Transpuneri ale mitului androginului în

tiparele literaturii
• Mitul androginului relatat de Platon aminteşte vag de antropologiile experimentale, pare
mai mult o fabulă filozofică, neiscusită de ironia indiscretă a filozofului împotriva
comediografului Aristofan, detractorul lui Socrate, şi poate tocmai de aceea anume
Aristofan este pus să povestească, în Banchetul, mitul despre despicarea androginilor
primordiali. Dar, de fapt, teza mitului este în primul rând explicarea cauzală a apariţiei
dragostei de cuplu, uneori, din perspective diferite, teza este prezentată în mai multe mituri
ale facerii omului, în Biblie, ca şi în mitologia vedică sau în cea chineză. Acest mit ne
vorbeşte despre Zeus, care uneşte bărbatul cu femeia şi din unirea lor se produce un
miracol acela de naştere a urmaşilor, această unire fiind sădită în dragostea ce leagă o
femeie de bărbat acea dragoste care reuşeşte să facă din doua fiinţe una singură, dar şi să
vindece firea omenească.
• Acesta poate fi considerat un mit literar, moştenit din tradiţia antică greacă . El a devenit o
formă de expresie care îi permite cititorului o mulțime de interpretări. iar autorilor o
anumită libertate in reconsiderarea, rescrierea din diverse perspective şi cu varii intenții a
aceleiaşi scheme mitice. Fascinaţia fiinţei androgine străbate întreaga lume mitică, pornind
de la sugestia textului biblic şi atestată în rândul lumii antice prin prezenţa fiinţei
primordiale androgine. Pe parcursul devenirii sale, integritatea omului va fi distrusă, cât şi
dimensiunea sa androgină. Omul îşi pierde puterea nelimitată şi autosuficienţa, dar
continuă să lupte pentru a redobândi unitatea, căutându-şi jumătatea, sufletul pereche .
 „Cuplu”de Ana Blandiana
• Un exemplu de operă literară în care întâlnim mitul androginului este poezia
,,Cuplu”de Ana Blandiana care implică tema literaturii din toate timpurile, iubirea, ce
reprezintă sentimentul etern uman, sentimentul înălțător care încununează existența
oricărei persoane. De asemenea , semnificaţia titlului are o rezonanţă aparte
,cuvântul ,,cuplu” sugerând conexiunea ce se bazează pe iubire , care are mai multe
aspecte:iubirea ca iniţiere, iubirea pasională şi implicit,iubirea tragică .Mitul
androginul aparţine iubirii ca iniţiere,încât mentalitatea arhaică resimte iubirea ca pe o
forţă atât de puternică,primul impact al sentimentului fiind atribuit unei fiinţe
supranaturale şi presupunând un proces de iniţiere configurat în aceste mituri erotice.
• Prin opera ,,Cuplu”, Ana Blandiana îşi mitologizează meditaţia lirică, descriind în
cuvinte de mare expresivitate monologul liric al lui Platon , ceea ce acesta prezenta în
opera ,,Banchetul” .În text predomină substantivele , verbele și pronumele la persoana
I şi a II-a, ce se constituie în mărci ale subiectivității eului liric . Din acest motiv
lirismul este subiectiv , iar tipul liricii este lirica rolurilor şi a eului, după clasificarea
făcută de Tudor Vianu în opera ,,Atitudinea şi formele eului în lirica lui
Eminescu”,vocea reprezentată prin acea persoană I a pronumelui şi a verbului
aparţinând unui androgin. De fapt,poezia promovează în mod absolut ruptura dintre eul
subiectiv-poetic şi eul empiric psihologic. Eul liric vrea să se despartă de experienţa
biografică ,să caute dincolo de sentiment şi să se erijeze într-un eu poetic
absolut,superior ,un eu imaginar al fiinţei.
• In plan stilistic ,cuvintele se țes în figuri de stil ce conferă discursului liric
o expresivitate deosebită. Eul liric utilizează sintagma ,, atât de perfect”
,evidenţiind astfel faptul că cele două persoane formează un tot unitar
imposibil de vizualizat în întregime,acest lucru putând fi posibil doar dacă
cineva ar locui pe acea ,,muchie”. Cu ajutorul imaginii vizuale („Și nimeni
nu îndrăznește să locuiască pe muchia/ De unde putem fi văzuți amândoi”),
eul poetic își exprimă adorația profundă pentru contemplarea iubirii sale.
