Tudor Arghezii

Tudor Arghezi (pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu, n. 21 mai 1880, București – d. 14 iulie 1967) a fost un
scriitor român, cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii românești sub influența
baudelairianismului. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a
literaturii române. A scris, între altele, teatru, proză (notabile fiind romanele Cimitirul Buna Vestire și Ochii
Maicii Domnului), pamflete, precum și literatură pentru copii. A fost printre autorii cei mai contestați din
întreaga literatură română. Pseudonimul Arghezi provine, explică însuși scriitorul, din Argesis - vechiul nume
al Argeșului. Ovid S. Crohmălniceanu propunea în studiul consacrat operei poetului din Istoria literaturii
române între cele două războaie mondiale o altă explicație, pseudonimul ar proveni din unirea numelor a
doi celebri eretici, Arie și Geza. Arghezi este unul dintre autorii canonici din literatura română. După o altă
ipoteză, numele poate veni de la numele bonei (Ergézi Rozália) care de fapt ar fi adevărata mamă.[3]

Biografie

Primii ani

S-a născut pe data de 21 mai 1880 la București, în strada Țărani nr. 46[4], numele său fiind Ion Nae
Theodorescu. Este fiul lui Nae Theodorescu și al Mariei Theodorescu. Între 1887 și 1891 a fost elev al Școlii
primare „Petrache Poenaru”, sub îndrumarea primului său dascăl, Nicolae Abramescu. Între 1891 și 1896
urmează cursurile gimnaziului „Dimitrie Cantemir” și apoi pe cele ale liceului „Sfântul Sava” din București.
De la vârsta de 11 ani, din cauza situației familiale, este nevoit să se întrețină singur, dând meditații.

Anul 1896 este anul debutului său literar. La 30 iunie publică în ziarul „Liga Ortodoxă”, condus de Alexandru
Macedonski, poezia „Tatăl meu”, semnată I.N. Theodorescu. La cenaclul lui Macedonski îl va cunoaste pe
Grigore Pisculescu (Gala Galaction), cu care va rămâne prieten apropiat. Între 1897 și 1899 publică versuri și
poeme în proză la „Revista Modernă” și „Viața nouă” pe care le semnează pentru prima oară cu
pseudonimul Ion Th. Arghezi. Întrerupe studiile și se angajează, în urma unui examen de chimie, ca laborant
la fabrica de zahăr Chitila.

Tudor Arghezi a debutat în anul 1896, publicând versuri în revista Liga Ortodoxă, condusă de Alexandru
Macedonski cu pseudonimul „Ion Theo”. La scurt timp de la debut, Macedonski afirma despre tânărul poet:

"Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanță fără margini, dar până astăzi
coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalitățile de imagini și idei, ce
multă vreme au fost socotite, la noi și in străinătate, ca o culme a poeticii și a artei."[5]

A fost un admirator al simbolismului și a altor curente aparținătoare (cum ar fi Secesiunea vieneză)

polemizând în articolele vremii cu George Panu de la Junimea' asupra atitudinii critice a celui din urmă
privind Literatura modernistă.[6] La 19 ani a intrat la mănăstirea Cernica, unde a stat patru ani, până în anul
1904. În 1904, a publicat împreună cu Vasile Demetrius o revistă proprie, Linia Dreaptă, care a încetat să mai
apară după doar cinci numere.[7] Arghezi, Gala Galaction și Demetrius au fost legați printr-o strânsă
prietenie, cum reiese din mărturisirea fiicei lui Demetrius, artista și nuvelista Lucia Demetrius.[8]
În romanele sale, poetul a mărturisit că nu era foarte atras de cariera de călugar, căci autorul ciclului
Psalmilor era un eretic și nu un spirit mistic. A recurs la acest refugiu mai mult din comoditate, unul din
unchii săi fiind un înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române. În romanul Cimitirul Buna Vestire a parodiat cu
sarcasm lumea monahală.

În 1905 a început un șir de călătorii în străinatate, deoarece la 30 ianuarie 1905 Constanța Zissu a dat
naștere lui Eli Lotar, primul copil al lui Tudor Arghezi. Mama copilului, profesoară, a fost nevoită să-și
ascundă maternitatea și să-și lase fiul la Paris, în grija unei doici. Îngrijorat, Arghezi s-a hotărât să plece la
Paris unde a stat puțin timp, apoi s-a mutat la Fribourg, unde a scris poezii și a participat la cursurile
Universității Fribourg, dar nu a fost mulțumit de puternicul accent catolic al acesteia. S-a mutat la Geneva,
unde a scris poezii, a asistat la cursurile Universității și, ca să-și câstige existența, a lucrat în atelierul unui
bijutier.[9]

În acel timp, datorită criticismului său referitor la represiunea mișcării țărănești, a fost ținut sub
supraveghere de autoritățile elvețiene.

În 1909 a vizitat Italia.

Perioada anilor 1910

Timbru din 1980 reprezentând-ul pe Tudor Arghezi

S-a reîntors în România în 1910, și a publicat lucrări în Viața Românească, Teatru, Rampa, și în revistele lui N.
D. Cocea Facla și Viața Socială, dar și în revista Cronica în colaborare cu Gala Galaction; s-a aflat într-o
perioadă în care a avut o activitate literară prolifică, scriind versuri, pamflete politice și articole polemice cu
care și-a câștigat notorietatea în cercurile teatrale, politice și literare ale vremii.[10] Cocea a contribuit la
succesul lui Arghezi, publicând unul din primele poeme ale poetului, Rugă de seară.[11]

În această perioadă, Arghezi a devenit un critic de artă valoros și a luat apărarea pictorului Ștefan Luchian
care suferea de scleroză multiplă și era acuzat de fraudă (din cauza suspiciunii că nu ar mai putea picta, dar
ar permite ca lucrările altora să fie semnate cu numele său)[12]

Era prezent cu regularitate la Kübler Café din București unde s-a format un cerc de artiști și intelectuali
boemi care îi includea pe scriitorii Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Eugen Lovinescu, Victor Eftimiu, Mihail
Sorbul și Corneliu Moldovanu, dar și pe pictorii Iosif Iser, Alexandru Satmari, Jean Alexandru Steriadi,
compozitorul Alfons Castaldi, și pe colecționarul de artă Krikor Zambaccian.[13] Conform lui Zambaccian,
Arghezi a putut fi văzut mai rar la celălalt loc de întâlnire, Casa Capșa.[13] În acea perioadă era și un asociat
al omului politic și colecționarului de artă Alexandru Bogdan-Pitești, și lua parte în mod regulat, împreună cu
Galaction, Cocea, Minulescu, Adrian Maniu și alți artiști plastici, la cercul creat de Maniu de la Știrbei-Vodă,
lângă Parcul Cișmigiu.[14] A scris și un poem dedicat lui Bogdan-Pitești.[14]

Ion Luca Caragiale

Ion Luca Caragiale (n. 1/13 februarie 1852[3] Haimanale, județul Prahova, Țara Românească, astăzi I. L.
Caragiale, județul Dâmbovița, România – 9 iunie 1912, Berlin, Imperiul German) a fost un dramaturg,
nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român. George Călinescu îl
considera a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români.[4] A fost ales
membru post-mortem al Academiei Române.

Viața

Caragiale tânăr

S-a născut la 1 februarie 1852,[3] în satul Haimanale[5] (care astăzi îi poartă numele), fiind primul născut al
lui Luca Ștefan Caragiale și al Ecaterinei Chiriac Karaboas. Conform unor surse, familia sa ar fi fost de origine
aromână.[6] Tatăl său, Luca (1812 - 1870), și frații acestuia, Costache și Iorgu, s-au născut la Constantinopol,
fiind fiii lui Ștefan, un bucătar angajat la sfârșitul anului 1812 de Ioan Vodă Caragea în suita sa.

Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața Caloropoulos, de care s-a despărțit, fără a
divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca
Chiriac Karaboas.

Primele studii le-a făcut în 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești, iar
până în 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala Domnească din Ploiești, unde l-a avut învățător pe Bazil
Drăgoșescu.[necesită citare] Până în 1867 a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești,
iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală la București. Caragiale a absolvit Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel”
din Ploiești, pe care l-a numit, în Grand Hôtel „Victoria Română”, orașul său natal. Singurul institutor de care
autorul Momentelor și-a adus aminte cu recunoștință a fost ardeleanul Bazil Drăgoșescu, acela care în schița
memorialistică După 50 de ani l-a primit în clasă pe voievodul Unirii.

Adolescentul Iancu a început să scrie poezii în taină, dar înainte de debutul literar a fost fascinat de
performanțele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale, actor și șef de trupă, fixată la București sau
ambulantă. În 1868 a obținut de la tatăl său autorizația de a frecventa Conservatorul de Artă Dramatică, în
care fratele acestuia, Costache, preda la clasa de declamație și mimică. În 1870 a fost nevoit să abandoneze
proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la București, luându-și cu seriozitate în primire obligațiile unui bun
șef de familie. În același an a fost numit copist la Tribunalul Prahova.
Caragiale și fiul său Mateiu

La 12 martie 1885, s-a născut Mateiu, fiul natural al Mariei Constantinescu, funcționară la Regie, cu
Caragiale, care îl declară la oficiul stării civile.

În 1871, Caragiale a fost numit sufleor și copist la Teatrul Național din București, după propunerea lui Mihail
Pascaly. L-a cunoscut pe Eminescu când tânărul poet, debutant la Familia, era sufleor și copist în trupa lui
Iorgu. Din 1873 până în 1875, Caragiale a colaborat la Ghimpele cu versuri și proză, semnând cu inițialele Car
și Policar (Șarla și ciobanii, fabulă antidinastică).

La 7–8 ianuarie 1889 s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly. Din această
căsătorie vor rezulta mai întâi două fete: Ioana (n. 24 octombrie 1889) și Agatha (n. 10 noiembrie 1890),
care se sting de timpuriu din cauza tusei convulsive sau a difteriei (la 15 iunie respectiv 24 martie 1891)[7].
La 3 iulie 1893 i se naște un fiu, Luca Ion.

În 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul În Nirvana. În 1890 a fost
profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe, iar în 1892 și-a exprimat intenția de a se
exila la Sibiu sau la Brașov. La 24 februarie 1903 a avut o încercare de a se muta la Cluj, unde a fost găzduit
de protopopul Elie Dăianu, însă în luna noiembrie și-a stabilit domiciliul provizoriu la Berlin.[8] La 14 martie
1905 s-a stabilit definitiv la Berlin.

Exilul voluntar la Berlin

Caragiale a fost acuzat că ar fi plagiat Năpasta după o piesă a scriitorului ungar István Kemény, intitulată
„Nenorocul”. Acuzația a apărut în 1901 în două articole din Revista literară, semnate cu pseudonimul Caion.
Furios, Caragiale s-a adresat presei din București, a aflat numele real al autorului (C. Al. Ionescu), l-a acționat
in justiție și a câștigat fără probleme, grație pledoariei avocatului său, Barbu Ștefănescu Delavrancea.

Cei 12 jurați au decis însă să-l achite pe Caion, tot scandalul fiind catalogat drept „o impertinență de copil”.
[9]

Susținut puternic de Alexandru Macedonski, alergic și el la valori, Caion «descoperă» alte «două plagiate».
[9] Scârbit de umilința trăită și sătul de nedreptăți, Caragiale decide să părăsească țara, mutându-se
împreună cu familia la Berlin, în 1904, când primește o mult așteptată și disputată moștenire de la mătușa
sa, Ecaterina Cardini din Șcheii Brașovului (cunoscută ca Mumuloaia, după porecla Momulo a soțului ei),
căreia afacerile imobiliare îi aduseseră mari averi.[9][10][11]

Renunțând la tăcerea ce și-o impusese în exilul său voluntar de la Berlin, evenimentele din primăvara anului
1907, îl determin păe Caragiale să publice, în noiembrie 1907, la București, broșura: 1907 din primăvară
până'n toamnă, un celebru eseu referitor la cauzele și desfășurarea marii mișcări țărănești din primavara lui
1907. Înainte de a-și publica pamfletul în broșură, Caragiale trimisese primul capitol ziarului vienez, Die Zeit,
întâia și cea mai însemnată parte a viitoarei broșuri, care l-a publicat la 3 aprilie 1907, cu semnătura: Un
patriot român, arătând tot ce s-a petrecut înainte și după izbucnirea revoltei țărănești din primăvara anului
1907: „Cauza dezastrului în care a căzut țara este numai - da, numai, nenorocita politică ce o fac partidele și
bărbații noștri de stat, de patruzeci de ani încoace.” Barbu Delavrancea i-a scris emoționat prietenului său:

„Desigur, 1907 al tău e o minune ca adevăr, ca artă, ca sentiment, ca judecată. Ai zugrăvit un tablou de mare
maestru. Jocul infect al partidelor noastre - pe deasupra țării și în detrimentul țării - cu lăcomia nestăpânită
a celor ajunși și cu îmbufnarea dizgrațioasă a celor căzuți, l-ai sintetizat așa de viu ...”

Tot atunci i-a trimis lui Mateiu, prin Delavrancea, o scurtă scrisoare, din care amintim aceste cuvinte:
„Împrejurările prin care a trecut și trece țara noastră și care-mi întristează așa de adânc bătrânețele mie să-
ți fie îndemn în dragoste pentru patrie. Dumnezeu să-ți facă ție parte de vremuri mai bune la bătrânețe! Noi
am început cu veselie și sfârșim cu mâhnire. Să vă dea vouă, tinerilor, Domnul să nu mai vedeți nici un rău
arătându-se pe biata noastră țară.”

A publicat în revista literară bilunară Convorbiri (din 1908, Convorbiri critice), 7 fabule. Ultima dintre ele,
Boul și vițelul, a fost tipărită în fruntea numărului 1 al Convorbirilor critice, având, în facsimile, autografe
atât textul, cât și semnătura Caragiale. În articolul bilanț După un an ..., M. Dragomirescu, editorul revistei,
afirma:

„În fine, acum în urmă, autoritatea celui mai mare poet, a celui mai desăvârșit artist ce am avut vreodată,
autoritatea lui Caragiale, a venit, ca odinioară Alecsandri la „Junimea” născândă, să consfințească și să
întărească importanța activității Convorbirilor critice și să dea modestului râu măreția fluviului ...”

Doi ani mai târziu a publicat nuvela Kir Ianulea, o versiune românească a piesei lui Niccolò Machiavelli,
Nunta lui Belfagor (Belfagor arcidiavolo).[12]

Mormântul din cimitirul Șerban Vodă, al lui Ion Luca Caragiale

În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuința sa de la Berlin, din cartierul Schöneberg,
bolnav fiind de arterioscleroză. Rămășițele pământești sunt expuse în capela cimitirului protestant Erster
Schöneberger Friedhof și depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei, în prezența lui Gherea, a lui Delavrancea și a
lui Vlahuță. Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul cu rămășițele sale pământești a fost adus la
București și, la 22 noiembrie 1912, s-a făcut înmormântarea la cimitirul Șerban Vodă. Cortegiul funerar,
format la biserica Sf. Gheorghe, a făcut un ocol prin fața Teatrului Național și a continuat apoi drumul până
la cimitir, în fruntea miilor de bucureșteni care au luat parte la această solemnitate aflându-se toți marii
scriitori ai timpului: Alexandru Vlahuță, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Șt. O. Iosif,
Ovid Densușianu, Corneliu Moldovan, Delavrancea, Sandu Aldea, N. D. Cocea și alții. În cuvântarea pe care a
ținut-o la biserica Sf. Gheorghe, Delavrancea menționa: „Caragiale a fost cel mai mare român din câți au
ținut un condei în mână și o torță aprinsă în cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torța arde și nu se va stinge
niciodată.”[necesită citare] Iar Mihail Sadoveanu adăuga: „Caragiale a însemnat o dungă mare și foarte
luminoasă în literatura noastră contemporană; ea a rămas asupra noastră și va rămâne asupra tuturor
generațiilor.”[necesită citare]

Caragiale s-a bucurat de recunoașterea operei sale pe perioada vieții sale, însă a fost și criticat și
desconsiderat. După moartea sa, a început să fie recunoscut pentru importanța sa în dramaturgia
românească. Piesele sale au fost jucate și au devenit relevante în perioada regimului comunist. În 1982,
între Groapa Fundeni și Dealul Bolintin, Lucian Pintilie a început filmarea peliculei „De ce trag clopotele,
Mitică?”, inspirat din piesa D-ale carnavalului. Pelicula a fost interzisă de comuniști în faza în care nu i se
definitivase montajul, din pricina trimiterilor sarcastice voalate la adresa sistemului de atunci.

Deși Caragiale a scris doar nouă piese, el este considerat cel mai bun dramaturg român prin faptul că a
reflectat cel mai bine realitățile, limbajul și comportamentul românilor. Opera sa i-a influențat pe alți
dramaturgi, între care Eugen Ionesco.[necesită citare] Eric D. Tappe a afirmat în cartea sa, Ion Luca
Caragiale: „He prided himself on his knowledge of Romanian and would say: 'Not many are masters of it as I
am.'"[necesită citare]

Activitatea literară

Ziarist, publicist, poet

Vlahuță, Caragiale, Barbu Delavrancea

Începutul activității jurnalistice a lui Caragiale poate fi datat, cu probabilitate, în luna octombrie 1873, la
ziarul Telegraful, din București, unde ar fi publicat rubrica de anecdote intitulată Curiozități. Apropierea de
ziaristică este confirmată, cu certitudine, odată cu colaborarea la revista Ghimpele, unde și-ar fi semnat
unele dintre cronici cu pseudonimele: Car și Policar, în care sunt vizibile vioiciunea și verva de bună calitate.
Numele întreg îi apare la publicarea de la 1 octombrie 1874 a poemului Versuri în Revista contemporană. În
numărul din luna decembrie 1874 al revistei, numele lui Caragiale a apărut trecut printre numele scriitorilor
care formau „comitetul redacțional”. Un moment esențial l-a constituit colaborarea la Revista
contemporană, la 4 octombrie 1874, cu trei pagini de poezie semnate I. L. Caragiale. Gazetăria propriu-zisă
și l-a revendicat însă de la apariția bisăptămânalului Alegătorul liber, al cărui girant responsabil a fost în anii
1875 - 1876. În lunile mai și iunie 1877, Caragiale a redactat singur șase numere din „foița hazlie și
populară”, Claponul. Între anii 1876 și 1877 a fost corector la Unirea democratică.

În august 1877, la izbucnirea Războiului de Independență, a fost conducător al ziarului Națiunea română,
scos la propunerea publicistului francez Frédéric Damé (1849, Tonnerre, Franța - 1907, București). În
această perioadă a apărut și Calendarul Claponului. Ziarul, cu numeroase rubrici scurte și cuprinzătoare, a
fost suprimat după numai șase săptămâni. Punându-și în practică experiența gazetărească de până atunci,
Caragiale a început, în decembrie 1877, colaborarea la România liberă, publicând foiletoanele teatrale
Cercetare critică asupra teatrului românesc. La Teatrul Național se prezenta în această perioadă, piesa Roma
învinsă, de Alexandre Parodi, în traducerea lui Caragiale.
Între anii 1878 și 1881 a colaborat la Timpul, alături de Eminescu, Ronetti-Roman și Slavici. La 1 februarie
1880 revista Convorbiri literare a publicat comedia într-un act Conu Leonida față cu reacțiunea. Tot în 1878
a început să frecventeze ședințele bucureștene ale Junimii, la Titu Maiorescu și să citească din scrierile sale.
La Iași, a citit O noapte furtunoasă într-una din ședințele de la Junimea. În 1879 a publicat în Convorbiri
literare piesa O noapte furtunoasă. De Paște, în 1879, se afla la Viena, împreună cu Titu Maiorescu.

După 3 ani de colaborare, în 1881, s-a retras de la Timpul. A fost numit, prin decret regal, revizor școlar
pentru județele Suceava și Neamț. În 1882, a fost mutat, la cerere, în circumscripția Argeș - Vâlcea. La 1
martie 1884, a avut loc prima reprezentație a operei bufe Hatmanul Baltag, scrisă în colaborare cu Iacob
Negruzzi, iar la 17 martie a participat la ședința Junimii, în prezența lui V. Alecsandri.

În 6 octombrie, însoțit de Titu Maiorescu, a citit la aniversarea Junimii, la Iași, O scrisoare pierdută, iar la 13
noiembrie, în prezența reginei, premiera piesei s-a bucurat de un succes extraordinar.

În iunie 1885 și-a început seria articolelor literare și politice la Voința națională, ziar condus de Alexandru D.
Xenopol. La moartea lui Eminescu a publicat articolul În Nirvana. A colaborat cu articole politice și literare la
ziarul junimist Constituționalul, sub semnătura C. și cu pseudonimele Falstaff, Zoil, Nastratin și Hans. La 8
aprilie 1885, a avut loc reprezentația comediei D-ale Carnavalului, premiată la 25 ianuarie 1886, fluierată la
premieră.

