Sistemul Solar

Sursa Wikipedia
Sistemul solar (scris și Sistemul Solar[a]) este format din Soare împreună cu sistemul său planetar (care
cuprinde opt planete împreună cu sateliții lor naturali) și alte obiecte non-stelare.[b]
În afară de cele opt planete, oamenii de știință au emis ipoteza existenței unei alte planete, denumită
provizoriu A noua planetă. Această ipotetică planetă gigantă s-ar afla la marginea Sistemului Solar.
[10]
Existența planetei ar explica configurarea orbitală neobișnuită a unui grup de obiecte
transneptuniene (OTN).[11][12] La 20 ianuarie 2016, cercetătorii Konstantin Batygin și Michael E. Brown de
la Institutul de Tehnologie din California au anunțat că există dovezi suplimentare indirecte privind
existența unei a noua planete dincolo de orbita planetei Neptun. Aceasta ar orbita în jurul Soarelui între
10.000 și 20.000 de ani. Conform studiului publicat în Astronomical Journal,[11] „Planeta Nouă” ar avea o
masă de aproximativ 10 ori mai mare decât Terra și s-ar afla la minim 200 UA.[13]
Sistemul este situat într-unul dintre brațele exterioare ale galaxiei Calea Lactee (mai precis în Brațul
Orion), galaxie care are cca. 200 de miliarde de stele.
El s-a format acum 4,6 miliarde de ani, ca urmare a colapsului gravitațional al unui gigant nor molecular.
Cel mai masiv obiect este steaua centrală - Soarele, al doilea obiect ca masă fiind planeta Jupiter. Cele
patru planete interioare mici, Mercur, Venus, Pământul și Marte, numite planete terestre / planete
telurice, sunt compuse în principal din roci și metal. Cele patru planete exterioare, numite giganți gazoși,
sunt mult mai masive decât cele telurice. Cele mai mari două planete, Jupiter și Saturn, sunt compuse în
principal din hidrogen și heliu; cele două planete mai îndepărtate, Uranus și Neptun, sunt compuse în
mare parte din substanțe cu o temperatură de topire relativ ridicată (comparativ cu hidrogenul și heliu),
numite ghețuri, cum ar fi apa, amoniacul și metanul. Ele sunt denumite „giganți de gheață” (termen
distinct de cel de „gigant gazos”). Toate planetele au orbite aproape circulare dispuse într-un disc
aproape plat numit plan ecliptic.
Sistemul solar prezintă câteva regiuni unde se află diferite obiecte mici.[b] Centura de asteroizi, situată
între Marte și Jupiter, este similară din punct de vedere al compoziției cu planetele terestre, deoarece o
mare parte dintre obiecte sunt compuse din rocă și metal. Dincolo de orbita lui Neptun se află centura
Kuiper și discul împrăștiat; multe dintre obiectele transneptuniene sunt în mare parte compuse din
ghețuri. Printre aceste obiecte, de la câteva zeci până la mai mult de zece mii de obiecte pot fi suficient
de mari pentru a fi fost rotunjite de propria gravitație.[14] Astfel de obiecte sunt denumite planete pitice.
Planetele pitice identificate până în prezent includ asteroidul Ceres și obiectele
transneptuniene: Pluto, Eris, Haumea și Makemake.[b] În plus, în aceste două regiuni se află diferite alte
corpuri mici, cum ar fi comete, centauri și materie interplanetară. Șase planete, cel puțin trei planete
pitice și multe alte corpuri mici au sateliți naturali care se rotesc în jurul lor.[c] Fiecare planetă exterioară
este înconjurată de inele planetare alcătuite din praf și alte obiecte mici.
Vântul solar (un flux de plasmă de la Soare) creează în mediul interstelar o bulă cunoscută
ca heliosferă, care se extinde până la marginea discului împrăștiat. La limita sa exterioară se află Norul
lui Oort, care reprezintă doar un câmp de resturi rămase după crearea planetelor, fiind considerat a fi
sursa pentru cometele cu perioadă lungă. El se întinde până la o distanță aproximativ de o mie de ori
mai mare decât heliosfera. Heliopauza este punctul în care presiunea vântului solar este egală cu
presiunea opusă a vântului interstelar.
Descoperire și explorare
Planetele sistemului solar reprezentate la

scară: Jupiter și Saturn (rândul de sus), Uranus și Neptun (mijloc), Pământul și Venus (jos
mijloc), Marte și Mercur jos
Timp de câteva mii de ani umanitatea, cu puține excepții, nu a recunoscut existența sistemului solar.
Oamenii credeau că Pământul se află în centrul Universului și este cu totul diferit de celelalte obiecte
divine și eterice care se mișcă pe cer. Deși filozoful grec Aristarh din Samos a speculat despre
reorganizarea heliocentrică a cosmosului,[15] Nicolaus Copernicus a fost primul astronom care a
dezvoltat un sistem matematic heliocentric predictiv.[16] Succesorii săi din secolul al XVII-lea (Galileo
Galilei, Johannes Kepler și Isaac Newton) au avut o înțelegere a fizicii care i-a condus la admiterea
graduală a ideii că Pământul se rotește de fapt în jurul Soarelui și că celelalte planete sunt guvernate de
Sursa Wikipedia
aceleași legi ale fizicii care guvernează și Pământul. În plus, inventarea telescopului a condus la
descoperirea unor planete și sateliți noi. În timpurile mai recente, îmbunătățiri ale telescoapelor și
folosirea navelor spațiale fără echipaj au deschis drumul studierii fenomenelor geologice din sistemul
solar (studiul munților și craterelor de impact) și a fenomenelor meteorologice sezoniere de pe unele
planete (cum ar fi norii, furtunile de nisip și calotele de gheață).
Structură și compoziție
Orbitele obiectelor din sistemul

