Mai 2015

LITERE AMESTECATE - ZIARUL COLEGIULUI ECONOMIC MANGALIA

Redacția:

Directori de redacție:
Ciobănel Raluca Simona
Tănase Cornelia
ISSN 2393 – 1647
ISSN-L 2393 – 1647 Coordonatori:
prof.Florea Delia,
Editat: Edna Print Mangalia
prof. Marinescu Simona,

prof. Rotaru Ramona

Emailul revistei: rev.noastra@yahoo.com

NAȘTEREA ȘI EVOLUȚIA UNIVERSULUI

Două lucruri îmi umplu sufletul cu mereu nouă și crescândă admirație: cerul înstelat de deasupra mea și legea morală din mine. Immanuel Kant

Noi descoperiri recente au rescris povestea cosmosului nostru.Misiunea Planck

2013 ar putea intra în manualele de as-
tronomie drept anul în care a început
revoluția accepțiunii noastre asupra Uni-
versului. Cheia de boltă a acestei mișcări
nu este, ca în trecut, o persoana, ci o
mașinărie: sonda spațiala numită Planck.
Botezată astfel după marele fizician Max
Planck, sonda construită de Agenția
Spațiala Europeană(ESA) a fost lansată în
2009, cu obiectivul de a detecta ''schemat-
ica'' Universului un instantaneu al
"semințelor" de stele si de galaxii care ne înconjoară astăzi, pentru
a cartografia microundele din fundalul Universului. Iată principalele
descoperiri pe care oamenii de știința le-au făcut grație acestei car-
tografieri:
Universul pare sa aibă o vârsta de 13.81 miliarde de ani fiind
ceva mai bătrân decât se credea până acum.
Universul conține ceva mai multă materie decât se credea până
acum. O noua măsurătoare precisă, efectuată cu ajutorul Planck
arată că materia – printre care se numără atomii, stelele, galaxiile
și toate celelalte lucruri observabile direct – constituie aproximativ
4,9% din totalul energiei din univers. Materia neagră constituie
26,98% din univers, aceasta nefiind vizibilă, fiind percepută grație
influenței sale gravitaționale. Restul de 68.3% este sub forma en-
ergiei negre, un fenomen misterios despre care se crede ca provoacă
accelerarea expansiunii Universului.
Nu exista dovezi care să ateste existența unor particule noi de
materie obișnuită, cum ar fi tipuri noi de neutrini, lucru postulat de
anumite teorii. Cea mai importantă consecință a noii hărți a Uni-
versului este faptul că oferă noi dovezi care susțin teoria inflației,
care explică modul în care s-a format Universul.
Argumentele care susțin aceasta teorie s-au dovedit a fi tot mai nu-
meroase după ce aceasta a fost enunțată de fizicianul Alan Guth la
începutul anilor '80. Teoria există în numeroase forme, multe dintre
acestea fiind eliminate mulțumită datelor obținute de Planck.
Diana Toșa 11 A

Misiunea spațială COROT Misiunea COROT
(acronim însemnând Convecţie, Rotaţie a stelelor
şi Tranzit al planetelor extrasolare )
Satelitelitul francez Corot a fost lansat de pe cos-
modromul Baikonur din Kazhstan , în după-amiaza
zilei de miercuri 27 decembrie 2006. Corot avea di-
mensiuni mici , 600 kg şi era echipat cu un telescop
performant cu două oglinzi parabolice de 30 cm
fiecare.
Satelitul a fost lansat cu ajutorul unui nou tip de
rachetă: Soyuz 2-1B este echipată cu un motor care
funcţionează cu kerosen şi oxigen şi poate lansa de
la sol obiecte cu o tonă mai grele decât cele lansate
de predecesoarea sa. Misiunea a fost prevăzută
iniţial să dureze doi ani şi jumatate, însă datorită
obţinerii unor rezultate ştiinţifice atât de importante
prelungirea misiunii s-a impus ca o măsură
evidentă. Misiunea a fost prelungită cu trei ani (până
in 2013).
Scopul misiunii Corot a fost de a detecta noi plan-
ete care gravitaţionează în jurul altor stele decât
Soarele şi de noi semne de viaţă. De asemenea
Corot s-a ocupat şi de studierea structurii interne a
stelelor.
De pe orbita sa, situată la 900 kilometri deasupra
Terrei, Corot va măsura variaţiile infime de lumi-
nozitate ale aproximativ 120.000 de stele.
Corot va mai avea ca sarcină studierea câtorva zeci
de exoplanete-o exoplanetă (sau planetă extrasolară)
este o planetă care ori își are orbita în jurul unei alte
stele decât Soarele, aparținând deci unui alt sistem
planetar decât sistemul nostru solar, ori se mișcă
liber prin galaxie.
Prima descoperire publicată care a fost confirmată
a avut loc în 1988; o planetă în jurul stelei Gamma
Cephei a fost detectată de astronomii canadieni
Bruce Campbell, G. A. H. Walker și Stephenson
Yang.
Prima exoplanetă descoperită de Corot este CoRoT-
Exo-1b , un corp ceresc gazos , foarte cald şi mult
mai mare decât Jupiter , cu un diametru cuprins
între 200.000 si 250.000 de kilometri, adică o rază
de 1,5 - 1,8 ori mai mare decât cea a lui Jupiter.
Corot a descoperit prima planetă solidă dincolo de
sistemul solar în 2009. Planeta , denumită CoRoT-
7b , se află la 480 de ani-lumină de Pământ şi
orbitează steaua-mamă la fiecare 20 de ore. Planeta
este de aproape cinci ori mai masivă şi cu 70% mai
mare decât pământul , ceea ce i-a determinat pe as-
tronomi să creadă că suprafaţa sa este solidă.
Dar CoRoT-7b este mult prea aproape de steaua sa
pentru a susţine viaţa.Temperaturile de pe partea de
zi a planetei ar putea ajunge la 3.600 grade Fahren-
heit (aprox 1982 grade Celsius ), potrivit as-
tronomilor.
Misiunea spaţială europeană COROT a descoperit
şi cea mai mică exoplanetă –Corot-Eco-7b.Nu este
nici măcar de două ori mai mare decât Pământul şi
orbitează ca o stea de tipul Soarelui .Temperatura
sa este atât de mare încât este posibil ca obiectul
ceresc sa fie acoperit de lavă sau de vapori de apă.
Iuliana Popescu 11 A

Euclid este un observator spațial al nia a selectării de către ESA a misiu-

ESA care va face posibilă înțelegerea
originii expansiunii accelerate a Uni-
versului pe care fizicienii si astronomii
o denumesc “energie întunecată “ .
Euclid va observa mai multe sute de
milioane de galaxii distribuite într-o
fracțiune importantă a cerului, identi-
ficând semnăturile energiei întunecate
si a gravitației asupra geometriei Uni-
versului şi a istoriei formării struc-
turilor sale.
Pe lângă ESA, principalele țări con-
tribuitoare ce formează Consorțiul Mi-
siunii Euclid sunt: Austria, Danemarca,
Elveţia, Italia Spania, România etc .
Importanța deosebită pentru Româ-
nii Euclid rezidă în faptul că este una
dintre primele misiuni spațiale
științifică unde ţara noastră este
partener instituțional. Acest lucru este
posibil ca urmare a eforturilor lor
susținute ale
Agenției Spațiale Române finalizate cu
aderarea României la ESA.
Cu ajutorul misiunii Euclid ,astronomii
speră să înțeleagă mai bine energia
întunecată și chiar să verifice valabili-
tatea teoriei relativității generalizate la
miliarde de ani lumină depărtare .
Nicoleta Cojoc 11 A