Caricatură de Constantin Jiquidi.

Din 1896, a colaborat sub pseudonimele Ion și Luca la revista umoristică Lumea veche. La Ziua a scris
articole politice și un reportaj la moartea lui Alexandru Odobescu. A condus, din 1896, Epoca literară,
supliment al ziarului Epoca. În Convorbiri critice și în Timpul și-a publicat piesele de teatru. Când Slavici și
Coșbuc au început publicarea revistei Vatra (1894), Caragiale s-a aflat printre principalii colaboratori. Din
1895 și până în 1899 a colaborat la revistele: Gazeta poporului, Epoca, Drapelul, Povestea vorbei, Lumea
veche, Adevărul, Foaie interesantă, Literatură și artă românească, Pagini literare. În 1896 a condus Epoca
literară. Din 1899 a început să publice la Lupta, Luceafărul, Românul, Convorbiri. Din 1899 a susținut la
Universul seria de Notițe critice, care a oferit materiale volumului Momente. Prin articolul Despre Teatrul
Național, de la 19 noiembrie 1899, a indispus comitetul teatral din care el însuși făcea parte. Ziarul Die Zeit
din Viena a publicat, la 3 aprilie 1907, sub semnătura Un patriot, prima parte din scrierea politică 1907.

Spre deosebire de Eminescu, care vedea în gazetărie o misiune civică directă, Caragiale și-a asumat-o
indirect, ca o pedagogie implicită a prezentării aspectului social, sub forma ironiei, pentru îndreptarea
tuturor relelor.
Colaborarea susținută în presă, de la publicațiile de prestigiu (Convorbiri literare, în anii de participare la
Junimea, Convorbiri critice și Viața românească, după 1900, Timpul, Constituționalul, Epoca), dar și în
publicații mai obscure cărora nu le-a refuzat sprijinul (Gazeta săteanului, în care au apărut Cănuță, om sucit
și La hanul lui Mânjoală), l-a făcut pe Caragiale să abordeze diverse genuri publiciste precum reportajul și
interviul, articole politice și foiletoane cu tematică și alură stilistică diferite:

„Începând cu „mofturile” sale de la debut în ziarul Alegătorul liber (1875 - 1876) și până la scrierea
„Momentelor” (1899 - 1901), Caragiale, trecând prin orice rubrică a ziarelor la care colabora, va compune o
operă umoristică fără egal în literatura noastră. Dar, paralel cu această față a personalității sale, în
publicistică mai este o față, de cele mai multe ori ascunsă în anonimatul de până acum al paginilor de ziare:
anume o față gravă, preocupată până la neliniște și frământare interioară de destinul nostru național, pe
fundalul mișcării politice confuze, superficiale, improvizate și iresponsabile. Caragiale este singurul adevărat
mare contemporan al lui Eminescu. Poate că în străfundurile sale și poetul, simțindu-se singur în redacția
Timpului, se va fi gândit la tovărășia perechii sale de destin!”

—Marin Bucur

Prin modul de a scrie și prin diversitatea preocupărilor, articolele politice ale lui Caragiale au devenit sinteze
satirice concentrate. O mișcare caracteristică a făcut să alterneze observația de moravuri cu generalizarea și
cu construirea ironică de tipuri. Cu privire la pamfletul caragialian trebuie remarcat textul din 1907, greu de
clasat într-un gen și așa destul de elastic.

Din relațiile lui Caragiale cu publicațiile anilor 1870 - 1910, dincolo de constatarea unui interes care s-a
prelungit până la capătul existenței sale, Caragiale a înnobilat genul publicistic.

Moftul român

I.L. Caragiale - După o viață de om..., în Revista Adevărul de Joi - de Nicolae S. Petrescu-Găină

În ianuarie 1893, retras din ziaristică de la sfârșitul anului 1889, Caragiale a înființat revista umoristică
Moftul român, subintitulată polemic „Revista spiritistă națională, organ pentru răspândirea științelor oculte
în Dacia Traiană”. Începând cu numărul 11, revista a devenit ilustrată, publicând caricaturi, iar prin
publicarea unora dintre cele mai valoroase schițe caragialești, Moftul român s-a dovedit și un organ literar.
Cu unele întreruperi, revista a apărut până în anul 1902 și a avut colaboratori numeroși (Teleor, Emil
Gârleanu, I. Al. Brătescu-Voinești, Alexandru Cazaban). Calendarul Moftului român, pe anul 1908, de I. L.
Caragiale, a apărut la București.

Mihai Eminescu
Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850,[1][2][3][4][5][6][7] Botoșani,
Moldova – d. 15/27 iunie 1889,[1] București, România) a fost un poet, prozator și jurnalist român,
socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din
literatura română.[9] Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, a asimilat viziunile
poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat. În momentul în
care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru
trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de
voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea
în natură etc., poezia europeană descoperea paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau
Stéphane Mallarmé, bunăoară. Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind
influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de
marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant
(de altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la
îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la
Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă) și de teoriile lui Hegel.

Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice era conservatoare; prin
articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i deranjeze pe
câțiva lideri importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-
l pe Eminescu ăsta!”. Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice,
parlamentare sau guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și cronicar literar sau
teatral, scria despre viața mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță, fiind un veritabil
cronicar al momentului.

Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul
oficial al Partidului Conservator.[10] A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a
plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ
14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședința din 25 ianuarie
1902.[11] Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a
fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a
murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din
cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei
Române.
Biografie
Familia

Mihai Eminescu și unii din apropiații săi, pe colița nr. 21 emisă de serviciile poștale ale Republicii
Moldova, cu ocazia sărbătoririi a 150 de ani de la nașterea poetului
Strămoșii paterni ai poetului se presupune că provin dintr-o familie românească din Banatul ocupat
de turci. Acolo la 1675 s-a născut un copil care adult fiind a fost poreclit Iminul[12], fiul lui Iminul a
fost Iovul lui Iminul, născut la 1705, care a fost hirotonisit ca preot sub numele sârbizat de Iovul
Iminovici, în conformitate cu uzul limbii slavone al cancelariei mitropoliei de la Carloviț.[13][14]
Din cauza războiului ruso-austriaco-turc din 1735-1739, în urma căruia Banatul și alte regiuni, abia
cucerite de la turci în 1716-1718, reintrau sub suzeranitate turcă, și în urma apelului episcopului
Inocențiu Micu-Klein către românii de pretutindeni de a se stabili la Blaj, preotul Iovul Iminovici
pleacă din Banat spre Blaj pe la 1738-1740, beneficiind de libertăți cetățenești, lot agricol contra
unei taxe, învățământ gratuit în limba română pentru copii, condiționat fiind însă de a se mărturisi
unit.[14]. Iovul Iminovici a avut doi fii, Iosif, elev de 10 ani la 1755, și Petrea Iminovici.[14]

Petrea Eminovici, străbunicul poetului, s-a născut probabil în 1735[14], iar din căsătoria acestuia cu
Agafia Șerban, născută în 1736, au apărut mai mulți urmași, cunoscută cu certitudine fiind doar
existența mezinului Vasile, bunicul poetului. Vasile Iminovici, născut la 1778, a făcut școala
normală din Blaj și se însoară cu Ioana Sărghei. După un timp, soții Petrea și Agafia se despart,
Petrea decedând la Blaj în 1811, iar Agafia însoțind familia fiului Vasile în Bucovina și stingându-se
la Călineștii Cuparencu în anul 1818 la vărsta de 83 de ani.[14]

Vasile Iminovici, în vârstă de 26 ani, atras de condițiile economice și sociale oferite de Imperiul
Austro-Ungar imigranților stabiliți în Bucovina, se mută cu familia la Călineștii Cuparencu în 1804,
unde primește post de dascăl de biserică și lot agricol din rezerva religionară. A avut patru fete și trei
feciori. Cel mai mare dintre feciori, Gheorghe, născut la 10 februarie 1812, a fost tatăl lui Mihai
Eminescu.[14][15] Vasile Iminovici a decedat la 20 februarie 1844.[15]

Gheorghe Eminovici a făcut vreo trei ani de școală la dascălul Ioniță din Suceava[16][17], a fost în
slujba boierului Ioan Ienacaki Cârstea din Costâna, apoi scriitoraș la baronul Jean Mustață din
Bucovina, iar mai apoi la boierul Alexandru Balș din Moldova. După moartea boierului, fiul
acestuia, Costache, îl numește administrator al moșiei Dumbrăveni și îi capătă de la vodă titlul de
sulger.[18]

Strămoșii din partea mamei, Jurăsceștii, proveneau din zona Hotinului. Stolnicul Vasile Jurașcu din
Joldești s-a căsătorit cu Paraschiva, fiica lui Donțu, un muscal sau cazac, care se așezase pe malul
Siretului, nu departe de satul Sarafinești și luase în căsătoria pe fata țăranului Ion Brehuescu,
Catrina.[19] Raluca, mama poetului, a fost a patra fiică a lui Vasile și a Paraschivei Jurașcu.[20]

Gheorghe Eminovici s-a căsătorit cu Raluca Jurașcu în primăvara anului 1840, primind o zestre
substanțială[21][22], iar la 12 mai 1841 a primit titlul de căminar de la vodă Mihail Grigore Sturza.
[23]

Mihai Eminescu a fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe Eminovici și al
Ralucăi.[24][25]
Primul născut dintre băieți, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de
tuberculoză și moare alienat la Berlin la 30 noiembrie 1874[26]. Niculae, născut în 1843, se va
sinucide în Ipotești[26], în 1884. Iorgu (n. 1844)[27] studiază la Academia Militară din Berlin. Are o
carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni.
Ruxandra se naște în 1845[27], dar moare în copilărie[24]. Ilie (n. 1846)[27] a fost tovarășul de
joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme[28]. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos.
Maria (n. 1848[27] sau 1849) trăiește doar șapte ani și jumătate. Aglae (n. 1852, d. 1906) a fost
căsătorită de două ori și are doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves.
După el s-a născut în jur de 1854 Henrieta (Harieta), sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit
după instaurarea bolii. A murit cu semne de tuberculoză.[26] Matei (n. 1856)[27] este singurul care
a lăsat urmași direcți cu numele Eminescu. A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în
armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume.
Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.

Data și locul nașterii

Statuia lui Mihai Eminescu din Cernăuți

La 31 martie 1889, Mihail Chințescu, un conferențiar susținea la Ateneul Român că Eminescu s-a
născut la Soleni, un sat din Moldova[29]. Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuși a
notat ca loc al nașterii Botoșani, iar ca dată a trecut 20 decembrie 1849[30]. În registrul școlii
primare a fost consemnată data de 6 decembrie 1850[31], iar în documentele gimnaziului din
Cernăuți este trecută data de 14 decembrie 1849[32]. Sora poetului, Aglae Drogli, într-o scrisoare
către Titu Maiorescu susținea ca dată a nașterii 20 decembrie 1849, iar loc al nașterii Ipotești.[33]
Fratele poetului, Matei, a susținut o altă dată 8 noiembrie 1848 și ca localitate Dumbrăvenii[34], iar
mai târziu a susținut că a găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase:

„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești, s-a născut fiul
nostru Mihai.[35]”
Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850, în Botoșani,
precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez în arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din
Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21
în aceeași lună a aceluiași an.[36][37]

Poetul a fost botezat de preotul Ion Stamate, ajutat de fiul său, Dimitrie, diacon, la botez fiind
prezenți în afară de părinți, stolnicul Vasile Jurașcu, naș, și maica Ferovnia Jurașcu de la schitul
Agafton, soră cu mama.[38][37]

Copilăria
Clădirea National-Hauptschule din Cernăuți, unde Mihai Eminescu a studiat în perioada 1858-60. În
prezent clădirea adăpostește o școală auto. Strada Shkilna (Școlii) nr. 4.
Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi[24], într-o totală
libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia
de mai târziu (Fiind băiet…[39] sau O, rămâi).

Nu se cunoaște unde face primele două clase primare[25]. Începând cu clasa a III-a în 1858 a urmat
școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. La finalul
clasei a III-a este clasificat al 15-lea dintre cei 72 de elevi.[27][40] Frecventează aici și clasa a IV-a
în anul scolar 1859/1860. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director pe
Vasile Ilasievici.[40] Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și
întocmesc manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la învățătură. A terminat clasa
a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi,[39][41][42].

Clădirea Obergymnasium din Cernăuți, unde poetul și-a făcut studiile în perioada 1860-63. Tot
acolo a predat Aron Pumnul. În prezent este școala generală nr. 1.
Între 1860 și 1861 a fost înscris la Obergymnasium din Cernăuți[39], liceu german înființat în 1808,
singura instituție de învățământ liceal la acea dată din Ducatul Bucovinei, din 1775 parte a
Imperiului Habsburgic. Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă și marea
severitate în procesul de învățământ. Profesorii proveneau cu precădere din Austria, întocmeau
studii și colaborau la publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română, destul de târziu, după
1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la
Viena între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte. Frecventează cursurile la
Obergymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la
învățătură. Nu are notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în
istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-
lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a
avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație
populară și autor de studii de ținută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu
note maxime la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba
latină) și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că
îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.

În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea note
foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent).
Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.
În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerului Învățământului din București o subvenție
pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de
bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi
primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile concursului“. Elevul
Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații.
La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin
timp, a fost copist la comitetul permanent județean.

La 5 martie 1865 Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie
înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere în
Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii
acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul
tom.

Debutul în literatură

Casa din Cernăuți a lui Aron Pumnul, unde a locuit o perioadă și Mihai Eminescu (strada Aron
Pumnul nr. 19)
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul de
limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști
(Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La mormântul lui
Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în
revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl convinge să-și
schimbe numele în Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri ai familiei sale. În același an îi
mai apar în „Familia” alte cinci poezii.

Sufleor și copist
Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – București. De fapt,
sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor și a realităților
românești, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar este,
respectând documentele epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât de
cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă», «un imbold
romantic al adolescenței», a fost - în fond - încheierea sublimă a unei lecții pentru toată viața: ideea
unității naționale și a culturii române aplicată programatic și sistematic, cu strategie și tactică, după
toate normele și canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în Formula AS nr. 367)

A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit Bucovina
și s-a stabilit la Blaj cu intenția mărturisită de a-și reîncepe studiile. În perioada 27 - 28 august 1866,
a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul și a mers la
Sibiu, unde a fost prezentat lui Nicolae Densușianu. De aici a trecut munții și a ajuns la București.

În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formația lui
Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național, unde îl cunoaște pe
I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să
publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira (dramă)), fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase
în manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de Heinrich Theodor
Rötscher).

Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forțe teatrale:
Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii,
aceasta trupă a jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și la Teatrul din Oravița. Iosif Vulcan
l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut de la Eminescu poeziile La o artistă și Amorul unei
marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august și 19 septembrie/1 octombrie. Văzând aceste
poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit
în București, Eminescu a făcut cunoștință cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-
a angajat ca sufleor a doua oară și copist al Teatrului Național. În 29 septembrie, Eminescu
semnează contractul legal în această calitate. Obține de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb,
însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice - Dezvoltată științific și în
legătura ei organică de profesorul Heinrich Theodor Rötscher (după ediția a II-a). Traducerea,
neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe și
proiectul său de roman Geniu pustiu.

Student la Viena și Berlin

Casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3)

Plăcuța de pe casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3)

Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie
și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți). Activează în rândul societății studențești (printre
altele, participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii
a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se împrietenește cu Ioan Slavici; o
cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca
publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale „bolii".

Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția să-
și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.
La 1 aprilie 1869 a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop, între
altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor privitoare la istoria și literatura
patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau să viziteze
diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vară se întâlnește întâmplător în
Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-a sfătuit să reia legăturile cu familia. Poetul a refuzat
hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iași și Cernăuți. Cu ocazia ultimului turneu,
Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenție regulată pentru a urma cursuri
universitare la Viena, unde se aflau mai toți colegii lui de la Cernăuți. În 2 octombrie, Eminescu s-a
înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit
bacalaureatul. Aici a făcut cunoștință cu Ioan Slavici și cu alți studenți români din Transilvania și
din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuți și de la Blaj. S-a înscris în cele două
societăți studențești existente, care apoi s-au contopit într-una singură - România jună. A început să
crească numărul scrisorilor și telegramelor către părinți pentru trimiterea banilor de întreținere.

Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul domnitor
Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a urmat cu oarecare
regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871-1872, când a
urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult
interes, biblioteca Universității. Îl preocupau și unele probleme cu care avea să iasă în publicistică.

Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică provocată de
poet în sânul societății Junimea din Iași, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi
propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iași.

La 6 august 1871 i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relații privitoare la
organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanți activi la serbare, s-au remarcat pictorul
Epaminonda Bucevschi și compozitorul Ciprian Porumbescu.

În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății România jună,
Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzați că
sunt atașați ideilor Junimii din Iași. În studiul său despre Direcția nouă, Titu Maiorescu evidențiază
meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l imediat după
Alecsandri. Studiul se tipărește cu începere din acest an în Convorbiri literare. La 16 decembrie
1871, într-o scrisoare către Șerban, care se afla în țară, i-a scris necăjit că duce o mare lipsă de bani,
având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“. Din această cauză,
intenționează să se mute la o altă universitate, în provincie.
1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a aceluiași
an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află într-o stare
sufletească foarte rea, agravată și de știrile triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate
că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a
cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și de lipsa unui pardesiu.

Mihai Eminescu în prima jumătate a anilor 1870

În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară. În 18 decembrie s-a înscris la Universitatea
din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De data
aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din
Botoșani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care și le notase să le urmeze, erau foarte variate: din
domeniul filozofiei, istoriei, economiei și dreptului.

În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe la
Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate pentru semestrul de iarnă.

În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între Maiorescu și
Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență doctoratul în filosofie pentru a fi
numit profesor la Universitatea din Iași. Ministrul Învățământului i-a trimis la Berlin suma de 100
galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial, pentru
statul român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărășia lui Ioan Slavici,
găzduit la Samson Bodnărescu.

Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a fost numit în

postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a
predat acum lecții de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. În 19 septembrie, printr-o
scrisoare adresată secretarului agenției diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat această
sarcină și de ce a luat drumul către țară. În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoștință prin Al.
Lambrior că Eminescu nu poate pleca așa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de
întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia. În 10 octombrie,
Șerban, fratele poetului, care dăduse semne de o alienație mintală, s-a internat în spital prin
intervenția agenției române din Berlin.

S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni într-o
joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor. În 28
noiembrie, agenția din Berlin a anunțat moartea lui Șerban, fratele poetului.
Reîntoarcerea în țară. Rătăciri
În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu manuscrise și
cărți vechi românești. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave.
L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de
corector și redactor al părții neoficiale la ziarul local Curierul de lași, unde numeroase rubrici
redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate ședințele Junimii. De
multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum la București, unde, prin Maiorescu,
s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.

În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, a înaintat o listă bogată
de tipărituri și manuscrise vechi pentru achiziționare, iar în 14 martie, în cadrul prelegerilor publice
ale Junimii a rostit conferința pe care a tipărit-o în Convorbiri literare din 1 august sub titlul
Influența austriacă asupra românilor din principate.

În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărți didactice alcătuită de Ion
Creangă și alții. În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în disponibilitate prin
decretul domnesc nr. 1013. În 15 iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a propus
funcția de revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său către
Ministerul Învățământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru
obiecte și cărți „sustrase”. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iași.

În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat
biblioteca lui D. Petrino, autorul broșurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere critică.
Tot în această vreme a fost înlocuit și la școală, din cauza grevei declarate de elevii unor clase. În 10
august a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia conferințelor cu
învățătorii din județul Iași. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la Școala nr. 2 din Păcurari,
Iași. În 15 august s-a stins din viată la Ipotești, mama poetului, Raluca Eminovici.

În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a școlilor din județul Vaslui, iar în 17
decembrie, judecătorul de instrucție în cazul raportului înaintat la Parchet de către D. Petrino, a
declarat că „nu este loc de urmare”. În 20 septembrie 1877, i-a comunicat lui Slavici că se simte din
ce în ce mai singur, iar în 12 octombrie a precizat, către același, că Iașii i-au devenit „nesuferiți”. În
a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacția ziarului Timpul, Eminescu a
părăsit Iașii și a venit la București, unde s-a dedicat gazetăriei.

În 6 august 1879 a murit Ștefan Micle. Văduva lui Micle a venit la București și l-a rugat să intervină
pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de căsătorie nerealizabile.
Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta Eminescu, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru și că este
bolnav trupește, dar mai mult sufletește. Din partea familiei a primit numai imputări, în special
adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziție să-l felicite măcar pe Matei Eminescu, care-
i trimisese invitație de nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai
trimite nici o colaborare. A renunțat la căsătoria proiectată cu Veronica Micle.