solar la scară progresivă (în sensul acelor de ceasornic, începând din stânga sus).
Sursa Wikipedia
Reprezentare a sistemului solar în care se poate observa planul orbitei Pământului în jurul Soarelui în 3D. Mercur,
Venus, Pământul și Marte sunt arătate în ambele imagini; cea din dreapta reprezintă o revoluție completă a planetei
Jupiter, în timp ce Saturn și Uranus efectuează mai puțin decât o revoluție întreagă.
Componentul principal al sistemului solar este Soarele, o stea de tip G2 din secvența principală ce
conține 99,86 % din masa cunoscută a sistemului și îl domină din punct de vedere gravitațional.[17] Cele
mai mari patru corpuri ce orbitează în jurul Soarelui, giganții gazoși, constituie circa 99 % din masa
rămasă, Jupiter și Saturn deținând împreună mai mult de 90 %.[d]
Majoritatea obiectelor mari care orbitează în jurul Soarelui se află în apropierea planului orbitei
Pământului, cunoscut și ca ecliptică. Orbitele planetelor sunt foarte apropiate de ecliptică în timp ce
orbitele cometelor și ale obiectelor din centura Kuiper au adesea unghiuri de intersecție cu ecliptica
destul de mari.[21][22] Toate planetele și majoritatea celorlalte obiecte orbitează în jurul Soarelui în aceeași
direcție în care se rotește acesta (în sens invers acelor de ceasornic, privit de deasupra polului nordic
solar).[23] Există excepții, cum ar fi cometa Halley.
Structura generală a regiunilor cartografiate ale sistemului solar constă din: steaua centrală – Soarele,
patru planete interioare relativ mici înconjurate de o centură de asteroizi din rocă și, alți patru giganți de
gaz – înconjurați la rândul lor de centura Kuiper și alte obiecte înghețate. Sistemul Solar interior include
primele patru planete terestre și centura de asteroizi. Sistemul solar exterior se află dincolo de centura
de asteroizi, incluzând cei patru giganți gazoși (cunoscuți și ca planete joviene).[24] După descoperirea
centurii Kuiper, zonele mărginașe ale sistemului solar sunt considerate a fi o regiune distinctă, aflată
dincolo de orbita planetei Neptun.[25]
Majoritatea planetelor din sistemul solar posedă un sistem secundar propriu, fiind orbitate de obiecte
planetare denumite sateliți naturali, sau luni (dintre care două sunt mai mari decât planeta Mercur) sau,
în cazul giganților gazoși, de către inele planetare (benzi subțiri de particule mici care gravitează în jurul
planetei la unison). Majoritatea celor mai mari sateliți naturali se află în rotație sincronă cu perioada lor
de revoluție, una dintre fețele lor fiind totdeauna îndreptată către planeta orbitată.
Legile lui Kepler cu privire la mișcarea planetară descriu orbitele obiectelor din jurul Soarelui. Urmând
legile lui Kepler, fiecare dintre aceste obiecte se mișcă de-a lungul unei elipse, într-unul dintre focarele
acesteia aflându-se Soarele. Obiectele mai apropiate de Soare (cu o semiaxă majoră mai mică) se
deplasează mai repede, fiind influențate mai puternic de către gravitația Soarelui. Pe o orbită eliptică,
distanța unui corp față de Soare variază de-a lungul perioadei sale de revoluție (denumită „an”). Cel mai
apropiat punct față de Soare de pe orbita unui obiect este numit periheliu, în timp ce punctul cel mai
îndepărtat se numește afeliu. Orbitele planetelor sunt aproape circulare, dar multe comete, asteroizi și
obiecte din cadrul centurii Kuiper au orbite foarte eliptice. Pozițiile corpurilor în sistemul solar pot fi
prezise folosindu-se modele numerice.
Deși Soarele domină sistemul prin masa sa, el măsoară doar 2 % din momentul cinetic,[26] datorat
rotației diferențiale din interiorul Soarelui gazos.[27] Planetele, dominate de Jupiter, măsoară cea mai
mare parte din restul momentului cinetic datorat combinației dintre masele, orbitele și distanțele lor față
de Soare, cometele având cel mai probabil și ele o contribuție semnificativă la total.[26]
Datorită distanțelor vaste implicate, multe reprezentări ale sistemului solar arată orbitele la aceeași
depărtare. În realitate cu cât o planetă sau o centură este mai departe de Soare, cu atât distanța dintre
ea și orbita precedentă este mai mare, existând totuși și unele excepții. De exemplu, Venus se află la
aproximativ 0,33 unități astronomice (UA)[e] mai departe de Soare decât Mercur, în timp ce Saturn se
află la 4,3 UA depărtare de Jupiter, iar Neptun la 10,5 UA de Uranus. Au fost făcute încercări pentru a
determina relația dintre aceste distanțe orbitale (de exemplu, legea Titius–Bode),[28] dar nu a fost
acceptată nicio teorie de acest fel.
Soarele – ce cuprinde aproape toată materia din sistemul solar – este compus în proporție de
aproximativ 98 % din hidrogen și heliu.[29] Jupiter și Saturn, care cuprind aproape întreaga materie
rămasă, au în compoziția atmosferei circa 98 % din aceleași elemente.[30][31] Există un gradient al
compoziției în sistemul solar, determinat de căldura și presiunea de radiație a luminii care provin de la
Soare; obiectele care sunt mai apropiate de Soare, sunt mult mai afectate de căldură și presiunea
luminii, fiind compuse din elemente cu temperaturi de topire ridicate. Obiectele care sunt mai depărtate
de Soare sunt compuse în mare parte din materiale cu temperaturi de topire mai mici.[32] Granița din
sistemul solar, dincolo de care aceste substanțe volatile se pot condensa este cunoscută sub numele
de linia de îngheț și se află la aproximativ 5 UA de la Soare.[33]
Obiectele din sistemul solar interior sunt compuse în mare parte din roci,[34] materiale ce conțin compuși
cu puncte de topire ridicate cum sunt silicații, fierul sau nichelul, care au rămas în stare solidă în
aproape toate condițiile din nebuloasa protoplanetară.[35] Jupiter și Saturn sunt compuși în mare parte
Sursa Wikipedia
din gaze, materiale cu puncte de topire extrem de scăzute și presiunea de vapori mare, cum ar
fi hidrogenul molecular, heliul și neonul, care s-au aflat întotdeauna în fază gazoasă în nebuloasa
inițială.[35] Ghețurile, ca apa înghețată, metanul, amoniacul, hidrogenul sulfurat și dioxidul de carbon,
[34]
au puncte de topire de până la câteva sute de grade Kelvin, în timp ce stările lor depind de presiunea
și temperatura ambiante.[35] Ele pot fi găsite sub formă de gheață, lichide sau gaze, în diferite locuri din
sistemul solar, în timp ce în nebuloasa inițială ele erau fie în stare solidă, fie în stare gazoasă.
[35]
Substanțe înghețate se găsesc în compoziția majorității sateliților planetelor gigante, precum și în cea
a planetelor Uranus și Neptun (așa-numiții giganți de gheață) și în numeroase obiecte mici care se află
dincolo de orbita lui Neptun.[34][36] Împreună, gazele și ghețurile sunt cunoscute și ca volatile.[37]
Un număr de modele ale sistemului solar de pe Pământ au încercat să redea la scară relativă obiectele
sistemului solar, dar în mediul antropic. Unele astfel de modele sunt mecanice - cunoscute și
ca planetarii - în timp ce altele se pot extinde de-a lungul mai multor orașe sau regiuni.[38] Cel mai mare
model la scară, Sistemul Solar Suedez, folosește arena Ericsson Globe de 110 metri amplasată
în Stockholm drept Soare și, respectând scara, un Jupiter de 7,5 metri la Aeroportul Internațional
Arlanda, de la 40 km depărtare, în timp ce cel mai depărtat obiect, Sedna, este o sferă de 10 cm
din Luleå, de la 912 km depărtare.[39][40]
Distanța corpurilor din sistemul solar față de Soare. Marginile din stânga și din dreapta ale fiecărei bare
corespund periheliului și afeliului corpului respectiv. Barele lungi denotă excentricitatea orbitală mare.
Geneză și evoluție
Articol principal: Geneza și evoluția sistemului solar.
Sistemul solar s-a format acum 4,568 miliarde de ani, în urma colapsului gravitațional al unei regiuni din
cadrul unui vast nor molecular.[41] Acest nor inițial avea un diametru de mai mulți ani-lumină și a dat
naștere, probabil, mai multor stele.[42] La fel ca și majoritatea norilor moleculari, acesta era constituit, în
principal, din hidrogen, mai puțin heliu și cantități mici de elemente mai grele formate în generațiile
anterioare de stele. Când regiunea care avea să devină sistemul solar, denumită și nebuloasă pre-
solară,[43] a suferit un colaps, conservarea momentului cinetic a determinat-o să se rotească mai repede.
Centrul, unde s-a concentrat cea mai mare parte a masei, a devenit din ce în ce mai fierbinte în raport
cu discul din jur.[42] Nebuloasa în contracție, rotindu-se tot mai repede, a început să se aplatizeze și a
luat forma unui disc protoplanetar cu un diametru de aproximativ 200 UA,[42] având o protostea fierbinte
și densă în centru.[44][45] Protoplanetele formate în urma acreției din acest disc de praf și
gaz[46] interacționau gravitațional, formând - prin contopire - corpuri din ce în ce mai mari. Sute de
protoplanete au putut exista în sistemul solar timpuriu, dar acestea fie au fuzionat, fie au fost distruse,
formând planete și planete pitice, iar resturile devenind obiecte minore.
Din cauza punctului lor de fierbere foarte mare, numai metalele și silicații au putut rezista în sistemul
solar interior fierbinte, aproape de Soare, iar acestea au format planetele de rocă Mercur, Venus, Terra
și Marte. Deoarece elementele metalice constituiau doar o fracțiune foarte mică din nebuloasa solară,
planetele terestre nu au putut deveni foarte mari. Giganții gazoși (Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun) s-
au format mai departe de Soare, dincolo de linia de îngheț: punctul dintre orbita lui Marte și a lui Jupiter
începând de la care materia este suficient de rece pentru a permite compușilor volatili să rămână solizi.
Sursa Wikipedia
Ghețurile care formau aceste planete au fost mai numeroase decât metalele și silicații, care formau
planetele terestre interioare, permițându-le să devină destul de masive pentru a capta atmosfere mari de
hidrogen și heliu, elementele cele mai ușoare și mai abundente. Resturile care nu au devenit planete s-
au concentrat în regiuni ca centura de asteroizi, centura Kuiper și norul lui Oort. Modelul de la Nisa este
o explicație a creării acestor regiuni, precum și a modului în care planetele exterioare s-au putut forma în
poziții diferite și au migrat, ajungând să aibă orbitele lor actuale prin diverse interacțiuni gravitaționale.
După 50 de milioane de ani, presiunea și densitatea hidrogenului din centrul protostelei au devenit
suficient de mari pentru ca să înceapă fuziunea termonucleară.[47] Temperatura, viteza de reacție,
presiunea, precum și densitatea au crescut până când a fost atins echilibrul hidrostatic: presiunea
termică a egalat forța gravitațională. În acel moment, Soarele a devenit o stea din secvența principală de
stele.[48] Vântul solar a creat heliosfera și a măturat gazul și praful rămase din discul protoplanetar în
spațiul interstelar, punând capăt procesului de formare a planetelor.
Sistemul solar va rămâne aproximativ așa cum îl știm astăzi până când hidrogenul din nucleul Soarelui
va fi complet transformat în heliu, eveniment ce va avea loc peste 5,4 miliarde de ani. Acest lucru va
pune sfârșit perioadei principale de viață a Soarelui. În acel moment, nucleul Soarelui va suferi un
colaps, iar energia produsă va fi mult mai mare decât în prezent. Straturile exterioare ale Soarelui se vor
extinde, diametrul ajungând de circa 260 de ori mai mare decât în momentul actual și Soarele va deveni
o gigantă roșie. Din cauza faptului că suprafața sa va crește foarte mult, ea va fi considerabil mai rece
decât va fi fost în perioada principală a vieții lui (cu maximum 2600 K).[49] În urma măririi Soarelui, Mercur
și Venus se vor vaporiza iar planeta Pământ va deveni nelocuibilă, zona locuibilă mutându-se la orbita
lui Marte. În cele din urmă, nucleul nu va mai fi suficient de fierbinte pentru fuziunea heliului; Soarele va
arde heliul pentru o fracțiune a timpului în care a ars hidrogenul din nucleu. Soarele nu este destul de
masiv pentru a începe fuziunea elementelor mai grele, și reacțiile nucleare din nucleu vor scădea.
Straturile sale exterioare vor fi ejectate în spațiu, lăsând în urmă o pitică albă, un obiect extraordinar de
dens, având jumătate din masa inițială a Soarelui (de mărimea Pământului).[50] Atunci când Soarele va
deveni o pitică albă, radiația emisă va fi destul de puternică pentru a epuiza atmosferele
planetelor Jupiter, Saturn și Uranus.[51] Straturile exterioare ejectate vor forma ceea ce este cunoscut
sub numele de nebuloasă planetară, împrăștiind în mediul interstelar unele din materialele din care s-a
format Soarele, dar și elemente mai grele, cum ar fi carbonul, create în Soare.
Soarele
Articol principal: Soare.
Tranzit al planetei Venus prin fața discului solar

