UNIVERSITATEA ,,AL.I.

CUZA’’ IASI

FACULTATEA DE FIZICA

MASTER STIINTE

ANUL II

STUDENT ROSU(LOGHIN) RALUCA

JUPITER

A cincea planetă de la Soare şi a patra ca strălucire pe cer (după Soare, Lună şi Venus),
Jupiter este cunoscută încă din vechime ca o stea călătoare fiind cea mai mare din sistemul
solar. Grecii îl asemuiau pe Jupiter cu Zeus, conducătorul zeilor olimpieni, iar romanii l-au
considerat Protectorul Imperiului Roman fiind considerat,,Steaua Regilor”.
 Jupiter orbitează la aproximativ 778.330.000 km faţă de Soare, adică la peste cinci
unităţi astronomice şi are un diametru de 11 ori mai mare decât al Pământului aproximativ
140 000km avand o constanta gravitationala de 126,688*106 km3/s si o densitate medie
1326kg/m3.

Jupiter face o rotaţie în jurul Soarelui odată la 11,8 ani (4330,6 zile). O dată la un an şi 35
de zile se produce opoziţia planetei, când Jupiter se vede cel mai bine. Următoarele opoziţii
vor fi pe: 5 iunie 2007, 9 iulie 2008, 14 august 2009, 21 sept 2010

Cu o masă mai mare de 318 (1898,6*1010kkg) ori decât a Pământului şi cu un volum de

1.300(143.128*1010kg/m3) de ori mai mare, Jupiter ar putea ,,înghiţi” cea mai mare parte a
tuturor planetelor din sistemul solar.

În anul 1610, Galileo Galilei a descoperit că ,,Regele planetelor” avea un alai compus din
patru companioni mai mici, lunile galileene: Io, Europa, Ganymede şi Callisto fiind prima
descoperire a unui centru de mișcare aparent necentrat pe Pământ. A fost un punct major în
favoarea teoriei heliocentrice de mișcare a planetelor a lui Nicolaus Copernic; susținerea de
către Galileo a teoriei coperniciene i-a adus probleme cu Inchiziția.,
Descoperirea lui lui Galilei a fost crucială pentru astronomi, ea venind în sprijinul teoriei
copernicane, dar a mai fost folosită la prima măsurătoare a vitezei luminii de către
astronomul danez Ole Rőmer (1644–1710).
În 1676, pe când studia mişcarea lui Io, în jurul lui Jupiter, i-a venit idea genială de a
măsura timpul cât Io era ocultat de Jupiter. Efectuând calculele, cu ajutorul distanţelor
astronomice din acea vreme, el a găsit valoarea de 135.000 km/s, adică 45% din valoarea
cunoscută astăzi de 300.000 km/s.

Compozitie
În anul 1973, sonda spaţială, Pioneer 10 a vizitat planeta Jupiter pentru prima dată, fiind
urmată de Pioneer 11, Voyager 1 şi Voyager 2 şi altele. În urma prelucrării informaţiilor, s-a
dedus că Jupiter are un miez de material solid, cu o masă ce oscilează între 10 şi 15 mase
terestre.
Acest miez solid este înconjurat de o ,,manta“, formată din hidrogen metalic în stare
lichidă, adică un amestec format din electroni şi protoni, aflat la o presiune de peste 4
milioane de ori mai mare decât presiunea atmosferică, urmata de un strat de gheaţă,
amoniac şi metan.
Acest strat de hidrogen metalic, care este un bun conductor de electricitate, este
angrenat în mişcare, datorită mişcării planetei în jurul axei proprii, generând ca orice curent
electric câmp magnetic.

În acest strat de hidrogen metalic, câmpul magnetic al lui Jupiter este generat de
curenţii produşi de mişcarea rapidă a planetei în jurul axei proprii. Temperatura ajunge la
6000K şi presiunea la 1.000.000 bar.
 Atmosfera jupiteriană, stratul de la suprafaţă pe care îl vedem noi, este formată din
86% hidrogen şi 14% heliu, reprezentând o compoziţie apropiată de cea a Nebuloasei
primordiale din care s-a format întregul nostru sistem solar.