S-a reîntors în țară, trăind la Iași între 1874-1877. A fost director al Bibliotecii Centrale, profesor
suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iași. A
continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a
determinat să scrie și l-a introdus la Junimea. Situația lui materială era nesigură; a avut necazuri în
familie (i-au murit mai mulți frați, i-a murit și mama). S-a îndrăgostit de Veronica Micle. Mandache
Leocov sugerează că în această perioadă poetul s-ar fi atașat de un tei multisecular din Grădina
Copou, arbore ulterior devenit celebru sub numele de Teiul lui Eminescu: „Aici, la umbra teiului,
ieșenii îl întâlneau frecvent pe marele nostru poet, fie alături de Veronica Micle, fie alături de bunul
său prieten, Ion Creangă. [...] După plecarea lui la București, ieșenii au botezat acest tei Teiul lui
Eminescu”.[43]

În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef (în 1880) la
ziarul Timpul. A desfășurat o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea.
Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul etc.).

Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe rânduri
„Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în ședințele Junimii de la Titu Maiorescu.
Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este flancat de un
director și un comitet redacțional care urmau să-i tempereze avântul său polemic. Reorganizarea
redacției este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu. În 13 septembrie,
în absența poetului, probabil, se citesc „iarăși vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui
Maiorescu.

În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se citește
la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană.

Moartea
Internarea
Question book-4.svg
Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care
le conține.
Unbalanced scales.svg
Punctul de vedere neutru al acestui articol sau al acestei secțiuni este disputat.
Vă rugăm consultați părerile exprimate în pagina de discuții.
Vă rugăm nu ștergeți eticheta până la rezolvarea disputei.

Poesii - 1884
La București, în 23 iunie[Când?], pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de alienare
mintală, iar la 28 iunie, boala a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat în sanatoriul doctorului
Șuțu, cu diagnosticul de „manie acută”. Conform părerii dr. Ion Nica, exprimată în cartea
„Eminescu, structura somato-psihică” (1972), poetul suferea de psihoză maniaco-depresivă - opinie
adoptată și de criticul Nicolae Manolescu[44].

Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de fratele poetului (locotenentul),

care au cerut relații asupra bolnavului. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de 2,000
lei, au fost adăugate contribuției amicilor pentru plecarea lui Eminescu. Eminescu a fost trimis la
Viena în 20 octombrie și internat în sanatoriul de la Oberdöbling, fiind însoțit pe drum de un vechi
prieten, Alexandru Chibici Revneanu.

În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C. Popazu, din Viena,
care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la Ipotești, Gheorghe
Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să se întoarcă în
țară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință. Doctorul Obersteiner a
recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26 februarie Eminescu a
plecat în călătoria recomandată, însoțit de Chibici.

În 7 martie la Ipotești, fratele lui, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împușcare.[necesită
citare]

Eminescu a sosit la București în 27 martie, primit la gară de mai mulți amici. A plecat în 7 aprilie la
Iași, cu același însoțitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii
Centrale din Iași. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost
internat în Spitalul Sfântul Spiridon din Iași. În luna decembrie a primit vizita lui Alexandru
Vlahuță, care l-a găsit în putere creatoare, chiar binedispus.

În perioada iulie–august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând bani
pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iași. Editura Socec i-a dat 500
lei în contul volumului de poezii.
În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri șterse: a scris statele de
plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărților împrumutate și
pentru convocarea comisiei bibliotecii. În 15 martie, Albumul literar al societății studenților
universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nțelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la
bibliotecă și, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mănăstirea Neamț.

În primăvara lui 1887 Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost internat în spitalul
local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iași s-au organizat comitete de ajutorare, care au lansat
liste de subscripție publică pentru întreținerea și îngrijirea poetului. În 13 iulie a mers la Iași pentru
un consult medical. Aceștia au recomandat trimiterea pacientului la Viena și Hall în Tirol, iar în 15
iulie Eminescu a plecat înspre destinațiile recomandate, însoțit de doctorandul Grigore Focșa. În 1
septembrie s-a întors de la Hall la Botoșani, unde a stat sub îngrijirea doctorului Iszak și a surorii
sale, Henrieta. Trupa de teatru a fraților Vlădicescu, cunoscuți poetului, a dat în luna decembrie la
Botoșani, un spectacol în beneficiul bolnavului.

Eminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat în manuscris. I-
a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrală din Iași.
Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită biblioteca și manuscrisele rămase la
București. Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe biroul
Camera Deputaților o petiție din partea unui număr de cetățeni din toate părțile țării, pentru un
proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie viageră. Propunerea a fost
susținută și de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de 250 lei. Veronica Micle a
venit la Botoșani și l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la București. În 15 aprilie,
poetul s-a stabilit definitiv la București. Aici a avut un modest început de activitate literară. În 23
noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susținut de Nicolae Gane ca raportor. Legea
s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.

Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost
transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a
examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost următoarea:
“dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea
sa într-un institut”.[45][necesită sursă mai bună] În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistența
judiciară a bolnavului.

Serviciul funerar

Mormântul lui Mihai Eminescu în cimitirul Bellu din București

Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, după ce la
începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada
Plantelor nr. 9[46], București. Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri: Eminescu nu mai este.
Corpul poetului a fost expus publicului în biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit
cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat litania „Mai am un singur
dor". După slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămați
doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde Dimitrie Laurian rostește al doilea discurs funebru.
Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se
îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi ai Școala normală de institutori
din București au purtat pe umeri sicriul până la mormânt, unde a fost îngropat sub „teiul sfînt” din
cimitirul Bellu, după cum scria chiar Caragiale în necrologul În Nirvana.

George Călinescu a scris despre moartea poetului:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată,
poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau
cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele
și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.[47]”
Tudor Vianu a spus: „fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”.

Ipoteza asasinării
Noia 64 apps help index.png
Această pagină (secțiune) necesită o verificare.
De verificat: http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=1347 nu pare să susțină unele
din aserțiunile făcute
Ștergeți eticheta numai după rezolvarea problemelor.
Există o teorie a conspirației,[48][49] care pune în circulație ipoteza asasinării poetului Mihai
Eminescu. Această ipoteză susține că îmbolnăvirea sa psihică ar fi fost deliberată prin aplicarea unui
tratament bazat pe injecții cu mercur în sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu, conducând în final la
moartea poetului.[50] În acest complot se susține că ar fi participat chiar și prietenul lui, Titu
Maiorescu, fapt ce l-a făcut pe Eminescu să creadă că are „amici reci și dușmănoși”.[51] Conform
lui Theodor Codreanu, principala cauză a morții este tratamentul cu mercur aplicat de doctorul Șuțu:
„Acum nu mai încape îndoială: acela care i-a grăbit moartea lui Eminescu (psihică și fizică) a fost
doctorul Șuțu, medicul ales de Titu Maiorescu pentru a-l vindeca pe poet”.[52] Diverse personalități,
cum ar fi Xenopol, Alexandru C. Cuza, Tudor Vianu și George Călinescu „au avut gânduri
protectoare pentru poet”,[52] iar A. C. Cuza chiar a susținut că acesta nu a fost nebun.[52] Există
surse conform cărora Eminescu, datorită poziției luate prin intermediul ziarului Timpul și a
deranjării personalităților politice ale vremii, ar fi fost urmărit de serviciile de informații ale Austro-
Ungariei. Iar în acest caz, Theodor Codreanu afirmă că Eminescu „avea conștiința sechestrării sale
ilegale” și că suporta „condiția de deținut politic”.[53] În această situație, Titu Maiorescu, plecat la
Viena, îi trimite o scrisoare prin care într-un final Eminescu este trimis la Iași, dar care este
considerată „manevrarea sa până la moarte”. Iar în acest context, A. C. Cuza, un admirator al
marelui poet, afirmă: „Eminescu a fost un om pe deplin sănătos, un sfânt dezbrăcat de orice interes
egoist […] un geniu, din cele ce se nasc la câteva secole unul”.[54]

Din cauza tratamentului aplicat de doctorul Alexandru Șuțu, Eminescu moare pe 15 iunie 1889
intoxicat cu mercur.[55]

De remarcat că George Călinescu a susținut diagnosticul de sifilis într-o carte din 1932.[56] Grupul
de autori ai volumului Maladiile lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor a susținut
că Eminescu a fost diagnosticat greșit, fiind vorba de fapt de sindrom maniaco-depresiv[56] (sau
puseu de manie psihotică).[57] Eugen Simion s-a referit la ipoteza asasinării, cu ocazia lansării
volumului: „Trebuie să ai, după părerea mea, un grad imens de iresponsabilitate, ca să nu zic
nesimțire, să bănuiești, să accepți faptul că Maiorescu ar fi putut să participe la un asemenea
complot”.[56]

Personalitate

Bustul lui Mihai Eminescu din Constanța

Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care după moartea
poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie și Două note. După părerea
lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că „avea un temperament de o
excesivă neegalitate”[58]. Viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între atitudini introvertite și
extravertite.[59]

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist;
comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci
de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i;
nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru
artist, nefericită pentru om!”
Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul întregii vieți dar mai ales
după tragicul moment al declanșării bolii sale, s-a ocupat de poezia sa în două dintre articolele sale,
Direcția nouă în poezia și proza românească(1872), în care va analiza doar câteva poezii publicate în
revista Convorbiri literare până în momentul tipăririi articolului, este vorba despre Venere și
Madonă, Mortua Est, și Epigonii și va reveni ulterior după moartea poetului asupra întregului set de
poezii publicate antum în studiul Eminescu și poeziile sale, publicat la scurtă vreme după moartea sa
prematură. Dar poate documentul cel mai uman, cel mai cald este scrisoarea pe care i-o trimite în
perioada în care poetul se îngrijea de sănătate, în străinătate, într-un sanatoriu din Viena, asigurându-
l că volumul său de Poesii, editat de Socec în ediție princeps în 1883, se bucură de o bună recepție,
fiind citit atît de locuitorii mahalalei Tirchileștilor cât și de doamnele de la Curtea Reginei Carmen
Sylva, o altă admiratoare declarată a poetului, cea care a intervenit pe lîngă regele Carol I pentru a-i
fi acordată distincția „Bene merenti", refuzată totuși de poet din motive politice. În portretul pe care
i l-a făcut poetului în studiul Eminescu și poeziile sale(1889), Titu Maiorescu accentuează trăsăturile
introvertite ale lui Eminescu, care de altfel erau dominante. Maiorescu a promovat imaginea unui
visător rupt de realitate, care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la
ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă”[60].

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare
inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici
chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era
aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași
proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau
nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”
În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și așa cum își amintește
Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influența unor impulsuri inconștiente nestăpânite. Viața lui
Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite lungimi formate din avânturi alimentate de
visuri și crize datorate impactului cu realitatea. Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până
la săptămâni sau luni, în funcție de importanța întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai lungă durată
când erau legate de evenimentele care i-au marcat viața în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica
Micle, activitatea politică din timpul studenției, participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de la
Timpul. Dăm ca exemplu caracteristic acestor crize felul în care descrie el însuși accesele sale de
gelozie.[61]

„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără
cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau
eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără
împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te
urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin
nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât
închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.”
Ioan Slavici a evocat în câteva texte cu caracter memorialistic atât amintirile din perioada prieteniei
lor vieneze, cât și sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la propunerea societății
României june, din care cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor la Universitatea din Viena.

Cultura sa filosofică. Izvoarele operei eminesciene

Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII și XIX, cunoscute în literatura de
specialitate sub numele High Romanticism, Romantism înalt, poetul a asimilat viziunile poetice
occidentale, unii critici observînd malițios cum că creația sa ar aparține unui Romantism relativ
întârziat, poetul fiind ușor desincronizat față de Occident, care străbătea în acei ani tranziția către
Modernism. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului
european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i
construiască un Pantheon de voievozi, mai ales în fragmentele unor piese de teatru, neterminate,
unde-l avea drept model principal pe William Shakespeare, numit într-o poezie postumă, Cărțile,
„prieten drag al sufletului meu", nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor
depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea paradigma Modernismului, prin
Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme, bunăoară. Poetul avea o bună educație filozofică, opera
sa poetică a fost influențată de marile sisteme filozofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la
Heraclit la Platon și de marile sisteme de gândire ale Romantismului, în special de tratatul lui Arthur
Schopenhauer, Lumea ca voință și reprezentare, de idealismul lui Fichte și Schelling sau de
categoriile din tratatele lui Immanuel Kant, de altfel a lucrat o vreme la traducerea tratatului său
Critica rațiunii pure, iar la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în
filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă, sau de ideile lui Hegel.
Pentru acest înalt conținut filozofic al operei sale Constantin Noica, un cunoscut eseist și filosof
român din perioada interbelică și apoi postbelică l-a denumit pe bună dreptate omul deplin al culturii
române. Pe plan poetic sau în opera sa în proză Mihai Eminescu era influențat de mari creatori
romantici germani, de Novalis, de la care a preluat motivul „florii albastre", de Goethe sau Lenau și
de alți mari prozatori germani, de E.T.A.Hoffmann, Jean Paul etc. Eminescu era interesat și de
filosofia indiană, citise Rig-Veda în traducerea germană, iar cosmogonia din incipitul Scrisorii I a
fost preluată din acest vechi text indian, și i-a recomandat amicului său Ioan Slavici, Analectele lui
Confucius. Mai multe fragmente din cursurile de istoria filosofiei audiate la Berlin scrise în limba
germană s-au păstrat în caietele rămase de la poet și sunt studiate de specialiștii în opera sa, denumiți
în mod generic eminescologi. La Universitatea din Berlin a audiat cursuri de economie politică,
filosofie, drept, egiptologie, medicină legală etc. A fost influențat de teoria metempsihozei sau
reîncarnării, care a stat la rădăcina prozei sale neterminate Avatarii faraonului Tla, și de Cartea
Morților din mitologia egipteană, cunoștea și utiliza figuri mitologice din mai multe culturi sau
religii, din Zoroastrism, Budism, Catolicism sau Ortodoxism. În peregrinările sale a adunat o
însemnată bibliotecă de cărți vechi, în alfabet chirilic, de cărți populare, cu care dorea să alcătuiască
o chrestomație a culturii nostre străvechi, după moartea sa ele au intrat în arhiva Academiei Române
și au fost utilizate de C.Chițimia sau de Moses Gaster. Creația populară a constituit un izvor foarte
important al poeticii sale, Eminescu a scris multe poeme în metrica poeziei populare, a cules cântece
de petrecere sau basme, cărora le-a adăugat numeroase simboluri onirice sau fantastice. Luceafărul,
poemul său cel mai cunoscut, o quintesență a temelor și motivelor eminesciene, a fost inspirat de o
creație folclorică, de basmul popular „Fata în grădina de aur", publicat de Richard Kunisch, un
călător prin Țările Române, mai exact prin Oltenia, care reprodusese mai multe asemenea creații
într-o carte de-a sa de călătorie, editată în limba germană în 1861.[necesită citare]

Activitatea literară
Articol principal: Opera poetică a lui Mihai Eminescu.
Activitatea de jurnalist politic
Articol principal: Mihai Eminescu, jurnalist politic.
Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, nevoit să o practice din cauza
schimbărilor prilejuite de căderea guvernului conservator. Până atunci el fusese revizor școlar în
județele Iași și Vaslui, funcție obținută cu sprijinul ministrului conservator al învățământului, Titu
Maiorescu. Imediat după preluarea conducerii ministerului de către liberalul Chițu, Eminescu a fost
demis din funcția de revizor școlar și a lucrat ca redactor la Curierul de Iași, publicație aflată atunci
în proprietatea unui grup de junimiști. La inițiativa lui Maiorescu și Slavici, Eminescu a fost angajat
în octombrie 1877 ca redactor la cotidianul Timpul, organul oficial al conservatorilor, unde a rămas
în următorii șase ani.

Deși a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat jurnalismul ca pe o

meserie oarecare din care să-și câștige pur și simplu existența. Articolele pe care le scria au
constituit o ocazie de a face cititorilor educație politică, așa cum își propusese.

„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în
România și dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata și deplina înțelegere
a instituțiilor noastre de azi ne trebuie o generațiune ce-avem de-a o crește de-acu-nainte. Eu las
lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e
creșterea morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la ideea cea întâi,
dar la cea de a doua sufletul meu ține ca la el însuși.[62]”
Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naționalității și întărirea statului național:

„ … toate dispozițiile câte ating viața juridică și economică a nației trebuie să rezulte înainte de toate
din suprema lege a conservării naționalității și a țării, cu orice mijloc și pe orice cale, chiar dacă și
mijlocul și calea n-ar fi conforme cu civilizația și umanitarismul care azi formează masca și
pretextul sub care apusul se luptă cu toate civilizațiile rămase îndărăt sau eterogene.” [63]”
De aceea o politică eficientă putea fi realizată numai ținând seamă „de calitățile și defectele rasei
noastre, de predispozițiile ei psihologice”. Prin atitudinea sa, Eminescu nu dorea să constrângă
cetățenii de altă etnie să devină români sau să-i excludă din viața publică. Ceea ce își dorea era ca
interesul național să fie dominant, nu exclusiv. „Dar ceea ce credem, întemeiați pe vorbele
bătrânului Matei Basarab e că țara este, în linia întâia, elemental național și că e scris în cartea
veacurilor ca acest element să determine soarta și caracterul acestui stat.” [64]

Publicistica lui Eminescu acoperă perioada Războiului de Independență, a proclamării

independenței, a satisfacerii condițiilor impuse de Congresul de la Berlin pentru recunoașterea
independenței și proclamarea regatului. Pe lângă aceste mari evenimente politice și sociale el s-a
ocupat în articolele sale de toate problemele societății românești din acea vreme: răscumpărarea
căilor ferate, noua constituție și legea electorală, bugetul, înființarea Băncii Naționale, dările,
inamovibilitatea magistraților, politica externă etc. Majoritatea articolelor scrise de Eminescu fac
parte dintr-o polemică continuă dusă cu ziarele liberale și în principal cu Românul condus de C.A.
Rosetti, liberalii aflându-se atunci la guvernare.
Receptarea operei eminesciene
Opera poetică eminesciană a fost divizată de destinul poetului în două secțiuni, prima, cea antumă a
fost publicată în timpul vieții poetului de Titu Maiorescu la editura Socec, cu puțin timp înainte ca
mintea acestuia să se întunece în 1880. Cea mai mare parte a creației sale a rămas în manuscris,
predate de Titu Maiorescu Bibliotecii Academiei Române, unde au fost folosite inițial de
Perpessicius pentru ediția critică, inițiată în 1939 la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al II-
lea, și finalizată abia în anul 2000. Manuscrisele au rămas multă vreme nefolosite, criticii au
considerat că ele conțin bruioane sau simple schițe ale operelor neterminate, din acest motiv Titu
Maiorescu nici nu și-a pus problema posibilei lor editări. Criticul literar care le-a pus într-o lumină
cu totul specială a fost George Călinescu, cel care își va susține doctoratul în literatură pornind de la
nuvela postumă Avatarii faraonului Tla și care va recompune imaginea întregii opere în magistrala
sa monografie Opera lui Mihai Eminescu, un studiu în patru volume, editat inițial la Editura
Fundațiilor Regale Regele Carol al II-lea pentru Literatură și Artă, în perioada 1934-1936.

După schimbarea de regim politic din 1947 poezia lui Mihai Eminescu a fost grav cenzurată, în
manualele școlare au pătruns doar câteva texte, printre ele poezia „Împărat și proletar", iar poezia lui
a fost redusă la o suprafață foarte mică și înlocuită de poetica poeziei proletcultiste, specifică acelei
epoci de tristă amintire. Exegeza eminesciană a revenit la nivelul ei abia după 1965 prin câteva
momente semnificative, trebuind menționate în acest context studiile unor eminescologi ca Ion
Negoițescu, Rosa del Conte, Ioana Em. Petrescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Petru Creția, Ilina
Gregori care s-au adăugat canonului eminescologiei interbelice, la care și-au adus contribuția mari
critici sau stilisticieni literari cum ar fi Tudor Vianu, Perpessicius, Dumitru Caracostea etc.

Un moment semnificativ al contestării poetului de către un grup de critici literari consacrați, din care
făceau parte Nicolae Manolescu, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu, un politolog - profesorul de
științe politice Cristian Preda, dar și de un număr de tineri scriitori, și anume de cel care coordonase
numărul, redactorul Cezar Paul-Bădescu, Răzvan Rădulescu, T.O.Bobe, studentul Marius Chivu, l-a
constituit numărul 265 din 1998 al revistei „Dilema", care a stârnit o reacție foarte puternică a lumii
culturale românești dar și a jurnaliștilor de la diverse publicații, toate aceste reacții fiind adunate de
Cezar Paul-Bădescu într-o antologie intitulată „Cazul Eminescu". Acesta a selectat numai reacțiile
emoționale și a trecut cu vederea pe cele avizate care veneau din partea unor eminescologi ca Ilina
Gregori, Eugen Simion, Ștefan Cazimir etc.

