Antoine Compagnon, Demonul teoriei.

Literatură și bun simț, traducere de

Gabriel Marian și Andrei-Paul Corescu, Editura Echinox, Cluj, 2007

Introducere: Ce-a mai rămas din iubirile de altădată?

 francezii au manifestat o oarecare întârziere pe planul teoriei literare: „Manualul lui René
Welek și Austin Warren, Theory of Liteature, publicat în Statele Unite în 1949 era disponibil în
spaniolă, japoneză, italiană, germană, coreeană, portugheză, daneză, sârbo-croată, graca modernă,
suedeză, ebraică, română, finlandeză și gujarati la sfârșitul anilor șaizeci, dar nu și în franceză, idiom
in care nu s-a văzut lumina tiparelor decât în 1971, sub titlul «La Théorie littéraire», unul din primele
din colecția «Poetique» la editura Seuil.” (p. 8)
 Spitzer găsește 3 explicații:
1) „un vechi sentiment de superioritate legat de o tradiție literară și intelectuală continuă și
eminentă”
2) „spiritul general al studiilor literare marcat în continuare de pozitivismul științific al secolului
XIX în căutarea cauzelor”
3) „predominanța practicii școlare a explicației de text, adică a unei descrieri servile a formelor
literare care împiedică dezvoltarea unei metode formale mai sofisticate” (p. 8)
 Antoine Compagnon adaugă celor 3 explicații date de Spitzer alte două:
4) „absența unei lingvistici și a unei filosofii a limbajului”
5) „slaba incidență a tradiției hermeneutice”
 Când Spitzer a făcut această afirmație, teoria literară franceză începea deja să se miște și, în
scurt timp, să atingă un nivel superior: „Un curent superior ne purta pe toți. În acele timpuri,
imaginea studiilor literare, susținută de teorie, era seducătoare, convingătoare, triumfătoare.” (p. 9)
 Totuși, teoria din Franța nu rămâne în top pentru mult timp: „Teoria din Franța a fost un foc de
paie” (p.10)
 Teoreticienii (Barthes) anilor 60-70 nu și-au găsit succesori, mulți dintre ei orientându-se în
direcția eticii, esteticii sau istoriei literare: „Ea [Teoria] s-a așezat, inofensivă, și își așteaptă
studenții la ora prevăzută, fără alt schimb cu celelalte specialități sau cu lumea decât prin intermediul
acestor studenți ce rătăcesc de la o disciplină la alta. Ea nu e mai vie decât celelalte, în sensul că nu
mai e cea care spune de ce și cum ar trebui studiată literatura, care e pertinența, miza actuală a
studiilor literare.” (p. 11)
 Unii teoreticieni anunță revenirea literaturii, fapt care chiar se întâmplă, numai că într-un fel
diferit: „Teoria era critică, și chiar polemică sau militantă.”
 Teoria avea un obiectiv complex: „«Obiectul teoriei, scria Genette în 1972, ar fi nu doar realul, ci
totalitatea virtualului literar» (Genette, p.11).” (p.11)
 Teoria este interesantă prin dimensiunea sa polemică: „prin lupta înverșunată și înviorătoare pe
care a dus-o împotriva ideilor preconcepute în studiile literare, și prin rezistența la fel de hotărâtă pe
care i-au opus-o ideile preconcepute.” (p. 12-13)
 Teoria literaturii se pornește de la întrebări precum: „«Cum înțelegeți acest pasaj? Ce a vrut să
spună autorul? Ce anume e frumos în aceste versuri sau în proză? În ce fel e originală viziunea
scriitorului? Ce învățătură putem reține de aici?»” și trebuie să reținem că „Răspunsurile trec și
întrebările rămân.” (p. 14)
 În teorie, se revene la sensurile de bază ale termenilor de folosință curentă: „Teoria literară nu a
reușit să se debaraseze de limbajul obișnuit despre literatură, acela al cunoscătorilor și al
cunoscătorilor.” (p. 14)
 de Mann consideră că dorim să rezistăm teoriei literare „pentru că teoria doare, ne rănește
iluziile despre limbă și subiectivitate.” (p. 14)
 „Teoria apare atunci când premisele discursului obișnuit despre literatură nu mai sunt acceptate ca
fiind de la sine înțelese, când ele sunt puse la îndoială, expuse ca niște construcții istorice, ca niște
convenții.” (p. 15)
 „Apelul la teorie e prin definiție opozițional, dacă nu chiar subversiv și insurecțional, dar
fatalitatea teoriei e de a fi transformată în metodă de către instituția academică, de a fi recuperată”.
 „Ceea ce uimește (...) e similitudinea întrebărilor puse de una și de cealaltă [teoria și istoria literară]
la începuturile lor entuziaste, și, mai ales, întotdeauna aceeași: «Ce e literatura?»” (p. 15)
 Este potrivit să ne întoarcem la noțiunile primare și la întrebările asociate lor „în scopul de a
trece din nou prin răspunsurile opoziționale pe care aceasta [teoria literară] le-a propus, dar și de a
încerca să înțelegem de ce acestea nu s-au rezolvat odată pentru totdeauna vechile probleme.” (p. 15)