Atmosfera jupiteriană este foarte turbulentă, mişcându-se în benzi la fel ca în cazul

Soarelui Jupiter este o planetă gazoasă, având o atmosferă în care se produc furtuni
gigantice. Văzută de departe atmosfera acestei planete este străbătută de benzi întunecate.
Aceste benzi de nori sunt compuse din amoniac. Regiunile intunecate se numesc "benzi", iar
cele mai albe "zone".

Sub păturile de nori se află un strat de apă, ce se poate vedea uneori, prin golurile din
atmosferă. În atmosfera înaltă vânturile, ce bat dinspre est spre vest, ating viteze foarte mari
(peste 600 km/h) şi produc adevărate furtuni. Uneori furtunile durează ani de zile, cea mai
longevivă fiind Marea Pată Roşie, o futună descoperită acum 300 de ani.

Se crede că agitaţia din atmosfera lui Jupiter se produce de la energia internă a planetei,
nu de la Soare (cum este pe Terra).Pata roşie nu este singura, mai mereu apărând noi
asemenea vârtejuri. Cea mai recentă este noua pată roşie, o furtună ce s-a format prin
ciocnirea a trei furtuni mai mici.

Sub atmosferă lucrurile încep să se complice: presiunea şi temperatura cresc,

comprimând hidrogenul, ce ajunge din gaz în lichid.

In secolul al XVII –lea a fost observată Marea Pată Roşie, care este o formaţiune ovală,
destul de mare cât să cuprindă două Pământuri. Din observaţiile făcute în infraroşu, Marea
Pată Roşie se prezintă ca o regiune de înaltă presiune ai cărei nori superiori sunt mult mai

înalţi şi mai reci decât zonele înconjurătoare.

 Marea Pată Roșie (GRS) a fost observată prima oară, de către telescoapele
terestre,descoperirea ei e atribuită lui Cassini, sau Robert Hooke .
Structuri similare au fost observate pe Saturn și Neptun. Nu se știe modul în care
asemenea structuri rezistă așa de mult timp.
Misterul Marii Pete Roşii este cu atât mai mare, cu cât această formă rezistă în timp, în
ciuda unor vânturi cu viteze de circa 650 km/h.
Jupiter și celelalte planete gazoase prezintă vânturi de mari viteze în benzi largi de
latitudine. Vânturile suflă în direcții opuse în două benzi adiacente.
În 1979 și 1980, sonda spațială NASA Voyager a stabilit că Marea Pată Roșie și-a redus
dimensiunea la 23335 km, iar observațiile realizate de astronomi amatori, începând din
2012, au evidențiat că ritmul s-a accelerat, diametrul reducându-se cu aproape 1000 km pe
an. Observațiile realizate în 2014 cu ajutorul telescopului spațial Hubble au confirmat că
Marea Pată Roșie măsoară sub 16500 km, cel mai mic diametru observat vreodată.
Diferențele mici de temperatură sau de compoziție chimică sunt responsabile pentru
colorarea diferită a benzilor, aspect ce domină imaginea planetei. Cele de culoare deschisă
sunt numite zone; iar cele de culoare închisă sunt numite centuri. Benzile au fost cunoscute
de ceva timp pe Jupiter, dar vortex-urile complexe din regiunile de graniță între două benzi
au fost pentru prima dată observate de Voyager.
Datele de la Galileo indică faptul că vânturile au o viteză mai mare decât s-a crezut
anterior (mai mari de 400 mph) și sunt prezente în adâncimea planetei cel puțin până unde a
putut ajunge sonda; ar putea să fie extinse până la mii de kilometri în interiorul planetei.
Atmosfera lui Jupiter este de asemenea foarte turbulentă. Aceasta indică faptul ca
vânturile sunt conduse, în mare parte, de căldura internă a planetei și nu de cea provenită
de la Soare, cum este cazul Pământului.

