Literatura română a sec.

XIX

CURS 1: Curs introductiv. + Folclor literar. Prezentarea cerințelor disciplinei, a tematicii cursului,
bibliografiei, organizării activității semestriale și a examinării finale.

CURS 2 - Cum se poate scrie și povești istoria literară a secolului al XIX-lea românesc? Context
cultural și ideologie literară. Periodizările istorice: pașoptism, post pașoptism. Crearea instituțiilor
culturii naționale (presa, învățământul, limba, cartea și cititorul, teatrul, critica literară). Mihail
Kogălniceanu și programul „Daciei literare” – o sinteză asupra problemelor literaturii române a
secolului al 19-lea.

Conținuturi:

Prima secvență:
Cum se poate scrie și povesti istoria literară a secolului al XIX-lea românesc?
- Literatura și istoria sunt adesea alăturate într-o relație „non-esențială”: literatura poate fi
discutată fără a lua în calcul istoria, și această istorie este așadar văzută ca altceva decât
literatura. Este o relație similară raportului dintre text și context: textul poate fi discutat fie „în
termenii lui proprii”, fie inclus în altceva decât el însuși, adică în „con-text”.
- Istoriile literare îndeplinesc o serie de funcții fundamentale: focalizează asupra literaturii
trecutului, aleg textele și autorii care sunt/pot fi discutați, aranjează autorii și textele în grupuri
bazate pe diverse criterii, construiesc o narațiune a literaturii (o „poveste”), sprijină anumite
puncte identificate și „obiectualizate” din trecut pe alte puncte din aceeași istorie (aceeași
narațiune), din trecut sau din prezent: istoria literară „recunoaște” (de fapt: proiectează) modelul
istoriei de serie mare în ocurențele sale multiple și detaliate. Așadar, istoriile literare evaluează
texte prin intermediul construcției unor narațiuni coerente. Istoriile literare dau seamă despre
dezvoltarea și caracterul textelor literare, punându-le în relație cu contextul lor istoric.
- Ce este istoria literaturii? Istoria literaturii ca istorie a interpretărilor date textelor ei, de-a lungul
timpului; dimensiunea diacronică, obligatorie în înțelegerea fenomenului literar (a oricărui
fenomen cultural, de fapt)
Context cultural și ideologie literară. Elemente de teorie a istoriei literare: cele două dimensiuni
istorice ale literaturii. Pe de o parte, literatura și istoria interferează, secolul XIX oferind
numeroase exemple cu privire la complexitatea relațiilor dintre aceste două domenii, atât în privința
modului în care literatura reflectă impactul evenimentelor istorice, cât și cu privire la modul în care
literatura influențează, la rândul său, istoria, determinând mutații, modificări etc. Pe de altă parte,
accesul cititorului la „obiectul literar” este întotdeauna intermediat de receptările critice anterioare, de
aici rezultând importanța majoră a ceea ce numim istoria interpretărilor literaturii. Mai exact, în
timp, literatura ne este cunoscută în funcție de modul în care ea este sau a fost citită; această receptare
critică, însă, variază de la o epocă la alta, construindu-se, astfel, o istorie a interpretării datelor
literaturii, de relativitatea căreia istoricul literar profesionist trebuie să fie conștient. Apropierea de text
trebuie dublată, așadar, pentru un bun exercițiu de interpretare, de cunoașterea unor informații care
reprezintă „mai mult decât textul”, deci care aparțin discursului istoriei literare.

A doua secvență:
a. Periodizarea secolului al XIX-lea, propusă de istoria literară, conține trei mari etape: primele
decenii, prepașoptiste (despre un an de referință, care centrează semnificativ evenimentele
epocii: 1821 v. https://www.clrm.unifi.it/index.php?
module=CMpro&func=viewpage&pageid=217 ); urmate de epoca pașoptistă (despre anii 1848
și 1849 aici https://www.clrm.unifi.it/index.php?module=CMpro&func=viewpage&pageid=264
și aici https://www.clrm.unifi.it/index.php?module=CMpro&func=viewpage&pageid=265 ),
eroică, caracterizată printr-o efervescență creatoare și prin puternica influență dintre literatură și
politică; apoi, de epoca postpașoptistă (un an de referință poate fi 1866 – despre care aici
https://www.clrm.unifi.it/index.php?module=CMpro&func=viewpage&pageid=282, sau 1877 –
despre care aici https://www.clrm.unifi.it/index.php?
module=CMpro&func=viewpage&pageid=293 ), dominată de un romantism reflexiv, ironic și
de un spirit critic, sub tutela „Junimii” (https://www.clrm.unifi.it/index.php?
module=CMpro&func=viewpage&pageid=621 ) și, îndeosebi, a lui Titu Maiorescu
(https://www.clrm.unifi.it/index.php?module=CMpro&func=viewpage&pageid=173 ).
Periodizarea propusă poate reprezenta un util instrument de lucru, însă a spune povestea secolului al
XIX-lea presupune a vedea suprapunerile, nu doar marginile fiecărei perioade. Nici o periodizare nu
este perfectă. Se conturează, astfel, o importantă distincție între scriitori și fenomene care se
încadrează perfect epocii lor, excelând într-un interval de timp precis (v. Introducție la „Dacia
literară”, o manifestare foarte potrivită pentru epoca sa, dar care rămâne între marginile acesteia), și
acele fenomene/acei scriitori care sunt dificil de încadrat, depășindu-și epoca, fiind, tocmai din
acest motiv, redescoperiți, recitiți și reinterpretați și pe parcursul altor epoci (v. memorialistica lui
Alecu Russo; v. noutatea poeticii lui Mihai Eminescu sau a teatrului lui Ion Luca Caragiale).

Dacă prima epocă este cea a formulării și realizării idealurilor eroice, revoluționare, ale națiunii
române, a doua se caracterizează prin nașterea spiritului critic, formularea canonului literar al
modernității (și, implicit, consacrarea sensibilității moderne ca indice al „spiritului timpului”),
legiferarea instituțiilor statului român modern, unitar, european. Refacerea relațiilor culturii românești
cu contextul european contemporan ei. Revenirea în Europa (cu bune și rele), despărțirea de Orient
(mai lentă decât s-ar crede...). Unii istorici literari vorbesc despre trecerea de la o perioadă la alta ca
despre căderea din mit (un mit al fondării naționale) în istorie (istoria Europei moderne). Cum s-a
întâmplat asta? Două recomandări de lectură „neștiințifică”, pentru plăcerea voastră (și pentru
completarea informațiilor din bibliografia de specialitate a cursului): Ioana Pârvulescu, În intimitatea
secolului al 19-lea, respectiv Filip Florian, Zilele regelui.

Ritmurile istorice ale secolului al XIX-lea românesc sunt foarte accelerate; ca ritmuri ale modernizării,
vor conviețui cu ritmurile lente ale unei lumi care „dispare”, orientală, medievală. Chiar și tendințele
culturale ale celor două epoci circumscrise mai sus ca succesive, chiar și acestea vor conviețui, de fapt,
cu viteze diferite. Scriitori pașoptiști mai longevivi vor continua să scrie potrivit esteticii epocii lor
atunci când Junimea, ca mișcare culturală, va fi impus pe scena românească un nou canon estetic și
literar. Coexistența în cultura românească a unor momente și curente (istorice, estetice) care în Europa
occidentală sunt succesive determină și în literatura română fenomene paradoxale: toleranță, absență a
conflictului între generații, evoluții artistice paralele, neconvergente... Importantă este și libera
circulație a scriitorilor între forme de expresie estetică pe care le-am presupune ireconciliabile (de ex.
Grigore Alexandrescu – literatura de reflecție și ironie a luminismului, dar și sensibilitate romantică;
Alecu Russo – eseistica memorialistică, fragmentară, centrată pe un eu foarte complex, dar și literatura
angajată, patriotic, explici, exhortativ).

Din punct de vedere politic, consultând istoriile literare (și Cronologia... on-line, din bibliografia
obligatorie a cursului), vedem că aceleași mișcări revoluționare au loc pe întreg continentul. Secolul al
XIX-lea începe frământat, bogat în transformări care culminează cu revoluțiile de pe întreg continentul,
pregătite de o mișcare politică largă, pan-europeană, consecință a iluminismului european.

Din punct de vedere cultural, sunt de subliniat două elemente importante pentru configurarea
ideologică a secolului al XIX-lea:
A. O descoperire foarte importantă pentru tipurile de scriitori din modernitatea europeană (în
viitor): definirea și statuarea, în secolul al XIX-lea, a conceptului de „intelectual” (consecință a
iluminismului, pe plan ideologic). Intelectualul are un sens angajat, dar și un sens reflexiv,
critic. Sub sloganul revoluționar, al lui „libertate, egalitate, fraternitate”, Europa devine, când
treptat, când violent, o Europă a națiunilor, dar și una a reflecției critice, devine o „Europă”
conștientă de sine și această conștiință se întemeiază pe date mai profunde decât vremelnicele
granițe politice ale marilor sale imperii. Ce fac intelectualii? Ei acuză, reflectează, critică – ei
vor fi, de acum înainte, „clasa nemulțumită” (într-o istorie excelentă a intelectualilor, sociologul
Wolf Lepenies îi numește „clasa plângăcioasă”, „la classe lamentosa” – it.; v. Wolf Lepenies,
Ascensiunea și declinul intelectualilor în Europa, trad. de Anca Neamțu și Ioana Bot, Cluj-
Napoca, Casa Cărții de Știință, 2005). Ei vor fi incomozii de serviciu, cei care refuză să fie
manipulați de puterea politică, creatorii de opinie, figurile publice, spiritele critice... Adesea,
literatura va fi terenul lor de expresie (ca și jurnalismul). Angajarea politică a literaturii – de
discutat.
B. De la sfârșitul secolului al XVIII-lea, putem vorbi de începuturile romantismului, curent literar
dominant în secolul al XIX-lea, curent al noii sensibilități, oferind o formă estetică propice
substanțierii multora din idealurile politice ale epocii (v. discutată mai sus, relația dintre
literatură și istorie – care influențează pe care și mai ales cum?). Romantismul se caracterizează
prin ruptura programatică de tradiția clasicizantă, descoperirea/invenția elementului de specific
național, cultivarea și exacerbarea acestuia (autohtonitate, întoarcere la rădăcini, cultivarea
limbii naționale, cercetarea istoriei naționale, descoperirea și valorificarea tradițiilor; folclorul
ridicat la rang de exponent național). Despre preromantism (fața declinantă, patetică, tulbure și
anarhică a crizei luminilor și mocnirilor surde ale viitoarelor revoluții) – v. studiul lui Mircea
Anghelescu, din bibliografia acestui curs.

b. Instituțiile culturii naționale: presa, învățământul, limba, cartea și cititorul, teatrul, critica
literară. Pentru o privire generică – https://www.clrm.unifi.it/index.php?
module=CMpro&func=listpages&subid=12 Pentru o discuție în cadrul bibliografiei de
specialitate: v. Paul Cornea, Originile romantismului românesc (ed. indicată).

A treia secvență (microlectură) În acest context, poate fi discutat articolul programatic al „Daciei
literare”, Introducție, datând din 1840 (se poate descărca aici https://www.clrm.unifi.it/index.php?
module=CMpro&func=viewpage&pageid=391 ), un program care se bucură de un mare ecou în epocă,
publicat în prima revistă care își propune să se adreseze explicit tuturor românilor și care permite o
coagulare a curentului romantic în literatura noastră. Poate fi argumentat caracterului de sinteză care
definește acest program, întrucât el propune: unitatea de limbă, surclasând diviziunile provinciale și
dialectale; o literatură originală, națională, diferită de traduceri și prețuită mai mult decât acestea;
necesarele surse de inspirație ale acestei literaturi. Un text fundamental pentru construcția
identității naționale, Introducția la „Dacia literară” poate fi consultată online, la linkul de mai sus.