Simon Singh, Big Bang

Lumea din Cărți John D. Barrow, Cartea infinitului.Scurtă introducere în nemărginit, etern și nesfirșit, Humani-
tas
John D. Barrow, Originea universului, Humanitas
Pentru a descoperi tainele Universului: origini, naștere, evoluție, limite și perspective de John D. Barrow, Despre imposibilitate: Limitele ştiinţei şi ştiinţa limitelor, Editura Tehnică
Stephen Hawking, Lucy Hawking, George şi Big Bangul.Senzaţii tari cuantice şi aventuri galac-
analiză științică, vă recomandăm câteva titluri în domeniu, ale unor autori consacrați. Cărțile le
tice însoţite de informaţii fascinante despre Univers, Humanitas
găsiți în colecția nostră numită Nicolaus Copernic, recent deschisă la Centrul de Documentare
Lucy Si Stephen Hawking George si Big Bangul, Humanitas
și Informare a Colegiului Economic Mangalia. Iată titlurile propuse și autorii lor:
De asemenea, Colecția Știință a Editurii Humanitas vă oferă și alte cărți interesante pe tema
Leonard Mlodinow, Stephen Hawking O mai scurtă istorie a timpului, Humanitas
dată, dar nu numai.
Stephen Hawking, Scurtă istorie a timpului. De la Big Bang la găurile negre, Humanitas
Stephen Hawking, Teoria universală.Originea şi soarta universului, Humanitas
Spor la lectură autentică !
Leonard Mlodinow, Stephen Hawking, Marele plan, Editura Humanitas
prof. Delia Florea
Leonard Susskind, Peisajul cosmic.Teoria corzilor şi iluzia unui plan inteligent
Brian Greene, Universul elegant.Supercorzi, dimensiuni ascunse şi căutarea teoriei ultime, Hu-
manitas 1
 Formarea Universului
În urmă cu aproximativ 10 miliarde de ani a luat naştere universul
în urma unei uriaşe explozii - marele Big Band!!! Evoluţia lui
imediată începând cu prima secundă de viaţa până în ziua de azi
poate fi foarte bine descrisă cu ajutorul teoriei Big-Bang. Acest lucru
include expansiunea universului, originea elementelor luminoase si
a radiaţiilor, cât şi înţelegerea formării galaxiilor.
Expansiunea universului a început odată cu Big-Bang, acum
10 miliarde ani în urmă. Faptul că galaxiile se depărtează între ele
este o urmare a acestei explozii şi acest lucru a fost descoperit de
Hubble.
Începând cu prima secundă dupa Big-Bang, materia - sub formă
de neutroni si protoni - era foarte fierbinte şi densă. Pe masură ce
expansiunea universului se derula, temperatura a început să scada
şi aceste particule s-au sintetizat in elemente luminoase. Elementele
mai grele, din care în mare parte suntem alcătuiţi, s-au format mai
târziu în interiorul stelelor şi s-au împrăştiat apoi în univers în urma
exploziilor acestora.Formarea galaxilor: La aproximativ 10000 ani
după Big-Bang temperatura a scăzut astfel încât universul a început
să fie dominat de particule mai mari, nu de lumină şi radiaţii ca la
început. Această schimbare a densităţii principalei forme de materie
a dus la formarea forţelor gravitaţionale între particule. După 10 mil-
iarde de ani vedem rezultatele acestui proces.
Calea Lactee este galaxia gazdă a sistemului nostru solar şi a
altor aproximativ 200 miliarde de stele cu planetele lor şi peste 1000
nebuloase. Toate obiectele din galaxie orbitează în jurul centrului
de greutate al galaxiei numit şi centru galactic. Fiind o galaxie, Calea
Lactee este un gigant, cântărind de 750-1000 miliarde ori masa
soarelui nostru şi are un diametru de aproximativ 100000 ani lumină.
Galaxia noastră face parte dintr-un grup format din 3 mari galaxii si
un numar de alte 30 galaxii mai mici, ea fiind a doua ca mărime
dupa galaxia Andromeda (M31). Andromeda, situată la aproximativ
2,9 milioane ani lumină este cea mai apropiată mare galaxie de noi.
Cu toate acestea un numar de aşa numite false galaxii se găsesc mult
mai aproape de noi, acestea jucând un rol de sateliti ai galaxiei noas-
tre. Cea mai apropiată dintre acestea se gaseşte la 80000 ani lumină
de noi si la 50000 ani lumină de centrul galactic. După cum bine
ştiţi, galaxia noastră are forma unei spirale uriaşe. Braţele acestei
spirale conţin pe langaă altele şi materie interstelară, nebuloasă şi
stele tinere ce iau naştere din această materie. Pe de altă parte centrul
galaxiei este format din stele bătrâne concentrate în grupuri cu forma
sferică. Galaxia noastră are aproximativ 200 astfel de grupuri dintre
care cunoscute nu sunt decât 150. Aceste grupuri sunt concentrate
în special în centrul galactic. După aparenţa lor pe cer, astronomul
Harlow Shapley a ajuns la concluzia că centrul galaxiei se gaseşte
ceva mai departe de noi decât se credea până acum. Astfel, sistemul
nostru solar este situat la 20 ani lumină deasupra planului ecuatorial
de simetrie si la 28000 ani lumină de centrul galactic. Centrul galax-
iei se gaseşte în direcţia constelaţiei Săgetătorului şi foarte aproape
de constelaţia Scorpionului. Această distanţă de 28000 ani lumină a
fost de curând confirmată de satelitul Hipparcos al ESA (Agenţia
Spaţială Europeană). Sistemul solar este situat pe un mic braţ al spi-
ralei numit si braţul Orion, care face legătura între braţele alăturate
mai importante, Perseu şi Sagetator. Ca şi în cazul altor galaxii, şi
în galaxia noastră are loc la intervale neregulate cate o supernovă.
Aceste fenomene reprezintă o privelişte spectaculoasă aici pe
Pamânt. Din păcate, acest lucru nu s-a întâmplat de când s-a inventat