Magnetosfera
Imagine color de pe satelit

Auroră pe Jupiter. O pierdea de gaz ce emană lumină

înconjoară polul nordic al planetei. Aurorele
se produc când particule încărcate, ce vin de
la Soare, merg pe lângă liniile de câmp magnetic
 şi intră în atmosferă. Acolo excită particulele de
gaz, ce încep să emită lumină.
Foto: NASA/ESA, John Clarke (University of Michigan)

Jupiter are un câmp magnetic uriaș, mult mai puternic ca al Pământului. Terrei (de 20.000
de ori mai intens). Magnetosfera lui se extinde pe mai mult de 650 milioane de km (după
orbita lui Saturn!). (De notat este că magnetosfera lui Jupiter e departe de a fi sferică—se
extinde spre soare „doar” 4,3 milioane de kilometri). Lunile lui Jupiter sunt cuprinse în
magnetosfera lui, ceea ce explică parțial activitatea de pe Io.
Din păcate pentru viitoarele călătorii spațiale și o problemă mare pentru proiectanții
sondelor Voyager și Galileo, mediul de lângă Jupiter prezintă mari cantități de particule
prinse de câmpul magnetic al lui Jupiter. Această „radiație” este similară, dar mult mai
intensă decât cea observată în centurile Van Allen ale Pământului. Ar fi fatală pentru orice
ființă umană neprotejată.
Sonda Galileo a descoperit o nouă radiație intensă între inelele lui Jupiter și straturile
superioare ale atmosferei. Această nouă centură de radiații are o intensitate de aproximativ
10 ori mai mare.
Uriaşa magnetosferă jupiteriană, care cuprinde cei 67 de sateliţi naturali cunoscuţi
până în prezent, cei mari purtând numele unor personaje din viaţa lui Zeus, ceilalţi fiind
numai catalogaţi, îşi pune amprenta pe activitatea unor sateliţi galileeni, ca în cazul lui Io, dar
prezintă şi o radiaţie mult mai puternică decât cea observată în centurile Van Allen ale
Pământului.
Atunci când sonda spaţială Voyager 1, în călătoria ei prin sistemul nostru solar, survola
planeta Jupiter, oamenii de ştiinţă au avut surpriza să observe că planeta are inele, dar mult
mai palide şi mai mici decât inelele lui Saturn, fiind probabil alcătuite din fragmente de
material 112 pietros.
Existența lor a fost nebănuită până când oamenii de știință care au insistat că, după ce
a călătorit 1 miliard de km, ar putea măcar să arunce o privire pentru a vedea dacă există
vreun inel.
Toți au crezut că șansa de a le găsi este nulă dar erau acolo. A fost o descoperire majoră.
De atunci au fost fotografiate în infra-roșu de către telescoapele de pe Pământ și de pe
Galileo. Spre deosebire de cele ale lui Saturn, inelele lui Jupiter sunt întunecate. Probabil
sunt alcătuite din grăunțe mici de material pietros.
Spre deosebire de inelele lui Saturn, acestea par să nu conțină gheață. Particulele din
inelele lui Jupiter probabil nu rămân acolo pentru mult timp (datorită atracției atmosferice și
magnetice).
Sonda Galileo a găsit dovezi clare ce arată că inelele sunt alimentate încontinuu de
praful format de impacturile micrometeoriților cu cele patru luni interioare, ce sunt foarte
energice datorită mărimii câmpului gravitațional al lui Jupiter. Inelul interior e lărgit de
interacțiunea cu câmpul magnetic al lui Jupiter
 Dovada colosalei forţe de atracţie gravitaţională a lui Jupiter a fost observată de
astronomi ,,pe viu“, în 1994, când cele 21 de fragmente ale cometei Shoemacher-Levy 9 au
căzut pe planetă, timp de 6 zile, între 15 iulie şi 21 iulie, producând impacturi care, dacă ar fi
fost pe Pământ, ar fi fost catastrofale pentru viaţa terestră.
Probabil rolul de ,,aspirator“ al cometelor, jucat de Jupiter de-alungul existenţei
Pământului a fost esenţial pentru apariţia, dezvoltarea şi perfecţionarea sistemelor vii de pe
Pământ.

