Luceafărul

de Mihai Eminescu

Romantismul este un curent literar-artistic apărut în Europa la sfârșitul secolului al 18-lea,

ca reacție împotriva rigorilor clasice și împotriva raționalismului iluminist. Acest nou curent
promovează manifestarea neîngradită a fanteziei, originalitate și sinceritate sufletească.

În literatura română, romantismul se manifestă abia spre jumătatea secolului al IX-lea, mai
întâi în literatura pașoptistă, apoi în creația eminesciană și, ca prelungire a acesteia, in lirica unor
poeți aflați la confluența mai multor curente literare, precum Octavian Goga și George Cosbuc.
Principalele trăsături ale romantismului sunt: identificarea a noi surse de inspirație, cum ar fi
istoria, folclorul și natura- aceasta din urmă nemaifiind un simplu cadru și rezonând la trăirile
umane, meditația profundă asupra universului, folosirea antitezei, caracterul excepțional al
personajului care evoluează în imprejurări excepționale, evadarea din prezentul banal în trecut, în
vis, în exotism sau în fantastic, amestecul genurilor și speciilor, libertatea limbajului, , cu alte
cuvinte eliberarea de sub canoanele rigide ale clasicismului.

Poemul “Luceafărul” de Mihai Eminescu este o sinteza a gandirii eminesciene si în același

timp ilustrează cel mai bine romantismul marelui poet. El este publicat inițial în almanahul
Societății Academice “România Jună” din Viena în 1883, apoi apare în revista Convorbiri Literare și
ulterior este inclus în singurul volum antum eminescian.

Sursa primară de inspirație este un basm popular, “Fata în gradina de aur”, cules din
Oltenia și publicat la Berlin de germanul Kunisch. În basm, un zmeu se indragostește de o fată de
împarat iar aceasta ii cere să devina muritor ca și ea. In timp ce zmeul merge la Creator ca sa-i
ceara dezlegarea de nemurire, fata fuge cu un fiu de împărat, Florin, iar zmeul se razbună pe cei
doi, prăvălind o stancă peste fată, in timp ce pe Florin il lasă să moară de tristețe. . Un alt izvor, în
afară de cel folcloric, este vasta si profunda cultură eminesciană. După însemnările poetului, acesta
transformă basmul într-un poem alegoric pe tema geniului: „dacă geniul nu cunoaste nici moarte și
numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pamant nici nu e capabil de a ferici pe
cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte dar n-are nici noroc”. Problema geniului este
privită din perspectiva filozofului Schoppenhauer, potrivit careia cunoașterea lumii este accesibilă
numai omului de excepție, capabil să depasească sfera subiectivității, să se depășească pe sine,
înălțându-se în sfera obiectivului. În plus, preluând date din mitologia greacă, indiană și creștină,
Eminescu le conferă sensuri filozofice adânci și noi.
 Versurile poemului, distribuite în 98 de catrene, sunt organizate în patru tablouri, într-o
structură compozițională armonioasă în care interferează cele două planuri , universal-cosmic și
uman-terestru.
Titlul reunește cele doua mari teme deoarece Luceafărul devine simbol al unicității și superiorității
geniului, dar pe de altă parte este și un ideal al iubirii imposibile, semnificând aspirația neîmplinită
a fetei de împarat de a-și depăși condiția prin iubire.
Forma poemului e narativ-dramatică, datorită prezenței unui narator, a povestirii făcute la
persoana a III-a, a existenței personajelor, construcției gradate a subiectului și prezenței dialogului
(cu formele specifice de adresare). Și totuși, „Luceafărul” este un poem liric, schema epică fiind
doar cadrul, iar personajele și întâmplările –metafore cu valoare simbolică, filosofică. Această
interferență de genuri conferă poemului o mare profunzime și posibilitati multiple de interpretare
(poveste fantastică de iubire, alegorie pe tema geniului, poezie de viziune simbolică).

Incipitul “ A fost odata ca-n povești,/ A fost ca niciodată”, prin formula specifică basmulu,i
anunta prezența fantasticului, Personajul feminin, caracterizat de unicitate, amintește de
asemenea de basm. Povestea de iubire dintre fata de împărat și Luceafăr se incheagă prin
contemplație, iar comunicarea se realizează în visul fetei și prin oglindă. Iubirea fetei derivă din
obișnuință ( “ Îl vede azi, îl vede maine, astfel dorința-i gata”) pe cand Luceafărul este mânat de
nevoia de cunoaștere ( “El iar, privind de săptămani,/ Îi cade dragă fata”). Chemările repetate ale
fetei șiîintrupările Luceafărului sunt menite să accentueze opoziția naturilor celor doi, care fac
parte din lumi diferite.

Tabloul intâi din structura poeziei este o poveste fantastică de iubire între Luceafăr (geniu,
ființa superioară) și fata de împărat (aflată la vârsta când poate fi tulburată de Zburător; dar și
simbol al omului comun). Dragostea lor poate fi vazută ca o atracție a contrariilor, căci Cătălina
aspiră spre absolut, în timp ce Luceafărul dorește să cunoască fericirea terestră. Cadrul desfășurării
acestei idile este atât cosmic cât și teluric, iar atmosfera este gravă, solemnă.

Al doilea tablou descrie un început de idilă între semeni, iar cadrul este doar terestru. Ezitând între
ideal și real, fata îl acceptă pe Cătălin, perechea sa firească, prin urmare ea va fi numită în acest
tablou Cătălina. Într-un astfel de cadru, atmosfera este intimă, cu gesturi familiale, pline de grație.
Comunicarea este acum directă, nu se mai face prin intermediul visului, ca în tabloul anterior.
În cea de-a treia parte a poemului este prezentat zborul Luceafărului și dialogul lui cu Demiurgul.
Hyperion apare deci, ca forma individualizată a absolutului, în timp ce creatorul său este absolutul
în sine, materia universului organizată la nivel superior. Cadrul este exclusiv cosmic, desfasurându-
se intr-o atmosferă glacială, iar limbajul este gnomic, sentențios.
 Ultimul tablou unește planurile terestru și cosmic, descriind fericirea omului prin iubire și
revelația Luceafărului asupra diferențelor dintre cele doua lumi. Atmosfera este, pe de-o parte,
feerică, intimă, senzuală, iar pe de altă parte rece, distantă, rațională, subliniind opoziția celor două
planuri, „cercul strâmt” al oamenilor și ”lumea” Luceafărului Dialogul nu mai este posibil, replicile
constituindu-se la niveluri de înțelegere diferite. Invocația Luceafărului are la bază dorința
superstițioasă a fetei de a-și prelungi fericirea prin protecția unei „stele cu noroc”.
„Luceafărul” este o capodoperă nu numai prin profunzimea ideilor, ci și prin perfecțiunea formei.
Dintre particularitățile de stil ale poeziei, se remarcă limpezimea clasică, obținută prin înlăturarea
podoabelor stilistice.
Ideile filozofice care străbat poemul sunt exprimate prin maxime, sentințe, precepte morale (în
rostirea Demiurgului), ceea ce conferă versurilor valoare gnomică.
Versurile se caracterizează printr-o muzicalitate generată de efectele eufonice ale cuvintelor și de
schema prozodică invariabilă, de inspirație folclorică.

Unind elemente care aparțin tuturor genurilor literare și înglobând teme și motive din
întreaga creație eminesciană, poemul relevă esența imaginarului poetic eminescian, fiind o
profundă meditație filosofică despre condiția geniului, dar si un poem de dragoste în egală măsură.