S-a născut la 1 februarie 1852, [6] 

în satul Haimanale[8] (care astăzi îi poartă numele), fiind primul

născut al lui Luca Ștefan Caragiale și al Ecaterinei Chiriac Karaboas. Conform unor surse, familia sa
ar fi fost de origine aromână.[9] Tatăl său, Luca (1812 - 1870), și frații acestuia, Costache și Iorgu, s-
au născut la Constantinopol, fiind fiii lui Ștefan, un bucătar angajat la sfârșitul anului 1812 de Ioan
Vodă Caragea în suita sa.
Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața Caloropoulos, de care s-a
despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica
negustorului grec Luca Chiriac Karaboas.
Primele studii le-a făcut în 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf.
Gheorghe din Ploiești, iar până în 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala Domnească din
Ploiești, unde l-a avut învățător pe Bazil Drăgoșescu.[necesită  citare] Până în 1867 a urmat trei clase la
Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală la București.
Caragiale a absolvit Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, pe care l-a numit, în Grand Hôtel
„Victoria Română”, orașul său natal. Singurul institutor de care autorul Momentelor și-a adus aminte
cu recunoștință a fost ardeleanul Bazil Drăgoșescu, acela care în schița memorialistică După 50 de
ani l-a primit în clasă pe voievodul Unirii.
Adolescentul Iancu a început să scrie poezii în taină, dar înainte de debutul literar a fost fascinat de
performanțele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale, actor și șef de trupă, fixată
la București sau ambulantă. În 1868 a obținut de la tatăl său autorizația de a
frecventa Conservatorul de Artă Dramatică, în care fratele acestuia, Costache, preda la clasa de
declamație și mimică. În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la
București, luându-și cu seriozitate în primire obligațiile unui bun șef de familie. În același an a fost
numit copist la Tribunalul Prahova.

Caragiale și fiul său Mateiu

La 12 martie 1885, s-a născut Mateiu, fiul natural al Mariei Constantinescu, funcționară la Regie, cu
Caragiale, care îl declară la oficiul stării civile.
În 1871, Caragiale a fost numit sufleor și copist la Teatrul Național din București, după propunerea
lui Mihail Pascaly. L-a cunoscut pe Eminescu când tânărul poet, debutant la Familia, era sufleor și
copist în trupa lui Iorgu. Din 1873 până în 1875, Caragiale a colaborat la Ghimpele cu versuri și
proză, semnând cu inițialele Car și Policar (Șarla și ciobanii, fabulă antidinastică).
La 7–8 ianuarie 1889 s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly. Din
această căsătorie vor rezulta mai întâi două fete: Ioana (n. 24 octombrie 1889) și Agatha (n. 10
noiembrie 1890), care se sting de timpuriu din cauza tusei convulsive sau a difteriei (la 15 iunie
respectiv 24 martie 1891)[10]. La 3 iulie 1893 i se naște un fiu, Luca Ion.
În 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul În Nirvana. În 1890 a fost
profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe, iar în 1892 și-a exprimat intenția
de a se exila la Sibiu sau la Brașov. La 24 februarie 1903 a avut o încercare de a se muta la Cluj,
unde a fost găzduit de protopopul Elie Dăianu, însă în luna noiembrie și-a stabilit domiciliul
provizoriu la Berlin.[11] La 14 martie 1905 s-a stabilit definitiv la Berlin.

