Floare albastra

de Mihai Eminescu

      Romantismul este un curent literar artistic, aparut in Europa la sfarsitul secolulul XIX, care se
manifesta mai intai in Anglia apoi in Germania si Franta, cuprinzand intreaga Europa; el se
naste ca reactie impotriva rigorilor clasice si a rationalismului iluminist, promovand manifestarea
neingradita a fanteziei si a sinceritatii sufletesti.
      In literatura romana, romantismul se manifesta cu intarziere, incepand cu al treilea deceniu al
secolului XIX si cunaoste trei etape de manifestare: preromantismul (evidentiat in lirica
pasoptista), romantismul propriu-zis (creatie eminesciana), si postromantismul (o prelungire in
operele scriitorilor precum O. Goga, G. Cosbuc sau A. Macedonski).
      Principalele trasaturi promovate de romantici sunt: manifestarea plenara a sentimentelor si a
fanteziei creatoare prin intermediul artei, idenftificarea de noi surse de inspiratie (folclorul si
istoria), profunzimea meditatiei asupra unveirsului, evidentierea nemultumirii fata de prezent si
glorificarea trecutului, folosirea antitezei si apelarea la toate straturile limbii in conturarea stilului.
      Mihai Eminescu apartine perioadei clasice a literaturii, ca si Ion Creanga, Ioan Slavici, I. L.
Caragiale. Inca de la publicarea primelor poezii, criticul literar Titu Maiorescu il caracterizea ca
fiind "poet in toata puterea cuvnatului", intuind geniul sau si promovandu-l prin intermediul
revistei "Convorbiri literare".
      Opera eminesciana prezinta un univers aparte, original, care imbina teme si motive
romantice cu elemente autohtone, specifice neamului romanesc.
      Poezia "Floare albastra" dateaza din perioada studiilor de la Viena si Berlin si a fost publicata
in revista "Convorbiri literare" in 1873.
      Temele abordate sunt natura si iubirea, doua teme romantice predilecte, care in lirica
eminesciana se imbina in mod original: iubirea, reprezentand o cale de cunoastere, este
asociata cu natura, care se manifesta afectiv in concordanta cu trairile umane. Natura
eminesciana are doua coordonate: ipostaza terestra a unui peisaj recreat de poet, ocrotitor,
mitic si ipostaza cosmica, evidentiata atat prin elementele specifice (luna, stele, cer), cat si prin
prezentarea marilor proiectii ale genezei sau stingerii universale. In cadrul creatiei eminesciene,
tema iubirii si a naturii cunoaste doua etape. Prima dintre ele reprezinta visul pur de iubire a
carei implinire este posibila printr-un viitor idealizat, intr-un cadru natural mirific, trasaturi evident
in poezii precum "Dorinta", "Sara pe deal" etc. Etapa a doua reliefeaza iubirea iremediabil
pierduta, tristetea eului liric care este completata de o natura prezentata sumar, cu peisaje reci
si plopi stingherei ca-n poeziile "Pe langa plopii fara sot" sau "De ce nu-mi vii?".
      Poezia "Floare albastra" poate fi plasata la granita dintre cele doua etape ale liricii
eminesciene,    apartinand acestei teme: textura sa ideatica prezinta visul de iubire posibil de
implinit, soldat insa cu melancolia pierderii iremediabile a iubirii. Textul poetic se incadreaza
speciei literare idila, apartinand genului liric in care este prezentata in forma optimista viata si
dragostea intr-un cadru rustic; trairile interioare ale protagonistilor se afla in permanenta
concordanta cu natura prezentata in maniera expresiva, ceea ce confera poeziei si caracter de
pastel.
      Titlul, un motiv literara de circulatie universala intalnit la scriitorul german Novalis in lirica
caruia "floarea albastra" semnifica implinirea iubirii intr-o lume ideala care preceda moartea.
Acelasi motiv apare si in creatia poetului italian Leopardi, fiind indetificat cu frumusetea si
puritatea idealului de iubire. La Mihai Eminescu, "floarea" reprezinta viata, gingasia, identificate
cu idealul feminin, iar epitetul cromatic "albastra" sugereaza spatiul infinit, cerul si marea,
proiectand sentimentul in eternitate.
      Structural, poezia este alcatuita din paisprezece catrene grupate in patru secvente lirice;
reprosul formulat de ceva, cugetarea eului liric, chemarea la iubire intiiata de prezenta feminina
si meditatia finala a eului liric. Textul poetic contine doua planuri in conturarea carora este
utilizata lirica mastilor: indragostitul reprezinta omul de geniu provenind din sfere inalte, pe cand
iubita, prezenta feminina, intruchipeaza planul uman, lujmea comuna. Incompatibilitatea dintre
cele doua planuri este o sursa a neimplinirii sufletesti, exprimata printr-o meditatie profunda
asupra existentei.
