Ada Razu  este o tânără ambițioasă, snoabă și parvenită asemenea multor femei din

înalta societate a Bucureştiului interbelic care este prezentat de Hortensia Papadat Bengescu
ca unul al saloanelor, al caselor cu marchiza, al conacelor boierești unde personajele își
desfășoară activitățile mondene, cu oameni cu bani sau cu oarecare dare de mână, care
organizează petreceri si concerte, fac vizite, își cumpără și amenajează casele. În acest cadru
spațial facem cunoștință cu Ada Razu , „făinăreasa” care deține o avere impresionantă
moștenită de la tatăl ei.
Femeie sănătoasă, energică, „oacheşă, uscată ca un țipar” era „campioană la tenis, braţul
slab azvîrlea mingea neobosit, campioană la dans, piciorul celebru de subţire, un os cu piele
oacheşă şi păroasă”. Lică o vede pe Ada Razu ca pe o „ţigăncuşă uscată ca un drac, cu buze
roşii ca sângele închegat”, „o femeiuşcă pipărată”.
Bogata Ada, își îndeplinește aspirațiile nobiliare prin căsătoria cu prințul Maxențiu pe
care „îl cumpărase cu bani mulţi” și face din bărbatul ei un trofeu deoarece „din toate
obiectele de preţ pe care le putuse achiziţiona era singurul pe care-l putea transporta cu ea
pretutindeni”. Astfel el devine „bărbatul prinţesei Ada şi nu putea lipsi de la postul lui! Era o
firmă pe care femeia o cumpărase scump şi nu-şi putea mărturisi falimentul! ”
Proaspăt căsătorita Ada Razu, devenită prințesa Maxentiu, în timpul unei plimbări îl
cunoaște pe Lică Trubaduru și este atrasă de farmecul lui.

Asemenea celorlalte personaje din roman Ada are o față ascunsă, un secret rușinos.
Relatie convențională cu prințul Maxențiu ascunde ascunde relația imorală, cu Lică prin
care încearcă să-și regăsească echilibru interior.
Ada îl introduce în căminul ei pe Lică pentru a se ocupa de îngrijirea cailor de rasă ai
prințului.
„Avea nevoie de bărbaţi, dar nu putea suferi stăpânirea lor. Se vedea stând la mijloc pe
scândura unei bascule, la capetele căreia se ridicau şi se lăsau cei doi după voia ei. Se mai
gândea şi la leafa ce trebuia fixată lui Lică. Nu o vrea prea mare ca să nu scandalizeze pe
Maxenţiu, ca să nu dea prea mare independenţă lui Lică şi pentru că fainăreasa era avară. Se
mai gândea la caii ce vor costa foarte scump, la premiile pe care le va câştiga grajdul ei, la
cursele pe care le va alerga ea singură; aşa că mergea foarte încet de-a lungul holului
alături de Lică, fără să-i vorbească. Ada nu era de fel lirică. Gândurile ei practice erau
totuşi, în felul lor, gânduri amoroase pentru Lică”1

1
Arca p.323
 „Mai degrabă impulsivă decât pasionată, obişnuită a-şi satisface capriciile, prinţesa ştie
că un pas greşit poate fi fatal în lumea ei.Lică reprezintă, pentru ea, un capriţ, dar şi un
instrument de a se apropia de Hallipi; îl doreşte, dar nu oricum; a-i crea o situaţie convenabilă
e aproape la fel de important cu a-l avea de amant.”2
Aflând că Lică este unchiul „înfumuratei” Elenei Drăgănescu, Ada Razu, plănuiește să
intre în societatea acesteia. Cu multa viclenie, ea îl convinge pe pianistul Marcian, văr cu
Maxentiu, să participe la concertul pregătit de Elena Drăgănescu, fosta logodnică a soțului ei.
În urma acestei intervenții Elena Drăgănescu reia legătura cu Ada, ele fiind foste colege de
școală. Astfel Ada obține accesul în saloanele Elenei Drăgănescu, invitația mult râvnită la
concertul din 16 aprilie și acceptă ca soțul ei să plece la Leysins pentru tratament.
„Există în Concert o anume dificultate de a se ține dreaptă cumpăna dintre impulsurile
primare ale fiecărui personaj în parte și necesitatea de a fi respectat codul colectiv și implicit:
între familie și „restul lumii". Tensiunea e psihologică și deopotrivă sociala. Indica în tot
cazul existența unui conținut sufletesc puternic, chiar dacă rudimentar, așadar a unei
individualități rebele care împiedică de pildă pe calculata Ada, pe seducătorul Lică sau pe
tuberculosul Maxențiu să se plieze până la capăt, fără ezitare, normelor grupului lor social.” 3

2
Arca p.324
3
Arca p.330