Sunteți pe pagina 1din 53

Eseuri română

Genul liric:
1. Poezia romantica: „Luceafarul” de Mihai Eminescu
2. Poezia simbolistă: „ Lacustră” de George Bacovia
3. Poezia modernistă, arta poetică, poezie interbelică: „Flori de micigai” de
Tudor Arghezi
4. Poezia modernistă, arta poetică modernă și poezia interbelică: „Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga
5. Poezia modernistă, interbelică: „Riga Crypto și lapona Enigel” de Ion
Barbu
6. Poezia tradiționalistă: „În gradina Ghetsemani"
7. Poezia neomodernistă: „Leoaică tânăra, iubirea" de Nechita Stănescu
Genul epic:
1. Basmul cult „Poveste lui Harap-Alb” de Ion Creangă
2. Povestirea „ Fântână dintre plopi(Hanul Ancutei)” de Mihail Sadoveanu
3. Nuvela realist-psihologică: „Moara cu noroc" de Ioan Slavici
4. Roman realist, obiectiv, interbelic „Ion" de Liviu Rebreanu
5. Roman realist bazacian „ Enigma Otiliei” de George Călinescu
6. Roman modern de analiză psihologică, interbelic: „Ultima noapte de
dragoste, întâia noaptea de război” de Camil Petrescu
7. Roman realist, postbelic: „Moromeții” de Marin Preda
Genul dramatic:
1. Comedia : „O scrisoare pierdută”de Ion Luca Caragiale
2. Drama postbelică „Iona" de Marin Sorescu
Genul liric:
Poezia romantică
„Luceafărul"

-de Mihai Eminescu

Mihai Eminescu este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române alături de
dramaturgul Ion Luca Caragiale, naratorul Ion Creangă și nuvelistul Ioan Slavici. A fost un
mare poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară
postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.
Poemul „Luceafărul” a apărut în 1883, în Almanahul Societății Academice Social-
Literare „România Jună" din Viena, fiind apoi reprodus în revista „Convorbiri literare".
Mihai Eminescu s-a inspirat din basmul românesc „ Fata în gradina de aur" cules de
austriacul Richard Kunisch. Basmul cuprinde povestea unei fete de împărat izolată de tatăl ei
într-un castel, de care se îndrăgostește un Zmeu. Fata îl respinge pe Zmeu preferînd
dragostea unui muritor, iar acesta se înfurie și prăvălește o stâncă peste ea.
Opera literară „Luceafarul” se înscrie romantismului prin prezența unor mituri
specifice poeziei eminesciene ( mitul zburătorului reprezentat de atracția dintre Luceafăr și
fata de împărat, mitul creatorului ce-l prezintă pe Demiurg în ipostaza creatorului, mitul
oniric: povestea de dragoste se petrece în vis), alternarea planului terestru cu cel cosmic, prin
tema iubirii văzută din două ipostaze( iubirea ideală ce nu se poate realiza dintre Luceafăr și
fata de împărat deoarece aparțin unor lumi diferite și iubirea pământeană dintre Cătălin și
Cătălina ce se poate realiza deoarece aparțin aceleiași lumi) și prin amestecul de specii
literare: meditația filozofică( discursul Demiurgului către Hyperion), pastelul ( planul terestru
și planul cosmic),idila (povestea de dragoste dintre Cătălin și Cătălina) și elegia( tristețea
geniului care nu se poate realiza nici în planul cunoașterii , nici în planul iubirii).
Este un poem romantic, o alegorie pe tema geniului , dar și o meditație asupra
condiției umane duale.
Tema poeziei este problematica geniului în raport cu lumea, cunoașterea și iubirea.
Aceasta este pusă în evidență prin intermediul structurii „Îl vede azi, îl vede mâini/
Astfel dornița-i gata./ El iar privind de saptămâni/ Ii cade dragă fata" unde este prezentată
opoziția dintre cele două perspective ala iubirii și anume din perspectiva omului comun unde
legătura sentimentală se realizează repede și din perspectiva omului de geniu unde legătura
sentimentală se realizează în timp , odată cu cunoașterea personalității fetei.
Totodată, tema este pusă în evidență și prin intermediul structurii „ Ci eu în lumea
mea mă simt/ Nemuritor și rece" ce ilustrează tristețea și dezamăgirea omului de geniu
generată de faptul că nu se poate realiza nici în planul cunoașterii , nici în planul iubirii.
Titlul este simbolic. Cu sens denotativ, reprezintă numele popular dat mai multor
aștrii printre care se pot menționa planeta Venus și unele stele strălucitoare. Cu sens
conotativ, titlul simbolizează unicitatea și superioritatea, întruchipând geniul.
Viziunea despre lume este tipic romantică și e pusă în evidență prin temă, structură,
motive literare (oglinda , visul, fereastra, noaptea, luna, stelele) , relația geniu-societate ,
alternanta planului terestru cu cel cosmic, amestecul speciilor și metamorfozele
Luceafărului .
Compoziția romantică se realizează prin opoziția planurilor terestru și cosmic și a
două ipostaze ale cunoașterii ( geniul și omul comun), poemul structurându-se pe patru
tablouri.
Primul tablou începe cu o formulă specifică basmului: „A fost odată ca–n povești /A
fost ca niciodată” înfățișând-o pe fata de împărat ca pe o unicitate terestră („o prea
frumoasă fată"). Comparațiile „ Cum e Fecioara între sfinți/ Și luna între stele" propun o
posibilă dualitate: puritate și predispoziție spre înălțimile astrale.
Prin intermediul strofei „Îl vede azi, îl vede mâini/ Astfel dornița-i gata./ El iar privind
de saptămâni/ Ii cade dragă fata" este evidențiat modul în care se realizează legătura
sentimentală dintre exponenții celor două lumii. Deoarece cei doi fac parte din lumi diferite
povestea de dragoste dintre ei se înfiripă printr-o comunicare indirectă realizată prin vis.
Fata îi cere astrului să coboare-n lumea ei prin intermediul structurii:„Cobori în jos,
luceafăr blând, /Alunecând pe-o rază, /Pătrunde-n casă și în gând/Și viața-mi luminează!”.
Pentru a răspunde chemării fetei, Luceafărul se întruchipează „într-un tânăr voievod" având
părinți cerul și marea și-i cere fetei să-și lase lumea și să-i fie mireasă promițându-i că o va
face stăpână oceanului. Incapabilă să-și depășească condiția, fata îl refuză („ochiul tău mă-
nghiața") resimțind acut diferențele dintre ei.
Dragostea fetei nu se stinge odată cu acest episod deoarece ea îl cheamă din nou pe
Luceafăr, iar acesta se întruchipează, ascultând-o, „într-un mândru chip" având părinți
soarele și noaptea. Dacă la prima întruchipare Luceafărul îi pare fetei „un înger”,de data
aceasta apare într-o ipostază demonică oferindu-i fetei împărăția cerului. Fata îl refuză din
nou („privirea ta mă arde") și-i cere Luceafărului să devină muritor. Luceafărul acceptă
sacrificiul.
Tabloul al doilea prezintă idila dintre fata de împărat, numită acum Cătălina, și
pajul Cătălin, înfățișează repeziciunea cu care se stabilește legătura sentimentală dintre
exponenții lumii terestre. Este o altă ipostază a iubirii, opusă celei ideale.
Asemănarea numelor sugerează apartenența la aceași categorie: a omului comun.
Cătălina recunoaște asemănarea dincolo de statutul social: „Încă de mic/Te cunoșteam pe
tine,/Și guraliv și de nimic,/ Te-ai potrivi cu mine...”.
Chiar dacă acceptă iubirea pământeană, Cătălina aspiră încă la iubirea ideală pentru
Luceafăr: „O, de luceafărul din cer/ M-a prins un dor de moarte". Acest „dor de moarte"
ilustrează dualitatea ființei pământene ,aspirația specific umană spre absolut, dar și atracția
către ființa inaccesibilă.
Tabloul al treilea prezintă călătoria Luceafărului prin spațiul cosmic și dialogul
acestuia cu Demiurgul pe care-l roagă să-l dezlege de nemurire.
Pe parcursul călătoriei sale, Luceafărul trăiește în sens invers istoria creației
Universului: „Vedea ca-n ziua cea de-ntâi,/ Cum izvorau lumine". Acesta devine Hyperion din
grecescul hyper-eon ce semnifică cel ce merge pe deasupra.
Ajuns la Demiurg, îi cere să-l dezlege de nemurire și este refuzat deoarece face parte
din ordinea primordială a Cosmosului, iar desprinderea sa ar duce din nou la haos. Pentru a
fi mai convingător, Demiurgul îi prezintă antitetic condiția umană și pe cea divină . Astfel,
muritorii nu- și pot determina propriul destin,se bazează numai pe noroc și sunt supuși
dorinței oarbe de a trăi. Omul de geniu, în schimb, este capabil de a împlini idealuri înalte, se
află dincolo de timp și de spațiu, dincolo de ordinea firească a lumii: „Ei doar au stele cu
noroc/ Și prigoniri de soartă,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Și nu cunoaștem moarte.”
Demiurgul îi propune ca alternative destinul înțeleptului, poetul , geniul militar, iar , în finalul
discursului său, îi cere Luceafărului să se întoarcă spre pământ să vadă pentru ce vrea să
renunțe la nemurire.
În tabloul al patrulea se revine la planul terestru. Este ilustrat un peisaj umanizat,
tipic eminescian, în care scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei
înflorite, în singurătate și în liniște, în pacea codrului, sub lumina blândă a lunii. Urmărind
idila celor doi, Luceafărul trăiește o dramă și nu mai poate să răspundă noii chemări a
Cătălinei, care îi cere de data asta să-i lumineze norocul, realizând totuși condiția ei de
muritoare.
Omul comun este incapabil să-și depășească limitele, iar geniul manifestă un profund
dispreț față de această incapacitate: „ Ce ți pasă ție, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?”.
Hotărârea sa rămâne definitivă optând pentru nemurire și implicit pentru singurătate: „Ci eu
în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece". Raspunsul lui final nu evidențiază neapărat
disprețul față de o lume incapabilă să-și depășească limitele, ci mai degrabă regretul și
tristețea generate de faptul că el nu poate trăi după legile omenești.
Farmecul limbajului poetic eminescian este pus în concordanță cu mișcarea ideilor și
intensitatea sentimentelor. Eminescu i-a dat poemului o limpezime desăvârșită folosind
epitete(„o prea frumoasă fată”), comparații („cum e Fecioara între sfinți”) ,metafore („chip
de lut”). Aceste procedee pun în evidență originalitatea creației eminesciene și măiestria
desăvârșită cu care poetul pune în evidență unele teme și motive tipic romantice ( oglinda,
visul, fereastra, noaptea , luna, stelele).
Conținutul bogat în idei și originalitatea formei au dus la numeroase interpretări ale
poemului. Astfel, Nicolae Manolescu descoperă în poem mai multe voci lirice cu care poetul
se identifică în totalitate, el putând fi deopotrivă Hyperion, Cătălina, Demiurgul sau Cătălin.
Prezența acestor voci lirice explică și lirismul obiectiv al textului, prin intermediul cărora
întâmplările și personajele devin simboluri lirice , metafore care sintetizează ideile filozofice
ale poetului și exprimă o anumită viziune poetică.
În concluzie, „Luceafarul” este un poem romantic prin prezența unor mituri specifice
poeziei eminesciene ( mitul zburătorului reprezentat de atracția dintre Luceafăr și fata de
împărat, mitul creatorului ce-l prezintă pe Demiurg în ipostaza creatorului, mitul oniric:
povestea de dragoste se petrece în vis), alternarea planului terestru cu cel cosmic, prin tema
iubirii văzută din două ipostaze( iubirea ideală ce nu se poate realiza dintre Luceafăr și fata
de împărat deoarece aparțin unor lumi diferite și iubirea pămînteană dintre Cătălin și
Cătălina ce se poate realiza deoarece aparțin aceleiași lumi) și prin amestecul de specii
literare: meditația filozofică( discursul Demiurgului către Hyperion), pastelul ( planul terestru
și planul cosmic),idila (povestea de dragoste dintre Cătălin și Cătălina) și elegia( tristețea
geniului care nu se poate realiza nici în planul cunoașterii , nici în planul iubirii).
Poezia simbolistă
„Lacustră”
-de George Bacovia

George Bacovia este cel mai important poet simbolist român și unul dintre cei mai importanți
poeți din poezia română modernă. In opera sa se găsesc toate instrumentele tehnicii simboliste.

Publicată în volumul „Plumb” , apărut în 1916, poezia „Lacustră” aparține esteticii simboliste
și este semnificativă pentru poezia bacoviană.
Poezia „Lacustră” aparține esteticii simboliste prin folosirea simbolurilor (ploaia, lacustra),
prin prezența unor motive specifice ( noaptea, plânsul, golul, nevroza), prin tehnica refrenului (prima
și ultima strofă sunt aproximativ identice, ele deosebindu-se doar prin al doilea vers) și prin
dramatismul trăirii eului liric sugerat prin corespondența ce se stabilește între materie și spirit.

Tema poeziei este descompunerea spirituală sub efectul ploii ,înstrăinarea ființei sub
presiunea materiei copleșitoare și descompunerea lentă a sinelui și a materiei.

《Sau:Tema poeziei este reprezentată de descompunerea materiei și a sinelui (eului poetic)


sub efectul ploii.》

Aceasta este pusă în evidență prin intermediul structurii „Tresar prin somn și mi se pare/ Că
n-am tras podul de la mal" ce ilustrează teama eului liric de a sa exterioriza, de a se deschide în față
lumii în care trăiește, podul reprezentând legătura dintre el și lumea exterioară.

Totodată, tema este pusă în evidență și prin intermediul structurii „Și simt cum de atâta
ploaie/ Pilonii grei se prăbușesc” ce sugerează descompunerea sinelui sub efectul ploii, pilonii grei
semnificând temeliile lumii interioare ale eului liric, iar prăbușirea lor sugerează destrămarea
universului interior în care acesta se izolează.
Sunt prezente motivele lirice cu valoare de simbol și anume: ploaia , reprezentând
dezagregarea eului și a materiei, tristețea și monotonia, și lacustra simbolizând limitarea universului
uman, izolarea.
Titlul este simbolic. Cu sens denotativ, lacustra reprezintă o locuință primitivă, temporară și
nesigură, construită pe apă și susținută de patru piloni. Podul care păstra legătura cu lumea terestră
este noaptea tras de la mal pentru a-i proteja pe locuitorii casei de pericolul lumii exterioară. Cu sens
conotativ ,titlul sugerează că eul liric este supus în permanență pericolului agresiunii din partea lumii
exterioare, de care se izolează, devenind astfel un însingurat, un prizonier al propriei lumi.
La nivel formal, poezia este formată din patru catrene dispuse în mod simetric. Se disting
două planuri și anume un plan exterior al naturii ,cu ploaia, cu materia ce „plange” și un plan interior
ce reflectă starea sufletească a eului liric. Între cele două planuri există o corespondență trecând de
la expresie la impresie.
Strofa întâi exprimă în mod simbolic dezagregarea materiei sub acțiunea ploii. Aceasta
durează de mult timp și ia dimensiuni catastrofale transformându-se într-un plâns al materiei („De-
atâtea nopți aud plouând./ Aud materia plângând”). Condiția eului poetic este de singurătate, de
izolare , fiind exprimată în mod direct : „sunt singur". El găsește asemănări între condiția lui și cea a
locuitorilor lacustrei.
În strofa a doua este continuată ideea elementului acvatic prin intermediul unor simboluri
precum: „scânduri ude" , „val" , „pod" , „piston". Starea de nevroză, de iritare provocată în prima
strofă de plânsul și dezagregarea materiei se corelează cu sentimentul de spaimă generat de pericolul
iminent: „În spate mă izbește un val" ,dar și de nesiguranță : „Și parcă dorm pe scânduri ude".
Apare motivul somnului, dar al unui somn de coșmar datorat nesiguranței și care poartă
sugestia morții. Eul liric tresare îngrozit la gândul ca a uitat sa tragă podul de la mal, adică să ia
măsuri pentru a se izola în sine căci podul reprezintă legătura sa cu lumea exterioară, o lume în care îi
este frică să se exterorizeze deoarece este înspăimântat de ea. Senzația este asemănătoare
locuitorilor lacustrei îngroziți la gândul că au uitat să tragă podul de la mal și ar putea fi atacați de
animale sălbatice.
Strofa a treia amplifică starea de neliniște, de singurătate a eului poetic prin întoarcerea de
la stare prezentă la începuturile lumii („golul istoric"). Singurătate este plasată în eternitate prin
intermediul versului : „Pe-aceleași vremuri mă găsesc”. Teama de neant produce exasperare, dar și
resemnare în izolare.
Dezagregarea se extinde la nivelul întregului univers, „pilonii grei" ai lumii interioare
prăbușindu-se sub acțiunea distrugătoare a apei, ceea ce simbolizează aproprierea sfârșitului, cu
sugestia motivului biblic al potopului.
Strofa a patra o reia simetric pe prima, ele deosebindu-se doar prin versul al doilea. În prima
strofă versul „Aud materia plângând” se referă la materie, iar versul din ultima strofă „Tot tresărind,
tot așteptând” reflectă ecoul manifestărilor naturii și implicațiile acestora asupra sufletului uman.
Astfel, eul poetic , conștient de faptul că universul său interior în care se izolează a început să se
destrame, așteaptă cu teamă interacțiunea cu lumea de care se izolează.
Viziunea despre lume este sumbră, poezia bacoviană este a unui solitar, a unui prizonier, a
unei conștiințe înspăimântate de lumea în care trăiește.
Muzicalitatea poeziei este redată prin măsura versurilor de 8 silabe, ritmul iambic, tehnica
refrenului ( prima și ultima strofă sunt aproximativ identice, ele deosebindu-se doar prin al doilea
vers și repetiția unor vocale).
Este prezent un lirism de tip subiectiv redat prin mărcile subiectivității: verbe la persoana
întâi („aud", „sînt", „dorm", „tresar", „n-am tras", „găsesc", „simt") și pronume personale la persoana
întâi („mă”, „mi").
În concluzie ,poezia „Lacustră” aparține esteticii simboliste prin folosirea simbolurilor
(ploaia, lacustra), prin prezența unor motive specifice ( noaptea, plânsul, golul, nevroză), prin tehnica
refrenului (prima și ultima strofă sunt aproximativ identice, ele deosebindu-se doar prin al doilea
vers) și prin dramatismul trăirii eului liric sugerat prin corespondența ce se stabilește între materie și
spirit.
Poezia modernistă, arta poetică și poezia interbelică
„Flori de micigai"
-de Tudor Arghezi