      Prima secventa lirica alcauita din primele trei strofe debuteaza cu o interogatie retorica aflata
sub semnul reprosului, adresata de prezenta feminina eului liric care apartine sferelor inalte ale
cunoasterii: "Iar te-ai cufundat in stele/ Si in nori si ceruri nalte?". Incipitul schiteaza planul
superior al omului de geniu, foarte cuprinzator, incluzand prin cateva elemente simbolice referiri
la cultura omenirii, la cunoastere, la geneza universului si la creatie: "campiile asire",
"intunecata mare", "piramidele invechite". Abstractul gandirii geniuluin sugerat prin verbele "a
cufunda" si a "cata" ramane o taina pentru omul comun care sesizeaza diferenta dintre planurile
carora le apartin cei doi indragostiti si isi exprima dorinta ca el sa se sacrifice parasindu-si sfera
ca sa se integreze lumii terestre limitate: "nu cata in departare/ fericirea ta, iubite".
      A doua secventa lirica reda printr-o singura strofa reactia celui invocat, acesta exprimand o
atitudine detasata, derivata din intuitia superioara a profundei incompatibilitati dintre cele doua
planuri. Apelativul diminutival "mititica" cu care este denumita iubita denota apropierea
sufleteasca dintre cei doi iubiti si exteriorizata prin gesturi tandre "Dulce netezindu-mi parul".
      Urmatoarea secventa lirica alcatuita din opt strofe enunta monologul prezentei feminine,
construit ca o chemare la iubire sub forma visului plasat in cadrul mirific al naturii unice, purtand
amprenta eminescianismului. Cadrul natural romantic se insinuaza ca o tentatie pentru cel care
coboara din sferele cunoasterii, reprezentand o inaltare de factura spirituala potentata de
elemente simbolice "cadrul de verdeata", "prapastia mareata", "bolta cea senina".
      Scenariul iubirii proiectat in viitor se desfasoara conform unui ritual prestabilit. Izolarea
indragostitilor potenteaza intimitatea de a trai unul pentru celalalt clipe de fericire ancorate in
eternitate. Limbajul devine familiar, denotand apropierea sufleteasca dintre ceoi doi, exprimata
in maniera populara: "Si mi-i spune atunci povesti/ Si minciuni cu a ta gurita/ Eu pe-un fir de
romanita/ Voi cerca de ma iubesti". Autoportretizarea iubitei surprinde emotia specifica
momentelor intime: "Si de-a soarelui caldura/ Voi fi rosie ca marul/ Mi-oi desface de aur parul/
Sa-ti astup cu dansul gura". In decorul romantic al naturii luminat doar de luna, cei doi
indragostiti aspira la eternizarea acestui moment unic, iar gesturile tandre contin revelatia unei
iubiri pure "Ne-om da sarutari pe cale/ Dulci ca florile ascunse".
      Cea de a patra secventa lirica alcatuita din ultimele doua strofe enunta un monolog al omului
de geniu ale carui cugetari exprima desertaciunea tentatiei fericirii prin iubire; el constientizeaza
ca ea este doar o himera, o plasmuire a imaginatiei dornica de cunoastere prin intermediul
sentmentelor. Versul "Ca un stalp eu stam in luna" exprima izolarea geniului dar si capacitatea
lui superioara de a uni la nivel spiritual planul terestru cu cel cosmic reprezentat de astrul tutelar
al nopti(luna); eul se constituie astfel ca un axis mundi a carui ratiune proiecteaza lumea
terestra in eternitate.
      Daca in penultima strofa despartirea pare temporara, in ultima secventa lirica, spearata la
nivel formar printr-un sir de puncte de suspensie, sfarsitul visului de iubire devine o certitudine.
Verbele la perfect compus "te-ai dus", "a murit" sustin tonalitatea elegiaca, iar repetitia "floare
albastra" si versul final "Totusi este trist in lume" subliniaza contrastul dintre cele doua lumi.
      La nivel lexical, vorbirea populara si limbajul familiar accentueaza intimitatea, "nu cata", iar
din punct de vedere morfologic, verbele la prezent "urca", "sta", redau lumea ideilor sau
vesnicia naturii, pe cand cele la viitor accentueaza meditatia fetei. Muzicalitatea trista a
poemului este sustinuta de elementele de prozidie: rima incrucisata, ritm trohaic si masura de
sapte-opt versuri.
      In opinia mea, poezia este o dezvoltare a unui motiv romantic de circulatie europeana intr-o
viziune lirica proprie, originala, avandu-si punctul de plecare in mitul aspiratiei la fericire si iubire
pura intalnita la Novalis. De asemenea, se regaseste si in alte texte eminesciene cum ar fi
"Calin file din poveste" sau "sarmanul Dionis", acest simbol, dobandind aici valori polisemantice:
aspiratia spre fericire prin iubire, pozitia dintre lumea reala, terestra si cea a ideilor.
      In concluzie, poezia "Floare albastra" reprezinta o capodopera a creatiei eminesciene din
etapa de tinerete care anticipeaza marile teme si idei poetice dezvoltate in "Luceafarul".