Notițe personale
Angajament = etimologie: fr. engagement – en+gage
Verbe asociate cu conceptul de angajament:
 a promite
 a acționa
 a alege
 a risca
Angajament = a promite să acționezi, alegând să riști

 în literatură: Benoît Denis, Littérature et engagement:

 sens istoric/transistoric: este înțeles ca o tendință literară
manifestată după al Doilea Război Mondial, aflată în strânsă
asociere cu comunismul și are ca sinonim expresia de „literatură
militantă” care are rolul de a promova pacea / „literatură angajată” =
literatură pro-comunistă
 sens transistoric: literatură preocupată de viața politică a oricărei
epoci/aspectele social-politice care transpun într-o operă literară
 istoric: pornește de la gândirea politică pentru a dezvolta literatura
 transistoric: pornește de la temele literare pentru a atinge aspectele
social-politice ale unei societăți

1850 – apariția unui câmp literar autonom (Pierre Bourdieu), în concepția căruia
realitatea socială se împarte în:

1. dominați 2. dominanți

 se împart astfel deoarece există criteriul economic și criteriul intelectual

 intelectualii sunt dominați, dar sunt dominanți pe criteriul intelectual: în sec. XIX, a fi
intelectual începe să fie o meserie – scriitorii sunt scriitori (în Europa, la jumătatea
secolului XIX)
 transformarea scriitorului într-un statut duce la fondarea instituțiilor de cultură (formarea
unui câmp literar autonom la jumătatea secolului)
  construirea unor posturi publice (sfârșit de sec. XIX – început de XX) – Afacerea Dreyfus
în „J'accuse” (Émile Zola)
 Émile Zola: intelectual ieșit la rampă, va reuși după 12 ani de dezbateri să obțină
rejudecarea lui Alfred Dreyfus care va fi achitat și va reveni în Franța (nașterea
intelectualului)

Angajamentul literar se află între două limite:

1. Imposibil: literatura angajată nu mai e literatură, eticul anulează esteticul
2. Inevitabil: și exclusivitatea esteticului este o formă de etică (în perioada comunismului)

 angajarea genurilor literare: genul epic este cel mai permeabil la angajare
 principiul verosimilității: obiectiv și principiul autenticității: subiectiv

Teatrul: important pentru cei care nu știau să citească (sec. XIX)

Sartre: poezia nu poate fi angajată, independentă de orice conotație politică

Sartre are dreptate doar dacă prin poezie se

înțelege o lume dificilă, purism.

Predrag Matveijevitch – Poetica

evenimentului

Romantismul

1. direcție reflexivă: poezia e autoscopică, „se uită” spre interior

2. direcție angajată: poetul e revoluționar, luptător în slujba unor
cauze politice/sociale pentru a face lumea mai bună

Scrisoarea a III-a, Mihai Eminescu este o poezie angajată.

CURS 3 - Periodizarea literaturii române a secolului al XIX-lea. Principalele curente literare.

Romantismul românesc. Cel mai important romantic român – Mihai Eminescu.
Tematica prelegerii:
1. Curentele literare ale secolului al XIX-lea: preromantism, romantism, realism, naturalism,
simbolism. Argumente pentru focalizarea asupra romantismului.
În deceniile în care vedem primele ocurențe ale termenului de „romanticesc”, românii sunt gata să
urmeze mișcările Europei; romantismul este muzica de fond care însoțește drumul culturii noastre spre
modernitate, ca și întemeierea unei culturi cu adevărat naționale. Este o epocă de schimbări rapide în
toate structurile socio-economice și politice ale provinciilor românești. Evenimentele istorice din
această parte a continentului (pacea de la Adrianopole, din 1829, urmată de introducerea
Regulamentelor organice în Principate, revoluția de la 1848, pregătirea diplomatică a unirii
Principatelor, din 1859, și apoi – a recunoașterii europene a acesteia etc.) conduc, evident, spre o
(tendință de) sincronizare a provinciilor locuite de români cu Europa occidentală, către care
intelectualii se întorc ca spre o sursă de idei și modele, ce ar putea contribui la „propășirea” românilor
pe toate planurile.

2. Romantismul românesc – și cele două vârste ale sale. Revoluționar vs. Critic/ironic. Istoria
termenului de „romantism” și pătrunderea sa în uzajul cultural românesc (Daniil Scavinski, Ion
Heliade Rădulescu).
1840-1841, Vocabularul franțezo-românesc semnat de P. Poenaru (1799-1875), F. Aaron (1805-1887)
și G. Hill, indica, în sfârșit, cele două accepțiuni principale ale termenului: „romantic, se zice de
locurile, de peisajele care înfățișează imaginației descrieri de poeme și de romane. Romantic se zice și
de oarecari scriitori care calcă regulile de compunere și de stil așezate de autori clasici; se zice și de
uvrajele, scrierile acestor scriitori” (Cornea, 1970, p. 33-34)

Mihail Kogălniceanu (1817-1891), în textul care dă principalele direcții ale romantismului național și
popular românesc, Introducția la revista „Dacia literară”, propune un program romantic, însă nu
folosește nici o referință la „romantismul” epocii. „Kogălniceanu a fost văzut totdeauna ca teoreticianul
unui curent literar care are ca notă distinctivă elementul național pe linie istorică și tradiționalistă. El a
cerut ca literatura să devină națională prin temele tratate: subiecte desprinse din istoria poporului
român, din tradițiile lui, din viața lui actuală; idealul de artă al lui Kogălniceanu era valorificarea
elementului particular în fața elementului universal cultivat anterior. Consecința acestui postulat era
realizarea consacratei culori locale. Privită astfel în categoriile teoretice în care se soluționează,
concepția lui Kogălniceanu este o concepție romantică […]. Kogălniceanu aducea aceste idei din
contactul cu gândirea germană, cu mișcarea herderiană, la care trebuie să-l raportăm de altfel și pe
Alecu Russo…” (Popovici, 1969, p. 81).

3. Imaginarul romantismului românesc

Poetica imaginilor
a. Primul romantism românesc: Pentru scriitorii pașoptiști, generația afirmată în literatură în
jurul lui 1840, intenționalitatea imaginarului literar nu este orientată spre creație, ci spre
împodobirea realității – și limbajului – existente. Exemple: Ion Heliade Rădulescu, Dimitrie
Bolintineanu, Barbu Paris Mumuleanu.
 b. Al doilea romantism românesc (Eminescu): Putem vorbi de o prevalență a imaginației (ca
esență a procesului poetic) asupra imaginii (ca ornament al unui „discurs-despre-real”) abia
atunci când căutarea imaginii noi accesează capacitatea metaforică a limbajului. Această
revoluție a poeticii are prime semne, izolate, în creația pașoptiștilor, dar ajunge să se
încetățenească în literatura română abia odată cu vizionarismul eminescian, în generația
romantică următoare.
Lectură comparativă: Bolintineanu și Eminescu: diferența de natură a imaginii literare

4. Caractere generale ale romantismului românesc.

Exemple discutate: Cezar Bolliac; Andrei Mureșanu. Preeminescienii.
Caracterul „fracturat”, aparenta incoerență evolutivă a romantismului românesc. Posibilele ei cauze.
Privire prospectivă asupra consecințelor tardive ale acestei situații (
Consecințele asupra imaginarului romantic românesc
Ceea ce acceptăm să numim, convențional, conform marilor istorii literare, „primul romantism”, va fi
continuat, istoricește vorbind, de către generația Unirii de la 1918, într-o literatură naționalistă și
angajată, în gamă minoră cel mai adesea – și ulterior, își va vărsa imaginarul în discursul politic al
secolului următor. Acestui prim romantism, continuat dincolo de marginile istorice europene, i se
datorează, de exemplu, construirea și promovarea mitului poetului național în secolul al XX-lea. El va
iriga, în epocile următoare, mai degrabă imaginariile unor alte discursuri decât cel literar – îndeosebi,
pe acela al naționalismului politic, atât de important în istoria dictaturilor românești de după 1918.
Simetric, „al doilea romantism”, cel eminescian, care este considerat, de un secol încoace, canonul
romantic al doxei școlare, de pildă, va hrăni imaginarul modernismului și al postmodernismului
românesc; importante redescoperiri sau recitiri ale sale, începând din interbelic, se datorează restituirii
editoriale foarte târzii a manuscriselor (postumelor) eminesciene, care încep să fie astfel accesibile
publicului după anii 20 ai secolului trecut. Acestui al doilea romantism i se datorează perpetuarea, în
literatura modernismului și a postmodernismului românesc, a unui imaginar cosmologic, titanian, a
unei sentimentalități a eșecului erotic, precum și anumite atribute ale figurii „poetului”.

5. Marile teme ale romantismului românesc: Poezia, poetul, eroul național. Temele imaginarului
romantic național (natura patriei, istoria patriei, patria și eroii săi).

6. Imaginarul vizionar eminescian

Poetica eminesciană este una asumat romantică. Ceea ce îi conferă unicitate este, în acest context,
capacitatea uriașă de imaginare: tablouri titaniene ale universului, unde infinitul cosmic, al divinului și
al rotirilor de stele (Luceafărul, Povestea magului…, Scrisoarea I, dar și nuvela Sărmanul Dionis sau
basmul lui Făt frumos din lacrimă, etc.), e echilibrat de registrul infinitului mic, al armoniei unei naturi
apropiate (de ex., în Călin, file din poveste sau în Sara pe deal). Aventura umanului este cea de a
accede în centrul lumii (Povestea teiului, Revedere, Ce te legeni, Călin…). Iar în centrul lumii acesteia
armonioase, Eminescu așază erosul, ca experiență supremă a transcendenței (Sara pe deal, Ondina, La
mijloc de codru des). Imaginarul romantic eminescian este unul „integrativ”, în raport cu temele și
motivele specifice curentului – și cu ilustrările lor anterioare, în literatura primei noastre generații
romantice.

Notițe personale:

Daniil Scavinski  - folosește cuvântul "romanticesc" (pitoresc, peisaj pitoresc și particular)

 prima utilizare oficială a romantismului este datorată lui
 percepe importanța "romanticescului" pentru perioada sa, fiind permeabil la noutatea acestuia
 îl vede ca pe un atribut a peisajului contemplat (podoabă care decorează ce ochiul uman vede)
 constată că în 1835 utilizarea termenului era la noi "încetățenită" (acest lucru se datorează
lecturilor franceze)

Ion Helide Rădulescu: romanticesc = "o școală literară"  (privilegiază hiperbola)

Primele utilizări ale termenului:

 discursul unui personaj numit Garantescu din teatrul lui Matei Milu (în sceneta "Un poet
romantic"): sentimentalitate excesivă demnă de râsul publicului pe care Milu o sancționează
 1848 - apare un vocabular francez-român: romantismul înseamnă "călcarea regulilor" și
denumește elemente în fapt colaterale din care se nasc imaginariile poeților romantici

Mihail Kogălniceanu în "Introducție" la "Dacia literară" propune un program romantic. Romantic

nu este un cuvânt pe care să-l căutăm în textul său, deși este un cuvânt prin care ne referim la opera sa
până în prezent. El aducea aceste idei din modelele germane. Romantismul se construiește și se
imaginează.
Poeții noștri romantici erau interesați de capacitatea acestei ideologii de a susține o revoluție și de a
susține revendicări politice. Nu erau interesați de modificarea unei categorii literare prin intermediul
romantismului, dar nici de importanța pe care acesta o acordă facultății imaginative. Imaginația în
romantism înseamnă putere creatoare, redescoperirea naturii ca întoarcere la o concretețe originală,
naturală.

 romantismul nu este îndreptat spre creație, ci spre înfrumusețare

  împodobire = redimensionare (atunci când scriitorii recurg la hiperbolă ca o exagerare spre
satiră)
 literatura împodobită excesiv nu e o literatură creatore de metafore/imagini noi
 metoda dificilă, șchioapă se poate observa în operele poeților care redau imaginarul romantic

Figurile minore ale primul romantism explică lipsa de energie și complexitate ale romantismului
pașoptist. Putem vorbi despre o prevalență a imaginației odată ce căutarea imaginii noi accesează
exprimarea metaforică (limbaj ornat de comparații, epitete și metafore care împodobesc realitatea
existentă).

