Eseu- tema iubirii

Dragostea a fost studiata încă din antichitate, s-au format mituri și povești care incercau
explicarea acestui fenomen si valorificarea sentimentelor pe care le inspira.
Pornind cu mitul androginului, iubirea este prezentata ca fiind unirea a doua suflete intr-
un singur trup. O fiinta cu doua perechi de maini, doua perechi de picioare si doua capete.
Doi oameni legati unul de altul spate in spate, destinati sa se completeze unul pe celalat
pentru a trai.
In originea mitului grecesc consemnat de Platon, oamenii au fost creati drept
“androgini”, andros(barbat)-gin(femeie). Zeus, fiindu-i frica de puterea pe care o
detineau oamenii, i-a despicat, condamnand astfel fiinta umana sa traiasca fara intregul ei
si sa-si caute de-a lungul vietii jumatatea (suflete pereche). Mitul infatiseaza dragostea ca
fiind atat de puternica incat biruie divinitatea.
Poemul “Cuplu” de Ana Blandiana este inclus in volumul “Octombrie, Noiembrie,
Decembrie” din 1972 si abordeaza motivul androginului. Dragostea este forta care uneste
contrariile si face posibila recuperarea androginiei originale. Poemul ia forma unui
monolog confesiv si ilustreaza lirismul subiectiv. Sunt prezente marcile lexico-
gramaticale specifice: verbe la persoana I( “vad”, “ne suprapunem”, “duc”), pronume la
persoana I ( “ma”, “eu” etc) si de asemenea adjective pronominale posesive( “din fata
mea”). Eul poetic este insusi parte a intregului androgenic si din dorinta de cunoastere i se
adreseaza celeilalte jumatati, indici ai adresarii fiind verbe si pronume de persoana a II a (
“vezi” , “duci”, “te” ,”tu”). Cele 2 jumatati ale intregului, desi sunt contopite pana la
nediferentiere - “ne suprapunem atat de perfect”-, constientizeaza faptul ca le este
ingradita posibilitatea cunoasterii integrale si ca sunt mai ales polaritati, condamnati astfel
sa se intregeasca unul pe altul- “tu vezi numai luna, eu vad numai soarele”. Motivul mitic
al soarelui si al lunii prezent in literatura populara, evoca tema iubirii imposibile.
Interogatiile poetice precum “Cum esti?”, “ suntem egali?”, sugereaza tanjirea jumatatii
asupra cunoasterii partii intregitoare. In perspectiva mortii, eul liric este asaltat de
nelinisti si intrebari la care nu i se raspunde: (“Vom muri deodata sau unul va purta [..]
cadavrul celuilalt lipit de el”); Conjunctiva disjunctiva “sau” apropie cele doua ipoteze,
sugerand idea ca nici moartea inevitabila nu-i va desparti, confirmand convingerea ca
sunt inseparabili. “Cuplu” reinterpreateaza motivul mitic al androginului valorificand
ideea ca iubirea este indistructibila si sfideaza timpul si moartea.
Tema dragostei apare de asemenea si in poemul “Ce bine ca esti “ de Nichita
Stanescu. In acest poem este reamintita ideea ca iubirea traspune fiinta umana si este
mai puternica decat aceasta . “Si atunci fericirea dinlauntrul meu/ e mai puternica decat
mine, decat oasele mele, / pe care mi le scrasnesti intr-o imbratisare/ mereu dureroasa,
minunata mereu.”. Vocea poetica constientizeaza iubirea traita, dar este incapabila sa i se
opuna, supranumind-o astfel “o intamplare a fiintei mele”. Desi o constientizeaza nu
poate sa o inteleaga pe deplin. In decursul poemului apar termeni in antiteza, care
reamintesc completarea pe care o realizeaza cei doi indragostiti: “fluviul rece in delta
fierbinte”, “ziua de noapte”, “una foarte de jos, intoarsa spre pamant, una foarte de sus,
aproape rupta”. Cei doi sunt diferiti, “doua culori ce nu s-au vazut niciodata” dar asta nu
impiedica iubirea sa se materializeze si sa copleseasca vocea poetica cu trairea acestui
sentiment. Poezia ia iarasi forma unui monolog confesiv si intalnim marcile lexico-
gramaticale de tipul verbelor si pronumelor la persoana I (“sunt” , “mine” ) dar si
adjective pronominale posesive ( “oasele mele” , “lumea mea”, “fiintei mele”) .
Un alt motiv mitic in conformitate cu tema iubirii este motivul Zburatorului. Acesta
sadeste in sufletul fetelor dragostea, cu primii ei fiori, dar este o dragoste distructiva ce
provoaca suferinta fizica si psihica in randul tinerelor ce l-au intalnit. Mitul zburatorului
apare in balada culta “Zburatorul” de Ion Heliade Radulescu in 1843.