Soarele este steaua sistemului solar și de departe cel mai important component al acestuia. Masa sa
mare (egală cu 332.900 de mase terestre)[52] produce în nucleul său temperaturi și densități suficient de
ridicate ca să susțină fuziunea nucleară,[53] care eliberează o cantitate enormă de energie, din care cea
mai mare parte radiază în restul sistemului sub formă de radiații electromagnetice, cu vârful situat în
spectrul de 400-700 nm al luminii vizibile.[54]
Soarele este clasificat ca fiind o pitică galbenă de tipul G2, dar acest nume poate induce în eroare, din
moment ce comparativ cu majoritatea stelelor din galaxia noastră, Soarele este mai mare și mai
luminos.[55] Stelele sunt clasificate cu ajutorul diagramei Hertzsprung–Russell, o diagramă care
reprezintă grafic luminozitatea stelelor împreună cu temperatura de la suprafața lor. În general, stelele
mai fierbinți sunt mai luminoase. Stelele care satisfac această relație sunt denumite stele din secvența
principală, iar Soarele se află chiar în mijlocul acestei secvențe. Totuși, stelele mai luminoase și mai
fierbinți decât Soarele sunt rare, în timp ce stelele cu mult mai fade și mai reci, cunoscute și ca pitice
roșii, sunt comune, reprezentând 85 % din totalul stelelor din galaxie.[55][56]
Unele dovezi sugerează că poziția Soarelui în secvența principală poate înseamnă că acesta se află la
mijlocul ciclului de viață al unei stele, pentru că nu și-a consumat încă rezerva de hidrogen folosit pentru
Sursa Wikipedia
fuziunea nucleară. Soarele devine tot mai luminos; mai devreme în evoluția sa, luminozitatea era doar
70 % din cea actuală.[57]
Soarele face parte din populația I de stele; a luat naștere în faza târzie a evoluției universului și astfel
conține mai multe elemente mai grele decât hidrogenul și heliul (numite „metale”, în context astronomic)
decât stelele mai vechi ce fac parte din populația a II-a.[58] Elementele chimice mai grele decât
hidrogenul și heliul s-au format în nucleele stelelor vechi care au explodat, așadar prima generație de
stele a trebuit să dispară pentru ca universul să se poată îmbogăți cu aceste elemente. Stelele mai vechi
conțin mai puține metale, în timp ce stelele născute mai târziu conțin mai multe. Se crede că acest
conținut mai bogat în metale a fost crucial pentru ca Soarele să dezvolte un sistem planetar,
deoarece planetele se formează prin acreția „metalelor”.[59]
Spirala lui Parker
Mediul interplanetar
Articole principale: Mediul interplanetar și Heliosferă.
Împreună cu lumina, Soarele radiază un flux continuu de particule încărcate (plasmă) cunoscute ca vânt
solar. Acest flux de particule se răspândește spre exterior, cu o viteză de aproximativ 1,5 milioane de
kilometri pe oră,[60] creând o atmosferă fragilă (heliosfera) care pătrunde în sistemul solar până la cel
puțin 100 UA (vezi heliopauză).[61] Această materie extrem de rarefiată este cunoscută sub numele
de mediu interplanetar. Activitatea de pe suprafața Soarelui, cum ar fi erupțiile solare și ejecția masei
coronale, perturbă heliosfera, generând vremea cosmică și cauzând furtuni geomagnetice.[62] Cea mai
mare structură din cadrul heliosferei este stratul de curent heliosferic, în formă de spirală, creat de
acțiunea câmpului magnetic rotativ al Soarelui asupra mediului interplanetar.[63][64]
Câmpul magnetic al Pământului împiedică atmosfera sa de a fi deposedată de vântul solar. Venus și
Marte nu au câmp magnetic și ca rezultat, vântul solar face ca atmosferele lor să se împrăștie treptat în
spațiu.[65] Ejecțiile masei coronale și alte fenomene similare aruncă în spațiu un câmp magnetic și
cantități imense de materie de pe suprafața Soarelui. Interacțiunea acestui câmp magnetic și a
materialelor cu câmpul magnetic al Pământului provoacă apariția de particule încărcate în atmosfera
superioară a Pământului, unde interacțiunea lor creează aurorele observabile în apropierea polilor
magnetici.
Radiațiile cosmice provin din afara sistemului solar. Heliosfera și câmpurile magnetice planetare (pentru
planetele care le au) apără parțial sistemul solar de particulele interstelare cu înaltă energie care
formează razele cosmice. Densitatea razelor cosmice în mediul interstelar și puterea câmpului magnetic
al Soarelui se schimbă în perioade lungi de timp, astfel încât nivelul de penetrare a radiațiilor cosmice în
sistemul solar variază, deși este necunoscut cât de mult.[66]
Mediul interplanetar conține cel puțin două regiuni în formă de disc alcătuite din praf cosmic.
Prima, norul de praf zodiacal, se află în sistemul solar interior și cauzează lumina zodiacală. Probabil ea
s-a format în urma coliziunilor din centura de asteroizi provocate de interacțiunea cu planetele.[67] Cea
de-a doua se întinde de la aproximativ 10 UA până la aproximativ 40 UA și a fost creată, probabil, de
coliziuni similare din cadrul centurii Kuiper.[68][69]
Sistemul solar interior

Sistemul solar interior este numele tradițional pentru regiunea care cuprinde planetele terestre și
asteroizii.[70] Obiectele din această regiune sunt compuse în mare parte din silicați și metale, fiind relativ
aproape de Soare; raza întregii regiuni este mai mică decât distanța dintre orbitele lui Jupiter și Saturn.
Planete interioare
Articol principal: Planetă telurică.
Sursa Wikipedia
Planetele interioare. De la stânga la