Comparație: cum funcționează metafora în cele două opere și cum acest curent se concretizeză
în etape și perioade diferite

• "Mircea cel Mare și solii" , Dimitrie Bolintineau (1847) - imaginea viitorului de aur menit patriei
române corespundea imaginarului romantismului literar pașoptist (pașoptistii contribuiau la epoca de
aur a națiunii)
 puterea limbajului poetic destinat unui viitor anume
 "Cum va fi patria?", Bolintineanu: "Cu un viitor de aur." (asociază metalul prețios cu viitorul
generic - figură de stil: comparația, care aduce împreună două entități și le combină)

 cunoașterea originilor în sec. XIX este primordială

• "Epigonii", Mihai Eminescu - opera în care metafora creează lumea

 "Epigonii": - "Văd poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere" (se scrie o limbă ca un
fagure de miere)
 forța imaginii își are rădăcinile într-un detaliu sintactic: "limba" e așezată tranzitiv după
cuvântul "scris"
 Eminescu face imagine nouă utilizând insolit "limba" - imagine naturala surprinsă în originea
pură a sensului, această imagine deschide o panoramă a înaintașilor: "văd poeți" (vedere
interioară a poeților care sunt creatorii limbii", putere vizionară)
 odată cu Eminescu are loc conștientizarea preeminenței metaforei pentru existența poeziei,
conceptualizarea metaforei, noua centralitate a limbii poetice
 metafora: ajută poetului în imaginarea cosmosului, a unor lumi perfecte sau chiar a sfârșitului ei
 pe metaforă se sprijină puterea romantică a creatorului de lumi care e scriitorul (moneda curentă
a unui imaginar sărac: interpretarea limbii ca un fagure de miere, limba fiind percepută simplu:
dulce)
 "fagure de miere" - simbolul perfecțiunii
Evenimente socio-culturale importante:
  - Pacea de la Adrianopol: Introducerea Regulamentelor Organice
  - pregătirea pentru unirea Principatelor din 1859

Propășirea românilor către Europa vremurilor noi - laitmotivul romantismului literar al acelei perioade
în care se pune accent pe modernitatea și libertatea.
Discursurile politice sunt alimentate de limitare, bariere în raport cu cultura europeana. Construcțiile
literare sunt marcate de angoasa că au ajuns prea târziu sau că nu au ajuns deloc. Scriitorii sunt speriați
că au de recuperat o esență istorică, nerecuperabilă, de altfel. Marile modele trebuie naturalizate.
Absența tradițiilor locale față de care romantismul să se poată manifesta contrastiv, produce situații de
conflict. Miza principală este o miză politică: reîntoarcerea în Europa și ruperea legăturilor cu Orientul.

Imaginarul romantic românesc se realizează la întâlnirea dificila între modelele europene și inovația
locală: Cezar Bolliac.
Cezar Bolliac este cunoscător al operelor europene și traduce poezie romantică de mare actualitate și
construiește o postură a prețului romantic aflat în cos cu societatea contemporană. Popovici
reacționează cu ironie la opera lui Bolliac.

 "Un răsunet", Andrei Mureșanu (ulterior "Deșteaptă-te, române")

 imn revoluționar al pașoptiștilor
 propunere de imaginar național pe metafore ale națiunii române
 *Nicolae Bălcescu este un important constructor de identitatea națională
 poemul vizează trecutul eroic al națiunii: impact al ideologiei naționale

Romantismul eminescian - canonul romantic al doxului școlar

 filiație de imaginar poetic stabilită cu modernismul românesc
 imaginarul național, patritoc al romantismului românesc cu natura/folclorul/istoria patriei,
crearea unor mituri care se subsumează acestui imaginar
 este reprezentat de argumentul folcloric ca argument de identitate națională

CURS 4: Poezia românească pașoptistă – recitită de Eminescu. Panorama poeților în Epigonii.

Modele poetice eminesciene? O relație complicată. Bonus: Istoria poeziei românești în Levantul,
de Mircea Cărtărescu.
Poezia pașoptistă a intrat într-un "con de umbră" la începutul secolului XIX.
Poezia de dinainte de Eminescu supraviețuiește exclusiv la nivelul unei doxe școlare minore. Poezia nu
are continuitate spre finalul secolului XX.
Poezia e adevărul prim pe care ni-l servește frecvența poeziei practicată în formele de creație. E
considerată unanim de cele mai diverse grupuri de autori și critici literari ca fiind semnul literar al artei
cuvântului, forma literară cea mai frecventă.

 Cum explicăm predilecția pentru poezie?

• Dacă are ritm și rimă e ușor de memorat. E o formă literară care trece foarte ușor de la scris la oral,
ajutătoare analfabeților. Este o formă literară care se impune memoriei, care are ca principiu educarea
viitorilor cititori.
• Poezia e o formă literară caracterizată în general prin construcția în versuri (structură metrică
particulară), rimă, măsură. Există o serie de elemente grafice și fonetice recurente în ordonarea textului,
care dau o ordine textului poetic. Această ordine este o ordine artificială.
• Poezia impune o serie de elemente artificiale, limbii naturale. În poezie se află în competiție mereu 2
ordini ale discursuri: modul natural, gramatical și ordinea artificială care se suprapune modului natural
și pe care uneori, îl dislocă (exemplu: ingambamentul). Aceasta rupe sintaxa și este mult mai
importantă. Forma artificială este recunoscută de cititori ca literatură. Poezia este ca formă literară o
formă a figurii indirecte, o formă ornată a vorbirii. Poezia ne așază ca cititori în fața necesității unei
interpretări complexe pentru că simpla enunțate cu ritm și rimă nu se justifică, nu recurgi la
artificialitate pentru a exprima ceva banal. Poezia are sensuri ascunse, ceea ce artificialitatea ei codifică
și transmite o valoare etică.
• Lumea secolului XIX prezintă foarte puțini oameni învățați care trebuie să primească mesajele
politice și care trebuie educați cu privire la literatură. Artificialitatea evidentă a poeziei este preferată
deoarece trebuie receptată. Formă artificială protejează sensul estetic în drumul ei spre un cititor mai
puțin educat care trebuie să o primească și să o înțeleagă.

Artificialitatea devine un ornament poetic și este convertită în exotism (Bolintineanu - Florile

Bosforului - în care frumusețea unor ipostaze feminine orientale este sugerată prin încărcarea unor
cuvinte turcești, descrieri și aluzii).
Pașoptiștii se inspiră și din folclor pentru artificialitate împrumutând elemente lexicale, dialectale,
cuvinte țărănești și sunt în sensul literal al textului considerate excentrice, construind o artificialitate a
artei poetice cu totul particulară, care codifică poezia ca artă literară.
Artificialitatea devine o rețetă în poezie.

Vasile Alecsandri - în preajma lui 1860/1866 se retrage ca poet din viața publică și nu mai scrie
poezie. Are o criză poetică. Lumea pune această criză pe baza șocului politic: exilul lui Cuza și venirea
pe tron al unui rege dintr-o dinastie germană. Alecsandri nu mai scrie poezie, dar schimbă scrisori cu
prietenul său, Ghica. Revine însă după cu o poezie ca pastelul. Vasile Alecsandri mitizează în literatură
Războiul de independență la care a participat: baladă cu elemente folclorice însă lipsită de cadențe
eroice, care erau prezente în vechile poezii.

____

Romanticii se caracterizează prin capacitatea pe care o au de a intra în conflict cu orice modele literare
canonizate/consacrate înaintea lor. Afirmarea romantismului în Europa Occidentală începe ca un
conflict între cei vechi și cei moderni: dăm jos valorile consacrate. Autorul romantic se caracterizează
prin dorința de unicitate. Autoportretul scriitorului romantic este ipostazierea unei radicale unicități.

Voința de unicitate: conflictul cu înaintașii.

Teama scriitorul romantic că nu e unic se concretizeză tocmai în conflictul cu înaintașii. Anxietatea
influenței este o trăsătură definitorie a scriitorului romantic și că ea explică ruptura din evoluția istorică
a poeziei. Heliade Rădulescu pune aceste conflicte în poezie.

Eminescu tânăr hrănit cu lecturile din biblioteca lui Aaron Pumnul, nu suferă de anxietatea influenței
într-atât, întrucât prima sa artă poetică "Epigonii" este înțeleasă altfel: îi omagiază pe înaintași.
Atitudinea omagiantă față de înaintași nu provoacă scandal, îl face ușor de acceptat în epocă. Se
raportează foarte frumos la poeții de dinainte, încă din poeziile de tinerețe publicate în revista orădeană.
Aici debutează cu: "De-aș avea", "O călărire în zori" și "Din străinătate". În aceste trei poeme scrie ca
niște înaintași iluștrii.

 "De-aș avea" - poezie de dragoste de inspirație folclorică de tip Alecsandri

 "O călărire în zori" - sugestivă cavalcadă a unui univers ornat de tip Bolitineanu
 "Din străinătate" - construind ipostaza poetului exilat cu o inimă sfâșiată de durere frecventă la
Bolliac

Din punct de vedere prozodic, poeziile acestea seamănă cu cele ale înaintașilor. Nu par foarte originale,
ci se sprijină pe o zonă de transtextualitate. Transtextualitatea poate acea ocurențe diverse.

 hipotext (poeziile de inspirație folclorică ale lui Alecsandri pentru "De-aș avea"-ul eminescian:
textul inspirație de un text anterior")
 intertext: prezența în textil nou a unor elemente textuale vechi (Eminescu în loc să se teamă de
ceva ce poeții dinaintea lui au scris deja, el se folosește de ele pentru a-și construi propriul
imaginar: "Văd poeți ce-au scris o limbă..." - memorie culturală, viziune romantică eminesciană
 se realizează cu ajutorul elementelor intertextuale. Credința e un semn particular pentru creația
divină.
- nu e clar dacă în Epigonii elogiul înaintașilor din prima parte este într-adevăr un elogiu și dacă nu
cumva acest elogiu este subminat de o atitudine ironică a celui care îl face

"De-aș avea"
 fiecare strofă se construiește prin juxtapunere (fiecare vers răspunde celuilalt)
 amalgam de adjective (ornament)
 imagine care se construiește acumulând elemente de la un vers la altul
 structura metrico-prozodică simplă, construcție folclorică
 declarația de iubire este un act riscant, fiindcă poetul își expune sentimentele, "De-aș avea" nu
este o poezie de dragoste
 discurs despre ipoteza/posibilitatea iubirii
 este un poem lipsit de sens

În "Epigonii" înaintașii au parte chiar de la început de o odă și de o satiră la adresa poeziei

contemporane în partea a doua.
 totul este lipsit de un conținut conturat clar, este o formă goală
 poezia contemporană satirizată este incapabilă de viziune, de credințe
 metafore ale istovirii: "cârpim", "mânjim", "suflet înghețat"
 neîncrederea dezabuzată critică în puterea poeziei
 panorama frumoasă a înaintașilor din prima parte este realizată de către eul poetic (vocea
poetică la persoana I)
 vocea poetului care își clamează viziunea în a doua parte a poeziei
 se întâlnesc 2 imagini despre puterea poetului: una afirmată în satiră și una demonstrată în odă
(poetul e capabil să aibă viziunea trecutului și să o aducă în fața ochilor cititorului)
 Eminescu are o relație foarte complexă cu memoria culturală și că experimentele pe care
Eminescu le face cu poezia lui șut foarte moderne: experimentele sunt ironice, submersibile,
transtextuale

Bonus literar: *Levantul - Mircea Cărtărescu

 epopee eroi-comică
 modele eminesciene
 structura metrico-prozodică este inspirată de tradiția poemelor eroice neterminate ale
pașoptiștilor
 ironia raportării la Bolitineanu este desăvârșită atunci când în centrul lumii în care e inițiat
personajul principal care trece prin câteva episoade, in centrul acelei lumi se află o formă
poetică: forma glossei
Golssa este poezia eminesciană în care textul este foarte eliptic.

