1

Cuprins:
1.Introducere
2.Prezentarea scriitorului
3.D’ale carnavalului
4.Conu Leonida faţă cu reacţiunea
5.O scrisoare pierdută
6.O noapte
furtunoasă
7.Aprecieri critice
8.Concluzii
2
 I.Introducere
Despre Caragiale s-a afirmat adesea şi este adevarat,că
poate fi considerat un scriitor naţional, opera sa fiind
reprezentativă pentru spiritul românesc,dar şi un scriitor
universal, el creând situaţii general-valabile şi tipuri umane
care se regăsesc în orice societate. Contestat de mulţi, care
până la urmă i-au recunoscut meritul, Caragiale rămâne un
scriitor actual, piesele sale având succes şi astăzi, opera
fiindu-i foarte mult citită şi studiată.
Orice discuţie despre Caragiale trebuie să înceapă cu o
privire de ansamblu asupra vieţii şi operei marelui scriitor.
Un loc important în planul creaţiei lui Caragiale îl ocupă
teatrul. De aceea în această lucrare vom analiza patru dintre
cele mai cunoscute comedii caragialiene. În teatrul lui
Caragiale aparenţele ascund esenţa tragică a condiţiei
umane. Dramaturgul crează adevarate tipuri umane,gata sa
concureze cu cele existente in literatura universală. Marele
merit al lui Caragiale este acela de a fi avut o grijă obsesivă
pentru limbaj(fie el verbalizat sau limbaj gestual). Scriitorul
însuşi marturisea:,,Teatrul este o artă constructivă, al cărei
material sunt conflictele ieşite între oameni din cauza caracterelor(...)
bucuria râde în ochii vii, durerea plânge în lacrimi
adevărate(...)’’.
Fiind însă că teatrul ne arată oameni, şi fiindcă,în
împrejurimi omeneşti, acţiunile care sunt chiar viaţa sunt
3
însoţite de vorbire,oamenii dramaturgului trebuie fireşte
să vorbească şi ei(...).’’

II. Prezentare
a
scriitorului
tfiaţa scriitorului
S-a născut la 1 februarie 1852, în satul Haimanale,
care îi poartă numele, fiind primul născut al lui Luca
Caragiale și al Ecaterinei. Tatăl său, Luca (1812 - 1870),
și fraţii acestuia, Costache și Iorgu, s-au născut la
Constantinopol, fiind fiii lui Ștefan, un bucătar angajat
la sfârșitul anului 1812 de Ioan tfodă Caragea în suita sa.
Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actriţa și
cântăreaţa Caloropoulos, de care s-a despărţit, fără a
divorţa vreodată, întemeindu-şi o familie statornică cu
braşoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac
Caraboas. Primele studii le-a făcut în 1859 și 1860 cu
părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploieşti, iar
până în 1864 a urmat clasele primare II-tf, la Şcoala
Domnească din Ploieşti, unde l-a avut învăţător pe
Bazil Drăgoşescu. Până în 1867 a urmat trei clase la
Gimnaziul
„Sfinții Petru și Pavel‖ din Ploieşti, iar în 1868 a terminat
clasa a tf-a liceală la Bucureşti. Caragiale a absolvit
Gimnaziul
„Sfinţii Petru și Pavel‖ din Ploieşti, pe care l-a numit, în Grand
4
Hôtel „tfictoria Română‖, oraşul său natal. Singurul institutor
de care autorul Momentelor şi-a adus aminte cu recunoştinţă
a fost ardeleanul Bazil Drăgoşescu.
Adolescentul Iancu a început să scrie poezii în taină,
dar înainte de debutul literar a fost fascinat de
performanţele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale,
actor şi şef de trupă, fixată la Bucureşti sau ambulantă.
În 1868 a obţinut de la tatăl său autorizaţia de a
frecventa Conservatorul de Artă Dramatică, în care
fratele acestuia, Costache, preda la clasa de declamaţie şi
mimică. În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul
actoriei şi s-a mutat cu familia la Bucureşti, luându-şi cu
seriozitate în primire obligaţiile unui bun şef de familie. În
acelaşi an a fost numit copist la Tribunalul Prahova.
La 12 martie 1885, s-a născut Mateiu, fiul natural al
Mariei Constantinescu, funcţionară la Regie, cu
Caragiale, care îl declară la oficiul stării civile. În 1871,
Caragiale a fost numit sufleor şi copist la Teatrul
Naţional din Bucureşti, după propunerea lui Mihail
Pascaly. L-a cunoscut pe Eminescu când tânărul poet,
debutant la Familia, era sufleor şi copist în trupa lui
Iorgu. Din 1873 până în 1875, Caragiale a colaborat la
,,Ghimpele’’ cu versuri şi proză, semnând cu iniţialele Car
și Policar (Șarla și ciobanii, fabulă antidinastică). La 7–8
ianuarie 1889 s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica
actorului Gaetano Burelly. Din această căsătorie vor
rezulta mai întâi două fete: Ioana (n. 24 octombrie 1889)
și Agatha (n. 10 noiembrie 1890), care se sting de
timpuriu din cauza tusei convulsive sau a difteriei (la 15
iunie respectiv 24 martie 1891). La 3 iulie 1893 i se naşte un
fiu, Luca Ion. În 1889, anul morţii poetului Mihai Eminescu,
Caragiale a publicat articolul în ,,Nirvana’’. În 1890 a fost
profesor de istorie la clasele I-Itf
5
la Liceul Particular Sf. Gheorghe, iar în 1892 şi-a
exprimat intenţia de a se exila la Sibiu sau la Braşov.
La 24 februarie 1903 a avut o încercare de a se muta
la Cluj, însă în luna noiembrie şi-a stabilit domiciliul
provizoriu la Berlin. La 14 martie 1905 s-a stabilit definitiv
la Berlin.

Activitatea literară
Începutul activităţii jurnalistice a lui Caragiale poate
fi datat, cu probabilitate, în luna octombrie 1873, la
ziarul
,,Telegraful’’, din Bucureşti, unde ar fi publicat rubrica de
anecdote intitulată ,,Curiozități’’. Apropierea de ziaristică
este confirmată, cu certitudine, odată cu colaborarea la
revista
,,Ghimpele’’, unde şi-ar fi semnat unele dintre cronici
cu pseudonimele: Car și Policar, în care sunt vizibile
vioiciunea și verva de bună calitate. Numele întreg îi apare la
publicarea de la 1 octombrie 1874 a poemului ,,tfersuri’’
în ,,Revista contemporană’’. În numărul din luna decembrie
1874 al revistei, numele lui Caragiale a apărut trecut printre
numele scriitorilor care formau „comitetul redacțional‖. Un
moment esenţial l-a constituit colaborarea la ,,Revista
contemporană’’, la 4 octombrie 1874, cu trei pagini de
poezie semnate I. L. Caragiale. Gazetăria propriu-zisă și l-a
revendicat însă de la apariţia bisăptămânalului Alegătorul
liber, al cărui girant responsabil a fost în anii 1875 - 1876.
În lunile mai și iunie 1877, Caragiale a redactat singur
șase numere din „foița hazlie și populară‖, Claponul. Între
anii 1876 și 1877 a fost corector la ,,Unirea
6
democratică’’. În august 1877, la izbucnirea Războiului de
Independenţă, a fost conducător al ziarului ,,Națiunea
română’’, scos la propunerea publicistului francez Frédéric
Damé (1849, Tonnerre, Franţa - 1907, București).
În această perioadă a apărut şi ,,Calendarul
Claponului’’. Ziarul, cu numeroase rubrici scurte și
cuprinzătoare, a fost suprimat după numai șase
săptămâni. Punându-şi în practică experienţa gazetărească
de până atunci, Caragiale a început, în decembrie 1877,
colaborarea la
,,România liberă’’, publicând foiletoanele teatrale Cercetare
critică asupra teatrului românesc. La Teatrul Naţional se
prezenta în această perioadă, piesa ,,Roma învinsă’’, de
Alexandre Parodi, în traducerea lui Caragiale. Între anii
1878 și 1881 a colaborat la ,,Timpul’’, alături de
Eminescu, Ronetti- Roman și Slavici. La 1 februarie 1880
revista ,,Convorbiri
literare’’ a publicat comedia într-un act ,,Conu Leonida față
cu reacțiunea’’. Tot în 1878 a început să frecventeze
ședinţele bucureştene ale Junimii, la Titu Maiorescu și să
citească din scrierile sale. La Iaşi, a citit ,,O noapte
furtunoasă’’ într-una din ședinţele de la Junimea. În 1879 a
publicat în ,,Convorbiri literare’’ piesa ,,O noapte
furtunoasă’’. De Paște, în 1879, se afla la tfiena, împreună
cu Titu Maiorescu. După 3 ani de colaborare, în 1881, s-a
retras de la ,,Timpul’’. A fost numit, prin decret regal,
revizor şcolar pentru judeţele Suceava și Neamţ. În 1882, a
fost mutat, la cerere, în circumscripţia Argeş
- tfâlcea. La 1 martie 1884, a avut loc prima reprezentaţie a
operei bufe Hatmanul Baltag, scrisă în colaborare cu
Iacob Negruzzi, iar la 17 martie a participat la ședinţa
Junimii, în
7
prezenţa lui tf. Alecsandri. În 6 octombrie, însoţit de
Titu Maiorescu, a citit la aniversarea Junimii, la Iași, O
scrisoare pierdută, iar la 13 noiembrie, în prezenţa reginei,
premiera piesei s-a bucurat de un succes extraordinar. În
iunie 1885 şi-a început seria articolelor literare şi politice
la tfoința națională, ziar condus de Alexandru D. Xenopol.
La moartea lui Eminescu a publicat articolul în Nirvana. A
colaborat cu articole politice și literare la ziarul junimist
Constituționalul, sub semnătura C. și cu pseudonimele
Falstaff, Zoil, Nastratin și Hans. La 8 aprilie 1885, a avut
loc reprezentaţia comediei D-ale Carnavalului, premiată la
25 ianuarie 1886, fluierată la premieră. Din 1896, a
colaborat sub pseudonimele Ion și Luca la revista
umoristică Lumea veche. La Ziua a scris articole politice și
un reportaj la moartea lui Alexandru Odobescu. A condus,
din 1896, Epoca literară, supliment al ziarului Epoca. În
Convorbiri critice şi în Timpul și-a publicat piesele de teatru.
Când Slavici și Coșbuc au început publicarea revistei tfatra
(1894), Caragiale s-a aflat printre principalii colaboratori.
Din 1895 și până în 1899 a colaborat la revistele: Gazeta
poporului, Epoca, Drapelul, Povestea vorbei, Lumea
veche, Adevărul, Foaie interesantă, Literatură și artă
românească, Pagini literare. În 1896 a condus Epoca
literară. Din 1899 a început să publice la Lupta,
Luceafărul, Românul, Convorbiri. Din 1899 a susţinut
la Universul seria de Notițe critice, care a oferit
materiale volumului Momente. Prin articolul Despre Teatrul
Național, de la 19 noiembrie 1899, a indispus comitetul
teatral din care el însuşi făcea parte. Ziarul Die Zeit din
tfiena a publicat, la 3 aprilie 1907, sub semnătura Un
patriot, prima parte din scrierea politică 1907. Spre
deosebire de Eminescu, care vedea în
8
gazetărie o misiune civică directă, Caragiale și-a asumat-
o indirect, ca o pedagogie implicită a prezentării aspectului
social, sub forma ironiei, pentru îndreptarea tuturor
relelor. Colaborarea susţinută în presă, de la publicaţiile de
prestigiu (Convorbiri literare, în anii de participare la
Junimea, Convorbiri critice și tfiața românească, după
1900, Timpul, Constituționalul, Epoca), dar și în publicaţii
mai obscure cărora nu le-a refuzat sprijinul (Gazeta
săteanului, în care au apărut Cănuță, om sucit și La
hanul lui Mânjoală), l-a făcut pe Caragiale să abordeze
diverse genuri publiciste precum reportajul și interviul,
articole politice și foiletoane cu tematică și alură stilistică
diferite: „Începând cu „mofturile‖ sale de la debut în ziarul
Alegătorul liber (1875 - 1876) și până la scrierea
„Momentelor‖ (1899 - 1901), Caragiale, trecând prin orice
rubrică a ziarelor la care colabora, va compune o operă
umoristică fără egal în literatura noastră. Dar, paralel cu
această față a personalității sale, în publicistică mai este o
față, de cele mai multe ori ascunsă în anonimatul de până
acum al paginilor de ziare: anume o față gravă,
preocupată până la neliniște şi frământare interioară de
destinul nostru naţional, pe fundalul mișcării politice
confuze, superficiale, improvizate și iresponsabile.
Caragiale este singurul adevărat mare contemporan al lui
Eminescu. Poate că în străfundurile sale și poetul, simțindu-
se singur în redacția Timpului, se va fi gândit la tovărășia
perechii sale de destin!‖ Prin modul de a scrie și prin
diversitatea preocupărilor, articolele politice ale lui
Caragiale au devenit sinteze satirice concentrate. O
mișcare caracteristică a făcut să alterneze observaţia de
moravuri cu generalizarea și cu construirea ironică de
tipuri. Cu privire la
9
pamfletul caragialian trebuie remarcat textul din 1907, greu
de clasat într-un gen și așa destul de elastic. Din
relaţiile lui Caragiale cu publicaţiile anilor 1870 -
1910, dincolo de constatarea unui interes care s-a
prelungit până la capătul existenţei sale, Caragiale a
înnobilat genul publicistic. În ianuarie 1893, retras din
ziaristică de la sfârșitul anului 1889, Caragiale a
înfiinţat revista umoristică „Moftul român‖,
subintitulată polemic „Revista spiritistă națională, organ
pentru răspândirea ştiinţelor oculte în Dacia Traiană‖.
Începând cu numărul 11, revista a devenit ilustrată,
publicând caricaturi, iar prin publicarea unora dintre cele
mai valoroase schiţe caragialeşti, Moftul român s-a dovedit şi
un organ literar. Cu unele întreruperi, revista a apărut
până în anul 1902 şi a avut colaboratori numeroşi (Teleor,
Emil Gârleanu, I. Al. Brătescu-tfoinești, Alexandru
Cazaban). Calendarul Moftului român, pe anul 1908, de I.
L. Caragiale, a apărut la Bucureşti. Caragiale a fost și
director al Teatrului Naţional din Bucureşti. Titu Maiorescu,
ministrul Instrucţiunii Publice, ocupându-se de problema
schimbării conducerii Teatrului Naţional, după mai multe
consultări a hotărât, la 2 iulie 1888:
„Director al primului nostru teatru va fi tânărul
dramaturg I. L. Caragiale‖. În vârstă de numai 36 de ani,
a deschis stagiunea, la 1 octombrie 1888, cu comedia
Manevrele de toamnă, o localizare făcută de Paul Gusty, în
care interpreţii au obţinut succese remarcabile. Nefiind
sprijinit de câţiva mari actori dramatici ai timpului
(Aristizza Romanescu, Grigore Manoilescu și Constantin
Nottara) și „sabotat‖ de unele ziare bucureştene, Caragiale
s-a văzut nevoit să demisioneze în 1889,
10
înainte de începerea stagiunii următoare, după ce
dovedise, totuşi, evidente resurse de organizator şi o
nebănuită energie.

