ROMANTISMUL

Luceafarul
de Mihai Eminescu
Romantismul este un curent literar manfiestat la sfarsitul secolului al XVIII-lea – inceputul
secolului al XIX-lea, aparut ca reactie impotriva clasicismului si manifestandu-se in spatiul cultural
european prin afirmarea spontaneitatii, a subiectivitatii, a sentimentului şi a fanteziei creatoare.
Romantismul românesc se defineste inca din perioada pasoptista, atunci cand prin intermediul
revistei “Dacia literară” este afirmată aspiraţia spre originalitate şi necesitatea unei literaturi cu
specific naţional, direcţie ce impune valorificarea unor surse de inspiraţie care conturează estetica
romantică: natura, istoria, obiceiurile şi tradiţiile autohtone.
Prin creatia eminesciana romantismul romanesc cunoaste manifestarea de maxima valoare,
creatia poetului abordând ca teme specifice condiţia omului de geniu, natura si iubirea, meditaţia
asupra condiţiei umane, timpul, viaţa ca vis şi evocarea trecutului istoric.
Condensând gândirea, simţirea şi rostirea marelui poet, poemul “Luceafărul” publicat pentru
prima dată în 1883 la Viena în Almanahul Societăţii Academice “România Jună” va fi reluat ulterior
în revista “Convorbiri literare”. Poemul poate fi considerat nu numai o manifestare deplină a geniului
eminescian, ci şi o sinteză a creaţiei sale în ansamblu. De asemenea, textul ilustrează particularitatile
definitorii ale romantismului eminescian prin temă şi motive, valorificarea antitezei şi a folclorului,
prin amestecul speciilor şi al genurilor literare.
Viziunea romantică asupra omului de geniu se împleteste cu o meditaţie asupra condiţiei umane
duale, astfel încât poemul devine o alegorie pe tema geniului vazut in opozitie cu omul de rand care
este supus unui destin limitat pe care tinde sa-l depaseasca. De altfel, caracterul alegoric al poemului
este precizat de autorul însuşi într-o notiţă de manuscris în care acesta stabileste o relaţie între
basmul popualar “Fata în grădina de aur” si semnificaţiile poemului: “înţelesul alegoric ce i-am dat
este că, daca geniul nu cunoaste nici moarte... pe pamant, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil
a fi fericit. El n-are moarte dar n-are nici noroc”.
Tema poemului, de factură romantică, este evidenţiată de titlu ce funcţionează ca un “prim
prag de lectură” orientându-l pe receptor spre semnificaţiile operei. Acesta este reprezentat de un
substantiv articulat ce va fi reluat în text ca motiv literar central. Denumind, prin sensul propriu, cea
mai strălucitoare dintre stele, cuvântul “luceafărul”este valorificat cu sens conotativ, asociindu-se în
text cu condiţia omului de geniu ce revarsă în lume strălucirea gândirii sale.
Sinteză epică, lirică şi dramatică, poemul este conceput în patru tablouri construite pe
antiteaza planurilor universal-cosmic şi uman-terestru. Astfel, în primul tablou, care prezintă
înfiriparea iubirii dintre Luceafăr şi fata de împărat, cele două planuri interferează; tabloul al doilea
surprinde în planul terestru idila dintre Cătălin şi Cătălina; tabloul al treilea surprinde exclusiv planul
cosmic, zborul Luceafărului către Demiurg; ultimul tablou este construit simetric faţă de primul prin
interferenţa celor două planuri.
Relatia incipit-final evidenţiază elemente aparţinând recuzitei romantice. Incipitul poemului
este reprezentat de o formulă specifică basmului prin intermediul căreia poveste de iubire este
proiectată într-un timp mitic: “A fost odată ca-n povesti/ A fost ca niciodată/ Din rude mari
împărăteşti/ O prea frumoasă fată”. Semnificativă pentru tema poemului este secvenţa cu valoare de
incipit care sugerează unicizarea fetei de împărat prin frumuseţe şi prin aspiraţia ei către o iubire
ideală, absolută; finalul subliniază unicitatea Luceafărului care, retras in “locul lui menit în cer” are
conştiinţa superiorităţii: “Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece”.
Dincolo de structura poemului bazată pe procedeul romantic al antitezei, elementele de
imaginar aparţin şi ele romantismului. Imaginile artistice ce deschid primul tablou conturează prin
motive romantice o atmosferă specifică unei lumi de basm. Iubirea dintre fată şi Luceafăr se naşte
lent, prin contemplaţie şi visare, într-un cadru nocturn a cărui imagine se constituie prin intermediul
motivului mării, al castelului singuratic, al oglinzii. Celor două chemări ale fetei de împarat, rostite
în tonalitate de descântec popular, Luceafărul le răspunde prin două întrupări, surprinse in opoziţie.
În ipostază angelică, el are o frumuseţe conturată după tiparele romantice, semnificative fiind
metaforele: “păr de aur moale”, “ochiul tău mă-ngheaţă”. Cea de-a doua ipostază ţine de asemenea
de elementele specifice esteticii romantice : “negre vieţele-i de păr” “palid e la faţă” “ochii mari şi
minunaţi”. Este evidentă conştientizarea diferenţei dintre cele două lumi, cea a omului comun ce nu-
şi poate depăsi condiţia şi cea a geniului care, din dorinţa de cunoaştere absolută este capabil de
sacrificiu; semnificative în acest sens sunt antitezele din structurile “eu sunt nemuritor/ Şi tu eşti
muritoare”; “Eu sunt vie/ Tu eşti mort”.