CURS 5: O instituție a culturii naţionale, în secolul al XIX-lea: „poetul național”. Cine e poetul
național român? De la Vasile Alecsandri la Mihai Eminescu, istoria și anatomia unui mit cultural
românesc.
Bibliografie: Constantin Eretescu, Folclorul literar al românilor, Ed. Spandugino, București, 2022
___

Cărtărescu: Rolul de poet național i se potrivește mai bine lui Alecsandri, iar pentru Eminescu
acest rol a fost un adevărat blestem.

 De ce i se potrivește lui Alecsandri să fie poet național?

 poetul național e implicat politic cu un destin asumat

 se implică în Revoluția de la 1848, încercând să medieze acțiuni politice și sociale
 are o înclinație pentru diplomație, este înconjurat de prieteni cu care conversează, cu care
schimbă idei și despre care scrie
 se implică în elitele franceze și meridionale (Italia și Spania) și le determină să recunoască
legitimitatea unirii provinciilor românești
 activitatea literară însoțește gesturile politice la care contribuie, nu doar pe care le aplică în
literatură
 Alecsandri este "omul începuturilor de drum" (Paul Cornea) și se implică în publicarea unor
reviste literare
 primul consiliul director al Teatrului Național (Alecsandri creează repertoriu, construiește o
scenă, fidelizează un public și creează o școală de actorie)
 se retrage din fața candidaturii de a deveni domn, în favoarea lui Cuza, fiind foarte cunoscut în
Europa ca scriitor și revoluționar
 poetul căruia i se datorează prima publicare a antologiei a folclorului românesc (poetul ce se
întoarce la originile patriei: istoria națională, folclorul patriei, momentul politic prezent)
 se retrage de pe scena politică după exilul lui Cuza, acuzând o pierdere a proiectului politic în
1866 pe care și-o asumă

*1866 - schimbare de ton/discurs, cădere dintr-o perioadă aureolată de succes într-o perioadă istorică
(negocieri care aduc pe tron un rege străin)
  > marchează o perioadă a modernității, a instabilității scenei politice prin care se dorește raportarea
modelelor occidentale
*Filip Florian - "Zilele regelui"
> Pe cine aduce Carol I cu el într-o țară nouă? Pe dentist. Iar dentistul își aduce cu el pisica. (Nimic nu
este mai mitologic decât iubirea motanului).

 Alecsandri se întoarce pe scena publică după 1870 invitat de Junimea, cu o nouă formă literară
cu o poezie neoclasică a pastelurilor
 1877 - 1878 în timpul Războiului de independență, Alecsandri pleacă pe front și se întâlnește cu
soldații, apoi scrie un ciclu de poezii dedicat acestui eroism
 poeziile lui - felul în care poporul român se raportează la patrie
 operele sale vor reflecta toate idealurile națiunii

Titu Maiorescu: "Alecsandri are o altă însemnătate..."

 Alecsandri reflectă în literatura lui toată mișcare compatrioților săi
 farmecul limbii române, iubirea românească, dorul de patrie sunt doar câteva motive pe care
trebuie să se bazeze orice creație (au apărut și în articolul Introducție" - Dacia literară, Mihail
Kogălniceanu)
 Alecsandri s-a sacrificat în Războiul de independență
 e o liră care se mișcă în funcție de mișcările poporului
 valoarea lui Alecsandri: valoare de totalitate (oglindește în operele lui, marele evenimente
istorice)

- odată cu depășirea a istoriei europene, rolul poetului național se stinge, însă terminându-se se mută în
panteonul recent creat: națiunea, între marile figuri importante ale națiunii
- poetul național: expresia literară metaforică a națiunii
___
Mitizarea lui Eminescu

- Eminescu tânăr ne spune că poetul Bard care coagulează în inima poporului, se numește Bard, dar de
condiția de poet legat organic de o națiune, e o condiție pierdută, în trecut (poate să aibă viziunea, dar
nu-i aparține, nu este realitate)

* "Arată-mi un om care să scrie romanul Mizeriilor acestei generațiuni și acel om va cădea ca o bombă
în mijlocul pustiitei noastre inteligențe, va fi un semizeu pentru mine, un mântuitor, poate, pentru țara
lui".
 naratorul se așază în mijlocul oamenilor, fiind comparat cu o bombă (bomba produce haos și
dezastru) - efectul scriitorul în națiune e distructiv, nu coagulat
 "mântuitor pentru țara sa" - mântuie țara distrugând-o
  romancier care reflectă mizerii, nu eroisme, care își mântuie țara distrugând-o, nu coagulând
valorile, pentru că această țară nu poate fi sortită unui viitor triumfal în viziune eminesciană
 imagine ironică, distructivă, critică asupra națiunii
 rolul scriitorul ideal ar fi acela de a-și distruge națiunea precum o bombă

- poetul nu mai crede în forța artei sale de a salva lumea, ci doar de a distruge
- idealul patriotic eminescian, este unul în care iubitorul de țară își distruge țara, o blestemă, îi
dorește moartea pentru că în filozofia eminesciană numai moartea te scapă de chin și numai prin
ea poți accede la o seninătate absolută
- ipostază a poetului național: ce îi dorește poetul național țării, acel lucru i se întâmplă
- "Ciuma în limanuri să-ți intre pe corăbi" - asta dorește eroul eminescian țării, moartea

- romantismul eminescian este ironic, subversiv în ceea ce privește figurile romantismului

revoluționar
- poetul nu și-a construit postura în societate ca un poet național, nu l-a interesat să fie exemplar,
să fie sus (Eminescu a fost redactor la ziarul "Timpul", nu și-a dus până la capăt un proces de
legitimare academică, nu poate termina doctoratul la Viena fără ajutorul lui Maiorescu și nu
poate deveni profesor, dar toate acestea nu îl interesează)
- în operele sale, alter ego-ul poetului (eroul) își disprețuiește societatea: discurs de rejecție

Cum ajunge Eminescu poet național?

  Cei care îl recitesc pe Eminescu îl pot reedita pentru că el nu mai este viu ca să se poată opune. E un
poet al tinerei generații, iar poeziile sale se bucură de un mare succes în jurul lui 1890. El este mitizat
foarte ușor de o lume în care e ca scriitor avea succes și în care construindu-și idealurile naționale, are
nevoie de eroi. Eminescu prin bibliografie, prin succesul creației sale și prin detaliul esențial că era
mort permitea un o reconstruire a personalității și care devine referința tutelară mitică a revendicărilor
naționale.
Prima pledoarie a lui Eminescu realizată în jurul unirii a fost realizată de Iorga. Legionarii i-au reproșat
lui Iorga că a trădat mișcările. El scrie o serie de comentarii eminesciene în care îl propune pe
Eminescu ca figură a romanității care trebuie după 1918 să-l promoveze. Iorga și Goga îl admiră pe
Eminescu.
Goga ajunge prim-ministru și vrea să pună câte o statuie a lui Eminescu în fiecare sat din sud-vest în
România. Goga - referință la Eminescu ca la un animal totem, referința la o figură a unui poet național
care funcționează în modernitatea românească ca un cal troian

Eminescu - poet național este o imagine de suprafață superficial construită cu date și elemente luate
cum vor ai noștri, din opera eminesciană în interiorul căreia poartă o ideologie, un mesaj, o miză
politică care nu e originală a lui Eminescu. E miza politică a celor ce promovează aceasta figură
patriotică. De aici și această asemănare cu un cal troian.

CURS 6: Concepția despre limba (națională) la scriitorii secolului al XIX-lea. De la Ion Heliade
Rădulescu la Mihai Eminescu, de la proiectul creării unei limbi naționale, la poetica distrugerii
limbajului.

♤ Concepția limbii:

• Ion Heliade Rădulescu - tipologia omului începutului de drum

 ironizat și neînțeles de generațiile următoare (pendant)
 Articolul din "Dicționarul scriitorilor români" - Ioana Em. Petrescu
 scriitorul revoluționar ridiculizat cu concepția istorică pe care însăși o provocase
 pentru prima dată când vedem o ilustrare a poetului scriitor în istoria culturii

    》 E greșit să credem că un mare scriitor este destinat unui triumf la nivelul proiectului său
existențial? Trebuie înțelese conflictele marilor creatori cu propria lume, la a căror geneză au
contribuit.
    》Ce se petrece? Scriitorul nu-și mai înțelege lumea? Literatura va continua să ofere un număr redus
de tipare existențiale. Posibilitățile sunt numeroase, dar cu un număr finit.

Heliade avea toate datele propriilor proiecte pentru a fi întemeietor al instituțiilor culturale: școală,
tipografii, traduceri (care creează vocabular pentru concepte și sensuri venite din Occident), teatru,
jurnalistică (texte de program politic, scrieri de tip pamflet), texte filozofice.

Heliade a fost profesorul lui Grigore Alexandrescu, care la un moment dat s-a simțit trădat.
 se nasc conflicte mentor-discipol: discipolul încetează să mai fie obedient cu mentorul
 Heliade scrie satire despre "fiul trădător", metafore ale trăsăturii prin care îl micșorează pe
Alexandrescu (creează pamflete)
 Heliade a fost primul care a scris atât de inovator în domeniul satirei: hiperbole violente și
pamflete
 o vreme în care nimeni nu mai scrisese înaintea lui astfel de texte (nu au fost scrise în română =
neajungerea limbii ca un context limitativ, frustrant al operei lui Heliade)
 Heliade inventează o limbă, un vocabular, traduce filozofie clasică/occidentală în română fără
un dicționar, inventând sisteme de aglutinare ale cuvintelor pentru a putea fi înțelese
¤ limba construiește reflecție conceptuală, abstractă -> limba premodernă, insuficientă => gândire
nedezvoltată
¤ filosofii traduc textele în toate limbile care se vor civilizate
¤ limba română își trece o probă de capacitate de susținere și conducerea unei alte limbi
¤ Heliade plănuia o bibliotecă universală tradusă în română -> toate marile culturi universale =>
mobilizarea limbii

  ☆ Momentul lui Heliade

 între creatorii de instituții ale pașoptismului românesc, Heliade este memorabil și prin faptul că
încearcă să inventeze o nouă limbă (argument că limba actuală nu e bună)
 aparține poeților de literatură beletristică pentru că imaginația lor recurge la mitologia inspirată
de divin
 ca proiect individual nici o limbă nu reușește, dar e genul de eșec cultural care vine să ne
argumenteze că o limbă este o creație a diverselor comunități și că factorii care vin în
contribuția formării ei sunt foarte complicați

¤ moment: crearea unei limbi poate fi încadrată în istorie literară

¤ pentru acest proiect de a realiza o limbă nouă Heliade a fost ironizat (un astfel de proiect este sortit
eșecului)
¤ guvernele laice au aspirat să creeze o nouă limbă franceză cu unele cuvinte interzise de doctrinele
sociale (nu era voie să zici "Domn" sau "Doamnă")
¤ în anii '80, în perioada lui Ceaușescu nu puteau fi publicate cărți care includeau cuvinte precum
"moarte"/"durere" și familia de cuvinte a acestora

    ☆ Proiectul unei limbi a lui Heliade

- raportul individ-legi: obiective ale istoriei care își continuă rotirea în pofida inițiatorilor
- se interzice o limbă în favoarea alteia

    ☆ Ce registre justificau noile limbi?