Această poezie dezvoltă motivul dublului, conform căruia cuplurile erau
lipite, formând astfel un întreg, așadar eul liric îi privește pe cei doi
îndrăgostiți, ca nefiind niște jumătăți, deoarece jumătățile sunt dependente
una de cealaltă, iar cei doi se contopeau întru totul. Platon descria în
,,Banchetul” că androginul putea fi observat în toată splendoarea sa doar
de către zei,cele două fiinţe neputând să privească una către alta. Aceasta
imagine a androginului evocă celebrul dialog platonician în substanţa și
semnificaţia lui:,,Avem patru picioare să alergăm/Dar tu poţi fugi numai în
partea ta/avem patru braţe să ne apărăm/Dar eu pot lovi numai duşmanul
din faţa mea”
• Metaforele din expresia„Tu vezi numai luna/ Eu văd numai soarele/ Tu duci dorul soarelui/ Eu duc dorul lunii,/ Stăm spate în
spate.” prezintă locul de naştere al fiecărui tip de persoană ,cel bărbătesc având obârșia în soare, cel femeiesc,în pământ,iar cel
bărbătesc-femeiesc,în lună. Totodată , prin aceeași secvență este surprinsă iubirea ,un sentiment intrinsec, plin de mister, greu de
priceput din afară, o trăire imaterială şi diafană, duală însă, privită mereu din cele doua perspective, ale fiecărui component al
cuplului erotic, ca un păcat originar, o pedeapsa de a nu reconstitui niciodată întregul. Cuplul erotic, reunit sub semnul
androginului, are totuşi imperfecţiunile tardivei reîntregiri, idee accentuată de metaforele : „Oasele noastre sau unit de mult/
Sângele duce zvonuri/ De la o inima la alta”. Interogația retorică„Cum eşti?,, alături de epitetele metaforice ,, clavicula dulce,, și
,,sfintele buze” sugerează concepția că întotdeauna rămâne mereu o zona de mister greu de explorat, cu zvonuri nelămurite ale
fiinţei, cu dulci senzaţii tactile, devenite un dulce joc al cunoaşterii .
• Despărţirea celor două trupuri contopite în aceasta unire simbiotică
imperfectă devine imposibilă, iubirea însemnând o viziune profundă
asupra vieţii şi a morţii, idee evidențiată și de interogațiile retorice din
secvența : „Orice pas este o luptă pe viaţă şi pe moarte./ Suntem
egali?/ Vom muri deodată sau unul va purta,/ Încă o vreme,/ Cadavrul
celuilalt lipit de el./ Şi molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?”
Fericirea într-un cuplu înseamnă asumarea totală a existenţei, cu toate
transformările și fenomenele ei, inclusiv fenomenul extincţiei, al
morţii individuale. În condiţiile pierderii nemuririi originare, cuplul nu
mai e privit ca o formă paradiziacă de existenţă umană, de refacere a
ordinii iniţiale, ci despărţirea devine o povară a vieţii pentru celălalt:
„Sau poate nici nu va muri întreg./ Şi va pune în eternitate/ Povara
dulce-a celuilalt,/ Atrofiată pe vecie,/ Cât o cocoaşă,/ Cât un neg.”
Fiinţele umane nu pot atinge iubirea deplină, paradiziacă, prin urmare
nici contopirea perfectă ce ar rezulta de aici: „Oh, numai noi
cunoaştem dorul/ De-a nu putea privi în ochi”.
• Astfel , poezia Anei Blandiana frapează,, în planul sensului
poetic,al fondului principal de sentimente şi de idei ,al stării
lirice deci ,tendinţa de adâncire în metafizică”,aşa cum afirma
Laurenţiu Ulici .De aceea ,prin cele ilustrate şi prin dibăcia
de care dă dovadă scriitoarea realizează prin opera,,Cuplu” o
adevărată bijuterie a literaturii române , ce are ca temă mitul
androginului.
