LUCEAFĂRUL

- de Mihai Eminescu -

Romantismul, apărut ca reacție împotriva dogmelor și restricțiilor

clasicismului, este o mișcare literară și artistică, ce a apărut în Europa la sfârșitul
secolului al XVIII- lea și începutul secolului al XIX- lea. Direcțiile acestui
curent literar au avut influențe puternice și în filozofie, istorie, drept, lingvistică,
economie politică, etc.
Supranumit „lucefărul poeziei românești” și „poetul nepereche” de către
criticul George Călinescu, Mihai Eminescu este ultimul mare poet romantic
european care și-a exprimat apartenența la romantism astfel: „Nu mă-ncântați
nici cu clasici/ Nici cu vers curat și antic/ Toate-mi sunt deopotrivă/ Eu rămân
ce-am fost: romantic”.
„Luceafărul” reprezintă expresia absolută, testamentară, pe care o atinge
gândirea poetică și filozofică a lui Eminescu. Poem romantic, construit pe tema
destinului omului de geniu într-o societate mediocră, incapabilă să-l înțeleagă,
„Luceafărul” este un desăvârșit poem al iubirii ideale, pe care poetul a căutat-o
toată viața cu sete nestinsă.
Rod al unei munci de creație de ani în șir, trecând prin mai multe variante
succesive, „Luceafărul” apare în forma lui definitivă în Almanahul Societății
Academice Social-Literare „România Jună”, din Viena, în aprilie 1883. Această
versiune este reprodusă apoi în revista „Convorbiri literare”.
O primă trăsătură a romantismului este reprezentată de sursa de inspirație
folclorică. Sursa de inspirație folclorică este provenită de la un basm popular
românesc cules de austriacul Richard Kunnsch intitulat: „Fata în grădina de
aur”, care descrie iubirea dintre o fată de împărat și un zmeu, personaje
simbolice care aparțin unor lumi diferite. De asemenea, este valorificat și mitul
Zburătorului, conform căruia ivirea sentimentului erotic la tinerele fete este
produs din cauza apariției în visul acestora, a unei ființe imateriale. Eminescu
intervine și schimbă finalul basmului, pe care-l valorifică, datorită atitudinii
răzbunătoare a zmeului din final (când acesta aruncă o stâncă peste fată, iar
tânărul de care se îndrăgostise îl lasă să moară de durere), accentuând astfel
problematica geniului.
O altă trăsătură a romantismului este dată de îmbinarea genurilor și al
speciilor. Deoarece este un poem filosofic pe tema condiției omului de geniu, se
subliniază atât elemente epice, cât și cele dramatice și lirice. Trăsăturile epice se
observă în cadrul de basm și în incipitul acestei opere: „A fost o dată ca-n
povești/ A fost ca niciodată”. Cele dramatice se ivesc prin prezența dialogului și
prin prezența personajelor (Cătălin, Cătălina, Luceafărul, Demiurgul, fata de
împărat). Elementele lirice se remarcă prin afectivitate, limbaj expresiv și prin
exprimarea directă a gândurilor și sentimentelor. În plus, se observă îmbinarea
tuturor speciilor lirice abordate de Eminescu în creația sa: elegia, meditația
filosofică, idila, pastelul terestru și cel cosmic.
Tema poemului este iubirea ca sentiment unic, înalțător, absolut (trăit de
Luceafăr și fata de împărat, care aspiră să-și depășească limitele). Iubirea ca
incompatibilitate, este regăsită sub forma unei iubiri imposibile, întrucât cele
două ființe nu-și pot armoniza existența. În ciuda chemării absolute, fata de
împărat nu-și poate abandona latura comună, încercările sale de a răspunde
chemării iubirii cosmice, eșuează, iar ea se refugiază în brațele iubirii terestre
(Cătălin); iubirea împlinită dintre Cătălin și Cătălina este situată sub semnul
compatibilității.
Poemul este organizat în patru părți dispuse simetric. În primul tablou se
interferează planul cosmic cu cel terestru prin chemarea fetei de împărat și cele
două metamorfoze ale Luceafărului. În al doilea tablou este prezentat cadrul
terestru care surprinde idila dintre Cătălin și Cătălina a căror compatibilitate este
surprinsă prin prezența omonimelor. Al treilea tablou surprinde cadrul cosmic,
zborul lui Hyperion către Tatăl Ceresc și lecția de cunoaștere, iar al patrulea
tablou prezintă ultima chemare a fetei și răspunsul Luceafărului; în același timp
fiind descrisă împlinirea iubirii terestre în mijocul naturii romantice.
O primă imagine poetică reiese din al doilea tablou care cuprinde idila
dintre Cătălin și Cătălina. Surprinde coborârea în lumea terestră prin cadrul
