Colegiul Național ,,Calistrat Hogaș”

Florea Gabriela
Clasa a X-a E

TEMA ȘI VIZIUNEA
LUCEAFĂRUL
DE MIHAI EMINESCU

Romantismul este curentul literar-artistic, apărut în Europa, la sfârșitul secolului al XVIII-

Iea, care se manifestă mai întâi în Anglia, apoi în Germania și Franța cuprinzând întreaga Europă; el
se naște ca o reacție împotriva rigorilor clasice și împotriva raționalismului iluminist. Acest nou
curent promovează manifestarea neîngrădită a fanteziei, a originalității și sincerității sufletești.
În literatura română, romantismul se manifestă cu întârziere, începând cu al treilea deceniu
al secolului al XIX-Iea și cunoaște trei etape de manifestare: preromantism, evident în lirica
pașoptistă, romantism propriu-zis, reprezentat de creația eminesciană, autorul fiind supranumit
ultimul mare romantic universal și postromantismul, o prelungire a sa în lirica unor poeți a căror
creație se află la confluența curentelor literare, precum Alexandru Macedonski, Octavian Goga,
George Coșbuc sau Stefan Octavian Iosif.
Mihai Eminescu aparține perioadei clasice a literaturii, ca și Ion Creangă, Ioan Savici și Ion
Luca Caragiale. Încă de la publicarea primelor poezii, criticul literar Titu Maiorescu îl
caracterizează ca fiind poet în toată puterea cuvântului, intuind geniul său și promovându-l în
cadrul cenaclului Junimea și prin intermediul revistei Convorbiri literare. Deși este concepută într-o
perioadă scurtă, între 1870 și 1883, opera literară eminesciană este vastă, abordând toate cele trei
genuri literare; genul literar predilect este însă liricul, valoarea poeziilor sale manifestându-și
perenitatea, fiind inegalabilă până în zilele noastre.
Opera eminesciană reprezintă un univers imaginar aparte, cuprinzător și original, care
îmbină teme și motive romantice cu elemente autohtone, aparținând specificului național. Singurul
său volum antum, intitulat Poesii, este publicat în 1883, sub îngrijirea maioresciană.
Mihai Eminescu, omul deplin al culturii române, după cum afirmă Constantin Noica, este
considerat ultimul mare romantic european și totodata reprezentant emblematic al epocii marilor
clasici, alături de Ion Creangă, Ioan Slavici și I. L. Caragiale. În plus, este poetul care realizează
prima revoluție la nivelul limbajului fiind urmat de T. Arghezi și N. Stănescu.
Colegiul Național ,,Calistrat Hogaș”
Florea Gabriela
Clasa a X-a E

Miturile Eminesciene identificate de către Eugen Simion sunt: Mitul nașterii și al morții
universului (cosmogonie, respectiv escatlogie), mitul înțeleptului, al magului, al dascălului, al
întoarcerii la elementele originale, mitul poetic, mitul oniric, mitul creatorului.
Principalele teme de factură romantică sunt: arta poetică, natura, iubirea, efemeritatea ființei
umane, timpul, cosmicul, istorie.Textul dezvoltă sensuri subtine de ordin filozofic și care
conturează concepția lui Eminescu despre destinul omului, despre situarea lui în univers, despre
iubire și despre geniu.
Poemul Luceafărul este o capodoperă a creației literare românești și o sinteză a gândirii
eminesciene. El este publicat inițial în almanahul Societății Academice România Jună din Viena, în
aprilie 1883, în august 1883 apare în revista Convorbiri literare, iar ulterion este inclus în singurul
volum antum eminescian.
Filonul nașterii poemului este de populară; pornind de la textura ideatică a înțelepciunii
spirituale românești, Eminescu valorifică un basm popular cules din Oltenia de germanul Kunisch și
publicat la Berlin, în 1861. Acesta se intitulează Fata în grădina de aur și prezintă iubirea dintre o
fiică de împărat și un zmeu, personaje simbolice aparținând unor lumi diferite. Ea îi cere acestuia să
devină muritor, dar, în timp ce zmeul merge la Creator pentru a-i cere să-l dezlege de nemurire, fata
fuge în lume cu un fiu de împărat, pe nume Florin, zmeul se răzbună prăvălind o stâncă peste cea
care i-a trădat sentimentele.
Eminescu versifică acest basm, schimbă finalul și accentuează problematica geniului,
prezentată în manieră originală, specifică gândirii și imaginației sale. În crearea corespondentului
liric al zmeului din basmul lui Kunisch, omul de geniu eminescian are drept sursă de insiratie unul
dintre cele patru mituri fundamentale ale spiritualității românești, mitul Zburătorului, personaj
fabulos, care inoculează în sufletul tinerelor fete primii fiori ai iubirii.
Luceafărul este considerat un poem al contrariilor, o sinteză a celor trei moduri
fundamentale de organizare și structurare a materiei literare: epic (formulă inițială speficifică
basmului, firul narativ, formula mediană), dramatice (dialog ca modalitate definitorie de exprimare)
și liric (lirismul de măști: Cătălina, muritoarea care credecă își va depăși condiția; Cătălin,
pământeanul care crede în împlinirea prin iubirea fizică; Hyperion, omul de geniu; Demiurgul,
divinitatea).
Poemul aparține romantismului și prin amestecul speciilor literare: poem, basm , pastel,
idilă, egloglă, elegie, meditație filozofică.
Colegiul Național ,,Calistrat Hogaș”
Florea Gabriela
Clasa a X-a E