I.L. Caragiale - revizor școlar la Pitești

În 1870, după moartea tatălui, tânărul Caragiale a trebuit să asigure traiul zilnic pentru el, mama și
sora sa.
În anul 1881, s-a aflat într-o situație dificilă, fără serviciu. În urma unor demersuri a reușit să obțină
postul de revizor școlar la circumscripția școlară alcătuită din județele Neamț și Suceava, cu
reședința (cancelaria) în Piatra Neamț, începând cu 1 octombrie 1881. La Piatra Neamț, în anii
1881-1882, a avut ca ajutor (subrevizor) pe institutorul ardelean Ion Parhon, originar din Cetatea
Baltă, tatăl viitorului savant endocrinolog, prof. univ. dr. Constantin I. Parhon, membru al Academiei
Române.
După aproape cinci luni de la numirea ca revizor în districtele moldovene, scriitorul a cerut să fie
permutat în aceeași calitate la circumscripția districtelor Argeș-Vâlcea. Prin Decretul nr. 448, din 22
februarie 1882, publicat în Monitorul Oficial”, nr. 264, din 26 februarie / 10 martie 1882, a fost
transferat în postul solicitat, cu reședința în Pitești[12].
Revizoratul școlar era subordonat direct Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, însă colabora cu
reprezentanții autorităților județene (prefect, subprefect, director de prefectură) și orășenești (primar,
ajutor de primar, consilieri). În anii 1882-1883, prefecți ai județului Argeș au fost: colonelul Alexandru
Budișteanu (30 iunie 1881 - 13 ianuarie 1883); (fratele tău, colonelul, ulterior generalul Constantin
Budișteanu, consilier județean, deputat și senator de Argeș) și G. Boian (13 ianuarie 1883 - 21
octombrie 1883); primari: N. Viișoreanu (1880-1883, cu întreruperi), fost prefect de Argeș (în 1861 și
1867); Ioan I. Rădulescu, primar cu delegație (în 1882 și 1883), pe anumite intervale de timp, însă
primar în 1884, profesor de istorie și geografie la gimnaziu, până în 1879, apoi deputat (deputații și
senatorii erau obligați să demisioneze din funcțiile bugetare avute înainte de alegeri). Pe lângă
problemele de învățământ, revizorul școlar răspundea și de activitatea culturală [13][14].
I.L. Caragiale cunoscuse orașul Pitești înainte de anul 1882, încă în etapa adolescenței, atunci când
însoțise trupa de actori condusă de unchiul său, Iorgu Caragiale, cu ocazia turneelor prin țară.
În conformitate cu prevederile legale, cu regulamentele și instrucțiunile în vigoare, revizorul școlar
efectua inspecții și anchete, conducea conferința anuală a învățătorilor programată vara, lua parte la
diferite manifestări culturale, sărbători legale și naționale etc. Revizorul I.L. Caragiale a procedat în
activitatea sa în funcție de condițiile existente în județul Argeș.
În perioada revizoratului școlar, dramaturgul Ion Luca Caragiale a locuit în Pitești, în cea mai mare
parte a timpului, la hotelul-restaurant „Dacia” din strada Șerban-Vodă, local central de local de
categoria I, cu saloane și separeuri în restaurant, cu sală de spectacole, club, bar, cafenea,
cofetărie, grădină de vară cu scenă și ring de dans. Localul se situa la nivelul celor similare din
București, Hotelul „Dacia” era renumit și prin spectacolele de varietăți susținute de actori
profesioniști români și străini.
La Pitești, dramaturgul a avut mai mulți cunoscuți apropiați, dintre care pot fi amintiți Ion Trifonescu
(1852-1900), avocat, profesor de istorie la gimnaziu, ajutor de primar și ofițer al stării civile în 1883-
1884, Toma Trifonescu (1856-1930) frate cu Ion Trifonescu, profesor de limbă română, avocat,
președinte de tribunal, deputat de Argeș, în casa căruia revizorul a fost de invitat de multe ori, pe Ion
Rădulescu, profesor de istorie-geografie, avocat, primar, deputat, conducător al filialei argeșene a
Societății „Carpații” (împreună cu Nicolae Dimancea, avocat, deputat), prieten și colaborator al lui
Titu Maiorescu.
În perioada revizoratului de la Pitești, I.L. Caragiale a definitivat capodopera sa literară, comedia „O
scrisoare pierdută”, a cărei premieră a avut loc la 13/25 noiembrie 1884, pe scena Teatrului Național
din București.
Activitatea revizorului școlar I.L. Caragiale a încetat la Pitești în primăvara sau vara anului 1883. Prin
jurnalul Consiliului de Ministru, publicat în „Monitorul Oficial”, nr. 188, din 23 martie / 4 aprilie 1883,
institutorul Gheorghe I. Arsenescu, de la Școala Primară de Băieți nr. 2 din Pitești, a fost numit
provizoriu revizor școlar al județelor Argeș și Vâlcea. În „Monitorul Oficial”, nr. 23 din 1/13 mai 1883,
s-a publicat numirea definitivă. Nu se știe dacă Gh. I. Arsenescu a luat în primire postul de revizor la
data numirii provizorii sau la data numirii definitive. Este posibil ca institutorul să fi rămas la clasă
până la finalizarea examenelor (iunie 1883), eventual până la începerea noului an școlar 1883-1884
(16 august 1883.)[15]
După anul 1883, I.L. Caragiale a revenit de mai multe ori la Pitești, inclusiv în etapa directoratului
său la Teatrul Național din București (1888-1889).
Scriitorul s-a stabilit definitiv cu familia la Berlin în anul 1905, însă vizitele sale în țară n-au încetat. În
anul 1908 l-a însoțit la Pitești și în alte orașe pe Take Ionescu, șeful Partidului Conservator-
Democrat, într-un turneu electoral. Cu această ocazie a revăzut și alți cunoscuți din reședința
județului Argeș.