Teoria și practica literaturii

 Teoria trebuie să aibă la bază o practică: „Cine spune o teorie (...) presupune o practică, sau o
praxis, căreia îi face față această teorie, sau din care ea face teorie.” (p. 16)
 Teoria literară nu codifică literatura, ci studiile literare: „Care e așadar conduita, sau practica, pe
care teoria literaturii o codifică (...)? Aceasta nu e, pare-se, literatura însăși (sau activitatea
literară) ...ci studiile literare, adică istoria literară și critica literară, sau cercetarea literară.” (p.16)
 Teoria literară este o disciplină nouă doar din perspectiva sensului de cod, însă, ca obicei,
datează încă din vremea lui Aristotel: „Se poate spune că și Platon și Aristotel făceau teoria
literaturii atunci când clasificau genurile literare în Republica și Poetica, iar modelul teoriei literare
rămâne încă și azi pentru noi Poetica lui Aristotel.”
 „A face teorie a literaturii înseamnă a se interesa de literatură în general, dintr-un punct de
vedere ce vizează universalul.” (p. 17)
 TL e modernă; are nevoie de studii pe care să se bazeze (p.17, alineat 2)
 Pe lângă teorie și practică, mai vorbim despre ideologie, termen ce denumește idei
preconcepute: „O teorie ar spune adevărul despre o practică, ar enunța condițiile posibilității
existenței sale, pe când o ideologie nu ar face decât să legitimeze această practică printr-o minciună,
ar disimula condițiile existenței sale de a fi. După Lanson (...), rivalii săi nu aveau teorie deoarece nu
aveau decât ideologii, adică idei preconcepute.” (p. 18)
 TL se opune tuturor categoriilor de analiză asupra literaturii ce nu se bazează pe noțiuni
explicate: „Teoria se opune bunului simț.” (p. 18)
 TL este despre despre literatură sau „Teoria ar fi într-o primă aproximare o critică a criticii sau o
metacritică.” (p. 19)

Teorie, critică, istorie

 Critică literară=discurs despre operele literare ce pune accentul pe experiența lecturii și efectul
acesteia asupra cititorului neprofesionist; ea interpretează, proiectează, apreciază, judecă, procedează
prin simpatie/antipatie, locul ideal al său e salonul, nu universitatea, forma sa primă e conversația
 Istoria literară=discurs despre operele literare care pune accent pe factorii externi experienței
lecturii, precum conceperea sau transmiterea operelor sau asupra altor elemente ce nu-l interesează
pe nespecialist
 „Critica se ocupă de text, istoria de context. Lanson spunea că faci istorie literară deîndată ce
privești numele autorului pe copertă, de îndată ce-i dai textului un minim context. Critica vizează
întrebări de tipul: «A e mai frumos decât B», în timp ce istoria literară afirmă «C derivă din D».
Prima vizează o evaluare a textului, a doua o explicare a acestuia.” (p. 20)
 Teoria pune întrebări criticii: „Ce anume numiți literatură? Care vă sunt criteriile de valoare?” și
istoriei: „Ce anume numiți literatură? Cum dați seamă de proprietățile ei deosebite sau de valoarea ei
deosebită?” (p. 20)
 „Teoria protestează întotdeauna contra implicitului”, ea cere explicații, definiții (p. 20)
Teorie sau teorii
 Antoine Compagnon nu are o teorie proprie: „Teoria literaturii o văd ca o atitudine analitică și
aporetică, o inițiere sceptică (critică), un punct de vedere metacritic ce încearcă să interogheze, să
discute presupozițiile tuturor practicilor critice (în sens larg), un perpetuu «Ce știu eu?»” (p. 21-22)
 „Teoria literaturii e o depășire a naivității. «În materie de critică literară, scria Julien Gracq, toate
cuvintele care comandă categorii sunt niște capcane» (Gracq, p. 174)” (p. 22)