"În universul operei, proza se arată ca o densă complementaritate de idei și imagini a poeziei, pe
care, în numeroase feluri, o duce mai departe și o explică. Ne întrebăm adesea cum s-ar înțelege
structura roului titanic ori demonic din poezia eminesciană dacă n-ar interveni paginile cu motivări
ample și coerente adânc din Geniu pustiu ori Sărmanul Dionis? Sau cum s-ar pătrunde în lupta
eroului cu categoriile de spațiu și timp fără elucidările filosofice din Sărmanul Dionis? Trecerile de
la o ipostază filosofică la alta, modificările în concepția despre lume și erou a poetului, raportul
dintre gândul filosofic și ideea mito-poetică sau imagine se limpezesc numai luminate de proză, care
oferă adesea și valori estetice de mâna întâi.” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu–cultură și
creație)

Traduceri
Primul traducător al lui Mihai Eminescu a fost scriitorul maghiar József Sándor, care a publicat în
anul 1885 traducerea poeziei Atât de fragedă..., sub titlul Cseresznyefa fehér virága (Floare albă de
cireș). Al doilea traducător al unei opere eminesciene a fost preotul greco-catolic Laurențiu Bran,
care a publicat de asemenea traducerea în limba maghiară a unor poezii ale lui Mihai Eminescu în
anul 1889.[65]

Mihai Eminescu în conștiința publică

În muzică
Vezi și: Listă de compoziții pe versurile lui Mihai Eminescu.
Teatru și film
Eminescu, Veronica, Creangă. Film de Octav Minar, 1914, casa de filme Pathé, imaginea: Victor de
Bon. Loc de depozitare actual: Arhiva Națională de Filme. Durata 23'. Prima parte: docudramă, a
doua parte: poem cinematografic, cu poeme recitate pe imagini exotice (Italia, Egipt).

Geniu sublim (Eminescu), scenariu de film, scris în 1966 de scriitorul Cristian Petru Bălan și
achiziționat oficial de Centrul Cinematografic București, secția scenarii film, în 1967. După
emigrarea autorului în America, scenariul a fost publicat în 1996, la editura Western Publishing din
Chicago, câteva exemplare existând și în România (Biblioteca Academiei Române, Biblioteca
Centrală Universitară din București ș.a.).

În anul 1986, revenit în RSS Moldovenească, regizorul Emil Loteanu a regizat filmul artistic de
televiziune Luceafărul, despre viața și creația poetului Mihai Eminescu.

Filatelie

Marcă poștală românească (1958)

Serviciile poștale din Republica Populară Romînă au emis în 1958 o serie filatelică pe care erau
gravate portrete ale diferitelor personalități, între care Mihai Eminescu, reprezentat pe o marcă
poștală cu valoarea nominală de 55 de bani. (Era una dintre cele mai curente mărci poștale în epocă,
fiind folosită pentru francarea unei scrisori simple). Machetele acestei serii de mărci poștale au fost
realizate de gravorul Șerban Zainea.
Marcă poștală din Republica Moldova (1996)
Serviciile poștale din Republica Moldova au pus în circulație, în 1996 o marcă poștală, pe care este
gravat portretul lui Mihai Eminescu; marca poștală are valoarea nominală de 0,10 lei moldovenești.
Totodată a fost emisă și colița nr. 9, care are reprezentat arborele genealogic al lui Eminescu;
valoarea nominală a coliței este de 1,40 lei moldovenești.
În 1999 serviciile poștale din Republica Moldova au emis o marcă poștală care reprezintă Medalia
„Mihai Eminescu”, cu valoarea nominală de 90 de bani moldovenești.
Cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la nașterea poetului, în anul 2000 a fost emisă, de către
serviciile poștale ale Republicii Moldova, colița nr. 21: Mihai Eminescu – 150 de ani de la naștere.
Notafilie

Portretul lui Mihai Eminescu pe o bancnotă cu valoarea nominală de 500 de lei (RON), emisă de
Banca Națională a României în 2005 (avers)
Banca Națională a României a pus în circulație mai multe emisiuni de bancnote, pe care a fost gravat
portretul lui Mihai Eminescu:
bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1991;
bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1993;
bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1998;
bancnota cu valoare nominală de 500 de lei (RON), în 2005.
Numismatică

Monedă cu valoarea nominală de 1 rublă, emisă de Uniunea Sovietică, în 1989, pentru a celebra
centenarul Eminescu[66] (revers).
Pe o monedă comemorativă, cu valoarea nominală de 1 rublă, emisă de Uniunea Sovietică, în 1989,
a fost gravat chipul lui Mihai Eminescu.[66][67] Moneda, pusă în circulație pe 26 decembrie 1989,
pentru a celebra centenarul Eminescu, a fost bătută la monetăria din Leningrad (azi: Sankt
Petersburg), cu un tiraj de 2 milioane de exemplare, dintre care 500 de exemplare de calitate proof
sau BU. De remarcat că prenumele poetului este scris Mihail și nu Mihai, variantă recunoscută de
către eminescologi.[67]
În anul 2000 Banca Națională a Moldovei a emis o monedă de argint, de calitate proof, care are
gravată efigia lui Mihai Eminescu.
La 8 ianuarie 2016 Banca Națională a României, pentru a sărbători 150 de ani de la debutul lui
Mihai Eminescu în revista Familia, a pus în circulație, în atenția colecționarilor, o monedă de argint
cu titlul de 999‰, având valoarea nominală de 10 lei. Moneda este rotundă, are diametrul de 37
mm, greutatea de 31,103 g, având cantul zimțat. Întreaga emisiune de 200 de exemplare este de
calitate proof.[68]
Clădiri
Pe meleagurile copilăriei lui Mihai Eminescu, în satul Ipotești, județul Botoșani, se află singura
biserică din Europa închinată unui scriitor. A fost ridicată de Nicolae Iorga în memoria lui Eminescu
și are o pictură ieșită din comun.[69][70]

Portrete
În urma lui Mihai Eminescu au rămas patru portrete fotografice. Primul, realizat la Viena în 1869,
cel mai cunoscut și pe baza căruia s-a construit și mitul geniului, se pare că e un portret neretușat al
unui fotograf austriac. Mai sunt alte trei portrete retușate, unul din 1878, realizat de Frantz Dushek
la București, unul din 1884-1885, realizat de Nestor Heck la Iași, altul cu Eminescu , de Jean Bielig,
realizat in 1887, și după acesta s-a făcut o litografie de către Th. Mayerhofer. Se pare că pe acesta
din urmă l-a rupt Titu Maiorescu atunci când i-a fost arătat.[71]

Ion Creanga
Ion Creangă (n. 1 martie sau 10 iunie 1837, Humulești; d. 31 decembrie 1889, Iași) a fost un scriitor
român. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este
considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice
Amintiri din copilărie
Biografie

Bojdeuca lui Ion Creangă din Iaşi

Data nașterii lui Creangă este incertă. El însuși afirmă în Fragment de biografie că s-ar fi născut la 1
martie 1837.[5] O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei mitrici (condici) de
nou-născuți din Humulești, publicată de Gh. Ungureanu.[6]

Creangă a mai avut încă șapte frați și surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile și Petre.
Ultimii trei au murit în copilărie, iar Zahei, Maria și Ileana în 1919.[7]

Tinerețea lui Creangă este bine cunoscută publicului larg prin prisma operei sale capitale Amintiri
din copilărie. În 1847 începe școala de pe lângă biserica din satul natal. Fiu de țăran, este pregătit
mai întâi de dascălul din sat, după care mama sa îl încredințează bunicului matern ("tatăl mamei,
bunicu-meu David Creangă din Pipirig"), David Creangă, care-l duce pe valea Bistriței, la Broșteni,
unde continuă școala.[6] În 1853 este înscris la Școala Domnească de la Târgu Neamț sub numele
Ștefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu (Popa Duhu). După dorința
mamei, care voia să-l facă preot, este înscris la Școala catihetică din Fălticeni ("fabrica de popi").
Aici apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieții. După desființarea
școlii din Fălticeni, este silit să plece la Iași, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic
"Veniamin Costachi" de la Socola.[6]

S-a despărțit cu greu de viața țărănească, după cum mărturisește în Amintiri:

„Dragi mi-erau tata și mama, frații și surorile și băieții satului, tovarășii mei de copilărie, cu cari,
iarna, în zilele geroase, mă desfătam pe gheață și la săniuș, iar vara în zile frumoase de sărbători,
cântând și chiuind, cutreieram dumbrăvile și luncile umbroase, țarinele cu holdele, câmpul cu florile
și mândrele dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereții! Asemenea,
dragi mi-erau șezătorile, clăcile, horile și toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare
însuflețire.”
Din 1855 până în 1859 urmează cursurile seminarului, iar apoi, luându-și atestatul, revine în satul
natal. Se însoară mai târziu la Iași cu Ileana, fiica preotului Ioan Grigoriu de la biserica Patruzeci de
sfinți din Iași, devenind diacon al acesteia (26 decembrie 1859).

Literatura română
Pe categorii
Istoria literaturii române
Evul mediu
Secolul 16 - Secolul 17
Secolul 18 - Secolul 19
Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura română

Umanism - Clasicism
Romantism - Realism
Parnasianism - Simbolism
Naturalism - Modernism
Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism
Suprarealism - Proletcultism
Neomodernism - Postmodernism
Scriitori români
Listă de autori de limbă română
Scriitori după genuri abordate
Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru)
Poeți - Eseiști
Nuveliști - Proză scurtă
Literatură pentru copii

Portal România
Portal Literatură
Proiectul literatură
v•d•m
La 19 decembrie 1860 se naște fiul său Constantin.

În 1864, Creangă intră la Școala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi, unde l-a avut profesor pe
Titu Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult și l-a numit învățător la Școala primară nr. 1 din Iași.

După ce timp de 12 ani este dascăl și diacon la diferite biserici din Iași, este exclus definitiv din
rândurile clerului (10 octombrie 1872), deoarece și-a părăsit nevasta, a tras cu pușca în ciorile care
murdăreau Biserica Golia și s-a tuns ca un mirean, lucruri considerate incompatibile cu statutul de
diacon. (În 1993, el a fost reprimit post-mortem în rândurile clerului.) [8] Ca urmare a excluderii din
cler, ministrul Tell îl destituie și din postul de institutor, însă venirea lui Titu Maiorescu la minister
contribuie la renumirea sa pe acest post. A colaborat la elaborarea a patru manuale școlare, între care
și un „Abecedar” (1868).

În 1873 se încheie procesul său de divorț, copilul său de 12 ani fiindu-i dat în îngrijire. A căutat o
casă în care să se mute, alegând o locuință în mahalaua Țicău (bojdeuca).

În 1875, îl cunoaște pe Mihai Eminescu, atunci revizor școlar la Iași și Vaslui, cu care se
împrietenește. Între 1875 și 1883, la îndemnul poetului, scrie cele mai importante opere ale sale.
Între 1883 și 1889 a fost bolnav de epilepsie[6] și a suferit foarte mult la aflarea bolii și apoi a
decesului lui Eminescu, și al Veronicăi Micle.

Ion Creangă moare pe data de 31 decembrie 1889, în casa sa din cartierul Țicău. Este înmormântat
la 2 ianuarie 1890 la cimitirul Eternitatea din Iași.

Basme

Imaginea lui Ion Creangă pe o marcă poştală din Republica Moldova

În primul volum postum sunt publicate basmele. Culese din gura poporului de către un povestitor
care însuși crescuse în mijlocul lumii din sate, ele au un farmec deosebit, au expresiuni, construcții
și gândiri ciudate care se vor personifica în Ivan Turbincă. În aceasta din urmă regăsim tema din
Toderică, povestirea lui Costache Negruzzi. Aici Dumnezeu blagoslovește turbinca lui Ivan ca să
intre într-însa cine o vrea Ivan și fără voia lui să nu poată ieși.

A doua categorie de lucrări a lui Creangă o formează anecdotele, povestiri cu dezvoltări lungi, cu o
intrigă bine condusă și cu subiecte cel mai adesea din istoria contemporană lui. În "Cinci pâini"
aflăm o satiră la adresa judecătorilor și avocaților, pe care îi numește "ciorogari, porecliți și
apărători"; această povestire demonstreză că, pe lângă umor, Creangă se pricepea si la matematică.
În două povestiri de acest tip aflăm despre o persoană istorică interesantă. Ion Roată, unul dintre
deputații țărani în divanul ad-hoc. Cea intitulată "Ion Roată și Unirea" este o glumă cu multă finețe
satirică la adresa stratului conducător al țării, care nu voiește a recunoaște drepturile țărănimii.

Pe când se discutau punctele programului partidului unionist prin toate cercurile sociale din
Moldova, mai mulți boieri, membri ai partidului, cheamă pe deputații țărani ca să le explice
programa și în special chestiunea „Unirii”. Toți țăranii păreau convinși de argumentele boierilor
afară de Moș Ion Roată.

În cele din urmă unul din boieri îl invită să ridice singur o piatră mare ce se afla în grădină.
Neputând s-o facă singur, Roată e ajutat de ceilalți țărani. "Acum ai înțeles", întreabă boierul. Roată
răspunde: Am înțeles așa, că până acum noi țăranii am dus fiecare câte o piatră mai mare sau mai
mică pe umere, însă acum suntem chemați a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele
noastre.

Prima parte a operei lui Creangă o formează precum am vazut, mai mult reproducerea producțiunilor
poporane. Ne-am înșela însă dacă l-am socoti ca un culegător de folclor: trebuie să-l privim ca pe
unul ce a trăit la țară, a supt oarecum sucul acestei literaturi poporane și apoi a dat drum liber
fanteziei sale. De aceea basmele și poveștile lui, deși înfățișează în mod admirabil spiritul poporului
de la țară, pun însă în evidență însușirile lui literare proprii.

O altă față, mai puțin cunoscută, a lui Creangă este cea a poveștilor licențioase: Povestea poveștilor.

Amintiri din copilărie

Amintirile din copilărie reprezintă partea cea mai personală a operei lui Creangă. Acestea i-au
stabilit reputația de mare prozator. Într-adevăr, alcătuirea meșteșugită a frazei, în care se vede totuși
tonul poporan, - scoaterea la iveală a multor provincialisme cu o putere de expresie deosebită,
vivacitatea narațiunii și sinceritatea cu care povestește cele mai intime detalii ale vieții lui de copil,
toate acestea fac din opera lui Creangă una din cele mai însemnate opere ale literaturii române.

Opera
Povești
Capra cu trei iezi (1875)
Dănilă Prepeleac (1876)
Fata babei și fata moșneagului (1877)
Făt Frumos, fiul iepei (1877)
Povestea lui Harap-Alb (1877)
Ivan Turbincă (1878)
Povestea lui Ionică cel prost (1877)
Povestea lui Stan-Pățitul (1877)
Povestea porcului (1876)
Povestea poveștilor (1877-1878)
Povestea unui om leneș (1878)
Punguța cu doi bani (1875)
Soacra cu trei nurori (1875)
Povestiri
Acul și barosul (1874)
Cinci pâini (1883)
Inul și cămeșa (1874)
Ion Roată și Cuza-Vodă (1882)
Moș Ion Roată și Unirea (1880)
Păcală (1880)
Prostia omenească (1874)
Ursul păcălit de vulpe (1880)

Nuvele
Moș Nichifor Coțcariul (1877)
Popa Duhul (1879)
Romane autobiografice
Amintiri din copilărie (1879)
Fragment de autobiografie
Scrisori
Scrisori de familie
Către Gheorghe Creangă
Către Zaheiul Creangă
Către Ecaterina Vartic
Către Elena Creangă-Chiței
Scrisori către prieteni
Către Mihai Eminescu
Către Vasile Conta
Către Alexandru C. Cuza
Către Nicolae Gane
Către Mihail Kogălniceanu
Către Titu Maiorescu
Către Iacob Negruzzi
Către Ioan Slavici
Către Victor Zaharovschi
Aprecieri critice
Bustul lui Ion Creangă din Suceava
Basmul ține de ciclul încercărilor grele, în care eroul trebuie să îndeplinească isprăvi extraordinare a
căror realizare devine posibilă cu ajutorul unor însoțitori năzdrăvani sau al unor animale
recunoscătoare. [9]

Urmași
Ion Creangă a avut un băiat, Constantin. Acesta (fost ofițer de carieră) avea să se căsătorească
(1886) cu Olga Pătru, fiica unui comerciant din Brăila. Cei doi au avut patru copii, Laetitia, Horia,
Silvia si Ion (Ionel). Cei doi nepoți ai lui Creangă, Horia Creangă și Ion Creangă, aveau sa devină
arhitecți renumiți ai perioadei interbelice.[10]

Traduceri în limbi străine

Traduceri în limba franceză
Ion Creangă, Oeuvres choisies: Souvenirs d'enfance, Contes, Récits, traduction des Contes et des
Récits par Elena Vianu, illustrations par A. Demian, Editions „Le Livre”, Bucarest, 1955
Ion Creangă, Opere - Œuvres, Editura Meridiane, București, 1963, Editions «Meridiane», Bucarest,
1963, Ediție, prefață și glosar de George Călinescu, traduceri de Yves Augé (Souvenirs d'enfance) și
Elena Vianu (Contes); traducerile au fost îngrijite de Simone Roland.
reeditare: Ion Creangă, Opere. Œuvres. Traducere de Yves Augé și Elena Vianu, București,
Meridiane, 1965.
Note
^ documente.bcucluj.ro: Revista Luceafărul, anul 9, nr. 1, 1909, pag. 4
^ a b Babelio, accesat în 9 octombrie 2017
^ Autoritatea BnF, accesat în 10 octombrie 2015
^ Autoritatea BnF, accesat în 10 octombrie 2015
^ "Sunt născut la 1 martie 1837 în satul din Humulești, județul Neamțului, Plasa de Sus, din părinți
români: Ștefan a lui Petrea Ciubotariul din Humulești și soția sa Smaranda, născută David Creangă,
din satul Pipirig, județul Neamțului...
^ a b c d Boris Crăciun, Istoria ilustrată a literaturii române.
^ Biografia lui Ion Creangă pe ici.ro
^ http://www.ici.ro/romania/ro/cultura/l_creanga.html scurtă biografie
^ Jean Boutière, Viața și opera lui Ion Creangă, Ed. Junimea, 1976, p. 154
^ Horia Creangă - crezul simplității at cotidianul.ro
Bibliografie
G. Călinescu, Istoria literaturii române dela origini până în prezent de [...], București, Fundația
Regală pentru Literatură și Artă, 1941
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Ediția a II-a, revăzută și
adăugită, Ediție și prefață de Al. Piru, Editura Minerva, București - 1982.
George Călinescu, Ion Creangă (Viața și opera), Prefața de Eugen Simion, Editura pentru literatură,
București, 1966
George Călinescu, Ion Creangă (Viața și opera), Editura Minerva, București, 1972.
George Călinescu, Ion Creangă (Viața și opera), Colecția „Biblioteca Eminescu". Editura Eminescu,
București, 1975.
Mircea A. Diaconu - Ion Creangă - Nonconformism și gratuitate, Editura Dacia, Colecția
Discobolul, 2002, 204 p. ISBN 973-35-1510-8
Jean Boutière, Viața și opera lui Ion Creangă, Editura Junimea, 1976
Mircea Moț, Ion Creangă și impactul cu cititorul, Editura Paralela 45
Dan Grădinaru, Creangă. Monografie, Editura Allfa, 2002
Ion Creangă, "Opere. Ediție critică", coord. Daniel Corbu, Editura Princeps Edit, Iași, 2006
Lectură suplimentară
Dan Grădinaru - Creangă, monografie, Editura Alfa, 2002 (v. și comentarii despre această lucrare în:
Luminița Marcu, „O monografie spectaculoasă”, România literară, nr. 21, 2002)
Mircea A. Diaconu - Ion Creangă - Nonconformism și gratuitate, Editura Dacia, Colecția
Discobolul, 2002, 204 p. ISBN 973-35-1510-8
George Călinescu- Viața lui Ion Creangă, 1938
G. I. Tohăneanu, Stilul artistic al lui Ion Creangă, Editura științifică, București, 1969.

Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri (n. 21 iulie S.N. 2 august 1821, undeva în ținutul Bacăului,
Moldova — d. 22 august S.N. 3 septembrie 1890, Mircești, județul Roman, România)
a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al
Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în
România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul
întregului secol al XIX-lea.
Biografie
Primii ani
Vasile Alecsandri a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri și al Elenei Alecsandri, născută Cozoni. După
unii cercetători, anul nașterii ar putea fi 1821, 1819 sau chiar 1818. Locul nașterii sale este incert, deoarece
nașterea s-a petrecut în timpul refugiului familiei Alecsandri în munți din calea armatei lui Alexandru
Ipsilanti. Se consideră că s-a născut undeva pe raza județului Bacău. A avut un frate, Iancu Alecsandri și o
soră, Catinca Alecsandri, căsătorită cu Constantin Rolla, boier și om politic român, militant înfocat pentru
Unirea Principatelor Române (1859) și ministru în mai multe rânduri în guvernele Moldovei.