Exilul voluntar la Berlin

Ion Luca Caragiale

Caragiale a fost acuzat că ar fi plagiat Năpasta după o piesă a scriitorului ungar István Kemény,

intitulată „Nenorocul”. Acuzația a apărut în 1901 în două articole din Revista literară, semnate cu
pseudonimul Caion. Furios, Caragiale s-a adresat presei din București, a aflat numele real al
autorului (C. Al. Ionescu), l-a acționat in justiție și a câștigat fără probleme, grație pledoariei
avocatului său, Barbu Ștefănescu Delavrancea.
Cei 12 jurați au decis însă să-l achite pe Caion, tot scandalul fiind catalogat drept „o impertinență de
copil”.[16]
Susținut puternic de Alexandru Macedonski, alergic și el la valori, Caion «descoperă» alte «două
plagiate».[16] Scârbit de umilința trăită și sătul de nedreptăți, Caragiale decide să părăsească țara,
mutându-se împreună cu familia la Berlin, în 1904, când primește o mult așteptată și disputată
moștenire de la mătușa sa, Ecaterina Cardini din Șcheii Brașovului (cunoscută ca Mumuloaia, după
porecla Momulo a soțului ei), căreia afacerile imobiliare îi aduseseră mari averi. [16][17][18]
Renunțând la tăcerea ce și-o impusese în exilul său voluntar de la Berlin, evenimentele din
primăvara anului 1907, îl determin pe Caragiale să publice, în noiembrie 1907, la București,
broșura: 1907 din primăvară până'n toamnă, un celebru eseu referitor la cauzele și desfășurarea
marii mișcări țărănești din primăvara lui 1907. Înainte de a-și publica pamfletul în broșură, Caragiale
trimisese primul capitol ziarului vienez, Die Zeit, întâia și cea mai însemnată parte a viitoarei broșuri,
care l-a publicat la 3 aprilie 1907, cu semnătura: Un patriot român, arătând tot ce s-a petrecut înainte
și după izbucnirea revoltei țărănești din primăvara anului 1907: „Cauza dezastrului în care a căzut
țara este numai - da, numai, nenorocita politică ce o fac partidele și bărbații noștri de stat, de
patruzeci de ani încoace.” Barbu Delavrancea i-a scris emoționat prietenului său:
„Desigur, 1907 al tău e o minune ca adevăr, ca artă, ca sentiment, ca judecată. Ai zugrăvit un tablou de
mare maestru. Jocul infect al partidelor noastre - pe deasupra țării și în detrimentul țării - cu lăcomia
nestăpânită a celor ajunși și cu îmbufnarea dizgrațioasă a celor căzuți, l-ai sintetizat așa de viu ...”
Tot atunci i-a trimis lui Mateiu, prin Delavrancea, o scurtă scrisoare, din care amintim aceste
cuvinte: „Împrejurările prin care a trecut și trece țara noastră și care-mi întristează așa de adânc
bătrânețele mie să-ți fie îndemn în dragoste pentru patrie. Dumnezeu să-ți facă ție parte de vremuri
mai bune la bătrânețe! Noi am început cu veselie și sfârșim cu mâhnire. Să vă dea vouă, tinerilor,
Domnul să nu mai vedeți nici un rău arătându-se pe biata noastră țară.”
A publicat în revista literară bilunară Convorbiri (din 1908, Convorbiri critice), 7 fabule. Ultima dintre
ele, Boul și vițelul, a fost tipărită în fruntea numărului 1 al Convorbirilor critice, având, în facsimile,
autografe atât textul, cât și semnătura Caragiale. În articolul bilanț După un an ..., M. Dragomirescu,
editorul revistei, afirma:
„În fine, acum în urmă, autoritatea celui mai mare poet, a celui mai desăvârșit artist ce am avut vreodată,
autoritatea lui Caragiale, a venit, ca odinioară Alecsandri la „Junimea” născândă, să consfințească și să
întărească importanța activității Convorbirilor critice și să dea modestului râu măreția fluviului ...”
Doi ani mai târziu a publicat nuvela Kir Ianulea, o versiune românească a piesei lui Niccolò
Machiavelli, Nunta lui Belfagor (Belfagor arcidiavolo).[19]