Societatea ,,Junimea’’
De la debutul său în dramaturgie (1879) și până în
1892, Caragiale s-a bucurat de sprijinul Junimii, deşi în
întregul proces de afirmare a scriitorului, Junimea însăşi a
fost, până prin 1884
- 1885, ţinta atacurilor concentrate ale adversarilor ei.
Mai multe dintre adversităţile îndreptate împotriva lui
Caragiale au fost cauzate şi de calitatea sa de junimist şi de
redactor la ziarul
conservator și junimist, Timpul (1878 - 1881). Prima piesă
a dramaturgului, O noapte furtunoasă, bine primită de
Junimea şi publicată în 1879 în Convorbiri literare (în care
au fost publicate toate piesele sale), a beneficiat, la premieră,
de atacuri deloc neglijabile.
După trei ani de colaborare, Caragiale s-a retras în
iulie 1881 de la ,,Timpul’’, dar Comitetul Teatrului
Naţional de la Iași, prezidat de Iacob Negruzzi, l-a numit
director de scenă, post pe care dramaturgul l-a refuzat. A
participat frecvent la ședinţele Junimii, iar la întâlnirea din
martie 1884, în prezenţa lui Alecsandri, şi-a mărturisit
preferinţa pentru poeziile lui Eminescu. La 6 octombrie a
citit la aniversarea Junimii, la Iaşi,
,,O scrisoare pierdută’’, a cărei premieră a avut loc la
13 noiembrie cu mare succes, în prezenţa reginei. În 1888
Titu Maiorescu l-a numit director al Teatrului Naţional
din Bucureşti și i-a prefaţat volumul de Teatru (1899), cu
studiul intitulat Comediile d-lui I. L. Caragiale. La 9
mai 1892, Caragiale a prezentat însă la Ateneu o
conferinţă cu titlul

11
,,Gaşte și gâște literare’’, împotriva Junimii, determinând,
împreună cu articolul ,,Două note’’, ruptura cu Titu
Maiorescu şi încetarea colaborării la Convorbiri literare. La
18 noiembrie 1895, Petre P. Negulescu i-a scris lui Simion
Mehedinţi că a obţinut de la Titu Maiorescu să se ceară
colaborarea lui Caragiale la ,,Convorbiri literare’’, fără
reluarea însă a relaţiilor personale între critici şi autorul
articolului ,,Două note’’. Caragiale a reluat legătura cu
Titu Maiorescu abia la 15 februarie 1908, când i-a trimis
acestuia o felicitare cu prilejul zilei de naştere. Scriind despre
Comediile d-lui I. L. Caragiale (1885), și referindu-se la
tipologie („Există aceste tipuri în lumea nostră? (...) Dacă
sunt, atunci dela autorul dramatic trebuie să cerem numai
ca să ni le prezinte în mod artistic‖), Titu Maiorescu îl
apără pe marele scriitor de acuzaţia de imoralitate.
Articolul, care a provocat celebra polemică dintre Maiorescu
și Gherea, evidențiază realismul tipurilor şi al mediului
social:
„Lucrarea d-lui Caragiale este originală, comediile sale pun pe
scenă câteva tipuri din viaţa noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu
semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu
tot aparatul înfăţişării lor în situațiile anume alese de autor‖.

tfenind în întâmpinarea lui Caragiale, Maiorescu a fost de

părere că este necesar să eludeze fondul de realitate al artei,
ce devine „ficțiune artistică‖, prilej de a ne înălţa „în
lumea ficțiunii ideale‖. Șeful literar al Junimii, Maiorescu,
a arătat mult timp faţă de Caragiale o foarte vie
solicitudine, ceea ce a dus la o colaborare statornică timp
de zece ani. Piesa O noapte
12
furtunoasă a avut următoarea dedicaţie: „D. Titu Maiorescu
este cu adânc respect rugat să primească dedicarea acestei încercări
literare, ca un semn de recunoștință și devotamentul ce-i poartă autorul
ei‖. Caragiale a citit la Titu Maiorescu drama ,,Năpasta’’,
care a apărut la editura Haimann și a fost dedicată, în volum,
doamnei Ana T. Maiorescu. În calitate de colaborator al
revistei, dramaturgul a menținut relaţii cordiale cu toţi
ceilalţi membri ai Junimii, îndeosebi cu Iacob Negruzzi,
creatorul și redactorul Convorbirilor literare (tfasile Pogor,
Gh. Panu, Petre Missir, căruia i-a dedicat (,,O scrisoare
pierdută’’, N. Gane). În anii activităţii sale la
,,Convorbiri’’’ a admirat-o pe Mite Kremnitz (cumnata lui
Maiorescu), care a și tradus mai multe texte din Caragiale,
în vederea publicării antologiei de literatură română în
Germania. Ruptura cu Junimea a devenit definitivă în 1892,
când şi-a întrerupt colaborarea la Convorbiri literare. Ura
lui împotriva vechilor prieteni literari și a lui Titu
Maiorescu a devenit obsesivă. Abia peste câțiva ani, în
timpul colaborării la Epoca (1896), fostul junimist a
regretat despărţirea de Maiorescu și a evidenţiat marile
calităţi ale criticului, cu un rol de primă mărime în cultura
română, alături de Hasdeu. De la Berlin, la 15 februarie
1908, de ziua de naştere a lui Maiorescu, Caragiale i-a
trimis o călduroasă telegramă:
„Din toată inima ca pe frumoasele vremi ale tinereții un bătrân
școlar urează ilustrului învățător la mulți ani cu sănătate și veselie.
Trăiască Maiorescu! Caragiale.‖

La răspunsul de mulţumire, Caragiale a replicat cu o altă

urare:
13
 „Bătrânul școlar este fericit că o pornire din inimă i-a fost întâmpinată
cu atâta grație din partea ilustrului și totdeauna neuitatului învățător.
Încă o dată, la mulţi ani, cu sănătate și veselie, trăiască Titu Maiorescu.‖
Fără să fi reuşit o reluare a colaborării la Convorbiri
literare, conștient de locul uriaş deţinut în cultura noastră
de prestigioasa revistă ieşeană, Caragiale a încercat în
anul următor (1909) „o nouă și ultimă expresie a unei «mea
culpa»― :
„Un școlar puțin însemnat, care a știut mai mult să te supere decât
să se folosească de învățăturile dumitale, își permite, cu tot respectul, a-ți
trimite din depărtare urarea sa cordială: Să trăiască ilustrul nostru
profesor Titu Maiorescu întru mulți ani, sănătos, cuminte și vesel! așa
cum din tinerețe îl știe bătrânul școlar. I. L. Caragiale‖
—Șerban Cioculescu]
Maiorescu consimţise în aceste împrejurări doar o reluare
a relaţiilor literare, nu şi a celor personale, cu cel care îl
insultase. Despre aceste manifestări ale lui Caragiale, Titu
Maiorescu a relevat într-o scrisoare către Duiliu
Zamfirescu simbioza interesantă dintre o mare inteligență
și nestatornicia unui caracter dificil și imprevizibil:
„Convingerea ce o am despre Caragiale este că are una dintre cele mai vioaie
inteligențe ce le poate produce natura, eclectic, bună memorie, momente în care
această extraordinară vibratilitate celulară a materiei cenușii din creieri îl
scoate mai presus de el însuși și-l face capabil de scrieri literare de
mare valoare. Din cauza acestei părți a lui eu închid ochii la toate
celelalte, pe care însă le cunosc‖
—Titu Maiorescu

14
 Nu mai puţin revelatoare, în această direcţie, a fost şi
părerea lui Duiliu Zamfirescu. El credea că spiritul maliţios
al lui Caragiale faţă de lucrările unor confraţi citite la
Junimea ar fi putut fi trecute cu vederea graţie „marii lui
inteligențe’’. Dramaturgul era „o fire atât de fantastică și de
muncită, în care arama și diamantul sunt legate împreună spre a da
iluzia unui inel ducal‖ (Duiliu Zamfirescu). Structura omenească
a lui Caragiale, ca și aceea artistică, era duală: una de
ironist şi farsor, cu o rezervă nesecată în direcţia
manifestărilor umoristice și cinice, și alta de sentimental („Eu
sunt un sentimental, domnule!‖), neliniştit și măcinat de melancolii
ascunse şi ciudate la un asemenea temperament.