Tudor Arghezi este unul dintre reprezentanții modernismului românesc, poet care crează un
univers artistic ce impresionează prin inovație și varietate. Marele său merit este acela de a
revoluționa limbajul poetic , astfel încât, după cum însuși afirmă, „O idee să nască alte sute".
Poezia „Flori de micigai” face parte din volumul cu același titlu, apărut în 1931, acesta având
la bază experiența de viață trăită de Tudor Arghezi în perioada de detenție în închisoarea de la
Văcărești.
Punctul de plecare al acestui volum îl reprezintă o percepție neagră asupra realității cu
„bube", „mucigaiuri" și „noroi” , prin el cunoaștem o lume condamnată, ținută la distanță sub
însemnele rușinii.
În același timp, volumul este si o operă de recuperare a urâtului, poetul dorind să
dovedească faptul că în orice mediu, oricât ar fi de decăzut, există o fărâmă de omenire, de
frumusețe fizică și morală.
Poezia se înscrie în acest curent prin lexicul dur („groapă”, „scrum”, „întuneric”), prin
prezența unor forme verbale la diferite timpuri, prin folosirea ingambamentului („Nici de taurul, nici
de leul , nici de vulturul/ Care au stat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu și lui Ioan") și prin viziunea
despre lume, o lume aparte a închisorii, a izolării, văzută din perspectiva unui eu liric zbuciumat.
Poezia este o artă poetică deoarece autorul își exprimă propriile convingeri despre arta
literară, rostul literaturii și rolul artistului în societate.
Tema poeziei o constituie condiția artistului nevoit să creeze într-un mediu ostil, care lasă
urme adânci asupra sa.
Acestă temă este pusă în evidență prin intermediul secvenței în care eul poetic scrie „cu
unghia pe tencuială" având drept hârtie „un perete de firidă" , secvența prin intermediul căreia se
remarcă dorința eului poetic de a comunica, de a-și împărtăși sentimentele de singurătate.
Totodată, tema este ilustrată și prin intermediul secvenței în care eul poetic scrie cu „unghia
de la mâna stângă” ceea ce evidențiază dorința puternică a eului poetic ca poezia să învingă
greutățile și timpul.
Tot în cadrul acestei teme este evidențiată prezența teoriei esteticii urâtului, teorie tipic
modernistă prezentă și în alte creații argheziene precum „Testament”.
Titlul poeziei este alcătuit dintr-un oximoron în care florile sugerează frumusețea, lumina,
puritatea, iar mucigaiuri semnifică răul, urâtul, întunericul. Oximoronul creează o imagine
contradictorie a lumii , în care valorile umane sunt degradate și alterate în lumea închisoare în care
viața oamenilor este supusă restricțiilor rigide. Urâtul are rolul de a evidenția imperfecțiunea vieții
deoarece însoțește florile care reprezintă viața, lumea.
Sub aspect structural, poezia este alcătuită din două părți inegale. Astfel, prima parte este
formată din șaisprezece versuri, iar cea de-a doua parte dintr-un catren.
Prima parte a poeziei pune în evidență condițiile speciale în care se desfășoară actul creației
fără cele necesare scrisului căci eul poetic scrie „cu unghia pe tencuială” având drept hârtie „un
perete de firidă”, stând în singurătate, fără lumină și fără implicarea divinității.
Aflat în ipostaza de creator, eul poetic nu se bucură de ajutorul sacru asemenea
evangheliștilor Luca alături de taur ,imagine a jertfei , Marcu și leul ,simbol al puterii și Ioan
împreună cu vulturul, simbol al Sfântului Duh și al libertății, ceea crează o imagine sugestivă în raport
cu scrierile religioase al căror esență este Absolutul.
Deoarece stihurile sunt scrise într -o atmosferă sumbră, ele sunt rodul suferințelor. Stihurile
nu sunt scrise cu „unghia îngerească" ci sunt scrise cu „unghia de la mâna stângă” semn al neputinței
și al disperării ființei umane ajunsă într-o situație limită.
„Unghia îngerească” este tocită de la efort , dar eul liric, convins că actul creator va fi
posibil ,a lăsat-o să crească. Această convingere a fost însă zadarnică deoarece „unghia nu a mai
crescut" sau ,altfel spus, artistul nu se mai poate regăsi în sine(„sau nu o mai am cunoscut”).
Actul creator se desfășoară într-o atmosferă ostilă poeziei , astfel, versurile sugerează
pierderea noțiunii timpului („stihuri fără an") și aproprierea de moarte(„stihuri de groapă”) prin
senzația de sete, de foame de scrum.
În a doua parte se creează o atmosferă sumbră, apăsătoare în manieră modernistă, fiind
prezente întunericul și ploaia, care „se aude departe afară”. Eul poetic trăiește neputința realizării
actului creației, simțind o durere fizică(„mă durea mâna ca o ghiară") și aflându-se în imposibilitatea
de a se strânge.
Sarcina creației și a comunicării este preluată de „unghia de la mâna stângă” semn al
demonicului, al maleficului. Se observă dezgustul eului poetic față de condițiile vitrege la care este
supus, iar încăpățânarea de a scrie cu „unghia de la mâna stângă” sugerează dorința ca poezia să
învingă greutățile și timpul.
Opera este structurată sub forma unei confesiuni a eului liric, dovadă fiind mărcile lexico-
gramaticale ale eului liric precum verbele la persoana întâi ( „am lăsat”, „am tocit” , „am silit") și
formele pronominale la persoana întâi(„mă”, „m").
Prozodia modernă este susținută de versul alb, de variația măsurii și a ritmului. Se renunță la
elementele tradiționale prozodice, versurile fiind atât lungi cât și scurte, reliefând ideile poetice prin
intermediul ingambamentului („Nici de taurul, nici de leul , nici de vulturul/ Care au stat împrejurul/
Lui Luca, lui Marcu și lui Ioan").
Limbajul este caracterizat prin folosirea cuvintelor care șochează prin expresivitatea
fantastică, cuvinte „urâte” al căror sens capătă noi valori. De pildă, cuvânt „micigai” este un
regionalism cu aspect arhaic, dar aici are sensul profund al degradării morale și face trimitere către
ființele umane deoarece însoțește cuvântul „flori" care simbolizează viața, lumea.
În concluzie, modernitatea poeziei constă în lexicul dur (groapă”, „scrum”, „întuneric”), în
prezența unor forme la diferite timpuri, în folosirea ingambamentului („Nici de taurul, nici de leul ,
nici de vulturul/ Care au stat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu și lui Ioan") și în viziunea despre lume, o
lume aparte a închisorii, a izolării, văzută din perspectiva unui eu liric zbuciumat.
Poezia modernistă, arta poetică modernă și poezia interbelică
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii"
-de Lucian Blaga

Lucian Blaga este o personalitate de tip enciclopedic a culturii române , remarcându-se ca


poet, dramaturg și filozof. Ceea ce îl particularizează de ceilalți creatori de literatură este capacitatea
de a-și crea propriul sistem filozofic, transpunând liric conceptele originale ale acestuia.

Poezia este așezată în fruntea volumului „Poemele luminii" , publicat în 1919, și deschide
universul liric blagian. Întreg volumul este așezat pe metafora luminii, a cunoașterii, cea mai
importantă cale către definirea poetică a misterelor universului.

Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o arta poetică deoarece autorul își
exprimă concepția despre poezie și despre rolul poetului. Este o artă poetică modernă deoarece
interesul autorului este deplasat de la tehnica poetică la relația poet-lume și poet-creație.

Poezia se încadrează acestui curent prin viziunea poetului asupra lumii, prin structură, prin
limbajul poetic folosit, prin tema cunoașterii, prin accentuarea eului liric, prin prezența metaforelor
revelatorii („corola de minuni”, „calea mea") și prin versificație( versul alb și ingambamentul: „căci eu
iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte”).
Rolul poeziei este acela ca , prin mit și simbol, creatorul să pătrundă în tainele Universului ,
sporindu-le. Astfel, rolul poetului nu este acela de a descifra tainele lumii și de a le ucide astfel, ci
de a le adânci misterul prin creație :„eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”.
Pentru poet există două modalități de cunoaștere și anume cunoașterea paradisiacă prin
intermediul căreia misterele sunt dezvăluite și cunoașterea luciferică prin care tainele sunt adâncite.
Tema poeziei este cunoașterea desemnată de metafora „luminii" , dar și atitudinea poetică
în fața marilor taine ale Universului: cunoașterea lumii în planul creației poetice este posibilă numai
prin iubire.
Această temă este pusă în evidență și prin intermediul primului vers „Eu nu strivesc corola
de minuni a lumii” ce ilustrează refuzul eului poetic pentru cunoașterea paradisiacă și acceptarea
cunoașterii luciferice, ceea ce exprimă atitudinea eului poetic în raport cu marile taine ale
Universului.
Totodată, tema este pusă în evidență și prin intermediul structurii „căci eu iubesc/ și ochi și
flori și buze și morminte” ce ilustrează iubirea ca fiind singura modalitate de cunoaștere a lumii ,în
planul creației poetice ochii, florile, buzele și mormintele adăpostind misterele lumii.
Concepția poetului despre cunoaștere este exprimată artistic prin opoziția dintre metaforele
revelatorii: „lumina mea" ce reprezintă cunoașterea luciferică și „lumina altora” ce reprezintă
cunoașterea paradisiacă.
Titlul este o metaforă revelatorie care semnifică ideea cunoașterii luciferice. Pronumele
personal „eu" exprimă atitudinea eului poetic de a proteja misterele lumii, izvorâtă din iubire. Verbul
la forma negativă „Nu strivesc" exprimă refuzul cunoașterii de tip rațional și opțiunea pentru
cunoașterea luciferică. Metafora revelatorie „corola de minuni a lumii" , imagine a perfecțiunii, a
absolutului, prin ideea de cerc, de întreg, semnifică misterele universale, iar rolul poetului este
adâncirea tainelor care ține de o voință de mister specific blagiană.
Titlul este reluat în incipitul poeziei, ca prim vers, iar sensul său , îmbogățit prin lanțul
metaforic și prin seria de antiteze, se întregește cu versurile finale: „Eu nu strivesc corola de minuni
a lumii /[...]/ căci eu iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte.”. Astfel, poezia este un act al creației,
iar iubirea o cale de cunoaștere a misterelor lumii. Metaforele enumerate surprind temele majore ale
creației poetice, imaginate ca petalele unei corole uriașe care adăpostește misterele lumii: florile
reprezintă viața, ochii semnifică cunoașterea, buzele sugerează iubirea, iar mormintele simbolizează
eternitatea.
Din punct de vedere structural , poezia cuprinde trei secvențe lirice. Prima secvența conține
primele 5 versuri și începe cu versul titlu ce pune în evidență încă de la început dorința eului poetic
de a nu distruge tainele lumii în care trăiește și care este alcătuită din flori, ochi, buze și morminte.
Prin intermediul verbelor la forma negativă „nu strivesc”, „nu ucid(cu mintea)" este exprimată
atitudinea poetică față de tainele lumii, și totodată, refuzul cunoașterii paradisiace. Verbele se
asociază metaforei „calea mea" ce reprezintă destinul poetic asumat.
A doua secvență este alcătuită din urmatoarele treisprezece versuri și prezintă opoziția
dintre cele două forme de cunoaștere sugerate prin metaforele „lumina altora” și „lumina mea"
cărora li se adaugă verbele „sugrumă" și „sporesc". Astfel, „lumina altora sugrumă (vraja)”, adică
ucide, strivește, nu iubește, iar „(eu cu) lumina mea sporesc( a lumii taină)" , adică eul liric
îmbogățește, iubește, nu ucide lumina lumii prin metaforele : „adâncimi de întuneric”, „taina nopții”,
„nepătrunsului ascuns". Aceste metafore apar în cadrul unor comparații dezvoltate cu referire la
lună. Astfel, cunoașterea luciferică este asemănată cu lumina lunii care nu micșorează , ci mărește
vraja nopții.
A treia secvență cuprinde ultimele două versuri care au un rol concluziv exprimând ideea că
extazul în față tainelor lumii este posibil numai prin iubire și prin relaționarea cu întregul Univers.
Viziunea despre lume a poetului este tipic modernistă deoarece se confundă cu viziunea
despre poezie, accentul căzând pe legătura dintre poet și lume, dar și pe relația poetului cu poezia.
În legătura sa cu lumea, rolul poetului este acela de a-i spori tainele prin intermediul creației poetice.
Este prezent un lirism de tip subiectiv exprimat prin mărcile subiectivității: adjectivul
pronominal posesiv la persoana întâi:„(lumina) mea", pronumele personal la persoana întâi: „eu" și
verbele la persoana întâi: „sporesc”, „iubesc".
Din punct de vedere prozodic , ritmul este iambic, versul este liber, măsura e variabila și este
prezent ingambamentul: „căci eu iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte”.
În concluzie, poezia aparține modernismului prin tema cunoașterii, prin viziunea despre
lume, prin structură, prin accentuarea eului liric, prin prezența metaforelor revelatorii („corola de
minuni”, „calea mda") și prin verificație( versul alb și ingambamentul: „căci eu iubesc/ și flori și ochi și
buze și morminte”).
Poezia interbelică modernistă
„Riga Crypto și lapona Enigel”
-de Ion Barbu

Ion Barbu a fost un poet și matematician român. A fost unul dintre cei mai importanți poeți
români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc.

Poezia este integrată în volumul „Joc secund" publicat în 1930 și face parte din a doua etapă
de creație barbiană numită baladică și orientală.
„Riga Crypto și lapona Enigel” este subintitulată „baladă”, însă răstoarnă conceptul
tradițional , realizându-se în viziunea modernă, ca un amplu poem de cunoaștere și poem alegoric.
Poezia se încadrează modernismului interbelic prin viziunea despre lume, prezența unor
motive literare specifice ( atracția către soare, visul, lumina, umbra), prin prezența unor simboluri
( soarele simbolizează cunoașterea, iar întunericul și umbra reprezintă involuția umană), prin
limbajul folosit, metaforele surprinzătoare din finalul baladei („Că sufletul nu e fântână/ Decât la om,
fiară bătrână,/Iar la făptura mai firavă/Pahar e gândul, cu otravă,” ).
Tema poeziei este iubirea ca modalitate de cunoaștere a lumii.
Acestă temă este pusă în evidență prin intermediul structurii „Teamă mi-e ,te frângi
curând, /Lasă. -Așteaptă de te coace.” unde este ilustrata iubirea văzută din perspectiva ființei
superioare care își da seama că, făcând parte din lumi diferite, dragostea dintre ei ar putea avea
consecințe. Astfel, lapona îl refuză pe Crypto înțelegând că între ei este o incompabilitate peste care
nici unul nu poate trece fară să se piardă pe sine.
Totodată, tema este pusă în evidență și prin intermediul strofei: „Că sufletul nu e fântână/
Decât la om, fiară bătrână, / Iar la făptură mai firavă/Pahar e gândul, cu otravă,” ce ilustrează
diferențele dintre cei doi exponenți ai unor lumi diferite. Astfel, primele două versuri ale strofei
ilustrează ființa superioară care tratează întâmplările dintre cei doi ca pe o experiența de viață, iar
ultimele două versuri ilustrează ființa inferioară care vede relația dintre ei ca fiind țelul vieții sale și
gândindu-se doar la metodele realizării acestui lucru ajunge să se distrugă pe sine.
Titlul baladei trimite cu gândul la marile povești de dragoste din literatura universală:
„Romeo și Julieta”, „Tristan și Isolda". Membrii cuplului sunt antagonici《antagonici= fac parte din
lumi diferite》 ,iar numele lor sunt precedate de substantive care le precizează rangul și originea.
Astfel, riga Crypto este cel tăinuit , sugerând apartenența sa la familia ciupercile, el fiind regele al
făpturilor inferioare din regnul vegetal. Lapona Enigel sugerează originea acesteia și trimite la
semnificația cuvântului din limba suedeză: înger.
La nivel formal, poezia este alcătuită din două părți, fiecare din ele prezentând câte o
nuntă :una împlinită, cadru al celeilalte nunți povestită de menestrel și modificată în final prin
căsătoria lui Crypto cu măsălarița. Formula compozițională este aceea a povestirii în ramă, a poveștii
în poveste( nuntă în nuntă).
Prima parte este constituită din primele patru strofe și prezintă o atmosferă lumească, de
chef, de nuntă, conținând nunta reală. La sfârșitul acestei nunți, menestrelul este rugat să spună o
poveste despre o nuntă care nu s-a putut împlini.
Partea a doua prezintă povestea de iubire neîmplinită dintre Enigel și riga Crypto. Nunta
povestită cuprinde mai multe tablouri poetice: portretul și împărăția rigăi Crypto, portretul, locurile
natale și oprirea din drum a laponei Enigel, întâlnirea dintre cei doi, cele trei chemări ale rigăi și
refuzurile laponei, încheierea întâlnirii, pedepsirea rigăi în finalul baladei.
Mai întâi este înfățișat un reprezentant al unui mediu elementar de viață ,riga Crypto, care
trăiește într-un mediu al umezelii și al umbrei, singur, steril, simbolizând increatul, o ipostază
inferioară, subumană. În antiteză cu imaginea rigăi e prezentat portretul laponei, care este gingașă,
fermecătoare și reprezintă ipostaza umană ce implică evoluția. Aspirația sa este spre soare și lumină,
adică spre cunoaștere, soarele fiind considerat absolutul .
Lapona se îndreaptă către sud, ducându-și renii „de la iernat la pășunat" . În drumul ei,
pătrunde într-un loc de tranziție între frig și soare unde împărăția Crypto. Membrii cuplului fac
parte din lumi diferite și de aceea nu pot comunica în plan real. Întâlnirea lor se realizează în visul
fetei la fel ca în poezia „Luceafărul” de Mihai Eminescu, motiv pentru care balada este considerată
un „Luceafăr întors” , rolurile fiind inversate deoarece ființa superioară este cea feminină, iar cea
inferioară cea masculină.
Riga rostește trei chemări și tot de atâtea ori lapona îl respinge. În prima chemare, Crypto își
îmbie aleasa cu „dulceață” și „fragi" , elemente ale existenței sale vegetale, dar Enigel îl refuză
deoarece aspirația ei este absolutul: „Eu mă duc să culeg/Frgii fragezi mai la vale". Refuzul laponei îl
pune într-o situație dilematică pe Crypto, dar opțiunea lui rămâne fermă și merge până la sacrificiul
de sine , în a doua chemare: „Dacă pleci să culegi/ Începi, rogu-te, cu mine.”Lapona îl refuză din nou
deoarece Crypto reprezintă opusul aspirației sale : „Ești umed și plăpând” și „Lasă. -Așteaptă de te
coace". În a treia chemare, Crypto îi oferă laponei valorile supreme ale lumii sale pentru a uita de
aspirația solară „somn dulce" și „răcoare”. Pentru a-și continua drumul spre soare și cunoaștere,
lapona îl refuză deși regretă și plânge.
Opoziția „copt"- „necopt" prezentă în al doilea refuz este reluată în al treilea refuz prin
antiteza soare-umbră și pune în evidență relația individuală a fiecăruia cu Universul, incompabilitatea
peste care nici unul din ei nu este capabil să treacă fără să se piardă pe sine.
Făptura firavă, Crypto, e distrusă de propriul vis, cade victimă neputinței și îndrăznelii de a-și
depăși limitele, de a încerca să intre într-o lume care îi este inaccesibilă. Atributele luminii despre
care vorbește Enigel au efect distrugător asupra lui Crypto. Oglindirea ritualică produce
dezagregarea: „De zece ori,fără sfială,/ Se oglindi în pielea-i cheală”.
Finalul este trist. Riga se transformă într-o ciupercă otrăvitoare, obligat să nuntească cu
ipostazele degradate ale propriului regn: „Cu Laurul-Balaurul/ Să toarne-n lume aurul,/ Să-l joace ,
gol la drum să iasă,/ Cu măsălarița-mireasă, / Să-i ție de împărăteasă.”
Limbajul impresionează prin expresivitatea fantastică și prin ambiguitatea ideilor sugerate
prin intermediul figurilor de stil, mai ales prin abundența metaforelor din finalul baladei: „Că sufletul
nu e fântână/ Decât la om, fiară bătrână,/Iar la făptura mai firavă/Pahar e gândul , cu otravă,” .
În concluzie, Ion Barbu realizează o creație modernă prin viziunea despre lume, prezența
unor motive poetice( atracția către soare, visul, lumina, umbră), prin prezența unor simboluri
( soarele simbolizează cunoașterea, iar întunericul și umbra reprezintă involuția umană, prin
limbajul folosit (metaforele surprinzătoare din finalul baladei : „Că sufletul nu e fântână/ Decât la
om, fiară bătrână,/Iar la făptura mai firavă/Pahar e gândul , cu otravă,” ).
Poezia tradiționalistă
„În grădina Ghetsemani”