Tema textului este dragostea. Discursul literar este format din catrene si prezinta trei
secvente distincte in functie de modul de expunere predominant. Prima secventa ia forma
unui monolog confesiv in care Florica nu doar ca vorbeste despre propria suferinta ci ii
cere ajutor si sfat mamei. Vocativul “mamă” indica receptorul adresarii , emitatorul fiind
Florica. Aceasta isi descrie suferinta accentuand paroxismul trairii prin utilizarea
antitezei, starile contraste nu se succed ci sunt simultane: “Si cald si rece”, “obraji…unul
arde si altul mi-a racit”, “Un foc s-aprinde-n mine, racori ma iau la spate”
Secventa a doua ilustreaza satul la apusul soarelui si lasarea serii si se intinde pe parcursul
urmatoarelor sapte strofe.
Secventa a treia este formata din ultimele 6 strofe. In aceasta parte a baladei este
prezentata o caracterizare a zburatorului. Dialogul celor doua surate poate fi in realitate
un monolog dramatizat a vederii creaturii mitice. Seria intrebarilor, a interogatiilor, a
nedumeririlor incearca sa-si explice spectacolul vazut creat de lumina ce strabate
intunericul. Concomitent se contureaza un alt motiv mitic romanesc, cel a stelei
cazatoare. Potrivit credintei populare, fiecare om isi are propria stea pe cer, viata acestuia
nu se petrece la intamplare, iar stingerea (caderea) acestei stele prefigureaza sfarsitul
vietii umane; “Vreo stea m-ai cade iara? Vreun imparat mai moare?”. Calificativele
“impielitatul” , “spurcatul” reliefeaza latura intunecata a zburatorului, iar portretul realizat
prin enumerarea comparatiilor “ca bradul inflacarandru si tras ca prin inel” si epitetul
“parul d-aur” coincide cu un ideal al frumusetii masculine. Femeile cu experienta de viata
si care au cunoscut suferinta in dragoste o compatimesc pe tanara Florica ( “Mi-e mila de
Florica”).
Si poemul “Peste codri sta cetatea” de Mihai Eminescu abordeaza motivul mitic al
zburatorului. Titlul textului devine primul vers si contureaza doua motive centrale aflate
in corelatie: codrul si cetatea. Semnificativ cetatea este plasata in singuratatea naturii,
codrul reprezetand eternitatea naturii. Timpul este unul nocturn (“Luna plina stralucea”)
si protejeaza astfel in singuratatea cetatii o domnita ce poarta atribute angelice(“parul
galben, abia cret”). Aceasta tanjeste dupa dragoste si cauta “Calea zburatorilor”. Fetei din
cetate zburatorul ii vorbeste si ii reproseaza singuratatea(“De ce sezi, inchisa, fata dupa
poarta ferecata.”). Diferit de poemul anterior, in “Peste codri sta cetatea” suferinta este a
zburatorului, nu a fetei. El i se adreseaza tinerei pentru a inlesni intrarea in spatiul
protector a cetatii in care se afla aceasta. Bariere de netrecut ii stau in cale : “poarta
ferecata”, “ziduri grele” , “negre zabrele” , “obloane”. Cu tandrete formuleaza reprosuri si
ademeniri in incercarea de a depasi orice obstacol. Suferinta creaturii mitice nu este una
fizica deoarece acesta nici nu apartine omenescului si este in realitate expresia temerilor :
“toate umbrele ma cheama”. Versul “ca de noapte imi e teama” contine un paradox: el
insusi e zamislirea noptii dar ii e frica de aceasta. Trecerea din spatiul exterior al
zburatorului in cel intim al domnitei este facuta de fereastra. Fereastra este motiv literar si
simbolic, constituind un prag de trecere dintre doua spatii. Fereastra inchisa instituie
limita dintre doua lumi in vreme ce deschisa faciliteaza comunicarea si legatura dintre
acestea.
Poezia Calin(file din poveste) de Mihai Eminescu valorifica de asemenea motivul
mitic al zburatorului si are ca sursa basmul popular “Calin nebunul” . Subtitlul “file din
poveste” are rolul de a indica sursa poemului dar sugereaza si idea ca prezinta cateva
“file” din povestea vietii, tema acestuia fiind iubirea. Poemul eminescian contureaza inca
de la inceput un tablou al inserarii in care natura este falnica (“stravechii codrii” ,
“prapastii”, “rauri sclipitoare” ). Semnificativ apelativul “un voinic” devine in prima parte
a poemului “voinicul”, iar pe urma “nazdravanul de voinic”. De la nedeterminare se trece
spre individualizarea tanarului fiind plasat intre uman si supra-uman. Acesta patrunde in
somnul fetei dupa care “pleaca iara in lume nazdravanul cel voinic.” Oglinda, motiv
literar si simbolic al dublului, dezvaluie fetei trecerea zburatorului prin visele noptate si
consecintele acestei treceri ( “ Si-n oglind-ale ei buze vede vinete si supte”). Schimbarile
pe care le constata n-o nelinistesc ci din potriva ii sporesc dorinta de-al avea in apropiere
pe zburator (“ Zburator cu negre plete vin la noapte de ma fura”). Chemarea fetei
evidentiaza si ardoarea trairii iar detaliul fizic al voinicului “negre plete” fiind idealul ei
de frumusete masculina. In cea dea patra parte a poemului, intalnirea cu zburatorul
capata caracter dramatic, dialogul marcheaza o gradatie a sentimentelor exprimate, iar
schimbul de priviri devine o modalitate mai eficienta de comunicare. Inedit, se contureaza
portretul zburatorului din perspectiva fetei si portretul fetei din ochii zburatorului prin
schimbul de replici. Cele doua portrete sunt in opozitie spiritualitate-corporalitate,
dovada ca in portretul zburatorului se identifica un singur detaliu fizic (“plete negre”).