dreapta: Mercur, Venus, Pământ și Marte în culorile originale, cu dimensiuni la scară (excepție fac
distanțele dintre planete).
Cele patru planete interioare sau telurice / terestre au o compoziție densă, de roci, cu puțini sau chiar
fără sateliți și fără sisteme de inele. Ele sunt compuse în mare parte din minerale refractare, cum ar
fi silicații, care formează scoarțele și mantalele planetelor, și metale ca fierul și nichelul, care formează
nucleele planetare. Trei din cele patru planete interioare (Venus, Terra și Marte) au o atmosferă destul
de densă pentru a genera vremea; toate au cratere de impact și caracteristici tectonice de suprafață,
cum ar fi rifturi și vulcani. Termenul de „planetă interioară” nu trebuie confundat cu termenul de „planetă
inferioară”, care desemnează planetele mai apropiate de Soare decât Pământul (adică Mercur și
Venus).
Mercur
Mercur (0,4 UA de la Soare) este cea mai apropiată planetă de Soare și cea mai mică planetă
din Sistemul Solar (0,055 mase terestre). Mercur nu are niciun satelit natural, iar singurele
caracteristici geologice cunoscute, în afara craterelor de impact, sunt crestăturile din scoarță,
care cel mai probabil se datorează unei perioade timpurii de contracție din trecutul său.
[71]
Atmosfera planetei Mercur este aproape neobservabilă și este formată din atomi desprinși de
pe suprafața sa de către vântul solar.[72] Apariția nucleului său de fier relativ mare și mantaua
subțire nu au fost încă suficient explicate. Ipotezele includ faptul că straturile exterioare au fost
dezagregate în urma impactului cu un obiect gigantic și că acreția completă a fost împiedicată
de energia Soarelui tânăr.[73][74]
Venus
Planeta Venus (0,7 UA de la Soare) este asemănătoare ca mărime cu Pământul (0,815 mase
terestre) și, la fel ca și Terra, are o manta subțire de silicat deasupra unui nucleu de fier, o
atmosferă substanțială și indicii ale unei activități geologice interne. Totuși, planeta este mult mai
uscată decât Pământul iar atmosfera sa este de nouăzeci de ori mai densă. Venus nu are niciun
satelit natural. Este cea mai fierbinte planetă, temperaturile de la suprafață depășind 400 °C, cel
mai probabil din cauza cantității de gaze cu efect de seră din atmosferă.[75] Nu a fost detectată
nici o dovadă definitivă a unei activități geologice la momentul actual pe Venus, dar planeta nu
are un câmp magnetic care să prevină epuizarea atmosferei sale substanțiale, ceea ce
sugerează că aceasta este încontinuu alimentată de către erupțiile vulcanice.[76]
Pământ
Pământul (de asemenea și Terra; 1 UA de la Soare) este cea mai mare și cea mai densă
planetă interioară, singura despre care se cunoaște la momentul actual că este geologic activă
și singurul loc din Sistemul Solar unde se cunoaște că există viață.[77] Hidrosfera sa lichidă este
unică printre planetele terestre, iar Terra este singura planetă unde au fost observate plăci
tectonice. Atmosfera Pământului diferă radical față de cea a altor planete, fiind schimbată de
prezența vieții și conținând aproximativ 21 % de oxigen liber.[78] Planeta Pământ are doar un
satelit natural, Luna, care este singurul satelit mare al unei planete telurice din Sistemul Solar.
Marte
Marte (1,52 UA de la Soare) este mai mic decât Terra și Venus (are 0,107 mase terestre).
Planeta posedă o atmosferă formată în mare parte din dioxid de carbon, cu o presiune la
suprafață de 6,1 milibari (aproximativ 0,6 % din presiunea atmosferică de la suprafața
Pământului).[79] Suprafața sa, brăzdată de vulcani vaști ca Olympus Mons și rifturi cum ar
fi Valles Marineris, reprezintă o dovadă a activităților geologice care au persistat până relativ
recent, cu două milioane de ani în urmă.[80] Culoarea sa roșiatică provine de la oxizii de
fier (rugină) din sol.[81] Marte are doi sateliți naturali foarte mici (Deimos și Phobos) despre care
se crede că au fost asteroizi capturați de gravitația planetei.[82]
Centura de asteroizi
Articol principal: Centură de asteroizi.
Sursa Wikipedia
Imagine ce reprezintă centura de

asteroizi (cu alb), troienii lui Jupiter (cu verde), familia Hilda (cu portocaliu)
și asteroizii din apropierea Pământului.
Asteroizii sunt obiecte mici din Sistemul Solar[b], compuse în mare parte din roci
refractare și minerale metalice, la care se mai adăugă gheața.[83]
Centura de asteroizi se află între planetele Marte și Jupiter, la o distanță cuprinsă între
2,3 și 3,3 UA de la Soare. Se crede ea e alcătuită din resturile rămase în urma formării
Sistemului Solar, care nu au reușit să se unească din cauza interferenței gravitaționale
a lui Jupiter.[84]
Mărimea asteroizilor variază de la câteva sute de kilometri până la mărimi
microscopice. Toți asteroizii, cu excepția celui mai mare, Ceres, sunt clasificați ca
obiecte mici ale Sistemului Solar.[85]
Centura de asteroizi conține zeci de mii, posibil milioane, de obiecte ce au un diametru
mai mare de un kilometru.[86] Cu toate acestea, masa totală a centurii de asteroizi
măsoară în jur de o miime din masa terestră.[20] În centura de asteroizi, obiectele sunt
foarte rarefiate; navele spațiale au trecut cu ușurință prin aceasta fără niciun incident.
Asteroizii cu diametre între 10 și 10−4 metri sunt denumiți meteoroizi.[87]
Ceres
Ceres (2,77 UA de la Soare) este cel mai mare asteroid, o protoplanetă și o planetă
pitică.[b] Are un diametru puțin mai mic de 1000 km și o masă destul de mare pentru ca
propria gravitație să-i confere o formă sferică. Când a fost descoperită în secolul al XIX-
lea, Ceres a fost considerată o planetă, dar a fost reclasificată ca asteroid în anii 1850,
când observațiile mai ample au dezvăluit existența altor asteroizi asemănători.[88] În
anul 2006 a fost clasificată ca planetă pitică.
Grupuri de asteroizi
Asteroizii din centura de asteroizi sunt divizați în grupuri de asteroizi și familii de
asteroizi, în funcție de caracteristicile orbitale pe care le au. Sateliții asteroidali sunt
asteroizii care orbitează în jurul unor asteroizi mai mari. Ei nu sunt distinși atât de clar
ca și sateliții planetari, câteodată fiind la fel de mari ca și asteroidul în jurul căruia
gravitează. Centura de asteroizi conține de asemenea și comete de centură principală,
care se poate să fi fost sursa de apă a Pământului.[89]
Troienii lui Jupiter sunt localizați în punctele Lagrange L4 sau L5 ale lui Jupiter (regiuni
stabile din punct de vedere gravitațional care precedă sau urmează planeta pe orbita
sa); termenul de troian este folosit de asemenea pentru a desemna corpuri mici din
orice punct Lagrange al unei planete sau unui satelit. Asteroizii din familia Hilda sunt
într-o rezonanță de 2:3 cu planeta Jupiter; aceasta înseamnă că ei orbitează în jurul
Soarelui de trei ori la fiecare două orbitări ale lui Jupiter.[90]
Sursa Wikipedia
În Sistemul Solar interior există de asemenea asteroizi hoinari, mulți dintre ei traversând
orbitele planetelor interioare.[91]
Sistemul solar exterior

Regiunea exterioară a sistemului solar este locul unde se află giganții gazoși și sateliții
lor. Multe comete cu perioadă scurtă, inclusiv centaurii, orbitează de asemenea în
această regiune. Din cauza distanței foarte mari de la Soare, obiectele solide din
sistemul solar exterior conțin o proporție mai mare de substanțe volatile cum ar fi apa,
amoniacul și metanul, decât planetele de roci din sistemul solar interior, deoarece
temperaturile mai reci permit menținerea acestor compuși în stare solidă.
Planetele exterioare
Articol principal: Gigant gazos.
De sus în
jos: Neptun, Uranus, Saturn și Jupiter (Montaj cu culorile și dimensiunile
aproximative)
Cele patru planete exterioare sau giganții gazoși (uneori numite planete joviene), dețin
împreună 99 % din masa care orbitează în jurul Soarelui.[d] Jupiter și Saturn au, fiecare,
o masă de zeci de ori mai mare decât cea a Pământului și sunt formate preponderent
din hidrogen și heliu; Uranus și Neptun sunt mai puțin masive (având sub 20 de mase
terestre) și sunt compuși mai mult din ghețuri. Din această cauză, mulți astronomi cred
că ei fac parte dintr-o categorie aparte, „giganții de gheață”.[92] Toți cei patru giganți
gazoși au inele, deși doar sistemul de inele al lui Saturn este ușor de observat de pe
Pământ. Termenul de planetă exterioară nu trebuie confundat cu cel de planetă
superioară, care desemnează planete din afara orbitei Pământului și include, astfel, atât
planetele exterioare cât și pe Marte.
Jupiter
Jupiter (5,2 UA), cu o masă de 318 ori mai mare ca cea a Pământului, este de 2,5 mai masiv
decât toate celelalte planete din sistemul solar laolaltă. El este compus în mare parte
din hidrogen și heliu. Căldura sa internă destul de mare creează un număr de caracteristici semi-
permanente ale atmosferei sale, cum ar fi benzile de nori și Marea Pată Roșie.
Jupiter are 67 de sateliți cunoscuți. Cei mai mari patru
sateliți, Ganymede, Callisto, Io și Europa prezintă similarități cu planetele terestre, cum ar fi
vulcanismul și încălzirea internă.[93] Ganymede, cel mai mare satelit din sistemul solar, este mai
mare decât planeta Mercur.
Saturn
Saturn (9,5 UA), care se distinge prin sistemul său de inele ușor de observat de pe Pământ, este
asemănător cu Jupiter din punctul de vedere al compoziției atmosferice și al magnetosferei. Deși
Saturn are 60 % din volumul lui Jupiter, el are mai puțin de o treime din masa acestuia (95 de
mese terestre), fiind cea mai puțin densă planetă din sistemul solar. Inelele lui Saturn sunt
alcătuite din particule mici de rocă și gheață.
Saturn are 62 de sateliți confirmați; doi dintre ei, Titan și Enceladus, poartă semne de activitate
geologică, deși aceștia sunt în mare parte alcătuiți din gheață (criovulcani).[94] Titan, al doilea
Sursa Wikipedia
satelit ca mărime din sistemul solar, este mai mare decât Mercur și singurul satelit din sistemul
solar care posedă o atmosferă substanțială.
Uranus
Uranus (19,6 UA), de 14 ori mai masiv ca Pământul, are masa cea mai mică dintre toate
planetele exterioare. Este singura planetă care orbitează în jurul Soarelui înclinată „pe o
parte”; înclinația axei de rotație este de peste nouăzeci de grade față de normala la ecliptică.
Planeta are un nucleu mult mai rece decât ceilalți giganți gazoși și cantitatea de căldură radiată
în spațiu este foarte mică.[95]
Uranus are 27 de sateliți cunoscuți, cei mai mari fiind Titania, Oberon, Umbriel, Ariel și Miranda.
Neptun
Neptun (30 UA), deși este puțin mai mic decât Uranus, este mult mai masiv (aproximativ 17
mase terestre) și prin urmare, mult mai dens. El radiază mai multă căldură internă, dar nu la fel
de multă ca Jupiter sau Saturn.[96]
Neptun are 13 sateliți cunoscuți. Cel mai mare, Triton, este geologic activ, având
probabil gheizere de azot lichid.[97] Triton este singurul satelit mare cu o orbită retrogradă.
Neptun este însoțit pe orbita sa de o mulțime de planete minore, numite troienii lui Neptun, care
au o rezonanță orbitală de 1:1 cu el.
Centauri
Articol principal: Centaur (planetă minoră).
Centaurii sunt obiecte de gheață asemănătoare
cometelor, cu o semiaxă mare mai mare decât cea al
lui Jupiter (5,5 UA) și mai mică decât cea a lui Neptun
(30 UA). Cel mai mare centaur cunoscut, 10199
Chariklo, are un diametru de aproximativ 250 km.
[98]
Primul centaur descoperit, 2060 Chiron, a fost, de
asemenea, clasificat drept cometă (95P) deoarece
acesta dezvoltă o coadă ca și cometele, atunci când
se apropie de Soare.[99]
Comete
Articol principal: Cometă.
Cometa Hale–Bopp
Cometele sunt obiecte mici din sistemul solar,[b] de
obicei cu dimensiuni de doar câțiva kilometri, compuse
în mare parte din gheață volatilă. Au orbite puternic
excentrice și în general periheliul lor se află între
orbitele planetelor interioare iar afeliul, la mare
distanță dincolo de planeta pitică Pluto. Când o
cometă intră în sistemul solar interior, apropierea sa
de Soare cauzează sublimarea și ionizarea suprafeței
sale înghețate, creându-se astfel o coamă, urmată de
o coadă lungă de gaz și praf care este adesea vizibilă
cu ochiul liber.
Sursa Wikipedia
Cometele de perioadă scurtă au perioada orbitală mai