-de Vasile Voiculescu

Vasile Voiculescu a fost un poet, prozator şi dramaturg, a fost unul dintre numele
reprezentative pentru tradiţionalismul interbelic românesc. Acesta se remarcă in spiritul
tradiționalismului în special din primele sale volume: „Poezii" , „Din țara zimbrului", „Pârgă" , „Poeme
cu îngeri".

Poezia face parte din volumul „Pârgă" apărut în 1921 ce marchează afirmarea originalității
stilului lui Vasile Voiculescu. Poezia nu este reprezentativă doar pentru volumul „Pârgă" ci și pentru
întreaga poezie voiculesciană și pentru poezia tradiționalistă. Volumul accentuează tema religioasă
(nașterea lui Iisus, venirea marilor, răstignirea lui Iisus) prin poemele de inspirație biblică,
impunându-l pe Vasile Voiculescu ca fiind cel mai important poet religios.

Poezia se încadrează tradiționalismului prin sursele de inspirație religioasă ( Evanghelia


Sfântului Luca din Noul Testament deoarece acolo există amănuntul sudorii transformată în picături
de sânge), referințele livrești și motivele mitologiei creștine ( motivul răstignirii lui Iisus în gradina
Ghetsemani care în această poezie reprezintă o imagine iconică asociată cu tema durerii, autorul
oprindu-se asupra patimilor Mantuitorului), lexicul poetic ce cuprinde termeni religioși, arhaisme și
regionalisme și versificația canonică ( versul tradiționalist, clasic, rima încrucișată și măsura de
paisprezece silabe)

Tema poeziei este suferință și moartea lui Iisus.

Această temă este pusă în evidență prin intermediul structurii „Iisus lupta cu soarta și nu
primea paharul" în care Iisus, aflat în ipostaza umană, refuză sa-și asume păcatele omenirii prin
propria-i jertfă.

Totodată, tema mai este pusă in evidență și prin intermediul structurii: „ Amarnica-i strigare
stârnea în sclavi furtuna” sugerează ideea că zbuciumul sau sufletesc ia dimensiuni cosmice
extinzându-se la nivelul naturii, regăsindu-se în aceasta durerea și agonia care îl sufocă .

Titlul nu fixează doar cadrul fizic al rugaciunii, ci denumește spatiul sacru cu semnificație în
plan spiritual : locul purificării lui Iisus de patimi, prin virtuți.

Poezia este structurată în patru catrene descriptive, organizate în jurul elementelor ce țin de
natura duală a lui Iisus: Fiu al lui Dumnezeu, latura divină și Fiu al Omului, latura umană. Primele trei
strofe surprind planul subiectiv, suferința lui Iisus, iar ultima amplifică suferința care se răsfrânge
asupra planului exterior, al naturii.

Prima strofă prezintă dramatismul interior a lui Iisus care „lupta cu soarta și nu primea
paharul", fiind conștient de rolul destinat și anume de cel de a spăla păcatele omenirii prin suferință .
Aflat în lupta cu moartea și refuzând semnele destinului, Iisus îngenunchează și se împotrivește,
gestul îngenuncherii reprezentând atât invocarea divinității cât și momentul de slăbiciune
omenească, de înfrângere.

Strofa ilustrează natura duală a lui Iisus prin prezența unor simboluri și prin opoziția uman-
divin redată prin intermediul metaforelor și al imaginilor vizuale: „paharul" simbolizând păcatele
omenești, „sudorile de sange" reprezentând suferință umană și „chipu-i alb ca varul" semnificând
latura divină. Latura umană domină această strofă, iar ultimul vers face trecerea spre planul ceresc
invocat, suferința dobândind dimensiuni cosmice.

Următoarele două strofe dezvoltă sugestiv tragedia omului înspăimântat de patimile


crucificării și în același timp subliniază depășirea acelui moment prin înțelegerea sensului misiunii
divine a lui Iisus.

Metaforele „grozava cupă" și „infama băutură” reprezintă păcatele omenești ce trebuie


răscumpărate prin jertfă. Ideea realității și tragismul suferinței sunt dezvoltate prin folosirea
oximoronului: viața-moarte , venin-dulceață. Metafora „mână nendurată” reprezintă destinul
implacabil care trebuie însumat.

Versul „ Și o sete uriașă stă sufletul să-i rupă” reliefează faptul ca suferința fizică se răsfrânge
în planul sufletesc. Structura „Și sub veninul groaznic simțea ca e dulceață...” sugerează ideea că
dincolo de suferință pe care acesta o va trăi odată cu crucificarea se află sentimentul de împlinire
datorat de faptul că, prin suferința sa ,Iisus, reușește să salveze omenirea de la păcate.

Ultima strofă face trecerea spre planul exterior , experiența interiorizată a lui Iisus fiind
proiectată asupra naturii. Suferința lui Iisus e preluată cosmic prin personificarea naturii, a maslinilor
care se frământau „ fără tihnă", „vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă” să nu mai fie martori la
nedreptatea la care era supus.

Metafora „ vraiștea grădinii” amplifică tensiunea. Ultimul vers, încărcat de sugestii


premonitorii, redă sugestia morții și a cruzimii.

În poezie este prezent un lirism de tip obiectiv prin absența mărcilor eului liric și prin
folosirea persoanei aIII-a singular ( verbale:”lupta", „nu primea", „se-mpotrivea" și pronominale: „l")
care-l transformă pe Iisus într-un personaj simbol al umanului.

In concluzie , poemul de inspiratie biblica „In gradina Ghetsemani” de Vasile Voiculescu


ilustreazqa original caracteristici ale licricii traditionaliste interbelice cunoscute prin conceptele
ortodoxim si gandirism
Poezia neomodernistă
„Leoaică tânăra, iubirea"
-de Nechita Stănescu

Nichita Stănescu a fost un poet, scriitor și eseist român, ales membru post-mortem al
Academiei Române. Este considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai
importanți scriitori de limbă română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”.

Poezia „Leoaică tânără,iubirea" , face parte din volumul al II-lea al poetului intitulat „ O
viziune a sentimentelor” publicat în anul 1964, volum ce are că temă iubirea ca stare de certitudine.

Viziunea neomodernistă a poeziei se realizează prin intensitatea metaforei centrale a


textului (iubirea văzută ca o leoaică tânără), prin ambiguitatea mesajului poetic, prin noutăți
prozodice precum versul liber sau ingambamentul(„Leoaică tânără, iubirea/  mi-ai sărit în faţă.”), prin
structură, prin viziunea poetului asupra lumii, prin concretizarea abstractului (iubirea,sentiment
abstract este asociată cu leoaica, element concret) și prin amplificarea simțurilor: atingere, auz, văz.

Vorbind despre iubire ,identificată ca creația însăși, Nechita Stănescu realizează o arta
poetică în care pune în discuție nu numai raportul dintre poet și creație, ci și raportul dintre poet și
lumea înconjurătoare.

Tema poeziei este reprezentată de imaginea iubirii care transformă totul, indiferent cărui
univers îi aparțin elementele respective : celui natural sau uman, exterior sau interior.

O secvența ilustrativă pentru această tema este „și deodată-n jurul meu, natura/se făcu un
cerc,de-a-dura ”, ce evidențiază transformarea percepției eului poetic asupra vieții, cauzată de iubire.

O altă secvență ce pune în evidență această temă este „dar mana nu le mai știe./Și alunecă-
n neștire” ce pune în lumină căutarea noii personalități a eului liric care , prin intermediul iubirii, își
schimbă percepțiile atât de mult încât nu se mai cunoaște pe sine.

Motivul central al textului, care prin repetare devine laitmotiv, este acela al leoaicei, simbol
al iubirii ca pasiune și fascinație copleșitoare.

Viziunea despre lume a poetului este una a sentimentelor întrucât el exprimă atitudinea și
trăirile celui care întâlnește pentru prima dată iubirea.

Titlul definește iubirea identificată și cu poezia prin intermediul unei metafore


surprinzătoare. Această metaforă conturează imaginea iubirii în raport cu o leoaica , ceea ce
sugerează frumusețea, senzualitatea, puterea și agresivitatea, iubirea fiind regina tuturor
sentimentelor umane. Cuvântul tânăra reprezintă momentul inițierii în iubire, al întâlnirii iubirii, o
întâlnire spontană și neașteptată.

Din punct de vedere structural, poezia cuprinde trei secvențe lirice corespunzătoare celor
trei strofe inegale ca număr de versuri. Cele trei secvențe pun în evidență trăsăturile
neomodernismului în viziunea despre lume a poetului. În prima secvență este prezentată întâlnirea
neașteptată cu iubirea, în a doua este descris un tablou cosmogonic și transformarea lumii ca efect al
iubirii, iar în a treia secvență este redată constatarea metamorfozei ființei ca urmare a întâlnirii cu
iubirea și protecția în eternitate a sentimentului.
Prima secvență surprinde momentul îndrăgostirii eului liric. Întreaga strofa reprezentând o
alegorie care desemnează iubirea sub masca simbolică a mitului vânătorului, sentimentul de iubire
fiind asociat unei tinere leoaice, iar vânătoarea cunoasterei și autocunoasterei.

Eul liric era conștient de posibilitatea ivirii sentimentului de dragoste : „mă pândise-n
încordare/ mai demult", dar nu se aștepta ca acesta sa fie atât de puternică , sa aibă atâta forța
devastatoare: „mi-a sărit în față", „mi i-a înfipt în față”. Repetiția cuvântului „față” sugerează esența
unicității ființei umane, a personalității, iubirea anulând identitatea sa cunoscută.

Verbele la perfect compus: „a înfipt” , „a mușcat”, „a sărit” conferă dinamism imaginilor


poetice, verbele subliniind caracterul definitiv, ireversibil al iubirii. Imaginea artistică „colții albi mi i-a
înfipt în față”este grotică, sugerând o sfâșiere a identității sau a măști identității.

A doua secvență lirică reprezintă perspectiva schimbată despre lume a îndrăgostitului,


influențată de iubire. Strofa prezintă o descriere cosmogonică a recreerii universului sub influența
iubirii: „Și deodată-n jurul meu, natura/ Se făcu un cerc, de-a-dura/ Când mai larg ,când mai
aproape/ ca o strângere de ape" .

Nu este vorba doar de o reconfigurare, ci și de o reconstrucție atât a universului exterior cât


și a universului interior al cărui rezultat îl reprezintă modificarea fundamentală a percepției eului liric
asupra realității. Cercul reprezintă un simbol al perfecțiunii ce are în centru eul creator.

La rândul ei , ființa umană, este cuprinsă de o bucurie nelimitată trăind aceste metamorfoze
în plan vizibil și auditiv printr-o mișcare spre înălțime: „Și privirea-n sus țîșni, /curcubeu tăiat în
două,/ și auzul o-ntîlni/ tocmai lângă ciocârlii".

Ultima secvența prezintă modul în care îndrăgostitul se schimbă sub influența iubirii. Cele
trei substantive „sprânceană", „tâmplă" și „bărbie” reliefează faptul că toate modalitățile de
cunoaștere întâlnire până acum de îndrăgostit se anulează, singura modalitate de cunoaștere fiind
prin sentiment, prin iubire. Gestul de a caută cu mâna trăsăturile cunoscute sugerează de-o potrivă o
căutare a sinelui și o identificare a noii sale personalități : „dar mâna nu le mai știe. /Și alunecă-n
neștire/ pe-un deșert în strălucire".

Finalul poeziei sugerează faptul că iubirea scoate ființa umană din realitate, din existența ei
concretă și o proiectează în eternitate. Apare din nou metafora „ leoaică” din titlu , având însă
atributul „arămie" ce sugerează maturizarea iubirii, devenind atotstăpânitoare în timp și spațiu , mai
vicleană și mai stăpână pe sine. Repetiția din final „încă-o vreme” sugerează eternitatea iubirii.

Este prezent un lirism subiectiv redat prin mărcile subiectivității: verbe la persoana întâi „am
dus", la persoana a doua: „ai sărit” ,pronume personal la persoana întâi: „mi", „ma", „m" și adjectivul
pronominal posesiv „(în jurul) meu".

În concluzie, viziunea neomodernistă a poeziei se realizează prin intensitatea metaforei


centrale a textului (iubirea văzută ca o leoaică tânără), prin ambiguitatea mesajului poetic, prin
noutăți prozodice precum versul liber sau ingambamentul(„Leoaica tânără, iubirea/  mi-ai sărit în
faţă.”), prin structură, prin viziunea poetului asupra lumii, prin concretizarea abstractului (iubirea-
sentiment abstract- asociată cu leoaica- element concret) și prin amplificarea simțurilor: atingere,
auz, văz.
Genul epic:
Basmul cult
„Povestea lui Harap-Alb”
- de Ion Creangă
- -tema și viziunea despre lume-

Ion Creangă a fost un scriitor român recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și
povestirilor sale. Este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei
sale autobiografice „Amintiri din copilărie”.

„Povestea lui Harap-Alb" de Ion Creangă este publicată în revistă „Convorbiri literare” în anul
1877 și este un basm cult.

Opera literară „Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult prin întâmplările care pornesc de
la un fapt real , apoi trec la supranatural( calul care mănâncă jăratec, învierea lui Harap-Alb, fata care
se transformă în pasăre) ,prin personajele cu puteri supranaturale ( Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă,
Păsări-Lăți-Lungilă, fata împăratului Roș), prin temă, prin motive narative specifice( călătoria, lupta,
probele, victoria eroului), prin reperele spațiale și temporare, prin formule specifice( inițiale: „Amu
cică era odată” , mediane: „Și merg ei, și merg cale lungă să le-ajungă ” și finale: „Și a ținut veselia
ani întregi”), prezența cifrelor magice ( trei, doisprezece, douăzeci și patru).

Fiind un basm cult se remarcă notele de originalitate ale lui Ion Creangă prin rapiditatea
acțiunii realizată prin eliminarea unor descrieri, îmbinarea vorbirii directe cu cea indirectă , a
narațiunii cu dialogul și prin implicarea naratorului în acțiune.

Tema basmului este lupta dintre bine și rău, cu victoria binelui, dar nu fără unele sacrificii.

Această temă este evidențiată prin intermediul episodului în care Harap-Alb este păcălit de
către Spân să coboare în fântână, unde este închis și forțat să facă schimb de identități. În același
timp , acest episod semnifică moartea fiului de crai și nașterea slugii.

Totodată, tema este pusă în evidență și prin intermediul episodului în care fata împăratului
Roș dezvăluie identitatea Spânului, iar acesta, înfuriindu-se, îi taie capul lui Harap-Alb. Calul cel
năzdrăvan îl ucide pe Spân, iar Harap-Alb este readus la viață de către fata împăratului Roș. În plan
simbolic, acest episod sugerează moartea slugii și renașterea fiului de crai care a dobândit identitate
prin îndeplinirea probelor la care fusese supus și este vrednic de împărăție. Totodată, acest episod
semnifică și încheierea tratatului dintre Harap-Alb și Spân.

Semnificația titlului: „Povestea lui Harap-Alb” anunța încă de la început cititorul, prin
substantivul „poveste”, că va asista la o serie de evenimente care au conturat existența unui erou
numit semnificativ Harap-Alb. Numele personajului este un oximoron. El i-a fost dat protagonistului,
numit generic „fiu de crai” de către antagonist și desemnează tocmai condiția sa debusolantă de
prinț, ajuns într-o postură umilă de sclav al Spânului după ce a încălcat sfatul tatălui său de a nu avea
încredere în omul roș și în cel spân, adică o interdicție impusă de înțelepciunea poporului.  Albul
sugerează puritatea, naivitatea, dar și originea nobilă a tânărului, în timp ce harapul desemnează
culoarea neagră și trimite, ca semnificație, la robie, dar și la maturizare.