descris, limitat, uman: „într-un ungher degrabă”, prin reprezentanții lumii
umane, Cătălin și Cătălina, a căror compatibilitate este evidențiată prin nume,
limbaj și gesturi. Secvența debutează prin portretul lui Cătălin, ale cărui atribute
indică apartenența la ordinea umană și fixează condiția omului comun, inferior:
„viclean copil de casă”, „un paj”, „copil din flori”, „îndrăzneț cu ochii”, este
capabil să o inițieze pe Cătălina în tainele iubirii terestre sub forma unui
șcenariu de tipul vânător-vânat (inițierea prin care fata conștientizează
comuniunea, compatibilitatea). Fata acceptă iubirea terestră, deși tentația
necunoscutului încă există, imaginea Luceafărului devenind un simbol al
absolutului care i se refuză, înțelege diferențele dintre cele două lumi acceptând
iubirea lui Cătălin, mai are încă nostalgia Luceafărului- aspirație imposibil de
atins. Aceasta nu a depășit încă în totalitate criza necunoscutului, dar
conștientizează distanța enormă dintre ea și ființa superioară a Luceafărului care
va rămâne departe. Finalul tabloului marchează optimismul lui Cătălin ancorat
în iubirea concretă, materială.
O a doua imagine poetică reiese din tabloul al patrulea care surprinde
împlinirea iubirii terestre, alcătuită din elementele imaginarului poetic
eminescian: luna, teiul (arborele protector), apa (simbol al vieții), noaptea (timp
al pasiunii, visului). În acest cadru ideal este proiectat cuplul uman, Cătălin se
înalță de la ipostaza de simplu muritor, apropiindu-se de Luceafăr prin trăirea
intensă a iubirii, descoperind suprema fericire. Tot în acest cadru se produce și
ultima chemare a Luceafărului, invocat în calitatea sa de stea protectoare a
nordului, constituind o ultimă tentație a absolutului. Răspunsul Luceafărului
constituie finalul operei: adâncește opoziția dintre lumea terestră și cea a lumii
superioare prin metafora „cercul vostru strâmt”, spațiu limitat, finit, situat între
naștere și moarte, în care omul se află într-o continuă căutare a iubirii.
Efemeritatea lumii terestre „norocul vă petrece” în opoziție cu lumea
infinită a geniilor nemuritoare sugerată metaforic prin „lumea mea”, spațiu al
antitezei, al nemuririi dominată de infinitul spațial și temporal, condamnat la
solitudine și detașare. Cele două atribute „nemuritor și rece” sugerează clar
apartenența sa la lumea divină și eternă situată sub semnul detașării, rațiunii,
obiectivității. Hyperion își asumă astfel condiția de ființă superioară adresându-
se cu dispreț fetei de împărat, metafora „chip de lut”, exprimând faptul că fata de
împărat este redată condiției umane, își pierde idealitatea, își recapătă statutul de
ființă limitată, comună.
Titlul face trimitere la motivul central din text – Luceafărul, care
simbolizează cea mai strălucitoare stea dintre stele, iar în plan alegoric, ființa
superioară, nefericită și singură care încearcă zadornic să-și împlinească idealul
iubirii. Totodată, acesta face trimitere și la mitul lui Lucifer, îngerul căzut (în
partea a treia Hyperion cere Tatălui Ceresc să-l dezlege de nemurire pentru a trăi
o oră de iubire, încearcă să schimbe legile cosmice, lucru imposibil). Luceafărul
apare în ipostaza unui purtător de lumină asupra lumii din locul său menit din
cer.
Limbajul artistic al poemului se remarcă prin claritate și perfecțiune în
îmbinarea cuvintelor în vederea obținerii unor reprezentării inedite în imaginația
cititorului. Stilistic, Eminescu preferă, după o trudă istovitoare cu multiple
capcane semantice ale cuvintelor, exprimarea simplă, de factură populară, ca de
exemplu în cazul alegerii epitetului definitoriu în conturarea portretului fetei de
împărat, numită „o prea frumoasă fata”. Cuvintele și expresiile populare conferă
un farmec aparte creației, fiind însă completat de exprimarea savantă, utilizând
chiar și chiasmul, o figură de stil complexă: „Căci toți se nasc spre a muri/Și
mor spre a se naște”.
Prozodia poemului îi susține muzicalitatea, alături de multiplele aliterații;
catrenele au măsură de șapte-opt silabe, ritmul este iambic și se observă
alternanța dintre rima feminină și cea masculină.
Poemul „Luceafărul” este un testament poetic, care arată posterității modul
cum Eminescu și-a conceput propriul destin. Poetul se comunică prin
intermediul diferitelor „euri adoptive”, într-o sinteză a ideilor fundamentale ale
operei sale.