scurtă de două sute de ani, iar cele de perioadă lungă
au perioade orbitale de ordinul miilor de ani. Se crede
că cometele de perioadă scurtă își au originea
în centura Kuiper, în timp ce cele de perioadă lungă
(cum ar fi Hale–Bopp), în norul lui Oort. Multe grupuri
de comete, ca Kreutz Sungrazers, s-au format prin
fragmentarea unei comete-părinte.[100] Unele comete
cu orbite hiperbolice pot să provină din afara
sistemului solar, dar determinarea precisă a orbitelor
lor este dificilă.[101] Cometele bătrâne, care și-au
consumat mare parte a materialului volatil datorită
încălzirii solare, sunt categorisite de obicei ca
asteroizi.[102]
Regiunea transneptuniană
Zona de dincolo de Neptun sau
„regiunea transneptuniană” este în mare parte
neexplorată. Ea conține o mulțime de lumi mici (cea
mai mare având un diametru de doar o cincime din cel
al Pământului și o masă mult mai mică decât cea a
Lunii), compuse în principal din roci și gheață. Această
regiune este uneori cunoscută sub numele de
„sistemul solar exterior”, deși alții folosesc acest
termen pentru a desemna regiunea de dincolo de
centura de asteroizi. În literatura astronomică
internațională, corpurile cerești situate în regiunea
transneptuniană sunt abreviate, de obicei,
ca TNO (Trans-Neptunian Object).[103]
Centura Kuiper
Articol principal: Centura Kuiper.
Reprezentarea
grafică a tuturor obiectelor din Centura Kuiper
cunoscute în anul 2007
Centura Kuiper este un inel mare, plin cu resturi,
similar cu centura de asteroizi, în el fiind în principal
obiecte care sunt compuse în primul rând din gheață.
[104]
Aceasta se întinde între 30 și 50 UA de la Soare.
Deși se consideră că conține zeci de planete pitice, ea
este compusă în principal din corpuri mici ale
sistemului solar. Multe dintre obiectele mai mari din
centura Kuiper, ca Quaoar, Varuna și Orcus, pot fi
recunoscute ca planete pitice dacă vor fi date
suplimentare despre ele. Se estimează că acolo sunt
peste 100.000 de obiecte cu un diametru mai mare de
50 km, dar masa totală a centurii Kuiper se consideră
a fi doar o zecime sau chiar o sutime din masa
Sursa Wikipedia
Pământului.[19] Multe obiecte din centura Kuiper au mai

mulți sateliți,[105] iar cele mai multe au orbite care le duc
în afara planului ecliptic.[106]
Centura Kuiper poate fi împărțită în
centura clasică și rezonantă.[104] Obiectele rezonante
au o orbită legată de cea a lui Neptun (de exemplu,
orbitează în jurul Soarelui de două ori pentru fiecare
trei orbitări ale lui Neptun, sau o dată la fiecare două).
Prima rezonanță are loc în orbita lui Neptun. Centura
clasică constă în obiecte care nu au rezonanță cu
Neptun, și se întinde de la aproximativ 39,4 UA până
la 47,7 UA.[107] Obiectele din centura clasică Kuiper se
clasifică ca cubewano, după ce a fost descoperit
primul obiect de acest fel, (15760) 1992 QB1, și până
acum au o orbită asemănătoare cu orbita lor inițială
care avea o excentricitate mică.[108]
Pluto și Charon
Perioada orbitală a
lui Pluto este de 248 de ani; orbita lui Pluto are o
formă unică printre celelalte planete ale sistemului
solar.
Planeta pitică Pluto (distanța medie de la Soare:
aprox. 39 UA) este cel mai mare obiect cunoscut din
centura Kuiper. Când a fost descoperit în 1930, era
considerat a noua planetă; această clasificare s-a
schimbat în 2006, când s-a adoptat o definție formală
mai riguroasă a unei planete. Pluto are o orbită relativ
excentrică, înclinată la 17 grade față de
planul eclipticei, iar distanța sa față de Soare variază
între 29,7 UA la periheliu (situat în interiorul orbitei lui
Neptun) și 49,5 UA la afeliu.
Charon, cel mai mare satelit al lui Pluto, este
câteodată descris ca alcătuind un sistem binar cu
Pluto, deoarece cele două corpuri orbitează în jurul
unui baricentru gravitațional comun situat deasupra
suprafețelor lor (aceasta înseamnă că ele par a se
„orbita reciproc”). În afară de Charon, sunt cunoscuți
alți patru sateliți mai mici care orbitează în jurul
planetei Pluto, și anume: P5, Nix, P4, și Hydra.
Sursa Wikipedia
Comparație
artistică
între Eris, Pluto, Makemake, Haumea, Sedna, 2007
OR10, Quaoar, Orcus și planeta Pământ.
Pluto are un raport de rezonanță orbitală de 3:2 cu
Neptun, aceasta însemnând că Pluto efectuează două
revoluții complete în jurul Soarelui la fiecare trei
revoluții complete ale lui Neptun. Obiectele din centura
Kuiper care posedă aceeași rezonanță orbitală sunt
cunoscute ca obiecte obiecte plutino.[109]
Makemake și Haumea
Planeta pitică Makemake (distanța medie de la Soare:
45,79 UA), deși este mai mică decât Pluto, este cel
mai mare obiect cunoscut din centura
Kuiper clasică (adică el nu prezintă un raport confirmat
de rezonanță orbitală cu Neptun). Makemake este cel
mai luminos obiect din centura Kuiper după Pluto. A
fost denumită și desemnată ca planetă pitică în 2008.
[7]
Orbita sa este mult mai înclinată decât cea a lui
Pluto, la 29°.[110]
Haumea (distanța medie de la Soare: 43,13 UA) are o
orbită similară cu cea a lui Makemake, cu excepția
faptului că prezintă o rezonanță orbitală de 7:12 cu
Neptun.[111] Este de aproape aceeași mărime ca și
Makemake și are doi sateliți naturali. O rotație rapidă,
cu o perioadă de 3,9 ore, îi conferă o formă alungită și
aplatizată. A fost denumită și desemnată ca planetă
pitică în 2008.[112]
Discul împrăștiat
Articol principal: Discul împrăștiat.
Discul împrăștiat, ce se suprapune peste centura lui
Kuiper dar se extinde mult în afara acesteia, este
posibila sursă a cometelor de perioadă scurtă. Se
crede că obiectele din discul împrăștiat au fost
transformate în obiecte neregulate datorită influenței
gravitaționale a migrației timpurii a lui Neptun. Multe
astfel de obiecte au periheliul undeva în centura
Kuiper dar afeliul mult în afara sa (unele obiecte au
afeliul și la 150 UA depărtare de Soare). Orbitele
obiectelor din discul împrăștiat sunt de asemenea
foarte înclinate față de planul eclipticei, și adesea sunt
chiar perpendiculare pe acesta. Unii astronomi
consideră discul împrăștiat a fi pur și simplu o altă
regiune a centurii Kuiper, iar obiectele discului
împrăștiat sunt considerate „obiecte împrăștiate din
centura Kuiper”.[113] Unii astronomi de asemenea
clasifică centaurii ca obiecte împrăștiate de interior ale
centurii Kuiper împreună cu obiectele împrăștiate din
discul împrăștiat.[114]
Sursa Wikipedia
Eris
Eris (68 UA distanță medie față de Soare) este cel mai
mare obiect cunoscut din discul împrăștiat și a
provocat incertitudini în ceea ce privește definirea unei
planete, deoarece este cu 25 % mai masiv decât
Pluto[115] și are aproximativ același diametru. Este cea
mai masivă dintre planetele pitice cunoscute. Are un
singur satelit, Dysnomia. Ca și în cazul lui Pluto, orbita
sa este foarte excentrică, cu periheliul situat la
38,2 UA (aproximativ distanța de la Pluto la Soare) și
afeliul la 97,6 UA, fiind de asemenea puternic înclinată
față de planul eclipticei.
Regiuni mai îndepărtate