 ,, Avatarii faraonului Tlà,,de Mihai
Eminescu
• Un alt text literar care abordează această temă este ,, Avatarii
faraonului Tlà’’ , considerată ca fiind o “capodoperă fantastică
neterminată”(G.Călinescu),ce ilustrează credinţa în metempsihoză,
potrivit căreia fiinţa este împărţită în două domenii distincte: învelişul
perisabil şi sufletul nemuritor. Definit doar ca “ o clipă suspendată”,
omul nu este nici măcar pulbere, ci doar o formă prin care trece, căci
pulberea “există dintotdeauna” ,trecerea timpului determină o
succesiune de schimbări care se sfârşesc o dată cu moartea, însă aceste
metamorfoze au loc doar în ceea ce priveşte realitatea ce se ascunde în
spatele acestui arhetip, iar singurul care rămâne acelaşi tot timpul vieţii
este numele. Eminescu ilustrează ideea că omul este doar o umbră, adică
ceva efemer şi insignificant, concepţie întâlnită şi în filozofia lui Platon
care consideră că “umbra întruchipează lumea aparenţelor, ce se opune
lumii reale, adevăratelor esenţe”. De aici şi afirmaţia zeiţei :” În mine,
în pieire şi renaştere este eternitatea… Voi… o umbră ce mi-a plăcut a
zugrăvi în aer... voi vreţi să mă prindeţi pe mine...Nebuni! ).
 În această poveste ne este înfățișat tânărul rege Tlà din Egiptul Antic ,
care, bolnav de moartea soției sale, Rodopc, se pregătește să moară,
tentând însă, mai întâi, pragul magic al cunoașterii: într-o cupa tăiată (ca
mai târziu Graal-ul) într-o singură piatră prețioasă și umplută cu apa
Nilului, Tlà își citește cele trei viitoare reîncarnări ("un om bătrân si
pleșuv,numit Baltazar ,un tânar frumos,numit Angelo și un om sinistru si
rece, cu fața de bronz").
• Ideea de femeie devine pe parcurs o reflectare a eroului liric (Mircea Cărtărescu) pentru că imaginea androginului se poate
realiza doar prin apropierea dintre el și ea. Deși masculinul este gândit ca eu (G. Călinescu), acest factor masculin este pasiv.
El doar caută o împlinire, pe când femininul este corporalizat și în continuă mișcare. Aflat în căutarea împlinirii
androginului (Cristian Tiberiu Popescu), îndrăgostitul își găsește strălucirea doar într-un trecut în care entitatea feminină se
apropie de atributele perfecțiunii: trecutul echilibrului primordial al genezei (care corespunde chipului matern) sau trecutul
unei împlinirii nostalgice(asociat iubitei) .
• Permanența regretului arată această stare de bine dată de trecut tocmai pentru că edenul erotic nu apare ca o necesitate a
împlinirii iubirii. Reconstrucția ideală a atmosferei erotice despre care vorbește G. Călinescu face ca proiecția împlinirii să
fie iluzorie, poetul ajungând să fie postum sieși (G. Călinescu) tocmai prin evocarea acestui trecut. Unirea androginică nu e
realizată , rămâne o căutare continuă, prezentă ipotetic la nivelul dorinței. Dorința de apropiere e androginică, însă
rezultatul mai totdeauna nu-i corespunde, căci el asigură atmosfera necesară trecerii spre androgin, dar (din vina ei sau nu)
se rămâne la trecere: continua trecere (Cristian Tiberiu Popescu). Ioana Em. Petrescu afirmă că singura realizare androginică
poate fi doar una demonică, remarcată în cazul cuplului Cezar – Cezara:- A, zise Angelo, apropiindu-se de foc, ce dulce
căldură... Cum te cheamă,frumosul meu demon?; - Cezar sau Cezara, zise demonul surâzând c-o firească echivocitate. -
O,grațioasă androgină, zise el beat de strălucirea arătărilor, vin de-mi dă o sărutare. Deși remarcăm împletirea registrului
profan cu cel sacru în realizarea chipurilor feminine, erotica din poezia eminesciană nu e mistică. Așa cum spune G.
Călinescu, erotica e numai prezența celor două sexe și dorința de întregire a factorului masculin prin cel feminin. Încolo
totul e metaforă și femeia nu-i decât un simbol al fericirii paradisiace .
