LUCEAFĂRUL

de Mihai Eminescu

Poemul ,,Luceafărul” a apărut prima dată în Almanahul Societății Academice Social-

Literare ,,România Jună” din Viena, în anul 1883. În luna august a aceluiași an, a fost reprodus în
revista ,,Convorbiri literare” și în revista ,,Familia”, iar la sfârșitul anului a apărut prima și
singura ediție antumă de ,,Poesii” eminesciene, îngrijită de Titu Maiorescu.
Principala sursă de inspirație a poemului este basmul popular românesc ,,Fata în grădina
de aur”, cules de germanul Richard Kunisch într-o călătorie a sa prin Oltenia. Eminescu versifică
acest basm, păstrându-l în manuscris. Mai târziu, poetul creează cinci variante succesive ale
basmului, mai întâi versificându-l și schimbându-i finalul, apoi îmbogățindu-l cu idei filosofice
ce reflectă condiția geniului într-o lume meschină și superficială, transformându-l într-un poem
filosofic cu o unică valoare ideatică și artistică. În basm, un zmeu se îndrăgostește de o
pământeancă, fată de împărat, și merge la Creator pentru a fi dezlegat de nemurire și pentru a
căpăta statutul de pământean, împlinindu-și astfel iubirea. În acest timp, fata se îndrăgostește de
un pământean, Florin. Întorcându-se, Zmeul îi vede împreună și, ca să se răzbune, prăvălește o
stâncă peste fata necredincioasă, lăsându-i iubitul să trăiască mai departe, chinuit și neconsolat,
în Valea Amintirii. De durere, Florin moare și el lângă stânca sub care zăcea iubita lui.
O altă sursă de inspirație de factură folclorică este mitul Zburătorului, valorificat în
primul tablou al poemului, prin visul erotic al fetei de împărat care își imaginează întruparea
tânărului în ipostază angelică și în ipostază demonică, pentru a putea dialoga cu acesta după
legile pământene.
Atras de concepția filosofică a lui Arthur Schopenhauer, Mihai Eminescu preia, din
lucrarea intitulată ,,Lumea ca voință și reprezentare”, viziunea antitetică dintre omul comun și
omul de geniu, fiecare dintre cei doi fiind particularizat prin trăsături definitorii: omul comun,
muritorul de rând se caracterizează prin mediocritate, atitudine subiectivă în perceperea realității,
neputința de a-și depăși sfera limitată de acțiune, dorința de a trăi și de a fi fericit în sensul
pragmatic, imediat al îndeplinirii scopurilor omenești și excesul de socializare. Geniul se
individualizează prin inteligență profundă și meditativă, sete de cunoaștere cu aspirație spre
absolut, atitudine obiectivă asupra realității, puterea sacrificiului de sine pentru împlinirea
idealurilor, solitudine și capacitatea de a-și depăși limitele condiției umane prin cugetare asupra
gravelor probleme și legi care guvernează Universul.
,,Luceafărul” este un poem filosofic, în care tema romantică a condiției omului de geniu
capătă strălucire desăvârșire. Problematica geniului este ilustrată de poet prin prisma filosofiei
lui Schopenhauer, potrivit căreia cunoașterea lumii este accesibilă numai omului superior,
singurul ce poate transcende sfera subiectivității, capabil să se depășească pe sine, înălțându-se în
sfera obiectivului. Spre deosebire de el, omul obișnuit nu se poate ridica deasupra concreteții
vieții, nu-și poate depăși condiția subiectivă.
O altă interpretare a poemului îi aparține lui Tudor Vianu, care consideră că toate
personajele sunt ,,măști lirice” ale poetului, eul liric imaginându-se în mai multe ipostaze: aceea
de geniu – întruchipat de Luceafăr/ Hyperion, de bărbat îndrăgostit – simbolizat de Cătălin, de
forță universală – în ipostaza impersonală a Demiurgului.
 Poemul este structurat în 98 de catrene și patru tablouri, fiind dominat de existența a două
planuri: universal – cosmic și uman – terestru, care converg unul către celălalt și se interferează
uneori în cele patru tablouri.
Compoziția poemului este simetrică: primul și ultimul tablou îmbină cele două planuri,
tabloul al doilea este dominat de planul uman-terestru, iar al treilea de planul universal-cosmic.
Modurile de expunere sunt: narațiunea, dialogul și descrierea.
În ceea ce privește ipostazele geniului, în tabloul întâi omul superior este simbolizat de
Luceafăr, ca astru aparținând planului cosmic, în al doilea este numai aspirație spirituală pentru
Cătălina, în al treilea este întruchipat de Hyperion, iar în ultimul este omul superior, ca simbol al
lumii ideale, detașat de pragmatismul și efemeritatea oamenilor obișnuiți, muritori. Ipostazele
feminine sunt ilustrate de unicitatea fetei de împărat, în tabloul întâi, de Cătălina, femeia
pământeană, care are identitate și nume, în cel de-al doilea, în tabloul al treilea ideea de femeie
este simbolizată de aspirația geniului către iubirea ideală, iar în ultimul ea întruchipează o
muritoare oarecare, o anonimă, un ,,chip de lut”.