Intre privire si cuvant exista complementaritate: “Ea-l opreste-n loc cu ochii si c-o mult
smerita ruga” ii precede rostirea dar dupa ce sentimentele iubirii sunt marturisite,
cuvantul devine insuficient comunicarii dragostei (“Numai ochiul e vorbaret, iara limba
lor e muta”). Inevitabil, plecarea zburatorului provoaca suferinta fetei, ea asteapta
zadarnic revenirea acestuia ( “Toata ziua la fereastra suspinand nu spui nimica”).
Revenirea voinicului dupa sapte ani impune asumarea unei identitati, dovada ca acum are
un nume (Calin) fiind un semn evident al integrarii lui in lumea umana. Nunta dintre cei
doi indragostiti are loc in partea VIII-a a poemului si coincide ca in basme cu un
deznodamand fericit. Concomitent cu nunta imparateasca se afla o nunta a micilor
vietuitoare dintre un fluture si o viorea ce sugereaza ca nunta reprezinta unirea
contrariilor.
Tragedia Romeo si Julieta de William Shakespeare publicata in 1597 abordeaza tema
iubirii, titlul textului indicand protagonistii povestii de dragoste. Subiectul literar este
construit linear prin inlantuirea secventelor dramatice. Intreaga piesa se bazeaza pe
antiteza lumina-intuneric(zi-noapte), dovada ca scenele plasate in regim diurn alterneaza
cu cele care tinde regimul nocturn. Discursul dramatic prezinta simetric circularitate
(Inceputul este in cadrul zilei ca si finalul). Semnificativ este faptul ca cele doua motive
literare (lumina-intuneric) capata conotatii simbolice diferite in textul shakespearian,
original luminii atribuindu-se viata si iubirea si intunericului taina si moartea. In opera
Romeo si Julieta noaptea are rolul de a proteja iubirea in timp ce lumina zilei aduce doar
ura si dezastru intre cele doua familii. Participarea lui Romeo la balul mascat din casa
familiei Capulet are ca pretext vindecarea dragostei neimpartasite a Rosalinei, dar in
cadrul acestuia Romeo o intalneste pe Julieta ce declanseaza patima iubirii. In scena 2
actul 2 al carei actiuni este plasata imediat dupa balul mascat, Romeo indragostit cauta
prezenta Julietei sfidand primejdiile si patrunde in gradina Capulet. Acesta o zareste pe
fata la balcon si isi manifesta admiratia asemuind-o pe Julieta cu insusi soarele. Tanara isi
dezvaluie de asemenea sentimentele ei fata de Romeo si considera ca ura dintre cele doua
familii nu e o piedica in dragoste (“Fagaduieste-ti numele/ ori daca nu vrei […] De tot ce
sunt m-oi lepada si eu”), ea fiind dispusa sa renunte la propria identitate. Simetric este
construita scena 5 din actul al 3-lea in care cei doi tineri sunt cununati in taina. Romeo
este apoi exilat din cauza mortii lui Tybalt. Fiind presati de timp si de imaturitatea varstei,
cei doi tineri fac niste alegeri pripite ce va rezulta la moartea lor. Moartea celor doi nu e
zadarnica, dragostea triumfand asupra urii, iar armonia dintre cele doua familii se
instaureaza definitiv. Doua statui de aur (omagii aduse tinerilor indragostiti) imortalizeaza
povestea lor de dragoste.
Opera “Despre dragoste” de scriitorul francez Stendhal a fost tiparita in 1822 in
incercarea de a realiza o tipologizare a amorului. Inca de la inceput eseistul precizeaza
“Incerc sa inteleg pasiunea aceasta ale carei manifestari sincere poarta in sine o trasatura a
frumosului si distinge 4 mari feluri de iubire: iubirea-pasiune, iubirea-capriciu, iubirea-
senzuala si iubirea din paritate(orgoliu).” Fiecare tip de iubire este ilustrat cu exemple din
carti, fiecare dintre ele are propriile ritualuri si norme, autorul stabilind adevarate verdicte
(“Toate traiesc si mor sau devin nemuritoare”). In ce-l de-al doilea capitol, Stendhal
vorbeste de un fenomen pe care-l denumeste “cristalizare”, asemuindu-l cu indragostirea.
Indragostitul ii atribuie celuilalt trasaturi si calitati de care ar avea nevoie pentru a-l putea
iubi si pentru ca celalalt sa se aproprie de idealul lui. Este un proces de auto-mistificare,
ce poate avea impact negativ cand indragostitul descopera diferenta dintre real si ireal.
Eseistul zice ca indoiala poate duce chiar la a doua cristalizare, intr-un final iubirea fiind
reciproca.