telescopul, ultima având loc în anul 1604 şi a fost studiată de Jo-
hannes Kepler
Galaxiile sunt concentrate de obicei în grupuri. Galaxia noastră
se găseşte într-un grup din care mai fac parte galaxia Andromeda şi
alte câteva galaxii mai mici. Cel mai apropiat grup de galaxii faţă
de grupul "nostru" este Fornax, un mic grup de galaxii în formă de
spirală şi elipsă.
Grupurile obişnuite de galaxii au o formă bine determinată şi sunt
alcătuite dintr-un numar de aproximativ 1000000000000000 de
stele. Conglomeratul Coma este un grup foarte bogat în galaxii cu
formă elipsoidală (mii de astfel de galaxii). Acest grup formează una
dintre cele mai dense regiuni de stele din univers (din câte se
cunoaşte). Grupurile neregulate nu au un centru bine definit şi sunt
de obicei destul de sărace în stele (1000-100000 milioane de stele).
Un astfel de exemplu îl reprezintă grupul Virgo .
Clasificarea galaxiilor facută de Hubble în 1925 rămâne cea mai
utilizată şi în zilele noastre. Astfel, există două mari categorii de
galaxii, cele în formă de spirală şi elipsă, dar mai există de asemenea
şi cele în formă de lentilă şi cele cu formă neregulată.
Galaxiile în formă de spirală
Aceste galaxii se caracterizează prin prezenţa gazului în interior,
ceea ce duce la formarea de noi stele. Datorită formei pe care o au,
acestea se gasesc de obicei în zone ale universului cu densitate mică
de galaxii.
Galaxiile în formă de elipsă: Galaxiile în formă de elipsă au o lu-
minozitate uniformă şi nu se observă prezenţa gazului ca în cele
precedente.Stelele care intră în componenţa lor sunt "bătrâne".
Aceste galaxii le întâlnim în zone ale universului cu o densitate mai
mare de galaxii.
Galaxiile în formă de lentilă: Ele sunt asemănătoare celor în formă
de spirală doar că nu au braţe. Gazul se gaseşte în cantităţi mici sau
uneori este chiar inexistent şi de aceea stelele sunt destul de
"bătrâne".
Galaxiile cu formă neregulată: După cum v-aţi dat seama deja,
galaxiile ce intră la aceast categorie nu au o formă anume.
Fenomene cosmice:Ce este o gaură neagră? O gauraă neagră este o
regiune a spaţiului de care nimic nu poate scapă, nici chiar lumina.
Pentru a putea întelege mai bine, imaginaţi-vă că aruncaţi o minge
de tenis în aer. Cu cât o aruncaţi mai tare cu atât mai rapid se va de-
plasa mingea şi va ajunge mai sus înainte de a se întoarce. Dacă o
aruncaţi destul de tare ea nu se va mai întoarce, Pământul ne-
maiputând să o atragă. Viteza pe care ar trebui să o atingă mingea
ar trebui să fie de 11 km/s. Cu cât un corp este compresat într-un
volum din ce in ce mai mic această viteză trebuie să fie din ce în ce
mai mare. Până la urmă este atins un punct unde nici chiar lumina
nu călătoreşte destul de repede pentru a scăpa. În acest moment
nimic nu mai poate scăpa. Aceasta este o gaură neagră. Există ele
cu adevărat? Este imposibil de văzut o gaură neagră direct deoarece
nici chiar lumina nu poate scăpa.Cu toate acestea există motive să
credem că ele există. Când o stea mare îşi termina combustibilul, ea
explodează într-o supernovă. Materia lăsată în urmă se compresează
până când devine un corp extrem de dens cunoscut sub numele de
stea neutron. Se stie că acestea există deoarece au fost descoperite
câteva cu ajutorul radiotelescoapelor. O supernovă are loc în galaxia
noastră o data la 300 ani. În galaxiile vecine au fost identificate până
acum aproximativ 500 de astfel de stele neutron.
Această imagine surprinsă de telescopul spaţial Hubble ne prezintă
galaxia NGC 4261. Porţiunea mai albă o reprezintă centrul galaxiei
unde se gaseşte un disc în formă de spirală. Acesta este aproximativ
la fel de mare ca sistemul nostru solar dar cântăreşte de 1200000000
ori mai mult decat soarele nostru. Asta înseamnă că atracţia
gravitaţională este de 1000000 ori mai mare decât cea a soarelui.
Mai mult ca sigur că aceasta este o gaură neagră. M87 este o galaxie
activă, una în care vedem numeroase lucruri interesante. În
apropierea centrului galaxiei se găseşte un disc în formă de spirală
format din gaze. Cu toate că acesta nu este mai mare decât sistemul
nostru solar, el cântăreşte de 3 miliarde ori mai mult. Aceasta
înseamnă că gravitaţia este aşa de mare încât nici chiar lumina nu
poate scăpa. Avem deci de a face cu o altă gaură neagră.
O eclipsă are loc atunci când un obiect se interpune în faţa altuia. O
eclipsă poate fi totală sau parţială. Umbra unei eclipse are două parţi:
umbra propriu-zisa (eclipsa totală) şi penumbra (eclipsa parţială).
Eclipsa de Lună are loc atunci când Pământul se interpune între
Lună şi Soare. Astfel, Pământul blochează lumina solară şi aceasta
nu mai ajunge pe Lună. Acest tip de eclipsă poate avea loc doar cănd
e lună plină. Eclipsa de Soare are loc atunci când Luna blochează
lumina solară şi aceasta nu mai ajunge pe Pământ. O eclipsă de
Soare nu poate avea loc decât atunci când e lună nouă. Eclipsa
(totală) de soare se manifestă sub forma unei fâşii înguste pe
suprafaţa Pământului, în rest eclipsa fiind parţială. Soarele este mult
mai mare şi mai departe decât Luna dar mărimea aparentă a lor este
uneori egală (depinzând de orbita eliptică a Pământului). În acest
caz Soarele este acoperit în totalitate de Lună.
Theodora Guzu 9 A