Sateliții lui Jupiter

Jupiter este considerat un sistem planetar în miniatură şi din cauză că are foarte mulţi
sateliţi naturali.Cei mai mari sateliţi, vizibili cu usurinţă de pe Terra, se numesc sateliţii
galileeni, fiind descoperiţi de Galileo Galilei în 1610.

Sunt patru la număr şi se numesc (în ordinea depărtării de planetă): Io, Europa,
Ganymede şi Callisto. Orbitele lor sunt circulare şi nu sunt înclinate faţă de ecuatorul lui
Jupiter. Se pare că aceşti sateliţi s-au format odată cu planeta.

Gravitaţia acestor sateliţi este atât de mică încât ei pierd materie. Materia, în principal
praf meteoritic, scapă de gravitaţia lor şi formează un inel în jurul planetei.
Io este satelitul cel mai activ vulcanic. Suprafaţa lui este acoperită de sulf. Gravitaţia lui
Jupiter produce maree asupra scoarţei satelitului, generând energie şi căldură ce provoacă
activitatea vulcanică.

Europa este acoperit de o crustă de gheaţă sub care se află un ocean cu apă. Se crede că pe
Europa se găsesc cantităţi duble de apă, faţă de Pământ.

Ganymede este cel mai mare satelit din sistemul, fiind mai mare decât Mercur, în diametru.
Este singurul satelit ce are un camp magnetic.

Callisto are o suprafaţă foarte veche, cu cratere. Totuşi, numărul mic de cratere indică
prezenţa activităţii interne a satelitului.

Ceilalţi sateliţi au orbite ce nu sunt rotunde şi înclinate, ceea ce arată că sunt asteroizi
captaţi de gravitaţia lui Jupiter. Cea mai bună dovadă în acest sens este faptul că multi
sateliţi se rotesc în sens invers faţă de rotaţia planetei.

Multi din satelitii lui Jupiter au cam aceleaşi orbite, formând grupuri de sateliţi. S-au
identificat câteva grupruri de sateliţi: grupul Himalia (5 sateliți, înclinare 43°, mișcare
directă), grupul Ananke (11 sateliți, înclinare 150°, mișcare retrogradă ), grupul Carme (12
sateliți, înclinare 165 °, mișcare retrogradă ), grupul Pasiphae (11 sateliți, înclinare 152°,
mișcare retrogradă)

Cei mai mari sateliti ai lui Jupiter

distanta
perioada
medie de
Nume Diametru [km] masa [kg] orbitala
planeta
[zile]
[km]

Metis 40 9,5 1016 0,3 128.000

Adrastea 20 1,91 1016 0,3 129.000

Amalthea 196 7,17 1018 0,5 181.000

Thebe 100 7,77 1017 0,68 222.000

Io 3630 8,94 1022 1,77 422.000

Europa 3138 4,8 1022 3,55 671.000

 Ganymede 5262 1,48 1020 7,16 1.070.000

Callisto 4800 1,08 1023 16,69 1.883.000

Leda 16 5,68 1015 240,9 1.1094.000

Himalia 186 9,56 1018 250,6 1.1480.000

Lysithea 36 7,77 1016 259,2 11.720.000

Elara 76 7,77 1016 259,6 11.737.000

Ananke 30 3,82 1016 610,5 21.200.000

Carme 40 9,56 1016 702,3 22.600.000

Pasiphae 50 1,91 1017 708,0 23.500.000

Sinope 36 7,77 1016 724,5 23.700.000

Inele

Inelele lui Jupiter. Imagine luată de sonda Galileo pe

9 noiembrie 1996. La momentul când a fost
făcută imaginea, sonda era în umbra lui Jupiter,
la 2,3 milioane de km depărtare de acesta.
Foto: University of Arizona/HiRise-LPL

Jupiter are şi un sistem de inele. Inelele au fost descoperite în 1972 de sonda Voyager 1. La
scurt timp după descoperire, sonda Voyager 2 a luat imagini detaliate ale sistemului de inele.
Sistemul de inele are trei componente: inelul principal, de la 6440 km până la 128.940 km
depărtare de planetă, compus din particule de praf de pe sateliţii Metis şi Adrastea.

