Viata lui IL Caragiale

Ion Luca Caragiale (n. 1/13 februarie 1852[7] Haimanale, județul Prahova, Țara Românească, astăzi I. L.
Caragiale, județul Dâmbovița, România – d. 9 iunie 1912, Berlin, Imperiul German) a fost un dramaturg,
nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român. George Călinescu
îl considera a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români.[8] A fost
ales membru post-mortem al Academiei Române.

Viața

Caragiale tânăr

S-a născut la 1 februarie 1852,[7] în satul Haimanale[9] (care astăzi îi poartă numele), fiind primul născut
al lui Luca Ștefan Caragiale și al Ecaterinei Chiriac Karaboas. Conform unor surse, familia sa ar fi fost de
origine aromână.[10] Tatăl său, Luca (1812 - 1870), și frații acestuia, Costache și Iorgu, s-au născut la
Constantinopol, fiind fiii lui Ștefan, un bucătar angajat la sfârșitul anului 1812 de Ioan Vodă Caragea în
suita sa.

Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața Caloropoulos, de care s-a despărțit, fără
a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec
Luca Chiriac Karaboas.

Primele studii le-a făcut în 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din
Ploiești[11], iar până în 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala Domnească din Ploiești, unde l-a avut
învățător pe Bazil Drăgoșescu.[12] Până în 1867 a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din
Ploiești, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală la București. Caragiale a absolvit Gimnaziul „Sfinții Petru
și Pavel” din Ploiești, pe care l-a numit, în Grand Hôtel „Victoria Română”, orașul său natal. Singurul
institutor de care autorul Momentelor și-a adus aminte cu recunoștință a fost ardeleanul Bazil
Drăgoșescu, acela care în schița memorialistică După 50 de ani l-a primit în clasă pe voievodul Unirii.

Adolescentul Iancu a început să scrie poezii în taină, dar înainte de debutul literar a fost fascinat de
performanțele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale, actor și șef de trupă, fixată la București sau
ambulantă. În 1868 a obținut de la tatăl său autorizația de a frecventa Conservatorul de Artă Dramatică,
în care fratele acestuia, Costache, preda la clasa de declamație și mimică. În 1870 a fost nevoit să
abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la București, luându-și cu seriozitate în primire
obligațiile unui bun șef de familie. În același an a fost numit copist la Tribunalul Prahova.

Caragiale și fiul său Mateiu

La 12 martie 1885, s-a născut Mateiu, fiul natural al Mariei Constantinescu, funcționară la Regie, cu
Caragiale, care îl declară la oficiul stării civile.

În 1871, Caragiale a fost numit sufleor și copist la Teatrul Național din București, după propunerea lui
Mihail Pascaly. L-a cunoscut pe Eminescu când tânărul poet, debutant la Familia, era sufleor și copist în
trupa lui Iorgu. Din 1873 până în 1875, Caragiale a colaborat la Ghimpele cu versuri și proză, semnând cu
inițialele Car și Policar (Șarla și ciobanii, fabulă antidinastică).

La 7–8 ianuarie 1889 s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly. Din această
căsătorie vor rezulta mai întâi două fete: Ioana (n. 24 octombrie 1889) și Agatha (n. 10 noiembrie 1890),
care se sting de timpuriu din cauza tusei convulsive sau a difteriei (la 15 iunie respectiv 24 martie 1891)
[13]. La 3 iulie 1893 i se naște un fiu, Luca Ion.

În 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul În Nirvana. În 1890 a fost
profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe, iar în 1892 și-a exprimat intenția de a
se exila la Sibiu sau la Brașov. La 24 februarie 1903 a avut o încercare de a se muta la Cluj, unde a fost
găzduit de protopopul Elie Dăianu, însă în luna noiembrie și-a stabilit domiciliul provizoriu la Berlin.[14]
La 14 martie 1905 s-a stabilit definitiv la Berlin.

I.L. Caragiale - revizor școlar la Pitești

În 1870, după moartea tatălui, tânărul Caragiale a trebuit să asigure traiul zilnic pentru el, mama și sora
sa.

