Luceafărul

de Mihai Eminescu

Constantin Noica apreciază că „Luceafărul” reprezintă reuşita supremă a poeziei

româneşti. Apare în 1883 în „Almanahul Societăţii Academice Social-Literare România Jună”,
iar geneza este sugerată prin însemnarea pe care Mihai Eminescu a făcut-o în manuscris,
anticipând tema (”înțelesul alegoric”) și sursa de inspirație (cele două basme reproduse de
Richard Kunisch: ”Frumoasa fără corp”, ”Fata din grădina de aur”).

După mai multe variante de prelucrare a filonului folcloric, autorul păstrează

problematica iubirii, sublimând secvențe narative pentru a ajunge „la o sinteză a categoriilor
lirice”, „la expresia cea mai desăvârșită a lirismului erotic și filosofic”. (Tudor Vianu)

Poemul este prin excelență romantic, deoarece valorifică teme și motive specifice acestui
curent( iubirea, natura, călătoria în timp și în spațiu, stele, noaptea,marea, dorul etc.), figurile
lirice sunt excepționale, surprinse în ipostaze inedite ( Cătălin și Cătălina sunt foarte tineri,doi
copii, „cu plete lungi, bălaie ”, Hyperion se întrupează miraculos și apare în plan oniric ca un
stăpân al cerului și al mării). În drumul său spre Demiurg el depășește limitele cunoașterii și ale
înțelegerii umane: „ Căci unde ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaște/ Și vremea încearcă
în zadar/ Din goluri a se naște”. Imaginarul poetic este prin excelență romantic : un cadru
nocturn, în umbra negrului castel, pe mișcătoarele cărări, sub șirul lung de mândri tei peste care
răsare luna.

O particularitate a romantismului se reflectă și în retorism: se utilizează exclamații(„O,

ești frumos cum numa-n vis /Un înger se arată”) interogații(„Ce-ți pasă ție, chip de lut”) și
invocații retorice(„ Coboară-n jos luceafăr blând,/Alunecând pe o rază”). La nivel stilistic,
viziunea estetică se remarcă în antiteza dintre condiția omului comun și condiția omului de
geniu, evidențiată mai ales în secvența în care demiurgul îi clarifică lui Hyperion diferențele
majore ce definesc existența oamenilor și a ființelor superioare. Oamenii „se nasc spre a muri /Și
mor spre a se naște”, „au stele cu noroc” și „prigoniri de soarte”, iar dimensiunea superioară nu
este limitată de timp, de spațiu sau de moarte.

Tema poemului este sugerată și de precizările făcute de Mihai Eminescu în manuscrisele

sale: „înţelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui
scapă de simpla uitare, pe de altă parte însă, pe pământ, nu e capabil a ferici pe cineva, nici
capabil de a fi fericit. El nu are moarte, dar nu are nici noroc. Mi s-a părut că soarta Luceafărului
din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pământ şi i-am dat acest înţeles alegoric”.Poetul
surprinde condiția omului superior, în antiteză cu ipostaza omului comun, și o iubire fără
speranță.

O primă secvență în care se reflectă tema se conturează în primul episod al poemului.

Cadrul poveștii de iubire imposibilă este definit de un „illo tempore” și lipsit de coordonata
spațială. Condiția individualului este clarificată prin precizările referitoare la fata de împărat.
Deși ea este o ființă comună, statutul ei este privilegiat prin înfățișare (”o prea frumoasă fată” sau
”mândră-n toate cele”), prin origine (”din rude mari, împărătești) și prin postura de fiică unică
(”una la părinți”).

Întâlnirea dintre cei doi se află sub semnul unei predestinări, declanșate de un dor fără
sațiu, de a împlini ființa, spiritul primordial. Fata îl cheamă, deoarece în rostul făpturii ei este
scris să-și caute legea, sensul, mirele.

Legătura dintre general (”Luceafărul”) și individual (”Cătălina”) este facilitată în planul

oniric de oglindă (”din oglindă luminiș/ Pe trupu-i se revarsă”). Acest element artificial al
imaginarului poetic funcționează ca o poartă între vis și realitate, între spirit și materie, între
viață și moarte.

În invocația retorică adresată Luceafărului, fata are conștiința că nu poate accede și că tot
ceea ce poate cere este iluminarea (”viața-mi luminează!”). Reacția celui chemat este o vibrație
universală (”el tremura”, ”el asculta tremurător”) care se transmite în cercuri concentrice
întregului univers care devine martor și actant al metamorfozelor.

Prima înfățișare este neptuniană, deoarece Luceafărul se naște din mare și apare ca un
tânăr voievod cu un sceptru ”încununat cu trestii”. Tudor Vianu consideră că doar în aparență el
se aseamănă unui înger, fiind de fapt, de fiecare dată demonic, ca „orice suflet abstract
masculin”. Transformarea este de origine păgână și amintește de alte schimbări celebre în
mitologie. Răspunsul lui Hyperion este o invitație mai presus de fire, o chemare pe care ființa
umană nu o poate pricepe, deoarece viața în „palate de mărgean” sau pe ceruri, între stele,
înseamnă pentru ea eternitatea morții.

