Cuprins

Capitolul 1. Norma și normativitatea limbii române .....................................................................................2

1.1. Notiunea de norma si normativitate a limbii .................................................................................3
1.2. Criterii estetice de normare ..........................................................................................................6
1.2.1. Eufonia: limba dulce, sunetele ,,urate" ..................................................................................7
1.2.2. Lungimea zicerilor ................................................................................................................9
1.2.3. Evaluarea estetica a ortografiei .......................................................................................... 10
1.2.4. Terminatiile -tiune / –dune ................................................................................................. 10
Capitolul 2. Viata si opera lui Costache Negruzzi ..................................................................................... 14
2.1. Biografie .......................................................................................................................................... 14
2.2. Activitatea literară ........................................................................................................................... 16
Capitolul 3. Normarea limbii române în operele lui Costache Negruzzi .................................................. 18
3.1. Problemele limbii române literare în viziunea lui C. Negruzzi ....................................................... 18
3.2. Cultivarea și normarea limbii române în vizunea lui Costache Negruzzi ....................................... 20
3.3. Modernizarea normelor limbii române literare si unificarea in opera lui Negruzzi ........................ 25
3.4. Normarea limbii si anglicismele in opera lui Negruzzi ................................................................... 26
3.5. Normarea limbii si traducerile în limba română ale lui Negruzzi ................................................... 27
Concluzii .................................................................................................................................................... 29
Bibliografie................................................................................................................................................. 30

1
 Capitolul 1. Norma și normativitatea limbii române
Necesitatea consolidării unei lingvistici a vorbirii se impune cu stringenţă în explicarea
limbii, deoarece punctul de plecare trebuie să-l constituie chiar vorbirea. Importanţa pe care o
atribuie E. Coşeriu vorbirii se explică prin faptul că aceasta este cu mult mai cuprinzătoare decât
limba. Vorbirea înglobează atât propriile circumstanţe, limba fiind lipsită de acestea, cât şi
activităţi nonverbale complementare (mimica, gesturile, comportamentul etc.).
Raportul limbă-vorbire este una din chestiunile primordiale ale teoriei structuraliste şi a
idealismului lingvistic, care, până la urmă, se „unesc” într-o lingvistică integrală.
Dacă F. de Saussure consideră limba măsură a tuturor celorlalte manifestări de limbaj,
atunci E. Coşeriu ia vorbirea ca măsură şi limba însăşi „s-o găsim în vorbire”. După cum afirmă
el, noţiunea de limbă ca tehnică a vorbirii, ca tehnică deschisă care poate fi realizată şi în ceea ce
încă nu a fost realizat până acum, a venit din filosofie. „Pe mine mă interesa să văd ce este limba
ca sistem de posibilităţi şi ca tehnică dinamică şi limba ca tehnică realizată, care este obligatorie;
obligatorie în sens social, adică nu ţi se impune ca o constrângere, ci se impune ca un angajament
pe care îl iei când vorbeşti o limbă, când vorbeşti în acord cu normele acestei societăţi şi cu
normele acestor tradiţii, ce conţin mai multe trăsături, care nu sunt necesare din punct de vedere
funcţional. Pentru mine nu era o chestiune de delimitare în sens orizontal, ci de distincţie în sens
vertical, al tehnicii, anume de planuri ale structurii: un plan de structuri deschise şi de deosebiri
care sunt făcute în limbă şi un plan de fapte deja realizate, de acord cu aceste structuri”1 .
Limba se reface pentru că vorbirea se bazează pe modele anterioare, se depăşeşte prin
activitatea lingvistică pentru că vorbirea este întotdeauna nouă, se reînnoieşte pentru că
înţelegerea înseamnă a pătrunde dincolo de ceea ce se ştia în limba dinaintea actului vorbirii.
Limba reală şi istorică este dinamică pentru că activitatea lingvistică nu înseamnă a vorbi şi a
înţelege o limbă, ci înseamnă a vorbi şi a înţelege ceva nou prin mijlocirea unei limbi. De aceea,
limba se adaptează la necesităţile de exprimare ale vorbitorilor şi continuă să funcţioneze ca
limbă în măsura în care se adaptează2.
Astfel, limba este un fapt social, specific uman, interindividual, corespunzând prin
aceasta modului de a fi al omului, iar manifestarea specificului este tocmai limbajul 3 . Coşeriu
deosebeşte în limbaj trei niveluri: vorbirea în general (saber linguistica, elocutional), nivelul
limbii (saber idiomatico) şi nivelul discursului sau al textului (saber expresivo), adică să ştii să
vorbeşti în anumite circumstanţe. El afirmă necesitatea creării unei lingvistici a vorbirii, care ar

1
Coşeriu E. , Lingvistica integrală. Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996, p.17
2
Coşeriu E. , Lingvistica integrală. Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996, p. 96
3
Coşeriu E., Sincronie, diacronie şi istorie. Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1997, p.40
2
include: principiile generale ale gândirii în vorbire; principiile de cunoaştere a lucrurilor în
general; cunoaşterea modului de a trece de la sistemul limbii, la vorbirea într-o anumită situaţie.
Cu aplicare la educaţia lingvistică, realizarea unei lingvistici a vorbirii doar prin
atitudinea vorbitorului faţă de limbă şi dezvoltarea normelor vorbirii presupune4:
- congruenţă (pentru vorbirea în general);
- corectitudine (pentru vorbirea la nivelul limbii).
- adecvanţă (ceea ce este adecvat/potrivit) la nivelul textului;
- deontologia limbajului (normele interne,intrinseci ale limbajului considerate de către
vorbitori; normele limbajului în general);
- exemplaritatea (limba standard, limba exemplară);
- varietatea, care corespunde dimensiunilor creativităţii limbajului;
- norme la libera acceptare de vorbitori, o normă pentru care te hotărăşti5.

1.1. Notiunea de norma si normativitate a limbii

Prin normă se subînţelege un model cu care se confruntă subiectul vorbitor şi
interlocutorul său în procesul de comunicare. În concepţia prof. Eugen Coşeriu norma “este un
sistem de realizări obligatorii, acceptate în societatea şi cultura dată; norma corespunde nu cu
ceea ce se poate spune, dar cu ceea ce s-a spus deja şi ce prin tradiţie se spune în societatea
examinată. Sistemul cuprinde formele ideale de realizare a unei anumite limbi, adică tehnica şi
etaloanele pentru activitatea corespunzătoare a limbii; norma însă încorporează modelele
realizate de acum istoriceşte cu ajutorul acestei tehnici şi după aceste etaloane” 6 . Fiind
concomitent “şi o categorie lingvistică propriu-zisă şi o categorie social-istorică” 7 , norma se
schimbă, evoluează ca şi limba în genere.
Norma se situează între sistem şi vorbire ca expresie a echilibrului prin care se
caracterizează la un moment dat sistemul actualizat în vorbire. Constituind o verigă de legătură,
ea este realizarea socială a sistemului, mai exact, a uneia dintre posibilităţile oferite de sistem
care devine obligatorie într-o comunitate glotică. Aşadar, cadrul normei îl formează totalitatea
realizărilor tradiţionale ale sistemului care se impune protagoniştilor ca model verbal. Norma
este, de fapt, aceea care limitează libertatea vorbirii individuale.
Noţiunea de normă nu trebuie confundată cu cea de codificare. “Norma există în orice
colectiv. Codificarea însă – normă conştientizată şi fixată – este un fenomen caracteristic numai
pentru limba literară” 8 . Altfel spus, norma este standardul limbii, modelul ce reglementează

4 Coşeriu E. , Lingvistica integrală. Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996, p.21
5 Ibidem, p.103
6
Zugun, P., Rigorile prozodice ca negare a normei//“Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, 1993, nr. 3, p.31
7
Ibidem, p.32
8
Corcodel, T., Variantele morfologice în textele vechi//“Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, 1993, nr. 5., p.45
3
activitatea verbală în întregime ori în varietăţile sale funcţional-comunicative. Aspectul
reglementar al normei presupune o acţiune simultană a factorilor cantitativi ce formează o unitate
indisolubilă în fenomenul normei. Funcţia reglementară constituie trăsătura de bază a normelor
limbii, manifestându-se în mod deosebit şi în măsură diferită în funcţie de varietăţile normei.
Orice limbă dispune de mai multe norme de realizare a sistemului său unic. Nu există o
normă generală, admisă în măsură egală pentru toate cazurile de comunicare. Este un sistem de
norme, diferenţiate diverselor situaţii de vorbire şi altor caracteristici ale comunicării9.
În procesul comunicării verbale este necesar să se respecte normele de toate nivelurile
(fonologice, lexico-semantice, gramaticale şi stilistico-funcţionale).
Codificarea mijloacelor de comunicare cuprinde toate nivelurile literare şi se manifestă ca
un proces complex şi dinamic, îmbrăţişând atât elementele structurii gramaticale (forme
flexionare, derivative, mijloace de constituire a îmbinărilor de cuvinte, tipuri de propoziţii), cât şi
anumite straturi şi aspecte ale limbii naţionale. Anume de aceea se poate vorbi de un sistem de
norme ale limbii literare lexicale, frazeologice, sintactice, derivative, ortoepice, ortografice. În
cele ce urmează ne vom opri asupra normei la nivelul limbii literare.
Funcţia principală a limbii (cea comunicativă) cere ca ea să aibă un caracter cât se poate
de unitar, ceea ce îşi găseşte realizare în limba literară – forma cea mai îngrijită şi mai
desăvârşită a limbii naţionale. Dispunând de două variante, cea scrisă şi cea orală, limba literară
serveşte necesităţile vieţii culturale a unei naţiuni în toate sferele de activitate socială. Produs al
prelucrării şi modernizării continue din partea scriitorilor, savanţilor, ziariştilor şi a altor oameni
de cultură, limba literară este un model de corectitudine şi totodată, în raport cu alte forme ale
limbii naţionale, varianta cea mai unitară.
Consolidarea aspectului literar al limbii naţionale se înfăptuieşte prin intermediul unor
reguli de întrebuinţare a elementelor constitutive ale tuturor nivelurilor limbii, reguli numite
norme literare supradialectale. Aceste norme sunt consemnate în gramaticile normative, în
îndreptarele ortografice şi ortoepice, în diferite dicţionare şi lucrări de cultivare a limbii,
răspândindu-se prin intermediul literaturii, şcolii, radioului, televiziunii şi al altor căi. Ele se
creează prin selectare, pornind de la totalitatea mijloacelor şi posibilităţilor de expresie ale unei
limbi în diversele ei realizări.
Spre deosebire de norma limbii naţionale la baza căreia stă uzul spontan al colectivului,
normele limbii literare se bazează “doar pe o anumită parte a uzului, limitat din punct de vedere
teritorial, social şi funcţional”10 şi se impun printr-o rigurozitate şi stabilitate mai mare. Uzul
reprezintă totalitatea deprinderilor lingvistice stabilite în societatea dată, în virtutea cărora din