În anul 1881, s-a aflat într-o situație dificilă, fără serviciu. În urma unor demersuri a reușit să obțină
postul de revizor școlar la circumscripția școlară alcătuită din județele Neamț și Suceava, cu reședința
(cancelaria) în Piatra Neamț, începând cu 1 octombrie 1881. La Piatra Neamț, în anii 1881-1882, a avut
ca ajutor (subrevizor) pe institutorul ardelean Ion Parhon, originar din Cetatea Baltă, tatăl viitorului
savant endocrinolog, prof. univ. dr. Constantin I. Parhon, membru al Academiei Române.

După aproape cinci luni de la numirea ca revizor în districtele moldovene, scriitorul a cerut să fie
permutat în aceeași calitate la circumscripția districtelor Argeș-Vâlcea. Prin Decretul nr. 448, din 22
februarie 1882, publicat în Monitorul Oficial”, nr. 264, din 26 februarie / 10 martie 1882, a fost transferat
în postul solicitat, cu reședința în Pitești[15].

Revizoratul școlar era subordonat direct Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, însă colabora cu
reprezentanții autorităților județene (prefect, subprefect, director de prefectură) și orășenești (primar,
ajutor de primar, consilieri). În anii 1882-1883, prefecți ai județului Argeș au fost: colonelul Alexandru
Budișteanu (30 iunie 1881 - 13 ianuarie 1883); (fratele tău, colonelul, ulterior generalul Constantin
Budișteanu, consilier județean, deputat și senator de Argeș) și G. Boian (13 ianuarie 1883 - 21 octombrie
1883); primari: N. Viișoreanu (1880-1883, cu întreruperi), fost prefect de Argeș (în 1861 și 1867); Ioan I.
Rădulescu, primar cu delegație (în 1882 și 1883), pe anumite intervale de timp, însă primar în 1884,
profesor de istorie și geografie la gimnaziu, până în 1879, apoi deputat (deputații și senatorii erau
obligați să demisioneze din funcțiile bugetare avute înainte de alegeri). Pe lângă problemele de
învățământ, revizorul școlar răspundea și de activitatea culturală[16][17].

I.L. Caragiale cunoscuse orașul Pitești înainte de anul 1882, încă în etapa adolescenței, atunci când
însoțise trupa de actori condusă de unchiul său, Iorgu Caragiale, cu ocazia turneelor prin țară.

În conformitate cu prevederile legale, cu regulamentele și instrucțiunile în vigoare, revizorul școlar

efectua inspecții și anchete, conducea conferința anuală a învățătorilor programată vara, lua parte la
diferite manifestări culturale, sărbători legale și naționale etc. Revizorul I.L. Caragiale a procedat în
activitatea sa în funcție de condițiile existente în județul Argeș.

În perioada revizoratului școlar, dramaturgul Ion Luca Caragiale a locuit în Pitești, în cea mai mare parte a
timpului, la hotelul-restaurant „Dacia” din strada Șerban-Vodă, local central de local de categoria I, cu
saloane și separeuri în restaurant, cu sală de spectacole, club, bar, cafenea, cofetărie, grădină de vară cu
scenă și ring de dans. Localul se situa la nivelul celor similare din București, Hotelul „Dacia” era renumit
și prin spectacolele de varietăți susținute de actori profesioniști români și străini.

La Pitești, dramaturgul a avut mai mulți cunoscuți apropiați, dintre care pot fi amintiți Ion Trifonescu
(1852-1900), avocat, profesor de istorie la gimnaziu, ajutor de primar și ofițer al stării civile în 1883-1884,
Toma Trifonescu (1856-1930) frate cu Ion Trifonescu, profesor de limbă română, avocat, președinte de
tribunal, deputat de Argeș, în casa căruia revizorul a fost invitat de multe ori, pe Ion Rădulescu, profesor
de istorie-geografie, avocat, primar, deputat, conducător al filialei argeșene a Societății „Carpații”
(împreună cu Nicolae Dimancea, avocat, deputat), prieten și colaborator al lui Titu Maiorescu.

În perioada revizoratului de la Pitești, I.L. Caragiale a definitivat capodopera sa literară, comedia „O

scrisoare pierdută”, a cărei premieră a avut loc la 13/25 noiembrie 1884, pe scena Teatrului Național din
București.