Opera scriitorului
Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii și
o dramă), nuvele şi povestiri, momente și schiţe,
publicistică, parodii, poezii. Caragiale nu este numai
întemeietorul teatrului comic din România, ci şi unul dintre
principalii fondatori ai teatrului naţional. Operele sale, în
special comediile sunt exemple excelente ale realismului
critic românesc.
Opera lui Caragiale se încadrează în realism. Curent
literar şi artistic, apărut in secolul al XlX-lea, ca reactie
împotriva romantismului, realismul se caracterizează prin
oglindirea veridica si obiectivă a realitatii, cu toate aspectele
ei (economice, sociale,politic,etc.).
Personajul realist poate reprezenta o categorie umana sau
15
socială (personaj tipic, aşa cum se intampla in cazul lui
Caragiale), dar poate reprezenta şi un caz particular (un
erou lucid, framantat, cautator al absolutului, egoist,
bolnav, etc. etc.) aşa cum se întamplă în cazul
romanului modern.

Teatru
Comedii
 O noapte furtunoasă (1879)
 Conu Leonida față cu reacțiunea (1880)
 Oscrisoarepierdută (1884)
 D-ale carnavalului (1885)
 O soacră (farsă fantezistă într-un act)
 Hatmanul Baltag (operă bufă)
 Începem (instantaneu într-un act)
 1 Aprilie (monolog)
Drame
 Năpasta (1890)

Nuvele și povestiri
 OfăcliedePaşte (1889)
 Învremederăzboi (1898)
 Din carnetul unui vechi sufleur
 Un artist
 Grand Hôtel "tfictoria Română"

16
  Om cu noroc
 Păcat (1892)
 Norocul culegătorului
 O invenție mare
 Poveste
 Boborul
 Noaptea învierii
 Baioneta inteligentă
 Cănuţă, om sucit
 La hanul lui Mânjoală
 Două loturi (1901)
 Caut casă...
 La conac
 Monopol...
 Mamă...
 Ion...
 Partea poetului
 Pastramă trufanda
 Kir Ianulea
 Calul dracului

Momente şi schiţe
Publicate în volum
 Moftangii
 Naţiunea română
 Căldură mare
 Justiţie
 Mitică Art. 214
17
 Politică
 O zi solemnă
 Politică înaltă
 Un pedagog de şcoală nouă
 D-l Goe
 Lanţul slăbiciunilor
 La Moşi
 Bubico
 Jertfe patriotice
 Situaţiunea
 Românii verzi
 Telegrame
 Triumful talentului
 Tot Mitică
 Proces-verbal
 Ultima oră
 Infamie
 C.F.R.
 Boris Sarafoff
 Repausul duminical
 Urgent
 Cum stăm
 Meteahnă
 Justiţia română
 La poştă
 Moşii
 Politică şi delicateţe
 Cum se naşte o revistă
 Cum se înţeleg ţăranii
 Duminica Tomii
 Gazometru
18
  Istoria se repetă
 Petiţiune
 Mici economii...
 Ultima emisiune
 O lacună
 Cadou...
 Diplomaţie
 O cronică de Crăciun...
 tfizită...
 O conferinţă
 Ţal!...
 Greu, de azi pe mâine... sau unchiul și nepotul
 Antologie...
 Identitate...
 25 de minute...
 Reformă
 Aşa să mor!
Publicate în
periodice
 Cronica fantastică
 Zig-zag!...
 Parlamentare
 Manifestul "claponului"
 Orientale. Două documente
 Corespondenţa sentimentală Broaşte... destule
 Lache şi Mache
 Calendar
 Din foloasele tiparului
 tfarietăţi geografice. De la Zanzibar la Salonic şi înapoi
 tfarietăţi literare. Canard-răţoi
19
 Cronica
 Moftul român
 Succesul "Moftului român"
 Trădarea românismului! Triumful străinismului!!
Consumatum est!!!
 Poveste de contrabandă
 Manifestul "moftului român"
 Şcoala română
 Accident parlamentar
 Justiția română. Secţia corecţională
 High-life
 Logica baroului
 În tren accelerat
 Carnet high-life
 Nedescifrabil
 Arendaşul român
 Poruncă domnească
 Tardivitate
 Şah şi mat!
 Autoritate
 Cronica de joi
 Cum se naşte o revistă?
 Karkaleki
 Paradoxal
 O blană rară
 Articol de reportaj
 Cazul d-lui Pawlowsky
 Slăbiciune
 Intelectualii...
 Despre cometă – prelegere populară

20
 Accelerat no. 17
 Cum devine cineva revoluţionar şi om politic...?
 La Paşti
 Emulațiune
 Dascăl prost
 Premiul întâi - o reminiscenă din tinereţele pedagogului -
 Cum stăm...
 Bacalaureat
 Deziderate legitime
 Cam târziu...
 Imaginație, stil și clistir
 Educațiunea sentimentală la vite
 Tatăl nostru
 Teatrul la țară
 Tot Mitică
 Lună de miere
 Cele trei zeițe
 „Moftul‖ făcător de minuni
 Înfiorătoarea și îngrozitoarea și oribila dramă din
strada Uranus
 Infamie...
 La Peleş
 Făcătoare de minuni...
 Inițiativa...
 Ouăle roșii
 Dintr-un catastif vechi
 Sfânta Ghenoveva
 Un incident de senzație
 Luna de miere

21
  Leac de criză
 O ședință la "Junimea" în ajunul Anului Nou
 Sfânt Ion
 Prea sărac
 Temă și variațiuni
 Un frizer-poet și o damă care trebuie să se scarpine-n
cap Publicistică

Literatură și cultură
 Literatura şi artele române în a doua jumătate a
secolului XIX -
 Câteva păreri
 Politică şi cultură
 Notiţe risipite
 A zecea muză
 Cronici literare
 Teatrul cel Mare – "Urâta satului"
 Cercetare critică asupra teatrului românesc
 Articole despre teatru
 Cronici teatrale
 Scrisoare
 Teatrul naţional
 O admirabilă lucrare literară
 Știe carte băiatu lui Papuca!...
 Scandal
 Muzica
 Ateneul Român
 Concurs și premiuri academice
 "Balade şi idile‖ de George Coșbuc
22
 Un mare sculptor român
 Memorii din timpul războiului
 Grămătici şi măscărici
 Despre Macedonski
 Un monstru de activitate
 "Constituţionalul" poet
 O nouă societate română
 Teatrul nostru
 Câteva cuvinte - textuloriginal
 D. B. P. Hăsdeu
 O carte rară
 Traian Demetrescu
 Răzbunarea lui Anastase
 D. Eugeniu Stătescu poet
 Arheologie
 Un caz literar interesant
 Plagiatul Zola-Bibescu
 Spitalul amorului. O prefață
 Un nou plagiat Zola
 Un articol regretabil
 Gheorghe Baronzi
 Pomada fermecată
 Un dicţionar român
 Operă naţională
 Teribil naufragiu, din norocire fără accident de
persoane Articole politice
 1907 din primăvară până'n toamnă
 Apelul la unire
 Cronica sentimentală

23
 Cronica
 Desluşire
 Frați radicali şi D. Dim. Sturdza
 Gogoşi
 Istoria unei epigrafe
 Liberalii şi conservatorii
 Liberalii engleji şi români
 Parlamentare gogoşi
 Prospătura
 Resbelul
 Resbelul 1877
 Situaţiunea Europei
 Ultimele gogoşi calde
 Guvernul şi modificarea art. 7
 Cuvântare
 Ce este "centrul"
 Excelsior!
 Procedee electorale
 Nevoile obştii şi aşa numitele "Casa Noastră"...
 Sărbători mâhnite
 Termitele...
 Decadenţă
 Între Stan şi Bran
 Reacțiunea
 O reparaţiune
 Lascăr Catargiu
 Literatura şi Politica
 Scrisoare
 Toxin şi toxice
 Noul cabinet Otoman

24
  Știri franceze chestiunea Dobrogei
 Criza de cabinet
 Culisele chestiunii naţionale
 D.C.A. Rosetti la Roma?
 În ajunul crizei
 Convenţii cu Rusia
 Poziţia ministerială faţă cu revizuirea
 Reportaj parlamentar
 Un incident la cameră
 Plăteşte vizirul
 Însemnătatea presei
 Un interview
 Sub ce regim trăim!
 Inovaţiune
 Iarăşi promisia D-lui Fleava
 Principii şi
vaccină Parodii
 Smărăndiţa (roman modern)
 Dă-dămult... Mai dă-dămult

Teatru
La Berlin,în anii exilului, I.L.Caragiale a meditat
la o nouă comedie,care să încheie opera sa
dramatică. Din păcate, Titirică Sotirescu et comp.
(aşa ar fi trebuit să se intituleze comedia) a rămas
numai un proiect, din care reies însă, lămurit, intenţiile
scriitorului de a relua personajele din piesele ,,O
noapte furtunoasă’’ şi ,,O scrisoare
25
pierdută’’. Caracteristicile aveau să fie acelea ale
claselor stăpânitoare la sfârşitul secolului
trecut,adică 20 de ani mai târziu de la împrejurările
satirizate de Caragiale în primele sale comedii. Un
an mai târziu, publica prima sa comedie originală ,,O
noapte furtunoasă’’, eveniment de o mare importanţă în
istoria literarturii noastre. Într-o deplină solidaritate
cu membrii gărzii civice, cronicarii teatrali dezlănţuie o
campanile împotriva ,,Nopţii furtunoase’’, campanile
susţinută şi stipendiată de oficialitatea vremii.
Comedia lui Caragiale denunţa viciile unei
burghezii care abandonase idealurile revoluţiei de la
1848,pentru a se complace în imoralitate şi
parvenitism,în pactizarea cu moşierimea. Pe linia
inaugurată de ,,O noapte furtunoasă’’,
,,Conu Leonida faţa cu reactţiunea’’, înfăţişează mic
burghezul liberal,ale cărui opinii politice ca şi la Titirica
Inimă-Rea sunt simulacrele unor idei democratice.
Nae Girimea, Iancu Pampon,Mache Răzăchescu
,Catindatul din ,,D’ale Carnavalului’’ îmbogăţesc
galeria satiriei caragialiene cu alte întruchipări ale
imoralităţii burgheze.Personajele piesei provin din
mediul micii burghezii şi al negustorilor mărunţi care
mimeză modul de viaţă al ,,lumii bune’’, conducandu-se
după acceaşi morală a ipocriziei si adulterului. Epoca
lui Caragiale este cunoscută în istorie sub numele de
,,Monstruasa cualiţie’’. Burghezia fraterniza cu
moşierimea in viaţa politică a ţarii, supunând
poporul cele mai crunte exploatări şi împăţindu-şi
privilegiul de a exploata masele.
26
 Alegerile, în acea epocă, aveau darul de a reflecta
această comuniune de interese între clasele suprapuse.
,,O scrisoare pierdută’’, capodoperea dramaturgiei
noastre clasice, nu este altceva decât imaginea acelei
false dispute electorale între partidele istorice.