9
Guţu Romalo, V., Corectitudine şi greşeală, Bucureşti, 1972., p.81
10
Zugun, P., Rigorile prozodice ca negare a normei//“Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, 1993, nr. 3., p.27
4
rezervele existente de mijloace ale limbii se face o anumită selecţie, diversă pentru diferite
condiţii de comunicare verbală.
Asadar, norma literară este o totalitate de realizări colective ale sistemului limbii,
acceptată la o anumită etapă şi recunoscută drept justă şi drept etalon. Modificarea normei
literare are loc treptat, pe măsura creşterii elementelor noi şi dispariţiei celor vechi, precum şi
sub influenţa tendinţelor de codificare, conturate în ambianţa uzului instabil. Schimbarea
sistemului de norme ale limbii literare nu este vizibilă în ritmul cotidian al fluxului vorbirii, iar în
“gramatica normativă se transformă adeseori într-o stare pietrificată. Aceasta nu corespunde ideii
naive: limba s-a schimbat până la noi şi are să se schimbe ulterior, dar acum este invariabilă”11 .
În procesul dezvoltării sale istorice limba literară şi normele ei se perfecţionează
continuu, se îmbogăţesc pe baza resurselor proprii ale limbii, pe baza împrumuturilor din alte
limbi, în urma asimilării şi adoptării unor elemente din dialecte şi graiuri.
Noţiunea de normă literară nu trebuie confundată cu cea a literaturii artistice. Cu toate că
au unele tangenţe, aceste noţiuni se deosebesc, se află în raport de parte şi întreg, deoarece limba
literaturii artistice prezintă numai un aspect al limbii literare, formând unul dintre stilurile limbii
literare. Norma literaturii artistice este condiţionată şi de personalitatea scriitorului şi de
particularităţile curentului literar la care aderă. În literatura beletristică apar fapte de limbă
populară, arhaisme, argouri etc. În poezie norma literară poate fi suspendată de necesitatea
supunerii la rigorile prozodice – măsura, ritmul şi rima versului, de licenţele poetice, fenomen ce
nu poate fi condamnat, “dacă emoţia estetică atinge gradul urmărit de poet”12.
Norma literară include un cerc cu mult mai larg de fenomene lingvistice şi constituie
factorul reglementator în toate varietăţile funcţional-comunicative. Între normă şi limba
literaturii artistice se stabileşte un raport de interdependenţă: pe de o parte, norma literară
reglementează uzul limbii în această sferă, pe de alta, dezvoltarea stilurilor literar-artistice
exercită o influenţă vădită asupra procesului de evoluţie şi de îmbogăţire a normei literare.
Fiind o noţiune mai largă decât norma, limba literară nu se reduce numai la nivelul
prelucrat, ci presupune prezenţa diferitelor variante funcţionale de stil (varietăţi ale formei orale),
normate mai mult sau mai puţin din punct de vedere literar. Cu toate că aceste două noţiuni sunt
corelative, limba literară se supune normei. Totodată trebuie menţionat că funcţionarea limbii
naţionale în toate varietăţile sale stilistice nu poate fi reglementată numai de norma literară,
deoarece fiecare tip de comunicare verbală se organizează la fel în conformitate cu norma
proprie. Cu alte cuvinte, norma literară se deosebeşte prin diferenţierea ei stilistică. De aceea
vorbirea corectă, în genere, şi exprimarea adecvată a unui stil nu totdeauna coincid.

11
Dimitriu, C., Limba literară – limbă populară// “Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, 1993, nr. 3., p.15
12
Zugun, P., Rigorile prozodice ca negare a normei//“Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, 1993, nr. 3, p.48
5
 Codificarea mijloacelor de comunicare cuprinde toate nivelurile limbii literare şi se
manifestă ca un proces dinamic de normalizare. În felul acesta norma limbii literare se prezintă
ca un mijloc de comunicare constituit istoriceşte, condiţionat din punct de vedere sistemic şi
social, posibil de reproducere şi apt de a funcţiona în calitate de etalon al vorbirii exemplare.
Norma codificată, norma conştientizată şi fixată în studiile lingvistice, poate fi separată
de vorbitori, spre deosebire de normele obiective ale nivelului literar, care nu pot fi concepute în
afara colectivului. E necesar de a orienta mereu norma codificată spre cea a uzului, deşi între
aceste două niveluri se menţine un anumit decalaj 13 . Contradicţia ce apare între normele
obiective şi cele codificate este un lucru normal, cauzat fiind de evoluţia normelor literare ce se
modifică necontenit în corespundere cu schimbările din realitate. În situaţia dată se arată destul
de anevoioase inovaţiile apărute la orice nivel al limbii care, de obicei, vin în contradicţie cu
regulile obişnuite, sunt greu de pronosticat. Drept consecinţă, nu sunt rare cazurile când unele
inovaţii combătute de specialişti se afirmă ulterior.
Astfel, în limba română veche există familia de cuvinte a pohti, pohtă, pohtiri, varianta
cu h fiind etimologică (< sl. pohtéti) şi literară, varianta cu f a acestor cuvinte reprezintă o formă
greşită (hipocorectă, întrucât înlătură o falsă palatalizare), cu toate acestea ea s-a răspândit din ce
în ce mai mult, astfel încât, începând din secolul al XIX-lea, varianta greşită (pofti, poftă,
poftere etc.) devine literară, iar varianta de fapt corectă (pohti, pohtă, pohtire) trece în rândul
arhaismelor 14.
Între variantă şi norma literară există o corelaţie strânsă prin intermediul căreia “se
manifestă caracterul dinamic al normei” 15 . De fapt, problema normei n-ar exista, dacă n-ar
persista variantele, surplusul de mijloace expresive ce asigură procesul de evoluţie şi
perfecţionare a normelor limbii literare ce constituie o etapă necesară pentru restructurarea
elementelor sistemului limbii, un compromis între tendinţa permanentă a limbii spre înnoire şi
reacţia de apărare împotriva a tot ce e nou, neobişnuit.

1.2. Criterii estetice de normare

In normarea explicita a limbii romane, intre criteriile dominante in selectarea unei forme
(etimologic, traditie, analogic, regularitati ale sistcrnului etc.), cele estetice, dominate de idealul
13
Avram, M., Norma gramaticală// “Limbă şi literatură”, 1986, vol. I, p.30
14
Dimitriu, C., Limba literară – limbă populară// “Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, 1993, nr. 3, p.45
15
Corcodel, T., Variantele morfologice în textele vechi//“Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, 1993, nr. 5.,
p.46
6
eufoniei, au fost, in secolul al XIX-lea, uneori si mai tarziu, des invocate. De fapt, unele dintre
normele gramaticale si unele dintre variantele lexicale impuse in limba literara sunt rezultatul
unor operatii constiente de ,,eufonizare" sau ,,estetizare" a limbii. Fenomenul se explica intr-o
anumita masura prin rolul pe care 1-au avut scriitorii in activitatile de normare, ca si prin cadrul
mai general de idei al epocii, in care prestigiul literaturii era foarte mare.
Criteriile de tip estetic presupun o evaluare constienta, in stadiul constituirii sau al mentinerii
unei limbi de cultura. Ele pot avea efecte reale, influentand evolutia unei limbi literare si chiar a
limbii comune, in masura in care sunt preluate (inclusiv in formele extreme ale purismelor) de
sistemele de raspandire ale interventiei normative (prin scoala, publicistica etc.). Pentru romana,
rolul decisiv al unor personalitati in modelarea limbii de cultura a fost convingator demonstrat de
Close (1974)16 . Istoriile moderne ale limbii si ale lingvisticii omit adesea, sa inregistreze acele
pozitii si criterii care par astazi subiective preferand sa urmareasca evolutia ideilor ,,corecte"
lingvistic, convergente cu viziunea actuala asupra limbajului . Ideile subiective si excentrice au
avut insa adesea efecte notabile asupra evolutiei limbii, cercetarea lor fund asadar extrem de
necesara intr-o abordare istorica.
Situatiile pe prezentate mai jos privesc formarea cuvintelor, adaptarea imprumuturilor
(terminatii ,,urate") dar implica si modificarea normelor gramaticale, in special incadrarea intr-o
anume subclasa de conjugare sau declinare. O situatie speciala o reprezinta efectele, astazi chiar
mai putemice decat in trecut, ale obsesiei normative de evitare a cacofoniei, conducand la
eliminarea sau modificarea unor conecton (constructiile ca si cum, ca si, cu prepozitia sau
adverbul de cornparatie ca).

1.2.1. Eufonia: limba dulce, sunetele ,,urate"

In secolul al XIX-lea, disputele lingvistice romanesti au implicat si anumite criterii estetice
(eventual asociate modelului puritatii ori celui al eficientei comunicative), uneori teoretizate,
alteori doar exemplificate prin negatie, prin caricatura.
Daca mitul claritatii francezei s-a bazat mai ales pe ordinea ,,rationala" a cuvintelor17 , cel al
dulcetei romanei e de natura tipic fonetica, atestand o sensibilitate culturala sporita fata de
ipostaza orala a limbii. Imaginea unei limbi clare, melodioase, vocalice - pe care o exemplifica
Heliade Radulescu: ,,Rornanii se pot fali cu mladierea si armonia limbei lor celii sonore"18 - este
asociata de oamenii de cultura ai epocii prototipului romanic. Heliade este cel care formuleaza
explicit principii estetice de adaptare a imprumuturilor si alegere a unei forme lingvistice 19 .

16
Munteanu, E., 2005, Introducere in lingvistica, Ia§i, Polirom.
17
A. de Rivarol, De I'universalite de la langue francaise, 1783, in Rivarol 3968:48
18
Heliade Radulescu, ,,Literatura" In Curierul romdnesc, 1831, in Vianu 3972: 32
19
Popovici 1977: 304
7
Criteriiie selectiei sunt, pentru el, dreptul cuvant, armonia si energia20; doar primul este de tip
rationalist (implicand adaptarea la regularitatile sistemului), celelalte doua avand o intemeiere
predominant estetica. Armonia (in esenta: eufonia) impune exceptii de la regulile lingvistice: ,,sa
nu uit si drepturile ei ce in toate veacurile si in toate locurile le-a avut, de a i se face adica
totdeauna scutire din pravila cand a ei ureche delicata este ranita de asprimea intalnicului celui
urat"21. Criteriul energiei justifica preferinta pentru formele cat mai scurte. Normatorul imbina
criteriile rationale si pe cele estetice, intre care exista o zona de interferenta (implicand si
etimologia, formele ,,clasice"): ,,alege din deosebitele noroade romanesti ce este bun, frumos,
sonor, regulat, norocit, si face o limba corecta si perfecta"22.
Eufonia este invocata la mijlocul secolului al XlX-lea si de Aron Pumnul, ca ideal al limbii
cultivate: ,,organele de vorbit cer ca sa fie usoara de rostit; auzul cere ca sa fie dulce
sunatoare"23. Criteriile estetice - privite atat din perspectiva locutiei, cat si din aceea a receptarii -
sunt puse pe acelasi plan cu cele rationalistc, ale regularitatii gramaticale, recunoscandu-se ca
este posibil ca ele sa intre in conflict: ,,regularitatea, usuratatea in rostire si dulcea sunare au
asemene insemnatate, si, pentru aceea, cand ar veni in contrarietate asa cat sa nu se poata face
destul la toate trei, atunci se va trece cu vederea aceea care ar patimi mai putin"24.
Criteriul eufoniei a fost utilizat de purismele nationaliste, xenofobe, in condamnarea
imprumuturilor mai vechi sau mai noi, dar si ca argument mai general impotriva unor forme ale
limbii culte considerate greoaie, artificiale, inestetice. O ilustrare a judecatii estetico-fiziologice
ca argument al purismului (partial, selectiv) xenofob o ofera, la 1825, Barbu Paris Mumuleanu,
cand desparte ,,ceale slavonesti vorbe si ziceri" in unele bune de pastrat - pentru ca sint ,,dulci la
auzul nostru" - si in altele destinate disparitiei - pentru ca sunt ,,aspre de forma limbii si dintii
nostri" . Cam in aceeasi vreme, Andrei Muresanu sublinia diferentele dintre sonoritatea romanica
a limbii romane si fonetica germana: ,,gloata de consoane aspre si dantanitoare gramadite in
limba germana, unele peste altele, suna neplacut" . C. Negruzzi isi manifesta de mai multe ori, in
scrisori, cu invective pe jurnatate serioase, pe jumatate glumete, idiosincrazia fata de vocalele a
si e, pe care le atribuia influentei negative a slovelor chirilice. In ,,Scrisoarea XV (Critica)",
Negruzzi afirma ca slova in cauza: ,,izbuti a prinde locul tuturor vocalelor romanesti, dandu-ne
acea pronuntie guturald si groasa de care nu ne putem dezbara". Pozitia sa nu a avut insa
consecinte normative.

20
scrisoarea din 27.07.1836 catre C. Negruzzi, in Heliade 1943: 214
21
ibid.
22
a doua scrisoare catre C. Negruzzi, in Heliade 1943: 242
23
Aron Pumnul, ,,Neatarnarea limbei romanesti in dezvoltarea sa si in modul de a o scrie", articol publicat in
Bucovina, Cernauti, HI, 1850; apud Munteanu, David, Oancea, Tara (1978: 90).
24
Idem
8
 Alecsandri polemiza cu pedantii ,,lipsiti de orice simt estetic", creatori de ,,monstruozitati
limbistice" din cauza carora se ,,pacatuieste in contra bunului simt, in contra esteticei si in contra
poeticei armonii a graiului roman"'. Limbajul era redus - polemic - la miscarile articulatorii sau
la efectele fiziologice ale auditiei (tiuituri si gadilaturi in urechi, ranirea sau spargerea
timpanului). D. Raiei justifica respingerea unor forme prin necesitati eufonice: ,,precum o cere si
armonia, care atinge auzul, drumul cel mai scurt la inima" . Invocarea eufoniei a fost frecventa in
epoca, dar nu general acceptata. Tendinta a caracterizat predilectia pentru oralitate si
spontaneitate in mediile culturalc din Principate, in vreme ce majoritatca reprezentantilor Scolii
Ardelene preferau prestigiul scrisului si regularitatea rationalista a formelor. T. Cipariu refuza
explicit criteriile estetice: referindu-se la neologismele necesare modernizarii, afirma ca principiu
,,a tocmi cele imprumutate dupa formele si exemplele ce ne infatiseaza structura limbei, iar nu
dupa usuratatea buzelor, dupa placutul urechielor" .