Perspectiva narativă este obiectivă, narațiunea fiind relatată la persoana a treia din
perspectiva unui narator omnișcient, omniprezent, dar nu și obiectiv deoarece intervine adesea prin
comentarii sau reflecții („Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este")

Acțiunea este simplă, liniară, putând fi ușor identificabile momentele subiectului. Astfel,
expozițiunea cuprinde elementele spațiale („la o margine a pământului” și „la altă margine”) și
temporare („odată”) care sunt vagi și situația inițială de echilibru în care sunt prezentați cei doi frați,
unul având trei feciori, iar celălalt trei fete. Intriga conține factorul perturbator și anume „cartea"
primită de crai de la Împăratul Verde, care neavând decât fete, are nevoie de un moștenitor la
tron( motivul împăratului fară urmași).

Desfășurarea acțiunii este axată mai mult pe traseul maturizării parcurs de Harap-Alb și
cuprinde probele îndeplinite de acesta. Prima proba la care este supus este aceea la care este
încercat tocmai de crai deghizat în ursul de la pod. Mezinul trece această proba cu ajutorul calului și
al Sfintei Duminici (motivul superiorității mezinului) . Podul simbolizează trecerea primejdioasă de la
un spațiu cunoscut la altul necunoscut, iar în plan simbolic începutul traseului maturizării eroului.

Trecerea podului este urmată de pierderea în pădurea labirint, simbol ambivalent căci pentru
tânăr se va încheia o etapă și va începe alta(„de la un loc i se închide calea și începe a i se încurca
cărările”). Cum are nevoie de o călăuza, cele trei apariții ale Spânului îl determină să încalce sfatul
părintesc și, crezând că se află în „țara spânilor" , îl întocmește pe acesta ca slugă apoi, naiv, îi
mărturisește ce l-a sfătuit tatăl său și coboară în fântână, fără a se gândi la urmări. Coborârea în
fântână reprezintă schimbul de identități. Astfel, personajul intră în fântână ca un fecior de crai naiv ,
pentru a ieși Harap-Alb, rob al Spânului.

Ajunși la curtea Împăratului Verde , Spânul îl supune la trei probe: aducerea sălăților din
Gradina Ursului, aducerea pielii și capului încrestate cu diamante ale cerbului și a fetei Împăratului
Roș pentru căsătoria Spânului. Primele două probe le trece cu ajutorul Sfintei Duminici , care îl
sfătuiește și îi da obiectele magice necesare.

A treia probă este mai complexă și necesită mai multe ajutoare. Aceasta constă într-o altă serie de
probe : casa de aramă pe care o trece cu ajutorul lui Gerilă, ospățul cu mâncare și vin din belșug
îndeplinit cu ajutorul lui Flămânzilă și Setilă, alegerea macului de nisip realizată cu ajutorul furnicilor,
păzirea și prinderea fetei cu ajutorul lui Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă, ghicitul fetei cu ajutorul albinei și
întrecerea calului lui Harap-Alb cu turturica fetei Împăratului Roș.

Punctul culminant prezintă cum fata Împăratului Roș îl demască pe Spân , care îl acuză pe
Harap-Alb de trădare și-i taie capul, ceea ce în plan simbolic reprezintă ultima treaptă a inițierii
eroului, și totodată, încheierea jurământului din fântână. Deznodământul constă în refacerea
echilibrului și răsplătirea eroului: uciderea Spânului de către cal și învierea lui Harap-Alb de către fata
Împăratului Roș ceea ce, în plan simbolic, reprezintă moartea slugii și renașterea fiului de crai, care
pe parcursul traseului inițiatic dobândește identitate și devine vrednic de împărăția Împăratului
Verde, împărăție pe care o primește ca recompensă odată cu nunta cu fata Împăratului Roș.

Basmul prezintă un conflict concentrat între Harap-Alb și Spân pentru împărăția Împăratului
Verde. Acesta reprezintă lupta dintre bine și rău care este încheiată în final prin obținerea împărăției
de către erou deoarece acesta dobândește identitate pe parcursul traseului inițiatic și se dovedește
vrednic de împărăție.
În concluzie, în „Povestea lui Harap-Alb” Ion Creangă abordează o viziune fabuloasă asupra
realității, dar apropiată acesteia, fiind prezentată cu o notă de originalitate manifestată prin
umanizarea fabulosului atât în privința acțiunii cât și a personajelor, prin folosirea unor tehnici
narative, prin viziunea comică și prin oralitate.

-Particularități de construcție-

Ion Creangă a fost un scriitor român recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și
povestirilor sale. Este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei
sale autobiografice „Amintiri din copilărie”.

„Povestea lui Harap-Alb" de Ion Creangă este publicată în revistă „Convorbiri literare” în anul
1877 și este un basm cult.

Basmul cult este o creație amplă a genului epic, cu personaje purtătoare de valori simbolice,
cu o acțiuni care implică fabulosul  și care înfățișează parcurgerea drumul inițiatic al eroului. Acesta
are drept trăsături: prezența cifrelor magice, prezența formulelor specifice, specificul reperelor
spațiale și temporare, prezența motivelor literare diverse, prezența obiectelor miraculoase,
îmbinarea planului real cu cel fabulos.

Opera literară „Povestea lui Harap-Alb” aparține acestei specii prin întâmplările care pornesc
de la un fapt real , apoi trec la supranatural( calul care mănâncă jăratec, învierea lui Harap-Alb, fata
care se transformă în pasăre) ,prin personajele cu puteri supranaturale( Gerilă, Flămânzilă, Setilă,
Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă, fata împăratului Roș), prin temă, prin motive narative specifice( călătoria,
lupta, probele, victoria eroului), prin reperele spațiale și temporare, prin formule specifice( inițiale:
„Amu cică era odată” , mediane: „Și merg ei, și merg cale lungă să le-ajungă ” și finale: „Și a ținut
veselia ani întregi, și acum mai ține încă. Cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are
bani bea și mănâncă, iar cine nu, se uită și rabdă.”), prezența cifrelor magice ( trei, doisprezece,
douăzeci și patru).

Fiind un basm cult se remarcă notele de originalitate ale lui Ion Creangă prin rapiditatea
acțiunii realizată prin eliminarea unor descrieri, îmbinarea vorbirii directe cu cea indirectă , a
narațiunii cu dialogul și prin implicarea naratorului în acțiune.

Tema basmului este lupta dintre bine și rău, cu victoria binelui, dar nu fără unele sacrificii.

Semnificația titlului: „Povestea lui Harap-Alb” anunța încă de la început cititorul, prin
substantivul „poveste”, că va asista la o serie de evenimente care au conturat existența unui erou
numit semnificativ Harap-Alb. Numele personajului este un oximoron. El i-a fost dat protagonistului,
numit generic „fiu de crai” de către antagonist și desemnează tocmai condiția sa debusolantă de
prinț, ajuns într-o postură umilă de sclav al Spânului după ce a încălcat sfatul tatălui său de a nu avea
încredere în omul roș și în cel spân, adică o interdicție impusă de înțelepciunea poporului.  Albul
sugerează puritatea, naivitatea, dar și originea nobilă a tânărului, în timp ce harapul desemnează
culoarea neagră și trimite, ca semnificație, la robie, dar și la maturizare.

Perspectiva narativă este obiectivă, narațiunea fiind relatată la persoana a treia din
perspectiva unui narator omnișcient, omniprezent, dar nu și obiectiv deoarece intervine adesea prin
comentarii sau reflecții („Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este")
Basmul prezintă un conflict concentrat între Harap-Alb și Spân pentru împărăția Împăratului
Verde. Acesta reprezintă lupta dintre bine si rău, încheiată în final prin obținerea împărăției de către
erou deoarece acesta dobândește identitate pe parcursul traseului inițiatic și se dovedește vrednic de
împărăție.

Acțiunea este simplă, liniară, putând fi ușor identificabile momentele subiectului. Altfel,
expozițiunea prezintă atât timpul („odată”) și spatiul( „la o margine a pământului”, „la altă
margine"), cât și situația inițială în care sunt prezentați cei doi frați, unul având trei feciori , iar
celălalt trei fete. Intriga conține factorul perturbator și anume „cartea”primită de crai de la fratele
său, care-i cere să-i trimită unul dintre feciorii săi pentru a-i conduce țara (motivul împăratului fără
urmași).

Desfășurarea acțiunii cuprinde probele îndeplinite de Harap-Alb (aducerea sălăților din


Gradina Ursului, pielea și capul cerbului încrestate cu diamante și a fetei Împăratului Roș) cu ajutorul
Sfintei Duminici, celor cinci tovarăși de drum ( Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă),
personajelor donatoare( albinele și furnicile) și a calului. Punctul culminant constă în dezvăluirea
identității Spânului de către fata Împăratului Roș , iar acesta înfuriindu-se îi taie capul lui Harap-Alb.
În deznodământ Spânului este ucis de către cal , iar Harap-Alb este readus la viață de către fata
Împăratului Roș, se căsătorește cu aceasta și primește împărăția Împăratului Verde.

Basmul impresionează și prin intermediul personajelor, acestea fiind purtătoarele mesajului


naratorului și ale unor valori simbolice.

Un astfel de personaj este și Harap-Alb, personajul principal și eponim al operei, purtătorul


unor însușiri puse în evidență de autor prin acțiune, relațiile sale cu celelalte personaje, conflict sau
printr-o varietate de procedee de caracterizare.

Prin intermediul acțiunii este prezentat statutul său social fară o identitate anume și
corespunzător unui Făt-Frumos din basmele populare, însă nu are puteri supranaturale și nici însușiri
excepționale. Statutul său social alternează odată cu desfășurarea acțiunii. Inițial, statutul său este
acela de fiu de crai neexperimentat , apoi după ce este păcălit de Spân să intre în fântână devine
slugă, odată cu coborârea în fântână având loc și coborârea statutului său social. În final , prin tăierea
capului său de către Spân este dezlegat de jurământ și își reia identitatea devenind împărat.

Din punct de vedere psihologic și moral , Harap-Alb este un învingător deoarece ajunge să
îndeplinească toate calitățile necesare unui împărat: milostivenia, bunătatea, curajul, cinstea și
demnitatea, pe care ficele Împăratului Verde le remarcă de la prima întâlnire („seamănă a fi mult
mai omenos").

Harap-Alb are ca trăsătură de bază bunătatea sufletească , aceasta remarcând-se încă de la


începutul textului și ajutandu-l să depășească toate încercările.

Un prim episod din care reiese aceasta trăsătură este acela în care fiul de crai, venind în
gradină și stând pe gânduri, întâlnește o bătrână care cere pomană. Tânărul îi da un bănuți, iar
aceasta , ca răsplată, îl sfătuiește cum sa procedeze pentru a nu da greș precum frații lui.

Totodată, această trăsătură este ilustrată și prin intermediul episodului în care Harap-Alb
trece prin râu, lăsând podul liber , pentru ca furnicile să-l poată traversa fără să fie strivite de acesta.
La rândul său, bunătatea îi este răsplătită deoarece furnicile îl ajută mai târziu să separe nisipul de
mac pentru a putea îndeplini toate probele.
《În cazul în care cere 2 trasaturi: O altă trăsătură a acestuia este naivitatea , aceasta este
evidențiată prin intermediul episodului în care se lasă păcălit de Spân și coboară în fântână, unde
este închis de acesta si forțat să facă schimb de identități. 》

Însușirile protagonistului sunt bine evidențiate atât prin mijloacele de caracterizare directă
făcută de către narator sau de către alte personaje cât și prin mijloace de caracterizare indirectă
desprinse din acțiune, comportament, limbaj, relațiile cu celelalte personaje.

Harap-Alb este caracterizat direct atât de către narator: „boboc în felul său la trebi de
aieste” cât și de alte personaje: „ slab de îngeri" , „seamănă a fi mult mai omenos”.

Pe întreg parcursul acțiunii, Harap-Alb este caracterizat indirect prin faptele sale ,prin
relațiile cu celelalte personaje, limbaj, comportament și în antiteză cu Spânul. Astfel , eroul parcurge
un drum al inițierii pe măsură ce trece probele la care este supus de către Spân sau Împăratul Roș și
îndeplinește astfel o serie de calități morale necesare pentru a deveni împărat: învață sa fie iertător,
cultivă prietenia, este răbdător, nu cedează în fața greutăților, dovedește capacitate de adaptare, o
buna intuiție, este bun, grijuliu și generos în permanență cu Sfânta Duminică, micile vietăți și
însoțitorii lui, este cinstit și nu-l trădează pe Spân.

Fiind o persoană umană, acesta prezintă și unele defecte: credulitatea și naivitatea puse în
evidență atunci când încalcă sfatul părintesc și acceptă să-l ia pe Spân drept tovarăș de drum ,
acestea având la bază lipsa de experiență și de maturitate.

În concluzie, Harap-Alb nu întruchipează tipul eroului voinic din basmele populare ci pe acela
al eroului vrednic deoarece evoluția sa reflectă concepția despre lume a scriitorului prin umanizarea
fantasticului .
Povestirea
„Fântâna dintre plopi( volumul Hanul Ancuței)”

-de Mihail Sadoveanu

-tema și viziunea despre lume-

Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai importanți și prolifici prozatori români din prima
jumătate a secolului al XX-lea, având o carieră ce se întinde pe parcursul a cincizeci de ani.

Publicat în 1928, volum „Hanul Ancuței” reprezintă pentru creația lui Mihai Sadoveanu
„capodopera de la răscruce" deoarece face trecerea spre etapă marilor cărți sadoveniene.

Opera „Hanul Ancuței” are forma povestirii în ramă deoarece nouă narațiuni de sine
stătătoare sunt încadrate într-o altă narațiune, prin procedeul inserației, care utilizează formule
specifice.

„Fântâna dintre plopi" este a patra povestire și are ca personaj- narator pe Neculai Isac.
Aceasta este o povestire prin narațiunea subiectivă, evocarea trecutului( a unei întâmplări trăită de
Neculai Isac în urmă cu douăzeci și cinci de ani , „pe aceste meleaguri”), relatarea unui singur fapt (o
tristă poveste de dragoste), atmosferă ( modul în care naratorul „regizează” tensiunea, suspansul).

Tema povestirii este iubirea .

Aceasta este evidențiată prin intermediul episodului în care are loc prima întâlnire a lui
Neculai Isac cu Marga. Acesta , ducând vinuri pe tărâmul Sucevei , face un popas la han. Plimbându-
se pe malul râului se întâlnește cu grupul de nomazi și, îndrăgostindu-se de Marga, îi dă acesteia și lui
Hasanache câte un ban de argint.

Totodată, tema este ilustrată și prin intermediul episodului în care Marga îi mărturisește lui
Neculai Isac planul grupului de nomazi. În acest episod Marga își sacrifică propria viață din dragoste
pentru Neculai Isac, ceea ce ilustrează iubirea adevărată și pură care îl face pe om sa meargă până la
sacrificiul de sine pentru persoana iubită.

Titlul „Fântâna dintre plopi” este un titlu simbolic: fântână, reprezentând apa, are proprietăți
magice și, potrivit tradiției, este loc de întâlnire între îndrăgostiți; plopul este simbolul singurătății.
Corelate, cele doua simboluri indică locul unei întâmplări dramatice.

Perspectiva narativă este subiectivă, narațiunea este relatată la persoana întâi, implicând
două planuri și anume: reprezentarea evenimentelor trăite în tinerețe și autoanaliza faptelor din
perspectiva maturității.

Acțiunea se derulează alert, fiind identificabile toate momentele subiectului. Astfel,


expozițiunea ne prezintă cum, într-o toamnă, Neculai Isac duce vinuri în ținutul Sucevei și face un
popas la Hanul Ancuței. Plimbându-se călare pe malul râului Moldova, întâlnește un grup de nomazi
care se scaldă. Este întâmpinat de Hasanache, un bătrân cerșetor, care o alungă fără succes pe
Marga , o tigăncușă de optsprezece ani, din calea boierului.
În intrigă frumusețea fetei îl tulbură pe Neculai Isac , iar acesta le dă celor doi câte un ban de
argint.

Desfășurarea acțiunii prezintă cum fata îl caută la han a doua zi pentru a-i arăta ciuboțelele
cumpărate cu banul primit. Apoi tinerii petrec o noapte la fântâna dintre plopi și își promit o nouă
întâlnire de dragoste la întoarcere lui de la Pașcani. După întoarcerea acestuia are loc a doua întâlnire
la fântână unde , în punctul culminant, deși fata este conștientă ca o va omorî pentru că i-a trădat, îl
avertizează asupra pericolului pe Neculai Isac, care fuge călare și scapă cu viață, însă o prăjină
aruncată de urmăritori îi scoate un ochi.

Deznodământul îl prezintă pe Neculai Isac care, însoțit de flăcăii de la han care auzise
strigătele sale, revine la fântâna dintre plopi, unde sângele proaspăt de pe capacul de piatră este
semnul că fata a fost ucisă cu cruzime și aruncată în fântână.

Farmecul zicerii este dat de prezența elementelor de limbaj popular („singur ca un cuc"),
arhaic ( „mazili”), regional („buiac", „roșă"). Expresivitatea limbajului este dată de frumusețea
metaforei: „ Catastihul acelor vremuri a început să mi se încurce”, epitetul de caracterizare: „nări
largi, și ochii iuți” , comparația sugestivă: „Am simțit în mine ceva ferbinte; parc-aș fi înghițit o
băutură tare.”.

Viziunea despre lume este una personală și afectivă ilustrând faptul că iubirea adevărată este
una ideală și demnă de sacrificiu. Această viziune aparține personajului narator și protagonist al
întâmplării dar și ascultătorilor care împărtășesc opinia acestuia.

În concluzie, „Fântâna dintre plopi” este povestire deoarece este o narațiune subiectivă ,
care se limitează la evocarea trecutului ( a unei întâmplări trăită de Neculai Isac în urmă cu douăzeci
și cinci de ani , „pe aceste meleaguri”), relatarea unui singur fapt (o tristă poveste de dragoste),
atmosferă ( modul în care naratorul „regizează” tensiunea, suspansul).

-Particularități de construcție a personajului principal-

-încadrarea în context: date despre operă ( daca vrei poti da și despre autor)

- încadrarea în curent: în ce curent/specie literară se încadrează

- Tema (fără cele 2 episoade semnificative)

-2 elemente de structura și limbaj: titlu, perspectiva narativă, motive literare , etc.

《Le ai toate la începutul eseului cu tema si viziunea despre lume》

Personajul literar reprezintă o instanță narativă prin intermediul căreia scriitorul își exprimă
în mod indirect ideile, concepțiile în opera literară. Personajele povestirii se află în postura de narator
al întâmplării principale , de narator al evenimentului relatat sau de ascultător al relatării.