Activitatea revizorului școlar I.L. Caragiale a încetat la Pitești în primăvara sau vara anului 1883. Prin
jurnalul Consiliului de Ministru, publicat în „Monitorul Oficial”, nr. 188, din 23 martie / 4 aprilie 1883,
institutorul Gheorghe I. Arsenescu, de la Școala Primară de Băieți nr. 2 din Pitești, a fost numit provizoriu
revizor școlar al județelor Argeș și Vâlcea. În „Monitorul Oficial”, nr. 23 din 1/13 mai 1883, s-a publicat
numirea definitivă. Nu se știe dacă Gh. I. Arsenescu a luat în primire postul de revizor la data numirii
provizorii sau la data numirii definitive. Este posibil ca institutorul să fi rămas la clasă până la finalizarea
examenelor (iunie 1883), eventual până la începerea noului an școlar 1883-1884 (16 august 1883.)[18]

După anul 1883, I.L. Caragiale a revenit de mai multe ori la Pitești, inclusiv în etapa directoratului său la
Teatrul Național din București (1888-1889).

Scriitorul s-a stabilit definitiv cu familia la Berlin în anul 1905, însă vizitele sale în țară n-au încetat. În
anul 1908 l-a însoțit la Pitești și în alte orașe pe Take Ionescu, șeful Partidului Conservator-Democrat,
într-un turneu electoral. Cu această ocazie a revăzut și alți cunoscuți din reședința județului Argeș.

Exilul voluntar la Berlin

Ion Luca Caragiale

Caragiale a fost acuzat că ar fi plagiat Năpasta după o piesă a scriitorului ungar István Kemény, intitulată
„Nenorocul”. Acuzația a apărut în 1901 în două articole din Revista literară, semnate cu pseudonimul
Caion. Furios, Caragiale s-a adresat presei din București, a aflat numele real al autorului (C. Al. Ionescu),
l-a acționat in justiție și a câștigat fără probleme, grație pledoariei avocatului său, Barbu Ștefănescu
Delavrancea.
Cei 12 jurați au decis însă să-l achite pe Caion, tot scandalul fiind catalogat drept „o impertinență de
copil”.[19]

Susținut puternic de Alexandru Macedonski, alergic și el la valori, Caion «descoperă» alte «două
plagiate».[19] Scârbit de umilința trăită și sătul de nedreptăți, Caragiale decide să părăsească țara,
mutându-se împreună cu familia la Berlin, în 1904, când primește o mult așteptată și disputată moștenire
de la mătușa sa, Ecaterina Cardini din Șcheii Brașovului (cunoscută ca Mumuloaia, după porecla Momulo
a soțului ei), căreia afacerile imobiliare îi aduseseră mari averi.[19][20][21]

Renunțând la tăcerea ce și-o impusese în exilul său voluntar de la Berlin, evenimentele din primăvara
anului 1907, îl determin pe Caragiale să publice, în noiembrie 1907, la București, broșura: 1907 din
primăvară până'n toamnă, un celebru eseu referitor la cauzele și desfășurarea marii mișcări țărănești din
primăvara lui 1907. Înainte de a-și publica pamfletul în broșură, Caragiale trimisese primul capitol ziarului
vienez, Die Zeit, întâia și cea mai însemnată parte a viitoarei broșuri, care l-a publicat la 3 aprilie 1907, cu
semnătura: Un patriot român, arătând tot ce s-a petrecut înainte și după izbucnirea revoltei țărănești din
primăvara anului 1907: „Cauza dezastrului în care a căzut țara este numai - da, numai, nenorocita politică
ce o fac partidele și bărbații noștri de stat, de patruzeci de ani încoace.” Barbu Delavrancea i-a scris
emoționat prietenului său:

„Desigur, 1907 al tău e o minune ca adevăr, ca artă, ca sentiment, ca judecată. Ai zugrăvit un tablou de
mare maestru. Jocul infect al partidelor noastre - pe deasupra țării și în detrimentul țării - cu lăcomia
nestăpânită a celor ajunși și cu îmbufnarea dizgrațioasă a celor căzuți, l-ai sintetizat așa de viu ...”

Tot atunci i-a trimis lui Mateiu, prin Delavrancea, o scurtă scrisoare, din care amintim aceste cuvinte:
„Împrejurările prin care a trecut și trece țara noastră și care-mi întristează așa de adânc bătrânețele mie
să-ți fie îndemn în dragoste pentru patrie. Dumnezeu să-ți facă ție parte de vremuri mai bune la
bătrânețe! Noi am început cu veselie și sfârșim cu mâhnire. Să vă dea vouă, tinerilor, Domnul să nu mai
vedeți nici un rău arătându-se pe biata noastră țară.”