 în ceea ce privește pe Eminescu, toată această gâlceavă începută de iluminiști și continuată de

romantici generează o altă atitudine: neajunsurile limbii naționale sunt argumente pentru un
proiect în care limba trebuie distrusă pentru că se dovedește inoperantă
 critica limbajului: conflictul cu limba care vizează distrugerea limbii -> politică a negativității
  Eminescu provoacă politica negativității (proiect distructiv acolo unde Heliade a avut un proiect
constructiv)
 modernismul literar denunță limitele limbajului și în consecință, modernismul literar românesc,
astfel că zona Blaga și Arghezi se înrădăcinează în proiectul eminesciană
 propunere lui Eminescu pentru distrugerea limbii: desprinderea de romantism și trecerea în
zonele modernismului

   Eminescu e un mare creator de limbă dar proiectul eminescian este de a distruge limba scriind în
unele manuscrise versuri care nu au sens. Poetul se află în conflict cu limbajul, poetul caută un limbaj
al distrugerii opus divinului, care era creator.
Eminescu scrie - "Gemenii" (poet romantic în care eroul revoltat i se adresează prin cuvânt Divinității
care e creatoare, cerându-i vorba din cauza căreia Dumnezeu să tremure. Poetul îi cere un cuvânt care
să poată distruge sursa generatoare a lumii. Dumnezeu nu poate să-i dea așa ceva pentru că astfel,
însuși Divinitatea s-ar autodistruge. Alter-egoul poetului vrea să distrugă limbajul.)

    ☆ Conturarea universului eminescian

   "Luceafărul" - discursul Demiurgului încheiat cu concluzia: "Dar moartea, nu se poate!" subliniază
limite ale cuvintelor pe care Dumnezeu le are.
___

 Popovici a trăit și a murit la Cluj și toate manuscrisele lui se află la Biblioteca Județeană Goga.
- limba ajută la dezvoltarea identității naționale: crearea unui stat nou și independent
- capacitatea limbii române de a servi ca limbă culturală și europeană
- 1840 - Grigore Pleșoianu traduce opera franceză: "Telemac", chiar acesta mărturisindu-și
plângerea: "N-am cuvinte să traduc, este aceasta o limbă demnă în cazul limbilor europene?"

¤ obsesia de a-și construi o limbă națională

¤ cultul pentru clasicism antic: cultul pentru patria străbună (argumente ale unei limbi de origine
străveche/nobilă)
¤ pentru a deveni cu adevărat modernă, o limbă are nevoie de reguli gramaticale și literatură modernă
expresiv adresată scriitorilor

  Lupta politică pentru recunoașterea ca limbă de stat: renunțarea la limba greacă și slavonă (asociate cu
ritualul bisericesc) și utilizarea deasă a limbii române în administrație și învățământ, mult mai mult
decât maghiara.
 - tematizarea bilingvismului româno-francez
- concepția despre limbă devină temă de la Hașdeu
- tematizarea cu ajutorul unei teme, imagini metaforice

 Emil Cioran: româna și franceza ca limbi de expresie artistică, alegând mereu o limbă în
detrimentul celeilalte (fiind prins între cele două limbi).
- limba ca și "cămașă de forță"
- limba imperfectă
- temă a durerii, a suferinței în limbă: mută în metaforă ceea ce este concepția lui despre limbă

  • Concepția lui Eminescu de a distruge limba devină o temă romantică și evidențiază rezonanța
tematică a unei dezbateri de idei.

  • Capacitatea hermeneuticului de a explicita textele sacre se măsoară în capacitatea lor de a tematiza

într-un registru al figurii lor.
     - proiectul lui Hașdeu: primii romantici scriu despre dezbatere încurajați fiind de camarazii lor
    
- 1878, mai => "Festivalul latinității" adresat lui Vasile Alecsandri - "Cântecul gintei latine" (Franța:
limba română -> Franța de Nord -> alt dialect decât celelalte limbi, exemplu: Spania: limba catalană)
- limba națională: Rădulescu - romantismele naționale (1885-1869)

CURS 7: Proza românească a secolului al XIX-lea, între ficțiune și memorie (Alecu Russo -
memorialist, Nicolae Filimon – romancier, Costache Negruzzi – nuvelistica, Alexandru Odobescu –
Pseudokinegetikos). Mihai Eminescu – romancier, în contextul epocii.
Dezvoltarea prozei românești în sec. XIX
- maturizare dificilă: dezvoltarea prozei în sec. XIX care consemnează reușite cu forme
discursive – forme eterogene, suferințe la realitate, metafore ale realității
- literatură incapabilă să fie omogenă, dar reușind să fie omogenă
- formule literare care par vechi: evoluția formelor literare în istorie – evoluția formelor
literare nu are loc în mod egal, coerent, nici măcar în contexte istorice comparabile

 Bolitineanu – „Manoil” = expresie a pasiunii

 Alecu Russo scrie cu aceeași bibliotecă în spate, proză a amintirilor de
un rafinament care reușește să transmită autenticitatea trăirilor (obține efectul spontan de a apela la
sentimentele cititorului).

Istoricii literari în fața unei situații paradoxale

- proza sec. XIX: Mihai Zamfir, Liviu Papadima, Nicolae Manolescu – capitolele: „Arca
lui Noe”

istoricii au identificat două situații majore:

1. Memoria: sursă de inspirație convertită în literatură cu ajutorul unor resurse stilistice
2. Ficțiunea: ilustrează pe momentele subiectului, o amplifică

Raport memorie-ficțiune: proza amestecă cele două

centre de greutate, se interferează.

 Unde scriitorul pare lipsit de imaginație compensează cu memoria (documentele propriei vieți)
– memoria nu se opune ficțiunii (arta paradoxului se amplifică).
 Cele mai interesante scrieri din pașoptism, post-pașoptism se nasc chiar din interferența
memorie-ficțiune.

 Negruzzi, ”Alexandru Lăpușneanu”

- scrie pe baza unor documente, dar și imaginează, bazându-se pe legende – construirea
unui tablou despre violența și prostia domnitorului
- o altă scenă relevantă: Moțoc – poporul revoltat
- scene, tablouri memorabile prin capacitatea de a figura un sens mai înalt decât cel oferit
de narațiune – hiperbolă a violenței (piramida de capete) construită pe baza unor
documente anterioare

Conceptul de memorie și folosirea lui în analiza literaturii

1. Memorie personală/istorică a
documentelor 2. Memoria literaturii care, intervenind în
istorie, păstrează la ea însăși, urmele.

Raportul ființa umană-memorie

  Conceptul „memorie” (foarte important) face parte din discursul istoriografic (raportul
memorie-istorie este foarte dificil)
 Pe scriitorii pașoptiști îi preocupa recursul la memorie => construcția identității scriitorului =>
identitatea națiunii
 Alecu Russo scriindu-și amintirile cu conștiința că va muri în curând și elogiind puterea de a
salva lumea prin amintire => oferă un nou mod de a scrie literatură propunând utilizarea
memoriei => o face în numele unei înțelegeri care aparține modernității.
 Literatura scrisă salvează frumusețea lumii: o salvează arătându-i frumusețea => literatura
transfigurează și oferă sens literar ideii importante a modernismului literar european.
 Documentele legendelor utilizate de Negruzzi în proze istorice: i se atribuie memoriei un rol
esențial în prezența națiunii. 1840- identitate bazată pe memoria trecutului
 Amintirea: singurul mijloc universal prin care ne putem retrăi trecutul.

Configurare – amintirile le așezăm astfel încât să aibă

un sens
Realitatea = configurarea trecutului prin amintire

 Autorul nu își mai găsește identitatea de trecut – lupta lui cu forța timpului (literatură a
rafinamentului verbal)
 Evenimentul trăit e doar evocat, nu e retrăit
 Luptă – literatură (Ion Creangă – „Amintiri din copilărie”)
 Eficiența metaforelor de a constitui lupta dintre memorie și realitate

Probleme de periodizare și tematică

1840
- deceniu extrem de frământat
- an de apariție al Daciei literare
- cei mai mulți dintre prozatorii epoicii și-au început activitatea mai devreme
1829
- Asachi în „Albina românească” publică texte în proză scurte, destinate educării cititorilor
- autorii vor recurge la experiența lor de jurnaliști pentru a da autenticitate textelor pentru a
crea impresia de real
1830
- Asachi în „Însemnările de călătorie” = geografie literară pe care însemnările o
construiesc, acesta povestind pe unde călătorește
- pașoptiștii construiesc o geografie imaginară care se opune imaginarului prin exotism.
 - geografia literară face parte din bagajul amintirilor => 2 tipuri de mărturie:
1. Însemnările de călătorie
2. desenele/picturile făcute la fața locului
- călătoriile: prilejuri ale celui călător de a se constitui pe sine ca eu/ memoriile făcute
dintr-o călătorie)
1832
- Asachi „Albina românească” – Scrisoarea unui sahastru => scrisoare asupra simțirilor
1834
- Ion Ghica – purtătorul unei amintiri istorice evocatoare, prietenul lui Alecsandri =
schimburi de idei
- memorabile pentru epocă sunt scrisorile către Alecsandri = conversează cu un prieten
despre amintirile comune
- scena reprezentațională (scrisorile) pe care se aduce amintirea
1837
- primele versuri ale Scrisorilor lui pe care le include în volumul „Păcatele tinereților”
- „Curierul de ambe sexe” – este publicată nuvela „Zoe”
1838
- Negruzzi: „Cum am învățat românește?”
- Kogălniceanu – „însemnări, recenzii, traduceri” – activitate publicistică intensă
1840
- Negruzzi coagulează prin programul „Dacia literară” și a nuvelei „Alexandru
Lăpușneanu”, proză istorică națională
1863
- se înființează Junimea
1865
- Ion Codru, „Peregrinul transilvan” – cutreieră Europa pentru a-i construi identitatea

Ilustrări ale virtuților ironice ale literaturii

 capcană literară – autorul mizează pe ceea ce cititorul așteaptă să citească și
să-i promită că va găsi același lucru (Odobescu)

 Mircea Vasilescu, „Iubite, cititorule”

 prefețe, note, subtitluri (formule literare dificile, paradoxale și bătrâne)
  „literatură bătrână” – știe exact cu ce cititor lucrează și știe că, fiind ironică, nu
se va autodistruge
 turnura ironică e o particulă și e un semn de putere al literaturii – nevoia prezenței
ironiei întru-un text de mare valoare: „Ferește-mă, Doamne, de vremuri
interesante și de scriitorul incapabil de ironie.”
___

Proza post-pașoptistă
 „Geniul pustiu”, Mihai Eminescu

 conține în atelierul de manuscrise mai multe fragmente care se întind pe 2 ani

(1868-1869): Eminescu voia să devină romancier
 aparține unui autor extrem de tânăr (la 18-19 ani)
 își propune să scrie un roman inspirat de evenimentele istorice foarte recente
(Revoluția de la 1848) pe care le-a auzit de la participanți
 Revoluția de la 1848 a generat în Transilvania un folclor foarte vast și complex
(impact al violenței istorice foarte mare – a lăsat urme lungi și de mare durată)
 1870-1872: izbucnește o criză de creație (vrea să se lase de scris poezii pe motiv
că în lume nu mai există armonia veche adaptată poeziei) – în lumea
dezarmonică, forma literară predilectă e la fel de distantă: romanul
 proza = poezie fără rimă și vers
 proza eminesciană: proiectul scriitorului post-pașoptist = un experiment prin care
el scrie un roman cum nu se mai scrisese până atunci
 se naște romanul modern în viziunea unui scriitor

Poziția lui Eminescu față de opera scrisă de el. De ce a vrut să scrie?