Un astfel de personaj este și Niculai Isac, protagonistul și naratorul întâmplării principale din
povestirea „Fântâna dintre plopi”.

Statutul său social reiese din formula de adresare făcută de Comisul Ioniță : „Nu ești domnia
ta prietenul meu Niculai Isac, căpitan de mazili?”. Acesta era un om înstărit cu oi și imașuri și se
ocupa de negoțul vinurilor.
Din punct de vedere psihologic, acesta întruchipează o fire romantică , pasională, care se
implică sincer și profund în relația cu Marga.

Portretul său moral este amplu conturat, el fiind un om cu calități și defecte recunoscute de
el însuși(„Eram un om buiac și ticălos”).

Trăsăturile lui Niculai Isac au legătură cu tema principială a povestirii, trăsătura sa dominantă
fiind faptul că era o fire romantică.

Această trăsătură este evidențiată în episodul în care îi oferă Margăi blana de vulpe ceea ce
denotă grija sa față de persoana iubită.

Totodată, un alt episodul semnificativ pentru această trasatură este întâlnirea celor doi la
fântână, unde, Neculai Isac, într-o atmosferă romantică, sub razele lunii, ii șoptește vorbe dulci și
profunde Margăi.

《O altă trăsătură a personajului este curajul. Aceasta este pusă în evidență și prin
intermediul episodului în care Neculai Isac se întoarce cu flăcăii de la han pentru a o salva pe Marga,
însă totul este prea târziu deoarece fata fusese ucisă și aruncată în fântână. 》

Însușirile protagonistului sunt bine evidențiate atât prin mijloacele de caracterizare directa,
făcută de către narator sau alte personaje ,cât și prin mijloace de caracterizare indirectă ,desprinsă
din acțiune, comportament, limbaj, relațiile cu celelalte personaje.

Niculai Isac este caracterizat direct de către narator „om ajuns la cărunțeală ”, de către alte
personaje, Comisul Ioniță îl caracterizează ca fiind „căpitan de mazili” ilustrând statutul său social
,dar și prin autocaracterizare „Eram un om buiac și ticălos”.

Pe întreg parcursul acțiunii, Niculai Isac este caracterizat indirect atât prin faptele sale cât și
prin relațiile cu celelalte personaje, limbaj și comportament. Astfel, acesta întruchipează o fire
romantică si pasională care se implică sincer în relația cu Marga, un tânăr prostuț ce se lasă atras în
capcana țiganilor, ce ajunge să-și plângă iubirea tragică pentru Marga, este generos, viteaz și curajos.

În concluzie, Niculai Isac se încadrează categoriei de personaje cu o fire romantică la care


iubirea se naște furtunos și se consumă apoi vulcanic și pătimaș.

Nuvela realist -psihologică


„Moara cu noroc"
- de Ioan Slavici

-tema și viziunea despre lume-

Ioan Slavici este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române care se afirmă la
sfârșitul secolului al XIX -lea, fiind unul dintre adepții realismului clasic.
Nuvela „Moara cu noroc” aparține volumului „Novele din popor" care este publicat în anul
1881 și este reprezentativ pentru viziunea autorului asupra vieții statului transilvănean.

Este o nuvela , adică o opera epică în proză, de mare întindere, cu un  singur fir narativ și cu o
acțiune mai complexă decât a schiței, la care participă un număr redus de personaje, punându-se
accentul pe caracterizarea complexă a personajului principal.

Este o nuvela realistă prin tema familiei și a dorinței de îmbogățire, perspectiva narativă
obiectivă, personajele tipice pentru o categorie socială ( Ghiță reprezintă tipul cârciumarului dornic
de îmbogățire, Lică este tipul sămădăului, Pintea este tipul jandarmului), prezentarea veridică a
societății ardelenești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, tehnica detaliului semnificativ
(descrierea drumului și al locului de la moara cu noroc).

Este o nuvelă psihologică deoarece înfățișează frământările de conștiință ale personajului


principal care trăiește un conflict interior, moral și se transformă sufletește, iar analiza se realizează
prin tehnici de investigare psihologică (monolog interior, stil indirect liber și scene dialogate).

Tema nuvelei este reprezentată de consecințele nefaste și dezumanizante ale dorinței de


îmbogățire.

Un episod semnificativ pentru ilustrarea acestei teme este acela în care Ghiță jură strâmb în
instanță în favoarea lui Lică ceea ce evidențiază punctul maxim al degradării morale a lui Ghiță,
devenind rob al banului și supus credincios a lui Lică.

Totodată, un alt episod semnificativ pentru temă este cel din finalul nuvelei când , hotărât
să-l demaște pe Lică, Ghiță ucide și este ucis la rândul lui . Acest episod evidențiază un moment de
răscruce din destinul personajului și anume revenirea la cinstea și corectitudinea ce îl caracterizau
dinainte , totul este , însă, târziu deoarece finalul tragic al nuvelei aduce în prim-plan efectele
dezastruoase ale patimii banului.

Titlul este unul ironic deoarece locul ales , cârciuma numită „Moara cu noroc” înseamnă de
fapt „Moara cu ghinion” având în vedere evenimentele care se petrec aici.

Narațiunea este relatată la persoana a III-a , perspectiva narativă fiind obiectivă și aparținând
unui narator omnișcient, omniprezent și obiectiv.

Simetria incipit-final este dată de vorbele bătrânei despre fericire din incipitul nuvelei: „omul
să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci dacă-i vorbă, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit" și din
finalul nuvelei despre forța destinului: „așa le-a fost dată”, acestea fiind confirmate în desfășurarea
narațiunii.

Fiind o nuvelă psihologică, conflictul central este unul moral, conflictul interior al
protagonistului care oscilează între dorința de a rămâne om cinstit și între dorința de a se îmbogăți
alături de Lică. Este prezent și un conflict exterior între Lică și Ghiță .

(Timpul și spațiul)

Acțiunea se desfășoară pe parcursul unui an de la Sfântul Gheorghe până la Paștele din anul
următor, iar cârciumă se află la răscruce de drumuri, izolată.

Nuvela este alcătuită din 17 capitole cu prolog și epilog, având un subiect concentrat. Astfel,
în expozițiune descrierea drumului care duce la „Moara cu noroc" și a locului în care se află cârciumă
fixează cadrul acțiunii. Ghiță, cizmar sărac ia în arendă cârciuma pentru a câștiga mai ușor bani.
Intriga este constituită de apariția lui Lică care declanșează în sufletul lui Ghiță un conflict
interior și tulbură echilibrul familiei.

Desfășurarea acțiunii prezintă procesul înstrăinării cârciumarului față de familie și procesul


dezumanizării provocate de dorința de îmbogățire prin complicitatea cu Lică. Ghiță devine
interiorizată, mohorât, violent, se poartă brutal cu Ana și față de copii.

Dornic să facă avere, Ghiță, se îndepărtează treptat de Ana și devine complicele lui Lică la
diverse nelegiuiri primind în schimb banii obținuți din jafuri și crime. Acesta își pierde imaginea de om
cinstit pe care o avea în fața oamenilor , iar frământările și neputința de a ieși brusc din înțelegerea
cu Lică alternează cu momentele de sinceritate în care îi cere iertare soției. Ghiță se aliază cu Pintea
pentru a-l da în vileag pe sămădău însă nu este cinstit nici față de acesta deoarece dorește să
păstreze o parte din banii obținuți din afacerile necurate.

Punctul culminant ilustrează dezumanizarea lui Ghiță. El dorește sa-l demaște pe Lică și
merge să-l aducă pe Pintea la han, însă, întorcându -se la cârciumă își dă seama că Ana i-a fost
infidelă și o ucide, la rândul său fiind ucis de unul dintre oamenii lui Lică.

Deznodământul este tragic: hanul este incendiat, iar Lică se sinucide pentru a nu fi prins de
Pintea. Singurele ființe care supraviețuiesc sunt bătrână și copiii, ființele morale și inocente.

În concluzie, opera literară „Moara cu noroc" de Ioan Slavici este o nuvelă realistă deoarece
are ca trăsături: oglindirea vieții sociale și a vieții de familie în satul transilvănean de la sfârșitul
secolului al XIX-lea , efectele, în plan moral, ale pătrunderii relațiilor capitaliste în mediu rural,
importanța acordată banului, crearea de personaje tipice (Ghiță este tipul cârciumarului dornic de
îmbogățire, Lică reprezintă tipul sămădăului), descrierea detaliată a drumului ce duce la cârciumă și
a împrejurimilor a acesteia, stilul sobru și veridicitatea.

-Particularități de construcție-

-încadrarea în context: date despre operă ( daca vrei poti da și despre autor)

- încadrarea în curent: în ce curent/specie literară se încadrează

- Tema (fără cele 2 episoade semnificative)

-2 elemente de structura și limbaj: titlu, perspectiva narativă, motive literare , etc.

Personajul literar reprezintă o instanță narativă prin intermediul căreia scriitorul își exprimă
în mod indirect ideile, concepțiile în opera literară. Fiind o nuvelă , accentul nu cade pe actul
povestirii, ci pe complexitatea personajelor care par să aibă un destin prestabilit.

Personajul principal, Ghiță, este cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, un
personaj care trăiește un proces al dezumanizării cu frământări sufletești și ezitări, destinul lui
ilustrând consecințele nefaste ale setei de îmbogățire . Acesta intră în relație cu celelalte personaje
care îi nuanțează evoluția.

Frământările și transformările sale interioare sunt urmărite cu atenție și redate de către


narator în mod direct sau stil indirect liber(interferența vorbirii naratorului cu a vorbirii personajului).

Prin intermediul acțiunii e prezentat statutul său social, acela de cizmar sărac care încearcă
să-și depășească această condiție și ia in arendă cârciuma „Moara cu noroc".
Din punct de vedere psihologic și moral, Ghiță este un personaj tragic care evoluează rapid și
ireversibil către dezumanizare datorita dorinței de îmbogățire.

Trăsăturile lui Ghiță au legătură cu tema principială a nuvelei, trăsătura sa dominantă fiind
setea de înavuțire care determină consecințele nefaste și degradarea sa morală.

Această trăsătură fiind evidențiată în episodul în care acesta jură strâmb în instanță in
favoarea lui Lică ceea de denotă punctul maxim al dezumanizarii personajului în goana sa după avere.

Totodată, această trăsătură este evidențiată și prin intermediul episodului în care Ghiță
hotărăște să-și schimbe destinul și se aliază cu Pintea pentru a -l da în vileag pe sămădău, dar nu este
cinstit nici față de acesta deoarece dorește să păstreze o parte din banii obținuți din jafuri și crime.

《O altă trăsătură a personajului este lăcomia, aceasta este ilustrată prin intermediul
episodului în care acesta se aliază cu Pintea pentru a-l da in vileag pe Lică, însă nu este cinstit nici față
de acesta deoarece vrea să păstrează o parte din banii obținuți din nelegiuiri.

Însușirile protagonistului sunt bine evidențiate atât prin mijloacele de caracterizare directa,
făcută de către narator sau alte personaje cât și prin mijloace de caracterizare indirectă : acțiune,
comportament, limbaj, relațiile cu celelalte personaje.

Ghiță este caracterizat direct de către narator („de tot ursuz”, „ se aprindea pentru orișice
lucru de nimic”) , de către alte personaje ,(de Lică: „Tu ești om, Ghiță, om cu multă ură în sufletul
tău”) și prin autocaracterizare („Ei!Ce să-mi fac?... Așa m-a lăsat Dumnezeu!”) .

De asemenea, întâmplările narate pun și ele în evidență , în mod indirect, trăsăturile


protagonistului. Încă din expozițiune Ghiță își exprimă dorința de a-și schimba statutul social și de a
spori bunăstarea faimei, motiv pentru care devine din cizmar , cârciumar la han. Tot în cadrul acțiunii
sunt prezentate o serie de trăsături ale protagonistului precum : hărnicia cunoașterea psihologiei
umane, violența, lăcomia, setea de bani și o personalitate cu un caracter slab.

În concluzie, prin Ghiță, Slavici creează cel mai complex personaj din nuvelistica sa, al cărui
destin ilustrează consecințele nefaste ale setei de înavuțire.
Romanul realist de tip obiectiv
„Ion”
- de Liviu Rebreanu

-tema si viziunea despre lume-

Liviu Rebreanu a fost un prozator și dramaturg român, membru titular al Academiei


Române și autor a numeroase opere celebre, precum romanele Ion (1920), Răscoala (1932)
și Pădurea Spânzuraților (1922).
„Ion" este primul roman publicat de Liviu Rebreanu în 1920 , fiind un roman realist
de tip obiectiv cu tematică rurală, o capodoperă a literaturii române interbelice.
Romanul își are nucleul în cele două nuvele anterioare ( „Zestrea” și „Rușinea") și în cele
trei experiențe de viață ale autorului (gestul țăranului care a sărutat pământul , vorbele lui
Ion Pop al Glanetașului care se plângea că nu are pământ și bătaia primită de la tatăl ei a
unei fete cu zestre din cauza unui flăcău sărac).
„Ion” este roman prin amploarea acțiunii, desfășurată pe mai multe planuri (planul
țărănimii și cel al intelectualității), cu un conflict complex, personaje numeroase și prin
realizarea unei imagini ample asupra vieții( asupra satului ardelenesc de la începutul
secolului al-XX-lea).
Este un roman realist de tip obiectiv prin tematica socială ( tematica rurală), alegerea
unor personaje tipice unei categorii sociale(Ion și Florica reprezintă țărănimea săracă , Vasile
Baciu , Ana și George reprezintă țărănimea bogată, iar învățătorul Herdelea și preotul
Belciug sunt reprezentanții celeilalte colectivități), stilul sobru, tehnica detaliului
semnificativ (descrierea personajelor și a mediului), veridicitate, prin narațiunea la persoana
a III-a, perspectiva narativa fiind obiectivă și aparținând unui narator obiectiv, omnișcient,
omniprezent.
Tema romanului este lupta țăranului într-o societate în care principalul criteriu de
apreciere al omului este averea , această temă fiind dublată de tema iubirii și tema
destinului.
Un episod semnificativ pentru ilustrarea acestei teme este prezentat în capitolul
„Zvârcolirea” în care Ion exclamă : „ Cât pământ, Doamne!”, fiind evidențiată dragostea sa
față de pământ și dorința de a-l avea în posesia sa.
Totodată, un alt episod semnificativ pentru ilustrarea acestei teme este prezentat în
capitolul „Sărutarea" în care Ion îngenunchează și săruta pământul ca pe o ibovnică, fiind
ilustrată iubirea s-a față de pământ.
Titlul este dat de personajul principal al romanului care devine un exponent al țărănimii
caracterizat prin dragostea sa pentru pământ , invidualizat însă prin modul prin care îl
obține .
Perspectiva narativă este obiectivă, narațiunea este relatată la persoana a-III-a din
perspectiva unui narator omnișcient, omniprezent și obiectiv .
Simetria incipit- final se realizează prin descrierea drumului care intră și iese din satul
Pripas, loc al acțiunii romanului. În plan simbolic, drumul simbolizează destinul oamenilor din
sat, iar crucea de la marginea satului anticipează destinul tragic al lui Ion. Descrierea
drumului îl introduce pe cititor în viața satului ardelean de la începutul secolului al -XX- lea
cu aspecte topografice, etnografice( hora) , sociale(repartizarea de la hora), și îl extrage din
aceasta.
La nivel formal, romanul este alcătuit din 13 capitole cu titluri semnificative și este
structurat pe două părți , coordonate ale evoluției interioare a personajului principal :
„Glasul pământul” și „Glasul iubirii”.
Cele doua planuri ale romanului sunt prezentate prin tehnica planurilor paralele : viața
țărănimii și a intelectualității rurale.
Primul plan narativ îl are la baza întâmplărilor pe Ion al Glanetașului, care o iubește pe
Florica, fata săracă și frumoasă, dar se căsătorește cu Ana, fata bogată crezând că astfel va
scăpa de sărăcie. Tratată cu brutalitate de soț și tată, Ana se spânzură și la scurt timp le
moare și copilul, Petrișor. După moartea lor, Ion încearcă să se reîntoarcă la Florica , care
este căsătorită cu George, un tânăr bogat, însă este prin și ucis de acesta.
Al doilea plan narativ prezintă episoade din viața de familie a intelectualității umane
(preotul Belciug și învățătorul Herdelea). Cei doi se implică în problemele țăranilor și de
aceea apar neînțelegeri între ei , însă la final se împacă.
Acțiunea romanului se desfășoară liniar, putând fi ușor identificabile momentele
subiectului: Expozițiunea prezintă cadrul horei , dintr-o zi de duminică, unde locuitorii
satului Pripas erau împărțiți pe categorii sociale. Venirea lui Vasile Baciu de la cârciumă și
confruntarea verbală cu Ion, pe care îl face tâlhar și sărăntoh reprezentă intriga romanului.
În desfășurarea acțiunii este prezentată dezumanizarea eroului în goana sa după
avere . Dorind să obțină mult pământ, Ion o seduce pe Ana și îl forțează pe Vasile Baciu să
accepte căsătoria. La nuntă , Ion nu cere acte pentru pământul ce urmează să-i rămână ca
zestre și se simte înșelat și începe să o bată pe Ana. Tratată cu brutalitate de soț și tată, Ana
se spânzură și la scurt timp le moare și copilul, Petrișor. Moartea Anei nu trezește în sufletul
lui Ion regrete deoarece în ea și în copilul lor vedea doar garanția pentru pământ și se
întoarce la Florica care între timp se căsătorește cu George.
Deznodământul este previzibil, iar George care-l lovește cu sapa în cap pe Ion nu
este decât un instrument al destinului. George este arestat , Florica rămâne singură și
averea lui Ion rămâne bisericii.
Conflictul central al romanului este unul complex reprezentat de lupta pentru pământ
în satul tradițional.
Conflictul exterior, social se manifestă între Ion al Glanetașului și Vasile Baciu,
adversari care își dispută pretențiile la posesia pământului, Ana fiind doar pretextul neglijabil
al confruntării.
Adevărata dimensiune a dramei personajului principal o dă conflictul interior,
precizat în structura romanului între cele două voci prezente prin titlurile celor două
parți: „Glasul pământului”și „Glasul iubirii” . 
Se poate vorbi și de conflicte secundare, între Ion și Simion Butunoiu, pentru o
brazdă de pământ sau între Ion și George Bulbuc pentru Ana. În planul intelectualității
satului se manifestă un conflict secundar între preotul Belciug și învățătorul Herdelea
deoarece aceștia se implică în problemele țăranilor, dar în finalul romanului se împacă.
Pe lângă conținut și structură, romanul impresionează și prin personajele ce
participa la acțiune , care stabilesc între ele anumite relații și care transmit mesajul
autorului. Acestea sunt numeroase și diverse, prezentate într-o viziune obiectivă și sunt
tipice pentru o întreagă colectivitate: Ion și Florica reprezintă țărănimea săracă , Vasile
Baciu , Ana și George reprezintă țărănimea bogată, iar învățătorul Herdelea și preotul
Belciug sunt reprezentanții celeilalte colectivități (intelectualitatea).
În concluzie, romanul aduce în fața cititorului o imagine a satului ardelenesc de la
sfârșitul secolului al-XX-lea , iar personajele care participă la acțiune sunt tipice și ilustrează
diferite categorii sociale prezente în lumea satului( Ion și Florica reprezintă țărănimea
săracă , Vasile Baciu , Ana și George reprezintă țărănimea bogată, iar învățătorul Herdelea și
preotul Belciug sunt reprezentanții celeilalte colectivități) .