Cel de-al doilea tablou surprinde exclusiv planul terestru prezentând idila dintre fata de
împărat, având acum o identitate prin numele Cătălina şi Cătălin, “viclean copil de casă”. Aşa cum
reiese din asemănarea celor două nume, acest tablou prezintă o altă ipostază a iubirii, diferită de cea
ideală, aşezată sub semnul compatibilităţii. În antiteză cu portretul Luceafărului, conturat prin
elemente ce sugerează infinitul, eternitatea, portretul lui Cătalin este realizat prin termeni populari ce
sugerează inferioritatea şi mediocritatea oamenilor: “îndrăzneţ cu ochii”; “cu obrăjei ca doi bujori”.
Chiar dacă acceptă iubirea pământeană, Cătălina aspiră încă la iubirea ideală pentru Luceafăr.
Semnificativă este metafora “dor de moarte” care ilustrează dualitatea fiinţei umane care trăieşte cu
nostalgia absolutului, deşi îşi conştientizează limitele pământene.
Zborul interstelar din cel de-al treilea tablou ilustrează, de asemenea, trăsătura specifică
romantismului de a contura aventuri în spaţii neobişnuite, ca şi măiestria poetului în a plasticiza
ideea de parcurgere fulgerătoare a spaţiului şi a timpului: “Vedea ca-n ziua cea dintâi/ Cum izvorau
lumine”. Metafora abstractizantă “El zboară gând purtat de dor” amplifică ideea de parcurgere
rapidă a distanţelor interstelare sub impulsul iubirii. Semnificaţiile acestui tablou se concentrează în
dialogul dintre Luceafăr şi Demiurg, acesta din urmă fiind singurul care îi cunoaşte adevărata esenţă
şi îl numeşte Hyperion, nume mitologic ce este atrbuit “celui care merge deasupra”, subliniinu-se
astfel condiţia superioară, de nemuritor a Luceafărului. Schimbul de replici reprezintă, în esenţă, o
meditaţie asupra condiţiei umane efemere: “Ei au doar stele cu noroc/ Si prigoniri de soarte/ Noi nu
avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte”. Demiurgul nu-i poate oferi în schimbul nemuririi
“o oră de iubire”, pentru că astfel ar tulbura armonia unei lumi pe care el însuşi a creat-o şi care s-ar
intoarce la haos.
Tabloul cuplului terestru în cadrul romantic al crângului de tei în floare este un element de
individualizare a imaginarului eminescian. Este surprinsă implinirea iubirii pământesti într-un cadru
conturat prin motive romantice: luna, noaptea, codrul. Luceafărul este invocat de fata de împărat, de
data aceasta pentru a-i fi stea norocoasă şi pentru a veghea asupra cuplului pământesc.
Conştientizând opoziţia dintre propria lume, superioară prin nemurire şi prin capacitatea de
sacrificiu, Hyperion se retrage, privind cu detaşare către lumea muritorilor pe care o aşază sub
semnul norocului şi al efemerităţii. Astfel, replica Luceafărului din final concentrează esenţa
ideatică a întregului poem văzut drept alegorie pe tema geniului şi a dualităţii condiţiei
umane:”Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/Nemuritor şi
rece.”
Apartenenţa textului la romantism este evidenţiată şi de nivelurile expresivităţii, de exemplu
prin împletirea registrelor stilistice şi prin amestecul genurilor şi al speciilor literare. Pentru a
accentua opoziţia dintre cele două lumi, autorul recurge la registre stilistice distincte, valorificând
atât registrul grav, solemn, în portretul Luceafărului şi în răspunsul Demiurgului, cât şi pe cel
familiar, popular în portretizarea lui Cătălin şi în prezentarea iubirii pământeşti. Particularitatea
esteticii romantice, aceea a amestecului de specii este identificată în poem, valorificându-se pastelul,
idila, elegia, poemul de meditaţie filosofică. Sensurile profunde ale poemului sunt susţinute prin
procedee artistice dintre care, epitetele metaforice se disting prin frecvenţă şi prin varietate. Un loc
aparte îl ocupă, de exemplu, epitetul “dulce” care exprimă, în esenţă, un dor intens în structuri
precum “geana dulce”, „dulce-al nopţii mele domn”, „o dulce ploaie”.
De asemenea, soarta Luceafărului poate fi asociată destinului poetului însusi, a cărui existenţă a
stat sub semnul sacrificiului şi al nefericirii. În acest sens, criticul literar Tudor Vianu identifica in
poemul eminescian un “lirism al vocilor”, considerând ca vocile lirice din poem nu sunt altceva decat
ipostaze distincte asumate de eul poetic. Cătălina reprezintă omul comun cu aspiraţii spre absolut,
Cătălin ipostaza telurică a principiului masculin, Luceafărul reprezintă omul de geniu, iar Demiurgul
ilustrează genialitatea absoluta, creatorul suprem.
În concluzie, poemul “Luceafărul” poate fi considerat cea mai înaltă expresie a geniului
eminescian, reflectând viziunea romantică a autorului despre condiţia omului superior şi despre
dualitatea fiinţei umane şi ilustrând, în chip desăvârşit, particularităţile de limbaj şi de expresivitate
specifice creaţiei marelui poet.