Un inel sub formă de halou, de la 92.000 km până la 122.500 km depărtare de Jupiter. Inelul
exterior, aproape transparent se întinde de la margine inelului principal până la 221.000 km
depărtare de planetă, pănă la orbita satelitului Thebe. Inelul exterior este compus din două
inele mai mici.

Spre deosebire de inelele lui Saturn, inelele lui Jupiter sunt compuse din particule fine de
praf (nu mai mari de 10 microni), ce provin de la satelitii mai mari.

Lunile galileene ale lui Jupiter. De sus în jos: Callisto, Ganymede, Europași, Io

Efectul lui Jupiter asupra Pământului

Astronomii cred că Jupiter joacă rolul unui scut cosmic pentru planeta noastră, măturând
din calea Pământului obiectele ce pot provoca un impact devastator.
Unii oameni de știință afirmă că viața pe Terra nu s-ar fi putut dezvolta fără efectul
protector al lui Jupiter.

Prăbușirea cometei Shoemaker-Levy 9

Cometa Shoemaker-Levy 9a fost descoperită la 24 martie 1993 de

către astronomii Carolyn și Eugene M. Shoemaker, David Levy și Philippe Bendjoya,
la Observatorului Astronomic de pe Muntele Palomar din California. Fusese probabil
capturată de Jupiter în anii 1920.
În iulie 1994 s-a dislocat, la apropierea sa de Jupiter, iar fragmentele acesteia au intrat
în coliziune cu emisfera sudică a lui Jupiter, între 16 și 22 iulie 1994, la o viteză de circa
60 km/s. În cursul acestui eveniment, importantele „cicatrici” lăsate de impacturile
fragmentelor cometei erau mai vizibile decât celebra Mare Pată Roșie și au persistat timp de
câteva luni.
Cometa a furnizat prima observație directă a unei coliziuni din afara Pământului cu
obiecte ale Sistemului Solar.Calculele au arătat că forma fragmentară neobișnuită acestei a
comete este legată de o precedentă apropiere de Jupiter în 7 iulie 1992.
Coliziunea a generat o mare acoperire mediatică, iar cometa a fost urmărită cu atenție
de astronomi din lumea întreagă. Coliziunea a adus noi informații privitoare la planeta
Jupiter și a subliniat rolul acestei planete în reducerea rămășițelor spațiale din Sistemul
Solar.