-particularități de construcție a personajului principal-

-încadrarea în context: date despre operă ( daca vrei poti da și despre autor)

- încadrarea în curent: în ce curent/specie literară se încadrează

- Tema (fără cele 2 episoade semnificative)

-2 elemente de structura și limbaj: titlu, perspectiva narativă, motive literare , etc.

Personajul literar reprezintă o instanță narativă prin intermediul căreia scriitorul își exprimă
în mod indirect ideile, concepțiile în opera literară. Personajele romanului realist sunt prezentate
în mod realist cu calitățile și defectele lor devenind individualități complexe și verosimile.
Un astfel de personaj este și Ion, personajul principal și eponim al operei, un
personaj ale cărui însușiri sunt puse în evidență prin temă, acțiune, conflicte , prin relațiile
cu alte personaje și prin diverse procedee de caracterizare.
Încă din începutul romanului, se poate observa că, Ion se află în centrul întâmplărilor,
statutul său social fiind de țăran sărac, dar harnic , care dorește să-și depășească această
condiție prin orice mijloace.
Ion iubește nespus de mult pământul, și de aceea , din punct de vedere psihologic și
moral , trăiește obsesia îmbogățirii, dar aceasta dorință se lovește de cealaltă iubire, cea
față de Florica , o fată tot săracă. În final, Ion apare în postura de victimă din cauza
incapacității de a-și gestiona sentimentele în mod realist.
Însușirile lui Ion se află în strânsă legătură cu tema romanului, prin intermediul
acesteia este evidențiată trăsătura dominantă a acestuia, dragostea față de pământ.
Această trăsătură este pusă în evidență și prin intermediul episodului din capitolul
„Zvârcolirea" , în care exclamația lui Ion („cât pământ, Doamne!”) evidențiază admirația sa
față de pământ și dorința de a-l avea în posesia sa.
Totodată, un alt episod semnificativ pentru ilustrarea acestei trăsături este cel
prezent în capitolul „Sărutarea" în care Ion se apleacă și sărută pământul ca pe o ibovnică
,unde din nou este ilustrată dragostea sa pentru pământ.

《O altă trăsătură a personajului este brutalitatea. Aceasta este ilustrată prin


intermediul episodului în care Ion, necerând acte pentru pământ, după căsătoria cu Ana se
simte înșelat deoarece nu intră în posesia pământului și începe să o bată pe Ana.》

Însușirile protagonistului sunt bine evidențiate atât prin mijloacele de caracterizare


directa făcută de către narator sau de către alte personaje cât și prin mijloace de
caracterizare indirectă desprinse din acțiune, comportament, limbaj, relațiile cu celelalte
personaje.
Ion este caracterizat direct atât de către narator : „Iubirea pământului l-a stăpânit
de mic copil” , și de alte personaje: Vasile Baciu îl face „hoț” și „sărăntoh” cât și prin
autocaracterizate : „ Las că-i bună Anuța! Aș fi o nătăfleață să dau cu piciorul norocului
pentru niște vorbe”.
Pe întreg parcursul acțiunii, Ion este caracterizat indirect prin faptele sale, prin
relațiile cu celelalte personaje, limbaj și comportament. Astfel , primul plan narativ îl are în
centrul întâmplărilor pe Ion , aflat în statutul de țăran sărac, care o iubește pe Florica , dar
se căsătorește cu Ana crezând că va scăpa de sărăcie.
Totodată, primul plan narativ evidențiază traseul dezumanizării ireversibile pe care îl
parcurge Ion în goana lui după avere, acesta devenind din omul harnic, inteligent , demn,
supus și perseverent un om lacom, care o seduce pe Ana și îl șantajază pe Vasile Baciu să
accepte căsătoria pentru a obține pământ, devine brutal cu Ana atâta vreme cât nu intră în
posesia pământului , devenind o fire violenta, iar atunci când îl obține gândul i se întoarce la
Florica, pe care o iubește la fel ca la început.
Deoarece la fel de profundă ca și dragostea pentru pământ este și cea pentru Florica,
Ion își va găsi sfârșitul. Prin intermediul acestei oscilații dintre cele doua glasuri : al iubirii și
al pământului, Liviu Rebreanu creează prin Ion un personaj tragic , din cauza conflictului
interior puternic pe care îl trăiește între iubirea pentru Florica și setea de îmbogățire.
Cel de-al doilea plan dezvăluie însușirile protagonistului în relație cu celelalte
personaje, pe care le stabilește cu familia învățătorul Herdelea, cu preotul Belciug și cu alți
intelectuali față de care se dovedește a fi politicos și supus , fapt ce atrage simpatia lor.
În concluzie, prin Ion, Liviu Rebreanu realizează un personaj tipic , reprezentând
întreaga țărănime săracă măcinată de dorința de a alunga cu orice preț sărăcia , prin scopul
de a obține pământ, care se manifestă atipic prin modul în care acesta își atinge scopul și
zbuciumul interior care-i va aduce moartea.
Romanul realist balzacian
Enigma Otiliei
- de George Călinescu

-tema și viziunea despre lume-

George Călinescu a fost un critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român,
personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române. 

Publicat în 1938, romanul „Enigma Otiliei” apare la sfârșitul perioadei interbelice și este al
doilea dintre cele patru romane scrise de George Călinescu.

„Enigma Otiliei” este un roman prin amploarea acțiunii, desfășurată pe mai multe planuri
(planul moștenirii bătrânului, planul formării tânărului Felix ), cu un conflict complex, personaje
numeroase și prin realizarea unei imagini ample asupra vieții(a societății citadine).

Este un roman realist de tip balzacian prin tema familiei, motivul moștenirii și al paternității ,
structura închisă, relatarea la persoana a-III-a , naratorul fiind obiectiv, omnișcient și omniprezent ,
tehnica detaliului semnificativ ( descrierea amănunțită a caselor, a străzilor, a amfiteatrului și a casei
lui Costache Giurgiuveanu), personaje tipice unei anumite categorii sociale ( Stănică Rațiu este tipul
parvenitului, Felix este intelectualul ambițios, Pascalopol este tipul aristocratului rafinat).

Romanul depășește modelul realismului clasic prin elemente ce țin de modernitate precum
ambiguitatea personajelor ( moș Costache nu e un avar dezumanizat deoarece are o iubire singură și
sinceră pentru Otilia, Pascalopol o iubește pe Otilia în același timp și patern și viril) interesul pentru
procesele psihice deviant, sensibilitatea ( universul familiei Tulea se află sub semnul bolii, degradării
morale).

Tema este reprezentată de o imagine a vieții burgheziei bucureștene de la începutul


secolului al-XX-lea , prezentată sub aspect social și economic.

Un episod semnificativ pentru ilustrarea acestei teme îl reprezintă sosirea lui Felix Sima în
casa unchiului său, Costache Giurgiuveanu. Pătruns în casă, Felix asistă la o scenă de familie, jocul de
table, unde Aglae Tulea, sora lui moș Costache, exclamă că bătrânul face azil de orfani, percepându-i
pe Felix și pe Otilia ca pe niște rivali la moștenirea fratelui său.

Totodată, un alt episod semnificativ pentru temă este acela în care moș Costache suferă o
paralizie și întreaga familie Tulea îi ocupă militărește casa temându-se că Otilia și Felix și-ar putea
însuși banii pe care bătrânul refuză săi depună la bancă.

Titlul inițial „Părinții Otiliei" reflectă ideea bazaciană a paternității deoarece fiecare dintre
personaje determină în vreun fel , ca „niște părinți”, soarta orfanei Otilia. Autorul schimbă titlul din
motive editoriale și deplasează accentul de la motivul realist bazacian al paternității la misterul
protagonistei.
Perspectiva narativa este obiectivă, întâmplările fiind relatate la persoana a-III-a din viziunea
unui narator obiectiv, omnișcient și omniprezent.

Simetria incipit- final se realizează prin descrierea străzii și a casei lui moș Costache, din
perspectiva lui Felix în adolescență și aproximativ cu 10 ani mai târziu („după război”). Aceasta este
redată și de răspunsul lui moș Costache la venirea lui Felix : „Aici nu stă nimeni”.

Cele două conflicte succesorale includ istoria moștenirii lui moș Costache. Primul evidențiază
adversitatea manifestată de Aglae împotriva orfanei Otilia , iar al doilea destrămarea familia Tulea
reprezentând interesul lui Stănică pentru averea bătrânului. Este prezent și un conflict erotic pentru
mâna Otiliei realizat între Felix și Pascalopol.

Romanul este alcătuit din 20 de capitole și cuprinde două planuri narative importante: un
plan cuprinde lupta clanului Tulea pentru obținerea averii lui moș Costache și înlăturarea Otiliei, iar
celălalt plan surprinde destinul tânărului Felix Sima care , rămas orfan, vine la București pentru a
studia medicina , locuiește în casa tutorelui său, avarul Costache Giurgiuveanu și trăiește iubirea
adolescentină pentru Otilia.

Acțiunea se desfășoară liniar, putând fi ușor identificabile momentele subiectului:


Expozițiunea se realizează în metoda realist-balzaciană prin situatrea exactă a acțiunii în timp(„Într-o
seară de la începutul lui iulie 1909”) și spațiu (strada Antim din București), descrierea străzii și a casei
lui Costache Giurgiuveanu , finețea observării și a notării detaliului semnificativ. Odată intrat în casă,
Felix îl cunoaște pe unchiul său, pe verișoara Otilia și asistă la o scenă de familie: jocul de table.
Acesta pătrunde într-o atmosferă neprimitoare ce anticipează cele doua planuri narative și conflictul
principal.

Intriga se desfășoară pe două planuri : pe de-o parte este ilustrată istoria moștenirii lui moș
Costache , iar pe de altă parte romanul are în centru destinul tânărului Felix Sima, maturizarea lui.

În desfășurarea acțiunii este evidențiată pe unul dintre planuri lupta pentru obținerea
averii bătrânului. Moș Costache nu pune în aplicare niciun proiect pentru asigurarea viitorului Otiliei.
Clanul Tulea urmărește să moștenească averea acestuia, plan ce este amenințat ipotetic de adopția
Otiliei.

Deși o iubește sincer pe Otilia , moș Costache amână adopția de dragul banilor și de frica lui
Aglae. El încearcă totuși sa pună în aplicare niște planuri pentru a o proteja însă acestea nu se
realizează deoarece bătrânul se îmbolnăvește. Chiar daca boala bătrânului înseamnă pentru clanul
Tulea ocuparea militărească a casei lui și așteptarea morții sale pentru a-i lua banii , acesta se
însănătoșește datorită îngrijirilor lui Felix, ale Otiliei și ale lui Pascalopol. Moartea acestuia este
provocată însă de Stănică Rațiu, care urmărește să parvină și îi fură bătrânului banii de sub saltea.

În celălalt plan sunt surprinse experiențele trăite de tânărul Felix în casa unchiului său, în
special iubirea adolescentină pentru Otilia . Acesta este gelos pe Pascalopol, dar nu ia nicio decizie
datorită dorinței de-aș face o carieră. Otilia îl iubește, însă după moartea lui moș Costache îl
părăsește deoarece se consideră o piedică în calea realizării sale profesionale și se căsătorește cu
Pascalopol care-i poate oferi înțelegere și protecție. În deznodământ Olimpia este părăsită de
Stănică , Aurica nu-și poate face o situație , iar Felix o pierde pe Otilia.

Romanul realist tradițional devine o adevărată comedie umană plasând în context social
personaje tipice : moș Costache- avarul, Aurica-fata bătrână, Stănică Rațiu-parvenitul , Otilia-fata
cochetă, Felix- ambițiosul și Pascalopol-aristrocratului rafinat.
În concluzie , „Enigma Otiliei” este un roman realist bazacian prin prezentarea critică a unor
aspecte ale societății bucureștene de la începutul secolului al-XX-lea , tema paternității și a
moștenirii, observația și notarea detaliul semnificativ, realizarea unor tipologii, veridicitate și
perspectiva narativă obiectivă. Cartea depășește însă modelul realismului clasic prin spiritul critic și
polemic, prin elemente ale modernității evidențiate prin prezentarea mediului citadin în toată
diversitatea lui și prin sondarea psihologiei personajelor.

-particularitati de construcție a personajului principal –

-încadrarea în context: date despre operă ( daca vrei poti da și despre autor)

- încadrarea în curent: în ce curent/specie literară se încadrează

- Tema (fără cele 2 episoade semnificative)

-2 elemente de structura și limbaj: titlu, perspectiva narativă, motive literare , etc.

Un element esențial al structurii romanului îl constituie personajele care participă la


acțiune și se încadrează unei anumite tipologii stabilind între ele anumite relații și fiind
purtătoarele mesajului autorului. Ele sunt prezentate în mod realist cu defectele și calitățile
lor , devenind individualități complexe și verosimile.
Un personaj aparte al romanul este Otilia Mărculescu, personaj eponim care, deși
face parte dintr-un roman realist obiectiv de tip bazacian, se sustrage încadrării într-o
anumită tipologie. Aceasta este unul dintre cele mai importante personaje feminine din
proza românească reprezentând feminitatea în procesul de formare.
Statutul social al Otiliei, precum și evoluția sa , este prezentat pe parcursul romanului
explicând anumite atitudini și comportamente. Aceasta este orfană, fica vitregă a lui moș
Costache , dar are un statut incert cauzat de avariția acestuia. Ea este prezentată inițial ca
fiind „verișoara” lui Felix. După moartea lui moș Costache, aceasta se căsătorește cu
Pascalopol realizând că viața pe care și-o dorește presupune o stabilitate materială. În finalul
romanului aceasta este divorțată de Pascalopol, fiind undeva prin Spania sau prin America
soția unui conte.
Din punct de vedere psihologic și moral, Otilia este o personalitate contradictorie, în
formare și, deși face parte dintr-un roman realist bazacian , este un personaj atipic pentru
că este înconjurată de o aură de mister comportându-se diferit într-o împrejurare sau alta,
fiind o enigmă pentru toți cei din jurul ei.

Însușirile sale au legătură atât cu titlul cât și cu tema . Tematic, romanul vizează viața
burgheziei , relațiile de familie, iar Otilia aparține acestei societăți și unui anumit mediu
familial. Titlul evidențiază caracterul enigmatic al eroinei, misterul ce se desprinde din
comportamentul ei sau din atitudinea adoptată față de cei din jurul său.
Otilia are drept trăsătură dominantă firea enigmatică . Astfel enigma ei consta
pentru Felix în faptul că îl respinge dându-i în același timp dovezi de afecțiune, iar prin
indecizia ei , prin sentimentele și atitudinile contradictorii îl tulbură și pe Pascalopol care o
consideră o fată delicioasă , dar ciudată, dându-și seama că este capricioasă , atrasă de lux și
care are nevoie de protecție.

Un prim episod care îi evidențiază complexitatea sufletului și caracterul enigmatic


este acela în care Felix îi mărturisește că o iubește prin intermediu unei scrisori. Otilia nu
reacționează în niciun fel la declarația de dragoste așa că tânărul fuge de acasă. Otilia îl caută
mai apoi peste tot cu trăsura, iar când îl găsește în parc, așezat pe o bancă încărcat cu
zăpadă , comportamentul ei este la fel de neclar și misterios ca întotdeauna, lăsând în
sufletul lui Felix dezamăgire și nedumerire la auzirea replicilor sale: „Ți-am spus eu că nu te
iubesc?”, „Ei , ei, nu ți-a spus nimeni că nu te iubește.”

Totodată, un alt episod semnificativ pentru ilustrarea acestor trăsături este ultima lor
întâlnire, înainte de plecarea Otiliei din țară cu Pascalopol. Otilia percepe iubirea în modul
aventuros al artistului cu dăruire și libertate absolută, în timp ce Felix are despre dragoste
păreri diferite, romantice, el fiind gata să aștepte oricât în virtutea promisiunii că la un
moment dat se va căsători cu Otilia. Dându-și seama de această diferență și considerându
-se o piedică în realizarea profesională a tânărului Felix, Otilia îl părăsește. Otilia rămâne o
fire enigmatică pentru Felix până în finalul romanului deoarece acesta nu reușește să-i
înțeleagă deciziile și comportamentul.

《O altă trăsătură a personajului este imaturitate. Aceasta este ilustrată în episodul


în care merge împreună cu Felix acasă la Pascalopol, unde, începe sa se joace cu bunurile
acestuia.》

Însușirile protagonistei sunt bine evidențiate atât prin mijloacele de caracterizare


directă de către narator sau alte personaje cât și prin mijloace de caracterizare indirectă
desprinse din acțiune, comportament, limbaj, relațiile cu celelalte personaje.

Astfel, Otilia este caracterizată directă atât de către alte personaje( de către Felix :
„un cap prelung și tânăr de fată încărcat cu bucle căzând până pe umeri") cât și prin
autocaracterizare ( „Sunt o nebună, Felix, nu trebuie sa te iei după mine").

Pe întreg parcursul acțiunii, Otilia este caracterizată indirect atât prin faptele sale ce
o conturează ca fiind capricioasă, cochetă , enigmatică cât și prin relațiile cu celelalte
personaje, limbaj și comportament. Astfel, se conturează ca fiind un personaj complex , cu
un comportament derutant, iar prin relațiile cu celelalte personaje dovedește că este
capabilă de emoții puternice, lucidă și matură. Astfel, prin intermediul limbajului folosit
aceasta iși dovedește maturitatea în ciuda dovezi de copilărie pe care o denotă.

