Luceafărul – Mihai Eminescu

- Romantismul -

Romantismul a fost o mișcare artistică, literară și intelectuală apărută în Europa pe la sfârșitul

secolului al XVIII-lea. Romantismul a apărut ca o reacție împotriva rigorilor clasicismului. În plan
autohton, originile curentului romantic trebuie căutate în scrierile pașoptiștilor. În plus, romantismul
românesc apare ca o prelungire a ideilor iluministe, având un caracter social, militant. De abia prin
creația lui Mihai Eminescu principiile estetice ale romantismului se sincronizează cu modelul
european.
Reprezentativă pentru viziunea despre lume a poetului este opera literară ,,Luceafărul”, poem
apărut în 1883, în Almanahul Societăţii Academice Social - Literare ,,România Jună” din Viena,
reprodus ulterior în revista ,,Convorbiri literare”.
Poetul a valorificat următoarele surse: mitologice – motivul Zburătorului-, filozofice,
reprezentate de antinomiile dintre geniu şi omul comun, din filozofia lui Arthur Schopenhauer şi
folclorice, reprezentate de basmul popular ,,Fata din grădina de aur”, cules de austriacul Richard
Kunisch.
Basmul popular cuprindea povestea unei frumoase fete de împărat izolată de tatăl său într-un
castel. De aceasta se îndrăgosteşte un zmeu, însă fata se sperie de nemurirea sa şi îl respinge. Dorind să
fie împreună cu ea, zmeul merge la Demiurg, şi îi cere să fie dezlegat de nemurire, dar este refuzat.
Întors pe pământ, zmeul o vede pe fată, care între timp se îndrăgostise de un pământean, un fecior de
împărat, cu care fugise în lume. Furios, zmeul se răzbună pe ei şi îi desparte printr-un vicleşug :peste
fată prăvăleşte o stâncă, iar pe feciorul de împărat îl lasă să moară de durere în Valea Amintirii.
Poemul romantic ,,Luceafărul” este o alegorie pe tema geniului, dar şi o meditaţie asupra
condiţiei umane duale, omul supus unui destin pe care tinde să-l depăşească.
Titlul desemnează în sens denotativ, cea mai strălucitoare stea de pe cer, văzută de pe pământ,
planeta Venus, care călăuzeşte noaptea cu lumina ei corăbierii: ,,Pe mişcătoarele cărări / Corăbii negre
duce”. În sens alegoric, Luceafărul devine pentru poet simbolul omului de geniu - dotat cu o
inteligenţă superioară, însetat de absolut, capabil de sacrificiu în iubire şi pentru împlinirea creaţiei sale
ce îi va asigura nemurirea. Geniul rămâne însă neînţeles pentru omul obişnuit, faţă de care se situează
în antiteză, fiind osândit la nefericire şi singurătare. În plan cosmic, el este Hyperion – cel care zboară
pe deasupra- şi are acces la cunoaşterea absolută care nu le este dată oamenilor obişnuiţi.
Tema poemului este romantică: problematica geniului în raport cu lumea, iubirea si
cunoaşterea.
Viziunea romantică este dată de temă, de relaţia geniu-societate, de structură, de alternarea
planului terestru cu cel cosmic, de antiteze, de motivele literare (luceafărul, noaptea, visul, castelul,
oglinda etc. ), de metamorfozele lui Hyperion etc.
,,Luceafărul”, încadrat liricii obiective, este conceput pe o structură narativă căreia i se
adaugă secvenţe dialogate şi secvenţe lirice. Cele patru tablouri corespund manifestărilor celor patru
măşti care substituie eul liric, dar care sunt tot atâtea forme ale conştiinţei eminesciene: fata de împărat
- Cătălina, Cătălin, Luceafărul – Hyperion, Demiurgul - Creatorul.
Poemul, alcătuit din 98 de stofe, este structurat pe patru planuri antitetice: terestru/ cosmic,
uman/ fantastic, fiind organizat într-o succesiune de patru tablouri.
Incipitul poemului se află sub semnul basmului. Timpul este mitic: ,,A fost odată ca-n poveşti/
A fost ca niciodată”. Portretul fetei de împărat, realizat prin superlativul absolut de factură
populară ,,o prea frumoasă fată”, care evidenţiază unicitatea terestră.
În tabloul întâi, strofele 1-43, construit prin interferenţa planului terestru cu cel cosmic,
povestea de iubire, dintre fata de împărat şi Luceafăr. Întâlnirea dintre cei doi are loc în plan oniric,
imaginarul poetic fiind de factură romantică. Iubirea se naşte lent din starea de contemplaţie si
visare, în cadru nocturn, realizat prin motive romantice: luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda.
Luceafărul se smulge din sfera sa pentru a lua înfăţişarea unui ,,tânăr voievod”, ,,un mort frumos cu
ochii vii”. În această ipostază, Luceafărul are o frumuseţe construită după canoanele
romantice: ,,păr de aur moale”, ,,umerele goale”, etc. Cea de-a doua întrupare a Luceafărului este în
antiteză cu prima, ,,O, eşti frumos cum numa-n vis/ Un demon se arată”.