Alecsandri și-a petrecut copilăria la Iași și la Mircești, unde tatăl său avea o moșie și unde a revenit pe
întreaga durată a vieții sale să-și găsească liniștea. A început învățătura cu un dascăl grec, apoi cu dascălul
maramureșean Gherman Vida.

Între anii 1828 și 1834, s-a deschis la Iași pensionul lui Victor Cuenim. Spătarul Alecsandri l-a înscris pe fiul
său la pensionul francez, unde a studiat alături de Mihail Kogălniceanu și de Matei Millo, actorul de care l-a
legat o mare prietenie și admirație și pentru care a scris Chirițele și o mare parte din Cânticelele comice.

Anii de formare

Vornicul Alecsandri, Vasile și Iancu

În anul 1834, împreună cu alți tineri boieri moldoveni, printre care viitorul domn Al. I. Cuza și pictorul Ion
Negulici, a fost trimis la studii la Paris, unde și-a dat bacalaureatul în anul 1835. În 1837 s-a pregătit pentru
un bacalaureat în științe, urmând cursurile Facultății de Inginerie, pe care nu a terminat-o.

În 1838 apar primele încercări literare în limba franceză: Zunarilla, Marie, Les brigands, Le petit rameau,
Serata. În anul următor s-a întors în țară și a ocupat un post în administrație până în 1846. Împreună cu
Costache Negruzzi a făcut o călătorie în Italia, care a devenit motiv de inspirație pentru nuvela romantică
Buchetiera de la Florența.

În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi a luat conducerea teatrului din Iași și și-a
început activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai constante succese. Opera sa dramatică însumează circa
2000 de pagini, rămânând cel mai rezistent compartiment al activității sale literare și va constitui baza solidă
pe care se va dezvolta dramaturgia românească în principalele sale direcții tehnice: comedia străină și drama
istorică. În noiembrie s-a jucat Farmazonul din Hârlău iar în februarie 1841, Cinovnicul și modista, ambele
preluate după piese străine.

Din 1842 datează importanta sa călătorie în munții Moldovei, în urma căreia descoperă valoarea artistică a
poeziei populare. Scrie primele sale poezii în limba română pe care le va grupa mai târziu în ciclul Doine și
care sunt foarte strâns legate de modelul popular din care au luat naștere.
În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Ion Ghica scoate săptămânalul Propășirea, în care poetul va
publica versuri ce vor fi incluse în ciclul Doine și lăcrimioare, iar în 11 ianuarie se reprezintă piesa Iorgu de
la Sadagura, comedie de rezistență în dramaturgia scriitorului.

În 1845 cu ocazia seratelor literare de la Mânjina o cunoaște pe Elena, sora prietenului Costache Negri, de
care se îndrăgostește și căreia, după moartea timpurie din 1847 (la doar 2 ani după ce a cunoscut-o), îi dedică
poezia Steluța și apoi întreg ciclul de poezii Lăcrămioare.

Exilul
Vasile Alecsandri a fost unul dintre fruntașii Revoluției de la 1848. Mișcarea revoluționară din Moldova a
avut un caracter pașnic (fiind denumită în epocă „revolta poeților”). La 27 martie 1848, la o întrunire a
tinerilor revoluționari moldoveni care a avut loc la hotelul Petersburg din Iași, a fost adoptată o petiție în 16
puncte adresată domnitorului Mihail Sturdza, petiție redactată de catre Vasile Alecsandri.

După înfrângerea mișcării pașoptiste Vasile Alecsandri este exilat. După ce călătorește prin Austria și
Germania se stabilește la Paris, unde se întâlnește cu alți militanți pașoptiști munteni; din perioada exilului
datează poeziile Adio Moldovei și Sentinela română.

În mai 1849 pleacă, împreună cu ceilalți exilați, la Brașov, apoi în Bucovina, iar în toamna aceluiași an, la
Paris.

Scrie primele „cântecele comice” (Șoldan Viteazul, Mama Anghelușa) și câteva scenete comice și muzicale.
Se întoarce în țară în luna decembrie.

Anii de maturitate
Nicolae Bălcescu, prietenul lui Vasile Alecsandri, moare la Palermo în 1852. Între anii 1852-1853,
Alecsandri rămâne pentru mai multă vreme în Franța. În vara anului 1853, pornește spre sudul Franței, într-o
călătorie spre Pirinei, Marsilia, Gibraltar, Tanger, Africa, Madrid, o călătorie care va lăsa urme în creația sa
poetică, în gustul pentru exoticul mauro-hispanic.

În 1855 s-a îndrăgostit de Paulina Lucasievici, cu care a avut o fată, Maria, în noiembrie 1857. S-au căsătorit
nouăsprezece ani mai târziu, pe 3 octombrie 1876. Din 1860 se stabilește la Mircești, unde rămâne până la
sfârșitul vieții, chiar dacă lungi perioade de timp a fost plecat din țară în misiuni diplomatice.

Vasile Alecsandri și Ion Ghica la Istanbul în 1855

În 1882 este ales președinte al secției de literatură a Academiei. Călătorește în Franța pentru a primi premiul
oferit de felibri; este sărbătorit la Montpellier. Îl vizitează pe ambasadorul României la Londra, prietenul său
Ion Ghica. Pleacă la Paris în 1885, ca ministru al României în Franța. În 1889, primește vizita poeților
francezi Sully Prudhomme și Leconte de Lisle.

Vasile Alecsandri s-a stins din viață la 22 august 1890, după o lungă suferință, fiind înmormântat cu toate
onorurile la conacul său de la Mircești.

Activitate culturală
A fost unul dintre fruntașii mișcării revoluționare din Moldova, redactând împreună cu Kogălniceanu și C.
Negri Dorințele partidei naționale din Moldova, principalul manifest al revoluționarilor moldoveni.

În 1854 - Apare sub conducerea sa România literară, revistă la care au colaborat moldovenii C. Negruzzi, M.
Kogălniceanu, Al. Russo, dar și muntenii Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Al. Odobescu.

În 1859 - Este numit de domnitorul Al. I. Cuza ministru al afacerilor externe; va fi trimis în Franța, Anglia și
Piemont pentru a pleda în scopul recunoașterii Unirii.

Primește Premiul Academiei pentru Literatură în 1881.

Alecsandri și Junimea
În 1863 ia naștere la Iași societatea Junimea, al cărui membru onorific a fost până la sfârșitul vieții. În anul
1867 este ales membru al Societății literare române, devenită Academia Română.

Cu ocazia serbărilor de la Putna din 1871, poetul trimite două cântece care au însuflețit marea masă de
oameni: Imn lui Ștefan cel Mare și Imn religios cântat la serbarea junimei academice române. În același an
Titu Maiorescu publică în Convorbiri literare studiul Direcția nouă în poezia și proza românească în care
spune: „În fruntea noii mișcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în
generația trecută, poetul <Doinelor și lăcrimioarelor>, culegătorul cântecelor populare păruse a-și fi terminat
chemarea literară (...). Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele, ce o petrecuse în izolare la
Mircești, și iernei mult mai grele ce o petrecuse izolat în literatura țării, poetul nostru reînviat ne surprinse cu
publicarea Pastelurilor ... “

Opera. Evoluție și tendințe

Vasile Alecsandri tipărit pe un timbru poștal

În 1843 apare, în Albina Românească, Tatarul, prima poezie care va face parte din ciclul Doine și
lăcrămioare. Tot acum scrie poeziile Baba Cloanța, Strunga, Doina, Hora, Crai nou. În 1848 scrie poezia
Către români, intitulată mai târziu Deșteptarea României.
În 1850, după o absență de aproape doi ani, Vasile Alecsandri se întoarce în țară; publică în revista Bucovina
poeziile populare Toma Alimoș, Blestemul, Șerb sărac, Mioara, Mihu Copilul. Începe sa lucreze la ciclul
Chirițelor cu Chirița în Iași. Aceasta va fi urmată de Chirița în provincie (1852), Chirița în voiagiu (1864) și
Chirița în balon (1874). La Teatrul Național se joacă Chirița în Iași sau Două fete ș-o neneacă.

În 1852 apare volumul Poezii poporale. Balade (Cântice bătrânești). Adunate și îndreptate de d. V.
Alecsandri. Tipărește primul volum de teatru Repertoriul dramatic, care conține piesele Iorgu de la Sadagura,
Iașii în carnaval, Peatra din casă, Chirița la Iași, Chirița în provincie. În 1853 apare volumul Poezii poporale.
Balade adunate și îndreptate de V. Alecsandri, partea a II-a. Publică la Paris primul volum de poezii
originale: Doine și lăcrimioare. În 1856 apare în Steaua Dunării, revista lui Kogălniceanu, poezia Hora Unirii.

În 1874 publică Boieri și ciocoi, una dintre cele mai importante comedii, o frescă socială de dimensiuni
considerabile. Tot în Convorbiri literare publică nuvela Călătorie în Africa. În 1875 se editează Opere
complete, cuprinzând Poezii (I-III) și Teatru (IV). În 1876 se publică volumul Proza. În 1877, odată cu poezia
Balcanul și Carpatul începe seria Ostașilor noștri. În 1878 apare volumul Ostașii noștri, închinat eroismului
românilor în războiul din 1877. În 1881 apare ultimul volum din Opere complete, care cuprinde ciclurile
Legende nouă și Ostașii noștri. Tot în anul 1881, cu prilejul încoronării regelui Carol I, Vasile Alecsandri a
scris textul „Imnului regal român”.

În evoluția artistică a lui Alecsandri se pot distinge cel puțin trei momente, trei vârste aflate în deplină
corelație cu epoca plină de transformări prin care trece societatea românească a acelor timpuri.

Debutul său stă sub semnul unui romantism tipic, entuziast, liric (Buchetiera de la Florența, Doine și
lăcrimioare) dar și al unei necruțătoare critici a ridicolului social în piesa Iorgu de la Sadagura sau în ciclul
"Chirițelor". Acest romantism tipic, caracteristic literaturii române din perioada pașoptistă, are în literatura lui
Alecsandri cea mai înaltă măsură în Balta albă și în Deșteptarea României și, de cele mai multe ori se
prelungește prin unele texte până după Unire.

O a doua etapă, așa-zisă de limpezire, de obiectivare a viziunii și a mijloacelor artistice, se poate observa
începând cu prozele călătoriei în Africa și terminând cu expresia artistică matură din pasteluri și din unele
legende.

Cea de-a treia etapă îl face să revină spre teatru, cu o viziune în general romantică, viziune filtrată însă printr-
un echilibru al sentimentelor, printr-o seninătate a înțelegerii care îl apropie de clasicism. Epoca în care
trăiește Alecsandri este fundamental romantică, dar fără îndoială că a vorbi despre clasicism și romantism la
modul concret (implicând așadar o conștiință și practică concretă), e o aventură la fel de mare ca aceea de a
descoperi marile curente europene într-o literatură cu altă evoluție culturală și istorică decât cele din vestul
Europei.
După 1840, când psihologia romantică pătrunde mai adânc, poetul începe să sufere de ceea ce s-a numit
<<sentimentul incomplenitudinii, dar, în aceeași măsură, suferă de teama de dezordine în lumea fizică și
morală. Haosul îi provoacă viziuni negre. Lângă senzația de axfisie și dorința de expansiune stă, mereu, un
treaz sentiment al ordinei, stă voință (la Grigore Alexandrescu, Heliade, mai ales) de a împăca elementele în
<<sfadă>>.[8]

Marile convulsii istorice modelate de marile modele culturale imprimă începuturilor poeziei românești o
configurație dialogică. Pe de-o parte revolta și idealurile, transfigurate în așa zisele universuri compensative:
revoltă, erotică, sentimente ale individualului raportat la lume, tipic romantice, construite pe marile modele
ale literaturii occidentale (Lamartine, Victor Hugo etc), iar pe de altă parte tentația de a imprima acestei
mișcări de emancipare o ordine, o coerență, care nu putea fi găsită decât în marile modele ale literaturii
clasice, adică în încercarea de a obiectiva viziunea și mijloacele artistice, inițial, iar mai apoi în luciditatea
interogării lumii, în gustul contrastelor tragice născute de interacțiunea dintre epoci, de ruptura dintre ele.

Pastelurile

Alecsandri la bătrânețe
Alecsandri începe să publice pasteluri în 1868, în diverse numere ale Convorbirilor literare.

Astfel de încercare de obiectivare a viziunii sunt pastelurile lui Alecsandri. Pastelul este o specie a genului
liric cunoscută - în această formă - numai în literatura română, creată și dusă la celebritate de Alecsandri
însuși, într-un ciclu de versuri care i-a dat numele: "Pasteluri", publicate în revista Convorbiri literare, în cea
mai mare parte între 1868 și 1869.

Pastelul preia de la poezia descriptivă a primilor romantici nu numai ideea corespondenței dintre sentiment și
tabloul de natură, ci și pe aceea a privirii unui peisaj sub unghiul mișcător al marilor cicluri naturale, al
anotimpurilor, care îl luminează și-l însuflețesc mereu de altă viață, în alte nuanțe; pe de altă parte, supune
descrierea unui proces de obiectivare caracteristic poeziei post romantice, încercând să o apropie de
trăsăturile unei opere plastice. Pastelul este mai degrabă un tablou realizat cu ajutorul limbajului (la origine
pastelul însemna un desen în creion moale, ușor colorat). Acest tip de poezie manifestă preocupare pentru
satisfacerea unor exigențe specifice: compoziție, colorit, echilibru.

Alecsandri a dat formă concretă unei tendințe care preexista în poezia românească (găsim elemente de pastel
la Asachi, Heliade, Alexandrescu). El va fi urmat de mai toți poeții sensibili la elementul pictural, la peisaj,
indiferent de orientare estetică: Alexandru Macedonski, George Coșbuc, Ion Pillat, Vasile Voiculescu.

Pastelurile lui Alecsandri evocă natura așa zis domestică, adică tot ce constituie cadrul obișnuit al unei vieți
patriarhale, idilice. Elementele descriptive apar aici nu incidental, ca un cadru al unui conflict de natură
romantică, ci sunt scopul elementar al acestei poezii. Natura nu mai este un refugiu, ca în marea poezie
romantică, ci cadrul natural privit cu obiectivitate descriptivă. Pastelurile devin în acest sens imnul plin de
încredere adresat adevăratei țări, satului și adevăratelor valori ale acestuia: munca, rodnicia, robustețea și
sănătatea morală. Melancolia romantică este înlocuită aici cu încredere în armonia naturală, cu o adevărată
credință naturistă (vezi poeziile dedicate primăverii: Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ / Se-ntind cărări
uscate de-al primăverii vânt. Căldura pătrunde în inimi și natura iese din amorțeală, sosesc cocorii din țările
calde, țăranii muncesc câmpul. Universul generat va fi unul al armoniei și al ciclurilor firești ale naturii.

Autorul dramatic

Vasile Alecsandri (portret de Mișu Popp)

În perioada 1878 - 1879, la conacul sau de la Mircești, scrie drama istorică romantică Despot-Vodă. Premiera
a avut loc în octombie 1879 pe scena Teatrului Național din București. Piesa fusese citită în cenaclul Junimii
din 8 mai 1879, printre auditori aflându-se Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale. Pe data de 30
septembrie 1880, i s-a jucat drama Despot Vodă. La Montpellier este premiat pentru poezia Cântecul gintei
latine. Scrie feeria națională Sânziana și Pepelea.

Începe să lucreze în 1882 la piesa Fantâna Blanduziei, pe care o va termina anul următor. Sunt celebre
epistolele pe care Ion Ghica i le trimite. În 1884 piesa Fântana Blanduziei este reprezentată la Teatrul
Național din București.

Scrie și citește în cenaclul Junimea drama Ovidiu. În 1885, Teatrul Național prezintă drama Ovidiu a lui
Vasile Alecsandri.

În 1886, Titu Maiorescu a publicat în Convorbiri literare articolul Poeți și critici; acesta se încheie cu o
privire sintetică asupra operei lui Alecsandri:

„A lui liră multicoloră a răsunat la orice adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea poporului nostru în mijlocia
lui. În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri? În această totalitate a acțiunilor sale literare“.

Volume de teatru. Comedii

Chirița în Iași sau două fete ș-o neneacă (1850)
Teatru românesc. Repertoriul dramatic al d-lui Vasile Alecsandri (1852)
Chirița în provincie (1855)
Chirița în voiagiu (1865)
Chirița în balon (1875)
Volume de poezie
Monumentul lui Vasile Alecsandri în Chișinău, Republica Moldova.
Poezii poporale. Balade (Cîntice bătrânești) adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri, Volumul I (1852)
Poezii poporale. Balade (Cîntice bătrânești) adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri, Volumul II (1853)
Doine și lăcrimioare, 1842-1852 (1853)
Poezii populare ale românilor adunate și întocmite de Vasile Alecsandri (1866)
Proze
Istoria unui galben
Suvenire din Italia. Buchetiera de la Florența
Iașii în 1844
Un salon din Iași
Românii și poezia lor
O primblare la munți
Borsec
Balta-albă
Călătorie în Africa.
Un episod din anul 1848
Proze din periodice
Satire și alte poetice compuneri de prințul Antioh Cantemir
Melodiile românești
Prietenii românilor
Lamartine
Alecu Russo
Dridri, (roman scris în 1869, publicat în 1873)
Din albumul unui bibliofil
Vasile Porojan
Margărita, (nuvelă scrisă în 1870, din ea fiind publicată numai un mic episod în 1880)
Introducere la scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri
Drame
Cetatea Neamțului sau Sobiețchi și plăeșii români (1857)
Lipitorile satelor (1863)
Sgârcitul risipitor (1863)
Despot Vodă, dramă istorică (1880)
Fântâna Blanduziei (1884)
Ovidiu (1890)
Opere complete
Opere complecte: Poesii, Proză, Teatru, 1875
Prezență în antologii
Testament - Anthology of Modern Romanian Verse - Bilingual Edition (English/Romanian) / Testament -
Antologie de Poezie Română Modernă - Ediție Bilingvă (Engleză/Română) - (Daniel Ioniță, Editura Minerva
2012 - ISBN 978-973-21-0847-5)
Vezi și
Casa memorială Vasile Alecsandri de la Mircești
Mausoleul lui Vasile Alecsandri
Lista membrilor Academiei Române
Note
^ a b Marea Enciclopedie Sovietică (1969–1978)
^ Autoritatea BnF, accesat în 10 octombrie 2015
^ Concise Literary Encyclopedia
^ Encyclopædia Britannica Online
^ Enciclopedia Treccani, accesat în 25 ianuarie 2015
^ a b c Nouveau Dictionnaire des auteurs de tous les temps et de tous les pays, p. 52
^ Autoritatea BnF, accesat în 10 octombrie 2015
^ Eugen Simion, Dimineața poeților, Cartea Românească, p.11
Bibliografie
Charles Drouhet, Vasile Alecsandri și scriitorii francezi, 1924
E. Rădulescu Pogoneanu, Viața lui Vasile Alecsandri, 1940
G. C. Nicolescu, Viața lui Vasile Alecsandri, 1962; ed.rev. 1965, 1975
Alexandru Ciorănescu, Vasile Alecsandri, New York, 1973
I. Roman, Vasile Alecsandri. Orientari si repere, 1973
Doina Curticăpeanu, Vasile Alecsandri, prozator, 1977
Alexandru Piru, Introducere în opera lui Vasile Alecsandri, 1978
Emil Ghițulescu, Vasile Alecsandri, 1979
Paul Cornea, Regula jocului, 1980
Mircea Ghițulescu, Alecsandri și dublul său, 1980
Eugen Simion, Dimineața poeților, Cartea Românească, 1980
Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicționarul scriitorilor români, vol. I, București, 1995

Lucian Blaga
Lucian Blaga (n. 9 mai 1895,[1][2][3][4] Lancrăm, România – d. 6 mai 1961,[5][1][2][3][4] Cluj, Republica Populară
Română) a fost un filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician și diplomat român.

Biografie

Primii ani

S-a născut la Lancrăm, lângă Sebeș. Localitatea natală se afla atunci în comitatul Sibiu. Lucian Blaga a fost al nouălea
copil al unei familii de preoți, fiul lui Isidor Blaga și al Anei (n. Moga). Copilăria i-a stat, după cum mărturisește el
însuși, „sub semnul unei fabuloase absențe a cuvântului”,[7] viitorul poet – care se va autodefini mai târziu într-un vers
celebru „Lucian Blaga e mut ca o lebădă” – neputând să vorbească până la vârsta de patru ani.[8] Mama poetului, Ana
Blaga, a murit în anul 1933 la Sibiu, în vârstă de 74 de ani. În luna august 1949, fratele poetului, Longin Blaga, a murit
de asemenea în Sibiu.