1.2.2. Lungimea zicerilor

Preferinta pentru cuvintele scurte este o tipica recomandare de cultivare retorica a limbii, in
conformitate cu un model estetic. Ea poate viza, mai modest, deprinderile vorbitorului (in
manuale de tehnica a redactarii) - sau, in perioadele de voluntarism si codificari lingvistice
importante, chiar structura limbii. In disputele lingvistice din secolul trecut, criteriul lungimii
cuvintelor a aparut la noi, cel mai clar, la Ion Heliade Radulescu, care il subsuma principiului
deja citat al ,,energiei" limbii: ,,limba noastra, dupa cea greceasca, este cea mai polisilaba din
cate cunosc si totdeauna m-am silit, intru aceea ce s-au putut, a o mai scapa de aceasta intindere
si de acele terminatii care ni le-au dat strainii..."25 . Excesul de cuvinte lungi este interpretat ca
orientalism si decadenta; energia ,,isi pierde toata puterea cand e silita a se tari, zabovindu-se de
lungimea zicerilor" 26 . Analogiile, desigur subiective, au probabil si o nemarturisita sursa in
experienta poetica a autorului: cuvintele foarte lungi sunt mai greu de integrat unei scheme
ritmice; de aceea este recomandata ,,imputinarea silabelor prin care limba se face mai puternica,
mai vartos in poezie"27. E ceea ce sustinea si C. Conachi, propunand, intre principiile pentru
modernizarea si standardizarea limbii, alegerea formelor mai scurte: ,,toate cuvintele cate din
nou se vor face sa se faca, cu cat putinta va ierta, mai scurte, adeca mai de putine silabe, pentru
ca aceasta inlesneste minunat pe versuitori" . Ideea revine si la autori mai putin importanti, de
pilda la D. Ralet - ,,este de dorit a nu se mai vedea ingreuindu-se de buna-voie si limba cu
cuvinte cand ncintelese, cand prisoselnice, cand prea lungi"28 - sau la G. Baronzi, pentru care
cultura unei limbi se face ,,preferind totdeauna, pe cat va fi putinta, formele cele mai scurte, mai

25
Corespondenta cu C. Ncgruzzi, prima scrisoare, in Heliade (1943: 214).
26
Ibidem
27
Ibidem
28
Ralet 1979: 299
9
simple si mai elegante in locul celor lungi, impure si grosolane" 29 . Alecsandri nu se referea
explicit la lungimea cuvintelor, dar le reprosa ,,pedantilor" terminatiile inutile, aparute din mania
de ,,a anina o codita la toate cuvintele romanesti, precum copiii leaga caldan de coada cailor"30.
Al. Russo atribuie adversarilor crearea unor cuvinte caricaturalc, foarte lungi:
neinninvincinibilitaciune sau neminvincibilitaciune31, inonorificabilitudinationalitate32.

1.2.3. Evaluarea estetica a ortografiei

Principiile estetice privesc in primul rand pronuntarea, fiind deci principii ale eufoniei; exista
totusi si afirmatii ambigue, care pot privi atat pronuntarea, cat si scrierea, dupa cum unele
observatii sunt clar orientate catre ,,frumusetea" formei. Din categoria ambigua face parte
respingerea lui -u final (marca pur grafica), in numele unui efect sonor produs de o lectura
involuntar fonetica: ,,este de dorit a nu se mai vedea ingreuindu-se ortografia (...) cu u scurt -
lordulu Russellu, parca ar cadea cuvantul dintr-un gurlui de sip"33.
Antilatinistii tratau scrierea etimologica a latinistiior ca si cand ar fi reprezentat o realitate
fonetica, o recomandare ortoepica. Transpunerea in oralitate le perrnitea sa o reduca la
caricatura, cu efect comic maxim. Pentru Alecsandri, ortografia etimologica ua (care de fapt se
citea pur si simplu o) este un “sughit dizgratios", un “spasm stomahic”34. Multe din personajele
comice din teatrul epocii sunt puse sa pronunte, spre amuzamentul spectatorilor, secvente care
pentru etimologisti erau simple forme grafice. In seria ,,esteticii grafice" poate intra si incercarea
de evitare a secventei iii.

1.2.4. Terminatiile -tiune / –dune

Concurenta dintre terminatiile -tie si -tiune, in adaptarea unor imprumuturi latino-romanice
preluate prin filiere diferite sau urmand modele diferite, a fost descrisa de Niculescu (1978: 116-
122) printr-o reconstructie a cadrului istoric si cultural din secolele trecute, ca indiciu concret si
frapant al unor tensiuni si tendinte mult mai generale: intre Transilvania, pe de o parte, Muntenia
si Moldova pe de alta, intre latinism si occidentalizare romanica, intre traditia romaneasca deja
constituita si moda unei epoci. Preferinta savanta, a limbajului oficial, pentru -tiune si a limbii
vorbite pentru -tie, dar si numerosi alti factori lexicali si culturali au dus la evolutii paralele si
inconsecvente. Terminatia -dune, propusa pentru aceleasi imprumuturi neologice - prin analogic
cu evolutia fonetica a unor cuvinte mostenite din latina - de Aron Pumnul1 - a fost evaluata
negativ aproape in unanimitate. In competitia dintre -tie si -tiune, unul dintre argumentele eel