Tabloul întâi este o poveste fantastică de dragoste, deoarece se manifestă între două ființe
aparținând unor lumi diferite, cea terestră și cea cosmică, fiind, așadar, o iubire imposibilă.
Planul universal-cosmic se întrepătrunde armonios cu cel terestru – uman, geniul este astrul în
ipostaza Luceafărului, fata de împărat este unică, iar în raport cu Luceafărul, aproape o egală.
Incipitul este o formulă inițială specifică basmului, atestând astfel firul epic și filonul
folcloric al poemului: ,,A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată,/ Din rude mari împărătești/
O prea frumoasă fată.” Strofa următoare ilustrează unicitatea fetei de împărat, prin comparații
sugestive pentru a accentua trăsăturile care o fac cu totul aparte în lume, aproape incluzând-o în
spiritualitatea superioară a geniului: ,,Și era una la părinți/ Și mândră-n toate cele,/ Cum e
Fecioara între sfinți/ Și luna între stele.”
Fereastra constituie singurul spațiu de comunicare între cele două lumi, terestră și
cosmică. Privindu-l fascinată în fiecare noapte, tânăra se îndrăgostește de astru. Întâlnirea celor
doi îndrăgostiți are loc în oglindă, ca spațiu de reflexie și prin intermediul visului:,,El tremura-n
oglindă,/ Căci o urma adânc în vis/ De suflet să se prindă.”
Fata îi adresează o chemare încărcată de dorință și de forță magică: ,,Cobori în jos,
luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă și în gând/ Și viața-mi luminează!”.
Luceafărul se întrupează mai întâi sub înfățișarea angelică a ,,unui tânăr voievod”, ca fiu al
cerului și al mării. El o cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i statutul de stăpână a întinderilor
de ape. Ea îl refuză, simțindu-l ,,străin la vorbă și la port” și, întrucât cei doi îndrăgostiți aparțin
unor entități diametral opuse, se sugerează totodată veșnicia luceafărului și iminența morți: ,,Căci
eu sunt vie, tu ești mort.”
La fel ca în basmele populare, după trei zile și trei nopți, fata își amintește de Luceafăr în
somn (planul oniric) și îi adresează aceeași chemare încărcată de dorințe. Luceafărul se
întrupează de această dată sub înfățișare demonică, ,,un mândru chip”, născut din soare și din
noapte și vine în odaia fetei cu un efort mai mare decât prima dată. Îi oferă lumea lui, cosmosul,
pe cerurile căruia ea va fi cea mai strălucitoare stea. Fata îl refuză din nou, deși frumusețea lui o
impresionează puternic. Metamorfozele Luceafărului în cele două întrupări, de înger și demon,
ilustrează mitul Zburătorului, preluat de Eminescu din mitologia populară autohtonă.
Puterea de sacrificiu în numele împlinirii iubirii ideale este proprie numai geniului,
viziune romantică exprimată prin intensitatea sentimentului de iubire, care duce la renunțarea la
nemurire: ,,Cu veșnicia sunt legat,/ Ci voi să mă dezlege.” Superlativul popular absolut folosit în
versul ,,Cât te iubesc de tare” sugerează transpunerea fetei în condiția obiectului unic al pasiunii
erotice simțite de Luceafăr și dorința acestuia de cunoaștere a lumii pământene. El acceptă
ideea ,,păcatului originar” din mitologia creștină și implicit, dezlegarea de legile veșniciei.
Luceafărul pleacă spre Demiurg pentru a-i cere acestuia dezlegarea de nemurire.
Tabloul al doilea este o idilă bucolică între două ființe aparținând aceleiași lumi. Cadrul
naturii este dominat de spațiul uman-terestru, fata se individualizează prin nume, Cătălina, și prin
înfățișare, iar Luceafărul este doar o aspirație spirituală, ideal.
Tabloul începe prin prezentarea lui Cătălin, ,,viclean copil de casă” care o
urmărește ,,pânditor” pe Cătălina. Numele celor doi nu este întâmplător identic, deoarece ei sunt
exponenții individuali ai aceleiași spețe omenești. Întâlnirea celor doi pământeni reprezintă
dragostea dintre un flăcău și o fată de la țară, o idilă campestră argumentată prin limbaj și prin
gesturi. Prezența Luceafărului este în acest tablou doar sugerată, ca aspirație spirituală, ca dorință
erotică ideală: ,,O, de luceafărul din cer/ M-a prins un dor de moarte.”