Primele clase le-a urmat la Sebeș, la școala primară germană (1902-1906), după care a urmat Liceul „Andrei Șaguna”
din Brașov (1906–1914), unde era profesor ruda sa, Iosif Blaga, autorul primului tratat românesc de teoria dramei.

Debutul

A debutat în ziarele arădene Tribuna, cu poezia Pe țărm (1910), și în Românul, cu studiul Reflecții asupra intuiției lui
Bergson (1914). După moartea tatălui, familia se mută la Sebeș în 1909. În anul 1911 călătorește în Italia, unde își
petrece timpul în librării, căutând cărți de filosofie, și vizitând vestigiile istorice ale acestei țări.

Studii

A urmat cursurile Facultății de Teologie din Sibiu și Oradea în perioada 1914–1916, pe care le-a finalizat cu licență în
1917. A studiat filosofia și biologia la Universitatea din Viena între anii 1916 și 1920, obținând titlul de doctor în
filosofie. Aici a cunoscut-o pe Cornelia Brediceanu, cea care îi va deveni soție. A revenit în țară în ajunul Marii Uniri. În
anul 1916, în timpul verii, Blaga vizitează Viena, unde descoperă Expresionismul.

Cariera literară

Activitatea publică și academică

Imaginea lui Lucian Blaga pe o marcă poștală din Republica Moldova (1995)

Casa din Cluj în care a locuit Lucian Blaga în ultima parte a vieții

Publică la Sibiu, în 1919, placheta de versuri Poemele luminii (reeditată în același an la Cartea Românească, în
București), precum și culegerea de aforisme Pietre pentru templul meu.
Prima sa dramă, Zamolxe, îi apare în ziarul Voința (1920), iar în volum în 1921, la Cluj, la Editura Institutului de Arte
Grafice „Ardealul”. Academia Română îi decernează Premiul Adamachi pentru debut (1921). Universitatea din Cluj îi
premiază piesa Zamolxe (1922). I se tipăresc primele traduceri de poezie în limba germană în revista cernauțeană Die
Brucke (1922) (Podul). În 1924-1925, locuiește în Lugoj. A fost redactor la ziarele Voința și Patria, membru in comitetul
de direcție al revistei Cultura, colaborator permanent la publicațiile Gândirea, Adevărul literar și artistic și Cuvântul.

După Dictatul de la Viena, se află în refugiu la Sibiu, însoțind Universitatea din Cluj (1940–1946). Conferențiază la
Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj (1946–1948). Are un rol major în formarea tinerilor care fac parte din Cercul
literar de la Sibiu și o mare influență asupra lui Ion Desideriu Sârbu.

Revenit în România reîntregită, s-a dăruit cauzei presei românești din Transilvania, fiind redactor la revistele Cultura din
Cluj și Banatul din Lugoj. A fost ales membru al Academiei Române în anul 1937. Discursul de recepție și l-a intitulat
Elogiul satului românesc.

În anul 1939 a devenit profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj, mutată temporar la Sibiu în anii ce au
urmat dictatului de la Viena (1940–1944). La Sibiu redactează, începând cu 1943, revista Saeculum, care va apărea un
an. A funcționat ca profesor universitar până în 1948, când a fost îndepărtat cu brutalitate de la catedră. Motivul este de
natură politică: se pare că Blaga a refuzat invitația de a conduce Partidul Național Popular, un satelit al Partidului
Comunist. Împreună cu el au fost înlăturați și conferențiarul și discipolul său, Ion Desideriu Sârbu, și profesorii
universitari Liviu Călin și Nicolae Mărgineanu.

Luntrea lui Caron

Din 1948, fiind îndepărtat de la catedră, a lucrat în cadrul filialei din Cluj a Academiei Române ca bibliograf. Devine
cercetător la Institutul de Istorie și Filosofie (1949–1951), apoi bibliotecar-șef (1951–1954) și director-adjunct (1954–
1959) la filiala clujeană a Bibliotecii Academiei. Nu îi mai sunt publicate volumele și preferă să se ocupe de traduceri. În
această perioadă a finalizat traducerea piesei Faust de Goethe, iar în 1958 apare primul volum din Opere de G.E. Lessing
în traducerea lui Lucian Blaga. A tradus poeți germani clasici și moderni. Poeziile scrise acum vor fi publicate postum.
Tot în această perioadă scrie romanul cu tentă autobiografică Luntrea lui Caron, publicat de asemenea postum. A
decedat la 6 mai 1961, în Cluj. Lucian Blaga a fost înmormântat în ziua sa de naștere, 9 mai, în cimitirul din Lancrăm.

Activitatea diplomatică

În anul 1926 a intrat în diplomație, ocupând succesiv posturi de atașat cultural la legațiile României din Varșovia, Praga,
Lisabona,Berna și Viena. A fost atașat și consilier de presă la Varșovia, Praga, Berna (1926–1936) și Viena (1936-
1937),subsecretar de stat la Ministerul de Externe (1937–1938) și ministru plenipotențiar al României în Portugalia
(1938–1939).

Propus pentru premiul Nobel

Există zvonuri cum că Lucian Blaga ar fi fost propus în 1956 de Rosa del Conte și de criticul Basil Munteanu, la
inițiativa lui Mircea Eliade, pentru a primi premiul Nobel pentru literatură. Cei doi nu locuiau în România, Rosa del
Conte era autoarea unei cărți despre Eminescu, iar Basil Munteanu locuia la Paris, unde se exilase din motive politice.[9]
[10] Nominalizările pentru premiile Nobel sunt ținute secrete timp de 50 de ani, iar după 2006 acestea au fost publicate
pe site-ul său, iar numele lui Lucian Blaga nu apare între nominalizații acelui an.[11]
Literatura română

Pe categorii

Istoria literaturii române

Evul mediu

Secolul 16 - Secolul 17

Secolul 18 - Secolul 19

Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura română

Umanism - Clasicism

Romantism - Realism

Parnasianism - Simbolism

Naturalism - Modernism

Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism

Suprarealism - Proletcultism

Neomodernism - Postmodernism

Scriitori români

Listă de autori de limbă română

Scriitori după genuri abordate

Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru)

Poeți - Eseiști

Nuveliști - Proză scurtă

Literatură pentru copii

Portal România

Portal Literatură

Proiectul literatură

v•d•m

Opera

Volume

1919 - Poemele luminii

1921 - Pașii profetului

1924 - În marea trecere

1929 - Lauda somnului

1933 - La cumpăna apelor

1938 - La curțile dorului

1942 - Poezii, ediție definitivă

1943 - Nebănuitele trepte

Cicluri de versuri editate postum

Vârsta de fier 1940-1944

Cântecul focului

Corăbii cu cenușă

Ce aude unicornul

Dramaturgie

1921 - Zamolxe, mister păgân

1923 - Tulburarea apelor, dramă

1925 - Daria, dramă în patru acte

1925 - Ivanca

1925 - Învierea, pantomimă în patru tablouri și Fapta, joc dramatic

1927 - Meșterul Manole, dramă în cinci acte

1930 - Cruciada copiilor

1934 - Avram Iancu, dramă într-un prolog și trei faze

1942 - Opera dramatică, 2 vol.

1944 - Arca lui Noe

1964 - Anton Pann, dramă într-un prolog și patru faze (postumă)

Filozofie

Creația sa filosofică este grupată în trei trilogii:

1943 - Trilogia cunoașterii în trei volume: Eonul dogmatic, Cunoașterea luciferică, Cenzura transcendentă.

1944 - Trilogia culturii în trei volume: Orizont și stil, Spațiul mioritic, Geneza metaforei și sensul culturii

1946 - Trilogia valorilor, Știință și creație, Gândire magică și religie, Artă și valoare.

Cea de-a patra, Trilogia cosmologică, a rămas în stadiu de proiect. Din ea autorul a publicat un singur volum,
Diferențialele divine, primul din această ultimă trilogie.

Aforisme

1919 - Pietre pentru templul meu

1926 - Ferestre colorate, însemnări și fragmente

1945 - Discobolul, aforisme și însemnări

1977 - Elanul insulei, editată postum

Proza

Hronicul și cântecul vârstelor, volum autobiografic, editat postum, 1965

Luntrea lui Caron, roman, editat postum, 1990, ediția a II-a, 1998, ediția a III-a, 2006

Volume de eseuri și studii filozofice

1922 - Cultură și cunoștință

1924 - Filosofia stilului

1925 - Fenomenul originar

1925 - Fețele unui veac

1926 - Daimonion

1931 - Eonul dogmatic

1933 - Cunoașterea luciferică

1934 - Censura transcendentă

1934 - Orizont și stil

1936 - Spațiul mioritic

1936 - Elogiul satului românesc, discursul de recepție la admiterea sa în Academia Română

1937 - Geneza metaforei și sensul culturii

1939 - Artă și valoare

1940 - Diferențialele divine

1941 - Despre gândirea magică

1941 - Religie și spirit

1942 - Știință și creație

1947 - Despre conștiința filosofică

1948 - Aspecte antropologice

Eseuri publicate postum

1966 - Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea

1968 - Zări și etape

1969 - Experimentul și spiritul matematic

1972 - Isvoade

1977 - Ființa istorică

1977 - Încercări filosofice

Volume traduse în limba franceză

1988 - L'Eon dogmatique, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Georges Piscoci-Danesco et collab.).

1989 - L'Éloge du village roumain, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Georges Piscoci-Danesco et collab.).

1992 - L'Étoile la plus triste, (La Différence, trad. Sanda Stolojan).

1993 - L'Être historique, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Mariana-Georgeta Piscoci).

1993 - Les Différentielles divines, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Georges Piscoci-Danesco et collab.).

1995 - Trilogie de la Connaissance, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Georges Piscoci-Danesco et collab.).

1996 - Trilogie de la Culture, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Georges Piscoci-Danesco et collab.).

Volume traduse în limba bulgară

1985 – Нeподoзирани стъпала - антология, изд. Haродна Култура, София (Nebănuitele trepte, antologie, 200 de
poezii traduse de Ognean Stamboliev și Nikolai Zidarov, Editura Narodna Kultura, Sofia, 1985)

2012 – Поеми на свeтлината, изд. Авангардпринт, България, 2012 (Poemele luminii, poeme și eseuri, traducere și
prefață de Ognean Stamboliev, Editura Avangardprint,Bulgaria, 2012)

Corespondență

Corespondență, 1989

Domnița nebănuitelor trepte. Epistolar Lucian Blaga - Domnița Gherghinescu-Vania (1941-1948), 1995

De amicitia: Lucian Blaga - Ion Breazu (corespondență), 1995

Corespondență de familie, 2000

Traduceri

J. W. Goethe, Faust, 1955

Din lirica universală, 1957

Din lirica engleză, 1958

Ediții de referință

Opere, ediție îngrijită de Dorli Blaga, vol. I-XII, București, Editura Minerva, 1974-1995

Opere, ediție critică și studiu introductiv de George Gană, vol. I-V, București, Editura Minerva, 1982-1993

Statuia lui Lucian Blaga din fața Teatrului Național din Cluj, opera lui Romul Ladea

Premii literare și distincții. Afilieri

1935 - Primește Premiul C. Hamagiu al Academiei Române pentru activitatea dramatică și poetică din ultimii ani.

1936 - Este ales membru titular al Academiei Române.

1949 - Academia Română îi încredințează redactarea a două capitole din Istoria filosofiei românești.

Aprecieri

Biblioteca Centrală Universitară din Cluj îi poartă numele: Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj
Napoca.
Universitatea din Sibiu îi poartă numele: Universitatea Lucian Blaga din Sibiu.

În cinstea lui Lucian Blaga, pe Aleea Clasicilor din Chișinău, a fost ridicat un bust din bronz.

Multe străzi din localități din România: Alba Iulia, Arad, Bistrița, Brașov, București, Râmnicu Vâlcea, Satu Mare,
Timișoara au primit numele poetului: strada Lucian Blaga.

De asemenea numele lui este purtat si de catre un liceu de prestigiu din Constanta ,,Liceul Teoretic Lucian Blaga
Constanta"

Biografie

Primii ani

S-a născut la Lancrăm, lângă Sebeș. Localitatea natală se afla atunci în comitatul Sibiu. Lucian Blaga a fost al nouălea
copil al unei familii de preoți, fiul lui Isidor Blaga și al Anei (n. Moga). Copilăria i-a stat, după cum mărturisește el
însuși, „sub semnul unei fabuloase absențe a cuvântului”,[7] viitorul poet – care se va autodefini mai târziu într-un vers
celebru „Lucian Blaga e mut ca o lebădă” – neputând să vorbească până la vârsta de patru ani.[8] Mama poetului, Ana
Blaga, a murit în anul 1933 la Sibiu, în vârstă de 74 de ani. În luna august 1949, fratele poetului, Longin Blaga, a murit
de asemenea în Sibiu.

Primele clase le-a urmat la Sebeș, la școala primară germană (1902-1906), după care a urmat Liceul „Andrei Șaguna”
din Brașov (1906–1914), unde era profesor ruda sa, Iosif Blaga, autorul primului tratat românesc de teoria dramei.

Debutul

A debutat în ziarele arădene Tribuna, cu poezia Pe țărm (1910), și în Românul, cu studiul Reflecții asupra intuiției lui
Bergson (1914). După moartea tatălui, familia se mută la Sebeș în 1909. În anul 1911 călătorește în Italia, unde își
petrece timpul în librării, căutând cărți de filosofie, și vizitând vestigiile istorice ale acestei țări.

Studii

A urmat cursurile Facultății de Teologie din Sibiu și Oradea în perioada 1914–1916, pe care le-a finalizat cu licență în
1917. A studiat filosofia și biologia la Universitatea din Viena între anii 1916 și 1920, obținând titlul de doctor în
filosofie. Aici a cunoscut-o pe Cornelia Brediceanu, cea care îi va deveni soție. A revenit în țară în ajunul Marii Uniri. În
anul 1916, în timpul verii, Blaga vizitează Viena, unde descoperă Expresionismul.

Cariera literară

Activitatea publică și academică

Imaginea lui Lucian Blaga pe o marcă poștală din Republica Moldova (1995)

Casa din Cluj în care a locuit Lucian Blaga în ultima parte a vieții

Publică la Sibiu, în 1919, placheta de versuri Poemele luminii (reeditată în același an la Cartea Românească, în
București), precum și culegerea de aforisme Pietre pentru templul meu.
Prima sa dramă, Zamolxe, îi apare în ziarul Voința (1920), iar în volum în 1921, la Cluj, la Editura Institutului de Arte
Grafice „Ardealul”. Academia Română îi decernează Premiul Adamachi pentru debut (1921). Universitatea din Cluj îi
premiază piesa Zamolxe (1922). I se tipăresc primele traduceri de poezie în limba germană în revista cernauțeană Die
Brucke (1922) (Podul). În 1924-1925, locuiește în Lugoj. A fost redactor la ziarele Voința și Patria, membru in comitetul
de direcție al revistei Cultura, colaborator permanent la publicațiile Gândirea, Adevărul literar și artistic și Cuvântul.

După Dictatul de la Viena, se află în refugiu la Sibiu, însoțind Universitatea din Cluj (1940–1946). Conferențiază la
Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj (1946–1948). Are un rol major în formarea tinerilor care fac parte din Cercul
literar de la Sibiu și o mare influență asupra lui Ion Desideriu Sârbu.

Revenit în România reîntregită, s-a dăruit cauzei presei românești din Transilvania, fiind redactor la revistele Cultura din
Cluj și Banatul din Lugoj. A fost ales membru al Academiei Române în anul 1937. Discursul de recepție și l-a intitulat
Elogiul satului românesc.

În anul 1939 a devenit profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj, mutată temporar la Sibiu în anii ce au
urmat dictatului de la Viena (1940–1944). La Sibiu redactează, începând cu 1943, revista Saeculum, care va apărea un
an. A funcționat ca profesor universitar până în 1948, când a fost îndepărtat cu brutalitate de la catedră. Motivul este de
natură politică: se pare că Blaga a refuzat invitația de a conduce Partidul Național Popular, un satelit al Partidului
Comunist. Împreună cu el au fost înlăturați și conferențiarul și discipolul său, Ion Desideriu Sârbu, și profesorii
universitari Liviu Călin și Nicolae Mărgineanu.

Luntrea lui Caron

Din 1948, fiind îndepărtat de la catedră, a lucrat în cadrul filialei din Cluj a Academiei Române ca bibliograf. Devine
cercetător la Institutul de Istorie și Filosofie (1949–1951), apoi bibliotecar-șef (1951–1954) și director-adjunct (1954–
1959) la filiala clujeană a Bibliotecii Academiei. Nu îi mai sunt publicate volumele și preferă să se ocupe de traduceri. În
această perioadă a finalizat traducerea piesei Faust de Goethe, iar în 1958 apare primul volum din Opere de G.E. Lessing
în traducerea lui Lucian Blaga. A tradus poeți germani clasici și moderni. Poeziile scrise acum vor fi publicate postum.
Tot în această perioadă scrie romanul cu tentă autobiografică Luntrea lui Caron, publicat de asemenea postum. A
decedat la 6 mai 1961, în Cluj. Lucian Blaga a fost înmormântat în ziua sa de naștere, 9 mai, în cimitirul din Lancrăm.

Activitatea diplomatică

În anul 1926 a intrat în diplomație, ocupând succesiv posturi de atașat cultural la legațiile României din Varșovia, Praga,
Lisabona,Berna și Viena. A fost atașat și consilier de presă la Varșovia, Praga, Berna (1926–1936) și Viena (1936-
1937),subsecretar de stat la Ministerul de Externe (1937–1938) și ministru plenipotențiar al României în Portugalia
(1938–1939).

Propus pentru premiul Nobel

Există zvonuri cum că Lucian Blaga ar fi fost propus în 1956 de Rosa del Conte și de criticul Basil Munteanu, la
inițiativa lui Mircea Eliade, pentru a primi premiul Nobel pentru literatură. Cei doi nu locuiau în România, Rosa del
Conte era autoarea unei cărți despre Eminescu, iar Basil Munteanu locuia la Paris, unde se exilase din motive politice.[9]
[10] Nominalizările pentru premiile Nobel sunt ținute secrete timp de 50 de ani, iar după 2006 acestea au fost publicate
pe site-ul său, iar numele lui Lucian Blaga nu apare între nominalizații acelui an.[11]
Literatura română

Pe categorii

Istoria literaturii române

Evul mediu

Secolul 16 - Secolul 17

Secolul 18 - Secolul 19

Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura română

Umanism - Clasicism

Romantism - Realism

Parnasianism - Simbolism

Naturalism - Modernism

Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism

Suprarealism - Proletcultism

Neomodernism - Postmodernism

Scriitori români

Listă de autori de limbă română

Scriitori după genuri abordate

Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru)

Poeți - Eseiști

Nuveliști - Proză scurtă

Literatură pentru copii

Portal România

Portal Literatură

Proiectul literatură

v•d•m

Opera

Volume

1919 - Poemele luminii

1921 - Pașii profetului

1924 - În marea trecere

1929 - Lauda somnului

1933 - La cumpăna apelor

1938 - La curțile dorului

1942 - Poezii, ediție definitivă

1943 - Nebănuitele trepte

Cicluri de versuri editate postum

Vârsta de fier 1940-1944

Cântecul focului

Corăbii cu cenușă

Ce aude unicornul

Dramaturgie

1921 - Zamolxe, mister păgân

1923 - Tulburarea apelor, dramă

1925 - Daria, dramă în patru acte

1925 - Ivanca

1925 - Învierea, pantomimă în patru tablouri și Fapta, joc dramatic

1927 - Meșterul Manole, dramă în cinci acte

1930 - Cruciada copiilor

1934 - Avram Iancu, dramă într-un prolog și trei faze

1942 - Opera dramatică, 2 vol.

1944 - Arca lui Noe

1964 - Anton Pann, dramă într-un prolog și patru faze (postumă)

Filozofie

Creația sa filosofică este grupată în trei trilogii:

1943 - Trilogia cunoașterii în trei volume: Eonul dogmatic, Cunoașterea luciferică, Cenzura transcendentă.

1944 - Trilogia culturii în trei volume: Orizont și stil, Spațiul mioritic, Geneza metaforei și sensul culturii

1946 - Trilogia valorilor, Știință și creație, Gândire magică și religie, Artă și valoare.

Cea de-a patra, Trilogia cosmologică, a rămas în stadiu de proiect. Din ea autorul a publicat un singur volum,
Diferențialele divine, primul din această ultimă trilogie.