29
Baronzi 1872: 11
30
Alecsandri 1974: 323
31
in ,,Studie moldovana" si ,,Cugetari", Russo 1959: 12, 37
32
In ,,Cugetari", Russo 1959: 62
33
Ralet 1979: 300
34
Alecsandri 1974: 327
10
mai des invocate in sprvjmul respingerii lui -tiune a fost lipsa eufoniei. Foarte cunoscute sunt
ironiile lui Alecsandri, care afirma ca -tiune ,,da graiului o intonare tiuitoare, care produce in
urechi o gadilire nesuferita" (1974: 324); ,,Camera deputatilor §i Senatul rasuna adeseori de
tiuituri" (ibid.); este imaginata situatia unei tinere care, auzind o declaratie de amor abundand in
neologisme in -tiune ,,si-ar freca urechile cu mainile sale trandafirii si ar cadea numaidecat in
spasmuri" (ibid.). Dincolo de exagerarile cornice, argumentatia asociaza principiul armoniei cu
eel al tendintelor limbii: -tiune este respins ,,pentru ca are un ce desplacut, care produce tonuri
discordante in armonia limbei; pentru ca, oricat de gramatical sa fie tiune, rornanul ii prefera alte
terminari care ii suna mai bine la auz; asa mai lesne se impaca el cu admitere decat cu admisiune,
mai voios cu prodamare decat cu prodamatiune" (ibid.). In cazul lui -dune, evaluarea negativa e
totala si fara concesii - ,,Aberddune\" (Alecsandri 1974:323). $i C. Negruzzi e impotriva
terminatiilor -dune, -iune, care lungesc inutil cuvintele: ,,ni se pare ca n-ar fi un cuvant ca sa ni
lungim toate substantivele cu un cot mai mult cand rnai ales ea nici nu le-ar face mai frumoase"
(,,Scrisoarea XXXTT, apud Bulgar 1966: 101). Alecu Russo mvoca o ,,eufonie ce este mai
presus de urechile g,amaticale", manifestata intr-un ,,instinct de tie" (care prefera expozitie lui
expozidune, Russo 1959: 72). Un secol mai tarziu, I. lordan constata tendinta de impunere a
formelor in -ie, in defavoarea celor in -iune, care ramaneau specifice limbajului cult, chiar
savant, putand fi folosite si cu scop comic: ,,Tendinta limbii actuale este sa intrebuinteze tot rnai
putin pe -iune, care pare pedant (tocmai din pricina ca-i preferatm limbajul sa zicem academic,
adica savant, solemn, pretentios etc.) 5! chiar greoi (mai ales in cazul derivatelor prea lungi)"
(lordan 1948: 187)'. Cu destule exceptii (specializari semantice sau impunerea formei in -iune),
tendinta se continua si astazi. In acest caz e greu de spus daca atitudinile estetizante au influentat
norma limbii literare si, prin aceasta, uzul -~ sau daca (mai curand) au corespuns unor preferinte
mai largi ale vorbitorilor, independente de comentariile literatilor dar convergente cu acestea. 5.
1.2.5. Sufixe si desinente
Sufixele verbale -isi, -alui
Un caz in care criteriul pur eufonic ?i preferinta pentru formele scurte s-au asociat constant a
fost eel al sufixelor verbale -isi si -dlui. Heliade critica formele din paradigma verbelor derivate
cu aceste sufixe - recomandarisesc sau recomdndaluiesc ~ ca lipsite de eufonie: noi muntenii,
spune el, ,,ne-am invatat sd sisiim si sd pipiriitn", in vreme ce ardelenii ,,s-au invatat sd
ururuiascd si sd aluiasca" (,,Prefata" la Gramatica din 1828, in Heliade Radulescu 1943: 199).
Programul sumar de ,,scurtare" a cuvintelor prevede renuntarea la sufixele verbale considerate
inutile si lipsite de eufonie (in ,,Repede aruncatura de ochi asupra limbii si inceputului
rumanilor", in Heliade Radulescu 1943: 210).
Sufixul adjectival -esc.
11
 La fel, Heliade propunea si renuntarea la sufixul adjectival -esc (mai ales din secventa -
icesc): ,,multe adjective (...) ce rau s-au obicinuit a se termina in ESC se pot schimba atat spre
imputinarea silabelor, cat s.i spre mai bunul inteles, spre pilda: in ioc Aepoliticesc,
diplomaticesc, organicesc, moralicesc, putem zice politic, diplomatic, organic, moral" (Heliade
Radulescu 1943: 212). Acest gen de simplificare a actionat cu adevarat (probabil independent de
evaluarile normative), formele ironizate pentni caracterul lor greoi iesind din uz. lordan
considera. in 1948, ca -esc este un sufix vechi, pastrat in anumite cuvinte (dumnezeiesc,
romdnesc, turcesc etc.), dar prea putin productiv, fiind pe cale a fi inlaturat chiar din iihele
derivate mai vechi. 5.3. Desinentele de plural neutru. Criteriul scurtimii a fost invocat si in
respingerea desinentei de plural neutru -uri. care impreuna cu articolul hotarat adauga radacinii
substantivului nu mai putin de trei silabe (-u-ri-le). Lungirea poate fi eliminata prin incadrarea
imprumutunlor moderne in clasa substantive lor masculine sau a neutrelor cu pluralul in -e.
Heliade constata lungirea cuvintelor ,,mai vartos la formarea numerelor din singurit la inmultit",
de la 3 la 5 silabe; de aceea propune extinderea desinentei -e: ,,in Ioc de a zice juramdnturile,
a^dzdmdnturile, regulamenturile, sa zicem juramintele, a^dzamintele, regulamentele" (Heliade
Radulescu 1943: 212). Concurenta dintre cele doua desinente de neutru plural, -uri si -e, mult
discutata in lingvistica romaneasca . era privita dintr-un punct de vedere eufonic, care a jucat
poate un rol in intregul proces, nu insa in urma unei decizii normative explicite. In acelasi
context, Heliade propunea ca anumite neologisme sa fie incadrate morfologic ca masculine, nu
ca neutre, ceea ce le-ar fi scutit de o silaba in plus la plural: ,,in Ioc de a zice substantive,
adjective, verburi, sa zicem substantivi, adjectivi, verbi" (Heliade Radulescu 1943: 212). Autorul
recunoaste ca el insusi nu a aplicat aceasta idee, pe care o prezinta si in alte ocazii ca pe o parere
strict personala (Heliade Radulescu 1943: 220). §i in acest caz, factor!i care influenteaza
alegerea desinentei si a genului sun! dc natura mult mai complexa, iar sugestia normativa nu a
devenit un adevarat prmcipiu care sa modifice atitudinea fata de limba. Tcndinta de trecere a
unor neutre la clasa masculinelor (fenomen remarcat acum cateva decenii in limbajul tehnic) nu
se poate explica pur si simplu prin eufonie (ca impresie spontana sau ca principiu al limbii
literare). Baronzi (1872: 11) a preluat ideile lui Heliade, propunand ,,d'a scurta, pre cat sc poate,
terrninatiunile zicerilor, caci la plural se lungesc adese peste masura: astfel. in Ioc de
substantivurile, adjectivurile, timpurile, staturile etc., vom zice: substantivii, adjectivii, statele
etc.". 6. Genitivul -iei Modul de formare a genitiv-dati\oilui articulat la substantivele feminine cu
terminatia in -ie bisilabic 51 postconsonantic (familie, primarie, educatie etc.) constitute un caz
ambiguu si controversat. Pentru a explica optiunea pentru forma -iei si impunerea acesteia in
norma literara a fost invocat un criteriu estetic; e insa greu de dovedit ca acesta ar fi avut intr-
adevar o mfluenta - daca nu decisiva, eel putin destul de msemnata - in procesul normativ. E
12
interesant ca problema a fost pusa In acesti termeni, dar actiunea criteriului estetic in acest caz e
discutabila. Cuvintele din seria mentionata par sa reprezinte in romana actuala o exceptie de la
regula de baza a fernminelor, care cere ca articolul hotarat sa se ataseze formei de genitiv-dativ
nearticulat (omonime cu pluralul). La substantivele din subclasa descrisa, articolul pare sa se
adauge formei de nominativ-acuzativ singular (familiei ar avea decupajul morfematic familie + -
i, in vreme ce pluralul estefamilii, iar forma de genitiv-dativ nearticulat hotarat - [unei] familii}2
. Substantivele din aceasta categoric - de altfel destul de numeroase - sunt fie termeni cult!
modern!, imprumutati si adaptati fonetic (de exemplu familie; formatii in -tie etc.), fie - mai ales
- cuvinte vechi si populare, adesea din fondul lexical de baza, derivate cu sufixele -ie l-(ar)ie
(cdmpie, mdndrie, mo$ie, domnie, tarie, ddscalie, prostie, belie, macelarie etc.).
Modclul de formare a genitiv-dativului articulat hotarat este o trasatura intrinseca a
sistemului lingvistic. motivata istoric, dar si o regularizare impusa in procesul relativ recent (din
ultimclc doua secole) de normare a hmbii romane, in care e posibil sa fi actionat si criteriul
estetic-eufonic. Cel putin asa ar rezulta dintr-un articol al lui B. P. Hasdeu, publicat in 1863,
continand cateva observatii despre genitivul feminin articulat (,,Rapsodii gramaticale", in
Lumina, lasi, nr. 15). Constatand ca in epoca apareau destule oscilatii grafice (femeii/femeei,
babii/babei), chiar acolo unde regula ar fi putut fi formulata foarte clar (,,cazul dativ-genitiv
singurit nearticlat, catre care se adauge i, e criteriul formarii cazului dativ-genitiv singurit
articlat", Hasdeu 3988: 52), Hasdeu afrrma ca variatnle erau posibile si pentru ca pana in acel
moment regula nu fusese explicitata: ,,Gramatica romana n-a intatisat pan-acum, in aceasta
privinta, nici o regula statornica si demustrata dupre care ar trebui sa urmam, iar pronuntia
vulgara e de tot nedefinita si individuala" (ibid., p. 51). Statutul substantivelor cu finala -ie era
discutat ca un caz aparte, din punctul de vedere al orlografici. Considerand ca de la sine inteles
ca forma normala (regulata, conforma sistemului) este obtmuta prin adaugarea unui -/ la genitiv-
dativul nearticulat, Hasdeu deplangea doar ceea ce numea ,,o urata concurgere a trei i" (p. 52) in
oriografia filosoftil Lingvistul - care propunea diferentierea in sens intre i vocalic (i) si /
semivocalic (scris i) - era de parere ca la cuvintele din seria citata ar fi fost de ajuns ca finala sa
se scrie cu doi i, pentru a se indica pronuntia bisilabica, forma articulata: o secventa precum
filosofii acesteia (~ filosofiei acesteia) fiind astfel diferentiata de cea nearticulata: acestei
filosofii. Asadar. m a doua jumatate a secolului al XlX-lea, formele in cauza apareau ca nefixate
grafic, iar scrierea filosofin era considerata norrnala, dar inestetica1 . In propunerea unei
modalitati de scriere, criteriul estetic-eufonic era hotarator. De altfel, si lorgu lordan, in 1948, se
arata convins de motivarea fundamental estetica a unei norme care ar tine in primul rand de
scriere, nu de pronuntare: ,,Genetiv-dativul singular articulat al femininelor in -ie are finala -Hi
(conform regulei pomenite chiar acum), pe care in scris o redarn totusi prin -iei (eel putin asa
13
recomanda Academia), Din cauza ca ultimul i este absorbit de eel precedent, pronuntarea ei reala
apare, in gura celor mai multi romani, ca -// (cu doi / sonanti)'1 (lordan 1948: 80). Regula
speciala era stabilita ,,ca sa evitam prezenta a trei / consecutivi, care chiar la pronuntare par
incomozi (sau neeufonici). De aceea multi dintre noi si spun, nu numai scriu, iei" (p. 80-81).
Pozitiile lui Hasdeu si lordan converg in considerarea ortografiei cu trei / ca inestetica; dar in
vreme c? Hasdeu nici nu ia in considerare forme de tipul familiei, pentru lordan acestea sunt
rezultatul unei decizii normative. Sprijinite de faptul ca in textelc dialectale contemporane
genitiv-dativul de tipul -in este curent2 , aceste fapte ar putea conduce la ideea ca tipul familiei
este doar o norma culta. Lucrunle sunt insa mai complicate. In monografia sa consacrata
morfologiei substantivului, Paula Diaconescu prezinta in detaliu istoria substantivelor feminine
si a variatiilor formclor lor accentuate: in limba romana veche acestea cunosteau nurneroase
oscilatii (Diaconescu 1970) . Substantivele feminine in -ie aveau in secolul al XVI-lea
terminatiile de genitiv-dativ articulat -ieei, -iei, -iiei, -ii: corabieei, bucuriei, miniiei, domnii etc.
In secolele al XVII-lea - al XVIII-lea, in texte se intalneau mai ales formele in -iei si -ii (Hi). In
Biblia din 1688, e curenta secventa -iei (scrisa VGH): mosjiei, politiei5 . Formele in -iei au
explicatii istorice (alipirea articolului ei la forma flexionara) si fonetice, mascate de grafie6 . E
deci mai normal sa constderam ca formele de tipul teoriei - si implicit existenta unei subclase
speciale in declinarea substantivului - depind m primul rand de o traditie consolidate -- chiar
daca nu explicita - a normei culte, justificate istoric §i functional. La fixarea acestui tipar (aflat in
concurenta cu asimilarea fonetica populara de tipul teoriii, cu doi i vocalic! in rostire - pe care
analogia si regularitatea sistemului ar fi favorizat-o)1 , e posibil sa fi contribuit §i o apreciere
estetica a ortografiei. §i chiar daca sentimentul estetic al utilizatorilor §i al normatonlor nu a avut
un rol istoric real, simplul fapt ca a fost invocat in sprijinul normei este semnificativ.

Capitolul 2. Viata si opera lui Costache Negruzzi

2.1. Biografie

14
 Costache Negruzzi s-a născut în anul 1808 la Trifeștii Vechi (astăzi Hermeziu), din
apropierea Prutului, lângă Iasi, fiind fiul lui Dinu Negruț35, de origine răzășească, ajuns boier în
rang de paharnic, și al Sofiei Hermeziu, fiica logofătului dreptății Iorgu Hermeziu. În
anul 1809 mama sa s-a stins din viață.
Costache Negruzzi și-a început învățătura în greacă cu unul din dascălii greci mai cu
renume pe atunci în Iași, iar să citească românește a învățat singur dintr-o carte a lui Petru Maior,
precum însuși mărturisește într-un articol intitulat Cum am învățat românește, foarte interesant
pentru detaliile pe care le dă asupra metodelor întrebuințate de profesorii din acea vreme.
Izbucnind revolutia din 1821, a fugit în Basarabia cu tatăl său. La Chisinau face cunoștință cu
poetul rus Puskin, care-i trezește interesul pentru literatură și cu un emigrant francez de la care ia
lecții de limba și literatura franceză. Din această perioadă datează primele sale încercări
literare: Zăbavele mele din Basarabia în anii 1821 si 1822.
După moartea tatălui său, intră copist la visterie, începând astfel viața politică, cum
făceau mulți fii de boieri pe atunci.
În acest timp publică câteva traduceri de poezii (Mnemon de Voltaire, Prostia
Elenei de Marmontel), și câteva nuvele, care făcură mult efect. Îndemnat de scrierile patrioților
de peste munți, studiază istoria și dă la lumină poemul Aprodul Purice ca un fel de protest
indirect la adresa domnului și a boierilor din timpul său.
Ales, în 1837, deputat de Iași în Obșteasca obișnuită adunare, instituită de Regulamentul
Organic, apoi ca funcționar superior și ca director al teatrului (alături de Mihail
Kogalniceanu și Vasile Alecsandri), se arată pătruns de idei liberale și doritor de progres.
În 1840 este ales primar al orașului Iasi.
Negruzzi nu ia parte la mișcarea din 1848 și mult timp rămâne retras din afacerile
statului, reintrând mai târziu ca judecător, membru în Divanul domnesc (1857) și apoi, sub
domnia lui Cuza, ca director al departamentului finanțelor, deputat și epitrop la Sf. Spiridon.
Se stinge din viață la 24 august 1868, și este înmormântat în cimitirul bisericii din Trifeștii
Vechi.

35
https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/35-costache-negruzzi-1808-1868
15
 Figura nr. Casa memorială Costache Negruzzi de la Hermeziu.

2.2. Activitatea literară

Negruzzi debutează cu traducerea poeziei Salul negru după Aleksandr Puskin. Apoi
întreprinde traducerea baladelor lui Victor Hugo, lucrare meritorie, pentru că a căutat să
întrebuințeze un vers analog cu al poetului francez, vers greu de făcut în românește, mai ales în
timpul când scria Negruzzi (ex. Pasul de arme al Regelui Ioan) și pentru că multe din ele
exprimă foarte bine ideea autorului într-o românească curată. Dintre cele mai reușite se poate
cita Uriașul. O altă traducere importantă este a satirelor lui Antioh Cantemir, din rusește, făcută
împreună cu Alexandru Donici.
Negruzzi a scris și poezii originale, dar acestea nu sunt partea cea mai strălucită din opera
lui. Cea mai însemnată lucrare în versuri e Aprodul Purice. Începutul e pastoral; tonul epic e
păstrat cumva, dar interesul și calitățile poetice scad la un moment dat, și de aici încolo este
numai o cronică rimată.
Poemul începe prin a descrie starea liniștită a Moldovei, care scăpase de războaie. Hroiot,
un general ungur al regelui Matias Corvin, aflând că Ștefan este departe de hotarele ungurești,
hotărî să întreprindă o năvălire în principat ca să se răzbune împotriva lui Ștefan, care-l învinsese
de multe ori. Pregătirile pe care încep să le facă ungurii sunt însă aflate de un român, care se
găsea rătăcit prin armata dușmană. Acesta, îmboldit de iubirea de patrie, alergă la pârcălabul din
Roman și-i spuse ce se uneltea între unguri. Pârcălabul trimite în pripă un curier la Ștefan și în
același timp ia oarecare măsuri ca să întâmpine pe inamic, dacă ar sosi mai înainte.
Operele în proză sunt împărțite în trei grupe, botezate cu titlul general de Pacatele
tineretelor (1857). În prima intră Amintirile din junețe, câteva povestiri, din care unele cu
caracter personal, de exemplu Zoe (1829) și O alergare de cai (1840), nuvele în care intriga e

