidul Toderita, mama
actritei ii surprinde pe cei doi iubiti in flagrant delict. Baronul va fi obligat s-o ia pe Mamuca de
sotie.
Pe aceasta canava de intriga licentioasa, Hasdeu grefeaza cu o mare libertate asociativa,
incidente secundare, digresiuni, anecdote, cuvinte de spirit, aluzii malitioase, intepaturi
sarcastice, relatarea unui vis grotesc, cateva portrete de contemporani crud batjocoriti
(Maiorescu, V.A. Urechia, Octav Teodori - profesor de drept penal la Facultatea Juridica din
Iasi) etc. Scrisa la persoana I (ceea ce faciliteaza identificarea autorului cu eroul, sporind revolta
spiritelor cuvioase), derulandu-se rapid, intr-un climat de sporovaiala glumeata si exuberanta
contagioasa, mimand un jargon de studentime dezabuzata, care nu ia nimic si pe nimeni in
serios, nuvela lui Hasdeu nu eusor de clasat.Ca orice text deschis, ea sugereaza solutii
interpretative multiple.
Prin setea inepuizabila de experienta, calmul jucat, lipsa de scrupul, in alegerea mijloacelor,
Toderita este un cerebral lipsit de sentiment, din familia lui Peciorin, desi - cum ne incredinteaza
intr-un tarziu naratorul - are inima buna (semanand, de altfel, si pe aceasta latura cu eroul lui
Lermontov). Vadit, in orice caz, e ca romantismul Duducai Mamuca ne apare epurat de orice
aura edulcorata, lamartiniana, solemn patetica. Autorul se indarjeste parca sa ne destrame
iluziile: in viziunea lui demitizanta dragostea se reduce la fiziologie, femeia inseamna sex,
universitatea e o fabrica de pedanti, relatiile sociale sunt epidermice, vorbele mari deghizeaza
calcule, interese, rafuieli, concurente. Totul e trivial , marunt, degradat iar in mijlocul lumii
dezertate de orice transcendenta, congresul danseaza, incercand sa uite. De aceea, nimbul
luciferic al eroului, de care vorbea Mircea Eliade in 1937 n-are de fapt suport obiectiv. Toderita
nu se revolta impotriva Cerului, nici a Ordinii, e un simplu juisor, sigur de sine si totusi fragil,
dornic de placeri si, in acelasi timp, dezgistat de vanitatea lor. El sufera de spleen, da un gol
sulfetesc ierparabil, de aceea si fatal, caci pana la urma il va duce la sinucidere.
Celelalte personaje sunt confectionate pe acelasi calapod: nu e vorba atat de imoralitate cat de
amoralitate, caci se situeaza dincolo de bine si rau, printr-o monstruoasa suficienta. Toti par sa se
complaca in viata pe care o duc, oricat de mult ar sfida ea normele curente. Doctorul Tucia, spre
exemplu, isi ucide cu sange rece iubita, iar Toderita , care descopera crima, n-o dezvaluie
politiei, spre a-si evita plictiselile. Logica lui e de un cinism caracterizat: Presupunandu-se ca
legile vor pedepsi pe Tucia, sau din aceasta va urma invierea Soficai? Ca acuzator al doctorului,
in cazul de față, in loc de a castiga in opinia publica, oare nu voi fi eu inca banuit pentru
nefasonabila familiaritate cu niste cusutorite? Si apoi, oare judecatorul nu ma va intreba: de ce n-
ai cercetat reteta lui Tucia chiar azi cand ai auzit cuvintele lui? De ce o asa idee ti-a venit in cap
tocmai dupa moartea ei?