Aforisme

1919 - Pietre pentru templul meu

1926 - Ferestre colorate, însemnări și fragmente

1945 - Discobolul, aforisme și însemnări

1977 - Elanul insulei, editată postum

Proza

Hronicul și cântecul vârstelor, volum autobiografic, editat postum, 1965

Luntrea lui Caron, roman, editat postum, 1990, ediția a II-a, 1998, ediția a III-a, 2006

Volume de eseuri și studii filozofice

1922 - Cultură și cunoștință

1924 - Filosofia stilului

1925 - Fenomenul originar

1925 - Fețele unui veac

1926 - Daimonion

1931 - Eonul dogmatic

1933 - Cunoașterea luciferică

1934 - Censura transcendentă

1934 - Orizont și stil

1936 - Spațiul mioritic

1936 - Elogiul satului românesc, discursul de recepție la admiterea sa în Academia Română

1937 - Geneza metaforei și sensul culturii

1939 - Artă și valoare

1940 - Diferențialele divine

1941 - Despre gândirea magică

1941 - Religie și spirit

1942 - Știință și creație

1947 - Despre conștiința filosofică

1948 - Aspecte antropologice

Eseuri publicate postum

1966 - Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea

1968 - Zări și etape

1969 - Experimentul și spiritul matematic

1972 - Isvoade

1977 - Ființa istorică

1977 - Încercări filosofice

Volume traduse în limba franceză

1988 - L'Eon dogmatique, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Georges Piscoci-Danesco et collab.).

1989 - L'Éloge du village roumain, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Georges Piscoci-Danesco et collab.).

1992 - L'Étoile la plus triste, (La Différence, trad. Sanda Stolojan).

1993 - L'Être historique, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Mariana-Georgeta Piscoci).

1993 - Les Différentielles divines, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Georges Piscoci-Danesco et collab.).

1995 - Trilogie de la Connaissance, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Georges Piscoci-Danesco et collab.).

1996 - Trilogie de la Culture, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Georges Piscoci-Danesco et collab.).

Volume traduse în limba bulgară

1985 – Нeподoзирани стъпала - антология, изд. Haродна Култура, София (Nebănuitele trepte, antologie, 200 de
poezii traduse de Ognean Stamboliev și Nikolai Zidarov, Editura Narodna Kultura, Sofia, 1985)

2012 – Поеми на свeтлината, изд. Авангардпринт, България, 2012 (Poemele luminii, poeme și eseuri, traducere și
prefață de Ognean Stamboliev, Editura Avangardprint,Bulgaria, 2012)

Corespondență

Corespondență, 1989

Domnița nebănuitelor trepte. Epistolar Lucian Blaga - Domnița Gherghinescu-Vania (1941-1948), 1995

De amicitia: Lucian Blaga - Ion Breazu (corespondență), 1995

Corespondență de familie, 2000

Traduceri

J. W. Goethe, Faust, 1955

Din lirica universală, 1957

Din lirica engleză, 1958

Ediții de referință

Opere, ediție îngrijită de Dorli Blaga, vol. I-XII, București, Editura Minerva, 1974-1995

Opere, ediție critică și studiu introductiv de George Gană, vol. I-V, București, Editura Minerva, 1982-1993

Statuia lui Lucian Blaga din fața Teatrului Național din Cluj, opera lui Romul Ladea

Premii literare și distincții. Afilieri

1935 - Primește Premiul C. Hamagiu al Academiei Române pentru activitatea dramatică și poetică din ultimii ani.

1936 - Este ales membru titular al Academiei Române.

1949 - Academia Română îi încredințează redactarea a două capitole din Istoria filosofiei românești.

Aprecieri

Biblioteca Centrală Universitară din Cluj îi poartă numele: Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj
Napoca.

Universitatea din Sibiu îi poartă numele: Universitatea Lucian Blaga din Sibiu.
În cinstea lui Lucian Blaga, pe Aleea Clasicilor din Chișinău, a fost ridicat un bust din bronz.

Multe străzi din localități din România: Alba Iulia, Arad, Bistrița, Brașov, București, Râmnicu Vâlcea, Satu Mare,
Timișoara au primit numele poetului: strada Lucian Blaga.

De asemenea numele lui este purtat si de catre un liceu de prestigiu din Constanta ,,Liceul Teoretic Lucian Blaga
Constanta"

Biografie

Primii ani

S-a născut la Lancrăm, lângă Sebeș. Localitatea natală se afla atunci în comitatul Sibiu. Lucian Blaga a fost al nouălea
copil al unei familii de preoți, fiul lui Isidor Blaga și al Anei (n. Moga). Copilăria i-a stat, după cum mărturisește el
însuși, „sub semnul unei fabuloase absențe a cuvântului”,[7] viitorul poet – care se va autodefini mai târziu într-un vers
celebru „Lucian Blaga e mut ca o lebădă” – neputând să vorbească până la vârsta de patru ani.[8] Mama poetului, Ana
Blaga, a murit în anul 1933 la Sibiu, în vârstă de 74 de ani. În luna august 1949, fratele poetului, Longin Blaga, a murit
de asemenea în Sibiu.

Primele clase le-a urmat la Sebeș, la școala primară germană (1902-1906), după care a urmat Liceul „Andrei Șaguna”
din Brașov (1906–1914), unde era profesor ruda sa, Iosif Blaga, autorul primului tratat românesc de teoria dramei.

Debutul

A debutat în ziarele arădene Tribuna, cu poezia Pe țărm (1910), și în Românul, cu studiul Reflecții asupra intuiției lui
Bergson (1914). După moartea tatălui, familia se mută la Sebeș în 1909. În anul 1911 călătorește în Italia, unde își
petrece timpul în librării, căutând cărți de filosofie, și vizitând vestigiile istorice ale acestei țări.

Studii

A urmat cursurile Facultății de Teologie din Sibiu și Oradea în perioada 1914–1916, pe care le-a finalizat cu licență în
1917. A studiat filosofia și biologia la Universitatea din Viena între anii 1916 și 1920, obținând titlul de doctor în
filosofie. Aici a cunoscut-o pe Cornelia Brediceanu, cea care îi va deveni soție. A revenit în țară în ajunul Marii Uniri. În
anul 1916, în timpul verii, Blaga vizitează Viena, unde descoperă Expresionismul.

Cariera literară

Activitatea publică și academică

Imaginea lui Lucian Blaga pe o marcă poștală din Republica Moldova (1995)

Casa din Cluj în care a locuit Lucian Blaga în ultima parte a vieții

Publică la Sibiu, în 1919, placheta de versuri Poemele luminii (reeditată în același an la Cartea Românească, în
București), precum și culegerea de aforisme Pietre pentru templul meu.

Prima sa dramă, Zamolxe, îi apare în ziarul Voința (1920), iar în volum în 1921, la Cluj, la Editura Institutului de Arte
Grafice „Ardealul”. Academia Română îi decernează Premiul Adamachi pentru debut (1921). Universitatea din Cluj îi
premiază piesa Zamolxe (1922). I se tipăresc primele traduceri de poezie în limba germană în revista cernauțeană Die
Brucke (1922) (Podul). În 1924-1925, locuiește în Lugoj. A fost redactor la ziarele Voința și Patria, membru in comitetul
de direcție al revistei Cultura, colaborator permanent la publicațiile Gândirea, Adevărul literar și artistic și Cuvântul.

După Dictatul de la Viena, se află în refugiu la Sibiu, însoțind Universitatea din Cluj (1940–1946). Conferențiază la
Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj (1946–1948). Are un rol major în formarea tinerilor care fac parte din Cercul
literar de la Sibiu și o mare influență asupra lui Ion Desideriu Sârbu.

Revenit în România reîntregită, s-a dăruit cauzei presei românești din Transilvania, fiind redactor la revistele Cultura din
Cluj și Banatul din Lugoj. A fost ales membru al Academiei Române în anul 1937. Discursul de recepție și l-a intitulat
Elogiul satului românesc.

În anul 1939 a devenit profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj, mutată temporar la Sibiu în anii ce au
urmat dictatului de la Viena (1940–1944). La Sibiu redactează, începând cu 1943, revista Saeculum, care va apărea un
an. A funcționat ca profesor universitar până în 1948, când a fost îndepărtat cu brutalitate de la catedră. Motivul este de
natură politică: se pare că Blaga a refuzat invitația de a conduce Partidul Național Popular, un satelit al Partidului
Comunist. Împreună cu el au fost înlăturați și conferențiarul și discipolul său, Ion Desideriu Sârbu, și profesorii
universitari Liviu Călin și Nicolae Mărgineanu.

Luntrea lui Caron

Din 1948, fiind îndepărtat de la catedră, a lucrat în cadrul filialei din Cluj a Academiei Române ca bibliograf. Devine
cercetător la Institutul de Istorie și Filosofie (1949–1951), apoi bibliotecar-șef (1951–1954) și director-adjunct (1954–
1959) la filiala clujeană a Bibliotecii Academiei. Nu îi mai sunt publicate volumele și preferă să se ocupe de traduceri. În
această perioadă a finalizat traducerea piesei Faust de Goethe, iar în 1958 apare primul volum din Opere de G.E. Lessing
în traducerea lui Lucian Blaga. A tradus poeți germani clasici și moderni. Poeziile scrise acum vor fi publicate postum.
Tot în această perioadă scrie romanul cu tentă autobiografică Luntrea lui Caron, publicat de asemenea postum. A
decedat la 6 mai 1961, în Cluj. Lucian Blaga a fost înmormântat în ziua sa de naștere, 9 mai, în cimitirul din Lancrăm.

Activitatea diplomatică

În anul 1926 a intrat în diplomație, ocupând succesiv posturi de atașat cultural la legațiile României din Varșovia, Praga,
Lisabona,Berna și Viena. A fost atașat și consilier de presă la Varșovia, Praga, Berna (1926–1936) și Viena (1936-
1937),subsecretar de stat la Ministerul de Externe (1937–1938) și ministru plenipotențiar al României în Portugalia
(1938–1939).

Propus pentru premiul Nobel

Există zvonuri cum că Lucian Blaga ar fi fost propus în 1956 de Rosa del Conte și de criticul Basil Munteanu, la
inițiativa lui Mircea Eliade, pentru a primi premiul Nobel pentru literatură. Cei doi nu locuiau în România, Rosa del
Conte era autoarea unei cărți despre Eminescu, iar Basil Munteanu locuia la Paris, unde se exilase din motive politice.[9]
[10] Nominalizările pentru premiile Nobel sunt ținute secrete timp de 50 de ani, iar după 2006 acestea au fost publicate
pe site-ul său, iar numele lui Lucian Blaga nu apare între nominalizații acelui an.[11]

Literatura română

Pe categorii
Istoria literaturii române

Evul mediu

Secolul 16 - Secolul 17

Secolul 18 - Secolul 19

Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura română

Umanism - Clasicism

Romantism - Realism

Parnasianism - Simbolism

Naturalism - Modernism

Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism

Suprarealism - Proletcultism

Neomodernism - Postmodernism

Scriitori români

Listă de autori de limbă română

Scriitori după genuri abordate

Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru)

Poeți - Eseiști

Nuveliști - Proză scurtă

Literatură pentru copii

Portal România

Portal Literatură

Proiectul literatură

v•d•m

Opera

Volume

1919 - Poemele luminii

1921 - Pașii profetului

1924 - În marea trecere

1929 - Lauda somnului

1933 - La cumpăna apelor

1938 - La curțile dorului

1942 - Poezii, ediție definitivă

1943 - Nebănuitele trepte

Cicluri de versuri editate postum

Vârsta de fier 1940-1944

Cântecul focului

Corăbii cu cenușă

Ce aude unicornul

Dramaturgie

1921 - Zamolxe, mister păgân

1923 - Tulburarea apelor, dramă

1925 - Daria, dramă în patru acte

1925 - Ivanca

1925 - Învierea, pantomimă în patru tablouri și Fapta, joc dramatic

1927 - Meșterul Manole, dramă în cinci acte

1930 - Cruciada copiilor

1934 - Avram Iancu, dramă într-un prolog și trei faze

1942 - Opera dramatică, 2 vol.

1944 - Arca lui Noe

1964 - Anton Pann, dramă într-un prolog și patru faze (postumă)

Filozofie

Creația sa filosofică este grupată în trei trilogii:

1943 - Trilogia cunoașterii în trei volume: Eonul dogmatic, Cunoașterea luciferică, Cenzura transcendentă.

1944 - Trilogia culturii în trei volume: Orizont și stil, Spațiul mioritic, Geneza metaforei și sensul culturii

1946 - Trilogia valorilor, Știință și creație, Gândire magică și religie, Artă și valoare.

Cea de-a patra, Trilogia cosmologică, a rămas în stadiu de proiect. Din ea autorul a publicat un singur volum,
Diferențialele divine, primul din această ultimă trilogie.

Aforisme

1919 - Pietre pentru templul meu

1926 - Ferestre colorate, însemnări și fragmente

1945 - Discobolul, aforisme și însemnări

1977 - Elanul insulei, editată postum

Proza

Hronicul și cântecul vârstelor, volum autobiografic, editat postum, 1965

Luntrea lui Caron, roman, editat postum, 1990, ediția a II-a, 1998, ediția a III-a, 2006

Volume de eseuri și studii filozofice

1922 - Cultură și cunoștință

1924 - Filosofia stilului

1925 - Fenomenul originar

1925 - Fețele unui veac

1926 - Daimonion

1931 - Eonul dogmatic

1933 - Cunoașterea luciferică

1934 - Censura transcendentă

1934 - Orizont și stil

1936 - Spațiul mioritic

1936 - Elogiul satului românesc, discursul de recepție la admiterea sa în Academia Română

1937 - Geneza metaforei și sensul culturii

1939 - Artă și valoare

1940 - Diferențialele divine

1941 - Despre gândirea magică

1941 - Religie și spirit

1942 - Știință și creație

1947 - Despre conștiința filosofică

1948 - Aspecte antropologice

Eseuri publicate postum

1966 - Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea

1968 - Zări și etape

1969 - Experimentul și spiritul matematic

1972 - Isvoade

1977 - Ființa istorică

1977 - Încercări filosofice

Volume traduse în limba franceză

1988 - L'Eon dogmatique, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Georges Piscoci-Danesco et collab.).

1989 - L'Éloge du village roumain, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Georges Piscoci-Danesco et collab.).
1992 - L'Étoile la plus triste, (La Différence, trad. Sanda Stolojan).

1993 - L'Être historique, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Mariana-Georgeta Piscoci).

1993 - Les Différentielles divines, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Georges Piscoci-Danesco et collab.).

1995 - Trilogie de la Connaissance, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Georges Piscoci-Danesco et collab.).

1996 - Trilogie de la Culture, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Georges Piscoci-Danesco et collab.).

Volume traduse în limba bulgară

1985 – Нeподoзирани стъпала - антология, изд. Haродна Култура, София (Nebănuitele trepte, antologie, 200 de
poezii traduse de Ognean Stamboliev și Nikolai Zidarov, Editura Narodna Kultura, Sofia, 1985)

2012 – Поеми на свeтлината, изд. Авангардпринт, България, 2012 (Poemele luminii, poeme și eseuri, traducere și
prefață de Ognean Stamboliev, Editura Avangardprint,Bulgaria, 2012)

Corespondență

Corespondență, 1989

Domnița nebănuitelor trepte. Epistolar Lucian Blaga - Domnița Gherghinescu-Vania (1941-1948), 1995

De amicitia: Lucian Blaga - Ion Breazu (corespondență), 1995

Corespondență de familie, 2000

Traduceri

J. W. Goethe, Faust, 1955

Din lirica universală, 1957

Din lirica engleză, 1958

Ediții de referință

Opere, ediție îngrijită de Dorli Blaga, vol. I-XII, București, Editura Minerva, 1974-1995

Opere, ediție critică și studiu introductiv de George Gană, vol. I-V, București, Editura Minerva, 1982-1993

Statuia lui Lucian Blaga din fața Teatrului Național din Cluj, opera lui Romul Ladea

Premii literare și distincții. Afilieri

1935 - Primește Premiul C. Hamagiu al Academiei Române pentru activitatea dramatică și poetică din ultimii ani.

1936 - Este ales membru titular al Academiei Române.

1949 - Academia Română îi încredințează redactarea a două capitole din Istoria filosofiei românești.

Aprecieri

Biblioteca Centrală Universitară din Cluj îi poartă numele: Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj
Napoca.

Universitatea din Sibiu îi poartă numele: Universitatea Lucian Blaga din Sibiu.

În cinstea lui Lucian Blaga, pe Aleea Clasicilor din Chișinău, a fost ridicat un bust din bronz.

Multe străzi din localități din România: Alba Iulia, Arad, Bistrița, Brașov, București, Râmnicu Vâlcea, Satu Mare,
Timișoara au primit numele poetului: strada Lucian Blaga.
Nicolae Filimon
Nicolae Filimon (n. 6 septembrie 1819, București — d. 19 martie 1865) a fost un prozator român, faimos pentru că l-a
creat pe Dinu Păturică, eroul primului roman realist românesc, un arivist din stirpea lui Julien Sorel. De asemenea, autor
de nuvele romantice și realist-satirice și primul critic muzical român. A scris un jurnal de călătorii pe Dunăre, și prin
Occident, în Ungaria, Austria și Italia. Cea mai importantă operă a sa este romanul Ciocoii vechi și noi, apărută în 1863.
Romanul este o frescă a societății românești la începutul secolului XIX. A fost inițiat în francmasonerie când se afla la
studii în Franța.[2]

Tabel cronologic al vieții scriitorului

6 septembrie 1819 - Nașterea la București, drept penultimul copil al preotului Mihai Filimon, paroh la Biserica Enei
(construită în 1611- demolată în 1977), și al Mariei

1821 – Revoluția lui Tudor, eveniment evocat în romanul Ciocoii vechi și noi

1829, 13 aprilie – Cântăreț la biserica Enei; tot acolo îl găsim și în anii 1841, 1842 și 1846

1830, 22 iulie – Moare Mihai Filimon, tatăl scriitorului

1831/1853 – Conform spuselor lui Ion Ghica, este corist în trupa Hanrietei Karl și flautist la teatrul lui Papanicola;
aceștia sunt anii în care își desăvârșește cunoștințele în domeniul teatrului și al muzicii, fiind unul dintre primii noștri
cronicari muzicali și teatrali. Ghica îi face acestuia un portret, într-o perioadă când intrase în cercul cântăreților de
biserică (Anton Pann, Marin Serghiescu Naționalu): "un copilandru nalt, rumen, sprintenel, cu plete de țârcovnic"

1848 – Revoluția burghezo-democratică

1852 – Epitrop al bisericii Enei, funcție pe care o va avea până la moarte

4 decembrie – „Conțopist” la Departamentul Credinței

1856, 26 februarie – În cadrul aceluiași departament, este ridicat la rangul de pitar

1857, 5 decembrie – Debutează în publicistică la ziarul Naționalul cu foiletoane și cronici muzicale: Paralelism între
fosta direcțiune și cea de astăzi; Teatrul italian. Lucrezia Borgia; Teatru italian. Ernani

1858 – Călătorește în apusul Europei; evenimentul îi servește pentru scrierea operei Excursiuni în Germania meridională

1858, 23 noiembrie – Publică în Naționalul nuvela Mateo Cipriani sub titlul "Mănăstirea domenicanilor după colina
Fiesole", inclusă în volumul Excursiuni în Germania meridională

1859, ianuarie – În același ziar, apare nuvela O baroneasă de poronceală, inclusă în volumul amintit

1859, 17 septembrie – Numit secretar al Comisiei Documentale

1859 – Moare Maria Filimon, mama scriitorului

1860, ianuarie – martie – Naționalul publică fragmentele Trei luni în streinătate, apărute apoi în volumul Excursiuni în
Germania meridională

1860, ianuarie – martie – În Revista Carpaților apare nuvela Friederich Staaps sau Atentatul de la Schoënbrunn în contra
vieții lui Napoleon

1860, ianuarie – martie – Revista Carpaților reeditează nuvela Mateo Cipriani

1860, octombrie – Naționalul publică nuvela Ascanio și Eleonora

1860, decembrie – Își încheie activitatea de cronicar dramatic și muzical la Naționalul cu o cronică intitulată Teatrul din
București. Il Barbiere di Sevilla, melodramă comică cu două acte, poezia de C… muzica de maestrul Rossini.
Activitatea de cronicar muzical și dramatic (1857-1860) îl va ajuta să redacteze ceea ce înseamnă document de epocă în
capitolele de mai târziu ale romanului Ciocoii vechi și noi: Muzica și coregrafia în timpul lui Caragea; Teatrul în Țara
Românească și Italiana în Algir
1861 – „Revista Carpaților” publică nuvela Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala

1861 – Apare volumul Mateo Cipriani, Bergamo și Slujnicarii.

1861, aprilie – Cronicar dramatic și muzical la Independența, odată cu cronica la Maddalena, operetă semiserie într-un
act, poezia tradusă din limba franceză de G. Curatolu, muzica originală de A. T. Zisso.