În concluzie, personajul Otilia Mărculescu este o imagine a eternului feminin care,


prin amestecul de naturalețe, eleganță, spontaneitate și profunzime, se dovedește un
personaj unic în literatura română , care jonglează cu mintea cititorului situându-se între
jovialitate și dramă, între sacrificiul de sine și dezamăgirea pe care i-o provoacă lui Felix,
lăsând mereu loc de interpretare.
Romanul modern de analiză psihologică
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
- de Camil Petrescu

-tema și viziunea despre lume-

Camil Petrescu a pus capăt romanului tradițional și a rămas în literatura română ca inițiator
al romanului modern.

Romanul „ Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”apare în 1930 și


este semnificativ pentru înnoirea romanului românesc interbelic prin sincronizarea cu
literatura universală.
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman prin amploarea
acțiunii desfășurată pe mai multe planuri narative (planul iubirii și planul războiului) , prin
conflictul complex, prezența personajelor numeroase și prin realizarea unei imagini ample
asupra vieții.
Este un roman psihologic prin temă (drama intelectualului însetat de absolut), prin
conflictul interior, prin protagonist și prin utilizarea unor tehnici ale analizei
psihologice(introspecția și monologul interior). Prin introspecție și monolog interior Ștefan
Ghiorghidiu își analizează cu luciditate trăirile, stările și sentimentele.
Este un roman modern de tip subiectiv deoarece are drept caracteristici: perspectiva
narativă unică, narațiunea se face la persoana întâi, timpul prezent și timpul subiectiv ,
memoria afectivă ,luciditatea autoanalizei, anticalofilismul (stilul anticalofil pentru care
optează scriitorul susține autenticitatea limbajului , pentru romancier fiind importantă
experiența de viața care poate fi transformată în literatură: „fără ortografie,fără compoziție,
fără stil și chiar fără caligrafie”).
Este considerat roman al experienței și al „autenticității” deoarece valorifică trăirea
cât mai intensă în plan interior a personajului-narator, a unei experiențe definitorii
(războiul), se bazează pe crearea impresiei de autenticitate prin utilizarea unor elemente
care țin de realitate (planul războiului valorifică jurnalul de campanie al autorului, articole și
documente din epocă).
Tema romanului este una psihologică, tipic subiectivă: drama intelectualului însetat
de absolut. Ei i se subordonează încă două teme: iubirea și războiul.
Un episod semnificativ pentru ilustrarea acestei teme este cel în care ,în excursia de
la Odobești, Ela , prin comportamentul ei, trezește suspiciuni și declanșează în sufletul lui
Ștefan Gheorghidiu o adevărată dramă, acesta urmând să fie din acel moment măcinat de
gelozie.
Totodată, un alt episod semnificativ pentru temă este acela care prezintă întoarcerea
lui Ștefan Gheorghidiu la Câmpulung pentru a o vedea pe Ela. Acesta îl vede în oraș pe
Grigoriade, iar ,când Ela îi cere sa treacă niște bani pe numele ei, acesta crede că ea
plănuiește divorțul pentru a rămâne cu Gregoriade. Acest moment îi produce lui Ștefan
Gheorghidiu un nou zbucium sufletesc ,dar izbucnirea războiului și ororile lui sunt o dramă
mult mai puternică decât gelozia , ceea ce va avea ca urmare renunțarea la iubirea pentru
Ela.
Titlul romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” semnifică, prin
alegerea și folosirea cuvântului „noapte”, nesiguranța, incertitudinea personajului principal, dar și
ascunsul și iraționalul. Cele două „nopți” din titlu marchează două etape diferite din viața lui Ștefan
Gheorghidiu: iubirea și războiul, evenimente marcante din viața sa. În final, personajul principal va
înțelege că drama războiului este mult mai puternică decât dezamăgirea suferită în planul amoros.

Perspectiva narativa este subiectivă, romanul fiind scris la persoana întâi, sub forma
unui confesiuni a personajului principal , Ștefan Ghiorghidiu, care trăiește două experiențe
fundamentale: iubirea și războiul.
Conflictul interior prezintă sentimentele și stările contradictorii din conștiința
personajului-narator provocate de soția sa, Ela. Acesta este cauzat de diferențele dintre
aspirațiile lui Ștefan Ghiorghidiu și realitatea lumii înconjurătoare și este dublat de un
conflict exterior generat de relația eroului cu societatea, el fiind plasat în categoria
inadaptaților social.
Textul este alcătuit din 13 capitole cu titluri sugestive și este structurat în două părți
precizate în titlu care indică temele romanului și în același timp cele două experiențe
fundamentale de cunoaștere trăite de erou: iubirea și războiul. Dacă prima parte prezintă
rememorarea iubirii matrimoniale eșuate (dintre Ștefan Ghiorghidiu și Ela), partea a doua ,
constituită sub forma jurnalului de campanie al lui Ghiorghidiu , urmărește experiența de pe
front, din timpul Primului Război Mondial. Prima parte este în întregime ficțională , în timp
ce a doua valorifică jurnalul de campanie al autorului, articole și documente din epocă ceea
ce conferă autenticitate textului.
Romanul debutează printr-un artificiu compozițional : acțiunea primului capitolul,
„La Piatra Craiului în munte", ce aparține planului narativ prezent și fixează acțiunea în timp
și spațiu și îl prezintă pe Ștefan Gheorghidiu, sublocotenent concentrat pe Valea Prahovei ,
în primăvara anului 1916. Acesta participă la o discuție despre un bărbat care-și ucise femeia
adulterină, discuție ce trezește memoria afectivă a eroului, acesta amintindu-și de cei doi ani
și jumătate de căsnicie cu Ela.
Planul iubirii surprinde retrospectiva iubirii dintre Ștefan Ghiorghidiu și Ela. Tânărul,
student la filozofie , se căsătorește cu Ela, studentă la Litere. Iubirea lui se naște din
admirație, duioșie, dar mai ales din orgoliu, deoarece Ela era cea mai frumoasă și populară
fată de la Universitate, iar faptul că era îndrăgostită de Ștefan trezește admirația și invidia
colegilor. După căsătorie cei doi trăiesc modest și sunt fericiți.
Echilibrul tinerei familii este tulburat din cauza unei moștenirii pe care Ștefan
Ghiorghidiu o primește după moartea unchiului său, Tache. Ela se implică în discuțiile
despre banii, ceea ce-i displace mult soțului său. Cuplul evoluează inevitabil spre o criză
matrimonială declanșată de excursia de la Odobești , când Ela pare să-i ofere atenție
exagerată unui anumit Domn G, despre care, Ștefan Ghiorghidiu crede că îi va deveni mai
târziu amant. După această excursie , iubirea lor începe să fie serios pusă la îndoială, iar
relația devine o serie de separării și împăcări.
Concentrat pe Valea Prahovei, unde așteaptă intrarea României în război, Ștefan
Ghiorghidiu primește de la Ela o scrisoare în care îl cheamă urgent la Câmpulung, unde
aceasta se mutase pentru a fi mai aproape de el. Soția vrea să-l convingă să treacă o sumă de
bani pe numele ei pentru a fi asigurată financiar, în cazul în care acesta moare pe front.
Aflând ce-și dorește Ela, Ștefan Ghiorghidiu este convins că aceasta plănuiește divorțul
pentru a rămâne cu Grigoriade, pe care acesta îl vede întâmplător la Câmpulung, însă nu
reușește să afle dacă îl înșeală din cauza izbucnirii războiului.
Planul războiului pune în umbră experiența iubirii , imaginea apocaliptică a războiului
este bine conturată în capitalul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” de haosul de pe
front, de mizerie, de măsurile absurde , de dezordinea și ordinele contradictorii. Viața
ostașilor ține de hazard(întâmplare), iar eroismul este înlocuit cu spaima de moarte,
instinctul de supraviețuire, dovadă fiind imaginea soldatului decapitat care continuă să
alerge pe front. Aceasta imagine ilustrează, totodată, disperarea ființei umane. Rănit și
spitalizat, Ștefan Ghiorghidiu se întoarce la București, dar se simte detașat de tot ceea ce-l
legase de Ela, de aceea hotărăște să o părăsească și să-i lase „tot trecutul" .
Personaj-narator, Ștefan Ghiorghidiu prezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul
superior care trăiește drama îndrăgostitului de absolut. Filozof, el are impresia că s-a izolat
de lumea exterioară ,însă în realitate, evenimentele exterioare sunt filtrate prin conștiința sa.
Gândurile și sentimentele celorlalte personaje nu pot fi cunoscute de cititor, decât în măsura
în care se reflectă în această conștiință. Astfel, Ela este cel mai „misterios" personaj, prin
faptul că tot comportamentul ei este meditat de viziunea personajului-narator , de aceea
cititorul nu se poate pronunța asupra fidelității ei.
În concluzie, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman
modern , psihologic, având drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative ,narațiunea
realizându-se la persoana întâi și naratorul identificîndu-se cu personajul principal , timpul
prezent și subiectiv , memoria afectivă, și autenticitatea trăirii, autoanaliza lucidă,
anticalifilismul și nerespectarea cronologiei evenimentelor.

-particularități de construcție a personajului principal-


-încadrarea în context: date despre operă ( daca vrei poti da și despre autor)

- încadrarea în curent: în ce curent/specie literară se încadrează

- Tema (fără cele 2 episoade semnificative)

-2 elemente de structura și limbaj: titlu, perspectiva narativă, motive literare , etc.


Personajele unui roman subiectiv sunt individualități foarte bine conturate, ele
aparțin unor anumite categorii umane , fiind de obicei intelectuali însetați de absolut ,
dornici de perfecțiune. Personajul-narator își analizează faptele, gesturile, vorbele, făcând
același lucru și cu celelalte personaje.
Un astfel de personaj este și Ștefan Gheorghidiu, personajul narator al textului ,
acesta reprezentând tipul intelectualului însetat de absolut
Din contextul romanului se desprinde mai întâi statutul social al personajului, despre
care aflăm că era student la filozofie, un tip inteligent, preocupat de studiu, dar sărac,
statutul său schimbându-se atunci când intră în posesia unei moștenirii neașteptate și începe
o viață mondenă.
Din punct de vedere psihologic, Ștefan Ghiorghidiu reprezintă intelectualul însetat
de absolut, pentru el iubirea înseamnă dăruire totală și sacrificiu. El este un inadaptat care
duce o existență dramatică, dar trăiește o experiență morală superioară căci trece prin
drama războiului.
Din punct de vedere moral este o fire conflictuală, fiind măcinat de gelozie, iar
conștiința sa fiind obsedată de amănunte chinuitoare.
Trăsătura sa principală este pusă în relație cu cele doua teme ale romanului: iubirea
și războiul, aceasta fiind orgoliul.
O secvența ilustrativă pentru acesta trăsătură este cea a mesei în familie din casa
unchiului său Tache, unde Ștefan Gheorghidiu ia apărarea tatălui său atunci când cei doi sunt
ironizați că s-au căsătorit din dragoste cu fete sărace. În mod surprinzător unchiul Tache este
impresionat de izbucnirea de sinceritate a lui Ștefan Gheorghidiu și îi lasă acestuia cea mai
însemnată parte a averii.
O alta secvență ilustrativă a acestei trăsături este faptul că acesta era împreună cu
Ela datorită faptului că aceasta era cea mai frumoasă și populară studentă din facultate, iar
faptul că ea era îndrăgostită de el genera admirația și invidia colegilor.
《O altă trăsătură a personajului este gelozia. Aceasta este pusa în evidență prin
intermediul episodului în care Ștefan Gheorghidiu îl vede pe Gregoriade la Câmpulung și
bănuiește că acesta este acolo pentru Ela.》
Însușirile protagonistului sunt bine evidențiate atât prin mijloacele de caracterizare
directă făcută de către alte personaje ( Ela îi spune „ești de o sensibilitate imposibilă”) și prin
autocaracterizare („eram înalt și elegant”), cât și prin mijloace de caracterizare indirectă
desprinse din acțiune, comportament, limbaj și relațiile cu celelalte personaje. Astfel, putem
afirmă că Ștefan Ghiorghidiu se dovedește a fi inteligent, sincer, devotat, gelos, orgolios, care
cunoaște experiența războiului și devine detașat și indiferent față de iubirea față de Ela,
hotărând să-i lase „tot trecutul".
În concluzie, prin Ștefan Ghiorgidiu, Camil Petrescu creează un personaj
reprezentativ pentru întreaga categorie a intelectualității ce aspiră spre absolut deoarece
acesta încearcă sa recompună lumea în funcție de aspiratia sa spre absolut și , din orgoliu,
refuză o realitate care nu i se potrivește.
Romanul neorealist postbelic
„Moromeții"
de Marin Preda
-tema și viziunea despre lume-

Marin Preda a fost unul dintre cei mai importanți scriitori români postbelici, precum și


directorul editurii „Cartea Românească”.

Primul roman scris de Marin Preda, „Moromeții”, este alcătuit din doua volume
publicate la doisprezece ani distanță: în 1955, volumul I, iar în 1967 ,volumul al-II-lea.
„Moromeții” este un roman prin amploarea acțiunii, desfășurată pe mai multe
planuri narative (planul familiei Moromete , familia lui Bălosu, dragostea dintre Polina și
Birică, revolta țăranului sărac Țugurlan, boala lui Boțoghină, discuțiile din poiana lui Iocan,
rolul instituiților și al autorităților în satul interbelic), prin conflictul complex( conflictul triplu
ce destrămă familia lui Moromete), prezența personajelor numeroase și prin realizarea unei
imagini ample asupra vieții( imaginea satului românesc în preajma celui de-al Doilea Război
Mondial).
Este un roman neorealist aparținând perioadei postbelice deoarece sunt înfățișate
aspecte sociale iar, perspectiva naratorului obiectiv se completează prin cea a reflectorilor
( Ilie Moromete în primul volum și Niculae în cel de-al doilea).
Deși problematica și modalitățile de exprimare artistică ale celor două volume diferă,
romanul este unitar deoarece reconstituie imaginea satului românesc în perioade de criză.
Tema centrală a romanului este destrămarea simbolică pentru gospodăria
țărănească tradițională , a unei familii de țărani dintr-un sat din Câmpia Dunării, Siliștea-
Gumești. Aceasta este dublată de tema crizei comunicării cauzată de absența unui dialog real
între Ilie Moromete și familia sa și de tema timpului „viclean și nerăbdător”.
Un episod semnificativ pentru ilustrarea acestei teme este scena cinei , care
surprinde un moment din existența familiei tradiționale condusă de un tată autoritar. Ilie
Moromete domină o familie numeroasă formată din copiii proveniți din doua căsătorii.
Așezarea în jurul mesei anticipează iminenta destrămare a familiei: cei trei frați vitregi,
Paraschiv, Nilă și Achim, stau de o parte a mesei, aproape de ușă, iar, de cealaltă parte a
mesei , lângă mama lor, stau Ilinca, Tita și Niculae, iar în capul mesei, așezat pe pragul celei
de-a doua odăi stătea Ilie ce-i „stăpânea cu privirea pe fiecare”.
Totodată, un alt episod semnificativ îl reprezintă tăierea salcâmului, ce simbolizează
destrămarea familiei, prăbușirea satului tradițional și risipirea iluziilor lui Ilie Moromete,
haosul instalându-se treptat în viața acestuia . Ilie Moromete este nevoit să taie salcâmul
pentru a achita o parte din datoriile familiei fără a vinde pământ sau oi.
Titlul romanului este un substantiv propriu care, denotativ, face referire la membrii unei
familii. Conotativ, titlul desemnează o comunitate în care mentalitatea și modul de viață conduce în
moduri diferite destinele umane. Este vorba despre mentalitatea arhaică a lui llie Moromete,
denumit și "ultimul țăran", și mentalitatea nouă a fiilor cei mari Achim, Nilă și Paraschiv, finalizată cu
mentalitatea bazată pe valorile socialiste pe care o îmbrățișează Niculae Moromete, "un Ilie
Moromete al timpurilor sale".

Perspectiva naratorului obiectiv se completează prin cea a reflectorilor ( Ilie Moromete ,în
volumul I ,și Neculae, în volumul al II-lea) și prin cea a informatorilor (personaje-martori: a lui
Parizianu despre vizita lui Moromete la băieți, la București), astfel este limitată omnișciența.

Simetria compozițională este dată de cele două referințe la tema timpului : la început,
îngăduitor , timpul „avea cu oamenii nesfârșită răbdare, iar viața se scurge aici fără conflicte mari”
pentru ca enunțul din finalul cărții "Timpul nu a mai avut rabdare" să modifice imaginea timpului ,
care devine necruțător și intolerant.