Cum a început totul ? din cadrul Universităţii Danemarcei de Sud.

În anul 2013 Premiul Nobel pentru Fizică a fost acordat, lui Peter Higgs și lui François Englert doi
cercetători fizicieni care au elaborat teoria lor ce descrie „bosonul Higgs“, teorie confirmată experi-
mental la larboratorul CERN de lângă Geneva.
Teoria susține că după o foarte mică fracțiune de secundă de la Big Bang, Universul era extraordinar
de mic, imens de fierbinte și imens de dens. Dacă particula (sau câmpul) Higgs nu ar fi existat, masa
ar fi fost inexistentă și Universul întreg ar fi rămas etern ca o bulă luminoasă formată doar din fotoni.
Fără această particulă ce conferă masă celorlalte particule n-ar fi existat nici atomii, nici Galaxiile,
nici Soarele, nici Pământul, nici
omul. Bosonul Higgs are de 126
de ori masa unui proton, aceasta
fiind masa necesară pentru ca Uni-
versul să fie menţinut la limita
instabilităţii. Câmpul Higgs este
cel care a apărut imediat după
naşterea Universului şi care îi
conferă de atunci energie. Acum,
acest câmp se schimbă, căutând să
atingă un echilibru ideal.
Explicațiile celor doi fizicieni
laureați au fost centrate tocmai pe
demonstrarea prezenței acestei
particule, numită uneori și „particula lui Dumnezeu“ – care, inreracționând cu fotonii, a produs partic-
ulele grele. Pentru a testa teoria, soluția a fost aceea de a încerca refacerea condițiilor de la începuturile
Universului. Acest experiment s-a realizat cu ajutorul lui LHC (Large Hadron Collider) – un gigantic
accelerator de particule de la CERN, adică acel dispozitiv care, făcând ca particule subatomice să se
ciocnească între ele cu energii uriașe (după ce au fost accelerate la viteze extrem de apropiate de viteza
luminii), a putut recrea la scară micro, condițiile de temperatură și presiune gigantice în care se afla
Universul imediat după Big Bang. LHC e un inel tubular cu o circumferință de 27 km și se află la 100
m sub munții Elveției; la el au lucrat și lucrează mii de cercetători, tehnicieni și mulți alți oameni de
știință voluntari.
Descoperirea bosonului Higgs poate fi considerat un uriaș pas înainte în înțelegerea esenței Univer-
sului, dar și un adevărat motor pentru continuarea cercetarilor. Astfel, la un an după ce Peter Higgs şi
François Englert au fost răsplătiţi cu premiul Nobel pentru contribuţia lor la descoperirea bosonului
Higgs, un alt grup de oameni de ştiinţă danezi au susținut, într-un articol publicat recent, că e posibil
ca fizicienii să nu fi descoperit, de fapt, faimoasa „particulă a lui Dumnezeu”.
Fizicienii de la LHC (Large Hadron Collider) au descoperit cu siguranţă ceva, dar e foarte probabil
ca acel „ceva” să nu fie bosonul Higgs, ci cu totul altă particulă, afirmă cercetătorii danezi, în articolul
lor publicat în Physical Review D. „Datele actuale nu sunt suficient de precise pentru a şti cu precizie
despre ce particulă este vorba. Ar putea fi vorba despre alte câteva particule cunoscute”, a declarat
Mads Toudal Frandsen, care lucrează la Centrul de Cosmologie şi Fenomenologia Fizicii Particulelor,
Cercetătorii danezi cred că nu a fost descoperit bosonul Higgs – element de bază al Modelului Stan-
dard al Fizicii Particulelor, care descrie forţele fizice fundamentale şi apariţia Universului – ci o altă
particulă teoretică, numită techni-higgs. Techni-higgs nu este o particulă elementară, ci este constituită
din mai mulţi techni-quarci, care, la rândul lor, în anumite combinaţii, pot lua parte la formarea materiei
negre, care constituie cea mai mare parte a materiei din Univers, dar pe care bosonul Higgs nu o poate
explica. Repetarea experimentelor va fi posibilă abia după ce LHC va fi redeschis.
Cum stau lucrurile în prezent?
Celebrul fizician Stephen Hawking, alături de alţi savanţi, susţine că bosonul Higgs, ar putea distruge
la un moment dat întregul Univers. Potrivit acestei teorii, numită de fizicieni „apocalipsa bosonului
Higgs”, particula va duce la o fluctuaţie cuantică, aceasta formând o bulă de vacuum care se extinde în
spaţiu şi distruge tot. Ideea există de mai mult timp şi este susţinută de mulţi oameni de ştiinţă, printre
care şi Joseph Lykken, de la Fermi National Accelerator Laboratory din Batavia, Illinois. Savanții
precizează că această „apocalipsă cuatincă” ar putea avea loc într-un viitor foarte îndepărtat, dar totodată
este posibil ca bula să se afle deja în drum spre noi. Ea se deplasează cu viteza luminii, prin urmare va
fi imposibil să fim avertizaţi din timp, dacă acest lucru s-ar petrece. În prezent, câmpul Higgs este la
limita inferioară a energiei, iar când energia lui va deveni mai intensă apare riscul „apocalipsei bosonului
Higgs”, de care aminteau fizicienii. Dacă se va formă o „bulă de vacuum” aşa cum o descriu savanţii,
printre care şi Hawking, câmpul Higgs din interiorul ei, dacă va fi mai puternic decât este acum, va
duce la micşorarea atomilor şi la dezintegrarea nucleilor tuturor atomilor, astfel că hidrogenul va fi sin-
gurul element care va mai rămâne în Univers. Conform calculelor făcute de fizicieni, ţinând cont de
actuala masă a bosonului Higgs, această bulă care va conţine un câmp Higgs mult mai puternic va fi
de neoprit, se va deplasa prin spaţiu-timp cu viteza luminii şi va distruge tot ce va întâlni în cale. Una
din marile necunoscute ale fizicii actuale este materia întunecată, care ar schimba multe din regulile pe
care se bazează în prezent fizicienii Descoperirea bosonului Higgs este doar începutul unei poveşti,
spune fizicianul, iar acum savanţii prezintă diferite direcţii în care s-ar putea îndrepta „povestea”. De-
sigur, pe parcursul ei pot să apară multe surprize, la care nimeni nu s-ar putea gândi, precizează Lykken.
Teoria bulei de vacuum care va distruge Universul este prezentată şi de Hawking în prefaţa noii
sale cărţi, Starmus. Tot în această carte, Hawking a scris că dezastrul ar putea începe chiar din laborator.
Un accelerator de particule foarte puternic ar putea destabiliza bosonul Higgs, ducând la formarea unei
găuri negre care va distruge Universul. Desigur, pentru asta ar fi nevoie ca oamenii să aibă un accelerator
de particule care să atingă 100bn GeV (giga-eletron-volţi), iar acest aparat ar trebui să fie mai mare ca
întreaga planetă.
* Notă:
Sursa: The Independent
http://www.msnbc.com/morning-joe/steven-hawking-warns-doomsday
Live Science, MSNBC
Prof. Delia Florea
2
 Lumea fascinantă a planetelor
Prima mea legătură cu lumea plină de mister a planetelor a fost vizita cu părinții la Planetariul din Îmi place lumea fascinantă a astronomiei și voi continua să citesc informații despre sistemul
Constanța. Acolo am văzut o boltă cerească senină, plină de stele, realizată de specialiști și am ascultat solar, pantru a afla curiozități despre acest univers plin de mistere.
primele explicații despre planete, comete și nașterea stelelor.
Bucuria mea a fost mare când doamna învățătoare ne-a anunțat, la începutul anului școlar, că vom Ayan Amet
studia o disciplină opțională numită Sistemul solar și formarea anotimpurilor. De-a lungul anului școlar elev în clasa a III-a C la Școala Gala Galaction, Mangalia
am aflat numeroase informații, curiozități și date despre galaxia noastră numită Calea Lactee, despre
faptul că toate planetele se rotesc în jurul Soarelui ca și cum ar dansa o horă în cosmos, despre planeta
noastră, Terra, atât de frumos numită Planeta albastră. Terra este o planetă specială, deoarece este singura
în care există viață. Am aflat că Pamântul este un glob minuscul, plin de viață, copacul cu daruri al mis-
teriosului nostru Univers.
Planetele sunt: Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun. În afara lor mai există
Pluto, mai mică și cu o atmosferă rarefiată. În centrul sistemului nostru solar se află Soarele. Pământul
se rotește în jurul Soarelui, iar oamenii trăiesc datorită energiei dăruite de Soare. O eclipsă de soare are
loc atunci când Luna se găsește între Soare și Pământ și umbrește o parte a planetei noastre.
Mai multe lucruri interesante am aflat la activitatea Copiii cuceresc spațiul, la City Mall, la Constanța,
unde am participat la o misiune spațială pentru copii, denumită „Kids on the moon”.
Aici am purtat costumul de astronaut și ne-au fost prezentate tot felul de informații despre navete spațiale,
sateliți și despre primii călători pe Lună.