1861, noiembrie – Începe o colaborare la revista Țăranul român a lui Ion Ionescu de la Brad, cu o cronică la piesa
Prăpastiele Bucureștilor, vodevil în 5 acte de d. Millo.

1862, ianuarie – Apare în Țăranul român basmul Roman Năzdrăvan, pentru ca la sfârșitul anului să i se publice și Omul
de piatră și Omul de flori cu barba de mătasă sau povestea lui Făt-Frumos

1862, mai – Numit șef al secției bunurilor la Arhivele Statului

1862 – Revista română a lui Al. I. Odobescu publică în mai multe numere romanul Ciocoii vechi și noi sau Ce naște din
pisică șoareci mănâncă

1863 – Romanul apare în volum

1864, octombrie – Epitrop al bisericii Enei. După o oarecare absență, își reia activitatea de cronicar dramatic la
Buciumul, revista lui Cezar Bolliac

1865, ianuarie – Publică în Dâmbovița ultimul său articol intitulat Răspuns la critica făcută de P.G. Nițescu revistei
noastre muzicale din Monitorul nr. 285

19 martie 1865 – Moare răpus de ftizie. Pentru viața și opera scriitorului portretul pe care i-l face Ion Ghica într-una din
Scrisorile sale are o însemnătate deosebită: „Acei care l-au cunoscut pierdeau un amic sincer, leal, îndatoritor, totdeauna
vesel și voios, totdeauna mulțămit cu puținul ce câștiga prin munca și talentul său; caracter independent, nu s-a căciulit
niciodată la nimeni; ura și disprețuia lipsa de demnitate și lingușirea; modest până a roși când auzea laude pentru
scrierile lui, n-a bănuit niciodată că era un scriitor de mare talent. Literatura a pierdut în el pe unul din luceferii săi”.

Opera literară

Romane

Ciocoii vechi și noi

Nuvele

Mateo Cipriani

Friedrich Staaps

O baroneasă de poronceală

Ascanio și Eleonora

Nenorocirile unui slujnicar sau Gentilomii de mahala

Basme

Roman Năzdrăvan

Omul de piatră

Omul de flori cu barba de mătasă sau povestea lui Făt-Frumos

George Călinescu
George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București – d. 12 martie 1965, Otopeni) a fost critic, istoric literar, scriitor,
publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici,
clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari
români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Și-a semnat întotdeauna articolele ca G.
Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică

Biografie

Primii ani

Se naște la București ca Gheorghe Vișan, fiul Mariei Vișan. [3]. Copilul e crescut de impiegatul C.F.R. Constantin
Călinescu și de soția sa, Maria, în casa cărora mama băiatului lucra ca menajeră. Familia Călinescu, împreună cu
„femeia în casă” și copilul, se mută la Botoșani, apoi impiegatul Călinescu este transferat la Iași. Aici în 1906, Gheorghe
Vișan (viitorul scriitor) e înscris la Școala „Carol I”, de pe lângă Liceul Internat. În 1907, Maria Vișan (mama sa
naturală) acceptă ca soții Călinescu, care nu aveau copii, să-l înfieze. De acum, se va numi Gheorghe Călinescu (și
trebuie menționat că acesta a rămas, pe tot parcursul vieții, numele său oficial, utilizarea – evitată consecvent de
scriitorul însuși –, atât în exprimarea orală, cât și în scris, a prenumelui „George“, de fapt incorectă, dar tot mai frecventă
în ultima vreme, este o ispravă a posterității: tolerată și în cele din urmă acceptată, ea se explică foarte probabil prin
interpretarea, bine intenționată, însă eronată, a pseudonimului „G. Călinescu“ ). Se mută la București în 1908, an în care
se înscrie la gimnaziul Gheorghe Șincai. În copilărie nu a excelat cu nimic, s-a lăsat învăluit în aura mediocrității.

Anii de formare

După parcurgerea primelor două clase primare la Iași, la Colegiul Carol I, a celorlalte două la București, la Școala
Cuibul cu barză, apoi gimnaziul Dimitrie Cantemir la București, își încheie studiile medii la Liceul Gheorghe Lazăr și pe
cele universitare în Capitală, la Facultatea de Litere și Filozofie din București, la care intră în 1919. Își ia licența în
Litere în 1923. Teza de licență purta titlul Umanismul lui Carducci. Devine profesor de limba italiană pe la diverse licee
bucureștene și timișorene, apoi pleacă la Roma, pentru doi ani cu o bursă pentru Școala română din Roma, instituție de
propagandă culturală românească, fondată de profesorul și istoricul Vasile Pârvan.

Modele. Ramiro Ortiz

Profesorii care i-au marcat studenția sunt Ramiro Ortiz, care preda limba și literatura italiană la Facultatea de Litere și
Filozofie din București, și Vasile Pârvan, un alt spirit enciclopedic interbelic, de la Universitatea din București.[4]

Între profesorul de italiană Ramiro Ortiz și student s-a născut o strînsă amiciție. Peste ani, studentul de odinioară a
mărturisit, adesea, că datorită acestui fin intelectual și-a însușit o „educație literară” de excepție: „Cu el m-am deprins a
scrie cărți, cu el am deprins meșteșugul informației literare și al construcției critice pe substrat istoric, de la el știu tot ce
știu”. Sub îndrumarea lui Ramiro Ortiz a început să traducă din limba italiană. În timpul studenției a tradus romanul lui
Giovanni Papini, Un om sfârșit, și o nuvelă din romanul lui Giovanni Boccacio, Decameronul (1921). Tot la îndemnul
profesorului Ortiz își începe colaborarea la revista Roma, primul număr al cărei a apărut în ianuarie 1921, și călătorește
cu colegii de facultate în Italia în 1921. Prima lui carte va fi scrisă în limba italiană, Alcuni missionari catolici italiani
nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII a apărut în 1925 și tratatează propaganda Vaticanului în Moldova ca un soi de
modalitate de a contracara Reforma luterană. Studentul a publicat 68 de documente diferite descoperite în urma
documentării în Arhiva Vaticanului.[5]

Evident o influență indirectă au avut-o studiile critice ale lui Titu Maiorescu și, de ce nu, cele ale lui Garabet Ibrăileanu,
de care se va apropia mai apoi în deceniul următor.
Modele. Vasile Pârvan

Dacă în București, alături de profesorul Ortiz, a avut revelația vocației sale creatoare, în capitala Italiei, atenția lui G.
Călinescu s-a focalizat asupra lui Vasile Pârvan, directorul Școlii Române, actualmente Accademia di Romania. Pârvan
a reprezentat cel de-al treilea pilon în formarea adevăratei personalități a lui Călinescu, după Titu Maiorescu și Ramiro
Ortiz. Tînărul a fost deopotrivă captivat de erudiția și puterea de muncă, dar și de concepția despre existență a
savantului.

Spre acest „părinte” spiritual Călinescu s-a întors întotdeauna, ori de cîte ori greutățile vieții păreau să-l îngenuncheze.
El a observat că Pârvan avea o înzestrare intelectuală obișnuită, dar în ciuda „normalității” ei, mintea îi era „exercitată în
toate potențele” sale, munca pentru el semnifica „asceza”, iar truda constantă pentru atingerea unui ideal se transformă
într-o filozofie existențială. Viața este pieritoare, dar omul poate înfrînge moartea și uitarea prin creație, iar cel ce
urmărește atingerea unui anume țel în vremelnica-i existență pământeană trebuie luat ca îndemn și simbol de suflet
ardent: „... dacă nu fiecare este în stare să devină un Pârvan, fiecare vede în el o pildă, adică o formă la care ar putea
ajunge dacă ar voi să facă aceleași renunțări”.[6]

Redescoperirea literaturii române

În 1926 se mută cu chirie într-o casă din București, obține o detașare la Liceul Gh. Șincai și citește pentru prima oară la
cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburătorul. În 1929, se căsătorește cu Alice Vera, fiica unor mici proprietari bucureșteni.
Episodul foarte amuzant al primei întâlniri a celor doi viitori soți este descris cu lux de amănunte în romanul Cartea
nunții.

Editează, de asemenea, revistele Sinteza în (1927), în colaborare cu alți scriitori, și două numere din revista sa personală
Capricorn în (1930). Aventura de a avea propria sa revistă se încheie cu un eșec financiar, dar în paginile acestor reviste
descoperă rețeta criticii aplicate literaturii române. Cele două reviste constituie astfel un soi de poligon de încercări. Dar
poate cea mai fertilă experiență e cea de cronicar la revista Viața românească, începând cu 1931, revista fiind coordonată
de criticul Garabet Ibrăileanu. Din 1931 devine profesor definitiv de literatură română. În 1933 va inaugura în Adevărul
literar și artistic rubrica celebră Cronica mizantropului, care va da titlul cărții de eseuri.

Doctoratul în literatură

Devine în 1936 doctor în litere la Universitatea din Iași cu o teză despre Avatarii faraonului Tla, o nuvelă postumă a lui
Mihai Eminescu, descoperită și pusă în valoare pentru prima dată de el. De fapt își extrăsese un capitol din propriul său
volum, Opera lui Mihai Eminescu, pe care îl dactilografiase în cinci exemplare și îl trimisese membrilor comisiei de
examinare. Apoi va fi numit conferențiar de literatură română la Facultatea de Litere a Universității din Iași, după ce
trece cu nota maximă, 20, concursul pentru postul respectiv. Din 1945 se transferă la Universitatea din București.

Colaborări la revistele literare

În 1926 debutează cu versuri în Universul literar, din 1927 colaborează la Viața literară și Gândirea, cu care va ajunge să
polemizeze în paginile revistei proprii, Capricorn. În perioada 1933 și 1934 a făcut parte din comitetul de conducere al
revistei Viața românească, revista înființată, la Iași, in 1906. La București colaborează cu prestigioasa Revistă a
Fundațiilor Regale, condusă de Alexandru Rosetti și de Camil Petrescu, până în 1947, anul abdicării regelui și al
desființării revistei. Fondează la Iași Jurnalul literar în 1939. A condus revistele Jurnalul literar și Lumea și ziarele
Tribuna poporului și Națiunea. După 1947 publică în revistele Gazeta literară( devenită mai apoi România literară) și
Contemporanul. A mai colaborat la revistele Roma și Sburătorul.[4]
Activitatea de cercetare academică. Criticul literar. Scriitorul

Articol principal: Opera lui George Călinescu.

A fost profesor universitar la Facultatea de Litere din Iași și la Facultatea de Litere și Filozofie din București, în două
etape. Devine conferențiar al Facultății de Litere al Universității din Iași în 1937, la un an după moartea predecesorului
său, Garabet Ibrăileanu, unde predă cursuri de literatură și de estetică. În 1944 devine profesor titular la Universitatea
din Iași și un an mai tîrziu, din 1945, devine profesor titular și la Facultatea de Litere a Universității din București. După
1947 aceasta din urmă și-a schimbat numele în Facultatea de Filologie. Va fi totuși scos de la catedră în ciuda faptului că
în perioada interbelică s-a manifestat drept un intelectual democrat, cu idei de stânga, iar în anii '50 devine director al
Institutului de Teorie literară și Folclor, care după moarte îi va purta de altfel numele. Va coordona revista Institutului,
Studii și cercetări de istorie literară și folclor(1952-1965). Va fi rechemat ca profesor la Facultatea de Litere din
București abia în 1961.[4] Din epocă datează mai multe studii ale sale, preocupările sale vizează teme foarte diverse,
estetica basmului, literatura spaniolă etc.

Activitatea de critic literar

Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viața lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu,
Viața lui Ion Creangă ș.a.). Publică, dupa 1945, studii și eseuri privind literatura universală (Impresii asupra literaturii
spaniole, Scriitori străini). Studiul Estetica basmului completează spectrul de preocupări ale criticului și istoricului
literar, fiind interesat de folclorul românesc și de poetica basmului.[7] A publicat monografii, în volume separate,
consacrate lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-1962), biografii romanțate,
numeroase alte studii, eseuri, a ținut numeroase conferințe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici literare în
zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică și după aceea, până în anul morții, în 1965.

Romancierul, poetul și dramaturgul

Scrie romane de tip balzacian (cu intenție polemică evidentă), obiective, la persoana a treia, denumite dorice, în
terminologia lui Nicolae Manolescu din studiul asupra romanului românesc, Arca lui Noe, începând de obicei cu
descrierea decorului caselor, unde are loc acțiunea romanului. Enigma Otiliei, narează povestea de dragoste nefericită
dintre Felix și Otilia, Cartea nunții este un roman despre căsătorie, Bietul Ioanide și Scrinul negru au în centru figura
unor intelectuali (arhitectul Ioanide în Bietul Ioanide și apoi și în Scrinul negru), iar acțiunea lor are loc în perioada
interbelică și imediat dupa aceasta, în epoca Republicii Populare Române. Ca fapt divers, titlul romanului Scrinul negru
provine de la un obiect de mobilier real, un scrin de culoare neagră, pe care l-a cumpărat dintr-un talcioc și în care a
descoperit arhiva unei familii. A mai scris versuri, Lauda lucrurilor; teatru, Șun, mit mongol; note de călătorie;
publicistică, iar Cronicile mizantropului au devenit brusc, după 1947, Cronicile optimistului.

Activitatea civică și politică după 1947

Intelectual cu idei mai curând de stânga, dar care în timpul dictaturii regelui Carol al II-lea publica în Revista Fundațiilor
Regale ode ditirambice la adresa monarhului, George Călinescu a aderat, încă de la sfârșitul lui 1944, la noua ideologie.
El a fost directorul a trei dintre cele mai incisive publicații procomuniste din primii ani postbelici- "Tribuna Poporului",
"Națiunea" și "Lumea".

George Călinescu a fost deputat în Marea Adunare Națională în legislaturile din perioada 1946 -1965.[8]

A făcut mai multe călătorii de documentare în Uniunea Sovietică, (la Kiev, Moscova, Leningrad 1949) și în China
comunistă (Am fost în China nouă, 1953) , publicându-și impresiile de călătorie în aceste două volume.
Perioada aceasta poate fi subdivizată în trei etape:

1. Perioada anilor 1948-1953, când criticul, deși raliat noului regim, este îndepărtat de la catedră, dar numit director la
Institutul de Teorie Literară și Folclor, creat special pentru el, devenit după 1965 Institutul de Istorie și teorie literară-
George Călinescu. Devine membru al Academiei Republicii Populare Române în 1949.

2. Perioada 1953-1956, anii destalinizării hrușcioviene, în care însă România lui Gheorghiu-Dej nu se grăbește să
urmeze exemplul Moscovei.

Aceste evenimente politice îl găsesc pe Călinescu în faza încercării de creație a unor opere în stilul epocii, dar limbajul
trădează imposibilitatea unei adaptări totale la stereotipiile din limba de lemn.

În anul 1953 îi apare romanul Bietul Ioanide iar începând cu 1956 revine în publicistică printr-o rubrică permanentă
(Cronica optimistului) ținută în săptămânalul cultural Contemporanul.

3. Începând cu anii 1955-1956 și până la moarte (12 martie 1965) se va bucura de aprecieri exclusiv pozitive pentru
angajarea sa civică și activitatea de intelectual democrat din perioada interbelică. Își poate retipări aproape întreaga
operă, cu excepția Istoriei sale monumentale, care este republicată în anii 80 de asistentul său, devenit între timp
profesor, Alexandru Piru. Este înconjurat de onoruri, e premiat și omagiat.

Ultimii ani de viață

În noiembrie 1964, este internat cu diagnosticul ciroză hepatică la Sanatoriul Otopeni. La 12 martie 1965, la adăpostul
nopții, pleacă în lumea umbrelor, lăsând „o operă fundamentală pentru cultura poporului român” (potrivit epitafului
literar semnat de Geo Bogza).

Posteritatea lui Călinescu după 1990

După 1989 activitatea sa publicistică postbelică este pusă sub semnul întrebării, Călinescu fiind acuzat de
colaboraționism de către anumiți autori, inclusiv unul dintre foștii săi asistenți, Adrian Marino (fost colaborator al
Securității comuniste).[9] Aceștia încep un veritabil proces de presă despre George Călinescu, o controversată reevaluare
a operei și vieții sale.

Afilieri

A fost liderul unui partid de buzunar, Partidul Național Popular, care prin fuziuni succesive a intrat în Partidul Comunist.
[10]. Inițial această funcție i-a fost propusă lui Lucian Blaga de Ana Pauker și Gheorghe Gheorghiu Dej, dar pentru că
acesta a refuzat a fost îndepărtat de la catedra de filosofie a Universității din Cluj și numit bibliotecar la B.C.U. filiala
Cluj.

În 1946 a fost ales deputat în parlamentul României în circumscripția Botoșani, și va fi reales în toate legislaturile, până
la moartea sa. Aflat în spital, la sfârșitul lunii ianuarie 1965 a primit delegația circumscripției electorale Răcari.
Alegătorii îl propuneau candidat în Marea Adunare Națională.[11]
Opera lui George Călinescu

Articol principal: Opera lui George Călinescu.

Studii scrise în alte limbi

Alcuni missionari catolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII (1925)

Studii de estetică și literatură universală

Principii de estetică (1939)

Impresii asupra literaturii spaniole (1946)

Sensul clasicismului (1946)

Studii și conferințe (1956)

Scriitori străini (1967)

Ulysse (1967)

Poezie

Poezii (1937)

Lauda lucrurilor (1963)

Lauda zapezii (1965)

Teatru

Șun, mit mongol sau Calea netulburată (1943)[12]

Ludovic al XIX-lea (1964)

Teatru (1965)

Proză

Cartea nunții (1933)

Enigma Otiliei (1938) (inițial Părinții Otiliei)

Trei nuvele (1949)

Bietul Ioanide (1953)

Scrinul negru (1965)

Istorie și critică literară

Viața lui Mihai Eminescu (1932)

Opera lui Mihai Eminescu (1934)

Viața lui Ion Creangă (1938)

Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941)

Istoria literaturii române. Compendiu (1945)

Universul poeziei (1947)

Nicolae Filimon (1955)

Gr. M. Alecsandrescu (1955)

Ion Creangă (Viața și opera) (1964)

Vasile Alecsandri (1965)

Publicistică

Cronicile optimistului (1964)

Ulysse (1967)

Impresii de călătorie

Kiev, Moscova, Leningrad, 1949

Am fost în China nouă, 1953

Fragmente audio

G. Călinescu despre M. Eminescu

MENIU0:00

George Călinescu vorbind despre Mihai Eminescu (1964)

[necesită citare]

Note

^ Autoritatea BnF, accesat în 10 octombrie 2015

^ Autoritatea BnF, accesat în 10 octombrie 2015

^ Ion Bălu, Viața lui G. Călinescu, 1981, ed. II. Editura Libra, 1994, p. 15

^ a b c Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicționarul scriitorilor români, Editura Fundației Culturale Române,
1995, literele A-C, p.551-517.

^ Ion Bălu, Opera lui G. Călinescu, Editura Libra, 2001, p. pp.21-30

^ Ion Bălu, Opera lui G. Călinescu, Editura Libra, 2001, p. pp.36

^ CRONICA LITERARA / Enciclopedia basmelor, 16 septembrie 2009, Andrei Terian, Ziarul de Duminică, accesat la
25 martie 2013

^ https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2015/03/12/documentar-george-calinescu-personalitate-marcanta-a-
culturii-romane-07-49-22

^ „Marino, turnătorul lui Eliade și Lovinescu”.

^ Stanomir

^ Cum și de ce a murit G. Călinescu - istorie-pe-scurt.ro, accesat pe 11 martie 2015

^ Tulburarea lui Șun, 20 mai 2010, Patras Antonio, Ziarul de Duminică, accesat la 22 martie 2013

Bibliografie
Ion Bălu, Călinescu, George. Critică și interpretare, Cartea Românească, 1970

Ion Bălu, G. Călinescu. Eseu despre etapele creației, 1970

Gheorghe Țuțui și Gheorghe Matei, G. Calinescu. Texte social-politice (1944-1965), Editura Politică, Bucarest, 1971.

Ion Bălu, Viața lui G. Călinescu, 1981, ed. a II-a, Editura Libra, 1994

Mircea Martin, G. Călinescu și complexele literaturii române, 1981, ed. a II-a, Editura Paralela 45, 2002

George Călinescu, Istoria literaturii române de le origini și până în prezent, Editura Minerva, 1985

Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicționarul scriitorilor români, A-C, Editura Fundației Culturale Române,
1995

George Pruteanu, Feldeința călinesciană, Editura "Andrei Șaguna", 2001

Ion Bălu, G. Călinescu: spectacolul personalității, Editura Fundației Culturale Ideea Europeană, 2004

Claudia Matei, George Călinescu și Italia, Editura Princeps Magna, Chișinău, 2011

Dumitru Micu, George Călinescu: între Apollo și Dionysos, București, Editura Minerva, 1979