Explorarea planetei

Începând cu anul 1973, mai multe nave spațiale robotizate au vizitat Jupiter, cea mai
cunoscută fiind sonda spațială Pioneer 10, prima navă spațială care s-a apropiat de Jupiter
suficient de mult încât să trimită noi informații despre proprietățile și fenomenele de pe cea
mai mare planetă din Sistemul Solar.
Zborurile către alte planete din Sistemul Solar se realizează cu un cost de energie
descris de schimbarea netă de viteză a navei spațiale, sau Delta-v. Pătrunderea pe o orbită
de transfer Hohmann de la Pământ la Jupiter de pe orbita joasă a Pământului necesită un
delta-v de 6,3 km/s, comparabil cu delta-v-ul de 9,7 km/s necesar pentru a pătrunde pe
orbita joasă a Pământului. Din fericire, se pot utiliza impulsuri gravitaționale prin apropierea
de planete pentru a reduce energia necesară ajungerii la Jupiter, cu costul unei durate
semnificativ mai mari a drumului.
Misiunea Galileo
Singura sondă spațială care a orbitat planeta Jupiter până în prezent este Galileo,
numită după faimosul astronom italian născut în 1564. Sonda spațială a intrat cu succes pe
orbita lui Jupiter pe data de 7 decembrie 1995 și a orbitat planeta timp de 7 ani efectuînd
zboruri multiple în preajma sateliților galileeni adică Io, Europa, Ganymede și Callisto, plus în
jurul satelitului Amalthea (a treia lună joviană).
Sonda spațială a asistat la impactul dintre cometa Shoemaker Levy 9 și Jupiter din 1994.
Deși informația obținută de Galileo despre Jupiter a fost vastă, viteza de transmisie a datelor
proiectată a fost limitată de o eroare de deschidere a antenei direcționale.
O sondă atmosferică a fost eliberată de Galileo în iulie 1995, pătrunzând în atmosfera
joviană pe 7 decembrie. A fost parașutată prin 150 de kilometri de atmosferă colectând date
timp de 57.6 minute, fiind până la urmă zdrobită de presiunea atmosferică uriașă (de 22 de
ori presiunea atmosferică a Pământului), la o temperatură de 153 grade Celsius.
Se presupune că a fost topită și posibil evaporată în straturile inferioare mult mai
fierbinți. Chiar sonda Galileo a suferit o soartă similară, doar că mult mai rapidă (nefiind
frânată de parașute), când a fost ghidată intenționat înspre un impact cu Jupiter pe 21
septembrie 2003 la o viteză de peste 50 km/s. Motivul autodistrugerii sondei a fost evitarea
unei prăbușiri pe satelitul Europa care ar putea contamina satelitul despre care se crede că
prezintă condiții favorabile vieții.
Misiunea Juno

Sonda Juno, trimisă de NASA, a sosit la Jupiter în ziua de 4 iulie 2016, și este așteptată a
efectua 37 de orbite de-a lungul a 20 de luni. Planul misiunii impune ca Juno să studieze
planeta în detaliu de pe o orbită polară. La 27 august 2016, sonda a efectuat prima trecere la
mică distanță de Jupiter și a transmis primele imagini pe care le avem de la polul nord al lui
Jupiter.
25 DE LUCRURI PE CARE VREI SA LE STII DESPRE JUPITER

1. Jupiter este cea mai mare planeta din Sistemul Solar;

2. Jupiter este de 318 ori mai mare decat Pamantul si are un volum de 1,321 de ori mai
mare; desi este gigant in comparatie cu Pamantul, Jupiter are doar o cincime din densitatea
acestuia datorita compozitiei;

3. Jupiter este o planeta gazoasa, fiind compusa din hidrogen (90%) si heliu(10%),
asemanandu-se din acest punct de vedere cu o stea in miniatura;

4. Oamenii de stiinta cred ca Jupiter are un nucleu format din hidrogen metalic acoperit de
un strat de hidrogen molecular, insa nimic concret nu s-a descoperit pana in prezent; se
estimeaza ca temperatura nucleului este de aproximativ 35.300 grade Kelvin (~30.000 grade
Celsius), de 7 ori mai fierbinte decat suprafata Soarelui;

5. Jupiter are o raza medie de aproape 70.000 km, cam o zecime din cea a Soarelui, si un
diametru ecuatorial de 142.984 km, de 11.2 mai mare decat cel al Pamantului;

6. O zi pe Jupiter dureaza doar 9.9 ore, iar un an dureaza 4.334 de zile, adica aproape 12 ani;

7. Distanta medie de la Jupiter la Soare este de 778.547.199 km;

8. Datorita distantei foarte mari fata de Soare, caldura primita de la acesta este aproape
neglijabila, Jupiter incalzindu-se practic singura, emanand caldura din interior prin convectia
dintre hidrogenul aflat in stare lichida si cel in stare de plasma;