Știri din Spațiu - Cel mai mare satelit al Sistemului Solar, Ganymede
Pe cel mai mare satelit al Sistemului Solar, Ganymede, au apărut
formațiuni necunoscute. NASA confirmă că există un ocean pe luna
lui Jupiter.
Cea mai mare lună din sistemul nostru solar ascunde un ocean sub
suprafața sa , conform observațiilor făcute cuTelescopul Spațial Hub-
ble. Aurorele observate de către telescop au confirmat teoria de
lungă durată, iar rezultatele au fost anunțate în cadrul unei
teleconferințe NASA .Vestea vine la doar o zi după ce s-a aflat că
Enceladus, o lună înghețată a lui Saturn, are probabil activitate
hidrotermală în propriul ocean subteran .
Oamenii de știință au speculat încă din 1970, ca Ganymede ar
putea avea un astfel de ocean. Până acum totuși singura evidență a
fost descoperită în timpul zborului cu naveta spațială Galileo la în-
ceputul anilor 2000. Dovezile colectate însă au fost ambigue în date,
astfel încât oamenii de știință de la NASA nu au putut vorbi con-
fortabil despre existența oceanului.
Cu ajutorul datelor furnizate de observatorul Hubble s-au putut
colecta peste 7 ore de date , cea mai mare parte a timpului fiind ded-
icat studiului aurorelor văzute în atmosfera subțire a lunii.
O auroră este rezultatul colorat de particule încărcate care
interacționează cu o atmosfera, deci, doar existența uneia nu
înseamnă ca există un ocean. Dar, numai oceanele schimbă compor-
tamentul aurorelor. Daca nu ar fi nici un ocean pe Ganymede aurorele
s-ar deplasa înainte și înapoi pe aproximativ 6 grade din
circumferința lunii deoarece au orbitat în jurul lui Jupiter.
Prezența unui ocean sărat și conductor de electricitate pune aurorele
într-o poziție mult mai stabilă. Potrivit observațiilor, se mișcă doar
aproximativ 2 grade. În timp ce telescopul Hubble a făcut
observațiile în spectrul UV, observând aurorele în albastru care ar
apărea de fapt roșii, dacă ar fi să stea pe o suprafața lui Ganymede.
Ganymede era deja un obiect de studiu interesant și înainte de ul-
timele știri . Nu numai că este cea mai mare lună din sistemul solar
fiind aproape la fel de mare ca Marte, dar este singura luna din sis-
temul solar cu propriul câmp magnetic. Acest câmp este generat de
un miez de fier topit la fel ca ceea ce vedem pe Pământ.
Atmosfera sa subțire este de asemenea bogată în oxygen. Toate
aceste rezultate ale cercetărilor nu conduc însă la ideea că Ganymede
ar trebui să treacă în topul listei de locuri pentru ce pot fi deocamdată
explorate.Oceanul este probabil în jurul valorii de 100 mile sub
suprafața,ceea ce ar face foarte complicat studiul cu un robot. Chiar
dacă o agenție spațială ar gasi un mod de a ajunge cu cercetările atît
de adânc în interiorul planetei , se crede ca straturile de gheață separă
oceanul de suprafata .
Asta înseamnă că Ganymede este mai puțin ideală pentru viață pentru
ca probabil ii lipseste un system hidrotermal ca acela existent pe
Enceladus. Totuși Agentia Spatiala Europeana intenționează o misi-
une înapoi la sistemul lui Jupiter în anii 2020 numit Juice. Va fi
nevoie de priviri mai amănunțite către lunile lui Jupiter cum ar fi
Europa, Ganymade, Callisto, din care toate trei sunt confirmate sau
se crede că ar avea oceane de apa :,,Tot ce putem spune este ca
aproape peste tot unde ne uitam acolo este apă “ a declarat Heidi
Hammel, vicepreședintele executiv al Asociației Universitățiilor de
Cercetare în Astronomie ,,Apa, Apa, peste tot în sistemul nostru
solar”.
Raluca & Mihaela Bărbulescu 10 A

Importanța roboților în cercetarea Universului

Probabil cel mai cunoscut robot de cercetare spațiala este Curios- viața extrem de rapid (ex.dacă iși agață furtunul de oxigen de ceva
ity, robotul a părăsit Pământul în anul 2011 și următorul an a aterizat ascuțit); iar astfel, pierderea unui robot poate fi mult mai ușor
pe Marte, oferind date savanților de la NASA de atunci până în ziua suportată decât viața unui om. În curând ROV-ul va putea fi folosit
de azi. cu succes și în misiunile spațiale la costuri mult mai mici.

Iulian Mihail Lazăr 12 C, Liceul Teoretic Traian, Constanța

ROV-ul (Remotly Operated Vehicle) este un robot care se

Roboții au fost inventați pentru a ajunge în locurile în care un om
își poate pune viața în pericol; iar Curiosity asta face: „traiește” pe
Marte de 3 ani și ajută savanții să obțină informațiile necesare.
Niciun om nu ar fi putut supraviețui, chiar și cu tehnica modernă la
dispoziție, atât timp.
Savanții au descoperit de curând că pe satelitul Ganymede al lui
Jupiter ar putea fi mai multă apă decât pe Pămant. Dacă s-ar dori
cercetare pe acest satelit, ar fi imposibil de trimis un Rover aseme-
nea lui Curiosity. În acest caz ar fi mult mai folositor un ROV.
poate scufunda la adâncimi mult mai mari decât un om și poate sta
în apă ore, zile și luni, atât timp cât este alimentat cu curent și își
poate efectua sarcinilie pentru care a fost dezvoltat. Acest robot este
asemănător unui submarin unit printr-un cablu cu computerul de
control de pe bordul navei sau de la mal. Un astfel de vehicul poate
fi folosit cu ușurință de oricine deoarece comenzile sunt
asemănătoare unui joc video, iar costurile de producție încep de la
câteva sute de lei și ajung până la zeci de mii de dolari, în funcție
de dimensiuni și sarcinile pe care le poate îndeplinii.
Roboții subacvatici sunt deja folosiți în lumea întreagă, pe șantiere
navale pentru inspecție video, un lucru care ar putea fi extrem de
obositor pentru un scafandru (inconjurarea înot a unui vapor de di-
mensiuni mari și filmarea sa în detaliu),sau sudura subacvatica.
ROV-urile sunt prezente și în Oceanele Atlantic și Pacific pentru
cercetarea vieții marine și a calitații acesteia, dar și pentru misiuni
mult mai periculoase precum dezamorsarea minelor subacvatice sau
filmarea epavelor scufundate- locuri unde scafandrii iși pot pierde