Momente şi Schiţe
,,Schiţele şi Momentele’’ lui Caragiale prezintă
diverse aspecte din viaţa societăţii timpului său,
continuând linia începută cu atâta strălucire în
comedii. Instituţiile de atunci, viaţa familiei burheze,
sunt pe rând obiectul satirei sale necruţătoare.

Nuvele şi povestiri
În câteva din nuvelele sale, Caragiale a urmărit
destinul micului slujbaş în orânduirea
burgheză.Măiestria de povestitor analitic o regăsim în
nuvela,,O făclie de Paşte’’, transcribe deosebit de fină a
psihologiei umane apăsată de sentimentul discriminării
rasiale. În nuvela ,,Păcat’’ se interferează câteva
destine , din care surprindem indiferenţa oficialităţii
burgheze faţă de relaţiile între oameni. ,,La Hanul lui
Mînjoală’’, ,,La conac’’, ,,Kir Ianulea’’ sunt numai
câteva exemple de felul în care Caragiale a reuşit
să îmbine fantasticul cu realul, dând viaţă unor
personaje cu o mare complexitate morală.

III. D’ale carnavalului

27
 Introducere
Opera ,,D’ale carnavalului’’ este o comedie în 3
acte care a fost scrisă pentru concursul organizat de
Teatrul Național din Capitală, pe care autorul l-a
câștigat. Piesa a fost reprezentată la 8 aprilie 1885.
Premiera a fost un insucces, datorită fluierăturilor puse
la cale de cronicarul dramatic D.D. Racoviță-Sfinx,
redactor la România liberă. Presa a fost aproape
unanimă în negație, motivul fiind pretinsa imoralitate
prin aducerea pe scenă a drojdiei mahalalei.
Personajele piesei provin din mediul micii burgezii şi
al negustorilor mărunţi care mimează modul de viaţă
al ,,lumii bune’’, conducându-se după morala
ipocriziei şi a adulterului.
Persoanele
NAE GIRIMEA, frizer și subchirurg
IANCU PAMPON
MACHE RAZACHESCU, ce-i mai zice şi
CRĂCĂNEL UN CATINDAT DE LA
PERCEPŢIE
IORDACHE, calfă la
Girimea UN IPISTAT
DIDINA MAZU
MIŢA BASTON
UN CHELNER
O MASCĂ
MĂȘTI, PUBLIC, SERGENŢI DE NOAPTE

Într-un carnaval, în Bucureşti.

 28

Rezumat
Actul I

În frizeria lui Nae Girimea, Iordache primeşte vizita

lui Pampon. Acesta, furios, îl cauta pe Nae, dar
negasindu-l îl aşteapa împreuna cu Iordache. Pampon îi
arata calfii un bilet gasit despre care încep sa vorbeasca.
Odata plecat apare Miţa, şi ea furioasă şi căutându-l pe
Nae. Aceasta îl banuieşte de trădare.
Nu după mult timp apare din nou Pampon care a gasit în
Miţa un aliat. Aceştia pun la cale un plan prin care sa-i
demaşte pe Nae si Didina (amanta lui Pampon). Pampon
îi arata Miţei biletul gasit, iar aceasta recunoaşte ca ea l-a
scris. Mai târziu Miţa se întâlneşte cu Nae, pe care-l
amenintă cu o sticla cu vitriol. Nae nu recunoaşte relaţia
amoroasa pe care o are cu Didina furându-i chiar sticluţa
cu vitriol.
Între timp Pampon îl acuză pe Telemac ca el este Bibicul,
luându-se la bătaie, dupa care Telemac se întoarce revoltat la
frizerie unde cere detalii despre Pampon.

Actul II

Seara se porneşte un bal mascat în care se strânge

toată mahalaua. Didina îşi face şi ea apariţia, însă este
nevoită să îti schimbe costumul fiindca a fost descoperită de
catre Candidat. Apare şi Telemac care vrea să-l gasească pe
cel care l-a batut şi sa-i dea o„lectie‖. Acesta îl întâlneşte
pe Pampon, între ei
29
iscându-se o mica altercaţie care s-a oprit de la sine. Pampon
îşi da seama ca Telemac nu este Bibicul şi pleaca amândoi
să-l gaseasca pe Nae.
Între timp Didina îşi schimba costumul cu cel al Mitei
iar Iordache a fost silit să şi-lschimbe cu cel al lui Nae, iar
Nae cu cel al Candidatului.
Schimbul de costume îi deruteaza pe Telemac şi Pampon care
se iau la harţa cu Iordache. Aceştia îşi dau seama de
greseală, iar Iordache scapă anunţânu-i pe Didina şi Nae,
astfel aceştia plecând de la bal. Miţa îi vede, iar Pampon
împreuna cu Telemac şi cu mai mulţi oameni îi urmaresc.

Actul III

Nae şi cu Didina ajung la frizerie, unde se ascund de

mulţime. Mulţimea ajunge la frizerie iar Iordache îi ajuta
să fuga. Pampon şi Telemac sparg uşa, intră in frizerie,
căutându-i pe ce-i doi.
Iordache cheamă poliţia, care recunoaşte vandalismul şi îi
ia la rost pe Pampon şi ceilalţi. Pană la urmă, la
intervenţia poliţiei si a lui Nae aceştia fac pace recunoscând
ca s-au purtat ca nişte copii.

Citate
,,Pampon:Da, amanta mea, cel mai sacru amor, pentru care mi-am
sacrificat cariera de militar, fiindcă până acum să nu o cu-nosc am fost tist
de

30
vardişti la Ploieşti … Şi sunt turbat de gelozie ! Toată noaptea n-
am dormit…’’

,,D’ale carnavalului’’ de I.L.Caragiale,actul I ,Scena II,pagina

132, editura Herra

,,Candidatul:Uite ce vream eu să vă rog ; eu am un frate mai

mare în bal , şi ma cunoaşte , şi n-aş vrea să mă cunoscă…Ce e de
făcut?’’

,,D’ale carnavalului’’de I.L.Caragiale, actul II, scena

tfI,pagina 152, editura Herra

,,Ei parcă mie nu mi-e frică de Nenea Iancu …(Masca se smuceşte ,

scapă şi fuge ;uitându-sedupa ea.) Atâta pagubă!(merge şi invită la
danţ pe Iordache ) Ei aide! Ce faceti?(işi pune masca pentru danţ.)

,,D’ale carnavalului’’ de I.L.Caragiale ,actul II,scena

XII,pagina 160,editura Herra

,,Pampon:Pentru ce ti-ai schimbat costumul, pentru ce ai luat costumul

turcului?’’

,,D’ale carnavalului’’ de I.L.Caragiale, actul III,scenaI,pagina

164, editura Herra

31
32
Itf.Conu Leonida faţă
cu reacţiunea
Introducere
Opera ,,Conu Leonida faţă cu reacţiunea’’ este o
farsă într-un act.A apărut în 1880 şi înfăţişează micul
burghez liberal, ale cărui opinii politice sunt
simulacrele unor idei democratice.În esenţă,
mentalitatea lui Leonoda se întâlneşte cu cea
potrivnică, conservatoare,care se vede de
33
 la primele replici, când Leonida încercă să descrie
caracterul demonstraţiei de la 11 februarie şi când
scapă o reflecţie de racţionar :,,Să te ferească
Dumnezeu de furia poporului!’’ Leonida şi consoarta
lui Efimiţa sunt personaje profund caracteristice pentru
mentalitatea micii burghezii, marginită şi suspicioasă
faţă de orice schimbări sociale.
PERSOANELE
CONUL LEONIDA, pensionar - 60 de
ani COANA EFIMIŢA, consoarta lui - 56
de ani SAFTA, slujnica lor
În Bucureşti, la Leonida