1. În relație cu Iacob Negruzzi – la Junimea, Eminescu se prezintă ca viitor romancier pentru a fi

admis în Junimea.

 Descoperirea Transilvaniei și parcurgerea ei la pas

- Romanul: argument al seriozității ca proaspăt debutant la „Convorbiri literare”
- Eminescu: romanul nu e încheiat niciodată („Geniu pustiu” se numea)
- Revoluția transilvăneană din 1848( roman despre acest subiect)

 Prima formă de jurnal al lui Eminescu a fost un jurnal, Eminescu știa foarte bine
literatură pașoptistă
- Scriitorul introduce o ideologie ironică asupra romantismului
- Violență care impurifică prin atrocități acțiunile eroilor revoluționari
- Limba care constituie eroicul – aceeași limbă aduce cu sine tragicul: iubirile se
rup, se termină urât / instrumentul sancționat pentru acest lucru e limba
2. Eminescu voia să scrie un roman. Care e starea romanului la 1870?

 1844-1869: cronologia romanului românesc număra 35 de titluri de romane românești

cu o originalitate discutabilă
 Modele românești pentru proiectele lui Eminescu: „Parada înaintașilor iluștri” din
„Epigonii” nu aduce niciun nume de romancier = epocă decăzută
 Romanul - o formă genealogică prin intermediul unei rețete (Eminescu)
 Romanele înainte de „Geniu pustiu” sunt sentimentale, sociale, cu satiră, ușor de
consumat. Eminescu pornește de jos, romanul e repetat, scris le comandă și foarte jos e
defavorizat.
 În „Geniu pustiu” - secvență de aparență autoexpresivă: în trecut poetul sta în centrul
lumii, iar în prezent virtutea autorului dorit e devastatoare și destructivă.
 1872 – Eminescu va proiecta forme care să distrugă formele literare consacrate

3. „Geniu pustiu” e o scriere experimentală, de tinerețe, a unui scriitor experimental prin

excelență. Ceea ce criticii au sesizat drept incongruențe ale manuscrisului principal (și ale
fragmentelor ulterior atașate lui de către editori) nu sunt datorate atât faptului că e un atelier
neterminat, ci mizelor experimentale pe care Eminescu le atașează formei numite „roman”. 

4. „Geniu pustiu” e atelierul de tinerețe în care autorul încearcă anumite idei, teme și formule
retorice, pe care creația eminesciană ulterioară le va relua, transformându-le în adevărate axe
definitorii: tema cărții vechi, tema portretului, tema eroului revoltat/titanic (= alter-ego al
autorului), tema violenței istorice (antiteza mit/istorie), tema „naturilor catilinare” (antiteza
bard/saltimbanc), viziunea platoniciană asupra iubirii și a perechii (Toma, Ioan, Poesis, Sofia –
v. și semnificația simbolică a numelor personajelor).

CURS 8: Crearea teatrului național românesc. Instituții, dramaturgie, modele – realizări.

Teatrul lui Vasile Alecsandri, proiectele dramatice neterminate ale lui Mihai Eminescu.

Conceptul de comic

 Provine din greacă: „komos” (sărbătoare închinată lui Dionisos – zeul vinului)
 Aristotel: „Comedia îi face pe oameni să pară mai buni decât în realitate, iar tragedia îi face pe
oameni să pară mai răi decât în realitate”.
 Comicul: categorie estetică, din sfera râsului, care integrează râsul
 Categoria estetică: principiu de organizare a operei literare care reflectă o atitudine
fundamentală a omului în relație cu lumea (A. Vaillant – Civilisation du rire)

 A. Vaillant plasează comicul lângă umor, ludic, ironie, satiră și parodie

 Comicul se confundă cu umor, umorul trimite o dispoziție temperamentală, cele două fiind
sinonime
 Comicul – ludicul: ludicul implică mereu ludicul
 Comicul – ironie: dacă e vorba de comic râdem, dacă e vorba de ironie surâdem
 Comicul – satira: satira e o ironie mușcătoare, angajată, cu tentă angajată
 Berg. : Comicul – parodia: ironie intra-textuală
 Comicul implică un automatism: contrastul dintre rigiditatea mecanica si ființa vie dă naștere
comicului (mecanicul placat pe viu stârnește râsul)
 3 condiții ale comicului: specificul uman, insensibilitatea (detașarea), efectul de ecou (condiția
sociabilității: complicitate cu altcineva, râsul e contagios)

Teatrul

1. Teatrul lui Alecsandri – teatru de mare succes în epocă, inaugurează o formă

instituționalizată în limba română
 Înainte de asta, spectacolul de teatru era prezentat în limbi străine
 Recuzita, costumele sunt foarte reduse
 Este pusă problema limbii, textul nefiind inteligibil (comedianții își îngroșau trăsăturile,
având o mimică foarte accentuată)
 Elitele Principatelor: teatrul e un bun instrument de educare a unui public clar, de
transmitere a unei ideologii, crearea unei identități naționale (se adresează unui public
mai puțin familiarizat cu capacitatea de a citi)
 Reacția publicului: empatie absolută, se identifică cu ceea ce vede pe scenă (teatrul
devine o tribună de educație)
 Profesorii pun în scenă cu elevii piese din dramaturgia clasică europeană: Moliere,
Voltaire (București – 1917, la Cișmeaua Roșie) – boierii sprijină aceste proiecte școlare
 Spectacolele se jucau în greacă (1717)
 Față de această situație se revoltă Heliade Rădulescu care ajunge profesor la Sf. Sava: el
traduce și pune în scenă piese de Moliere (sub stângăciile decorului)
 1827 – Rădulescu și Câmpineanu discută despre un teatru profesionalizat – ideea unei
școli filarmonice care să educe viitori actori și regizori
 În Moldova – primul care organizează teatrul este Asachi
 1836 – Asachi participă la întemeierea unui Conservator filodramatic
 1840 – Iași: Comitet teatral din care fac parte Kogălniceanu, Negruzzi – pun bazele unui
teatru național (necesitatea teatrului în limba română): limba, jocul actorilor și educația
publicului sunt cei 3 piloni colosali pentru realizarea teatrului
 Piesele sunt scrise pe măsura teatrului și rolurile sunt destinate actorilor (majoritatea
erau bărbați)
 Alecsandri: scrie Chirițele pentru Andrei Milo – era travestit
 Cenzura nu poate opri simultaneitatea teatrului (cenzura vine după ce piesa a fost scrisă,
iar spectacolul a avut loc)
 Ceea ce este admirabil este viteza acestei arte contra cenzurii
 Textele spectacolelor la care cenzura intervine sunt cu atât mai faimoase și sunt
întipărite în diverse școli
  1835 – se joacă prima piesă în română la Blaj – Ulcica lui
 1842 – Blaj – piesa lui Timotei Cipariu
 Alecsandri este cel mai implicat în arta teatrală
 Teatrul Național din Iași a făcut rost de o trapă mecanică, iar Alecsandri profită și scrie
Sânziana și Pepelea... (fiind nevoie de o tehnică avansată pentru punerea în scenă a
piesei) – iluzie teatrală
 Ideea creării unui teatru modern, profesionalizat – teatrul lui A. urmărea să educe lumea
(personajele lui sunt comice prin defecte vizibile ale lumii lui A.: pervertism, incultură,
superficialitatea sentimentului, politicism) – multe dintre personajele lui A. ilustrează
subspecia literară a monologului (care este combinat cu porțiuni muzicale) – se urmărea
memorarea piesei de către public
 A. vrea să facă personajele să vorbească pe ritmuri medico-prozodică diferită (reflectare
a liniei melodice care însoțește personajul)
 Eminescu va fi și el interesat de teatru, dar nu își va termina nicio piesă și nu va publica
teatrul (proiectele sale rămân foarte fragmentate, el dorea să scrie o succesiune de 12
piese, un Dodecameron cu tentă istorică) – E. își toarnă propria viziune despre damnarea
istoriei și soluția în moarte
 Poezia Melancolia a lui E. configurează o ipostază a eului care înstrăinează lumea, iar ea
se termină cu versurile: (publicând poezia, transformă dramaticul în liric, dorind să
găsească o expresie literară)
 În teatrul confuz eminescian se fac treceri de la dramatic la liric din cauza vizunii
eminesciene (genul dramatic este un gen poros față de cel liric)
 E. scrie o piesă care e dedicată vieții de revoluționar a lui Andrei Mureșanu (chemarea la
luptă a României de către Mureșanu prin interpretarea imnului românesc prin
intermediul lirei) – elementele istoriei se „evaporă” și rămân elementele naturii (imnul
din final se transformă într-un blestem adresat statului român și evidențierea morții ca
soluție finală) – E. se îndepărtează de elementele pașoptiste în ceea ce privește
repertoriul teatral.

CURS 9 (săptămâna 9 a semestrului) – activități de studiu individual, curs asincron:

studierea materialelor puse pe grup de către profesor.

CURS 10: Presa literară românească, între „Familia” și „Convorbiri literare”. Rolul presei
în formarea conștiinței naționale și în difuzarea literaturii naționale. Critica literară românească –
perioada pașoptistă, perioada maioresciană. Maiorescu, citindu-l pe Eminescu.
Critica literară

 Critica literară este un discurs centrat pe operă și text care are drept scop evaluarea
textului: ne spune dacă este un text valoros sau nu
 Critica literară a apărut în secolul XIX, având 2 direcții de manifestare: direcția
impresionistă (Maiorescu) și constructivistă
  Istoria literaturii e un demers extrinsec care pune accent pe factorii care influențează
apariția operei literare și a autorului. Istoria literară poartă numele de filologie și explică
contextul apariției și manifestării.
 Teorie = critica și istoria literară, discurs teoretic despre critică și istorie
 Există o ierarhizare a celor 3 concepte: teorie (locul 1), critică (locul 2) și istorie (locul
3)

Ioana Em. Petrescu: „Orice text poate să suporte diferite moduri de interpretare.”

În acest proces de configurare are mai multe trepte:

1. Intuiție pura a formelor: configurare a spațialității si temporalității, dispunere grafică
și ritmicitate = critica stilistică
2. Nivelul elaborării subconștientului imaginii: lumea este percepută de cel pe care o
vede ca pe o înlănțuire de imagini = critica tematică
3. Nivelul social istoric, nivelul presiunii pe care grupul social sau timpul istoric o
exercită asupra scriitorului
4. Nivelul elaborării conștiente a imaginii: opțiunile ideologice ale autorului
5. Nivelul constrângerilor codurilor literare = critica genetică, critica criticii sau
metacritica

Cum se naște critica literară și care sunt reușitele ei?