Jocul dragostei ca ritual ce se manifestă în toate poeziile erotice eminesciene este ilustrat
de gesturile tandre, mângâietoare pentru învățarea iubirii. Ideea compatibilității celor două lumi
este ilustrată foarte sugestiv, prin limbajul popular. Superioritatea geniului, în ipostaza
Luceafărului, este conștientizată de Cătălina, prin exprimarea propriei neputințe de a pătrunde în
lumea ideilor înalte: ,,În veci îl voi iubi și-n veci/ Va rămânea departe...”
Tabloul al treilea, ,,drumul cunoașterii”, este dominat de planul universal-cosmic,
Luceafărul este Hyperion (pe deasupra mergătorul), iar fata este motivația călătoriei, simbolul
iubirii ideale. Pastelul cosmic, în care natura este fascinantă, conține scurte referiri la ideea
filozofică a timpului și a spațiului universal, trimițând totodată la geneza Universului.
Călătoria lui Hyperion spre Demiurg în spațiul intergalactic simbolizează un drum al
cunoașterii și, totodată, motivația meditației pe care poetul o face asupra condiției omului de
geniu în raport cu oamenii obișnuiți, dar și cu idealul spre care aspiră acesta. Aspirația spre
cunoaștere a omului de geniu (,,o sete care-l soarbe”) îl determină pe Hyperion să-i ceară
Demiurgului dezlegarea de nemurire, în scopul de a descifra taina fericirii, prin împlinirea iubirii
absolute, în numele căreia este gata de sacrificiul suprem.
Demiurgul îi refuză lui Hyperion dorința, desconsiderând statutul de muritor al omului,
care nu-și poate determina propriul destin, ci se bazează numai pe noroc, în antiteză cu omul de
geniu, capabil de a împlini idealuri înalte, care-l fac nemuritor, dar și neînțeles de societate.
Ideea dualității existențiale ciclice, aceea că existența umană este alcătuită din viață și
moarte, este unul dintre argumentele Demiurgului pentru a-l convinge pe Hyperion să renunțe la
ideea de a deveni muritor: ,,Căci toți se nasc spre a muri/ Și mor spre a se naște.” Astfel,
Demiurgul respinge cu fermitate solicitarea lui Hyperion, exprimându-și profundul dispreț pentru
această lume superficială, meschină, dominată de egoism și care nu merită sacrificiul omului de
geniu.
Ultimul tablou îmbină, în plan simetric cu primul, planul universal-cosmic cu cel uman-
terestru. Geniul redevine astru, iar fata își pierde unicitatea, numele, frumusețea, înfățișarea,
ipostaza femeii în acest tablou fiind aceea de muritoare oarecare, de ,,chip de lut”. Întorcându-
se ,,în locul lui menit din cer”, Luceafărul privește spre Pământ și vede ,,doi tineri singuri”, într-
un seducător joc al dragostei. Fata, ,,îmbătată de amor”, adresează Luceafărului o chemare
modificată, formula nu mai este magică și accentuează ideea că omul obișnuit este supus sorții,
întâmplării, norocului, fiind incapabil de a se înălța la iubirea absolută, ideal care nu-i este
accesibil.
 Eliberat de patima iubirii, Luceafărul se detașează de lumea strâmtă, meschină,
superficială, exprimându-și profundul dispreț față de incapacitatea acestei lumi de a-și depăși
limitele, de a se ridica spre o viziune a ideilor superioare.
Finalul poemului este o sentință în sens justițiar, în care antiteza dintre pronumele
personal de persoana I singular, ,,eu” și persoana a doua plural, ,,vostru” semnifică esența
conflictului dintre etern și efemer, subliniind menirea creatoare a geniului eliberat de patima
iubirii, de amăgitoarele chemări ale fericirii pământești, care este trecătoare și lipsită de
profunzimea sentimentului: ,,Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,-/ Ci eu în lumea
mea mă simt/ Nemuritor și rece.”
Atitudinea detașată a Luceafărului din finalul poemului nu exprimă o resemnare, ci o
atitudine specifică geniului, rece, rațională, o detașare superioară care nu mai permite un dialog
între cei doi, deoarece ei aparțin unor lumi incompatibile ce nu pot comunica, având concepții
diferite despre iubire, ilustrând valoarea supremă a idealului spre care poate aspira doar omul
superior.
Acest poem este cea mai înaltă expresie a poeziei românești, deoarece reunește ,,aproape
toate motivele, toate ideile fundamentale, toate categoriile lirice și toate mijloacele lui Eminescu,
poemul fiind într-un fel și testamentul lui poetic, acela care lămurește posterității chipul în care
și-a conceput propriul destin.” (Tudor Vianu)