Teoria literaturii sau teorie literară

 Teorie a literaturii=„ramură a domeniului literaturii generale și comparate: ea desemnează reflecția
asupra condițiilor literaturii, a criticii literare și a istoriei literare; ea este critica criticii sau
metacritica.” (p. 22)
 Teoria literară=„e mai opozițională și se prezintă mai degrabă ca o critică a ideologiei, inclusiv cea
a teoriei literaturii.” (p. 22)
 Teoria literară e descrisă de două aspecte: critica ideologiei și analiza lingvistică, legate între
ele: „critica ideologiei e o denunțare a iluziei lingvistice.” (p. 22)
 „Teoria e o școală a ironiei.”
 Orice discurs despre literatură încearcă să răspundă la 5 întrebări, listă pe care Compagnon o
completează cu altele două:
1) „Ce este literatura?”
2) „Care este relația dintre literatură și autor?”
3) „Care este relația dintre literatură și realitate?”
4) „Care este relația dintre literatură și cititor?”
5) „Care este relația dintre literatură și limbaj?”
6) „Ce ipoteze emitem asupra schimbării, mișcării, evoluției literare?”
7) „Cum înțelegem tradiția, atât sub aspectul ei dinamic (istoria), cât și sub cel static
(valoarea)?” (p. 24)
 „Cinci elemente sunt indispensabile pentru a vorbi de literatură: un autor, o carte, un cititor, o
limbă și un referent.” (p. 24)
 Întrebările sunt start pentru subiectele principale din teorie: literatura, autorul, lumea,
cititorul, stilul, istoria și valoarea.
 „Teoria literaturii este o lecție de relativism, nu de pluralism, altfel spus, mai multe răspunsuri
sunt posibile, nu composibile, acceptabile, nu compatibile.” (p. 25)
 Între teorie și bunul simț există o polemică, însă Compagnon vrea să o abordeze conștient că
„adevărul este întotdeauna undeva la mijloc.” (p. 27)