 Multe dintre aceste texte nu au succes, însă insuccesul aduce desfășurară în timp a operelor
literare. Cititorii dintr-o epocă literară fac parte dintr-o comunitate istorică care este
interpretabilă. Opera literară este citită și interpretată de critici succesive ei, care vor aplica
acestor opere grile de valori și înțelegere foarte diferite.
 Funcția criticii literare la începuturile sale a fost una de îndrumare a contemporaneității, a
primei modernități, si mai puțin una de reconsiderare in posteritate a unei literaturi. Începuturile
criticii literare se aplica stric contemporaneității a sec. XIX. Alături de critică literara își începea
activitatea o alta instituție importanta: presa. Presa are nevoie de niște materiale pe care să se
sprijine: obiecte de tipografie, aprovizionare susținută de hârtie care să sigure apariția ziarului.
Are nevoie de o lume a zețarilor si a distribuitorilor de ziare într-un oraș cu populație
alfabetizată. Presa încurajează populația să încerce cititul, să aibă acces la noutăți și la educație
pe o serie de teme (sociale, economice, medicale) pe care scriitorii o consideră importantă.
Presa asigură profesionalizarea unor meserii modeste și care asigură interfețe între elitele
educatoare și mase. Subdiviziunea clasei muncitoare educate e o realitate pe tot continentul
european, pentru ca tipografic, fără să aibă multă școală, erau capabili sa scrie și sa transmită pe
înțelesul lumii in care trăiau.
 În cultura romana asistam la apariția scrierilor românești, la intrarea în circulație națională
(1926-1928). Herder vedea folclorul ca un ideal de geniu național.
 1830 – primul ziar în Muntenia: Curierul românesc (Heliade Rădulescu)
 1837 – prima gazetă în Transilvania: Foaia literară (G. Barițiu)
  Aceste prime organe de presă vor servi la educarea cititorilor în spiritul acestor programe, dar și
la promovarea meseriilor: ziarele sunt pline de sfaturi pentru apicultori și agricultură văzută în
alte țări. Acești ziariști înțeleg și nevoia urgentă a apariției unor norme sanitare.
 Ziarul educă populația: ce/cum să citească, ce înseamnă o operă și un autor, ziarul este
vehiculul de comunicare a ideilor curajoase, bagajul ideologic care construiește luptele în
provinciile românești. Ziarele supraviețuiesc cenzurii care interzicea publicarea informațiilor
contra domniei.
 1829 – Asachi cere guvernării militare rusești de la Iași, aprobare să scoată o foaie, un ziar
despre deciziile administrației armate în Iași. Și o primește pentru că rușii sunt interesați să
cunoască normele legislative a armatei rusești ocupante.
 1 iunie: Albina românească – albina are conotațiile hărniciei, albina aparține unei comunitate
 Rețelele de circulație a informației se datorează presei, iar dacă informația place, are șanse să
fie preluate de către alții.
 Prima jumătate a secolului XIX: revista Familia de la Oradea care își construiește programul pe
idei iluministe. Aici publică ultima generație a Școlii Ardelene. Fondatorul ei este Iosif Vulcan,
a cărui preocupare principală este să încurajeze emergența unor opere literare. În Familia
debutează și Eminescu, iar spre sfârșitul vieții, Iosif Vulcan îl caută pe Eminescu pentru a-l
aduce înapoi la revistă, deoarece era un poet confirmat.
 Felul în care Eminescu navighează între Familia și Convorbiri literare = poveste ilustrativa
pentru promovarea a doua moduri de publicare a literaturii. Eminescu, fiind student la Viena,
trimite poezii la Familia. Eminescu publică la Familia din 1866 până în 1870. Literatura trimisă
aici este una ambiguă în relația sa cu scriitorii pașoptiști. Eminescu se afirmă într-un mediu
marcant de evenimente naționale foarte acute. În această revistă, Eminescu se potrivește cel mai
bine, deoarece formele pașoptiste continua sa fie apreciate, chiar și după limita istorica a lui
1866.
 Titu Maiorescu provoacă un conflict între Junimea și lumea culturala ardeleană, atunci când în
1870 Eminescu își trimite poeziile tot de la Viena, se adresează advers Familiei. Maiorescu îl
consideră pe Eminescu ca fiind cel mai important poet și trece toată activitatea acestuia de la
Familia sub tăcere.
 După 1870, Eminescu nu mai este atât de obedient cu stilul pașoptist, nu mai scrie despre el. El
știe că mutându-se aici, se mută în alt timp. Odată cu această alegere de a publica la Junimea,
Eminescu va beneficia de o promovare literară nesmintită, iar Maiorescu devine foarte pregnant
în următoarele decenii, devine principala voce în critica literară.
 1883 – când Eminescu se îmbolnăvește, Maiorescu are în mână toate cărțile câștigătoare pentru
coordonarea acestor mișcări și pentru crearea imaginii posterității lui Eminescu.
 Existența unei cezuri impune un parametru de control abuziv și generează în literatură forme de
expresie interesante, forme de creativitate literară.

CURS 11: Receptarea lui Eminescu în critica literară a vremii sale. Detractorii și noutatea
eminesciană. Poezia contemporană lui Eminescu.
 Receptarea lui Eminescu în epoca lui reprezintă un exercițiu de înțelegere valorică a scriitorilor din
epoca aceea. Ierarhia valorică a unei literaturi este dată de posteritatea acelei literaturi.
Criticii literari considerau că Eminescu reprezintă un pericol. Știința umană nu poate propune decât
reflexii, decât să gândim asupra acestor tipare, dar pe care nu le putem vindeca.
 Pariuri
1920/1924/1925 = profesor de la Universitatea din București realizează critică pe literatură
contemporană și scrie despre un scriitor care debutează la Cuvinte potrivite, lipsit de talent și folosind
cuvinte vulgare. Acesta va marca sec. 19 prin romanul psihologic și este Ion Alexandru Brătescu.
Eugen Lovinescu = atitudine de dispreț față de proza pe care o consideră umoristică, convins fiind de
faptul că nu se potrivește modernității – Baclavașul.
Titu Maiorescu = singurul critic care comentează opera eminesciană, asociind-l unei ierarhii superioare.
Defecțiunile operei = inovația lui Eminescu, era foarte diferit de scriitorii din jurul său și de dinaintea
lui. Alteritatea sa este percepută de contemporani drept o greșeală.
Atunci când criticii doresc să se ocupe de o temă sigură, ei preferă să se ocupe de o literatură care nu e
extremă contemporană. Ea este judecată cu risc, pe lângă realitatea cinică de a face studii literare pe
scriitori morți.
Criticii din vremea lui Eminescu sunt foarte buni profesioniști pentru literatura pașoptistă si post
pașoptistă, pentru literatura de dinainte de 1880.
1880 – Maiorescu publică volumul Poesii – ediție anastatică (este o ediție care produce o ediție
anterioară, ediție princeps)
1883 – 1902 – cititorii lui Eminescu vor citi poeziile alese de Maiorescu dintre poemele publicate de
Eminescu și cu câteva adaosuri care i se păreau esențiale
Eminescu dădea la publicare poezii mai puțin radicale, experimentale. Își îngrijea o anumită imagine
pentru a fi acceptat, însă poeziile care îl fac cunoscut pe Eminescu sunt acestea. Scrierile publicate de
Eminescu în timpul vieții fac parte din categoria antume și definește literatura publicată cunoscută
cititorului în timpul vițeii scriitorului. Literatura antuma este publicata sub mana scriitorului, el își
definitivează lucrarea și o duce spre publicare. Tot ceea ce e publicat după moartea scriitorului face
parte din categoria postumă.
Diferența dintre antume și postume = Nu putem susține că opera e nu are cititori, daca nu suntem atenți
la un detaliu: daca cititorii pot citi lucrarea lui sau nu. Ceea ce scandaliza critica literara in opera lui E
sunt doar antume. Mari postume eminesciene apreciate de critici în secolul XX și au fost publicate
după 1836, ceea ce înseamnă ca nu putem discuta despre o influență a lor, de o influență a imaginarului
funebru, tanatic eminescian în poezia modernistă din 1836. Edițiile profesioniste indică anul scrierii și
data primei publicări.
Poezia contemporană lui Eminescu – Care era gustul literar pe care el îl scandaliza?
Hiperprotecția sensului = poezia nu își protejează sensul, este o formă literară ambiguă, plină de figuri
care te lasă pe tine ca cititor să-i oferi o mare parte a sensului.
 Receptarea lui Eminescu în epocă
Prima referință = Titu Maiorescu = articolul din 1872 îl așază pe Eminescu în fruntea tuturor si care
afirma ca el se afla deasupra lui Alecsandri. Asta îl face pe poet foarte vizibil, dar și în ochii
adversarilor Convorbirilor literare care îl vor ataca pe Maiorescu, focalizând pe Eminescu. 1889 –
primul portret prin care e va intra în conștiința culturii în secolul XX. Atunci când face portretul lui
Eminescu, Maiorescu se refera la genialitatea sa, legătura cu Schopenhauer, cultura sa vastă. M anticipă
receptarea ulterioară a lui e ca un creator de limbaj. În studiul din 1889, limba lui Eminescu va fi limba
cugetării românești. In articolele lui m, vedem manifestând-se una dintre rarele situații în care
Maiorescu pariază pe un scriitor contemporan și câștigă. Maiorescu e unul dintre putinii critici literari
ale căror intuiții sunt confirmate de posteritatea literara pe o distanta atât de lunga.
Adversarii Convorbiri literare ataca pe scriitorii promovați de Maiorescu. Primii contestatari sunt
pomeniți ca un exemplu al timpului de lectură, pentru ca în critica negativă pe care o scriu ei
canalizează opera lui Eminescu pe axa ...
Ceea ce remarca aceștia e dificultatea de expresie a lui Eminescu, e o poezie confuză. Ceea ce scrie
Eminescu este o literatură bolnavă. Era o lectură de identificare foarte simplistă, considerau ca cititorii
trebuie să caute in poezie semne ale existentei poetului și ca orice poet este o ființă istorică.
... semnează un pamflet la adresa lui Eminescu în care citesc „Călin, file de poveste” ca o dovada că
Eminescu era bolnav, ca o dovadă a unei literaturi bolnave născute din boala poetului. E o lectură slabă
a literaturii, în care cauți în literatură sensul literal. Poezia pașoptiștilor în măsura în care era angajata
în evenimentul istoric, desfășura codurile de modificare ale poemului, pașoptiștii practicaseră o poezie
cu referința istorică la vedere din numeroase motive: educarea publicului, pe când, poemele
eminesciene nu au acest rol, nu au autentificare a declarației dorului de patrie, nu există elemente
paratextuale care sa o identifice. Nu e garantată ca o trăire a poetului.
Densușianu mărturisește că: Poezia eminesciană e caracterizată de hiperbolă, asupra de măsură a ceea
ce exprimă. Este un exemplu de patologie literară, e dincolo de limitele normalului. E o lectură săracă a
poeziei, pentru ca imaginarul poetic e destinat tocmai să transcendă, să ne transpună dincolo de limitele
realului.
Renunțarea la angajare în literatură este una dintre lucrurile esențiale care rup pașoptismul de post
pașoptism.
Prima carte care se scrie despre Eminescu este Detractor de către Alexandru Grama. El scrie pentru a
feri tinerimea de Eminescu. Eminescu scrie prea mult despre amor, iar Grama le citește din antume ca
pe o poezie pornografică care vor afecta tineretul. Grama îl acuză pe Eminescu că nu scrie despre
patriotism: despre Războiul de independență. Imaginarul patriotic eminescian nu mai este din zona
literaturii angajate, ci sunt construcții de imaginar poetic într-un univers in care guvernat de principii
morale, fericirea se poate atinge numai prin renunțare și moarte. Grama – limba eminesciană, care este
o limbă nouă, plină de greșeli. Ambiguitatea limbajului eminescian este o trăsătura foarte moderna
pentru ca lasă libera interpretarea cititorului, pentru ca nu-i spune cititorului ce se înțeleagă.

 Poeții contemporani cu Eminescu

1870 – Teodor Șerbănescu – poet declarativ, care citește la Junimea, care are lecturi din romanticii
occidentali pe care îi și imită, pentru că nu e foarte original. Este atent să explice cititorului direcția de
lectură.

CURS 12: Mihai Eminescu – dincolo de sfârșitul romantismului. O perspectivă sintetică asupra
operei. Istoria internă a operei eminesciene. Cum evoluează un scriitor, în atelierul său.
Manuscrisele eminesciene. Periodizarea operei eminesciene.