1
 Al doilea tablou, strofele 44-64, are în centru idila terestră dintre fata de împărat, Cătălina, şi
pajul Cătălin. Asemănarea numelor celor doi, sugerează apartenenţa la aceeaşi categorie, a omului
comun: ,,Încă de mic/ Te cunoşteam pe tine,/ Şi guraliv şi de nimic,/ Te-ai potrivi cu mine…”.
Portretul lui Cătălin este realizat în stilul vorbirii populare, în antiteză cu portretul
Luceafărului: ,,Cu obrăjei ca doi bujori”. Chiar dacă acceptă iubirea pământeană, Cătălina aspiră încă
la iubirea ideală pentru Luceafăr: ,,O, de Luceafărul din cer/ M-a prins un dor de moarte”.
Al treilea tablou, strofele 65-85, ilustrează planul cosmic şi poate fi împărţit în trei secvenţe
poetice: zborul intergalactic al Luceafărului, monologul Luceafărului adresat Demiurgului şi
răspunsul Demiurgului. Spaţiul parcurs de Luceafăr este o călătorie regresivă temporal, în cursul
căreia el trăieşte în sens invers istoria creaţiei Universului. Luceafărul, numit de poet, Hyperion –
nume mitologic, simbolic, îi cere Demiurgului să-l dezlege de nemurire pentru a descifra tainele
iubirii absolute, în numele căreia este gata de sacrificiu: ,,Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din
privire,/ Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire…” Demiurgul îl refuză şi îi oferă ca
argument infidelitatea fetei, dovedindu-i încă o dată Luceafărului superioritatea sa: ,,Şi pentru cine
vrei să mori?/ Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Şi vezi ce te aşteaptă”.
Al patrulea tablou, strofele 86-98, este construit simetric faţă de primul, prin interferenţa
planului terestru cu cel cosmic. Îmbătată de amor, Cătălina are încă nostalgia astrului iubirii şi îi
adresează, pentru a treia oară chemarea: ,,Cobori în jos, Luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/
Pătrunde-n codru şi în gând,/ Norocu-mi luminează !”.
Finalul îl prezintă pe Luceafăr care constată cu durere că relaţia om – geniu este incompatibilă,
deoarece viaţa cotidiană a omului urmează o mişcare circulară, orientată spre întâmplare: ,,Trăind în
cercul vostru strâmt,/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece”. Omul
comun este incapabil să-şi depăşească limitele, Luceafărul acceptă unicitatea propriei condiţii,
detaşându-se, rămânând în lumea sa ,,nemuritor şi rece’’.
La nivel stilistic, poemul este construit pe baza antitezei între condiţia omului de geniu şi cea a
omului comun, care este evidenţiată şi în discursul Demiurgului: ‚,Ei au doar stele cu noroc [...]/
Noi...nu cunoaştem moarte’’, dar şi a alegoriei ,,Venea plutind în adevăr/ Scăldat în foc de soare’’.
La nivel prozodic, măsura versurilor este de 7-8 silabe, rima încrucişată şi ritmul iambic.
Poemul ,,Luceafărul”, prin substanţa sa lirică profundă, apare ca o meditaţie filozofică de tip
romantic asupra condiţiei geniului în lume, dar şi asupra dramei omului ca fiinţă prinsă puternic
între viaţă şi moarte, între faptă şi conştiinţă, între pasiune şi renunţare, între soarta şi nemurire.