Sunteți pe pagina 1din 2

Floare albastra

De Mihai
Eminescu
Tema si viziune
Romantismul

este un curent literar, aparut in Europa, la sfarsitul secolului al


XVII-lea. El se naste ca o reactie impotriva rigorilor clasice si a rationalismului
iluminist. Acest nou curent promoveaza manifestarea fanteziei, originalitatii si
sinceritatii sufletesti.

Mihai Eminescu apartine perioadei clasice a literaturii. Opera


eminesciana reprezinta un univers imaginar aparte, cuprinzator si original,
care imbina teme si motive romantice cu elemente autohtone.
Poezia Floare albastra a fost publicata in 1873 in Convorbiri
Literare. Temele abordate sunt iubirea si natura. Cele doua notiuni
reprezinta doua teme romantice predilecte, iar lirica eminesciana prezinta
praticularitatea de a le combina original: iubirea, reprezentand o cale de
cunoastere este asociata cu natura. Natura eminesciana are doua
coordonate: ipostaza terestra, a unui peisaj recreat de poet, ocrotitor,
familiar, mitic si ipostaza cosmica, evidentiata de luna, stele, cerul,
luceafarul, cat si prin prezentarea marilor proiectii ale genezei si
stingerii universale. Scenariul romantic se desfasoara in cadrul prielnic al
naturii si se axeaza pe o perpetua cautare a idealului feminin; femeia iubita este
unica, avand trasaturi fizice caracteristice, conturata ca o zana din basme.
Poezia Floare albastra poate fi plasata la granita dintre cele doua
etape ale liricii eminesciene. Aceasta prezinta o ipotetica iubire posibil
de implinit, soladata insa cu melancolia pierderii iremediabilei iubiri.

Titlul, format dintr-un subst. floaresi epitetul cromatic albastra,

este un
motiv literar de circulatie universala, intalnit la romanticul german Novalis; in
lirica acestuia floarea albastra semnifica implinirea iubirii inr-o lumea ideala
care precede moartea. La Eminescu floarea reprezinta gingasia, puritatea,
identificate idealului feminin, iar epitetul cromatic albastra sugereaza spatiul
infint, cerul si marea, proiectand sentimentele in eternitate.

Structural, poezia este alcatuita din paisprezece catrene si patru secvente


lirice: reprosul iubitei, cugetarea eului liric, chemarea la iubire initiata de prezenta
feminina si meditatia finala a eului.

Prima secventa lirica, alcatuita din trei strofe, debuteaza cu o


interogatie retorica aflata sub semnul reprosului, adresat de prezenta feminina
eului liric, care apartine sferelor inalte ale cunoasterii : Iar te-ai cufundat in
stele/ si in nori si-n ceruri nalte?. Incipitul schiteaza planul superior al geniului,

incluzand referiri la cultura omenirii, cunoastere, la geneza universului si la


creatie: campiile asire, ntunecata mare, piramidele-n vechite.

A doua secventa lirica, reda , printr-o singura strofa, reactia celui


invocat in prima; acesta exprima o atitudine detasata, derivata din intuitia
superioara a profundei incompatibilitati dintre cele doua planuri, fata obisnuita si
geniul neinteles. Apelativul diminutival mititica atribuit iubitei, denota
apropierea dintre cei doi indragostiti. Interjectia ah! urmata de constatarea ea
spuse adevarul accentueaza diferenta dintre etern si perisabil, dintre abstract si
concret, dintre planul superior al geniului si cel comun al iubitei.

A treia secventa lirica, alcatuita din opt strofe, enunta monologul


prezentei feminine, construit ca o chemare la iubire. Cadrul natural romantic este
ideal pentru cei doi, reprezentand o inaltare de factura spirituala, potentata de
elemente simbolice: codrul cu verdeata, chi de padure, balta cea senina,
foi de mure. Scena iubirii proiectata in viitor se desfasoara conform unui ritual
prestabilit. Izolarea indragostitilor potenteaza intimitatea de a traii doar unul
pentru altul clipe de fericire ancorate in eternitate. Autoportretizarea iubitei
surprinde emotia si tentatia celor care se iubesc : Si de-a soarelui caldura / Voi fi
rosie ca marul, / Mi-oi desface de-aur parul / Sa-ti astept cu dansul gura. Tentatia
ipoteticei apropieri culmineaza cu o sarutare ocrotita de cadrul natural edenic .

A patra secventa lirica, alcatuita din ultimele strofe, enunta un monolog


al geniului, ale carui cugetari exprima desertaciunea tentatiei fericirii prin iubire;
el constientizeaza ca ea este doar o himera, o plasmuire a imaginatiei sale,
dornica de cunoastere prin intermediul sentimentelor. Ultimul vers al poeziei
Totusi...este trist in lume!contine esenta meditatiei geniului asupra existentei
umane, dominata de tristete si neimplinire a fintei superioare, care isi cauta
perechea ideala, devine o iluzie.

La nivel morfologic, diferenta dintre cele doua planuri este redata prin
alternanta timpurilor verbale. Monologul iubitei se concentreaza pe verbe la
timpul prezent sau viitor, iar cugetarile geniului sunt structurate in jurul axei
temporale: trecut al iubirii iremediabil pierdut.

Din punct de vedere prozodic, poezia respecta conventiile


traditionale, avand masura de 7-8 silabe, rima imbratisata si ritmul trohaic.