16
bine condusă și plină de interes, iar limba e românească și cu expresiuni nimerite. Fiziologia
provințialului reprezintă poate cea mai bună fiziologie scrisă în limba română.
Tot în această grupă intră și povestea Toderică, jucătorul de cărți (1844), imitată cu
destulă libertate după Federico de Prosper Mérimée. E vorba aici de un jucător de cărți care
pierduse toată averea, și găzduind odată pe Iisus Hristos și pe Sfantul Petru, a obținut ca răsplată
trei lucruri: cărțile pe care le avea în mână au fost dăruite cu putere ca totdeauna să-i aducă câștig
lui Toderică, pomul de la ușa lui să fie așa ca oricine se va sui să nu se poată coborî fără voia lui
Toderică, în fine un scaun de asemenea fu blagoslovit ca oricine va sta pe el să nu se ridice fără
voia lui Toderică. Cu mijloacele acestea el făcu avere mare, scăpă în câteva rânduri de moarte și
în fine, când muri, izbuti să intre în rai prin șiretenia lui.
Această glumă nevinovată, despre care însuși Negruzzi ne spune că s-a tipărit mai mult
ca să umple coloanele revistei decât cu vreo pretențiune literară, supără grozav clerul și
administrația din acel timp - 1844 - încât îl trimiseră în exil la o mănăstire, iar
revista Propasirea a fost suspendată.
Dintre fragmentele care alcătuiesc grupa a doua, cea mai însemnată lucrare
este Alexandru Lăpușneanul, publicată în Dacia Literară în 1840, una din nuvelele de referință
ale literaturii române. Nuvela se compune din patru părți, fiecare purtând un motto, care este
tema ei. Iacob Eraclid, cunoscut sub numele de Despot Vodă, fusese ucis de Tomsa, care
devenise domn al Moldovei; Alexandru Lapusneanu care mai domnise o dată, vine cu oști
turcești ca să reintre în posesia tronului.
A treia grupă din scrierile lui Negruzzi o formează Scrisorile, peste 30 de bucăți. În unele
se găsesc observații critice și satirice asupra obiceiurilor societății; în alte notițe despre diferiți
scriitori (Scavin, Alexandru Donici), în altele amintiri personale sau povestiri din istoria țării.
Tonul este în genere glumeț, potrivit cu genul acesta chiar când tratează chestiuni serioase și
tratează asemenea chestiuni cum sunt cele privitoare la ortografie și la limbă. Scrisorile au fost
publicate antum în volumul Negru pe alb.
Negruzzi ia parte la discuții cu Ion Heliade Rădulescu și cu ardelenii și înfățișează, chiar
din primii ani ai acestei lupte, punctul de vedere cel mai cuminte. Scrisorile acestea sunt un
bogat izvor de informații de tot felul, de care nu se poate lipsi cel care voiește să cunoască viața
socială și culturală a epocii dintre anii 1838-1839.
Negruzzi s-a ocupat și de teatru. Știm că a fost unul din cei care au pornit mișcarea
din 1840. Pentru aceasta a tradus din franceză și a scris și lucrări originale - slabe ca întocmire
dramatică, dar cu pasaje satirice hazlii: Cârlanii, vodevil într-un act (1857) și Muza de la
Burdujeni (1850), în care își propune să ridiculizeze pe puriști și neologiști.

17
 Capitolul 3. Normarea limbii române în operele lui Costache Negruzzi

3.1. Problemele limbii române literare în viziunea lui C. Negruzzi

În cultura română preocupări pentru normarea şi cultivarea limbii române literare au început în
Transilvania la reprezentanţii Şcolii Ardelene. Ulterior, unii scriitori ca Ion Heliade Rădulescu, Costache
Negruzzi, Al. Russo, Al. Odobescu sau M. Eminescu au insistat pe problema unificării şi îmbogăţirii
limbii române, păstrând specificul ei naţional şi cultural.
Dupa anul 1830 se introduce in limba literara un mare numar de neologisme iar presa contribuie
si ea la modernizarea lexicului prin imprumuturi de origine latino-romanica. Datorită contribuției unor
scriitori si oameni de cultura ca Ion Heliade-Radulescu, M. Kogalniceanu, Al. Russo, C. Negruzzi sau V.
Alexandri, se valorifica artistic elemente ale productiilor folclorice si ale scrierilor vechi, iar limba vorbita
a poporului devine baza de dezvoltare a exprimarii literar-artistice.
Pentru că reprezentanţii Şcolii Ardelene reaprinseseră în conştiinţa românilor ideea latinităţii
originare, Costache Negruzzi considera că este important să fie interesat de problemele limbii române.
Părerile lui despre limbă s-a dezvoltat în strânsă legătură cu ideologia Daciei literare (1840), revista lui
Mihail Kogălniceanu, iar concepţia lui Negruzzi pleca de la o realitate fundamentală: romanitatea limbii
şi a poporului român.
Negruzzi îşi formulează ideile lingvistice, folosindu-se de instrumentele prozatorului, fiind
evidentă contribuţia sa la constituirea unei limbi literare unitare, prin renunţarea la particularităţile
regionale în favoarea unor norme unanim acceptate. Pentru C. Negruzzi realitatea limbii devine un
domeniu al concretului, un spaţiu care adăposteşte trăiri, limba devine personaj în reprezentarea sa.
Negruzzi nua fost influenţat niciodată de unele soluţii extreme, referitoare la limbă, exprimate în
acele vremuri. In opinia sa, emanciparea limbii reprezentaun moment însemnat în lupta pentru afirmarea
naţională. În intervenţiile sale, privitoare la limbă, se poate observa o implicare subiectivă, scriitorul
dorindu-si să exprime, fără greutate şi cu toată bogăţia de nuanţe, tot ceea ce simte şi gândeşte.
Ca toţi marii scriitorii în epocă, Negruzzi a fost interesat de problemele limbii române, una dintre
aceste probleme deosebit de importantă fiind normarea ei. Pentru aceasta trebuia urmărită şi simplificarea
sistemului gramatical şi ortografic al limbii, fără a fi insa neglijată îmbogăţirea şi înnoirea lexicului
românesc. Toate întârzierile, alterările, constrângerile la care fusese supusă limba română, de-a lungul
timpului, care lăsaseră urme, trebuiau eliminate cât mai repede.
Costache Negruzzi analizează lexicul, sintaxa, fonetismele, urmăreşte împrumuturile de cuvinte
din alte limbi şi oferă soluţii pentru adoptarea lor, propune etimologii şi dă sugestii de transcriere pentru
înlocuirea alfabetului chirilic şi trecerea la alfabetul latin. Scriitorul s-a apropiat de realităţile limbii în
mai multe moduri, fiind preocupat de fonetisme, de influenţe şi împrumuturi, de ortografie, de etimologii.
În alte situaţii, analizează anumite fenomene şi evoluţii, acţionând asupra lor prin scrierile sale literare. A
încercat să demonstreze unitatea de limbă, obiceiuri şi folclor a românilor, iar colaborarea la ziarele şi
revistele vremii este semnificativă, publicând neobosit în Albina românească şi în Suplimentul literar

18
Alăuta românească, în Dacia literară, Propăşirea, România literară, de la Iaşi, în Curierul românesc,
Curierul de ambele sexe şi Muzeu naţional, de la Bucureşti, conduse de Heliade Rădulescu, în Foaie
pentru minte, inimă şi literatură, de la Braşov, iar spre sfârşitul vieţii a colaborat la Convorbiri literare şi
la revista lui B. P. Hasdeu, din Moldova36.
În 1841, într-o scrisoare despre curentele lingvistice, publicată în Foaie pentru minte, inimă şi
literatură, Negruzzi îi împărţea pe reprezentanţii patrimoniului literar românesc în trei categorii: liberalii,
urmaşi ai lui Paul Iorgovici şi Petru Maior, partizani ai purificării limbii române de cuvintele alogene,
moderaţii, adepţi ai „românirii” cuvintelor nelatine, şi alta era a conservatorilor, alarmaţi că „se strică
limba”, dar care nu luau nicio atitudine.
Negruzzi se declara adeptul moderaţilor şi arăta că nu se putea crea o limbă mai frumoasă, mai
nobilă şi mai savantă, prin izgonirea cuvintelor nelatine, decât cu riscul de a crea o limbă artificială.
Asrfel, el s-a alăturat de „moderaţilor” si a aderat la răsturnarea construcţiilor aberante ale fabricanţilor de
sisteme. În domeniul ortografiei, Negruzzi a fost adeptul formei preconizate de Ion Heliade Rădulescu,
susţinând împrumuturile din latină şi italiană, cu adaptarea obligatorie a neologismelor la sistemul de
scriere a limbii române.
In corespondenţa dintre I. H. Rădulescu şi C. Negruzzi, au fost discutate, concret, aspecte ale
urgentării acţiunii de unificare a scrierii limbii române, prin eliminarea unor regionalisme, mai ales
fonetisme şi acceptarea unor norme unitare. Corespondenţii se declară adepţii unei structuri riguroase a
normarii scrierii limbii române, fără a se copia principiile ortografice ale altor limbi. Se propunea
simplificarea alfabetului chirilic prin înlocuirea sau eliminarea unor litere ce îngreunează înţelegerea.
Cărturarul moldovean considera, totuşi, că unele fonetisme moldoveneşti să nu fie respinse (să fie
păstrate fonetismele cu gi – gios, gioc, giudecată, invocându-se modelul italian), susţinând şi formele
etimologice cîne, pîne, mîne. În corespondenţa sa cu Heliade, Negruzzi i-a reproşat acestuia că nu-şi
respectă principiile, respingând italienismul acestuia, pentru că nu „i se înfăţişează în haine româneşti” 37 ,
susţinând totodată şi alcătuirea unui dicţionar-pravilă, pentru românii de pretutindeni.
Marele merit al lui C. Negruzzi este acela de a fi militat, ca şi I. H. Rădulescu, de altfel, pentru o
limbă literară comună, care avea la bază limba vechilor cărţi şi cea vorbită de popor (în articolul Despre
limba românească, publicat în Foaia ştiinţifică şi literară, din 1844, insista asupra necesităţii de a fonda
limba literară pe limba cărţilor vechi şi limba „ce se aude în gura poporului”, iar în articolul Ochire
retrospectivă, apărut în România literară, din iunie 1845, Negruzzi se întorcea şi la limba cărţilor
bisericeşti şi civile, din secolul al XVIIlea).
Negruzzi a dus o campanie pentru normarea limbii, pentru scrierea şi vorbirea corectă, pe
înţelesul tuturor şi în cadrul foii săteşti Săptămâna (1853-1854), unde, în articolul-program Înştiinţare,
arăta că toate încercările reformatoare ale filologilor latinişti sunt sortite eşecului. Negruzzi considera

36
Draica, V., Draica, D. Costache Negruzzi (1808-1868) și problemele limbii române în ziarele și revistele
epocii. În: Papers of the Sibiu Alma Mater University Conference, Seventh Edition, 28-30 March, 2013,
Sibiu, vol. 2, p.143 - 146; online: http://www.uamsibiu.ro/publicatii/Conf-UAMS/2013/Paper/Draica.pdf
[accesat 10.04.2018].
37
Muzeul naţional, 1836, 4 nov., p. 213.
19
contraindicată şi folosirea unor neologisme care nu exprimau noţiuni sau idei noi şi pentru care existau
deja termeni corespunzători în limba română.
Negruzzi reia şi sistematizează toate ideile anterioare, referitoare la normarea limbii şi literaturii
române, revenind la unele probleme de ortografie: deşi era de acord cu alfabetul latin, introdus în 1860,
acesta se declara împotriva accentelor puse deasupra şi dedesubtul literelor.
Negruzzi a propus o colaborare între toate provinciile româneşti în vederea stabilirii unei
ortografii unitare şi a sustinut ideea crearii unui comitet de filologi, din toate provinciile României, care
să fixeze ortografia, bazată pe alfabetul latin, şi prozodia (ortoepia) românească, expunându-şi ideile în
cinci puncte38:
1) să nu se folosească consoanele duble, cu unele excepţii în neologisme;
2) să nu fie utilizat u (scurt), considerat „o umplutură de prisos”, acceptându-l doar pentru a deosebi
persoana I, singular, de persoana I, plural, imperfect;
3) să nu se folosească terminaţiile – ciune şi – iune, care nu există în latină;
4) propune scrierea cu ct pentru pt, la cuvintele noi intrate în limbă, “’să nu zicem apt, aptiv,
respept, carapter..., în loc de act, activ, respect, caracter..., fiindcă ar trebui să zicem şi
năciune..., în loc de naţie...”;
5) este împotriva folosirii abuzive a lui d, cu valoarea lui z, d fiind folosit, în mod justificat, doar în
cuvintele moştenite din latină, în cuvintele slave trebuie să se scrie doar z.
Costache Negruzzi a manifestat tendinţe spre fixarea sistemului de normare al limbii române, a
luptat pentru unificarea şi simplificarea ortografiei, pentru claritatea şi cultivarea limbii. Scriitorul a
deschis perspective largi de folosire artistică a tezaurului limbii vechi şi a limbii populare, fără să abuzeze
de elementele particulare ale graiului vechi ori regional si nu s-a ferit de influenţa neologismelor, a
limbilor străine, nu a admis exagerările şi a combătut lipsa criteriului logic şi estetic în folosirea limbii.
Tot Negruzii a fost cel care a renunţat, printre primii, la unele forme arhaice sau regionale şi a fost adeptul
fixării unor norme, care să stea la baza unui sistem logic şi stabil al limbii literare.
Limbii scriitorului i se recunoaşte, în general, o remarcabilă tendinţă spre unificare şi
modernizare, iar în ortografie s-a orientat după sistemul preconizat de I. H. Rădulescu, în care locul
principal îl ocupa, la acea vreme, simplificarea alfabetului chirilic. Negruzzi a aderat la principiile
heliadiste, recunoscând în autorul lor „un reformator şi un legiuitor al limbii”39.