De asemenea, nuvela integrează și o serie de elemente satirice. Comicul este creat prin contrastul
dintre esență și aparență, adică situațiile comice din operă sunt imprevizibile și sunt altfel decât
trebuie să pară. Personajele se străduie să se comporte altfel decât felul lor de a fi și a gândi.
Sursele comicului în piese sunt variate, Hașdeu apelând la comicul de caracter, comicul de nume,
comicul de situație, comicul de moravuri și comicul de limbaj. Am prezentat mai jos un fragment
ce însumează mai multe mijloace ale comicului, în opinia mea.
– Că-s prost.
– Adevărat; ș-apoi?
– Ca să mă duc în ulița Lorch.
– Minunat! mai departe?
– Să mă duc mai departe?
– Ba spune mai departe!
– Să caut casa nr. 68.
- 86, gogomanule!
-86, cuconașule.
– Și ce să mai faci?
– Să-ntreb pe doamna Chiftoria Șicșicșicska.
– Victoria Przikszewska, măgarule.
– Chiftoria Șicșicșicska, cuconașule.
– Întreabă dar numai pe o doamnă văduvă polonă; crez că doară n-o fi două văduve polone
sub același acoperimânt!
– Văduvă polonă, nr. 86.
– Casa, iar nu văduva, nr. 86, mă-nțelegi acum?
Astfel, toate întîmplările sunt prezentate asemeni unei piese dramatice. În unele acțiuni îl
presimțim pe Caragiale, care la fel a criticat societatea, prin operele sale.

Deznodământul este prezentat de un alt narator, care ar fi primit de la Toderiță manuscrisul.

Acesta s-a sinucis a doua zi după ce se cununase cu o duducă înzestrată cu 50 000 de galbeni.

Toderiță pune la cale o altă faptă urâtă. Îl cheamă pe R. în camera sa pentru a vorbi cu Maria. O
cheamă pe Ana P. căreia îi deconspiră toată mascarada pe care o pusese la cale. Astfel,
DuducaMamuca este prinsă cu baronul. Aceștia se căsătoresc. N. reușește să obțină de la
Mamuca suma de
3000 de ruble pe care i-o dă Victoriei. Trăiește cu ea nu mai mult de un an, apoi i-o lasă lui
Tucia,care îi fură banii, părăsind-o.
Ana P. se duce în Finlanda împreună cu ginerele și fiica ei. Fedor devine vizitiu, având un stăpân
care-l întrece în desfrâu pe Toderiță.

Statura enciclopedică a gândirii sale cucerește rapid publicațiile vremii în timp ce verbul ironic îi
va aduce primii adversari. În anul 1863, Hașdeu publică, în revista Lumina, nuvela Duduca
Mamuca și, denunțând frivolitatea societății în care trăiau personajele, așterne pe hârtie pasaje ce
par a fi licențioase după standardele pudice ale anumitor funcționari ai vremii. Comitetul de
Inspecțiune al școlilor îi comunică prin adresa din 18 aprilie 1863 (semnată de Titu Maiorescu,
O. Teodori și G. Mîrzescu) o mustrare.

Provocat, Hașdeu răspunde prin publicarea acesteia sub titlul Tutti frutti și cu motto-ul „La un
car de oale e destul o măciucă bună“ și critică poziția forului școlar de a-și fi însușit atribuții de
cenzură a presei. Polemist înnăscut, adaugă: „Teoriile și tendințele literare se combat pe aceeași
cale, pe care ele se produc. A trecut timpul când papa poruncea lui Galileo a nu crede în mișcarea
pământului. Nu mai sunt acele zile cînd se ardeau scrierile și persoana unui Vanini ca frivole. Eu
nu sunt nici Galileo, nici Vanini, dar dd. Maiorescu-Mîrzescu-Teodori oare sunt ei papi ? Nu li
place foaea mea – s-o critice, iar nu să nege sau să afirme ex officio ca oracolele vechimii; cu atît
mai vîrtos că publicul nostru nici a văzut pînă acum dacă d-lor, falnica Sorbonă, știu a scrie“.
Mai departe, referindu-se la V.A. Urechia pe care îl bănuia a fi în spatele adresei de
admonestare, conchide că acesta „e foarte îndemînatec de a avea un cuget scris și un cuget vorbit
precum zeul Ianus din Roma avea două fețe“.

Diatribele hașdeiene nu au rămas fără ecou; este acuzat de încălcarea art. 50 din legea presei iar
scrierea cu pricina incriminată drept „tot ce poate fi mai scandalos, mai impudic și prin urmare
vătămător moralei publice“. Înainte de primul termen de judecată, la 20 mai 1863, este destituit
din învățământ printr-o decizie pripită luată de Consiliul superior al învățământului din
Ministerul cultelor și instrucțiunii publice.