Un triplu conflict va destrăma familia lui Moromete: dezacordul dintre tată și cei trei
fii ai săi din prima căsătorie datorat modului diferit de a înțelege lumea, conflictul dintre
Moromete și Catrina, soția lui, reprezentat de faptul că Moromete vrea să vândă din
pămînturile acesteia , și conflictul lui Moromete cu sora sa, Guica , deoarece aceasta este
obligată sa se mute după ce a avut grijă de gospodăria acestuia. Este prezent și un conflict
secundar în primul volum, dintre Ilie Moromete și fiul cel mic, Niculae, din cauza școlarizării
pe care părintele nu i-o asigură, acest conflict trece pe primul plan în volumul al doilea.
Romanul este alcatuit din doua volume cu modalități artistice și problematicii diferite
, fiind unitar deoarece ambele reconstituie imaginea satului românesc în preajma celui de-al
Doilea Război Mondial.
Primul volum este structurat în trei părți, cu o acțiune concentrată care se
desfășoară pe parcursul verii cu trei ani înaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial.
Prima parte prezintă întâmplări petrecute de sâmbătă seara până duminică noaptea
și conține scene ce ilustrează viața rurală: cina, tăierea salcâmului, întâlnirea din poiana lui
Iocan( potvocarul), hora. Partea a doua se derulează pe parcursul a două săptămâni
începând cu plecarea lui Achim cu oile la București. Partea a treia , de la seceriș până la
sfârșitul verii, se încheie cu fuga celor doi fii Paraschiv și Nilă la București.
Acțiunea primului volum este structurată pe mai multe planuri narative. În planul
principal se află Moromeții, o familie numeroasă, măcinată de nemulțumiri mocnite . Țăran
de mijloc, Ilie Moromete încearcă să păstreze , cu prețul unui trai modest pământul familiei
pentru a-l lăsa apoi băieților săi. Fii cei mari ai lui Moromete, Paraschiv, Nilă și Achim își
doresc independența economică. Aceștia se simt nedreptățiți pentru că tatăl lor s-a
recăsătorit și are încă trei copii.
Îndemnați de sora lui Ilie, Maria, cei trei băieți pun la cale un plan distrugător pentru
restul familiei. Achim îi propune tatălui să-l lase să plece cu oile la București, să le lase să
pască la marginea orașului și să vândă laptele și brânza la un preț mai bun. Ilie Moromete se
lasă convins de acest plan, amână achitarea datoriei la bancă și vinde o parte din lotul
familiei pentru a-și putea plăti impozitul pe pământ. Însă Achim vinde oile și așteaptă venirea
fraților săi care fug cu caii și o parte din zestrea surorilor, Ilie Moromete fiind nevoit sa vândă
din nou o parte din pământ pentru a-și plăti din datorii și pentru a-și reface gospodăria.
Planurile secundare completează acțiunea romanului: boala lui Boțoghină, revolta
țăranului sărac Țugurlan, iubirea dintre Polina și Birică, familia lui Bălosu, discuțiile din
poiana lui Iocan . Sunt prezente scene din viața colectivității: hora, călușul, serbarea școlară,
întâlnirile din poiana lui Iocan, secerișul și treierișul.
Volumul al doilea este structurat în cinci părți și prezintă viața rurală pe o perioadă
de 25 de ani, de la începutul anului 1938 până spre sfârșitul anului 1962.
Acțiunea se concentrează asupra a două momente istorice semnificative: reforma
agrară din 1945 și colectivizarea agriculturii după 1949 percepută ca un fenomen abuziv.
O istorie nouă, tulbure și violentă, transformă radical structurile de viață și de
gândire ale țăranilor, satul tradițional intrând într-un ireversibil proces de destrămare.
Vechea imagine a lui Ilie Moromete este distrusă, fiind înlocuită de o altă lipsă de
glorie. Autoritatea lui în sat scade , iar familia destrămată nu se mai reface. Ceilalti țărani își
schimbă atitudinea față de el , foștii prieteni au murit sau l-au părăsit, iar cei noi îi par
mediocri. Acesta se apucă de negoț urmând să câștige bani frumoși, însă îl retrage pe
Niculae din școală pe motiv ca studiile nu-i aduc niciun beneficiu.
Ilie Moromete încearcă să-i aducă acasă pe băieții fugari și drept urmare cumpără la
loc pămînturile vândute și pleacă la București pentru a-i convinge să se întoarcă în sat însă
aceștia refuză propunerea tatălui de împăcare. Aflând de propunerea făcută fiilor , Catrina îl
părăsește și se duce să locuiască la fica ei din prima căsătorie.
Destrămarea familiei continuă, Nilă moare în război, fetele se căsătoresc, iar paralel
cu procesul de disoluție al familiei Moromete este prezentată destrămarea satului
tradițional. Niculae, fiind cel mic, reprezintă în roman mentalitatea impusă colectivistă.
Discuțiile dintre tată și fiu semnifică confruntarea între două concepții de viață, între două
civilizații . Niculae se îndepărtează din ce în ce mai mult de tatăl său, el se înscrie în partidul
comunist, este trimis la o școală pentru activiști și se întoarce în sat cu sarcina de a
supraveghea buna funcționare a primelor forme colective de muncă.
În urma unor probleme apărute, Niculae e luat din funcție, se retrage din viața
politică, își continuă studiile și ajunge mai târziu inginer horticol. Pe de altă parte Moromete
își pierde prestigiul de altă dată. Monologul din finalul romanului este semnificativ pentru
ansamblul romanului deoarece evidențiază consecințele nefaste ale dispariției clasei
țărănești în contextul transformărilor sociale ale agriculturii. Atitudinea lui este critică față de
noua societate se întemeiază pe anularea unei clase sociale , țărănimea, adică pe
distrugerea unei civilizații și a unui cod străvechi de comportament si înțelepciune.
Moromete se stinge încet, traindu-și ultimii ani de viață în singurătate și tăcere.
Romanul se încheie 10 ani mai târziu, Niculae, devenit inginer horticol și căsătorit cu o fată
din sat , află la înmormântarea tatălui că acesta a murit încet fără sa fi suferit de vreo boală.
În finalul romanului, tatăl și fiul se împacă în visul băiatului.
Viziunea despre lume este una originală prin faptul că este prezentată din
perspectiva personajului principal devenit un țăran filozof capabil să interpreteze lumea și
istoria în profunzime.
În concluzie, „Moromeții” este un roman al deruralizării satului, criza ordinii sociale
reflectându-se în criza valorilor morale, în criza unei familii, în criza comunicării.

-Particularități de construcție a personajului principal-

-încadrarea în context: date despre operă ( daca vrei poti da și despre autor)

- încadrarea în curent: în ce curent/specie literară se încadrează

- Tema (fără cele 2 episoade semnificative)

-2 elemente de structura și limbaj: titlu, perspectiva narativă, motive literare , etc.

Romanul aduce o notă de originalitate prin personajele care participă la acțiune și


care sunt tipuri umane puternic individualizate și diverse , prezentate prin diferitele relații
dintre ele.
Un astfel de personaj este Ilie Moromete, personajul cel mai interesant al romanului
prin viața interioară bogată, prin complexitatea însușirilor sale, al cărui portret dobândește
contur treptat prin comportament, acțiune, limbaj.
Ilie Moromete este un personaj exponențial, al cărui destin este reprezentativ pentru
moartea unei lumi. Este considerat „cel din urmă țăran” prin faptul că până-n ultima clipă nu
acceptă ideea că rostul lui pe lume a fost greșit și că țăranul trebuie „să dispară”. Acesta
moare încet, trăindu-și ultimii ani de viață în singurătate și tăcere.
Ilie Moromete reprezintă țăranul dintr-o anumită perioada istorică ( de dinaintea
celui de-al Doilea Război Mondial)și dintr-un anumit spațiu geografic (Siliștea-Gumești )
statutul său social fiind de țăran mijlocaș aparținând unei anumite perioade istorice și
apărând în ipostaze diferite: cap de familie, tată, soț, lider al unui anumit tip de comunități.
Din punct de vedere psihologic, Ilie Moromete este un idealist pentru că el crede cu
tărie în păstrarea și întărirea gospodăriei țărănești individuale, toate acestea putând să
învingă greutățile istorice.
Portretul său moral îl ilustrează ca fiind omul învins de încercările istoriei , speranțele
sale dovedindu-se iluzorii.
Fiind un personaj simbolic, Ilie Moromete reprezintă lumea țărănească în valorile ei
durabile, fiind convins de rezistență gospodăriei , a casei țărănești și a familiei în fața
presiunilor istorice, fiind un autoiluzionist,dar realitatea ii va dovedi cu totul altceva.
Trăsătura sa dominantă de caracter este ironia . Aceasta este evidențiată în comedia
pe care o joacă în fața agenților fiscali cărora le spune ca nu are bani și numai după ce
aceștia sunt gata sa-i ridice luminile din casă, Ilie Moromete se hotărăște sa scoată banii.
Totodată , o altă scenă ce-i ilustrează această trăsătură este ce a tăierii salcâmului.
Ilie Moromete vinde salcâmul vecinului său ,Bălosul, pentru a-și achita o parte din datorii.
Acesta îl trezește pe Nilă în zorii duminicii, iar la întrebarea acestuia legată de tăierea
salcâmului , Moromete îi răspunde „ca să se mire proștii”, răspuns care va fi „furnizat” mai
departe de acesta fraților săi.
《O altă trăsătură de caracter a lui Ilie Moromete este disimularea. Aceasta este
evidențiată în comedia pe care o joacă în fața agenților fiscali cărora le spune ca nu are bani
și numai după ce aceștia sunt gata sa-i ridice luminile din casă, Ilie Moromete se hotărăște
sa scoată banii.》
Pe parcursul întregii acțiuni apar numeroase trăsături specifice care fac din Ilie Moromete un
personaj unic. Astfel prin intermediul caracterizări indirecte desprinsă din fapte, atitudinea sa, limbaj
și relațiile cu celelalte personaje observăm faptul că Ilie Moromete este o fire autoritară deoarece
reușește pentru o vreme sa țină în frâu conflictele din interiorul familiei sale, este ironic , făcând haz
de necaz, este inteligent, are spirit competitiv întrucât vede lumea cu un ochi pătrunzător, iar în
întâmplările cele mai simple el descoperă ceva deosebit.

Personajul este caracterizat direct de către narator („era tăcut” , „era vesel") ,
celelalte personaje (șeful de post mărturisește că:„ Moromete era un om de care mi-ar fi nu
știu cum să-i iau băiatul la secție”) și prin autocaracterizare ("Domnule, eu intotdeauna am
dus o viață independentă”).
În concluzie, prin Ilie Moromete , Marin Preda creează un personaj simbolic ce
reprezintă lumea țărănească în valorile ei durabile , acesta simbolizând ultimul țăran.
Genul dramatic:
Comedia
„O scrisoare pierdută”
-de Ion Luca Caragiale

-tema și viziunea despre lume-

Ion Luca Caragiale a fost unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române finind
dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român.

Comediile lui Ion Luca Caragiale, deși sunt inspirate din realitatea secolului al-XIX-lea,
contemporană scriitorului, aduc în fața spectatorului un univers comic de eternă actualitate.

A treia din seria celor patru comedii, „O scrisoare pierdută” a avut premiera pe scena Teatru
Național din București în noiembrie 1884 și a fost publicată în revista „Convorbiri literare” în 1885.
Sursa de inspirație a fost chiar realitatea zilelor autorului și anume noile alegeri impuse
de guvernul liberal odată cu modificarea Constituției din 1883.

Acest text se încadrează genului dramatic deoarece este destinat reprezentării scenice ,
dovada fiind didascaliile, compozitia structurată pe patru acte alcătuite din scene și replici, dialogul și
monologul ca moduri de expunere și limitarea acțiunii în timp și spațiu.

Este o comedie, adică o specie a genului dramatic, care stârnește râsul prin surprinderea
unor moravuri , a unor tipuri umane sau a unor situații neașteptate, cu un final fericit.

„O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri prin satilizarea unor defecte omenești ,
reprezentativa în acest context fiind tema operei deoarece pune în evidență corupția politicienilor,
șantajul și adulterul .

Este o comedie realistă prin veridicitate, obiectivitate , spiritul de observatie acut, tehnica
acumulării detaliilor, personajele tipice unei anumite categorii : Trahanache- tipul incornoratului, Zoe
tipul femeii cochete și adulterine, Cațavencu- tipul demagogului ambițios, Aganiță Dandanache- tipul
prostului și Tipătescu- tipul junelui prim .

Tema comediei prezintă aspecte din viața politică (lupta pentru putere, șantajul, falsificarea
listelor electorale) și de familie (triunghiul conjugal :Zoe, Trahanache, Tipătescu) a unor politicieni
corupți.

Această temă este evidențiată în scena rostirii discursurilor celor doi candidați Farfuridi și
Cațavencu cât și în scena încăierări celor două tabere la anunțarea numelui Agamiță Dandanache ,
candidatul trimis de la centru, unde scrisoarea se pierde din nou , ajungând la Cetățeanul Turmentat
care o înapoiază destinatarului. Semnificația lor deosebită constă în faptul că pun în evidență aceleași
defecte ale celor doi candidați și respectiv rezolvarea neașteptată și originală a conflictelor, ambele
scene fiind de un comic savuros.

Titlul pune în evidență intriga și contrastul comic dintre aparență și esență. Pretinsa luptă
pentru putere politică se realizează de fapt prin lupta de culise având ca instrument de șantaj politic
„o scrisoare pierdută”. Articolul nehotărât „o" indică atât banalitatea întâmplării, cât și
repetabilitatea ei.
Acțiunea comediei este plasată „în capitală unui județ de munte” adică întâmplările se pot
petrece oriunde în țară , „în zilele noastre", adică perioada campaniei electorale din 1883 , într-un
interval de trei zile.

Raportându-ne la structură textului, acesta respectă organizarea dramatică în acte și scene,


fiind alcătuit din patru acte , fiecare dintre acestea fiind împărțite în scene, iar subiectul operei
dezvoltându-se pe momentele sale. Astfel, în primul act avem: expozițiunea care prezintă
personajele, existența triunghiului conjugal și a unui conflict de interese între două grupări politice și
intriga care este constituită de pierderea scrisorii de amor.

În actul al doilea avem: desfășurarea acțiunii și prezintă conflictul secundar și încercările


amorezilor Zoe și Tipătescu de a smulge scrisoarea santajistului. Prefectul nu accepta compromisul
politic ( susținerea candidaturii lui Cațavencu) așa că Zoe îi promite santajistului sprijinul ei, însă
telegrama trimisă de la centru solicită alegerea altui candidat.

În actul al treilea candidații Farfuridi și Cațavencu își susțin discursurile electorale. Tot aici
este prezentată și punctul culminant care cuprinde anunțarea în ședința a candidatului susținut de
comitet , Agamița Dandanache, urmată de o încăierare în care Cațavencu pierde scrisoarea pe care o
gaseste a doua oară Cetățeanul turmentat care o va duce destinatarului.

Actul al IV-lea aduce rezolvarea conflictului inițial pentru ca scrisoarea ajunge la Zoe ,iar
Cațavencu se supune conditiilor ei. În deznodământ Dandanache este ales cu un procentaj de suta la
suta ,cu voința celor de la centru, iar la festivitatea condusă de Cațavencu adversarii se împacă.

Conflictul dramatic principal constă în înfruntarea pentru putere politică a două forțe opuse:
reprezentarea partidului aflat la putere (prefectul Tipătescu Ștefan, Zaharia Trahanache –
președintele grupării locale a partidului și Zoe, soția sa) și gruparea independentă constituită în jurul
lui Nae Cațavencu.

Este prezent și un conflict secundar reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu, care se


temeau de trădarea prefectului.

Fiind ca specie literară o comedie, această operă deține diverse tipuri de comic precum:
comicul de situație (teama exagerată de trădare a grupului Farfuridi-Brânziovenescu, răsturnarea de
statut a lui Cațavencu ), comicul de caracter (demagogia lui Cațavencu, prostia lui Farfuridi,
sensibilitatea lui Dandanache), comicul de limbaj ( ticuri verbale : „ai puțintică răbdare”, contradicții
de termeni: „12 trecute fix", pronunțarea greșită a unor cuvinte: „famelie" în loc de familie) și
comicul de nume( Trahanache sugerează bătrânețea, Cațavencu = „cațaveică” = haină cu două fețe)
care au rolul de a stârni hazul.

În concluzie , prin conținut, temă, subiect, personaje și tipuri de comic , comedia pune în
evidență caracteristicile unei creații realist-obiective , în speță, ale unei comedii mereu existente în
orice societate.

-particularități de construcție a unui personaj-

-încadrarea în context: date despre operă ( daca vrei poti da și despre autor)

- încadrarea în curent: în ce curent/specie literară se încadrează


- Tema (fără cele 2 episoade semnificative)

-2 elemente de structura și limbaj: titlu, perspectiva narativă, motive literare , etc.

Personajele din comedii au trăsături care ușurează încadrarea lor în tipologie(Trahanache-


tipul încornoratului, Zoe- cocheta și adulterina, Tipătescu-demagogul). Ele aparțin viziunii clasice
pentru că se încadrează într-o tipologie comică, având o trăsătură dominantă de caracter și un
repertoriu fix de trăsături.

Printre numeroasele personaje ale piesei , un loc important Nae Cațavencu ale cărui însușiri
sunt prezentate atât direct cât și indirect.

Mai întâi, autorul ni-l prezintă direct, prin intermediul indicațiilor scenice, evidențiind
statutul său social, acesta fiind avocat, director al ziarului „Răcnetul Carpaților”, prezident-fundator
al Societății enciclopedice-cooperative „Aurora economică română” și șef al grupului independent.

Din punct de vedere psihologic Cațavencu apare în ipostaza de șantajist deoarece aflăm din
relatările lui Pristanda că acesta era în posesia unei scrisori fiind astfel convins că-și va determina
adversarii politici să-l voteze. Acesta întruchipează și imaginea demagogului care vrea să-i
impresioneze pe cei din jur printr-un limbaj bombastic lipsit de orice conținut, având însă un profil
moral complex datorita schimbărilor sale de atitudine în funcție de interese și cursul evenimentelor.

Trăsătura sa dominantă de caracter este demagogia.

Această trăsătură este pusă în lumină prin scenă rostirii discursului său electoral unde
încearcă mereu să impresioneze printr-un limbaj bombastic lipsit de conținut.

Totodată, această trăsătură este ilustrată și prin profesiile de avocat și gazetar , prin care ca
un actor desăvârșit se adresează publicului pe care încearcă să-l impresioneze plângând, apoi
stăpânindu-se , apoi hohotind și șoptind vorbe mari despre „țărișoara mea”.

Scriitorul îl caracterizează chiar și prin numele său ce constituie o sursă de comic, nume ce
ilustrează faptul că acesta era prefăcut prin asemănarea sa cu „cațaveica”, adică haina cu două fețe.

Însușirile protagonistului sunt bine evidențiate atât prin mijloacele de caracterizare directa
făcută de către narativ sau alte personaje cât si prin mijloace de caracterizare indirectă desprinse din
acțiune, comportament, limbaj, relațiile cu celelalte personaje.

Nae Cațavencu este caracterizat direct de către autor „avocat, director- proprietar al ziarului
„Răcnetul Carpaților” , și prin caracterizarea făcută de către alte personaje: Zoe spune despre el că
„mai la urmă Cațavencu poate fi tot atât de bun debutat ca oricare altul”, iar Pristanda îl descrie ca
fiind „mare pișicher”.

Prin caracterizarea indirectă desprinsă din fapte, gesturi, vorbe, conflicte, relațiile cu alte
personaje și atitudine putem afirmă că Nae Cațavencu se dovedește a fi fals, șantajist, demagog,
ambițios, ipocrit, un bun actor, teatral și plin de el.

În concluzie, autorul creează acest personaj plecând de la o diversitate de procedee de


caracterizare directă și indirectă, acesta fiind un personaj tipic, dar și comic, care cuprinde
elementele unei tipologii comice ce ii oferă o originalitate desăvârșită.