Rezumat
Într-o casă de mahala bucureşteană, seara, conul
Leonida şi coana Efimiţa, stăteau de vorbă la masă.
Lampa de gaz de pe masă lumina odaia modestă, cele două
paturi, scaunele din jurul mesei. În sobă mai pâlpâiau
câţiva tăciuni.
Conu Leonida îi povestea consoartei sale despre cum au
trăit el şi prima lui nevastă evenimentele din februarie 1866,
când a fost răsturnat de pe tron domnitorul Alexandru
Ioan Cuza. Aflând din ziarul ―Aurora democratică‖ despre
eveniment, s-au gătit degrabă şi au plecat <pe la revuluţie>,
în centrul oraşului. Acolo era lume multă, muzici, strigăte,
steaguri, iar asta a ţinut
34
trei saptămâni.
Efimiţa, uimită şi curioasă, îl tot întreba pe conul Leonida,
dornică să ştie mai multe. Conul Leonida continuă,
spunându-i că până şi faimosul <Galibardi> a scris o
scrisoare naţiunii române. După el, revoluţionarul italian,
cu numai o mie de oameni, îl speriase şi pe Papă, încât
acesta , ca să îl îmbuneze, îl pusese să îi boteze un copil(!).
Scrisoarea lui conţinea numai
<patru vorbe…: Bravos naţiune! Halal să-ţi fie! Să trăiască
Republica! tfivat Prinţipatele Unite !>. După un timp cei
doi hotărâră să se culce, că era trecut de douăsprezece.
Miţa şi
<bobocul>, cum se alintau ei unul pe altul, mai schimbară
câteva vorbe înainte de a adormi. Conul Leonida o întrebă
pe coana Efimiţa dacă a chemat servitoarea dimineaţă să
facă focul devreme, apoi îi explică, tot după capul lui, ce
procopseală e cu republica: nu mai plăteşte nimenea bir,
adică impozite, apoi fiecare cetăţean ia o leafă bună pe
lună, egală cu a celorlalţi, başca pensia, şi, în sfârşit, se
face <lege de murături>, adică moratoriu, ca <nimini să
nu mai aibă drept să-şi plătească datoriile>. Efimiţa, pe
bună dreptate, întrebă de ce nu se face atunci mai repede
republică, dar află de la bobocul că nu vor reacţionarii. Iar
la întrebarea de unde se vor plăti lefurile dacă nu mai
plăteşte nimeni impozite, află că e <treaba statului>…Şi
adormiră. După ce un ceas din apropiere vesti ora unu din
noapte, se auziră încet, apoi tot mai tare, focuri de armă şi
chiote. Coana Efimiţa sări din pat se duse la fereastră şi la
uşă, dar cum nu mai auzi nimic se închină şi se culcă la
loc, crezând că a visat. Nici nu aţipi bine că se auziră iar
detunături şi strigăte. Sări, aprinse lampa, se uită pe sub
paturi şi în dulap, stinse apoi lampa , se închină şi se culcă
din nou. De îndată se auziră alte salve şi chiote. Sări şi îl
strigă pe conul Leonida, se repezi spre patul lui, se
împiedică de un scaun şi căzu peste el.
35
Efimiţa îi spuse conului Leonida, buimac şi înspăimântat,
că afară e revoluţie, că se aude o adevărată bătălie, cu
pistoale, puşti, ţipete, chiote. Cum afară nu se mai auzea
nimic, conul Leonida îi spuse că e ordin de la poliţie să nu
tragă nimeni cu arma în oraş şi că din cauza unei discuţii
intri la o idee, de la asta fandacsia e gata, apoi din
fandacsie cazi în ipohondrie. Aşa că probabil a visat. Şi se
culcară la loc. Dar nu apucară să se culce bine că se şi
auziră din nou împuşcături şi strigăte. Se ridicară amândoi,
speriaţi. Coana Efimiţa, cu satisfacţie că ea a avut dreptate, îl
întrebă pe conul Leonida, pe rând, dacă e idee, fandacsie,
ipohondrie. Conul Leonida, căutând în ziar, descoperi un
articol în care se spunea că reacţiunea stă la pândă şi
chemarea ca naţiunea să fie deşteaptă, adică trează. Ultima
idee îl făcu să remarce: <Şi noi dormim, domnule!>. Apoi
începu să se teamă că vor veni peste ei, fiindcă el e
cunoscut de toţi ca republican. Hotărâră să fugă la Ploieşti
, la neamurile Efimiţei, dar pe când strângeau lucrurile şi
baricadau uşa cu mobilele, auziră batai în uşă. Stinseră
lampa şi tăcură. Bătăile se repetară.
Pe când se sfătuiau ei în şoaptă ce să facă, să se
ascundă în dulap ori să sară pe fereastră, o auziră pe Safta,
servitoarea, cum bombănea la uşă. Apoi bătu şi mai tare şi
le strigă să deschidă, ca să facă focul. Înlăturară baricada
şi îi dădură drumul în casă. Uimiţi, aflară că zgomotul
venea de la chefliii ce sărbătoriseră lăsata secului. Printre
ei, fusese şi ipistatul, beat frânt, care trăsese cu pistolul,
după obicei. Coana Efimiţa prinse ocazia şi îi zise bobocului,
cu umor, că parcă nu era voie să se tragă focuri în oraş, dar
el răspunse imediat că <a fost chiar poliţia în persoană>,
ceea ce o făcu pe Efimiţa să exclame că mai rar cineva care
să le ştie pe toate, cum le ştie dumnealui.
36
Citate
‚, Uimiti, afara ca zgomotul venea de la cheflii ce sarbatorisera
lasata secului. Printre ei, fusesera si ipistatul, beat franat, care trasese cu
pistolu, dupa obicei.’’

,, Conu Leonida faţa cu Reacţiunea’’ de I. L. Caragiale cap.II,

Pag. 101, editura BPT.

,,Aflând din ziarul ‚,Aurora democratica’’ despre evenimente, s-au gatit

degraba si au plecat <pe la revolutie>, în centrul orasului. Acolo era lume
multa, muzici, strigate, steaguri, iar asta a ţinut trei sptamani.’’

,, Conu Leonida faţa cu Reacţiunea’’ de I. L. Caragiale cap.I,

Pag. 26, editura BPT.

,,Efinitia uimita şi curioasă, îl tot întreba pe Leonida, dornică sa stie mai

multe.’’

37
 ,,Conu Leonida faţa cu Reacţiunea’’ de I. L. Caragiale cap.I,
Pag. 13, editura BPT.

,,Dupa cateva momente, Efimitia,sotia Conului Lenonida, aude impuscaturi

si strigate si il trezeste disperata pe sotul ei, crezand ca a inceput
revolutia.’’

Conu Leonida faţa cu Reacţiunea’’ de I. L. Caragiale cap.III,

Pag. 115, editura BPT.

,, Când se scoală Leonida, sunetul înceteaza crezând că soţia sa a visat,

o liniteste şi apoi se culca la loc.’’

,,Conu Leonida faţa cu

Reacţiunea’’ de I. L.
Caragiale cap.III,
Pag. 155, editura BPT.
38
39
 tf. O scrisoare pierdută
Introducere
Comedia ,,O scrisoare pierdută’’ este pusă în scenă
la 13 noiembrie 1884. Este o comedie de
moravuri,dezvăluind viaţa publică şi dorinţa de
parvenire a burgheziei româneşti. Piesa este
structurată în 4 acte, fiecare fiind alcătuit din mai
multe scene. Acţiunea piesei se petrece în capitala unui
judeţ de munte,pe fondul agitat al unei campanii
electorale.
40
Persoanele
ȘTEFAN TIPĂTESCU, prefectul judeţului
AGAMEMNON DANDANACHE, vechi luptător de la
48
ZAHARIA TRAHANACHE, prezidentul Comitetului
permanent, Comitetului electoral, Comitetului şcolar,
Comiţiului agricol şi al altor comitete şi comiţii
TACHE FARFURIDI, avocat, membru al acestor
comitete şi comiţii
IORDACHE BRÂNZOtfENESCU, asemenea
NAE CAŢAtfENCU, avocat, director-proprietar
al ziarului Răcnetul Carpatilor, prezident-
fundator al
Societăţii enciclopedice-cooperative "Aurora
economică română"
IONESCU, institutor, colaborator la acel ziar şi
membru al acestei societăţi
POPESCU, asemenea
GHIŢ Ă PRISTANDA, poliţaiul orașului
UN CETĂȚEAN TURMENTAT
ZOE TRAHANACHE, soţia lui ZAHARIA
TRAHANACHE
UN FECIOR
ALEGĂTORI, CETĂȚENI

În capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre.

Rezumat
EXPOZIŢIUNEA.

41
 Îl prezintă pe Ghiţă Pristanda, poliţaiul
oraşului care îi raportează lui Ştefan Tipătescu, prefectul
judeţului că şi-a îndeplinit misiunea pe care o avusese.
El aflase că Nae Caţavencu este în posesia unui document
important care va face posibilă alegerea acestuia în
Camera Deputaţilor.
INTRIGA comediei este declanşată de găsirea
acestui document misterios – scrisoarea de amor a
prefectului către Zoe, soţia lui Zaharia Trahanache,
şeful filialei partidului din acel judeţ. Nae Caţavencu,
avocat din opoziţie şi directorul ziarului ,,Răcnetul
Carpaţilor‖,vrea să obţină, cu orice preţ, candidatura de
deputat. De aceea, el îl şantajează pe prefect cu
,,scrisorica de amor‖ furată de la Cetăţeanul turmentat
care o găsise pe stradă.
DESFĂŞURAREA ACŢIUNII este declanşată
de Caţavencu care ameninţă că va publica scrisoarea
în ziarul său, însă promite că o va înapoia dacă va fi
ales deputat. Ştefan Tipătescu, după ce a ordonat
percheziţionarea şi arestarea lui Caţavencu, a încercat
să-i ofere diferite funcţii în stat, dar acesta a refuzat. În
cele din urmă, Caţavencu a reuşit să obţină
promisiunea Zoei Trahanache pentru a candida la
funcţia de deputat deoarece aceasta se temea că va fi
compromisă moral în societate. Farfuridi şi
Brânzovenescu, doi membri ai partidului, se tem de
trădare şi au trimis,,la centru‖ o anonimă pe care
prefectul a reuşit să o oprească la timp. Zaharia
Trahanache răspunde la şantaj cu şantaj deoarece
descoperă o poliţă
42
falsificată de Caţavencu prin care acesta îşi însuşea ilegal
bani de la o fundaţie.
PUNCTUL CULMINANT s-a declanşat atunci
când de la ,,centru‖ a venit o dispoziţie prin care se
cerea să fie trecut pe lista candidaţilor un oarecare
Agamemnon Dandanache. În aceste condiţii atmosfera
este tensionată atât între membrii partidului cât şi în
opoziţie la care se adaugă şi disperarea celor doi
amanţi. La adunarea electorală, când s-a anunţat oficial
numele candidatului s-a declanşat o bătaie pusă la cale
chiar de poliţistul oraşului,Pristanda. În această
încăierare, Caţavencu şi-a pierdut pălăria în căptuşeala
căruia se afla scrisoarea de amor.
DEZNODĂMÂNTUL este declanşat de
situaţiile comice care au apărut. Noul candidat, A.
Dandanache, s-a dovedit a fi mai ticălos decât Caţavencu,
deoarece a ajuns pe listă şantajând un politician
important tot cu o scrisoare de amor, pe care a găsit-o
întâmplător. A.Dandanache nu înapoiază scrisoarea
pentru că ,,mai trebuie ş-altădată‖. Cetăţeanul
turmentat a găsit în căptuşeala pălăriei lui Caţavencu,
scrisoarea prefectului şi a înmânat-o ,,andrisantului‖,
adică Zoei Trahanache. Caţavencu, nemaiavând
obiectul şantajului, scrisoarea, a devenit umil şi a
condus festivitatea organizată în cinstea rivalului său
politic Agamemnon Dandanache, care va câştiga
postul de deputat. După alegeri , atmosfera este
43
 veselă , cu toate că votarea fusese ,,o mascaradă‖ dirijată
de interesele personale ale oamenilor politici. Nae
Caţavencu este mulţumit de ,,binefacerile unui sistem
constituţional ! ‖, iar Pristanda confirmă ,,curat
constituţional‖ şi comandă să cânte muzica pentru a
sărbătorii flagranta încălcare a constituţiei privind
corectitudinea alegerilor pentru Camera Deputaţilor.

Citate
,, O anticameră bine mobilată. Ușa în fund cu două ferestre mari
de laturi. La dreapta, în planul din fund, o ușă, la stânga, altă ușă, în
planul din față. În stînga planul îmtîi, canapea și un fotoliu.´´

(Ion Luca Caragiale, Teatru, O scrisoare pierdută, Actul I, pag.

