Argumentarea apartenenței la romantism

a poemului „Luceafărul” de Mihai Eminescu

Luceafărul este cel mai reprezentativ poem eminescian, fiind publicat pentru prima dată în 1883
în „Almanahul Societății Cultural-Literare”, România jună. Poemul este un rod al muncii artistice, stilizat
timp de 13 ani.
Luceafărul se încadrează în specia literară a poemului, specia de intalnirea a epicului cu liricul,
de întindere relativ mare, cu un conținut filosofic și caracter alegoric.
Poemul este romantic prin amestecul genurilor și al speciilor. Imaginarul poetic e de factură
romantică. Iubirea se naște lent din starea de visare, în cadru nocturn, realizat prin motive romantice:
luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda, visul. Având în vedere aceste aspecte poemul romantic
Luceafărul aparține romantismului.
Viziunea romantică despre lume a poetului, este dată de temă, relația geniu-societate, de
structură, de alternarea terestru - cosmic, de antiteze, de motivele literare (luceafărul, noaptea, visul, etc.),
de amestecul speciilor (elegie, meditație, idilă, pastel) și de metamorfozele lui Hyperion.
Tema poemului este si ea romantică și constituie iubirea imposibilă dintre doi reprezentanți ai
unor lumi diferite. Într-un plan îndepărtat, tema este condiția omului de geniu într-o lume limitată.
Ilustrative în acest sens, sunt secvențele poetice din tabloul I și tabloul IV al poemului.
Tabloul I cuprinde strofele 1-43 și este construit pe alternarea planului cosmic cu cel terestru,
surprinzând o iubire imposibilă dintre două ființe aparținând unor lumi diferite.
Ființă supranaturală, Luceafărul, se poate metamorfoza pentru că întâlnirea dintre cele două lumi
să poată fi posibilă.
O altă secvență poetică elocventă pentru ilustrarea temei este cuprinsă în tabloul patru al
poemului. În acest tablou poetul surprinde întoarcera Luceafărului din spațiul astral. În debutul tabloului,
poetul realizează un veritabil pastel terestru în care surprinde un cuplu de îndrăgostiți. Fata îl vede pe
Luceafăr și îl invocă, cerându-i de această dată să îi lumineze norocul: ”Cobori în jos, luceafăr blând [...]
Norocu-mi luminează”, la auzul invocației, Luceafărul nu se mai întrupează ca ”alte dăți”, însă îi
adresează pe un ton distant și ironic replica: ”Ce-ți pasă ție, chip de lut, /Dac-oi fi eu sau altul?”, „Trăind
în cercul vostru strâmt, /Norocul vă petrece/Ci eu în lumea mea mă simt,/Nemuritor și rece.”
Finalul poemului sugerează faptul că geniul se izolează îndurerat de lumea comună, trecătoare,
asumându-și destinul de esență nepieritoare. Ironia și disprețul său se îndreaptă spre omul comun, făptura
de lut, prin replici fără răspuns cuprinse în interogațiile finale. Omul comun incapabil să-și depășească
limitele, rămâne ancorat ”în cercul strâmt”, simbol al vremelniciei, iar geniul atinge starea de liniște
sufletească, obținută prin detașarea de frământările lumii.
Titlul poemului este alcătuit din substantivul propriu Luceafărul utilizat cu sens conotativ,
sugerând ascensiunea sau dorința omului comun de a atinge absolutul. Titlul unește două mituri: unul
românesc, al stelei călăuzitoare; și altul grecesc, a lui Hyperion, sugerând prin aceasta natura duală a
personajului de tip romantic.
Referitor la structură, poemul conține 98 de strofe, distingându-se în ansamblul său 4 tablouri
poetice.
Compoziția romantică se realizează prin opoziția planurilor cosmic și terestru și a două ipostaze
ale cunoașterii: geniul și omul comun. Simetria compozițională se realizează în cele patru tablouri ale
poemului, astfel: cele două planuri interferează în primul și ultimul tablou, pe când tabloul al doilea
reflectă doar planul terestru (iubirea dintre Cătălin și Cătălina), iar tabloul al treilea e consacrat planului
cosmic.Semnificația alegoriei este că fata pământeană aspiră spre absolut, iar spiritul superior simte
nevoia compensatorie a materialității.
Tabloul al treilea redă călătoria astrală a Luceafărului spre Demiurg și constituie cheia de boltă a
poemului. Acest tablou poate fi divizat în trei secvențe poetice: zborul cosmic, rugăciunea, convorbirea cu
Demiurgul, și eliberarea. În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul însetat de repaos: ”Și din repaos m-am
născut/ Mi-e sete de repaos”, adică de viață, de stingere, și este numit Hyperion, nume de sugestie
mitologică. Hyperion îi cere Demiurgului să-l dezlege de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute,
în numele căreia este gata de sacrificiu Demiurgul refuză cererea lui Hyperion pentru că el face parte din
spațiul astral al cosmosului, iar desprinderea sa ar duce din nou la haos. De asemenea pune în antiteză
lumea nemuritorilor și aceea a muritorilor: ”Ei au doar stele cu noroc, /Și prigoniri de soarte /noi nu avem
nici timp nici loc /și nu cunoastem moarte”. Argumentul final al Demiurgului este însoțit de o notă ironică,
făcând referire le inconsecvența oamenilor: ”Și pentru cine vrei să mori? /Întoarce-te, te-ndreaptă /Spre-
acel pământ rătăcitor, /Și vezi ce te asteaptă!”. Practic refuzul demiurgului exprima imposibilitatea de a
strica echilibrul ontologic prestabilit.
În finalul poemului, Luceafărul exprimă dramatismul propriei condiții, La nivel stilistic poemul
este construit pe baza alegoriei, dar și a antitezei între omul de geniu si oamenii comuni, antiteză care
apare și în discursul Demiurgului: ”Ei doar au stele cu noroc, /Și prigoniri de soarte /Noi nu avem nici
timp, nici loc, /Și nu cunoaștem moarte. ”În portretul Luceafărului sunt utilizate imagini hiperbolice:
”Venea plutind în adevăr /Scăldat în foc de soare”.
Prezența metaforelor, mai ales în primul tablou, în cadrul dialogului dintre Luceafăr și fata de
împărat, accentuează ideea iubirii absolute: ”palate de mărgean”, ”cununi de stele”.
Muzicalitatea elegiacă a celor 98 de strofe ale poemului, este dată și de particularitățiile prozodice:
măsura versurilor de 7-8 silabe, ritmul iambic, rima încrucișată, sunt prezente asonanțele și rima
interioară.
În încheiere, în opinia mea, poemul se încadrează în curentul romantic prin tematică, prin
motive, prsonaje excepţionale în situaţii excepţionale, antitezele real-ireal, terestru-cosmic, masculin-
feminin, și prin amestecul de genuri şi specii. Poemul romantic Luceafărul reprezintă un punct maxim al
creației eminesciene.