3.2. Cultivarea și normarea limbii române în vizunea lui Costache Negruzzi

Una din problemele capitale ale limbii în acea epocă era cerinţa unificării ei, dorită încă de pe
vremea lui Simion Ştefan, mitropolitul Ardealului. Odată cu acest proces, trebuia urmărită simplificarea
sistemului gramatical şi ortografic al limbii, fără a neglija îmbogăţirea, înnoirea lexicului, crearea a ceea

38
Draica, V., Draica, D. Costache Negruzzi (1808-1868) și problemele limbii române în ziarele și revistele
epocii. În: Papers of the Sibiu Alma Mater University Conference, Seventh Edition, 28-30 March, 2013,
Sibiu, volume 2, p.143 - 146; http://www.uamsibiu.ro/publicatii/Conf-UAMS/2013/Paper/Draica.pdf
[accesat 10.04.2018].
39
Papers of the Sibiu Alma Mater University Conference, Seventh Edition, 28–30 March 2013, Sibiu
20
ce C. Negruzzi numea un „stil mai potrivit cu civilizaţia veacului nostru”. Acestor necesităţi le răspundea,
într-o bună măsură, reforma produsă de Heliade. Negruzzi nu putea ignora importanţa tezelor scriitorului
muntean.
În nuvela Alexandru Lăpuşneanul, C. Negruzzi a ilustrat atât capacitatea expresivă a limbii
literare, cât şi posibilităţile care modelează materialul limbii după cerinţele conţinutului. Din punctul de
vedere al rolului scriitorului în selectarea şi organizarea elementelor limbii, nuvela Alexandru
Lăpuşneanul e cel mai interesant document literar din prima jumătate a secolului al XlX-lea. La apariţia
ei, scriitorii şi, deopotrivă, cititorii au recunoscut în autorul ei un prozator de mâna întâi.
Originalitatea creaţiei lui C. Negruzzi apare aici mai ales în:
a) adaptarea mijloacelor limbii la specificul mediului, al personajelor, al stărilor sufleteşti
descrise;
b) sinteza elementelor expresive şi dozarea particularităţilor arhaice şi regionale. Povestirea
istorică se impune prin dinamism şi concentrarea mijloacelor limbii. Culoarea locală şi forţa conflictului
dintre eroii epocii sunt sugerate prin cuvinte, expresii şi construcţii luate din fondul istoric al limbii:
„— Cu voia Măriei tale, zise Stroici, vedem că moşia noastră a să cadă de iznoavă în călcarea
păgânilor. Când astă negură de turci va prăda şi va pustii ţeara, pe ce vei domni Măria Ta ?
- Şi cu ce vei sătura lăcomia acestor cete de păgâni ce aduci cu Măria ta ? adăugi Spancioc
- Cu averile voastre, nu cu banii ţăranilor pre care-i jupiţi voi. Voi mulgeţi laptele ţării, dar au
venit vremea să vă mulg şi eu pre voi. Destul, boieri! Întoarceţi-vă şi spuneţi celui ce v-au trimes să se
ferească să nu dau peste el, de nu vrea să fac din ciolanele lui surle şi din pielea lui căptuşeală dobelor
mele.”
Acţiunea situată pe la mijlocul veacului al XVI-lea trebuie redată prin mijloace expresive
potrivite; dar straturile lexicale atât de variate în această nuvelă nu stânjenesc înţelegerea textului.
Cititorul nu are nevoie de glosar ca să poată urmări pe povestitor. În pasajul citat:
 termenul moşie e explicat chiar de autor (ediţia 1857) prin patrie;
 sintagma de iznoavă înseamnă din nou;
 construcţii vechi, unele păstrate în graiul regional de azi: a să cadă = va cădea; pe ce vei domni =
peste ce... ; au venit vremea = a venit vremea, celui ce v-au trimes = celui ce v-a trimis.
Construcţii şi cuvinte amintind de cronicari se pot întâlni des aici. Îmbogăţirea vocabularului se
vede mai ales din utilizarea neologismelor şi a termenilor vechi în procesul zugrăvirii artistice a realităţii.
Astfel de îmbinări de cuvinte sunt:
„Ca să sece influenţa boierilor şi să stârpească cuiburile feudalităţii, îi despuie de averi sub
feluri de pretexte, lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care putea ademeni şi corumpe pre
norod; ţidulă vestitoare greşalei lui; boierii închinau şi urau pre domn cu vivate zgomotoase”
C. Negruzzi a deschis calea pentru utilizarea tuturor mijloacelor existente la acea epocă în limbă,
în scopul evocării sugestive, precise şi dinamice a acţiunii, a oamenilor şi mediului prin:

21
 a) aplicarea unui criteriu estetic just de selecţionare şi de organizare a materialului limbii; pe această
linie analistul modern, psiholog în adevăratul înţeles al cuvântului, cenzurează regionalismele şi
formele artificiale care nu erau „potrivite pe tipul limbei”;
b) înnoirea continuă a construcţiei stilistice din rezervorul limbii populare şi din tezaurul istoric;
atribuirea unei funcţii metaforice proverbelor şi zicătorilor vechi (cum va face mai târziu, în mai
mare măsură, Ion Creangă).
Elementele noi în limbă se văd la Negruzzi încă în primele lui bucăţi cum sunt cele grupate în ciclul
Amintiri de juneţe. Fraza lui capătă originalitate, precizie şi vigoare, stabilind legături interioare între
fondul vechi şi noile achiziţii ale limbii, care reflectau noutăţile veacului şi influenţa literaturilor europene
clasice.
„Amăgită în deznădejdea sa, [Zoe] se lăsă la o melancolie ce o făcu mai interesantă, dar inima ei ce
se hrănea de dragoste nu putea via fără amor ...” (1828)
„Ştiu că duelul este un prejudeţ, rămas din timpurile barbare. Ştiu că e o absurditate a se bate cineva
pentru ochii unei actriţe, fie verzi, ori albaştri, şi e o nebunie a căuta sfezile şi gâlcevile; sunt însă cazuri
fatale când un om ce are cel mai mic simtiment de onor nu poate face altfel şi trebuie să se facă ucigaş sau
jertfă, dacă nu voieşte a lasă o pată numelui său şi o ruşine familiei sale. Făceam aste reflexii, uitându-mă
la domnul acest care nu voia să se bată şi care aştepta un răspuns..." (1838)
In operele lui Negruzzi folosirea neologismelor nu distonează cu tonul firesc al povestitorului inspirat
din realităţile societăţii vechi ori moderne, influențat de felul de a vorbi nu numai al poporului, dar şi al
cărturarilor vremii sale. Astfel construcţiile de mai sus: „Se lăsa la o melancolie ce o făcu mai
interesantă; duelul este un prejudeţ; simtiment de onor; aste reflexii” ca altele, în acelaşi gen: „feluri de
figuri fantastice să nu te ajungă intriga şi calomnia; pigmei degeneraţi. Şi de unde se stoarce acest nămol
de aur? Din sudoarea poporului ce geme sub împilarea despotismului şi a aristocraţiei” etc. înseamnă, de
fapt, un material nou în vocabularul limbii literare, care nu micşorează valoarea vechiului tezaur de
forme, expresii şi cuvinte din care scriitorii cu dragoste de limbă au luat ceea ce le trebuia ca să exprime
colorat şi plastic o idee.
În citatele de mai sus, termeni precum melancolie, absurditate, fatal, reflexie, conţin nuanţe pe care
limba veche greu le-ar fi putut reda; ea trebuia, adesea, să le parafrazeze. În acelaşi timp: sfadă -
gâlceavă; variantele : fie, ori, sau; ucigaş, jertfă sunt toate necesare şi scriitorii nu s-au gândit să le lepede
de dragul noutăţilor. Atitudinea pozitivă faţă de neologisme şi faţă de stilul capodoperelor universale
putea stârni critici din partea partizanilor tradiţiei istorice.
Opinia scriitorului in ceea ce priveste concepţia autorilor clasici din acea vreme faţă de problemele
normarii, îmbogăţirii şi cultivării limbii literare este reflectata astfel:
“Cât pentru cuvintele streine ce el (traducătorul) au întrebuinţat în traducere, de îl vor întreba de unde
sunt zicerile aceste, va răspunde ca un literat bărbat roman, ca „sunt de acolo de unde este toată limba
noastră, de unde sunt zicerile: om, cap, ochi, urechi, nas, dinte, limbă, barbă, braţ, mână, apă, vin, făină,
masă, casă ş.a. Va mai adaugă că fieştecare limbă, când au început a să cultiva, au avut trebuinţă de
numiri nouă sau şi le-a făcut de sine, sau s-au împrumutat de acolo de unde au văzut că este izvorul
22
ştiinţelor şi a meşteşugurilor. Noi nu ne împrumutăm cu cuvintele ce ne lipsesc, ci le luăm ca o moştenire
de la maica noastră (latina) şi, ca o parte ce ni se cuvine, de la surorile noastre”40.
Scrisorile lui Negruzzi oferă imaginea desfăşurării mijloacelor lingvistice de care dispunea
scriitorul pentru a reda plastic realităţile vieţii: în special la Scrisoarea a XIX-a - Ochire retrospectivă şi la
Scrisoarea a XXVI-a - Pelerinagiu.
Ca în nuvela care l-a consacrat în 1840, autorul, în aceste scrisori, ilustrează principalele tendinţe
în dezvoltarea limbii literare de pe la mijlocul veacului al XIX-lea: folosirea materialului limbii vorbite, a
limbii scrierilor vechi, îmbogăţirea limbii literare prin introducerea neologismelor în legătură directă cu
progresul culturii moderne şi, odată cu asta, rapida dispariţie a grecismelor şi a turcismelor.
În îndreptările pe care le aduce textelor, publicate în diverse periodice, atunci când întocmeşte
volumul din 1857, neologismele, adesea, iau locul cuvintelor regionale ori vechi: poftit, vreme, cinste,
moaşte, văzduh, devin: invitat, timp, onor, relicvie, aer. În acelaşi timp, criteriul estetic se întăreşte şi
formele neasimilate, greu de înţeles, sunt corectate: rezoane, să ne înturnăm devin: cuvinte, să ne
întoarcem.
Un bogat material lingvistic poate ilustra felul cum Negruzzi a contribuit, în epoca maturităţii, la
normarea si evoluţia limbii:
„în acel chiar-obscur priincios ochiului, spune-mi înturnatu-ţi-ai vederea de pe culmele învecinate pline
de verdeaţă şi de bucurie asupra oraşului ce zace la picioarele tale, beat de vuiet, culcat pe costişa lui ca
să-şi odihnească mădularile cele de granit? Luat-ai seama atunci la o ceaţă ce vine şi se întinde ca un
giulgiu mortuar piste vârful turnurilor şi al clopotniţelor, ceaţă grea ca somnul trădătorului şi rece ca
mâna soartei; care uneori, ca un zeu, se încolăceşte împregiurul oraşului, sau ca un Briareu îşi întinde
braţele în toate părţile, însemnând feluri de figuri fantastice, precum un mare caleidoscop”
[Negruzzi, C., Negru pe alb, București – Chișinău, Editura Litera Internațional, 1996, p.235].
Reminiscenţele lecturilor din cronicari se împletesc cu cele din lectura clasică antică, lexicul este
variat, iar metafora însufleţită: chiar e forma veche a lui clar (din lat. clarum ); priincios ochiului,
mădulari de granit. Culoarea locală apare în forme ca: piste, împregiur; comparaţii care amintesc de
stilistica romantismului: oraş... beat de vuiet; ceaţa grea ca somnul trădătorului şi rece ca mîna soartei; ca
un Briareu...; precum un mare caleidoscop; inversiuni şi interogaţii retorice: inturnatu-ţi-ai vederea.;
luat-ai seama...
Negruzzi a ilustrat concret, prin creaţia lui artistică, modul just de normare si îmbogăţire a limbii
literare, a deschis, odată cu alţi scriitori ai vremii, largi perspective de folosire artistică a tezaurului limbii
vechi şi a limbii populare, fără a face abuz de elementele particulare ale graiului vechi ori regional.
Scriitorul nu s-a ferit de influenţa neologismelor, a limbilor străine. N-a admis însă nicăieri
exagerările, a combătut lipsa criteriului logic şi estetic în folosirea limbii. Exagerările se manifestau mai
ales în curentele filologice şi în activitatea publicistică a unor gazetari improvizaţi, franţuziţi, al căror
scris a contribuit la stâlcirea limbii scrise, câmpul activităţii critice putea fi lărgit în multe direcţii.
Aspectele negative în mânuirea limbii sunt combătute de catre Negruzzi.