9. Desi ca si compozitie Jupiter se asemana cu o stea, nu are destula energie pentru a incepe
fuziunea hidrogenului cu heliul, procesul care alimenteaza o stea; pentru a putea fi
considerata o stea “cu acte in regula”, Jupiter ar fi trebuit sa fie de 75-80 de ori mai mare;
unii astronomi cred ca Jupiter chiar este o stea “esuata”; altii cred ca Jupiter se va “aprinde”
intr-o buna zi, distrugand Pamantul;

10. Temperatura medie la suprafata lui Jupiter este de -145 de grade Celsius;

11. Jupiter are o masa de 2.5 ori mai mare decat toate celelalte planete din Sistemul Solar
adunate;

12. Unul dintre cele mai cunoscute aspecte ale planetei Jupiter este Marea Pata Rosie, un
oval de 3 ori mai mare decat Pamantul, de-o lungime de aprox 40.000 km; aceasta este o
regiune in care presiunea este foarte mare, iar norii superiori sunt mai inalti si mai reci decat
in zonele vecine; oamenii de stiinta cred ca Marea Pata Rosie este o furtuna care se
micsoreaza intr-un ritm foarte lent, dar nu stiu daca va disparea vreodata; aceasta a fost
observata prima oara in urma cu 300 de ani de catre Robert Hooke;

13. Jupiter are propriul sau “sistem sola”, avand 67 de sateliti cunoscuti, cei mai celebri fiind
Europa, Io, Ganymede si Calisto; cei patru sateliti au fost descoperiti de Galilei Galilei in
1610, fiind denumiti sateliti Galileeni;

14. Europa este cel mai mic satelit galileean al lui Jupiter, fiind putin mai mic decat Luna;
suprafata Europei este complet inghetata iar oamenii de stiinta cred ca sub gheata se
gaseste apa in stare lichida si chiar organisme inghetate; o misiune viitoare va verifica aceste
ipoteze;

15. Io este considerat cel mai activ obiect din Sistemul Solar, din punct de vedere geologic,
avand peste 400 de vulcani activi; este poreclita “planeta pizza” datorita coloritului; spre
deosebire de ceilalti sateliti care sunt formati din gheata, Io este o piatra silicata in totalitate;
15. Ganymede este cel mai mare satelit din Sistemul Solar; acesta este mai mare decat
Mercur si Pluto si de doua ori mai greu decat Luna; este alcatuit din roci si gheata;

16. Calisto este al treilea cel mai mare satelit din Sistemul Solar, dupa Ganymede si Titan (cel
mai mare satelit al planetei Saturn); este compus din roca si gheata;

17. La fel ca Saturn, si Jupiter are inele, dar mult mai mici si mai palide; acestea au fost
descoperite in 1979 de sonda Voyager 2;

18. Spre deosebire de celelalte planete, Jupiter emite radiatii radio ce pot fi detectate de pe
Pamant;

19. Jupiter a fost observata prima data de astronomii babilonieni, in sec 7-8 i.Hr.;

20. Jupiter a fost numita dupa regele zeilor romani; a fost cunsocuta si sub numele de Zeus si
Marduk;

21. Este al treilea cel mai luminos obiect din Sistemul Solar (exceptand Soarele), dupa Venus
si Luna;

22. Benzile colorate de pe suprafata lui Jupiter au fost create de vanturi puternice (~650
km/h), cu directia est-vest;

23. Desi este o planeta gazoasa, campul magnetic al lui Jupiter este de aproximativ 20.000 de
ori mai puternic decat cel al Pamantului;

24. Jupiter a fost vizitata pentru prima dat in 1973 de catre sonda Pioneer 10 al celor de la
NASA;

25. In noptile senine, Jupiter poate fi vazuta cu ochiul liber, ba mai mult, este una dintre cele
mai luminoase obiecte de pe cer;
 BIBLIOGRAFIE

ALEXESCU, Matei –CERUL, o carte pentru toţi, Editura Albatros –Timişoara-1974.

NICU GOGA-CARTE DE ASTRONOMIE, ED..Revers , Craiova 2010

http :www.descopera.ro