• Deși romantismul nu accentuează latura divină a femeii, cea care
ajută sufletul să se mântuiască, se evidențiază antiteza dintre căderea
prin femeie și salvarea prin ea. Astfel, iubita alături de care
îndrăgostitul vrea să formeze un întreg este și înger și demon, și
veneră și madonă, și iubită și mamă, ea îl farmecă pe îndrăgostit sau îi
otrăvește sufletul. În structurarea eului eminescian,această cădere
urmată de o salvare, corespunde antitezei dintre înger și demon pe care
o observăm în realizarea androginică demonică Cezar – Cezara din
,,Avatarii faraonului Tlà.”
 ,,Adam și Eva” de Liviu Rebreanu
• Mitul androginului , al căutării sufletului pereche , este surprins și în câteva reprezentări ale literaturii române din
secolul al XX-lea , precum opera literară ,,Adam și Eva,, de Liviu Rebreanu . Povestea-cadru din Adam și Eva de
Liviu Rebreanu reiterează principiile metempsihozei, sufletul călător dorește o contopire finală cu jumătatea sa.
Moartea surpă reîncarnarea, pentru a le oferi completarea în cea de-a șaptea viață. Cuplul pendulează între început și
sfârșit, cu scopul reîntregirii rotundului ființial. Permanent un altul se interpune, altul fiind spațiul, timpul, societatea,
soțul/soția, credința, moartea, bărbații vrăjiți de frumusețea femeii etc .
• Ideea de iubire de care suntem fascinați se regăsește în roman într-un stil mai aparte , cât și credința în reîncarnare .
Iubirea aduce cu sine deznădejdea și nu o singură dată .În această operă literară , mitul androginului , mai ales originea
omului și transformarea acestuia din ființa perfectă într-un bărbat și o femeie ce se caută unul pe celălalt neîncetat .
• Am putea aduce în discuție mitul androginului fiindcă personajul masculin (Mahavira–păstor în India, Unamonu-
guvernator în Egiptul Antic, Gungunum -scrib în Babilon, Axius -cavaler în Roma Antică, Hans-călugăr în Germania
medievală, Gaston-medic în Franța revoluționară și Toma Novac-profesor universitar în România interbelică) își caută
jumătatea spre a se reîntregi, timp de șapte vieți.  „Un bărbat din milioanele de bărbați dorește pe o singură femeie, din
milioanele de femei. Unul singur și una singură! Adam și Eva! Căutarea reciprocă, inconștientă și irezistibilă e însuși
rostul vieții omului.”Pentru a înlesni căutarea aceasta se fac, se refac și se desfac toate legile și convențiile morale și
sociale, tot ceea ce se numește emfatic progresul omenirii. Instinctul iubirii e reminiscența originii divine. Prin iubire
numai se poate uni sufletul bărbatului cu sufletul femeiii pentru a redeveni parte din lumea spirituală”  (pag 17,
Aleman, editura Minerva, București 1989) .
• Numărul șapte, ne spune autorul, este un număr magic, iar abia după ce personajul masculin se îndrăgostește pe rând
de Navamalika, Isit, Hamma, Servilla, Maria, Yvonne, și de Ileana , se pot regăsi și pot realiza ”unitatea desăvârșită
prin dualitate”.