Primul proces literar din analele justiției noastre s-a desfășurat în 3 și 4 iunie 1863 și, spre
deosebire de Flaubert și Baudelaire care au fost apărați de mari maeștri ai barei, Hașdeu s-a
prezentat în fața instanței fără avocat. Absolvise dreptul și, fapt mai puțin cunoscut, fusese
judecător timp de câteva luni la Cahul (numit în acest post de caimacamul Vogoride) funcție din
care a fost repede înlăturat pentru convingerile sale unioniste. Pledoaria este, după cum ne
povestește Doru Cosma în lucrarea sa, De la Dante la Zola, „un veritabil debut, în fața unui
public ales, așa cum, desigur, și l-a dorit acest om de geniu, care nu disprețuia spectacolul și care
adora duelurile – cu pistolul (în prima tinerețe), de idei sau cu vorbe de duh (mai târziu)“.

Invocând sancțiunea disciplinară aplicată deja, eruditul publicist face un calcul seducător: dacă ar
mai trăi încă 24 de ani, prin lipsirea de leafa lunară care i s-ar fi cuvenit, pedeapsa aplicată ar fi
echivalentă cu o amendă de 280.000 lei iar dacă ar trăi fie și doar 6 ani amenda s-ar ridica la 70
000 lei, mult peste amenda stabilită prin legea presei. Are acum mai puțină importanță că
apărarea aceasta este parțial corectă; cunoscătorii știu că unei persoane i se poate aplica în același
timp o sancțiune penală și una disciplinară iar ceea ce legea interzice este faptul ca o persoană să
fie judecată de mai multe ori pentru aceeași faptă.

Interesează mai mult solida argumentație în jurul ideii că o operă nu poate fi „inculpată“ pentru
că descrie neajunsurile morale ale unei epoci. „Citit-ați, d-lor, pe grecul Aristofan ? Să nu-l citiți
cumva, căci veți fi siliți altminteri a intenta proces de presă cenușii celebrului comic“ (…) Un
romanist, un poet, un istoric sunt portretiștii societății: vinovați-s ei oare zugrăvind-o cum ea este
? Aristofan, Ovidiu, Petroniu, Bocccacio, Shakespeare, Rabelais, Goethe, Alecsandri, Negruzzi,
Eliad nu sunt răspunzători pentru caracterele deplînse în opurile lor“. Dorind a duce în ridicol
învinuirile aduse, acelea că ar fi imoral să scrii despre fapte imorale, scriitorul adaugă cu umor:
„Eu am scris numai despre dragoste, pas grand’chose; pe când d-voastră desfășurați furtișagurile,
otrăvirile, incestele etc“.

Apărarea se încheie cu niște considerații scurte asupra temeiului de drept în baza căruia fusese
trimis în judecată și care incrimina nu scrierile ce aduc atingere moralei publice ci publicarea cu
rea-credință de vești mincinoase, documente falsificate sau atribuite altora, susceptibile să
vatăme morala publică. Acest argument este absolut tehnic și de necontestat. În baza lui se și
hotărâște nevinovăția scriitorului cu o majoritate de un singur vot ! (trei dintre cei șapte
judecători făcând opinie separată).

În anul următor, nuvela apare sub titlul Micuța și este prezentată de autor drept „o doftorie contra
vicleniilor bărbătești“ ! În scop moralizator dar cu o ironie ascunsă adaugă: „Darurile, eroismul
și suferința sunt trei magnete pentru a atrage simpatia femeii. Ei bine ! feriță-vă a da peste daruri
false, peste eroism fals, peste suferință falsă…Să nu pățiți ca Micuța sau și mai rău!“. Mai jos,
semnează: „Autorul – Doctor Artis amandi“ !