I. Literatura

 Numele de literatură este nou, datează de la începutul secolului al XIX-lea

 Nelson Goodman: What is art?-When is art?
 Librăriile britanice: Literatură-cărți de școală, Ficțiune-cărți de divertisment (p. 32-33)
 „Literatura, sau studiul literar, sunt întotdeauna prinse ca într-un sandwich între o abordare
istorică în sens larg (textul văxut ca document) și o abordare lingvistică (textul văzut ca fapt de
limbă, literatura ca o artă a limbajului), care sunt ireconciliabile. (p. 33)
 Genette distinge două regimuri literare complementare: unul constitutiv (garantat de convenții,
deci închis: un sonet sau un roman vor fi considerate mereu literatură, chiar dacă nimeni nu la va mai
citi) și unul condițional (deschis, care ține de ceea ce se citește; de ex. cugetările sau jurnalul cuiva e
considerat sau nu literatură în funcție de epocă)
 Extensia literaturii
 în sensul cel mai larg, literatura=tot ce se imprimă, toate cărțile care se găsesc într-o
bibliotecă=belles-lettres
 în sens restrâns, literatura se definește în raport cu epoci și culturi
-inițial, literatură=vers
-sec XIX: literatura=genul epic și cel dramatic, epopeea și drama fiind marile genuri ale vârstei
clasice (poetul se prezenta la pers I, deci genul liric a fost considerat multă vreme un gen minor)
 sensul modern al literaturii (roman, teatru, poezie) e inseparabil de romantism adică de afirmarea
relativității istorice și geografice a gustului, în opoziție cu doctrina canonului estetic
 în sens și mai restrâns: literatura=tot ce au scris marii scriitori, de la romane până la listele de
cumpărături, literatura devenind mai degrabă axată pe „profesori”
 „Canonul e compus dintr-un ansamblul de opere apreciate în același timp pentru unicitatea formei
lor dar și pentru universalitatea (cel puțin la scară națională) conținutului lor; marea operă are
simultan reputația de a fi unică și universală” (p. 36)
 Canonul marilor scriitori nu e stabil: odată cu apariția unui nou scriitor și a unei cu adevărat noi
opere, acesta se reconfigurează, idee susținută de T. S. Eliot
 Deci „tradiția literară este sistemul sincronic al textelor literare, sistem mereu în mișcare, ce se
recompune pe măsură ce apar opere noi”
 În sec. XX, în literatură s-au introdus poemul în proză, autobiografia, notele de călătorie ș.a., iar în
paraliteratură s-au introdus cărțile pentru copii, romanul polițist și benzile desenate
 În pragul sec. XXI, literatura a devenit foarte „liberală”
 Criteriile care fac un text să fie literar nu sunt de natură literară sau teoretică, ci mai degrabă de
natură etică, socială și ideologică; în orice caz, extra-literar.
Cuprinderea literaturii: funcția
 Aristotel: katharsis-purificare a emoțiilor; a instrui sau a plăcea (Horațiu, de asemenea, merge pe
această dublă finalitate dulce et utile)
 Cunoașterea literară vizează:
-dpdv aristotelic, horațian și al tradiției clasice: ceea ce este general, verosimil, doxa, sentințele și
maximele ce permit înțelegerea și organizarea comportamentului uman și a vieții sociale
-dpdv romantic: ceea ce este singular, individual; fcț de învățare din operele parodice
-dpdv umanist: cunoaștere a lumii și a oamenilor „ne-am mai îndrăgosti oare dacă nu am fi citit
niciodată o poveste de dragoste?”
 „cititorul e modelul omului liber” (p. 39)
 In contextul decăderii religiei, Matthew Arnold, Ferdinand Brunetière și Lanson propagă ideea că
literatura are un rol moralizator, ea trebuie să procure o morală socială (p. 40)
 Literatura de propagandă
 „Din punctul de vedere al funcției, ajungem din nou la o aporie: literatura poate fi în acord cu
societatea, dar și în dezacord; ea poate urma mișcarea doar o poate și precede.”
Cuprinderea literaturii: forma conținutului
 Antichitate-sec. XVIII, literatura=imitare sau reprezentare (mimesis) a realității prin limbaj
 În această calitate, ea constituie o fabulă sau o poveste (mythos)
 Așadar, cu cei doi termeni definitori ai literaturii, se constituie dimensiunea de „minciună
verosimilă”, de ficțiune a acesteia →Aristotel scoate din această categorie poezia (p. 41-42)
 Nu există teme sau conținuturi constitutiv literare
 „Pentru poetica clasică, literatura e caracterizată prin ficțiune ca formă a conținutului, adică în
calitate de concept sau model.” (p. 42)
 În sec XIX, ficțiunea nu mai este o condiție necesară și suficientă a literaturii, în ciuda opiniei
globale curente.
 Cuprinderea literaturii: forma expresiei