Cum a început? Cum va evolua?
Pământul, planeta pe care trăim. Soarele, astrul care ne dă viaţă. Sistemul solar, familia Soarelui
cu cele opt planete Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, sateliţii lor nat-
urali şi alte obiecte cosmice. Calea Lactee, galaxia gazdă a sistemului nostru solar. Universul, etern,
infinit, inimaginabil sau.... Putem să ne imaginăm, putem să ne punem întrebări, putem căuta
răspunsuri, putem să fim curioşi, putem emite ipoteze, putem cerceta. Astfel au îndrăznit, au găsit
răspunsuri şi au rămas în istoria ştiinţei şi a omenirii Albert Einstein, Isaac Newton, Edwin Hubble,
F.W.Herschel, Johannes Kepler, Galileo Galilei, Nicolaus Copernic.
De la ipoteza geocentrică a lui Ptolemeu la teoria heliocentrică a lui Copernic susţinută de Galilei,
de la măsurătorile lui Tycho Brache şi legile lui Kepler privind mişcarea planetelor la legea atracţiei
universale a lui Newton, de la descoperirea planetei Uranus cu ajutorul telescopului construit de Her-
schel la observarea altor galaxii de către Hubble, toate aceste etape demonstrează evoluţia ştiinţei şi
a omenirii în înţelegerea a ceea ce este de necuprins- Universul.
Cum s-a născut Universul? Care este vârsta lui? Care este structura sa? Care sunt legile care îl
guvernează? Cum va evolua Universul şi mai ales ce se va întâmpla cu el în viitorul îndepărtat? Cos-
mologia este domeniul care încearcă să găsească răspunsuri la aceste întrebări. Este un domeniu care
împleteşte presupunerea şi imaginaţia cu ştiinţa. Universul pare nemărginit, Pământul este un grăunte
albastru şi omul un firişor de nisip în acest fără sfârşit, şi totuşi, omul curios din fire, încurajat de de-
scoperirile înaintaşilor şi încrezător în inteligenţa sa cercetează şi pătrunde tainele nepătrunsului încet,
dar perseverant. Ce ne face să mergem mai departe pe acest teren atât de greu de descifrat? Răspunsul
se află în structura fiinţei umane, o motivaţie internă, dorinţa de cunoaştere şi înţelegere.
Cum s-a născut Universul? Cercetătorii au schiţat un răspuns la această întrebare – BIG BANG
(MAREA EXPLOZIE). Şi cum orice teorie trebuie susţinută cu dovezi, cercetătorii au construit şi
instrumente care să confirme sau nu validitatea acestei ipoteze - misiuni spaţiale Planck, Herschel,
COROT, Euclid.
Concursul naţional interşcolar “Nicolaus Copernic” este un mod de a pune în valoare această
motivaţie internă a tinerilor, de a le stârni curiozitatea şi de a afla, de a se informa şi a înţelege, de a
îşi imagina şi a crede, de a deveni încrezători şi creativi.
* Nota autorului
Nicolaus Copernic ( n.19 februarie 1473, Torun, Polonia – d.24 mai 1543, Frauenburg / Formbork/Polonia), as-
tronom, cosmolog, matematician, preot şi prelat catolic a dezvoltat teoria heliocentrică a sistemului solar.
Teoria cosmologică a lui Ptolemeu oficial acceptată la acea vreme stabilea existenţa sistemului geocentric în
care pământul era fix şi imobil în centrul unor sfere concentrice în rotaţie pe care se găseau celelalte planete. În
lucrarea sa “De Revolutionibus Orbium Coelestium” (“Despre mişcările de revoluţie ale corpurilor cereşti”)
Copernic susţinea ipoteza sistemului geocentric şi descria cele trei tipuri de mişcări ale pământului: în jurul axei
– rotaţie, în jurul soarelui – revoluţie şi în raport cu planul elliptic. Astfel, după o muncă de 40 de ani, a dovedit
inconsistența teoriei geocentrice a lui Ptolemeu, a demonstrat că Pământul este o planetă ca toate celelalte şi a
exercitat un impact puternic în mentalitatea omenirii. Copernic nu a fost numai fondatorul astronomiei moderne,
ci și inițiatorul primei revoluții științifice. A deschis o cale nouă, urmată de alți reformatori ai științei.
Profesor. dr. Marin Irina

