6.

Conceptul de curent
literar. Contextele literaturii.
Sensul istoric și cel tipologic al
curentului literar

Definiții
Terminologie
Alți termeni periodizanți
Delimitarea curentelor
Curent și program/manifest
Curent și valoare
Perspectiva tipologică
Conceptul de curent literar
Cele 2 perspective – istorică și tipologică

Termen ce ţine de domeniul istoriei literare, care îl

foloseşte automat, fără o analiză riguroasă.
Confuzii, denumiri din registre diferite (G. Călinescu,
Istoria literaturii române de la origini până în prezent:
„literatura de ev mediu întârziat”, „antibonjuriştii”,
„poezia oficială”, „epoca domnitorului Carol”, „marii
prozatori”, „Literatorul”, „tendinţa naţională”,
„ortodoxiştii” etc.). Curentul/ perioada/ epoca nu sunt clar
delimitate şi definite.

Sarcina de a defini curentul literar revine teoriei literare.

Conceptul de curent literar
Definiții

(Adrian Marino) Manifestare colectivă, relativ unitară la nivelul

convingerilor estetice, ai cărei membri au afinităţi tematice şi
stilistice şi întreţin legături sociale (reviste, cenacluri,
saloane, conferinţe); caracter finalist, de a impune o „nouă
direcţie” în literatură, noi idei şi forme literare; caracter
conştient, vizibil în elaborarea unei ideologii; caracter
polemic, cu predecesorii imediaţi (romantismul/ clasicism,
parnasianismul/ romantism). Revendică nişte precursori mai
îndepărtaţi pentru a se legitima în sfera literară.
Curentul literar
Definiții

 combinaţie de elemente diverse (ideologice, politice,

filosofice, estetice, poetice şi stilistice). Presupune o
acţiune pe mai multe planuri (ex. romantism filosofic,
politic, literar, al comportamentelor şi mentalităţilor
sociale etc.)
 Conceptul de curent - legat de cronologie (un anume
interval istoric) şi de un anume spaţiu (naţional/
transnaţional). Termenul ca atare evocă ideea de curgere
în timp.
Curentul literar
Structură

Particularitatea unui curent nu o dau diferitele elemente

componente (ex. cultivarea anumitor specii, un tip de
strofă/prozodie etc.), trăsături tematice şi stilistice etc.,
pentru că acestea pot fi regăsite în alte curente literare,
ci structura întregului pe care ele îl formează, faptul că
la un moment dat acele elemente s-au coagulat într-un
anume fel.

Paul Cornea, Originile romantismului românesc (1972)

Curentul literar
Terminologie

Denumirile nu coincid, la nivelul artelor şi al

ţărilor. Criterii diverse.
Unele denumiri sunt date ulterior (ex. Barocul).
Termenul baroc - folosit sistematic în istoria
literară pe la 1920, la 3 secole după manifestarea
curentului ca atare. Decalaj important între
practica artistică şi teorie. Reaşezare a hărţii
stilistice a trecutului literar.
În România – Dan-Horia Mazilu despre barocul
românesc din sec. XVII (1976, 1996)
Curent literar și etnicitate
Tendinţa de a trata global un curent
transnaţional (ex. Romantismul), când
acesta cunoaşte variante naţionale destul de
specifice.
Virgil Nemoianu – romantism „înalt”/
Biedermeier
Prejudecată a unităţii naţionale: Franţa e
clasică, Germania romantică, Spania barocă
etc. Simplificare a realităţii.
Alți termeni periodizanți
Pe lângă „curent”, mai circulă şi termenii „epocă”
sau „perioadă” literară, care sunt vagi, dar au
intrat în uz şi e greu să renunţăm la ei.
De preferat să păstrăm termenii din sfera literaturii
(ex. Simbolismul), nu politici sau de altă natură;
să evităm denumiri negative ca anti-realismul;
sau pur temporale (pre- şi post-romantism).
Alți termeni periodizanți

 Perioada literară cuprinde 5 generaţii, fiecare ilustrând

un anumit stadiu: 1)de iniţiere a unei tendinţe estetice
(avangarda), 2)de conştientizare a acesteia, 3)stadiul
maeştrilor/ clasicilor mişcării, 4)stadiul artiştilor care
inovează doar în plan stilistic, 5)stadiul decadenţei/
epigonilor.
Alți termeni periodizanți

Epoca: Renaşterea, Umanismul, epoca victoriană,

paşoptismul – denumiri inspirate de contextul istoric, de o
idee centrală, de o revistă, de o generaţie.

Epoca nu are un caracter unitar, în manifestările ei literare:

de ex., paşoptiştii pot fi raportaţi atât la curentul neoclasic/
iluminist, cât şi la o formă îmblânzită a romantismului.
Alți termeni periodizanți
 Şcoala literară (acoperă un segment mai mic): scriitori ce
cultivă aceleaşi metode şi tehnici literare. Ex. naturalismul,
şcoala de la Târgovişte, parnasianismul.
 Grupul literar – arie de aplicare şi mai restrânsă (în jurul
unor reviste, cenacluri: „Junimea”, „Sburătorul”).