Punctul în care se încheie sistemul solar și
începe spațiul interstelar nu este definit cu precizie,
deoarece granițele sale exterioare sunt modelate de
două forțe distincte: vântul solar și gravitația Soarelui.
Limita exterioară a influenței vântului solar este de
aproximativ de patru ori distanța de la Pluto la Soare;
această heliopauză este considerată
începutul mediului interstelar.[61] Cu toate
acestea, sfera lui Hill a Soarelui, raza efectivă de
dominație gravitațională a sa, se crede că se extinde
până la o mie de ori mai departe.[116]
Heliopauză
Harta atomilor
energetic neutri a helioînvelișului și heliopauzei
de IBEX. Acreditare: NASA/Goddard Space Flight
Center Scientific Visualization Studio.
I
maginea NASA a helioînvelișului și heliopauzei.
Heliosfera este împărțită în două regiuni distincte.
Vântul solar călătorește cu o viteză de până la
aproximativ 400 km/s până când se ciocnește
cu vântul interstelar; un flux de plasmă în mediul
interstelar. Coliziunea are loc la încetarea șocului, care
este aproximativ de 80-100 UA de la Soare din direcția
opusă vântului mediului interstelar și aproximativ 200
UA de la Soare din direcția vântului.[117] Aici vântul
încetinește dramatic, se condensează și devine mai
Sursa Wikipedia
turbulent,[117] formând o structură ovală mare

cunoscută sub numele de helioînveliș. Această
structură se crede că arată și se comportă foarte mult
ca coada unei comete și se extinde în exterior până la
40 UA în partea direcției opuse vântului, dar coada
este de mai multe ori că distanța decât distanța
direcției vântului; dar probele de pe Cassini și nava
spațială Interstellar Boundary Explorer sugerează că
aceasta este, de fapt, forțată într-o formă de bule sub
acțiunea de constrângere a câmpului magnetic
interstelar.[118] Voyager 1 și Voyager 2 au raportat că
au trecut încetarea șocului și au intrat în helioînveliș, la
94 UA și respectiv 84 UA de la Soare.[119][120] Limita
exterioară a heliosferei, heliopauza, este punctul în
care vântul solar în cele din urmă se termină și
începe spațiul interstelar.[61]
Forma și marginea exterioară a heliosferei sunt
probabil afectate de dinamica fluidelor a interacțiunilor
cu mediul interstelar[117] precum și de câmpuri
magnetice solare existente la sud, de exemplu este
direct modelat de emisfera nordică care se extinde cu
9 UA mai departe decât emisfera sudică. Dincolo de
heliopauza, în jurul valorii de 230 UA, se află arcul de
șoc, o „urmă” de plasmă lăsată de Soare când acesta
călătorește prin Calea Lactee.[121]
Nici o navă spațială încă nu a depășit heliopauza, așa
că este imposibil să cunoaște condițiile din spațiul
interstelar local. Se așteaptă ca nava spațială
Voyager NASA va trece în următorul deceniu
heliopauza și va transmite date valoroase privind
nivelurile de radiații și vântul solar ce se întoarce spre
Pământ.[122] Cât de bine Heliosfera apără sistemul
solar de razele cosmice este încă rău cunoscut. O
echipă finanțată de NASA a dezvoltat un concept de
„Misiune Viziune”, care are scopul de a trimite o sondă
spre heliosferă.[123][124]
Sedna
90377 Sedna (525,86 UA mediu) eu un obiect mare,
roșiatic, cu o orbită eliptică care este de aproximativ
76 UA la periheliu și 928 UA la afeliu și care durează
12.050 de ani. Mike Brown, omul care a descoperit
acest obiect în 2003, afirmă că acest obiect nu poate
face parte din discul împrăștiat sau centura Kuiper
astfel cum periheliu este prea îndepărtat ca să poată fi
afectat de migrația lui Neptun. El și alți astronomi
consideră că acest obiect este de un tip cu totul nou,
în care mai poate fi inclus obiectul 2000 CR105, care
are un periheliu de 45 UA și un afeliu de 415 UA, și o
perioadă orbitală de 3.420 de ani.[125] Brown
denumește această populație ca „norul lui Oort
interior”, așa cum este posibil să se fi format printr-un
proces similar, deși este mult mai aproape de Soare.
[126]
Sedna este foarte asemănătoare cu o planetă
pitică, deși forma sa încă nu este determinată.
Norul lui Oort

Articol principal: Norul lui Oort.
Sursa Wikipedia
O
redare artistică a norului lui Oort, norului lui Hill și
centurii Kuiper
Norul lui Oort este un nor ipotetic de formă sferică cu
până la un trilion de obiecte de gheață, care este
considerat a fi sursa pentru toate comete de lungă
durată și înconjoară sistemul solar la o distanțată de
aproximativ 50.000 UA (în jur de 1 an-lumină (al)), și
posibil până la 100.000 UA (1,87 al). Acesta este
considerat a fi compus din comete care au fost
aruncate din sistemul solar interior de interacțiunile
gravitaționale cu planetele exterioare. Obiectele din
norul lui Oort se mișcă foarte încet, și pot fi perturbate
de evenimente rare, cum ar fi coliziunile, efectele
gravitaționale ale unei stele în trecere sau mareea
galactică, o forță mareică exercitată de către Calea
Lactee.[127][128]
Limite
Vezi și: Vulcanoid (asteroid), Planeta X, Nemesis (stea
ipotetică) și Tyche (planetă ipotetică).
O mare parte din sistemul solar este încă necunoscut.
Câmpul gravitațional al Soarelui este estimat să
domine forțele gravitaționale ale stelelor din
apropierea de 2 ani-lumină (125.000 UA). Estimările
mai mici pentru raza norului lui Oort, ca contrast, nu-l
pun mai departe de 50.000 UA.[129] În ciuda
descoperirilor cum ar fi Sedna, regiunea dintre centura
Kuiper și norul lui Oort, o zonă cu raza de zeci de mii
de UA, este încă practic necunoscută. Există, de
asemenea, studii în curs de desfășurare ale regiunii
dintre Mercur și Soare.[130] Mai pot fi descoperite
obiecte în regiunile neexplorate ale sistemului solar.
În noiembrie 2012, NASA a anunțat că Voyager 1 a
abordat zona de tranzit cu limita exterioară a
sistemului solar, instrumentele sale detectând o
intensificare bruscă a câmpului magnetic. Nici o
schimbare în direcția câmpului magnetic n-a avut loc,
ceea ce oamenii de știință din NASA interpretează în a
indica că Voyager 1 nu a părăsit sistemul solar.[131]
Contextul galactic
Sursa Wikipedia
Localizarea
sistemului solar în raport cu galaxia noastră.
Sistemul solar este localizat în galaxia Calea Lactee, o
galaxie spiralată cu un diametru de aproximativ 100
000 de ani-lumină, ce conține în total circa 200 de
miliarde de stele.[132] Ca localizare generală, Soarele
se află în cadrul uneia dintre brațele (sau spiralele)
exterioare ale Căii Lactee, cunoscut ca Brațul Orion,
sau „Pintenul Local”.[133] Soarele se află la aproximativ
25 000 și 28 000 de ani lumină distanță de Centrul
Galactic,[134] iar viteza sa în raport cu galaxia este de
aproximativ 220 de kilometri pe secundă, astfel
completează o revoluție galactică odată la 225-250 de
milioane de ani. Această revoluție este cunoscută în
limbajul științific ca an galactic al sistemului solar.
[135]
Apexul solar, punctul spre care Soarele se
deplasează în mișcarea lui prin Calea Lactee, se află
în apropierea stelei strălucitoare Vega, dar la zona
mărginașă dintre constelațiile Lira și Hercule.[136] Planul
eclipticei se află la un unghi de aproximativ 60° față
de planul galactic.[f]
Localizarea sistemului solar în galaxie este factorul
care a determinat evoluția vieții pe Pământ. Orbita sa
este aproape circulară, și vitezele orbitale din
apropierea Soarelui sunt aproape la fel de rapide ca și
cele ale brațelor spirale. Prin urmare, Soarele
tranzitează brațele galaxiei foarte rar. Deoarece în
zona orbitală a Soarelui (adică în zona brațelor spirale)
există mai puține supernove, instabilități gravitaționale
și radiații care ar putea distruge sistemul solar, astfel
Pământul a avut lungi perioade de stabilitate în care
viața a putut să prospere.[138] De asemenea, sistemul
solar se află poziționat cu mult în afara zonelor foarte
aglomerate cu stele ale centrului galactic. În
apropierea centrului, forțele gravitaționale venite de la
alte stele ar putea smulge obiectele afla în Norul lui
Oort și să trimită multe comete înspre sistemul solar
interior, producând coliziune cu probabile implicații
catastrofale pentru viața de pe Pământ. Radiațiile
intense ale centrului galactic ar putea, de asemenea,
să perturbe evoluția formelor de viață complexe.
[138]
Chiar și pentru localizarea curentă a sistemului
solar, unii savanți au presupus ca acum 35 000 de ani,
unele supernove să fi afectat negativ viața de pe
Pământ, prin aruncarea unor fragmente de nucleu
stelar spre Soare sub forma unor fire de praf
radioactive și chiar obiecte mai mari, asemănătoare
cometelor.[139]
Vecinătate
Sursa Wikipedia
În imediata vecinătate galactică a sistemului solar se

