Conditia geniului in antiteza cu omul comun

Poemul Luceafarul este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Poemul se

desfasoara pe un vag fir epic într-o suita de metafore si simboluri prin care se sugereaza idei
filosofice. Este deci în egala masura un poem de dragoste si un poem filosofic.

O interpretare a poemului Luceafărul socoteşte această creaţie ca un poem al

“vocilor”poetului sau un poem al măştilor în sensul că poetul se proiectează în diferite ipostaze
lirice.Astfel Eminescu s-a imaginat pe sine în primul rînd în Luceafărul sau Hyperion, geniul
carecaută suprema clipă de fericire fără să fie înţeles şi rămînînd la locul său separat de
societateadin jur. Eminescu s-a imaginat însă şi în chipul lui Cătălin. Pămînteanul obişnuit care
trăieştedin prima clipă a dragostei

Procedeul principal folosit in poem este antiteza,antiteza fundamentala a textului fiind cea
dintre geniu - om comun. Geniul, reprezentat in text de Luceafar, este omul superior, insetat de
absolut, dotat cu o inteligenta deosebita, in stare sa descifreze sensurile ascunse ale
universului, capabil de creatie si de sacrificiu pentru implinirea in iubire, dar si nefericit si singur,
un vesnic neinteles. In antiteza cu acesta este omul obisnuit, prizonier al materialitatii sale,
marginit in dorinte si aspiratii, incapabil de marea iubire, inapt pentcu creatie.

Destinul acestora este prezentat antitetic in discursul Demiurgului adresat Luceafarului, in lectia
pe care io da acestuia pentru a-si intelege rostul: Caci toti se nasc spre a muri / Si mor spre a
se naste. / Ei doar au stele cu noroc / Si prigoniri de soarte. [] / Ei numai doar dureaza-n vant /
Deserte idealuri.", in timp ce omul de geniu cunoaste un alt destin, opera lui il sorteste
eternitatii: Noi nu avem nici timp, nici loc / Si nu cunoastem moarte".

Conditia omului de rand este ilustrata in poem de Catalin si Catalina, priviti cu dispret de fiinta
superioara, ca simple chipuri de lut sortite intoarcerii in pamantul din care au fost creati.
Aceasta antiteza este evidenta si din felul in care este definit spatiul fiecarei entitati prin
intermediul metaforelor: cercul-stramt – metafora a unui spatiu inchis in care se consuma ciclul
viata-moartere si sfera mea sau lumea mea – metafora a infinitului spatial si temporal,al
idealitatii.

Aflat la o distanta uriasa fata de lume, Luceafarul - geniul incearca sa se integreze, din sete de
cunoastere. Aceasta tentatie se dovedeste a fi imposibil de realizat, caci, in lumea comuna,
geniul este mereu egal cu el insusi: „Eu sunt Luceafarul de sus".
Fiinta solitara prin stralucirea mintii sale, geniul este un neinteles, oamenii obisnuiti fiind
incapabili sa ajunga la inaltimea gandirii sale. De aici se va naste nefericirea sa existentiala, dar
si orgoliul luciferic ducand la izolarea mandra din finalul poemului. El este etern, dar lipsit de
noroc.