Titlul este un element de paratextualitate ce oferă cititorului o cheie de lectură și un orizont

de așteptare. Luceafarul este un titlu analitic, format dintr-un substantiv propriu articulat cu
articolul hotărât –l. Titlul sugerează destinul geniului, a locului său în lume. Laitmotivul
luceafărului avertizează asupra naturii duale a geniului, cea divină și cea umană, poetul realizănd o
fuziune a două mituri: cel popular românesc și mitul lui Hyperion cu surse din mitologia greacă.
Tema poemului este romantică și tratează condiția omului de geniu în raport cu lumea,
iubirea și cunoașterea. Este dezvoltată cu ajutorul unor motive literare romantice: visul, noaptea,
somnul, stelele, luna, codrul, teiul, lumina, timpul etc. O altă temă poate fi drama incompatibilității
dintre 2 ființe aparținănd unor lumi diferite.
Prima parte îmbină armonios planul terestru cu cel cosmic, prin prezentarea embrilor
ipoteticului cuplu. Incipitul enunță o formulă specifică basmului: A fost odată ca-n povești/ A fost
ca niciodată, având rolul de a introduce cititorul în universul imaginației eminesciene, proiectând
totodată alegoria într-un timp neprecizat, unic.
Partea a doua ancorează acțiunea, în totalitate, în sfera terestră, prezentând progresiv idila
dintre doi oameni obișnuiți, ca exponenți tipici ai lumii căreia îi aparțin. Astfel, fata de împărat își
pierde caracterul de unicitate și devine Cătălina, individualizare prin nume propriu menită să o
coboare pentru totdeauna în inferioritate.) Ea este, de această dată, fermecată de vorbele meșteșugite
și gesturile tandre ale unui paj, viclean copil de casă, băiat din flori și de pripas/ Dar îndrăzneț cu
ochii, pe nume Cătălin. Portretul acestuia se află în antiteză cu al Luceafărului și scoate la iveală
natura inferioară a ființei umane raportată la elementul cosmic.
Partea a treia debutează cu o descriere unică în literatura universală, anume prezentarea
spațiului infinit al macrocosmosului, unde se poate pătrunde cu forța gândului. în timp ce, în plan
terestru, se desfășoară idila dintre Cătălin și Câtâlina, Luceafărul pornește către Demiurg, către
originile lumii, pentru a-și Împlini făgăduința de a deveni muritor.
Ultima parte a poemului revine simetric la prezentarea planului terestru și cosmic. Idila
pământenilor este plină de farmec, ei trăind din plin clipa fericirii și liniștii sufletești, umbrită doar
de caracterul perisabil al acesteia. Gesturile tandre, completate de vorbele dulci, proiectate într-un
decor mirific, par a eterniza momentul de iubire, iar florile de tei care îi acoperă sugerează o
comuniune a lor de dincolo de moarte. Fata, îmbătată de amor, adresează o ultimă chemare
Luceafărului, izvorâtă din dorința de ocrotire.
Colegiul Național ,,Calistrat Hogaș”
Florea Gabriela
Clasa a X-a E

Limbajul artistic al poemului se remarcă prin claritate și perfecțiune în îmbinarea cuvintelor

în vederea obținerii unor reprezentări inedite în imaginația cititorului. Stilistic, Eminescu preferă,
după o trudă istovitoare cu multiplele capcane semantice ale cuvintelor, exprimarea simplă, de
factură populară, ca de exemplu în cazul alegerii epitetului definitoriu în conturarea portretului fetei
de împărat, numită o prea frumoasă fată. Cuvintele și expresile populare conferă un farmec aparte
creației, fiind însă completat de exprimarea savantă, aforistică, utlilizând și chiasmul, o figură de stil
complexă: Căci toți se nasc spre a muri/ Și mor spre a se naște.
Prozodia poemului îi susține muzicalitatea, alături de multiplele aliterații; catrenele au
măsură de șapte-opt silabe, ritmul este iambic și se observă alternanța dintre rima feminină și cea
masculină.
În concluzie, poemul Luceafărul este un poem al contrariilor sintetizând elemente epice,
lirice și dramatice, în care se regăsesc aproape toate motivele, toate ideile fundamentale, toate
categoriile lirice și toate mijloacele lui Eminescu, poemul fiind într-un fel și testamentul lui poetic.