află Norul Local Interstelar, un nor astronomic dens
dintr-o altă regiune împrăștiată cunoscută ca Bula
Locală, o cavitate în formă de clepsidră din mediul
interstelar de cel puțin 300 de ani lumină în lungime.
Bula este saturată cu plasmă de temperatură înaltă
ceea ce sugerează că a fost produsă recent de unele
supernove.[140]
Sunt relativ câteva stele aflate la mai puțin de zece ani
lumină (95 de trilioane de km) de Soare. Cel mai
apropiat este sistemul triplu stele Alfa Centauri, din
constelația Centaurul, aflat la 4,4 ani lumină distanță și
compus dintr-o pereche de stele (Alfa Centauri A și B)
asemănătoare Soarelui, în jurul cărora gravitează la o
distanță de 0,2 ani-lumină pitica roșie Alfa Centauri C,
de o luminozitate relativ mică. Aceasta din urmă este
steaua cea mai apropiată de Soare, la o distanță de
4,24 ani-lumină, motiv pentru care mai este numită
„Proxima Centauri”. Următoarele cele mai apropiate
stele față de Soare sunt piticele roșii Steaua lui
Barnard (la 5,9 ani lumină), Wolf 359 (7,8 ani lumină)
și Lalande 21185 (8,3 ani lumină). Cea mai mare stea
din lista celor mai apropiate este de departe Sirius, o
stea luminoasă din secvența principală de stele a cărei
masă este asemănătoare cu cea a Soarelui și orbitată
de către o pitică albă denumită Sirius B. Se află la
aproximativ 8,6 ani lumină distanță. Celelalte sisteme
stelare mai apropiate de zece ani lumină sunt sistemul
binar Luyten 726-8 dintre două stele pitice albe și roșii
(la 8,7 ani lumină) și pitica roșie solitară Ross 154 (9,7
ani lumină).[141] Cea mai apropiată stea solitară
asemănătoare Soarelui este Tau Ceti, localizată la
11,9 ani lumină depărtare. Ea are aproximativ 80 %
din masa Soarelui, dar doar 60 % din luminozitatea sa.
[142]
Cea mai apropiată planetă extrasolară de sistemul
solar se află în preajma stelei Alpha Centauri B. Una
dintre planetele confirmate ale acesteia, Alpha
Centauri Bb, are cel puțin 1,1 din masa Pământului și
orbitează steaua la fiecare 3,236 zile.[143]
O diagramă care arată localizarea noastră în Universul

observabil. (Click aici pentru o imagine alternativă.)
Sistemul Solar în imagini

Sursa Wikipedia
Câteva exemple vizuale ale celor mai apropiate

obiecte din Sistemul Solar, selectate după mărime și
detalii și sortate după volum. Soarele este de
aproximativ 10 000 de ori mai mare și de 41 de
trilioane de ori mai voluminos decât cele mai mic
obiect prezentat (Prometeu). Listele mai includ: lista
obiectelor din Sistemul Solar după mărime, listă de
sateliți naturali, lista planetelor minore și listă de
comete.
Sistemul
Soare Jupiter Saturn Uran

(stea) (planetă) (planetă) (plane
Marte Ganimede Titan Merc

(planetă) (satelitul lui Jupiter) (satelitul lui Saturn) (plane
Europa Triton Titania Rhe

(satelitul lui Jupiter) (satelitul lui Neptun) (satelitul lui Uranus) (satelitul lui
Sursa Wikipedia
Ariel Dione Tetis Ves

(satelitul lui Uranus) (satelitul lui Saturn) (satelitul lui Saturn) (astero
Mimas Hiperion Febe Janu

(satelitul lui Saturn) (satelitul lui Saturn) (satelitul lui Saturn) (satelitul lui
Acest infocasetă: vizualizare
Soarele și planetele de la Mercur la Neptun desenate la

scară conform distanței și mărimilor.
Note
1. ^ Scrierea numelui cu inițiale majuscule nu
este unanim acceptată. UAI, organul care
deține autoritatea în domeniul
nomenclaturii astronomice, specifică că
trebuie scrise cu majuscule numele tuturor
obiectelor individuale
astronomice (Sistemul solar). Cu toate
acestea, numele este frecvent scris cu
litere mici (sistemul solar) – de exemplu
în Dicționarul Oxford al limbii
engleze și Merriam-Webster's 11th
Dicționarul enciclopedic
2. ^ a b c d e f În acord cu definiția curentă,
obiectele cu o orbită în jurul Soarelui sunt
clasificate dinamic și fizic în trei
categorii: planete, planete pitice și mici
corpuri cerești din sistemul solar:
 O planetă este un corp care
orbitează în jurul Soarelui,
are o masă suficientă pentru
a lua o formă sferică și, are
o dominație orbitală asupra
tuturor obiectelor mai mici.
Conform acestei definiții, în
sistemul solar sunt opt
planete: Mercur, Venus,
Pământ, Marte, Jupiter,
Saturn, Uranus și Neptun. Tot
conform acestei definiții Pluto
nu este planetă, deoarece el
nu are o dominație orbitală
asupra obiectelor din centura
Kuiper[6]
 O planetă pitică este un corp
ceresc ce orbitează Soarele,
fiind destul de masiv ca sub
acțiunea propriei forțe
gravitaționale să capete o
Sursa Wikipedia
formă sferică, dar care nu are

dominație orbitală și nu este
satelit.[6] UAI a recunoscut
cinci planete pitice: Ceres,
Pluto, Haumea, Makemake și
Eris.[7] Cu toate acestea se
crede că numai Ceres și
Pluto au toate caracteristicile
necesare conform acestei
definiții. Altor obiecte
precum Sedna, Orcus și Qua
oar, li s-ar putea acorda
statutul de planetă pitică în
viitor.[8] Planetele pitice care
orbitează în regiunea
transneptuniană sunt numite
„plutoizi”, deși acest termen
nu este utilizat foarte des.[9]
 Restul obiectelor care
orbitează în jurul Soarelui
sunt obiectele mici din
sistemul solar.[6]
3. ^ Vezi Lista de sateliți naturali, pentru o
listă completă a sateliților naturali ai celor
opt planete și ai primelor cinci planete
pitice.
4. ^ a b Masa sistemului solar (excluzând
Soarele, Jupiter și Saturn), poate fi
determinată prin însumarea tuturor
maselor calculate pentru obiectele mai
mari și folosind calcule brute pentru
masele Norului lui Oort (care are masa
aproximativ de 3 ori mai mare ca cea a
Pământului)[18], Centura Kuiper (care are
aproximativ 0,1 din masa Pământului)[19] și
centura de asteroizi (estimată a avea
0,0005 din masa Pământului)[20]. Totalul,
rotunjit, dă o valoare aproximativă de ~37
mase ale Pământului sau 8,1 % din masa
care orbitează în jurul Soarelui. Cu masele
combinate ale lui Uranus si Neptun (~31
mase trestre) scăzute, restul de materie,
de ~6 mase terestre, cuprinde 1,3 % din
total.
5. ^ Măsurătorile astronomice ale distanței în
cadrul sistemului solar se fac în unități
astronomice (UA). O UA este egală cu
distanța medie dintre Pământ și Soare,
sau 149,598,000 km. În medie, Pluto se
află la 39 de UA de Soare iar Jupiter la
aproximativ 5,2 UA. Un an lumină este
echivalent cu 63,241 UA.
6. ^ Dacă ψ reprezintă unghiul dintre polul
nord al eclipticei și polul nord galactic,
atunci:
unde 27° 07′ 42.01″ și 12h