În cadrul unui curent pot exista mai multe „şcoli” ale căror
formule stilistice să fie apropiate spiritului epocii respective
(ex. „şcolile” de avangardă de la începutul secolului XX:
futurism, dadaism, suprarealism, imagism ş.a.).
Delimitarea curentelor
Proces dificil, pur teoretic; curentele se intersectează în
realitate.
Nu există curent literar pur; nici o operă nu întruneşte toate
trăsăturile unui curent şi nu poate fi redusă la un singur
curent.
Prejudecată şcolară: încadrarea strictă a curentelor literare
în timp, de la apariţie până la sfârşit (ex. Romantismul:
1800-1830). Există însă diferenţe mari de la o ţară la alta,
iar mentalităţile nu se schimbă peste noapte.
Delimitarea curentelor
Scriitorii şi criticii se formează tot în vechiul spirit. În
aceeaşi epocă descoperim, la o analiză atentă, mai multe
curente (ex. în sec. XIX: romantism, realism, simbolism,
naturalism etc.).
Acelaşi scriitor manifestă trăsături ale mai multor curente
(Eminescu, Bacovia, Arghezi), chiar dacă dominantă e una
dintre aceste perspective estetice (simbolismul, la
Bacovia). Nu există personalităţi „fidele” în chip absolut
unui curent.
Curent și program/ manifest

Ideologia unui curent se poate manifesta explicit (în texte

teoretice ca programul şi manifestul) sau implicit (în
opere; mai greu de descoperit).
Manifestul apare înainte de dezvoltarea propriu-zisă a
curentului; programul - pe parcurs sau aproape de
epuizarea acestuia.
Manifestul (v. cazul avangardelor) e orientat spre viitor, în
timp ce programul sintetizează trecutul şi prezentul,
conştientizează liniile creaţiei.
Curent și program/ manifest

Textele teoretice sunt de obicei supralicitate; nu au mare

circulaţie în epocă.
Ex. celebru azi pentru Romantism: prefaţa lui V. Hugo la
drama Cromwell (1827). Avem sentimentul că de atunci
s-a impus noul curent. Lucrurile au durat însă mai mult.
Deseori, decalaje mari între textul teoretic şi opera literară,
chiar dacă aparţin aceluiaşi scriitor (ex. Zola, Balzac).
Uneori, conştiinţa teoretică e mai înaintată decât textele (v.
Egdar Allan Poe - modern în teorie şi romantic în
literatură; Macedonski).
Curent și program/ manifest

Programele au o anumită retorică, sunt scrise pentru a

şoca, a surprinde publicul. Ele trebuie raportate la texte,
verificând dacă inovaţia e reală.

Experienţa literară a arătat că doar la o privire

retrospectivă se poate stabili configuraţia generală a unui
curent. Sarcina unei descrieri veridice revine posterităţii.
Curentul literar și problema
valorii
Două aspecte ale acestui raport: valoarea operelor dintr-un
anumit curent în relaţie cu acesta, şi curentul respectiv
raportat la altele, care îl preced sau succed.

Noțiunea de „curent literar” nu include o perspectivă

axiologică. Capodopera depăşește curentul în contextul
istoric al căruia apare. Trăsăturile unui anumit curent se
observă mai bine în cazul literaturii „de raftul doi” din acea
perioadă.
Curentul literar și problema
valorii
Nu există curente superioare sau inferioare, mai bune sau
mai proaste. Ele se succed după o logică complexă a
evoluţiei literare. Au loc numeroase reveniri, recuperări
ale unor formule aparent uitate (prin identificarea unor
precursori şi aducerea lor în atenţia publică).
Perspectiva tipologică asupra
curentului literar
Are o mai mare generalitate şi relevanţă decât perspectiva
istorică. Sunt sistematizate astfel tipare de creaţie valabile
dincolo de epocile istorice.

Dar se pierde diferenţa specifică. Apar confuzii pentru că

se foloseşte acelaşi termen.

Ex.: romantism „etern” la Sofocle, Dosoftei...

Perspectiva tipologică
Tudor Vianu: Romantismul - 2 accepţii: mişcare istorică
fixată în timp şi spaţiu; structură a sufletului omenesc care
se poate manifesta cu diferite intensităţi în toate timpurile.
Forma romantică a spiritului proiectează lumea în timp şi
selectează doar trecutul şi viitorul; se dezvoltă arte ca
muzica și literatura.

Forma clasică a spiritului proiectează lumea în spaţiu;

selectează prezentul; stabilitate; cultivă artele plastice.
Perspectiva tipologică

Clasic = universalitate, ridicare la exemplar. Caracter

analitic în proză. Dimensiune morală. Atitudine detaşată,
calmă în faţa evenimentelor.
Raţionalismul, exprimarea lapidară, sentenţioasă, sunt
etichetate în orice epocă istorică drept clasice, în timp ce
sensibilitatea, imaginaţia cu ecouri fantastice, violenţa
pasiunilor, situarea personajelor la extreme morale (bun şi
rău) sau estetice (frumos şi urât) caracterizează spiritul
romantic.
„Clasici ai literaturii moderne”