Luceafărul

de Mihai Eminescu

Romantismul este un curent literar și artistic apărut în sec. al XIX -lea pe plan european, ca
reacție împotriva clasicismului riguros, de aceea cultivă sensibilitatea, fantezia, imaginația, sinceritatea
emoțională în defavoarea rațiunii. Scriitorii romantici evadează din lumea reală în trecut, în lumea
meditației sau a visului, într-un cadru romantic nocturn, printre motivele predilecte fiind noaptea, visul
și luna. Se creează personajul romantic, un erou excepțional în situații excepționale și figura omului de
geniu, singuratic, neînțeles și nefericit.
Perioada marilor clasici, căreia îi aparține Mihai Eminescu, iar alături de el, Creangă, Slavici și
Caragiale, este una extrem de importantă în istoria literaturii române, prin modelele oferite generațiilor
următoare. Lirica este dominată în această perioadă de romantismul eminescian, care se
individualizează prin: teme precum condiția geniului, cosmogonia, iubirea, natura, timpul, antitezele
numeroase, primatul sentimentelor și al imaginației asupra rațiunii, îmbinarea unor genuri și specii în
cadrul aceluiași text.
Poemul Luceafărul, scris de Mihai Eminescu, este prin excelență o creație romantică, iar sub
aparența unei simple povești de iubire ascunde o alegorie pe tema geniului, o meditație filozofică asupra
condiției umane duale (omul supus unui destin, dar pe care tinde permanent să îl depășească), dar este
mai mult decât atât, este ,,un basm al ființei” (Constantin Noica) și ,,o sinteză a categoriilor lirice
eminesciene” (Tudor Vianu).
Considerat o culme a spiritualității românești, poemul a apărut inițial la 1 aprilie 1883 în
Almanahul Societatii România Jună, reprodus în ,,Convorbiri literare", urmând să fie introdus în volumul
princeps ,,Poesii", îngrijit de Titu Maiorescu, în același an.
Ca surse de inspirație au fost identificate basmul românesc Fata în grădina de aur, cules de
germanul Richard Kunisch, basmul Miron și frumoasa fără corp, mitul Zburătorului și teoria lui
Shopenhauer asupra geniului în opoziție cu omul comun.
Tema centrală a poemului „Luceafărul” este în concordanță cu romantismul: condiția omului de
geniu, dar și modul de raportare al acestuia la lumea înconjurătoare, la iubire, cunoaștere, timp,
societate, temă regăsită și în alte poeme precum ,,Scrisoarea I” sau ,,Odă (în metru antic)”. Teme
secundare sunt timpul dual (individual și cosmic), cosmosul, iubirea în dublă ipostază: imposibilă și
împlinită. Motivele literare sunt, de asemenea, romantice: luna, visul, noaptea, castelul, cuplul, luna,
teiul, îngerul, demonul, marea, fereastra, oglinda. Condiția geniului este ilustrată prin motivul
Luceafărului, regăsit și în titlu, care reprezintă cea mai strălucitoare stea dintre toate, așa cum și geniul
este omul superior printre ceilalți, aspirând spre absolut și spre iubirea ideală.
Alte elemente romantice sunt alternarea planului terestru cu cel cosmic, amestecul speciilor
(idilă, pastel, elegie, meditație), metamorfozele lui Hyperion, în timp ce echilibrul compozițional,
simetria, armonia sunt elemente ce țin de clasicism.
Lirismul este de tip obiectiv, personajele fiind considerate, după cum afirmă Tudor Vianu, voci
sau ipostaze ale poetului, măști ale sale, corespunzătoare propriilor sale contradicții.
Compozițional, poemul este format din 98 de catrene, structurate în 4 părți, și se bazează pe
opoziția planurilor cosmic și terestru și a două ipostaze ale cunoașterii: geniul și omul comun. Cele două
planuri interferează în tablourile 1 și 4, fiind distincte în taboul al II-lea (planul uman, terestru) și în
tabloul al III-lea (planul universal, cosmic).
Primul tablou începe cu o formulă ce amintește de basme ,,A fost odată ca-n povești/A fost ca
niciodată”, plasând povestea într-un timp mitic (illo tempore). Fata contemplă Luceafărul de la fereastra
dinspre mare a castelului. La rândul său, Luceafărul, privind spre „umbra negrului castel”, o îndrăgește
pe fată și se lasă copleșit de dor. Semnificația alegoriei este că fata pământeană aspiră spre absolut, iar
spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialului. Pe de altă parte, iubirea fetei are un accent
de fapt cotidian, sugerat de construcția simterică „Îl vede azi, îl vede mâni/ Astfel dorința-i gata”. În
antiteză, iubirea profundă a Luceafărului are nevoie de un lung proces de cristalizare: „El iar privind de
săptămâni/Îi cade dragă fata”. Motivul serii și al castelului accentuează romantismul conferit de
prezența Luceafărului: „Și cât de viu s-aprinde el/În orișicare sară,/ Spre umbra negrului castel”.