Mormântul lui Ion Luca Caragiale din cimitirul Șerban Vodă

În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuința sa de la Berlin, din
cartierul Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroză. Rămășițele pământești sunt expuse în capela
cimitirului protestant Erster Schöneberger Friedhof și depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei, în
prezența lui Gherea, a lui Delavrancea și a lui Vlahuță. Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul
cu rămășițele sale pământești a fost adus la București și, la 22 noiembrie 1912, s-a făcut
înmormântarea la cimitirul Șerban Vodă. Cortegiul funerar, format la biserica Sf. Gheorghe, a făcut
un ocol prin fața Teatrului Național și a continuat apoi drumul până la cimitir, în fruntea miilor de
bucureșteni care au luat parte la această solemnitate aflându-se toți marii scriitori ai timpului:
Alexandru Vlahuță, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Șt. O. Iosif, Ovid
Densușianu, Corneliu Moldovan, Delavrancea, Sandu Aldea, N. D. Cocea și alții. În cuvântarea pe
care a ținut-o la biserica Sf. Gheorghe, Delavrancea menționa: „Caragiale a fost cel mai mare român
din câți au ținut un condei în mână și o torță aprinsă în cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torța
arde și nu se va stinge niciodată.” [necesită  citare] Iar Mihail Sadoveanu adăuga: „Caragiale a însemnat o
dungă mare și foarte luminoasă în literatura noastră contemporană; ea a rămas asupra noastră și va
rămâne asupra tuturor generațiilor.” [necesită  citare]
Caragiale s-a bucurat de recunoașterea operei sale pe perioada vieții sale, însă a fost și criticat și
desconsiderat. După moartea sa, a început să fie recunoscut pentru importanța sa în dramaturgia
românească. Piesele sale au fost jucate și au devenit relevante în perioada regimului comunist. În
1982, între Groapa Fundeni și Dealul Bolintin, Lucian Pintilie a început filmarea peliculei „De ce trag
clopotele, Mitică?”, inspirat din piesa D-ale carnavalului. Pelicula a fost interzisă de comuniști în faza
în care nu i se definitivase montajul, din pricina trimiterilor sarcastice voalate la adresa sistemului de
atunci.
Deși Caragiale a scris doar nouă piese, el este considerat cel mai bun dramaturg român prin faptul
că a reflectat cel mai bine realitățile, limbajul și comportamentul românilor. Opera sa i-a influențat pe
alți dramaturgi, între care Eugen Ionesco.[necesită  citare] Eric D. Tappe a afirmat în cartea sa, Ion Luca
Caragiale: „He prided himself on his knowledge of Romanian and would say: 'Not many are masters
of it as I am.'"[necesită  citare]