Opera eminesciană într-o viziune de ansamblu

 Eminescu debutează cu „De-aș avea...” și „Din străinătate”

 Acestea nu par să anunțe o inovație
 În „De-aș avea...” îl copiază pe V. Alecsandri
 În „Din străinătate” îl copiază pe Bolintineanu fără nucleu epic
 Avea un avânt eroic de a fonda o limbă și o literatură

 „E atât de înnoitoare încât li se pare greșită.” (despre limba lui Eminescu)

 Alexandru Grama (profesor și critic literar la Blaj) îl acuză:

- că nu e patriot
- că se folosește de folclor fără a-i acorda întâietatea și respectul pe care i le-a acordat V.
Alecsandri
- scrie o limbă greșită, neelegantă, care nu e frumoasă
- scrie o poezie pornografică/e imoral fiindcă în accepția lor, poetul îndeamnă cititorii să facă
precum în poem

 Ediție științifică/filologică = un specialist se folosește de o ediție a scrierilor care îl interesează,

o ediție fixă, fiind aparatul critic unitar
 În cultura română nu avem o ediție filologică completă, acestea se realizează după ce autorul nu
mai poate să scrie
 În sec. XX s-au constituit instituții care sa adune in mod științific, organizat, conservându-le
integritatea operei, publicațiilor scriitorilor. Aceasta integritate se numește fond, iar acesta
poartă numele autorului.
 Structura internă poate varia în funcție de ce a scris autorul respectiv, ea se poate împărți în
volume după genurile abordate, după perioada, după antume și postume.
 Fiecare volum trebuie să aibă serioase paratexte, fiind un cuvânt realizat cu prefixul „para”
(paratext = ceea ce este în afara textului, dar în jurul lui). Ele vor conține notele de subsol sau
de capitol pe care le fac editorii și precizează felul în care a fost înțeles manuscrisul (problemele
de lecțiune).
 Un volum de ediție include între paratexte o bibliografie foarte vastă, trebuie să existe o
bibliografie a altor ediții incomplete. Trebuie să existe o altă bibliografie pentru scriere. Dacă
paratextele lipsesc, nu este o ediție filologică.
 Edițiile definitive filologice complete alcătuiesc biblioteca de patrimoniu a lumii respective.
Lista de autori canonici (1880) e foarte scurtă.
 În cultura română nu avem ediții filologice complete ale autorilor morți. O astfel de ediție se
realizează după moartea unui autor pentru că opera lor nu se mai modifică.
 În cele mai multe culturi naționale s-au constituit instituții ale statului sau ale unor fundații de
mecenat care să adune și să conserve integritatea manuscriselor unui scriitor, care poartă
numele de fond de arhivă.
 După ce fondul a fost stabilizat în forma lui, se trece la realizarea unei ediții științifice complete
a operei scriitorului respectiv. Ediția se poate împărți în volume după genurile abordate, după
epocile în care a scris, după împărțirea dintre antume și postume. Opera scriitorului este grupata
după criterii obiective.
 Fiecare volum al unei ediții critice trebuie să aibă serioase și substanțiale paratexte (ceea ce e în
afara textului, dar în jurul lui). Paratextele vor conține notele de subsol sau de final de capitol și
precizează felul cum a fost citit manuscrisul, probleme de lecțiune sau minimele variații. Un
volum de ediție include între paratexte o bibliografie cu componente foarte variate, trebuie să
existe o bibliografie a altor ediții incomplete, de la prima sa publicare până la ediția pe care o
avem înainte = Aserțiune a tot ce s-a scris despre scrierile din volumul respectiv.
 Ediția critică este cea care stabilizează o operă a unui autor. În absența unui aparat critic,
lucrarea nu este o ediție credibilă. Există multe universități care nu acceptă teze de doctorat pe
teme literare pentru care nu studiezi în obiectul cercetării tale o ediție critică.
 Edițiile complete din opera marilor scriitori alcătuiesc biblioteca de patrimoniu a culturii
respective. Lista de autori canonici pentru care avem ediții critice complete este foarte restrânsă.
 Perpessicius ordonează pe forme literare opera lui Eminescu.

CURS 13: În contrapartidă la Eminescu – un alt mare clasic, Ion Luca Caragiale.

Ion Luca Caragiale (1852-1912)

 Diferențe între Eminescu și Caragiale

 2 scriitori cu temperamente diferite: melancolicul visător și pragmaticul cinic
 2 curente: romantic și realist (Eminescu va excela în poezie, iar Caragiale în dramaturgie)
 Raportarea la prezentul istoric: Eminescu are tendința de retragere, refugiu, închidere, iar
Caragiale este omul care îmbrățișează lumea, prezentul lumii sale, acceptând-o cu toate
defectele sale
 Personaje considerate arhetipale: în opera lui Eminescu este Hyperion, în timp ce în opera lui
Caragiale este Mitică (el e cel care are școala vieții) – numele său are legătură cu sfântul
protector al Bucureștiului (Sf. Dumitru)
 L. Culici – „Hyperion și Mitică” (diferența dintre daci și romani) – noi ca popor avem două
fețe: cea veselă a lui Mitică și una melancolică a lui Hyperion (eul nocturn: predispoziția
monolog, spiritul solemn, reziliența)
 Conceptul de postura literară
 Ce înțelegem prin postură? Sociologul A. Viala a definit postura „drept o maniera de a
ocupa o poziție.” Indivizii pot să ocupe o poziție joasă cu multă aroganță, dar și o
poziție înaltă cu multă modestie. E vorba despre postura (importanța) pe care un scriitor
și-o oferă.
 Scriitorul are importanța pe care și-o alocă. – J. Meizoz care preia conceptul de postură
de la Viala, spune că autorul își construiește postura și în textele pe care le scrie. Postura
este construită prin tonalitate, stil, prin mărcile discrete ale discursului literar.
 3 paliere: social, în câmpul literar, în textele scrise ca subiect enunțiator
 Imaginea vieții sociale: postura lui Caragiale este de satirist, polemist redutabil,
antiliberal, orgolios, Don Juan. Imaginea vieții private: este cap al familiei (pater
familias), este un om plin de fobii, idealist.
Biografia
 Născut în Dâmbovița, moare în Germania
 Om al spectacolului, sufletul Junimii, dar și ținta atacurilor contemporanilor săi
 Pasionat de teatru
 1870 – este copist la Tribunalul Prahova
 Se afirmă în gazetărie
 1877-1881 = revista Timpul
 Debutează publicistic cu poezia Sonet (1873)
 Junimea – O noapte furtunoasă, Conu Leonida față cu Reacțiunea, O scrisoare
pierdută, D-ale carnavalului, Năpasta
 Inaderență a autorului la spiritul junimist
 1883 – Moftul român
 Ocupă funcția de director general al teatrelor timp de un an
 În urma unei moșteniri lăsate de o mătușă, se îmbogățește și pleacă la Berlin

Clasificare
 Profesorul Angelo Mitchievici organizează pe 4 axe:
 Dramaturgia:
 Nuvelistica: 1892: Trei novele, Pact, O făclie de Paște și om cu noroc, În vreme de
război (scrie literatură serioasă din cauza criticilor primite pe comedia „D-ale
carnavalului” )
 Povestirile fantastice: La hanul lui Mânjoală, La conac (e un fantastic de tip
balcanic)
 Momentele și schițele (respingerea lui Caragiale la premiul Ion Heliade Rădulescu,
dar și pe fondul ruperii scriitorului de Junimea)
2 serii la Momente și schițe
După 1909 – serie tardivă
 Dramaturgia =
Acest autor se orientează spre râs, spre ironie. Râsul era considerat vinovat, oamenii îl
critică în acea perioadă, opera lui fiind considerată un atac la adresa liberalilor și a
regelui. Idealismul = nostalgia unei lumi perfecte pe care a pierdut-o: „Eu sunt un
sentimental, nu un satirist.”

Comicul și tragicul sunt aceleași fețe ale literaturii. Opera poate fi citită inițial sub forma
comicului, dar și sub o formă tragică sub o citire în profunzime. Diminutivarea numelor
la Caragiale (Zoe – Joițica) pentru redarea profilului etic și moral.

Ioana Pârvulescu – În țara miticilor

Personajele lui Caragiale

 Personaje rețelare
 Personaje siameze = nu pot funcționa separat, ci doar împreună (cuplul Farfuridi –
Brânzovenescu)
 Capacitatea de reversibilitate (personaje care se pot înlocui unele pe altele)
 Personaje fără strămoși și fără familie pentru că numele lor se termină în -escu
 Personaje goale, plate cu un apetit extraordinar (Mitică își ia substanța din hrană)
 Concluzie: Personajele se încadrează într-un realism ironic.

Stilul și limbajul lui Caragiale

 Stilul în literatură = totalitatea particularităților care individualizează scriitura
 Tudor Vianu definește stilul: „Produsul acordării a doua ritmuri...” (ritmul creator al autorului și
ritmul exterior al lumii). Stilurile observate la Caragiale sunt: ironia, comicul, antiretorismul,
muzicalitatea.
 R. Barthes: Gradul 0 a scriituri. definește scriitura ca spațiu de libertate între limbă și stil, felul
în care el alege să se exprime. El a remarcat tendința unor scriitori moderni de a șterge stilul, de
a folosi limba tuturor oamenilor, limba colectivității.

Receptarea operei

„O noapte furtunoasă”
 Comedie de moravuri
 Critica literară consideră că replica lui Jupân Dumitrache: „Iaca niște papugii... niște
scârța-scârța pe hârtie! ...” = punerea în abis a universului lui Caragiale (replica redă
comicul de situație) – trimiterea la lumea orientală, balcanică a lui Caragiale, lumea micilor
 funcționari, lumea săracă, șmecheria miticistă, motivul adulterului, incultura, spiritul
comerțului
 O altă scenă importantă: cea a citirii ziarului. Ipistate îi citește ziarul lui Dumitrache =
manipularea opiniei publice prin presă
 Nebunia erotică = Mircea Tomuș: Dumitrache se duce cu 2 dame la lăsatul secului (numai
nebunii se căsătoresc în ajunul postului Paștelui)

„Conu Leonida față cu Reacțiunea”

 Pune problema manipulării prin textul scris și problema farsei politice
 2 momente: abdicarea lui Cuza (11 februarie 1866), dar și la răzvrătirea din Ploiești (8 august)
bazată pe zvonul fals că regele Carol a abdicat

„O scrisoare pierdută”
 Aici toate personajele sunt principale, deoarece toate sunt goale pe interior
 Problema relației centru-periferie: toate personajele vor să plece din județul de munte li să
ajungă în capitală cu o funcție în parlament (Dandanache este singurul personaj care poate
evada, el are cel mai înalt nivel de demagogie și corupție, este un om fără compromisuri)
 Tema paternității: Trahanache are un fiu la facultate: ”Unde nu e moral, acolo e corupție, iar o
soțietate fără prințipuri, vrea să zică că nu le are.”

„D-ale carnavalului”
 O lucrare scrisă pentru un concurs
 Are 2 intrigi și 2 triunghiuri amoroase unite de aceeași persoană
 Este o piesă care consumă din cauza acțiunii
 A fost criticată, iar după ea, Caragiale a scris nuvelistică

Receptarea lui Caragiale

 Stă sub semnul scandalului și a scandalosului
 Singurul care îl va apăra va fi Maiorescu
 Receptare postumă, Ca autor foarte dificil, care pune în dificultate nume mari de critici
 Eroii lui c sunt reprezentativi, dar numai pentru o epocă tipică, în împrejurări restrânse
 Limba este închegarea unei limbi desfigurate

 1944 – Lovinescu: „Scrisoarea pierdută trăiește și astăzi”

 Garabet Ibrăileanu: „Dar de fapt, Caragiale n-a fost întotdeauna obiectiv...”

 G. Călinescu: „Toți acești eroi sunt structural satisfăcători, însă nu poate se face cu ei comedie
adâncă...”.
Concluzia: Caragiale reușește prin opera literară sa duca un război cu limbajul, pe care îl câștigă
aplicând teoria lui Maiorescu: „Teoria formelor fără fond”. Pentru Caragiale devine o poetică, un mod
de a scrie, lumea scriitorului devine ”o formă fără fond”. Transformă formele fără fond într-o formă
eternă.

CURS 14: Concluzii.

Vreau să mor!