3
 Misiunea spaţială Planck
Telescopul Planck Space Observatory a fost lansat în mai 2009 cu mi-
siunea de a studia radiaţia cosmică de fundal (CMB - Cosmic Microwave
Background), rămăşiţă a Big Bang, cea mai veche radiaţie luminoasă din
Univers. Această radiaţie cosmică păstrează o imagine a Universului aşa cum
era la doar 380.000 de ani după Big Bang şi oferă detalii cu privire la
condiţiile iniţiale care au modelat Universul în forma în care este astăzi.
Reprezentanții ESA au descris observatorul Planck ca pe un fel de "mașină
cosmică a timpului" datorită capacității sale de a privi înapoi în istoria Uni-
versului. Datele obţinute de Planck cu privire la radiaţia cosmică de fundal
reprezintă cea mai precisă “fotografie din copilărie” a Universului, arăta Al-
varo Gimenez, director pentru explorare Ştiinţifică şi Robotică în cadrul
ESA.
Telescopul spațial Planck este echipat cu două instrumente puternice: In-
strumentul pentru Frecvențe Înalte (High Frequency Instrument — HFI),
care poate detecta un spectru al frecvențelor între 30 GHz și 70 GHz, și re-
spectiv Instrumentul pentru Frecvențe Scurte (Low Frequency Instrument
— LFI), care poate detecta un spectru al frecvențelor între 100 GHz și 857
GHz. Ţinta iniţială a misiunii a fost să facă două cicluri complete de obser-
vare ale cerului, însă, în cele din urmă, ambele instrumente au reuşit să ducă
până la capăt cinci cicluri complete de observare a cerului. Mai mult decât
atât, la mijlocul lunii august, instrumentul LFI a terminat cel de al optulea
ciclu complet.
Statele membre ale ESA au venit cu tehnologii cheie precum un sistem
de răcire sofisticat care i-a permis telescopului să opereze în condiţii de
temperatură apropiate de zero absolut, cu doar o zecime de grad mai ridicate
decât -273,15 grade Celsius. Menținerea la temperaturi atât de reduse a aces-
tui instrument complex de cartografiere a Universului fost necesară pentru
ca senzorii telescopului să poată detecta căldura din unele dintre cele mai
reci zone ale Universului, fără ca aceste date să fie contaminate de căldura
proprie a telescopului.
Printre principalele reușite ale telescopului spațial Planck se numără re-
alizarea celei mai exacte hărți a radiației cosmice de fundal — de fapt cea
mai bună fotografie a Universului în perioada "copilăriei" sale. La începuturi,
materia din Univers era mult prea fierbinte și prea densă pentru a putea fi
străbătută de lumină.
Culorile diferite reprezintă diferenţele de temperatură ale gazului fierbinte
care a umplut universul la început, la câteva sute de mii de ani după Big
Bang, şi oferă indicii despre evenimentele ce au avut loc atunci când Uni-
versul avea vârsta de o fracţiune de secundă. „Putem vedea seminţele din
care a ieşit Universul”, a explicat Jean-Jacques Dordain, directorul general
al Agenţiei Spaţiale Europene.
La acel moment, tânărul Univers era umplut cu o supă densă şi fierbinte
de protoni, electroni şi fotoni care intreacţionau la o temperatură de aproxi-
mativ 270000C. Când protonii şi electronii s-au alăturat formând atomi de
hidrogen, lumina a fost eliberată. Pe măsură ce Universul s-a extins, această
lumină a determinat apariţia microundelor din prezent, temperatura lor fiind
echivalentă cu doar 2,7 grade peste zero absolut. Acest “fond cosmic de mi-
crounde” (CMB) prezintă mici fluctuaţii de temperatură care corespund
regiunilor cu mici diferenţe de densitate din fazele timpurii şi reprezentând
sursa tuturor viitoarelor structuri: stelele şi galaxiile de azi.
Conform modelului standard al cosmologiei, fluctuaţiile au apărut imediat
după Big Bang şi au fost întinse la scară cosmologică într-o perioadă scurtă
de expansiune accelerată cunoscută sub numele de inflaţie.
Harta obținută cu ajutorul telescopului Planck i-a ajutat pe astronomi să cal-
culeze cu mai multă exactitate vârsta Universului. În luna martie 2013, atunci
când a fost prezentată această nouă hartă a radiației cosmice de fundal, s-a
anunțat că Universul este cu 100 de milioane de ani mai bătrân decât s-a
crezut inițial (13,77 miliarde de ani), având vârsta de 13,82 de miliarde de
ani.
Din datele înregistrate s-a găsit o nouă valoare a ratei de extindere a Uni-
versului cunoscută sub denumirea de constanta Hubble - 67,15 kilometri pe
secundă pe megaparsec. Această valoare este semnificativ mai mică decât
valoarea standard curentă din astonomie.
Nu există dovezi care să ateste existenţa unor particule noi de materie
obişnuită, cum ar fi tipuri noi de neutrini, lucru postulat de anumite teorii.
Cea mai importantă consecinţă a noii hărţi a Universului este faptul că oferă
noi dovezi care susţin teoria inflaţiei, care explică modul în care s-a format
Universul.
Telescopul spaţial Planck a reuşit să identifice 20 de conglomerate de
galaxii până acum necunoscute.
La baza acestor rezultate se află realizarea unui catalog al tuturor surselor
galactice si extragalactice vazute de Planck ("Early Release Compact Source
Catalogue"), obţinut în urma observaţiei continue a cerului la lungimi de
undă milimetrice şi submilimetrice. Este primul catalog al întregului cer la
nouă frecvenţe diferite, de la 30 GHz la 857 GHz, constituind o noutate
absolută.
Prin intermediul instrumentelor aflate la bordul lui, Planck a detectat
existenţa unei populaţii de galaxii altminteri invizibile, datând de acum mil-
iarde de ani; înfăşurate în pulbere, în ele se formau stele într-un ritm ameţitor,
de între 10 până la 100 de ori mai rapid decât cel obsevat până acum în
galaxia noastră. Este vorba despre măsurători care nu au fost până acum
niciodată realizate la aceste lungimi de undă. Servindu-se de un efect de-
osebit denumit Sunyaev-Zel'dovich, Planck a reuşit să identifice 189
aglomerări de galaxii, dintre care 20 erau total necunoscute.
Imaginea Universului, din interiorul Căii Lactee, realizată cu ajutorul a
mii de date transmise la sol de telescopul Planck oferă indicii despre viaţa
apărută după explozia primordi¬a¬lă, Big Bang, inclusiv despre aşa-numita
"radiaţie cosmică de fond", care conţine informaţii legate de pri¬me¬le pro-
cese care au avut loc la naşterea Universului. Linia alb-strălucitoare din cen-
trul fotografiei marchează galaxia noastră, Calea Lactee, iar petele din jurul
ei, asemănătoare unor curenţi, sunt nori de praf în care se formează stele noi.
Porţiunile "pigmentate" de deasupra curenţilor reprezintă aşa-numitele
"radiaţii cosmice de fond", adică "rămăşiţe" ale mingii de foc din care s-a
născut Universul în urmă cu 13,7 miliarde de ani.
Datele au oferit valori revizuite privind proporţiile relative ale
diferitelor ingrediente ale Universului, material obişnuită din care sunt for-
mate stelele şi galaxiile (ordinay matter- 4,9%) materia întunecată (dark mat-
ter-26.8%) - care până acum a fost detectată doar indirect prin influenţa
gravitaţională - şi energia întunecată (dark energy-68,3%) – un fenomen mis-
terios despre care se crede ca ar fi responsabil pentru expansiunea accelerată
a Universului, (față de 4.6%, 24% şi 71%, valori înainte de misiunea Planck).
Telescopul Planck despre care Jan Tauber, cercetător în cadrul misiunii
Planck, spunea „a oferit o nouă fereastră spre a înțelege materia care
formează Universul nostru și modul în care acesta a evoluat", şi-a încheiat
misiunea în octombrie 2013.
Planck a fost lansat alături de o sondă orbitală geamănă, telescopul Her-
schel, cu scopul de a capta radiațiile infraroșii cu mare lungime de undă pen-
tru observarea obiectelor reci. Unul dintre cele mai importante instrumente
ale lui Herschel este un telescop, denumit Cassegrain, cu ajutorul căruia
satelitul va studia originile şi evoluţia stelelor şi galaxiilor. Potrivit presei de
specialitate, oglinda principală, cu un diametru de 3,5 m, este de patru ori