40
Negruzzi, C., Negru pe alb, București – Chișinău, Editura Litera Internațional, 1996, 15
23
 Mai devreme decât oricare scriitor moldovean, C. Negruzzi a renunţat la unele forme arhaice sau
regionale şi s-a alăturat tendinţei de a fixa reguli gramaticale care să stea la temelia unui sistem logic,
stabil, al limbii literare41.
Înaintea lui Kogălniceanu, Alecsandri, Russo, C. Negruzzi scria, în epoca maturităţii, după 1840:
„Nenorocitele războaie ale lui Vasile Vodă slăbiseră ţara, demoralizaseră ostile; de la ai săi nu aşteptă
vreun bine; pentru că ai săi totdeauna l-au împilat: proţesele au ajuns, (nu agiuns); acest proiect; acest
drept; mi-ar plăcea; surugii care duceau caii; două luntre; mi-ar face onoare (nu onor, deşi Alecsandri
insistase până târziu să se scrie onor, nu onoare).
In ultima lui Scrisoare, spre sfârşitul activităţii lui literare (Scrisoarea a XXXII-a, 1862),
Negruzzi se ridică împotriva exagerării influenţelor din afară, în special contra abuzului de neologisme
într-o epocă „în care traducătorii cădeau dintr-un exces în altul; căci în adevăr lipsiră zicerile turco-
greco-slave, dar se introduseră cele latino-franco-italiene:
Şarmantă damicelă
Te am o columbelă
Cu ochi ca de gazelă,
Divină şi mult belă...
[Negruzzi, C., Negru pe alb, București – Chișinău, Editura Litera Internațional, 1996, p.287].
Modelul de limbă literară pe care l-a urmărit şi realizat într-un chip original C. Negruzzi e rodul
unei munci de cunoaştere, asimilare şi şlefuire a materialului limbii naţionale. Principiul unităţii limbii
scrise şi scopul cultivării ei treptate prin strădania scriitorilor l-au călăuzit în crearea unui instrument de
comunicare limpede, concentrat, viguros. Stilul lui plastic şi dens, familiar şi nou de atâtea ori, a apărut în
urma unei continue selectări a elementelor şi a formelor limbii. Din compararea variantelor, din
cercetarea corecturilor prin care căuta să promoveze valorile sugestive ale cuvintelor şi expresiilor, se
poate vedea cum Negruzzi, treptat-treptat, s-a îndepărtat de regionalismele abundente la A. Donici, n-a
abuzat nici de neologisme, cum face uneori C. Bolliac. A preluat cu măsură elementele arhaice, pentru a
da culoare naraţiunii, iar nu de dragul de a le reda viaţa apusă, cum încerca Ch. Asachi într-o bună parte a
operei sale.
Limba română literară va merge pe drumul deschis de orientarea noua iniţiată de curentul istoric-
popular, fundamentat teoretic de Al. Russo şi ilustrat prin scrisul lor mai întâi de C. Negruzzi şi V.
Alecsandri. C. Negruzzi şi-a expus părerile în multe articole adunate în Scrisorile sale. Din seria
epistolară a lui C. Negruzzi se pot recunoaşte ideile sale despre limbă şi literatură.
În Scrisoarea a XXXII-a , Negruzzi afirna că limba, sub domniile străine, s-a corupt şi ea:
„Nu mai era acum limba lui Dositeu şi a lui Cantemir, nici a cărţilor bisericeşti; era un gerg
hibrid, amestecat cu ziceri turco-grece etc.”
(Negruzzi, C., Negru pe alb, București – Chișinău, Editura Litera Internațional, 1996, p.285).
Dar, după ce „lipsiră zicerile turco-greco-slave, se introduseră cele latino-franco-italiene”. In
Scrisoarea a XXV-a, scriitorul ridiculizeaza mania latinistă şi franţuzită, când pune în gura unui ţăran,
care vroia să-şi dea copilul la şcoală, următoarele vorbe pline de înţeles:

41
Brâncuș, Gr. Părerile lui Costache Negruzzi despre limbă. În: Limba Română, V, 1956, nr.4, p.18
24
 „- Pe unul am să-l dau la şcoală la Iaşi, ca să înveţe nemţeşte, franţuzeşte şi latineşte.
- Dar româneşte nu?
- Ba şi româneşte; da, vezi d-ta, că dacă n-a învăţa franţuzeşte şi latineşte, nu înţelege
româneasca de astăzi. Acum trebuie să ştii multe limbi, ca să înţelegi pre a noastră.”
Aceeaşi atitudine critică o are şi faţă de literatura vremii. Negruzzi preferă pe Dosoftei
maculaturii literare din timpul său (Scrisorile XVII şi XXXII). Întreaga sa critică lingvistică, literară şi
socială a concentrat-o în Muza de la Burdujăni. „Muza” aceasta e cucoana Caliopi Busuioc, o fată
bătrână, care face versuri ca acestea:
„Azi cu o petițiune
M-adresai către Amor
Și-l rugai cu-ncordăciune
Să astâmprere-al meu dor.

De-a mea tristă pusăciune

Te îndură, zeu de foc!
De nu vrei protestăciune
Să întind în orice loc...”
[Negruzzi, C., Negru pe alb, București – Chișinău, Editura Litera Internațional, 1996, p.153]
Caliopi Busuioc e o femeie „romanţoasă”, care răspunde baronului Flaimuc, falsului pretendent,
când acesta îi spune că doreşte o femeie „care să facă la mine poezii”, „zi vi der Şiller vi der Ghete”:
„- Ghete! Şiller!. Ce nume înalte ai rostit, baron! Feblele mele talente cum vor răspunde la
aşteptarea dumitale?”
Caliopi Busuioc strică limba, fiind influenţată de toate maniile lingvistice ale vremii (pusăciune,
comprinzi, neînvingibilă, atăşăciune etc.). Considerându-se o femeie modernă, ea îl sfătuieşte pe bătrânul
său amorez:
„...să te îmbraci după modă. In locul nădragilor acelor roşi, să pui un pantalon elegant, botine
de glanţ, un bonjur făcut după jurnal ca toată lumea bine educată, ş-atunci aş putea suferi viderea
dumitale, dar în halul acesta, o, cerule! mă sparii”.
Scopul pentru care a scris C. Negruzzi această farsă ni-l spune autorul însuşi într-o notă de la
sfârşitul piesei:
„Noi am fost zis - nu ne mai aducem aminte unde - că sunt mulţi care schingiuesc şi sfâşie
frumoasa noastră limbă şi în loc de creatori se fac croitori şi croitori răi. Asta ne-a îndemnat a compune
această comedie, crezând că facem un bine, arătând ridicolul unor asemine neologişti”
[Negruzzi, C., Negru pe alb, București – Chișinău, Editura Litera Internațional, 1996, p.173].

3.3. Modernizarea normelor limbii române literare si unificarea in opera lui

Negruzzi
Ideile lui Heliade, legate de unificarea si modernizarea normelor limbii romane, au fost acceptate
şi îmbrăţişate de catre C. Negruzzi. Acesta, care avea să devină peste câţiva ani cel mai reprezentativ
prozator al Moldovei, il recunoaste pe Heliade drept „legiuitor” al limbii romane, fapt considerat drept un

25
moment esenţial în procesul fixării regulilor comune cu privire la unificarea limbii române prin
recunoaşterea şi acceptarea autorităţii, în această materie42.
În 1836, C. Negruzzi se adresa lui Heliade, astfel: „Crede, domnul meu, că noi, preţuind
ostenelile d-tale, ne place a te vedea model în scrierile şi traducerile noastre şi vă aducem laudă ce se
cuvine unui literat reformator şi legiuitor al limbii”. Negruzzi gaseste în scrierile lui Heliade un model de
limbă literară pe care declară că-l va urma. Astfel, afirma ca: „va trebui să se scrie şi în Moldova -ori, şi
nu -oriu, regulamente, şi nu regulamenturi, z se va pronunţa ca în Muntenia zi, astăzi. De asemenea,
formele de „neam femeiesc” ale unor substantive (la origine neutre) ca privileghia, coleghia (venite prin
filieră rusească) vor trebui abandonate în favoarea celor propuse de Heliade: privilegiu, colegiu etc”.
Concesiile nu sunt totuşi generale. C. Negruzzi crede că ar trebui păstrate fonetismele cu gi, ca în mold.
gios, gioc, giudecată, ca în italiană, de unde „derază zicerile aceste”: giu, gioco, giudice.
Italienizat pe de o parte, prozatorul moldovean se arată partizan al etimologismului, nu al limbii
vechi sau al graiului moldovean, când optează pentru fonetismul cîne, pîne, mîne. Respingând variantele
munteneşti, el se sprijină pe un argument apreciat de latinişti: în latină şi în italiană nu se zice painis,
cainis, ci pane, cane. Parerea lui Negruzzi este aceea ca este mai potrivit să se pronunţe şi să se scrie ca în
Moldova: proţes, ţivilizat, nu proces, civilizat cum scrie Heliade. Negruzzi nu admite nici forma şenă
pentru scenă, fiind gata totuşi să renunţe la grafia şi pronunţia moldoveană sţenă în favoarea celei care s-a
şi impus: scenă.