 Iubirea transcende timpul şi spaţiul, aşa cum ne învaţă eroii lui Rebreanu. Romanul  este împărțit in 7 povești și îi are
în centru pe: indianul Mahavira, egipteanul Unamonu, babilonianul Gungunum, cavalerul roman Axius, călugărul german
Adeodatus, doctorul francez Gaston Duhem şi, în final, românul Toma Novac, care la un moment dat în viață se
îndrăgostesc de Navamalika, Isit, Hamma, Servilia, Yvonne, Maria si Ileana. Acțiunea se desfășoară de-a lungul a șapte
vieți ale aceluiași suflet, in decoruri si perioade de timp diferite, amintind astfel de mitul androginului. Finalul este
întotdeauna același, culminând cu moartea personajului de sex masculin. Iubirea lor rămâne neîmplinită pana la a șaptea
moarte când, sufletele se vor uni. Liviu Rebreanu crede ca 7 e un număr sfânt si ca a șaptea viață aduce în sfârșit unirea cu
celalalt suflet : “ Câte vieţi terestre alcătuiesc o viaţă adevărată?… Şapte! De ce tocmai şapte? O, Doamne, Doamne, de ce
şapte? Dar pentru că şapte e numărul sfânt! A fost sfânt totdeauna, în toate sufletele!A şaptea viaţă pământeasca e sfârşitul
carierei materiale a sufletului. În viaţa a şaptea deci bărbatul trebuie să întâlnească pe femeia care întrupează perechea lui
sufletească şi să se unească negreşit cu ea. Rodul material al acestei uniri va fi animat de asemenea de un suflet care îşi
începe a şaptea existenţă materială. Moartea ce încheie ultima viaţă pământeasca înseamnă însă izbăvirea cea mare a
sufletului. O viață omeneasca nu ajunge însă pentru a prilejui întâlnirea bărbatului cu femeia. Spațiul si timpul sunt piedici
de care sufletul strâns în obezile materiale numai treptat le poate învinge. Apoi chiar când le-a învins, intervin obstacolele
convențiilor sociale care de multe ori sunt mai puternice decât puterile oricărui om. Bărbatul şi femeia se caută în
vălmăşagul imens al vieţii omeneşti. Un bărbat din milioanele de bărbaţi doreşte pe o singură femeie din milioanele de
femei. Unul singur şi una singură! Adam şi Eva! Căutarea reciprocă, inconştientă şi irezistibilă, e însuşi rostul vieţii
omului.”
 ,,Nuntă în cer” de Mircea Eliade
• Romanul erotic “Nuntă în cer” de Mircea Eliade ilustrează mitul androginului, celebru în Grecia Antică și
simbolizează ideea unității primordiale a făpturii omenești.Cuvântul “androgin” vine de la grecescul
“aner, andros”, care înseamnă “bărbat” și de la grecescul “gyne:, însemnând “femeie”, sensul întregului
cuvânt fiind acela de “bărbat-femeie” ca ființă unică. Mitul androginului este o legendă mitologică
străveche, care explică, alegoric, atracția erotică pe care o exercită , reciproc ,bărbatul și femeia.
• Mircea Eliade ilustrează în acest roman erosul și mitul androginului pentru a reface unitatea și
plenitudinea finite umane prin comuniune erotică, dorind să reconstituie unitatea primordiala a spiritului
uman.
• În aproape toate operele lui Mircea Eliade, mitul dragostei eterne și al cuplului predestinat să se
regăsească, formează prezente constante, dar în romanele,, Maitreyi ” și ,,Nunta în cer ” ele constituie
însăși substanța lor narativă.
• Încă din titlu este relevată ideea de iubire perfectă , ce înseamnă predestinare, regăsirea jumătății
pereche, refacerea făpturii primordiale unice. Omul este dator să caute marea iubire, să se pregătească
pentru ea ca să fie demn și capabil de a face față exigențelor pe care i le impune. Comuniunea erotică este
sinonimă cu unirea deplină, desăvârșită, în care se contopesc bărbatul și femeia. Ca ideal erotic, nunta
veșnică este posibilă numai în cer, unde sufletele se împletesc în eternitate: “noi nu suntem din lumea asta,
nu ne putem împotrivi destinului care ne-a ales unul altuia pentru o astfel de nuntă”.
• Romanul este o confesiune lucidă, ca o ispășire a nefericirii celui ce a fost pedepsit de a rămâne singur, având o singură eroină feminină,
Ileana, care întâlnește doua versiuni erotice, concretizate prin cei doi bărbați ce par a fi in opoziție ideatică, deoarece unul dorește să obțină
de la ea exact ceea ce respinsese celălalt. Fiecare dintre cei doi eroi își povestește experiența erotica celuilalt. Această operă literară este
concepută sub forma relatărilor a doi bărbaţi , Andrei Mavrodin şi Barbu Hasnaş , care se îndrăgostesc de aceeaşi femeie, fără a fi capabili
să-i păstreze dragostea. intalnindu-se mult timp după dispariţia Ileanei,își fac confidenţe,fără a bănui rolul unuia in povestea celuilalt. Primul
care își începe mărturia este Andrei Mavrodin, un scriitor cunoscut al vremii sale. Inițial un om care trăia la suprafață,fără a acorda prea
multă atenţie iubirii, Andrei cunoaşte dăruirea totală, dragostea fără limite, în clipa în care o întâlneşte, în casa unui arhitect, pe Ileana, o
tânără recent sosită din Germania. Cei doi se îndrăgostesc.