 Sec XVIII-lea, începe să apară o definiție diferită: literatura pune accentul pe frumos și, la fel ca
arta, nu mai trimite decât la sine însăși
 Aceasta presupune diferențierea celor două tipuri de limbaj: (p. 42-43)
-cel obișnuit: utilitar și instrumental, tranzitiv, imperceptibil, denotativ, dezordonat, cu scop
pragmatic
-cel literar, care își „cultivă propria opacitate”, conotativ, intranzitiv, autoreferențial, sistematic, cu
scop estetic
„Literatura exploatează proprietățile mediului lingvistic fără un scop practic”
 Formaliștii ruși denumesc literaritate =utilizarea propriu-zis literară a limbii
-Jakobson: „Obiectul științei literare nu este literatura, ci literaritatea, adică ceea ce face dintr-
o operă dată o operă literară.” (p. 44)
-ei se opuneau definirii literaturii ca document sau prin funcția de reprezentare a realului sau de
exprimare a autorului; s-au axat pe valoarea limbajului literar, folosit nearbitrar, autoreferențial (non
utilitar) și autotelic (non linear)
-Viktor Shklovski propune drept criteriu al literarității defamiliarizarea sau ciudățenia=procedee
ce deranjează formele obișnuite ale percepției, însă Jakobson susține că „acest efect
defamiliarizant rezultă din dominația mai multor procedee.” (p. 45)
-totuși, dominația anumitor procedee devine prin sine însăși o familiaritate, astfel încât teoria se
clatină; formalismul rus ajunge la „o istorie a literarității ca reînnoire a defamiliarizării prin
redistribuirea procedeelor literare.” (p. 45)
Literaritate sau prejudecată
 AC susține că, având în vedere că nu există elemente lingvistice exclusiv literare, literarității îi este
imposibilă separarea utilizării literare a limbajului de utilizarea non-literară, astfel încât literaritatea
nu poate fi criteriul unic pentru literatură
 „nu metafora în sine face literaritatea unui text, ci o rețea metaforică mai deasă, făcând să treacă
celelalte funcții lingvistice într-un plan secund” (p. 47)
 Literaritatea este un criteriu refutabil întrucât există opere care nu se abat de la limbajul obișnuit (ex.
Hemingway sau Camus), însă asta nu le face să nu fie opere literare (p. 47); în același timp,
trăsăturile literare sunt adesea întâlnite în medii ne-literare, uneori fiind chiar mai vizibile acolo (ex.
în publicitate)
 Și Genette ajunge la ideea că literaritatea propusă de Jakobson nu acoperă decât o parte din
literatură, și anume regimul ei constitutiv, cel condițional fiind lăsat pe dinafară, ba chiar din regimul
constitutiv doar dicțiunea (poezia), nu și ficțiunea (p. 48)
Literatura e literatură
 Definirea unui termen ca literatură este imposibilă întrucât depinde de valențele pe care societatea
vorbitoare de o anumită limbă i le dă
 Prin urmare, „societatea este cea care hotărăște că anumite texte sunt literare prin utilizarea pe care
le-o dă în afara contextelor lor originale” (p. 49)
 Contextualizarea istorică nu este pertinentă pentru alcătuirea unui studiu literar, cum nici stilul nu
este, după cum vom vedea ulterior („Nu există diferență de natură între un slogan publicitar și un
sonet de Shakespeare, ci doar de complexitate” p. 50)
 „Literatura e o inevitabilă petiție de principiu. Literatura e literatura” (p. 50)
 II. AUTORUL
 Implicarea autorului în texte este văzută în două perspective diferite: (p. 53)
vechea idee preconcepută: sensul operei=intenția autorului
ideea preconcepută modernă: intenția autorului nu e de o importanță colosală în descrierea
semnificației unei opere
 Trei intenții identificate:
1) De a face cititorul să caute sensul ascuns al textului-Rabelais în prolog la Gargantua
2) „biografia, portretul «literar» nu explică opera, care este produsul unui alt eu decât eul
social”
3) Același text scris de doi autori diferiți au sensuri care pot chiar să se opună întrucât
intențiile autorilor au fost diferite
Teza morții autorului-p. 56
 Teza intenționalistă: intenția autorului este pedagogia, omul să învețe ceva din lectura sa
 Teza prejudecății obișnuite: sensul unui text este ceea ce a vrut autorul să spună; dacă ar fi total
adevărat, s-ar rezolva problema interpretării literare, nu mai căutăm sensuri, pentru că știm sau ne
dăm seama ușor de intenția autorului; devine, așadar, inutilă critica literară.
 1968, Barthes, Moartea autorului
 Idee principală: toate noțiunile literare tradiționale se raportează la cea de intenție a autorului,
iar toate anticonceptele teoriei se pot degaja din moarte autorului
 Toate explicațiile operei sunt căutate în sensul celui ce a scris-o (p. 57)