Activitatea literară
Ziarist, publicist, poet

Vlahuță, Caragiale, Barbu Delavrancea

Începutul activității jurnalistice a lui Caragiale poate fi datat, cu probabilitate, în luna octombrie 1873,
la ziarul Telegraful, din București, unde ar fi publicat rubrica de anecdote intitulată Curiozități.
Apropierea de ziaristică este confirmată, cu certitudine, odată cu colaborarea la revista Ghimpele,
unde și-ar fi semnat unele dintre cronici cu pseudonimele: Car și Policar, în care sunt vizibile
vioiciunea și verva de bună calitate. Numele întreg îi apare la publicarea de la 1 octombrie 1874 a
poemului Versuri în Revista contemporană. În numărul din luna decembrie 1874 al revistei, numele
lui Caragiale a apărut trecut printre numele scriitorilor care formau „comitetul redacțional”. Un
moment esențial l-a constituit colaborarea la Revista contemporană, la 4 octombrie 1874, cu trei
pagini de poezie semnate I. L. Caragiale. Gazetăria propriu-zisă și l-a revendicat însă de la apariția
bisăptămânalului Alegătorul liber, al cărui girant responsabil a fost în anii 1875 - 1876. În lunile mai
și iunie 1877, Caragiale a redactat singur șase numere din „foița hazlie și populară”, Claponul. Între
anii 1876 și 1877 a fost corector la Unirea democratică.
În august 1877, la izbucnirea Războiului de Independență, a fost conducător al ziarului Națiunea
română, scos la propunerea publicistului francez Frédéric Damé (1849, Tonnerre, Franța - 1907,
București). În această perioadă a apărut și Calendarul Claponului. Ziarul, cu numeroase rubrici
scurte și cuprinzătoare, a fost suprimat după numai șase săptămâni. Punându-și în practică
experiența gazetărească de până atunci, Caragiale a început, în decembrie 1877, colaborarea
la România liberă, publicând foiletoanele teatrale Cercetare critică asupra teatrului românesc.
La Teatrul Național se prezenta în această perioadă, piesa Roma învinsă, de Alexandre Parodi, în
traducerea lui Caragiale.
Între anii 1878 și 1881 a colaborat la Timpul, alături de Eminescu, Ronetti-Roman și Slavici. La 1
februarie 1880 revista Convorbiri literare a publicat comedia într-un act Conu Leonida față cu
reacțiunea. Tot în 1878 a început să frecventeze ședințele bucureștene ale Junimii, la Titu
Maiorescu și să citească din scrierile sale. La Iași, a citit O noapte furtunoasă într-una din ședințele
de la Junimea. În 1879 a publicat în Convorbiri literare piesa O noapte furtunoasă. De Paște,
în 1879, se afla la Viena, împreună cu Titu Maiorescu.
După 3 ani de colaborare, în 1881, s-a retras de la Timpul. A fost numit, prin decret regal, revizor
școlar pentru județele Suceava și Neamț. În 1882, a fost mutat, la cerere, în
circumscripția Argeș - Vâlcea. La 1 martie 1884, a avut loc prima reprezentație a operei
bufe Hatmanul Baltag, scrisă în colaborare cu Iacob Negruzzi, iar la 17 martie a participat la
ședința Junimii, în prezența lui V. Alecsandri.
În 6 octombrie, însoțit de Titu Maiorescu, a citit la aniversarea Junimii, la Iași, O scrisoare pierdută,
iar la 13 noiembrie, în prezența reginei, premiera piesei s-a bucurat de un succes extraordinar.
În iunie 1885 și-a început seria articolelor literare și politice la Voința națională, ziar condus
de Alexandru D. Xenopol. La moartea lui Eminescu a publicat articolul În Nirvana. A colaborat cu
articole politice și literare la ziarul junimist Constituționalul, sub semnătura C. și cu
pseudonimele Falstaff, Zoil, Nastratin și Hans. La 8 aprilie 1885, a avut loc
reprezentația comediei D-ale Carnavalului, premiată la 25 ianuarie 1886, fluierată la premieră.

Caricatură de Constantin Jiquidi.

Din 1896, a colaborat sub pseudonimele Ion și Luca la revista umoristică Lumea veche. La Ziua a

scris articole politice și un reportaj la moartea lui Alexandru Odobescu. A condus, din 1896, Epoca
literară, supliment al ziarului Epoca. În Convorbiri critice și în Timpul și-a publicat piesele de teatru.
Când Slavici și Coșbuc au început publicarea revistei Vatra (1894), Caragiale s-a aflat printre
principalii colaboratori. Din 1895 și până în 1899 a colaborat la revistele: Gazeta
poporului, Epoca, Drapelul, Povestea vorbei, Lumea veche, Adevărul, Foaie interesantă, Literatură
și artă românească, Pagini literare. În 1896 a condus Epoca literară. Din 1899 a început să publice
la Lupta, Luceafărul, Românul, Convorbiri. Din 1899 a susținut la Universul seria de Notițe critice,
care a oferit materiale volumului Momente. Prin articolul Despre Teatrul Național, de la 19 noiembrie
1899, a indispus comitetul teatral din care el însuși făcea parte. Ziarul Die Zeit din Viena a publicat,
la 3 aprilie 1907, sub semnătura Un patriot, prima parte din scrierea politică 1907.
Spre deosebire de Eminescu, care vedea în gazetărie o misiune civică directă, Caragiale și-a
asumat-o indirect, ca o pedagogie implicită a prezentării aspectului social, sub forma ironiei, pentru
îndreptarea tuturor relelor.
Colaborarea susținută în presă, de la publicațiile de prestigiu (Convorbiri literare, în anii de
participare la Junimea, Convorbiri critice și Viața românească, după
1900, Timpul, Constituționalul, Epoca), dar și în publicații mai obscure cărora nu le-a refuzat sprijinul
(Gazeta săteanului, în care au apărut Cănuță, om sucit și La hanul lui Mânjoală), l-a făcut pe
Caragiale să abordeze diverse genuri publiciste precum reportajul și interviul, a