mai mare decât predecesoarele telescoape în infraroşu şi de 1,5 ori mai mare
decât cea a lui Hubble.
* Note de autor:
Planck, Max Karl Ernst Ludwig (n.23 aprilie 1858, Kiel – d. 4 octombrie
1947, Gottingen) fizician german, laureat al premiului Nobel pentru Fizică
în 1918. Este considerat fondatorul mecanicii cuantice.
Herschel, Frederick William (n. 15 noiembrie 1738, Hanovra – d. 25 august
1822, Slough, Marea Britanie) astronom, inventator, muzician britanic de
origine germană. A construit un telescop cu ajutorul căruia a descoperit plan-
eta Uranus (13 martie 1781). A descoperit mişcarea sistemului solar faţă de
celelalte stele din Calea Lactee şi a determinat direcţia acestei mişcări (1783).
În 1787 a descoperit doi sateliţi ai planetei Uranus, iar în 1789 doi sateliţi ai
planetei Saturn. În 1800 a descoperit radiaţiile infraroşii.
Astronomia este ştiinţa care se ocupă cu studiul aştrilor și a legilor mișcării
lor, constelaţiilor,galaxiilor și universului în totalitatea sa De asemenea,
studiază evenimentele ce au loc dincolo de atmosfera terestră,planetele,
cometele, radiaţiile cosmice de fond, forma și formarea universului. Astrono-
mia este una dintre cele mai vechi științe datând încă din perioada Greciei
antice. În perioada contemporană, aproape toți astronomii au cunoștințe
solide de fizică, iar rezultatele observațiilor sunt puse în context astrofizic,
astfel încât astronomia și astrofizica au dobândit definiții foarte apropiate.
Astrofizica este partea astronomiei și, respectiv, a fizicii care se ocupă cu
aplicarea legilor fizicii în cadrul fenomenelor observate de către astronomie
Astrofizica este o ramură a astronomie care se ocupă cu fizica universului,
în special cu natura corpurilor cerești
Spectrul electromagnetic este totalitatea radiaţiilor electromagnetice exis-
tente în Univers. Se extinde de la radiaţiile cu lungimi de undă scurtă (raze
gamma, raze X), lumina ultravioletă, radiaţii infraroşii, până la radiaţiile cu
lungime de undă mare (unde radio).
Frecvența este măsura numărului de repetări ale unui fenomen periodic în
unitatea de timp. În Sistemul Internațional unitatea pentru frecvență este
numită hertz și este simbolizată prin Hz, în cinstea fizicianului german Hein-
rich Hertz.
Galaxie este o aglomerație de stele, praf, gaz interstelar, alte corpuri cereşti
menţinute împreună prin forţe gravitaţionale, precum și, dar încă nedovedit,
materie întunecată, invizibilă și energie întunecată. În Univers există aprox-
imativ 200 de miliarde de galaxii.
Radiaţie cosmică este o formă de radiaţie electromagnetică care se găseşte
peste tot în Univers. Are temperatura de 2,7K şi frecvenţa de 160,4 GHz ce
corespunde lungimii de undă de 1,9mm, domeniu corespunzător microunde-
lor. Este cea mai concludentă dovadă a modelului Big Bang al apariţiei Uni-
versului. Este detectată de radiotelescop ca o prezenţă constantă,
independentă de existenţa unei surse-stea, corp ceresc.
Telescop este un instrument care concentrează lumina de la un obiect
îndepărtat într-un punct numit focar şi produce o imagine mărită. Telescopul
optic poate fi reflector şi refractor.
Telescop spaţial este un telescop plasat în afara spaţiului terestru care
orbitează în jurul unui corp ceresc. Avantaje: imagine clară, fără turbulenţe
atmosferice, poate capta lungimi de undă care nu pot fi detectate de aparatele
terestre.
Parsec (pc) este o unitate de măsură a distanţelor astronomice. 1 pc = 3,26
ani-lumină sau 3,08 x 1016 m
BIG BANG
Big Bang-ul (Marea Explozie) este un model cosmologic care explică
condiţiile iniţiale şi dezvoltarea ulterioară a Universului. Acest model pleacă
de la ideea că Universul s-a extins de la o singularitate primordială fierbinte
şi densă acum aproximativ 13 miliarde de ani. “Teoria Big Bang” este mod-
elul care explică apariţia materiei, energiei, spaţiului şi timpului, adică
existenţa Universului. Această teorie încearcă să explice de ce universul se
extinde permanent încă de la apariţia sa. Numele teoriei "Big Bang" a fost
dat de astronomul englez Fred Hoyle în 1950.
Astronomul american Edwin Hubble a pornit de la ideea că la începuturi,
cu circa 13,7 miliarde de ani în urmă, Universul încă nu exista. Ceea ce exista
era un punct fără dimensiuni, dar cu o energie infinită numit singularitate.
La momentul “zero” acest punct a ieşit din starea de singularitate, nu se ştie
din ce cauză, şi s-a manifestat printr-o explozie inimaginabilă, Big Bang-ul
care mai continuă şi în ziua de astăzi.
Există trei indicii majore pentru veridicitatea teoriei Big Bang:
- Vârsta celor mai bătrâne stele este de 12-13,2 miliarde de ani, adică ea core-
spunde parțial cu vechimea Universului.
- Analiza luminii emise de galaxii indică faptul că obiectele galactice se
îndepărtează unele de altele cu o viteză cu atât mai mare, cu cât sunt mai
îndepărtate de Pământ, ceea ce sugerează că galaxiile erau altădată adunate
într-o regiune unică a spațiului.
- În ziua de azi, în toate regiunile Universului există o radiație de fond –
radiaţia cosmic - foarte slabă, un fel de fosilă, rămășiță de pe urma torentelor
de căldură și lumină din primele clipe ale Universului.
Astrofizicienii nu pot încă explica apariţia universului la secunda “zero”
(momentul iniţial). Ei iau ca punct de plecare momentul 10-43 secunde după
explozia iniţială, Big Bang. La această vârstă fragedă tot universul vizibil
era conţinut într-o sferă de mărime subnucleară, de numai 10-33 centimetri
diametru (nucleul unui atom are un diametru de 10-13 centimetri) şi se afla
la o temperatură de ordinul 1032 grade.
Teoria nu este aplicabilă mai devreme de momentul "zero" + 10−43 se-
cunde pentru că se izbeşte de „zidul Planck” (știinţa este încă incapabilă să
explice comportamentul atomilor în condițiile în care forța de gravitaţie
devine extremă, așa cum era cazul în universul de 10−33 centimetri).
În anul 1980, pentru a explica unele observații făcute asupra Universului,
şi anume geneza galaxiilor, astrofizicianul Alan Guth a propus ideea inflației
cosmice. Galaxiile apar din grupări de praf cosmic sub efectul gravitației.
Așadar au ca origine mici neomogenități ca niște cocoloașe ale gazului orig-
inar, care au crescut puțin câte puțin. Potrivit modelului big-bangului,
neomogenitățile originare nu au putut crește suficient de repede astfel încât
să se poată forma galaxiile. La începutul vieții sale (în momentul 10-35 s)
Universul a cunoscut o fază scurtă de dilatare exponențială, atingând într-o
fracțiune infinitezimală de timp dimensiuni astronomice, după care și-a reluat
expansiunea cu o viteză mai rezonabilă.
Expansiunea sau contracţia Universului
Au fost propuse două scenarii posibile pentru a descrie viitorul Univer-
sului.
Big Crunch În prima variantă, Universul are un început la singularitate,
urmat de o fază de expansiune; dacă masa galaxiilor depășește un anumit
prag, așa-numita masă critică, forța de gravitație va putea depăși inerția
initială și va duce în cele din urmă la încetinirea expansiunii, apoi galaxiile
vor începe să se miște una spre cealaltă, Universul sfârșind printr-o contracție
într-o altă singularitatea, eveniment numit Big Crunch (marea contracție).
Big Rip A doua variantă porneşte de la ipoteza că masa materiei din Univers
nu ajunge la valoarea necesară pentru a învinge viteza inițială, şi expansiunea
ar continua la infinit, Big Rip (marea ruptură), într-o rată tot mai lentă, dar
care nu va ajunge niciodată la zero.
Totuși, observații recente indică că Universul posedă o rată de expansiune
în continuă accelerație - altfel spus, se extinde din ce in ce mai repede.
Explicația pare a fi prezenţa unei forme de energie "energia neagră" care
nu a fost luată în calcul.
Selecţie şi prezentare Profesor dr. Marin Irina