Gesturile lui dezvăluie gingășia iubirii: „ I-atinge mâinile pe piept,/I-nchide geana dulce”-, iar metafora
din versurile „Țesând cu recile-i scântei/ O mreajă de văpaie” redă intensitatea și delicatețea iubirii
Luceafărului.
La fel ca în „Floare albastră” sau „Dorința”, atracția îndrăgostiților unul pentru celălalt este
sugerată mai întâi de o chemare, menită să scoată în evidență dorul și puterea sentimentului.
La cea dintâi chemare a fetei - „O, dulce-al nopții mele domn,/De ce nu vii tu? Vină!”– Luceafărul se
smulge din sfera sa, spre a se întrupa prima oară din cer și mare, asemenea lui Neptun (în concepția lui
Platon), ca un „tânăr voievod”, „un mort frumos cu ochii vii”. Strălucirea ochilor este interpretată de fată
ca un semn al morții: „Lucești fără de viață […]/ Și ochiul tău mă-ngheață”, refuzând să-l urmeze, chiar
dacă Luceafărul îi oferă o iubire eternă „Colo-n palate de mărgean/ Te-oi duce veacuri multe”
Ascultând a doua chemare-descântec-„Cobori în jos, luceafăr blând,/Alunecând pe-o rază”-,cea
de-a doua metamorfoză va fi din soare și noapte. În antiteză cu imaginea angelică a primei întrupări,
aceasta este una demonică, după cum o percepe fata. „O, ești frumos, cum numa-n vis/Un demon se
arată”. Pentru a doua oară, paloarea feței și lucirea ochilor, semne ale dorinței de absolut, sunt înțelese
de fată ca atribute ale morții: „Privirea ta mă arde”. Deși unică între pământeni, aceasta refuză din nou
să-l urmeze- „Dară pe calea ce-ai deschis/N-oi merge niciodată!”.
Dragostea celor doi, aparținând unor planuri diferite ale existenței, semnifică atracția
contrariilor. Luceafărul formulează diferența care-i separă-„eu sunt nemuritor,/Și tu ești muritoare”-,
dar, din iubire, acceptă supremul sacrificiu cerut de fată, prin aceasta afirmându-și superioritatea față de
ea. Dacă fata/ omul comun nu se poate înălța la condiția nemuritoare, Luceafărul/omul de geniu este
capabil, din iubire și din dorința de cunoaștere absolută, să se coboare la condiția de muritor: „ Cu
vecinicia sunt legat,/ Ci voi să mă dezlege”.
Taboul al II-lea înfățișează repeziciunea cu care se stabilește o legătură sentimentală între
oamenii obișnuiți, având în centru idila dintre fata de împărat, numită acum Cătălina, și pajul Cătălin.
Este o altă ipostază a iubirii, opusă celei ideale. Asemănarea numelor sugerează apartenența la aceeași
categorie: a omului comun. Cătălina recunoaște asemănarea, dincolo de statutul social: „ Și guraliv și de
nimic,/Te-ai potrivi cu mine…” Portretul lui Cătălin este realizat în stilul vorbirii populare, în antiteză cu
portretul Luceafărului, el devenind întruchiparea mediocrității pământene: „viclean copil de casă”,
„Băiat din flori și de pripas,/Dar îndrăzneț cu ochii”, ,,obrăjei ca doi bujori”. Iubirea ia forma unui joc, el
o învață amorul, iar cuplul norocos și fericit este supus legilor pământene, deosebite de legea după care
trăiește Luceafărul. Chiar dacă acceptă iubirea unui pământean, Cătălina aspiră încă la iubirea ideală
pentru Luceafăr „O, de luceafărul din cer/ M-a prins un dor de moarte.”
Partea a III-a ilustrează planul cosmic și poate fi divizată la rândul ei în trei secvențe poetice:
zborul cosmic, rugăciunea, răspunsul Demiurgului.
Drumul parcurs de Luceafăr este o călătorie înapoi în timp și spațiu, în cursul căreia el trăiește în
sens invers istoria creației Universului: „Și din a chaosului văi,/ Jur împrejur de sine,/Vedea, ca-n ziua cea
de-ntâi,/Cum izvorau lumine.” Totul culminează cu imaginea Luceafărului ca fulger („Părea un fulger ne-
ntrerupt/Rătăcitor prin ele), amintind de viteza luminii, pură energie surprinsă în curgerea ei prin timp și
spațiu. Punctul în care el ajunge este un spațiu atemporal, momentul dinaintea nașterii lumii (amintit de
Eminescu și în Scrisoarea I): „Căci unde-ajunge nu-i hotar,/Nici ochi spre a cunoaște,/Și vremea-ncearcă
în zadar/Din goluri a se naște.”