67, ed. Minerva ,București, 1976)

,,Tipătescu: ( terminând de citit o frază din jurnal): ...Ruşine pentru

otaşul nostru să tremure în fața unui om!...Rușine pentru guvernul
vitreg care dă unul dintre cele mai frumoase județe ale României pradă în
ghiarele unui vampir!...´´ (Indignat): Eu vampir,ai?... Caraghioz!´´

44
(Ion Luca Caragiale,Teatru, O scrisoare pierdută, Actul I, Scena
I, pag 67,ed Minerva, București,1976)

,,Prisanda: Grea misie, misia de polițai... Și conul Fănică cu

coana Joițica mai stau să-mi numere steagurile... Tot vorba bietei
neveste, zice:
,,Ghiță, Ghiță, pupă-l în bot și-i papă tot, că sătulul nu crede la ăl
flămând.´´ ´´
(Ion Luca Caragiale, Teatru, O scrisoare pierdută,
Actul I, Scena II, pag 88, ed ART,
București 2000)

,,Prisanda: Nouă copii, coane Fănică, să trăiți! Nu mai putin...

Statul n-are idee de ce face omul acasă ne cere numai datoria! nouă copii
și optzeci de lei pe lună: familie mare, renumerație mică, după buget.
´´

(Ion Luca Caragiale, Teatru, O scrisoare pierdută, pag 81, ed

ART, București, 2000)

,,Zoe: M-am dus la Cațavencu... de la el veneam acuma. Mi-a propus

să-mi dea înapoi scrisoarea, cu condiția să-i asigurăm alegerea. Aminteri,
publică scrisoare poimâine...´´
45
 (Ion Luca Caragiale, Teatru, O scrisoare pierdută,
Actul I, Scena tf, pag. 78, ed. Minerva,
București, 1976)

,,Cetățeanul turmentat: Da... o am la mine. Ehei! D. Nae zice că-

mi dă zece poli pe ea; zic: nu trebuie...onorabile parale...slava domnului...
apropitar sunt (sughite), alegător... (Sughite și se caută mereu) Vorba e...
(sughite), eu pentru cine votez? ( Se oprește din căutare și cu simplicitate:
) Am pierdut-o!
Am pierdut-o!´´

(Ion Luca Caragiale, Teatru, O scrisoare pierdută,

Actul I, Scena tfII, pag. 84, ed Minerva,
București, 1976)

,,Prisanda: Coane Zaharie, dă-i zor! Trebuie să-l lucrăm pe

onorabilul, pe d. Nae Cațavencu; ordinul lui conu Fănică...Sunt la ușă
, cînd oi tuși de trei ori, d-ta proclamă catindatul și ieși pe portiță... și
pe urmă-i treaba mea...´´

(Ion Luca Caragiale,Teatru, O scrisoare pierdută,

Actul III,Scena tfI, pag 123, ed.
Minerva 1976)
46
 ,,Cațavencu: Fraților! După lupte seculare, care au durat
aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat! Ce eram acum cîtva timp
înainte de Crimeea? Am luptat și am progresat: ieri obscuritate, azi
lumină! Ieri bigotismul, azi liber – pasismul. Ieri întristare,azi veselie!...
Iată binefacerile unui sistem constituțional! ´´

(Ion Luca Caragiale, Teatru, O scrisoare pierdută, Actul Itf,

Scena XItf, pag 145, ed. Minerva, 1976)

47
48
tfI.O noapte furtunoasă
Introducere
Comedia ,,O noapte furtunoasă’’ a fost citită în
cenaclul Junimea la 12 noiembrie 1878 şi apoi jucată pe
scenă la 18 ianuarie 1879. Piesa a fost publicată în
,,Convorbiri literare’’ în 1879 şi inclusa în volum în 1889.
Ca şi în ,,O scrisoare pierdută’’,Caragiale urmăreşte
moravuri,încercând să le îndrepte prin râs. Dramaturgul
ofera aspect ale vieţii de mahala,vicii ale locuitoriilor de la
periferia Bucureştiului. Piesa structurată în 2 acte îl aduce
în prim planul acţiunii pe ambiţiosul încoronat Jupân
Dumitrache, un etern apărător al
,,Onoarei de familist’’.
Persoanele
JUPÂN DUMITRACHE TITIRCĂ INIMĂ-REA,
cherestigiu, căpitan în garda civică
NAE IPINGESCU, ipistat, amic politic al căpitanului
CHIRIAC, tejghetar, om de încredere al lui Dumitrache,
sergent în gardă
SPIRIDON, băiat pe procopseală în casa lui Titircă
RICĂ tfENTURIANO, arhivar la o judecătorie de
ocol, student în drept şi publicist
tfETA, consoarta lui Jupân
Dumitrache ZIŢA, sora ei

În Bucureşti, la Dumitrache

49
Rezumat

Actul I
Scena începe cu o discuţie între Jupân Dumitrache şi
Ipingescu despre "bagabonţi", iar Dumitrache îi marturiseşte
lui Ipingescu ca şi după el se ţine un "bagabont".Totul a
început de "lasata secului", când Jupan Dumitrache,
împreună cu tfeta(soţia sa)şi Ziţa(cumnata), au mers la
gradină la "Iunion". In timp ce ei se uitau la o comedie, un
"bagabont" s-a aşezat la masa vecină şi s-a uitat la
cucoane toata seara.Dupa ce au plecat, "bagabontul" i-a
urmarit pană la Stabilament.Istoria s-a repetat şi după o
saptamană, când cei trei se duc din nou la gradină la
„Iunion‖ sa vadă comediile lui Ionescu. Scena se incheie
cu o caracterizare pe care Jupan Dumitrache i-o face lui
Chiriac(omul lui de încredere). Apare Chiriac,care il anuntă
pe Dumitrache ca trebuie făcut un mandat de arestare pentrut
fiul lui Tache(pantofarul de la Sf. Lefterie), deoarece nu popa
Tache vrea „sa iasă mâine la izircit‖ cu pretextul ca este
bolnav şi că nea Ghiţa Tircadau nu este de gasit. Jupan
Dumitrache descrie casnicia Ziţei cu fostul ei soţ (Ghiţă
Tircadau) si cum i-a divorţat. Jupan Dumitrache îl ceartă
pe Spiridon pentru ca a stat prea mult după ziar, după
care îl trimite să ceară cucoanei sabia şi cintironul.
Chiriac pleacă si inchiriază contotul şi magazia. Jupanul
Dumitrache se asează pe scaun şi îi cere lui Ipingescu să
citească fragmente din ziarul adus de Spiridon.Ipingescu
începe cu o ştire despre R. tfent, un june scriitor democrat,
redacţia ziarului recomandând poporului opera
acestuia:,,Republica si reacţiunea’’ sau ,,tfenitorele şi
50
Trecutul’’ din care este prezentată „prefaţiunea‖.În timp
ce Ispingescu citeşte acest fragment, Dumitrache îl
întrerupe aprobandul sau interpretând uneori in mod greşit
frazele care nu le întelegea.
Lectura ziarului a fost întrerupta de o ceartă mare
afară în stradă. Cei doi recunosc vocea Ziţei şi ies afară.
Spiridon, rămas singur îşi aprinde o ţigară, în timp ce se
întreabă ce are Dumitrache cu el, de nici atunci când l-a
gasit treaz nu a fost mulţumit şi nici atunci când acesta
dormea. Se aude zgomot.Spiridon stinge repede ţigara şi o
baga în buzunar. Intra Ziţa nervoasă întrebandu-l pe
Spiridon dacă şi-a îndeplinit misiunea pe care i-a dat-o.
Spiridon îi dă cucoanei un bilet de la
„persoana în chestiune‖.Era un bilet de dragoste adresat Ziţei,
care cuprindea şi o poezie de dragoste. Ziţa o roagă pe tfeta
să-l lase pe Spiridon să-i aducă ceva de acasă pentru că
acesta să poată merge să-i spună admiratorului Ziţei s-o
aştepte.Ziţa îi povesteşte tfetei cum i-a ieşit Tircadau in
drum şi a insultat- o.Doar ca tfeta nu prea era atentă la
ce-i spunea Ziţa pe motiv ca e bolnavă. Se întoarce
Spiridon care-i spune Ziţei ca nu l-a găsit pe admirator
nicăieri ,dar că i-a dat biletul .Înainte de plecare Ziţa îi
aminteşte tfetei ca a doua zi trebuie să meargă la
„Iunion‖, dar aceasta nu vrea sa meargă, fapt ce face ca Ziţa să
plangă. tfeta îl trimite pe Spiridon să-i ducă mondirul lui
Chiriac şi pe urmă îl trimite să se culce.După ce Spiridon
pleacă, tfeta merge încet la fereastră, se uită în curte şi pe
urmă se întoarce ganditoare. Porneşte să iasă când intra
Chiriac, care rămane o clipă la usă.tfeta rămane
nemiscată. Chiriac îi mulţumeşte tfetei pentru că i-a cusut
mondirul, îi spune că a închis poarta şi o intreabă dacă mai
are ceva de-i comandat.O intreabă dacă merge mâine seară
la „Iunion‖ ca să se curteze cu
51
admiratorul ei.tfeta refuza să se mai jure că nu are nimic
cu admiratorul pentru că oricum nu va fi crezută.
tfeta încearcă să plece, dar Chiriac îi taie calea şi o
intreabă dacă nu mai vrea să fie între ei ce a fost
înainte.Refuzul tfetei duce la o tentetivă de omor din partea
lui Chiriac, care refuză să traiască fară dragostea
stapanei.Acesta ia spanga de la puşcă dar în urma luptei cu
tfeta si a juramintelor ei a renunţat, aruncând departe
spanga şi luând pe tfeta în braţe.Sunt întrerupţi de Jupân
Dumitrache, care strigă de afară la Chiriţa să se culce şi să
fie atent.