În literatura română a veacului al XIX-lea, nuvela lui Hasdeu a însemnat un pas înainte, “prin
tonalitatea ei energică şi clar conturată, prin siguranţa şi fermitatea stilistică” (Ion Negoiţescu).
Deci, prin intermediul acestei nuvele, Hașdeu a dorit să educe poporul român.
Evidențiind cele mai răspândite trăsături negative ale societății, scriitorul a reușit să creeze o
operă de mare valoare. El a pus în evidență răul societății din secolul XIX . Această operă are
menirea să declanșeze în sufletul cititorului calități de excepție: bunătate, tandrețe și să uite de
egoism și invidie.

El demonstreaza ca pasajele incriminate de Comitetul director al scolii sint doar rezultatul unei
judecati critice, incapabile de a recepta nuantat opera artistica si de a intelege corect misiunea
literaturii si conditia creatorului. Desi gasit nevinovat de "acuzatia ce i s-a intins", Hasdeu va
reveni asupra nuvelei si o va republica in "Aghiuta" sub un titlu schimbat: Micuta si, asa cum
aratam, cu unele modificari. Noul text, pastrind, in mare, problematica, structura compozijinala
si caracterologia, atesta, totusi, interventiile autorului. Astfel, el deplaseaza actiunea in
Germania, schimba numele personajelor, elimina pasajele care ar li putut stirni suspiciuni falsilor
moralisti, precum si pe cele continind aluzii prea stravezii la anumite persoane ori realitati ale
lasului contemporan. Modificarile vizeaza si alte aspecte: sint eliminate unele secvente mai putin
integrate fluxului narativ, se renunta la anumite expresii sau replici nepotrivite. Finalul este, in
noua versiune, mai putin sumbru, Hasdeu nemaiurmarind degringolada morala a personajelor,
asa cum o facea in Duduca Mamuca. Asa cum s-a precizat (Nicolae Manolescu), nuvela
valorifica unele experiente autobiografice; intre tinarul Hasdeu din Jurnalul intim Si eroul din
Duduca Mamuca exista numeroase similitudini, precum "spiritul cuceritor", "vocatia erotica",
"replicile sarcastice", cinismul. "Devine limpede", noteaza criticul amintit, "ca prozatorul a
folosit amintirile sale de la Noua Odesa sau de la Nikolaev ca sa sugereze fie atmosfera
Harkovului, fie a pretinsului orasel nemtesc din Micuta."

Nuvela e "tara pereche" in literatura noastra (Paul Cornea) prin tema "insolenta si provocatoare",
ca si prin stilul "degajat, vioi si persiflant", incarcat de "witz-uri", sotii verbale si calambururi.
Trama nuvelei pare mai degraba rodul unei improvizatii, totul reducindu-se, in ultima analiza, la
ingenioasele stratageme folosite de erou (Toderita in Duduca Mamuca, Ghita Taciune in
Micuta), student in drept, pentru a o cuceri si seduce pe tinara actrita Maria. Pe parcursul actiunii
(daca se poate vorbi de asa ceva) se deruleaza o serie de scene captivante, frizind (unele)
senzationalul, de capcane si incurcaturi provocate de protagonist. Restul personajelor, baronul
von. R., Duduca Mamuca, Tucia, Victoria etc. se grupeaza in jurul eroului, actio-nind, mai mult
sau mai putin, in functie de vointa si manevrele abil regizate ale acestuia. Decorul si atmosfera in
care actioneaza personajele sint categoric romantice (masti, dueluri, rasturnari neasteptate de
situatii, intilniri misterioase etc), totul subordonindu-se dorintei lui Toderita de a-si pune in
lucrare "planul artisticeste concertat mai nainte". Insertiile asa-zicind realiste nu lipsesc insa cu
lotul, referirile la o realitate prea binecunoscuta stirnind, cum mai observam, reactia
contemporanilor. Personajul central, Toderita N. N. (Ghita Taciune) este un "fron-deur", un
pozeur si un ingenios si inventiv in a lega si dezlega lucrurile, in a le subordona scopurilor sale in
linie erotica. Iar unul din aceste scopuri este de a "urma placerii", cum insusi marturiseste.