• Ileana, care fugise din ţara pentru a se elibera de iubirea unui alt om, vede în relaţia cu Andrei şansa unui nou început . Dar Mavrodin
descoperă că , prin vârtejul vieţii a ajuns în imposibilitatea de a mai scrie ceva. Inițial geloasă pe munca lui, Ileana sfârșește prin a-1 stimula
pe Andrei să scrie. Totodată îi dezvăluie iubitului dorinţa ei de a oferi continuitate iubirii printr-un copil, dar Mavrodin refuză, considerând
că dragostea le este suficientă. Ileana dispare apoi fără urmă. Încercând să retrăiască marea lui iubire, Mavrodin scrie un roman, intitulat
„Nuntă în cer" dar constată că a ajuns să falsifice fapte, cartea neavând nicio asemănare cu „paradisul pierdut".
• A doua confesiune, cea a lui Barbu Hasnaş surprinde imaginea propriei sale căsnicii ratate. Hasnaș se conturează ca un om opus lui
Mavrodin : vulgar , lipsit de aspirații superioare , el este întruchiparea fidelă a moravurilor ce caracterizau Bucureștiul interbelic . Într-un
salon bucureștean , Hasnaș o întâlnește pe Lena și recunoaște în ea copila , pe care, în timpul războiului o cunoscuse într-un tren . Cei doi
călătoresc împreună in Veneția unde Hasnaş sfârșește prin a se îndrăgosti de Lena. La rândul ei, Lena declară acestuia că îl iubise din prima
clipă. Cei doi se căsătoresc şi timp de trei ani întruchipează cuplul perfect. Dar, după trei ani de căsnicie, Hasnaş ajunge la concluzia că viața
lui este incompletă:îşi doreşte un copil. Punând această dorinţă pe seama unui impuls Lena îl refuză. Cei doi se ceartă și sfârșesc prin a
divorța . Finalul romanului îi surprinde pe cei doi bărbați , vare , privind retrospectiv , constată cu resemnare că Lena (Ileana) probabil a
murit .
• Tema romanului este iubirea ca experiență totală , ,, dragostea perfectă ” , așa cum afirmă autorul , cartea având în centru
mitul androginului . În romanul , ,,Nuntă în cer ”, Mavrodin face aluzie la mitul androginului după ce începe să trăiască
povestea de dragoste cu Ileana . : cel care a cunoscut,ca mine,desăvârșită integrare,unirea aceea de neînțeles pentru
experiența si mintea omeneasca,știe ca la un anumit nivel viața nu mai are sfârșit,ca omul moare pentru ca e singur,e
despărțit,despicat in doua,dar ca printr-o mare îmbrățișare se regăsește pe sine intr-o ființa cosmica,autonoma,eterna…'.
De asemenea , mitul androginului este expus de Mavrodin, nu prin reflecţii memorabile, dar care trimit la teoria integrării
din filosofia veche greacă : „Viaţa are sfârşit aici, pe pământ pentru că e fracturată, despicată în miriade de fragmente.
Dacă cel care a cunoscut, ca mine, desăvârşita integrare, unirea aceea de neînțeles pentru experienţa şi mintea omenească,
ştie că de la un anumit nivel viaţa nu mai are sfârşit, că omul moare pentru că singur e despărţit, despicat în două, dar că
printr-o mare îmbrăţişare se regăseşte pe sine într-o fiinţă cosmică, autonomă şi eternă...”
• Moses ben Leon, autorul probabil al „Zōhārului”a spus că „nunta pe pământ nu este decât împlinirea celor două
jumătăţi care, în al şaptelea cer, alcătuiau o entitate androgină. Pogorând în lume, sufletul a trebuit să se scindeze şi să se
întrupeze într-un bărbat şi o femeie, care se caută unul pe altul «până la capătul pământului» ca să-şi refacă unitatea în
conformitate cu arhetipul celest. După căutarea laborioasă, entităţile despărţite se regăsesc şi indisolubilitatea lor este de
atunci înainte marcată de ritul căsătoriei.” Aceste cuvinte, ce fac trimitere la discursul lui Aristofan din „Banchetul” lui
Platon au constituit o sursă de inspirație pentru Mircea Eliade în scrierea operei literare ,, Nuntă în cer ” .