ACTUL II
tfeta îl trimite pe Chiriac la culcare pentru că
amandoi sunt obosiţi, iar mâine Chiriac trebuie să se
trezească la ora patru pentru a-l ridica pe Tache
pantofarul de la Sfantul Lefterie. Dupa ce o sarută, Chiriac
pleacă, iar doamna deschide albumul şi dă de portretul lui
Chiriac. Fredonează tot mai încet prima strofă din
―Portretul‖ de G. Sion şi se pregateăte de culcare când
intră Rică tfenturiano. Rică tfenturiano începe să-i facă
declaraţii de dragoste, în timp ce cucoana strigă după
ajutoare, crezând ca e vreun hoţ. Acesta nu întelege
comportamentul doamnei, pentru că el a primit un bilet în
care aceasta i-a cerut să se intalnească la numărul noua
pe strada Catilina si că s-au cunoscut la ―Iunion‖. tfeta işi
dă seama că este confundată cu sora ei, Ziţa, deschide lampa,
iar Rică începe sa-şi ceara scuze. tfeta îi cere să plece
repede ca să nu fie prins de soţul ei. Când să iasă, se aude
vocea lui Dumitrache în curte. Rică sare pe geam, sfatuit de
doamna tfeta. Jupân Dumitrache,
52
nervos, o întrebă pe tfeta cine a fost în casă, după care o
trimite la culcare în timp ce-i striga pe Chiriac si
Spiridon.
Dumitrache se razbună pe Spiridon, certându-l că l-a
găsit dormind, după care îl trimite după Chiriac, care
dormea în camera lui. Dumitrache îi spune şi lui Chiriac
ca a vazut
―bagabontul‖ în casă şi că nu a avut pe unde ieşi.Ipingescu
vede fereastra care dă pe schele şi presupune că pe acolo
a ieşit. Dumitrache gaseşte bastonul lui Ricş. Toţi trei o
iau pe schele după bagabont. tfeta incearcă să-i oprească să
sară pe geam, dar nu reuseste. Intră Zita care intreabă ce
s-a întamplat. tfeta îi spune că amorezatul ei a venit la ea
şi o acuza pentru toate problemele ei cu Dumitrache şi
Chiriac. Aud zgomote în gradina şi ies amandouă în fuga
pentru a vedea ce se intamplă. Rică a ieşit pe geam, s-a
ascuns într-un butoi cu ―timent‖, după care ajunge inapoi
în casa. Spiridon îi sugerează să iasă pe uşa din dreapta,
dar el nu vrea. Rică îi oferă lui Spiridon trei sferturi de rubla
dacă îl scapa. Spiridon îşi face un plan pentru a-l scapa.
Rică încearca să iasa pe uşa din dreapta, dar îl întampină
Dumitrache cu sabia scoasă. Apar Chiriac şi Ipingescu, care-
l inconjoară.
Apare tfeta care le explica realţia dintre Rică si Ziţa
iar Ipingescu ii spune lui Dumitrache ca Rica e cel care
scrie în
‖tfocea Patriotului Naţionale‖. Jupân Dumitrache îi cere
scuze lui Rica, care a descoperit că de vină pentru acest
incident e numarul sase de la poarta tfetei, pus invers.
Într-un final, Dumitrache îi casatoreste pe cei doi.
53
Citate
,,Jupân Dumitrache: Asta-i una vorbim si basca ne-ntelegem. Dar de!
Ai dreptul; nu ştii ce mi s-a întamplat,nu ştii cum mă fierbe el pe mine de
doua saptămâni,de doua zile. Nu că mi-e frică de ceva,adică de nevasta-
mea.’’
O noapte furtunoasă de I.L.Caragiale, Actul I,Scena I,pagina
84,editura Herra,anul 2002
,,Jupân Dumitrache: Ei! bravos! Asta e una la mână. Om
stricat,domnule! Păi de ce am dezvorţat-o pe Ziţa de el,gandeşti ? Numai
puteam trăi cu mitocanul,domnule… ’’
O noapte furtunoasă de I.L.Caragiale, Actul I,Scena II,pagina
87,editura Herra,anul 2002
,,Spiridon: E necajit foc; un ceas s-a tot plimbat pe jos;cand am trecut
p’in curte,umbla de colo pana colo,parca vorbea singur şi se batea cu
pumnii în piept. . . ’’
O noapte furtunoasă de I.L.Caragiale, Actul I,Scena tfI,pagina
99,editura Herra,anul 2002
,,Jupân Dumitrache:(întampinandu-l cu sabia scoasă): Stai!
Rica:(dandu-se inapoi sovaind): Sunt mort,sfinte Andrei! (se repede la fereastră
schelelor in stanga).’’

O noapte furtunoasă de I.L.Caragiale, Actul

II,Scena IX,pagina 117,editura
Herra,anul 2002
54
55
56
 tfII. Aprecieri critice
Şerban Cazimir scria în Sensurile trec, întrebarea rămâne că: „nici o
altă problemă a receptării lui Caragiale n-a produs atâtea divergenţe ca încercarea de
a defini viziunea sa asupra omului, atitudinea sa faţa de propriile plăsmuiri,
semnificația distinctă a râsului caragialesc.‖

―… fondul comediilor lui Caragiale este rece si cinic . Realitatea ce el ne

zugrãveste nu ne poate încãlzi , necum sã ne entuziasmeze ; ea e repulsivã si va
deveni , din ce în ce mai repulsivã cu cât omenirea va înainta pe calea progresului
moral . În nici o operã clasicã nu vei gãsi situatiuni de valoare ca cele pe care
dramaturgul nostru le primeste în actiunea dramaticã - le primeste si le mentine
cu seninãtatea cea mai desãvârsitã - chiar la sfârsitul si dupã sfârsitul ei .‖
Mihai
l
Dragomirescu

―Caragiale n-a gãsit , nu l-a lãsat inima sã vadã ridicolul în viata tãrãnimii
- cum n-a gãsit , n-a vãzut , nu l-a lãsat inima sã vadã ceva omenesc în viata
claselor nouã.‖

(G.Ibrãileanu,Spiritul critic in Muntenia-Critica sociala

57
 extrema:Caragiale, in spiritul critic,in cultura romaneasca,Iasi,editura
Revistei ,,tfiata romaneasca’’,1909)

―Geniul lui era unul din punctele nediscutate ale crezului naţional . Si tot
dispreţul pe care-l arunca el admiratorilor si invitaţilor sãi n-ajungea ca sã-i
stirbeascã - lucru rar pe lume - dreptul de a zice si de a face oricui orice , de
a jigni sentimentul public în orice formã , de a sta împotriva vremii sale , si când
greşea ea , şi când era el greşitul . ‖

Nicolae Iorga

―Noi care am avut norocul sã-l vedem si sã-l auzim vom rãmâne toatã viata
stãpâniti de senzaţia cã prin moartea lui Caragiale s-a deschis o prãpastie , s-
a fãcut un gol în naturã , ca o perturbaţie cosmicã . Cu cât va trece vremea
va creste tot mai mult silueta si vom rãmâne vrãjiţi de farmecul celui mai luminat
creier românesc . (…) Se vor crea legende si personalitatea lui va lua proportii
mitice . Generaţiile viitoare nici nu vor putea întelege dacã din strãlucirea unei
minţi s-au întruchipat vreodatã astfel de raze orbitoare .‖

Octavian Goga
―Interpretarea lui d-lui Zarifopol urmãreste numai efectele artistice ale operei
lui Caragiale , stilist lucid , si observator original (…) Caragiale , prin materialul
artistic , este , împreunã cu Ion Creangã , cel mai specific scriitor român .‖

58
 Pompiliu
Constantinescu

― Spiritul lui Caragiale a exercitat în societatea noastrã o acţiune socraticã

si în aceasta constã importanta incomparabilã , fundamentalã a acestui aşa-zis
« negativist » . Prin reducere la absurd ; prin maieutică si dialectică el tindea să
aducă societatea la cunoasterea de sine si la o constiintă morală . Dialogurile lui
din comedii si din momente au ceva din arta dialogului socratic . Însăsi
sociabilitatea acestui om , prezenta sa ironică , interpelativă ,în forul public , e de
aceeasi natură cu a lui Socrate . De asemenea si solitudinea lui si distantarea
lui scrutătoare . Ca Socrate avea sentimentul că e inspirat si cenzurat interior de
un demon : ochiul eternitătii ce-i supraveghea din spate scrisul . Tot ca Socrate a
fost acuzat de contemporani că destituie zeii cetătii si perverteste spiritele si , de
fapt , a trebuit să bea si el destulă cucută . ‖

Al.Paleologul

―Caragiale e omul care împinsese până la extrem arta de a concentra si de

a mărgini în linii elementare si expresive (…) Bătrânul mester înpinsese
dragostea verbală până la măsuri neobisnuite ; slefuind vorbele , le redusese la rolul
lor necesar în economia frazei .‖

59
 (E.Lovinescu,Critice,volumul III,1915)

―O operă cum este cea a lui Caragiale reprezintă o mare tentatie

pentru comentatorul dornic să-i pună în valoare bogătia şi diversitatea ; dar
totodatăel trebuie să respecte adevărul textului si să opteze (optiune poate
provizorie) doar pentru câteva din directiile posibile ale lecturii . Actul critic
trebuie să realizeze echilibrul dintre libertatea interpretarii şi constrângerea pe
care o exercită textul ; astfel criticul va fi asemenea contelui din anecdota
povestită de Caragiale însusi .‖

Al.Călinescu
Mihai Ralea spunea despre lumea lui Caragiale că „e minunată: e o lume
absolut paradisiacă, fără griji şi fără, cum se spune azi, în limbaj mistic, fără cine ştie
ce problematici interne. Oamenii râd, petrec şi se bucură. (…) Caragiale, cel mai
naţional scriitor, cel care a înțeles mai bine firea noastră, ne-a lăsat şi acest aspect.
Românul care nu-şi pierde cumpătul în faţa crizei. Literatura sa e tonică şi plină
de consolaţie astăzi.‖[Pe de altă parte, I. Constantinescu afirma: „Teatrul lui
Caragiale este nonpsihologic, nu ca o carenţă a artei dramaturgului: stilul popular şi
gritesc al comediei sale este prin el însuşi antipsihologic. (…) În cazul celor mai
importante figure comice, Caragiale păstrează foarte puţin din structura tipului
tradiţional. Prin distrugerea unităţii personajului şi a umanităţii lui, prin
creaţia omului dezorientat în afara

60
vieții morale, cu comportament discontinuu, o omului fără calităţi, dramaturgul roman este
unul dintre creatorii structurii eroului farsei moderne.‖
„Îndeobști comicul rezultă din combinarea mijloacelor și rămâne în sfera
indemonstrabilului, constituind ‚caragialismul’ . Teatrul lui Caragiale e plin de
efectul delirant al melodiei în opera italiană. Tot ce se poate tăia din
Caragiale se ştie dinainte pe dinafară: ‚ Știți! Cum să un ştiţi ,coane
Fănică, să trăiţi! tocmai dumneavoastră să nu știţi!’ ―
(George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până
în prezent, pag. 181, ed. Minerva, 1982)
„Structura tipologică există în opera lui Caragiale ca un schelet
susţinător, fără să fie esențială. Caracterele sunt minimale. Jupân
Dumitrache e un mahalagiu fioros de moral, ţinând la onoarea lui de
familist, propriu-zis credul, mai mult brutal decât vigilent şi deci inevitabil
‚cocu’. ―
(George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până
în prezent, pag. 181, ed. Minerva, 1982)
„Trahenache e o variantă bonomă a lui Dumitrache. Farfuridi,
Brânzovenescu, Cetățeanul turmentat sunt mai mult nişte intrări grase în
scenă, Cațavencu e zgomotos, schelăitor, escroc, galant, pariot,
sentimental adică un Mitică, Pristanda un Polonius pentru această
lume bombastică, funcționând ca un ecou docil. Femeile sunt fără intres, mai
degrabă vulgare.‖
(George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până
în prezent, pag. 181, ed. Minerva, 1982)
61
 „ Comedie de moravuri politice, ‚O scrisoare pierdută’ este dominată de
personalitatea voluntară a Zoei (...). Drama ei nu este una pasională,
ci de ordinul consideraţiei sociale, prin alte cuvinte, al conveniențelor.‖
( Șerban Cioculescu, Prefață în I. L. Caragiale, Teatru, ed.
Eminescu, București,1971, p. 9 )

„Dar să alcătuim un tablou sinoptic deplin al tipurilor psihologice,

ca să le putem determina individualzarea, în cuprinsul tipologiei, simple sau
mixte. Vom păstra pentru această clasificare, în enumerarea indivizilor
fixați într-un tip sau altul, ordinea ascendentă a ciclului social(...) .