În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul dorește să trăiască asemenea unui om obișnuit- „Și din
repaos m-am născut,/Mi-e sete de repaos”-, fiind dornic de viața finită, de stingere, și este numit
Hyperion (nume de sugestie mitologică, gr. „cel care merge pe deasupra”). Demiurgul este cel care
rostește pentru întâia oară numele lui Hyperion pentru că el este Creatorul și cunoaște natura
Luceafărului. Hyperion îi cere Demiurgului să-l dezlege de nemurire pentru a descifra taina iubirii
absolute, în numele căreia este gata de sacrificu: „Reia-mi al nemuririi nimb/Și focul din privire,/ Și
pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire…” Demiurgul refuză cererea lui Hyperion și îi explică
absurditatea dorinței lui, punând în antiteză lumea muritorilor cu cea a nemuritorilor. Astfel, muritorii
nu-și pot determina propriul destin, se bazează numai pe noroc și sunt supuși voinței oarbe de a trăi
(conform lui Shopenhauer). Omul de geniu este capabil de a împlini idealuri înalte, se află dincolo de
timp și de spațiu, dincolo de ordinea firească a lumii: „ Ei doar au stele cu noroc/ Și prigoniri de soarte,/
Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Și nu cunoaștem moarte”.
În schimb, Demiurgul îi oferă diferite ipostaze ale geniului: filosoful, poetul, geniul militar
/cezarul, dar păstrează pentru final argumentul infidelității fetei: „Și pentru cine vrei să mori?/Întoarce-
te, te-ndreaptă/Spre-acel pământ rătăcitor/Și vezi ce te așteaptă”.
Tabloul al IV-lea este construit simetric față de primul, prin interferența celor două planuri:
terestru și cosmic. Idila Cătălin-Cătălina are loc acum într-un cadru romantic, peisajul este umanizat,
scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile unui tei înflorit, în singurătate și liniște, în
pacea codrului, sub lumina blândă a lunii (simboluri eminesciene). Declarația de dragoste a lui Cătălin,
pasionala lui sete de iubire, exprimată prin metaforele „noaptea mea de patimi”, „durerea mea”,
„iubirea mea de-ntâi”, „visul meu din urmă”, îl proiectează pe acesta într-o altă lumină decât aceea în
care a fost prezentat inițial. Iubirea lui este profundă, spiritualizată, ea este cea care l-a transformat.
„Îmbătată de amor”, Cătălina conștientizează efemeritatea clipei de iubire și-i adresează pentru a treia
oară chemarea Luceafărului, de data aceasta modificată, el devenind doar steaua protectoare a
norocului „Pătrunde-n casă și în gând/ Norocu-mi luminează!”.
Hyperion constată că relația om-geniu este incompatibilă, iar atitudinea sa este una de retragere
în sine, de asumare a eternității și odată cu ea a indiferenței stoice. Omul comun este numit ,,chip de
lut”, metaforă ce sugerează creația omului din perspectivă biblică, fiind incapabil să-și depășească
limitele, iar geniul manifestă un profund dispreț față de tot ce reprezintă el: „Ce-ți pasă ție, chip de
lut,/Dac-oi fi eu sau altul?” Acesta constată cu durere că viața cotidiană a omului este condiționată de
limite înguste și bazată pe hazard, în timp ce el rămâne nemuritor prin forța gândirii, dar rece în plan
afectiv „Trăind în cercul vostru strâmt/Norocul vă petrece,/Ci eu în lumea mea mă simt/Nemuritor și
rece”.
Ceea ce impresionează la lectura versurilor eminesciene este muzicalitatea, farmecul inefabil al
exprimării, simplitatea și armonia. Elementele de prozodie contribuie la crearea muzicalității ce
predispune la meditație: rima încrucișată, măsură de 7-8 silabe, ritm iambic, la care se adaugă
aliterațiile, asonanțele și rimele interioare.
La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei, dar și antitezei specific romantice
(muritor-nemuritor, înger-demon, etern-efemer, geniu-om comun, masculin-feminin, apolinic-dionisiac).
Prezența metaforelor, mai ales în primul tablou accentuează ideea iubirii absolute : „palate de
mărgean”, „cununi de stele”. În portretizarea Luceafărului sunt utilizate hiperbola „Venea plutind în
adevăr/Scăldat în foc de soare” și oximoronul ,,Un mort frumos cu ochii vii”.
Astfel, poemul Luceafărul este o alegorie pe tema geniului, dar și o meditație asupra condiției
umane în general, iar cele două ipostaze umane se dovedesc până la urmă la fel de tragice, fiecare
rămânând egal cu el însuși. Explicația pe care Eminescu însuși o aduce operei este că ,,dacă geniul nu
cunoaște moarte, pe de altă parte aici, pe pământ nu e capabil de a ferici pe cineva, nici de a fi fericit. El
n-are moarte, dar n-are nici noroc”.