3.4. Normarea limbii si anglicismele in opera lui Negruzzi

In calitate de subcategorie a neologismului, „în lingvistica limbilor în contact, în perspectiva
multilingvismului, în ultimele două decenii este considerat anglicism «fiecare cuvânt preluat din limba
engleză care desemnează un lucru sau un concept care aparţine civilizaţiei englezeşti; un astfel de cuvânt
nu trebuie să fie de origine englezească, dar trebuie să fi fost adaptat în limba engleză şi integrat în
vocabularul englez»”43
Influenţa engleză asupra dinamicii vocabularului românesc nu constituie un aspect nout ci
cunoaşte o vechime de peste o sută cincizeci de ani, exercitându-se într-o primă etapă prin intermediul
influenţei altor limbi precum franceza sau germana.
Influenţa anglicismelor asupra limbii române literare poate fi observată în stilul beletristic de la
sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, în operele lui C. Negruzzi:
“Ploile ce nu încetau făceau monotonă vieţuirea la T. Ocnilor. Urâtul începuse, şi spleenul (<
engl. spleen – urât, proastă dispoziţie, răutate etc.) nu era departe, când deodată se făcu un mare
zgomot pintre călugări.” [Opere 1. Păcatele tinereţelor, „Scrisoarea XXVIII” („Pelerinagiu” –
1852 –), p. 305, de C. Negruzzi]

42
Idem
43
Filipović, Rudolf, Anglicizmi u hrvastkom ili srpskom jeziku: porijeklo – razvoj – znacenje (Anglicisms in Serbo
– Croatian: Origin – Development – Meaning), Zagreb, Jugoslavenska Akademija Znanosti i Umjetnosti, 1990, apud
Ciobanu 1997: 4.
26
 Starea de spleen va fi „cultivată” şi de poeţii simbolişti (de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul secolului al XX-lea): Dimitrie Anghel, Şt.O.Iosif, G. Bacovia etc. Spleen-ul bacovian este
elocvent în acest sens.
Termenul englezesc beefsteak -. biftec, muşchi în sânge:
“Altul iar, cum un al treile urs a luat pre vânător subsuoară, şi l-a dus în bârlogul său, unde l-a
făcut beefsteak pentru puii săi.“ [Opere 1, Păcatele tinereţelor, „Scrisoarea XXVIII”
(„Pelerinagiu”), p. 306, de C. Negruzzi]
Termenul englezesc omnibus – autobuz:
„În câteva ore, vaporul te duce la Coblenţa, staţie a călătorilor pe Rin, unde vapoarele se
urmează regulat ca omnibusurile” [„Scrisoarea XXX” („Băile de la Ems”), p. 307, de C.
Negruzzi]
Termenul englezesc miss – domnişoară:
O, ce toaletă excentrică la dama astă mică ce dă braţul marchizului de Chabannes, dar cât o
prinde de bine, şi cât e de gentilă miss Sheppart! [„Scrisoarea XXX” („Băile de la Ems”), p. 309,
de C. Negruzzi]
Termenul englezesc faşionablu (termen utilizat în limbajul colocvial/familiar) provenit din fashionable:
Văzându-l cineva fără nici o decoraţie, vorbind operă şi Bois de Boulogne cu contesa
d’Imécourt, ar zice că e un faşionablu de jockey-club, iar nicidecum prezidentul corpusului
legislativ, şi intimul lui Napoleon III. [„Scrisoarea XXX” („Băile de la Ems”), p. 309, de C.
Negruzzi]
Termenul englezesc steeple-chase – cursă de obstacole:
Nu te-amăgi însă; ai s-auzi tot acele arii, tot de acei muzicanţi, dar în haine milităreşti. Uneori
este un steeple-chase de nou soi. [„Scrisoarea XXX” („Băile de la Ems”), p. 310, de C. Negruzzi]
3.5. Normarea limbii si traducerile în limba română ale lui Negruzzi
Bilingvismul istoric al românilor a determinat conştientizarea impasului în care se afla limba
românească şi a unor probleme intrinseci acestui climat istoric în care se regăsesc germenii
autodeterminării lingvistice.
Numeroşi cărturari erau de acord cu faptul că traducerea era unul dintre cele mai puternice
mijloace de îmbogăţire a limbii şi că împrumuturile trebuiau adaptate sistemului limbii româneşti
deoarece prin intermediul traducerilor „limba noastră, trecând prin toate dominiurile cunoştinţelor umane
[…] va legiui vorbe, frase şi expresii, se va lăţi şi întinde în toate laturile orizontului ştiinţei, şi făcându-se
capabilă a esprima orice cugetare, va deveni limba viitorului României” 44 . Petru Zugun arată că, în
absența textelor care să permită compararea bilingvă a textului-sursă cu două texte-ţintă în aceeaşi limbă,
chiar dacă exista dialecte literare regionale, rămâne doar compararea clasică a textului-sursă şi a textului-
ţintă.

44
Heliade-Rădulescu, I., Gramatica românească, Editura Eminescu, București, 1980, p.XXVII
27
 Evaluând comparativ traducerile lui Negruzzi din Angelo şi Maria Tudor de Hugo şi textele
originale, cercetătorul a observat coprezența, uneori pe aceeași pagină, a formelor regionale munteneşti şi
moldovenești, cu toate că, în textele create de Negruzzi, (Carantina, 1851), formele munteneşti lipsesc cu
totul. Concluzia la care ajunge cercetătorul este că I.H. Rădulescu a introdus, în textele traduse de
Negruzzi, forme dialectale muntenești45.

45
Zugun Petru, Unitate și varietate în evoluția limbii române literare, Editura Junimea, Iași, 1977, p.61
28
Concluzii
Dezvoltarea limbii literare româneşti şi, implicit, a limbajului artistic din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea este legată cu prioritate de numele lui M. Eminescu, I.H. Rădulescu, V. Alecsandri,
N. Bălcescu, C. Negruzzi, Gr. Alexandrescu, Al. Odobescu, I. Creangă şi alţii.
Scrierea limbii romane cu alfabetul chirilic, adaptarea acestui alfabet la nevoile limbii noastre,
reducerea slovelor pe care o efectuase inca Heliade Radulescu in gramatica sa din 1828 si necesitatea
folosirii neologismelor sunt principalele probleme de care se ocupa Negruzzi in scrisorile amintite.
Preocuparea lui Negruzzi pentru problemele de limba apare si in corespondenta sa cu Heliade
Radulescu, Gheorghe Asachi etc. Negruzzi a sustinut parerile lui Heliade din prima faza a activitatii sale,
cand acesta era partizanul ortografiei fonetice. De indata ce Heliade Radulescu a cazut in mania
italienismului, Negruzzi s-a desolidarizat si l-a combatut.
Descoperirea creatiilor folclorice, studierea si folosirea lor ca sursa a unor opere literare originale
constituie o preocupare insemnata a scriitorilor grupati in jurul Daciei literare.
Scrisoarea XII (Pacala si Tandala) este o culegere de proverbe grupate pe teme si incadrate
ingenios intr-un inceput de basm plin de umor popular.
Sistemul gruparii proverbelor pe teme dupa continutul lor moral va fi folosit si de Anton Pann
in Povestea vorbei.
In articolul Cantece populare a Moldovei, Negruzzi arata ca „fiestecare tara are cantecele sale, a
caror muzica si poezie sunt potrivite cu firea pamantului sau si a caracterului ei„. Negruzzi da exemple
de cantece istorice, religioase, de dragoste, de nunta si de codru sau voinicesti, evocand, in cadrul acestora
din urma, figuri de vestiti haiduci ca Vasile cel Mare si Bujor (de Vasile cel Mare va vorbi Mihail
Sadoveanu in Hanul Ancutei).
In dezvoltarea poeziei romanesti, C. Negruzzi este un deschizator de drumuri care atinge, inca de
la inceput, cateva culmi. Unele schite din Negru pe alb sunt modele de neintrecut, iar Alexandru
Lapusneanul, capodopera sa, elogiata si M. Eminescu, este prima nuvela istorica din literatura noastra.
Ca in opera multor scriitori contemporani, in opera lui C. Negruzzi sunt predominante aspectele
romantice: Zoe, O alergare de cai, Alexandru Lapusneanul etc., care coexista cu cele clasice din Negru pe
alb.
Nu poate fi neglijata activitatea scriitorului legata de crearea repertoriului dramatic in limba
romana, chiar daca avem de-a face mai mult cu prelucrari, adaptari si traduceri decat cu lucrari originale.
C. Negruzzi aduce o contributie importanta la dezvoltarea limbii literare romane. Utilizarea
arhaismelor atunci cand este necesara prezentarea culorii locale, ca in Fragmente istorice, alaturi de
folosirea rationala a neologismelor, pentru care militeaza in Scrisoarea XIV, constituie un merit
incontestabil al scriitorului moldovean. Cel care a arătat concret cum poate fi folosită, în opere literare,
istoria poporului nostru din punct de vedere atât al conţinutului, cât şi al exprimării, a fost Constantin
Negruzzi, în primul rând, cu nuvela Alexandru Lăpuşneanul, apărută în Dacia literară și considerată până
în zilele noastre o capodoperă a genului. După ce această revistă a fost interzisă, ca primejdioasă, ei i-a

29
luat locul Propăşirea, cu o soartă identică, dar ideea unităţii naţionale a românilor a persistat, ba chiar s-a
dezvoltat prin apariţia altei publicaţii: România literară, înfiinţată de V.Alecsandri (1857).

Bibliografie
1. Avram, M., Norma gramaticală, in: Limbă şi literatură, 1986, vol.1
30
2. Avrarn, M., Gramatica pentru toti, editia a 2-a, Humanitas Bucuresti,1997
3. Baronzi, G., 1872. Opere complete, I, Limba romana si traditiunile ei, G. D. Nebunely si
fiii., Galati
4. Brâncuș, Gr. Părerile lui Costache Negruzzi despre limbă. În: Limba Română, V, 1956,
nr.4, p.18
1. Ciobanu, A., Privire retrospectivă asupra destinului limbii române (Basarabia și
Bucovina, sec.XIX). în: Limba Română (Chișinău), XXII, 2012, nr.11-12
5. Corcodel, T., Variantele morfologice în textele vechi, in: Revistă de lingvistică şi ştiinţă
literară, 1993, nr. 5.
6. Coşeriu E., Lingvistica integrală, Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996
7. Dimitriu, C., Limba literară, limbă populară, in: Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară,
1993, nr. 3
8. Draica, V., Draica, D. Costache Negruzzi (1808-1868) și problemele limbii române în
ziarele și revistele epocii. În: Papers of the Sibiu Alma Mater University Conference,
Seventh Edition, 28-30 March, 2013, Sibiu, volume 2, p.143 - 146;
http://www.uamsibiu.ro/publicatii/Conf-UAMS/2013/Paper/Draica.pdf [accesat
10.04.2018].
9. Draica, V., Draica, D. Costache Negruzzi (1808-1868) și problemele limbii române în
ziarele și revistele epocii. În: Papers of the Sibiu Alma Mater University Conference,
Seventh Edition, 28-30 March, 2013, Sibiu, volume 2, p.143 - 146;
http://www.uamsibiu.ro/publicatii/Conf-UAMS/2013/Paper/Draica.pdf, [accesat
10.04.2018].
10. Filipović, Rudolf, Anglicizmi u hrvastkom ili srpskom jeziku: porijeklo – razvoj –
znacenje (Anglicisms in Serbo – Croatian: Origin – Development – Meaning), Zagreb,
Jugoslavenska Akademija Znanosti i Umjetnosti, 1990
2. Guţu Romalo V., Corectitudine şi greşeală, Bucureşti, 1972
3. Heliade-Rădulescu, I., Gramatica românească, Editura Eminescu, București, 1980
4. Heliade-Radulescu, I., Opere, II, ed. D. Popovici, Fundatia Regala pentru Literatura si
Arta, Bucuresti, 1943
5. Heliade-Rădulescu, I.,, Literatura, in: Curierul romanesc, 1831, in Vianu 3972: 32
6. https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/35-costache-negruzzi-1808-1868
7. Munteanu, E., Introducere in lingvistica, Iasi, Polirom, 2007
8. Negruzzi, C., Opere, 1. Pdcatele tineretelor, ed. L. Leonte, Minerva, Bucuresti, 1974
9. Papers of the Sibiu Alma Mater University Conference, Seventh Edition, 28–30 March
2013, Sibiu
31
10. Popovici D., Studii literare, III. Ideologia literara a lui I. Heliade Radulescu, ed. de I.
Em. Petrescu, Dacia, Cluj-Napoca, 1977
11. Pumnul Aron, Neatarnarea limbei romanesti in dezvoltarea sa si in modul de a o scrie,
in: Bucovina, Cernauti, HI, 1850; apud Munteanu, David, Oancea, Tara (1978: 90).
12. Ralet, D, Suvenire si impresii de calatorie in Romania, Bulgaria, Constantinopole, ed. de
M. Anghelescu, Minerva, Bucuresti, 1979
13. Rivarol, A. de, De l'universalite de la langue francaise, 1783, in Rivarol 3968:48
14. Russo, A., Scrieri alese, ed. de G. Serban, ESPLA, Bucuresti,. 1959
15. Zugun P., Rigorile prozodice ca negare a normei, in: Revistă de lingvistică şi ştiinţă
literară, 1993, nr.3
16. Zugun Petru, Unitate și varietate în evoluția limbii române literare, Editura Junimea,
Iași, 1977

32