(Pompiliu Constantinescu, Comediile lui Caragialem în Scrieri

2, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, pp.
131 )

tfIII. Concluzii
Introducere
În acest proiect,am analizat viaţa şi opera marelui scriitor
Ion Luca Caragiale. Este considerat a fi cel mai mare
dramaturg român şi unul dintre cei mai importanţi scriitori
români. A fost ales membru post-mortem al Academiei
Române. Ion Luca
62
Caragiale este alături de Mihai Eminescu şi Ion Creangă,
unul dintre cei mai mari scriitori ai poporului nostru. In
opera sa, Caragiale urmareşte ca un scriitor clasic, ambiţia
si orgoliul unei lumi care traieşte intr-un moment favorabil
afirmării. El ilustrează magistral, specificul si
mecanismele parvenirii.
Ion Luca Caragiale a creat o operă cu particularităţi
care o unicizează în contextul literaturii române, dar şi
universale, o operă în care se disting cu usurinţă universuri
diferite:comic, tragic şi fantastic. Tragismul şi fantasticul
işi pun peceta asupra creaţiei sale nuvelistice (,,O făclie de
Pasti’’, ,,Păcat’’ ,
,,La Hanul lui Mînjoală’’ , ,,In vreme de război’’ , ,,Kir
Ianulea’’ , ,,Abu-Hassan’’), in timp ce nota comică se face
simţită in schiţe (,,tfizită’’ , ,,Bubico’’ etc) şi comedii de
moravuri şi caracter (,,O scrisoare pierdută’’ , ,,O noapte
furtunoasă’’, ,,D-ale carnavalului’’) şi farsa ,,Conu Leonida
faţă cu reacţiunea’’. Lui Ion Luca Caragiale îi revine meritul
de a fi atins perfecţiunea artistică, într-o serie de miniaturi
literare, de un farmec deosebit, care zugrăvesc într-o manieră
realistă o lume extrem de pitorească. In opera sa Ion Luca
Caragiale şi-a selectat eroi din numeroase medii:familie,
şcoală, presă, justiţie, lumea mondenă si viaţa politică.
Scriitor citadin, el pune să defileze în faţa noastră
burghezi modeşti şi funcţionari inferiori, dar şi oameni
bogaţi. Sunt evocate salonele mondene, berăriile, agitaţia
străzii, şcoala, sunt portretizaţi moftangii:avocaţi,profesori,
preoţi, învaţatori, semiculţi; toţi alcătuind o lume extrem de
pitorească, a capitalei şi a provinciei
63
de la sfarşitul secolului al Ix-lea şi începutul secolului XX.
În critica pe care a facut-o acestei lumi, el a folosit arma
ironiei. El a scris că nimic nu-i arde pe ticaloşi mai mult
decât râsul.
După o viaţă plină de activitate literară si
culturală, moare subit în iunie 1912 în urma unui
infarct şi este înmormantat în cimitirul Bellu.

Opera scriitorului
D’ale carnavalului
Este o comedie a erorilor, a amânarii continue a unui
deznadamânt din capul locului evident. Procedeul
fundamental al piesei este quiproquo-ul, confuzia. Efectul
scontat se bazează pe capacitatea de a multiplica ingenios, în
cascadă, asemenea complicaţii gratuite.Scena comediilor lui
Caragiale se deschide către niveluri difeite ale societaţii.
D’ale carnavalului este deopotrivă mai rudimentar construit
şi mai complicat. Se cuvine remarcat faptul că deznodamântul
se află la îndemâna încă de la începutul piesei. Explicaţia
finală, prin care Nae Girimea reuşeşte să împace,
momentan, amantele rivale şi să adoarma banuielile
„respectivilor― lor nu se sprijina cu nimic pe lanţul
întâmplarilor precedente.
Conu Leonida faţă cu reacţiunea
Dintre tipurile comice ale lui Caragiale pictate şi
prin cultura lor, Conu Leonida este tipul cel mai
―cult‖ şi în
64
acelaşi timp cel mai sarac sufleteşte. Pe Conu
Leonida , Caragiale ni-l dă în întregime. Caragiale a
zugrăvit o clasă intreagă de oameni; mai mult, o
stare de spirit mai raspandită decat psihologia
unei singure clase. Sunt puţine condiţiile de viaţa, în
lumea de azi, care pot îngadui unui om să se dezvolte
intreg. Diviziunea muncii exercită anumite facultaţi
pe socoteala altora. Opera
,,Conu Leonida faţă cu reacţiunea’’ este o farsă într-un
act. A apărut în 1880 şi înfăţişează micul burghez
liberal, ale cărui opinii politice sunt simulacrele unor
idei democratice.În esenţă, mentalitatea lui Leonida
se întâlneşte cu cea potrivnică, conservatoare,care se
vede de la primele replici, când Leonida încercă să
descrie caracterul demonstraţiei de la 11 februarie şi
când scapă o reflecţie de racţionar :,,Să te ferească
Dumnezeu de furia poporului!’’ Leonida şi consoarta
lui Efimiţa sunt personaje profund caracteristice pentru
mentalitatea micii burghezii, marginită şi suspicioasă
faţă de orice schimbări sociale.
O scrisoare pierdută
Comedia ,,O scrisoare pierdută’’ este pusă în scenă
la 13 noiembrie 1884. Este o comedie de
moravuri,dezvăluind viaţa publică şi dorinţa de
parvenire a burgheziei româneşti. Piesa este
structurată în 4 acte, fiecare fiind alcătuit din mai
multe scene. Acţiunea piesei se petrece în capitala unui
judeţ de munte,pe fondul agitat al unei campanii
electorale.
65
 O scrisoare pierdută prezintă structura cea mai
complexă a subiectului.Contribuie la dezvoltarea acesteia
atât elemente de neprevăzut (pierderea şi regăsirea
scrisorii,obţinerea poliţei
falsificate de Caţavencu, desemnarea lui Dandanache de
la centru drept candidat al partidului), cât si reţeaua
preexistentă relaţiei între personaje. Piesa e centrată, în fond
pe dificultatea de a lua o hotarâre într-o situaţie ultimativă –
spre deosebire de celelate piese. E singura comedie
caraligiană care avansează o
situaţie dilematică de prima importanţa.Personajele principale
se arată conştiente că trebuie sa îşi joace propriul
destin.Ironia sorţii – şi marea ironie a piesei – constă în
faptul ca decizia cu care ele se confrunta va fi luată în
cele din urma de altii, punând sub semnul ridicolului
toate ezitarile anterioare.
Acţiunea se desfasoară în anturajul protipendadeisociale şi
politice a unui oraş de provincie.

O noapte furtunoasă

Structural şi ca modalitaţi de expresivitate scenică, prima

comedie a lui Ion Luca Caragiale ’’O noapte furtunoasă",
reprezentată si publicată in 1879, este o farsă. Spectatorul
asistă la o adevarată suită de situaţii de un comic
irezistibil, generat de confundarea, de către "studintele în
drept" Rica tfenturiano, a numarului de la poarta femeii
adorate:
66
pretendentul la mana Ziţei nimereşte, pentru a-şi exprima
sentimentele amoroase, la sora acesteia, tfeta, şi este
urmarit atat de soţul încornorat, Jupân Dumitrache,
stăpânul "onorabilei" case, cât şi de Chiriac, amantul gelos. Ca
un veritabil experimentator, Caragiale plasează personajele
într-un spaţiu restrâns, mahalaua cu negustori, suficienta
sieşi prin lipsa unei intrigi existentiale majore. "O noapte
furtunoasă" deschide aşadar linia carambolesca specifică
pieselor lui Caragiale. Burghezia este surprinsă într-un
moment al maximei expansiuni, în a doua jumatate a
secolului al XlX-lea, incultă, dar destul de pragmatică, cu
înclinatii catre snobism şi mitomanie. Mahalaua este un
cronotop specific pieselor caragialiene, scrise într-un
registru comic şi totodată grav - Jupân Dumitrache,
Chiriac, Spiridon sunt tipuri clasice: negustorul parvenit,
înselat de ajutor, calfa isteată, substitut amoros al omului
mai în varstă, feciorul din casa, care este un Hermes de
cartier, facilitând schimbul de bilete între Ricaj "studinţele
de viitor", si Ziţa, sora tfetei, cumnata lui Jupân
Dumitrache. Intriga piesei este declansată de răsturnarea
placuţei cu numarul casei, fapt ce determină confuzia
esenţiala a textului: Rica tfenturiano, "nebun de amor", nu
nimereşte in locuinta Ziţei, cu numarul noua, ci în casa cu
numarul sase a lui Jupan Dumitrache, pe care îl atacă
astfel în modul cel mai flagrant în "onoarea de familist".
Această introducere în viata şi opera marelui scriitor
român s-ar incheia perfect cu spusele criticului George
Călinescu:
67
,,Caragiale este un clasic universal. O rezonanţă prelungă arată că
monstruosul unei epoci a fost turnat in bronz. Toţi cei care au
caragializat,au copiat formal procedeele scoţând efecte facile. Le lipseşte
gândul, gravitatea in veselie. Caragiale este un contemporan vibrant, cu o
conceptie despre viată, om şi destinele lui,meditativ când rade ca Molliere şi
Gogol, vast filozof în diatribe ca Voltaire, cu a carui fizionomie
<<rieaneuse>>, faţa sa crispată de inteligenţa şi emoţii înalte se
aseamană’’.

Bibliografie:
 Caragiale,Luca,Ion- ,,Pafini alese ,texte
comentate‖,editura ,,Steaua Nordului‖,Constanţa,2004
 Caragiale,Luca,Ion-Teatru, editura ,,Editura
tineretului‖,Bucureşti,1889
 Caragiale,Luca,Ion-,,Teatru‖, editura
,,Herra‖,Bucureşti,2002
 Călinescu,George-,,Istoria Literaturii Române de la origini
pană în prezent‖, editura ,,Minerva‖,Bucureşti,1982
 Revista ,,tfiaţa romanească‖-,,Spiritul critic în
cultura romanească‖,Iasi,1909
68
Titlu proiect: Dramaturgia lui Ion
Luca Caragiale
Profesor coordonator: Lungu Manuela
Realizatori: elevii clasei X G
Sef proiect: Istrate Ştefania Elena
Secretar proiect: Şerban Carmen
Teodora
69