Cifra fatidică „3”, marchează intervalul temporal care trece între cele două întâmplări
miraculoase. Incantația se repetă, iar rugămintea fetei reușește să ajungă până în cer. Rotirea
reflectă perfecțiunea unei dimensiuni superioare, din care se va naște o entitate tulburătoare
uraniană. Se păstrează același element vestimentar tulburător – giulgiul, ce accentuează figura
excepțională a tânărului care apare acum din noapte, ca fiu al soarelui.

Cătălina are revelația că niciodată nu va putea depăși limita condiției sale și atunci îi
adresează Luceafărului rugămintea de a se coborî între oameni, de a accepta moartea pentru a
cunoaște iubirea.
 El acceptă condiția efemeră de dragul unei copile. Idila dintre Cătălin (copil din flori, paj)
și Cătălina intervine în firul poveștii pentru a spori suspansul și pentru a surprinde o altă formă
de iubire umană, comună, limitată.

Numele protagoniștilor amintește de principiile lui Heraclit (ideea unităţii absolute a

tuturor lucrurilor, principiul unităţii contrariilor), conform cărora „unul e în toți, precum una e în
toate”.

Cătălin şi Cătălina sunt reflectări ale omului ancorat în planul terestru. Trăsăturile lor sunt
frumuseţea, inocenţa, înclinaţia spre superficialitate şi spre nevolnicia cuvântului.

Atracţia fizică este suficientă, iar iubirea se învață mimetic, într-un ritual ludic. Antiteza
dintre lumea nemărginită a Luceafărului și lumea mică a celor doi este evidentă. Ei pot uita de
moarte, de grijă, de visuri ,dăruindu-se unei speranțe mărunte (”Vom fi cuminți/ Vom fi voioși și
teferi”).

O a doua secvență care reflectă tema este surprinsă în episodul al treilea al poemului.
Pastelul cosmic dă imaginea unui univers fabulos prin dimensiuni și prin mistere și degajă
energie cosmică. Enunțurile scurte, folosirea perfectului simplu și cezura sunt elemente ce
reflectă forța dezlănțuită a lui Hyperion care depășește condițiile existenței sale, încalcă norme și
se întoarce în fața demiurgului. Acolo nu există limite, iar coordonata temporală este anulată.
Tabloul se aseamănă cu viziunea eminesciană asupra genezei (”Scrisoarea I”), deoarece peste
toate se așază liniștea și uitarea. Rugăminții Luceafărului de a fi iertat de nemurire și de a primi
cu prețul morții accesul spre privilegiile iubirii, i se răspunde clar, radical cu argumente ce fac
distincție între condiția umană și condiția geniului.

Oamenii se nasc sub semne norocoase cu destine zbuciumate, se risipesc în idealuri

neînsemnate fără a lăsa nimic în urma lor. Părintele universului îl atenționează și asupra
caracterului schimbător al ființei comune.

Perspectiva poetică revine asupra planului teluric: cei doi îndrăgostiți, într-un cadru
romantic, specific imaginarului poetic eminescian (noaptea, luna, apa, tei, crânguri) amintesc de
paradisul pierdut. Invocația Cătălinei stârnește aceeași vibrație, dar Hyperion a înțeles cât de
limitate sunt capacitățile omenești, și nu se revoltă, nu se răzbună, ci se detașează, amintindu-le
diferențele radicale dintre cele două lumi. Condiția sa este caracterizată de singurătate, de
echilibru, de măsură și ,chiar dacă nu cunoaște pasiunea, nu cunoaște nici suferința.

Textul se încadrează în lirismul obiectiv, fiind emblematic pentru „lirica rolurilor”, „lirica
măștilor”, deoarece sub masca unor personaje lirice, străine și a unor întâmplări, palpită inima
poetului și aventura sa intimă.
 Titlul amintește de Lucifer, marele spirit răzvrătit și aducător de lumină. Este un
”Hyper”-eon (deasupra mergătorul), deoarece nu este fixat în condiția individuală, ci trece peste
destinele lumii. Este, așadar, o natură generală, un duh, un ”suflet”, dar un suflet rătăcitor.

El oglindește figura geniului și destinul său pe pământ. În credințele populare românești,

Luceafărul este o stea luminoasă, unică, se pare că ar fi chiar Planeta Venus. Ca ochi al cerului,
Luceafărul veghează destinele individuale.

Poemul este structurat în patru părți (episoade), precedate de un incipit (sapte strofe) de
tip expozitiv, care păstrează formula inițială tradițională, consacrată în basmele populare
românești.

„Luceafărul” este poemul dualității esențiale a omului supus unui destin și unei naturi
care îi sunt date. „A pierdut paradisul fiindcă s-a comportat uman, are nostalgia paradisului
fiindcă a păstrat amintirea originii sale divine.” (Nicolae Manolescu)