Educat la "adincclc izvoare erotice ale lui Ovidie, Petronie, Proportie etc", Toderita N. N.
cunostea, o marturiseste chiar el, "la perfectie meteorologia amorului". Abandonat placerilor si,
in acelasi timp, cinic si ironic, sclipitor, Toderita isi urmareste victima cu o tenacitate de-a
dreptul diabolica, apelind la "mii de viclenii" si folosind orice moment prielnic spre a o cuceri. El
pozeaza spre a inmuia inima actritei, dupa imprejurari, in cavaler gata sa se sacrifice, in
indragostit patimas ori in victima care sufera in numele iubitei sale, Toderita N. N. se lasa prada
jocului imaginat chiar de el, dar in adincurile fiintei sale, el este cutreierat de nelinisti, framintat
de intrebari, poate chiar un neadaptat "care mimeaza usuratatea tocmai pentru a se elibera de
constiinta impovaratoare a geniului sau, de insingurare si angoase". El pastreaza tot timpul, in
fapt, o distanta morala fata de mediile frivole prin care ii este dat sa se miste, persi flind lumea
mediocra in mijlocul careia traieste, unde totul, cum spune Paul Cornea, e "trivial, marunt,
degradat".

El blameaza, uneori direct, alteori doar aluziv, prostia, impostura, falsa moralitate, demagogia si
patriotismul de parada, care se mai intilneau in mediile universitare si intelectuale pe care le
frecventa (vezi Aleschin-Uho), Traversind o criza morala, "obosit de a trai", Toderita N. N. se
sinucide "a doua zi" dupa ce se cununase cu o ducesa "inzestrata cu cincizeci de mii de galbeni
in numaratoare". Celelalte personaje, ne spune Epilogul, baronul, Maria, Victoria isi vor continua
viata lipsita de orizont de pina atunci, sau vor continua sa lunece pe panta declinului moral. Nici
"zolista, nici realista" (Serban Cioculescu), scrisa probabil cu o "intentie parodica", aceea de a
lua in deridere "cliseele romantice uzate" (Paul Cornea), nuvela marcheaza un moment, in
destule privinte semnificativ, din evolutia prozei romanesti. Excelenta povestirii, stiinta
dialogului, prezenta umorului, utilizarea calamburului si a jocurilor ingenioase de cuvinte,
imprima nuvelei caracterul unui "superior exercitiu de dexteritate", "uimitor pentru proza noastra
de la 1863" (Nicolae Manolescu).
Concluzie:

Prin aceasta nuvela "exceptionala" pentru momentul literar pe care-l ilustreaza, B. P. Hasdeu se
dovedeste a fi un veritabil precursor al prozei romanesti moderne. Caci si datorita ei, asa cum
scria cindva I. L. Caragiale, "ilustrul nostru academician ar tine fara-ndoiala, un loc de onoare
printre corifeii oricarei literaturi europene desavirsite; ba, poate, cu insusirile sale prodigioase, ar
stapini acolo un loc intr-un chip mult mai hotarit si mai putin discutat, decit acela cu care-si
stapineste locul la noi".
Romanul Duduca Mamuca, „capodoperă unică în literatura românească” (Mircea Eliade), a
reverberat în aproape întreaga creaţie artistică în proză a lui B. P. Hasdeu, dar a avut un rol
benefic şi asupra literaturii române în general. „Giuvaerul” hasdeian a constituit o stavilă
împotriva imitaţiilor, adaptărilor şi pastişelor de prost gust a formelor romaneşti de senzaţie
occidentale. După opera lui Hasdeu, s-a deschis câmp larg, în literatura română, afirmării
originalităţii speciei romanului.

Personaje:

Ghiţă Tăciune din nuvela Duduca Mamuca (Micuța) este omul romantic de excepţie, care îşi
vădeşte prin spiritul de observaţie acut, prin ironie şi intensitate a trăirii, superioritatea faţă de
„cercul strâmt” al realităţii.
Ghiţă Tăciune este din stirpea lermontovianului Peciorin: e un adolescent genealoid
oscilând între conştiinţa esenţei sale superioare şi neputinţa de a se realiza în acţiuni concrete. El
urmează un drum implacabil al fatalităţii.