51m 26.282 reprezintă declinația și
ascensia dreaptă a polului nord
galactic,[137] în timp ce 66° 33′
38.6″ și 18h 0m 00 sunt cele

pentru polul nord al eclipticei. (Ambele
Sursa Wikipedia
perechi de coordonate sunt pentru

epoca J2000.) Rezultatul calculului
este de 60.19°.
Referințe
1. ^ Mike Brown (23 august 2011). „"Free the
dwarf planets!"”. "Mike Brown's Planets
(self-published)" (în engleză).
2. ^ a b c d „How Many Solar System
Bodies” (în engleză). NASA/JPL Solar
System Dynamics. Accesat în 16 iulie
2013.
3. ^ Wm. Robert Johnston (28 octombrie
2012). „Asteroids with
Satellites”. Johnston's Archive (în
engleză). Accesat în 16 iulie 2013.
4. ^ Minor Planet Center, Uniunea
Astronomică Internațională. Accesat pe 4
martie 2013.
5. ^ doi:10.1016/S0273-1177(03)00578-7
10.1016/S0273-1177(03)00578-7
6. ^ a b c „The Final IAU Resolution on the
definition of "planet" ready for voting”.
IAU. 24 august 2006. Arhivat
din original la 7 ianuarie 2009. Accesat
în 2 martie 2007.
7. ^ a b „Dwarf Planets and their
Systems”. Working Group for Planetary
System Nomenclature (WGPSN). U.S.
Geological Survey. 7 noiembrie 2008.
Accesat în 13 iulie 2008.
8. ^ Ron Ekers. „IAU Planet Definition
Committee”. International Astronomical
Union. Arhivat din original la 3 iunie 2009.
Accesat în 13 octombrie 2008.
9. ^ „Plutoid chosen as name for Solar
System objects like Pluto”. International
Astronomical Union. 11 iunie 2008, Paris.
Arhivat din original la 2008-06-13. Accesat
în 2008-06-11. Verificați datele pentru: |
date= (ajutor)
10. ^ Achenbach, Joel; Feltman, Rachel (20
ianuarie 2016). „New evidence suggests a
ninth planet lurking at the edge of the solar
system”. The Washington
Post. ISSN 0190-8286. Accesat în 20
ianuarie 2016.
11. ^ a b Batygin, Konstantin; Brown, Michael
E. (20 ianuarie 2016). „Evidence for a
distant giant planet in the Solar
system”. The Astronomical
Journal. 151 (2). doi:10.3847/0004-
6256/151/2/22.
12. ^ Burdick, Alan (20 ianuarie
2016). „Discovering Planet Nine”. The New
Yorker. Accesat în 20 ianuarie 2016.
13. ^ ro „Planeta Nouă” a Sistemului Solar ar
fi un Super-Pământ
14. ^ "Today we know of more than a dozen
dwarf planets in the solar system".The PI's
Perspective Arhivat în 13 noiembrie 2014,
la Wayback Machine.
15. ^ WC Rufus (1923). „The astronomical
system of Copernicus”. Popular
Astronomy. 31:
510. Bibcode:1923PA.....31..510R.
Sursa Wikipedia
16. ^ Weinert, Friedel (2009). Copernicus,

Darwin, & Freud: revolutions in the history
and philosophy of science. Wiley-
Blackwell. p. 21. ISBN 978-1-4051-8183-9.
17. ^ M Woolfson (2000). „The origin and
evolution of the solar system”. Astronomy
& Geophysics. 41 (1):
1.12. doi:10.1046/j.1468-
4004.2000.00012.x.
18. ^ Davoust, Emmanuel. "A hundred years
of science at the Pic du Midi Observatory".
arXiv:astro-ph/9707201
19. ^ a b Audrey Delsanti and David Jewitt
(2006). „The Solar System Beyond The
Planets” (PDF). Institute for Astronomy,
University of Hawaii. Arhivat
din original (PDF) la 29 ianuarie 2007.
Accesat în 3 ianuarie 2007.
20. ^ a b Krasinsky, G. A. (2002). „Hidden Mass
in the Asteroid Belt”. Icarus. 158 (1): 98–
105. Bibcode:2002Icar..158...98K. doi:10.1
006/icar.2002.6837.
21. ^ Levison, H. F. (27 noiembrie
2003). „Formarea Centurii Kuiper prin
transportul exterior al corpurilor în timpul
migrației planetei
Neptun”. Nature. 426 (6965): 419–
421. doi:10.1038/nature02120. PMID 1464
7375. Accesat în 2 martie 2013.
22. ^ Harold F. Levison, Martin J Duncan
(1997). „From the Kuiper Belt to Jupiter-
Family Comets: The Spatial Distribution of
Ecliptic Comets”. Icarus. 127 (1): 13–
32. Bibcode:1997Icar..127...13L. doi:10.10
06/icar.1996.5637.
23. ^ Grossman, Lisa (13 august
2009). „Planet found orbiting its star
backwards for first time”. NewScientist.
Accesat în 2 martie 2013.
24. ^ nineplanets.org. „An Overview of the
Solar System”. Accesat în 2 martie 2013.
25. ^ Amir Alexander (2006). „New Horizons
Set to Launch on 9-Year Voyage to Pluto
and the Kuiper Belt”. The Planetary
Society. Arhivat din original la 22 februarie
26. ^ a b Marochnik, L. and Mukhin, L.
(1995). „"Is Solar System Evolution
Cometary Dominated?”. În Shostak, G.
S. Progress in the Search for
Extraterrestrial Life. Astronomical Society
of the Pacific Conference Series. 74.
p. 83. Parametru necunoscut |
ads= ignorat (ajutor)
27. ^ doi:10.1088/2041-8205/731/2/L42
10.1088/2041-8205/731/2/L42
Această referință va fi completată automat
în următoarele minute. Puteți sări peste
perioada de așteptare sau puteți extinde citarea
manual
28. ^ „Dawn: A Journey to the Beginning of
the Solar System”. Space Physics Center:
UCLA. 2005. Arhivat din original la 24 mai
29. ^ „The Sun's Vital Statistics”. Stanford
Solar Center. Accesat în 2 martie 2013.,
citând Eddy, J. (1979). A New Sun: The
Solar Results From Skylab. NASA. p. 37.
NASA SP-402.
Sursa Wikipedia
30. ^ Williams, Dr. David R. (7 septembrie

2006). „Saturn Fact Sheet”. NASA.
31. ^ Williams, Dr. David R. (16 noiembrie
2004). „Jupiter Fact Sheet”. NASA.
32. ^ Paul Robert Weissman, Torrence V.
Johnson (2007). Encyclopedia of the solar
system. Academic Press. p. 615. ISBN 0-
12-088589-1.
33. ^ doi:10.1016/S0273-1177(03)00578-7
10.1016/S0273-1177(03)00578-7
manual
34. ^ a b c doi:10.1016/0032-0633(95)00061-5
manual
35. ^ a b c d doi:10.1016/S0032-0633(99)00088-
4 10.1016/S0032-0633(99)00088-4
manual
36. ^ Michael Zellik (2002). Astronomy: The
Evolving Universe (ed. 9th). Cambridge
University Press. p. 240. ISBN 0-521-
80090-0. OCLC 223304585
46685453 Verificați valoarea |
oclc= (ajutor).
37. ^ Placxo, Kevin W. (2006). Astrobiology: a
brief introduction. JHU Press.
p. 66. ISBN 978-0-8018-8367-5.
38. ^ Guy Ottewell (1989). „The Thousand-
Yard Model |subtitle The Earth as a
Peppercorn”. NOAO Educational Outreach
Office. Accesat în 2 martie 2013.
39. ^ „Tours of Model Solar Systems”.
University of Illinois. Arhivat
din original la 12 aprilie 2011. Accesat în 2
martie 2013.
40. ^ „Luleå är Sedna. I alla fall om vår sol
motsvaras av Globen i Stockholm”.
Norrbotten Kuriren (in swedish). Accesat
în 2 martie 2013.
41. ^ Data se bazează pe cele mai vechi
incluziuni identificate în meteoriți și se
consideră a fi data de formare a primului
material solid în perioada colapsului
nebuloasei.
A. Bouvier and M. Wadhwa. "The age of
the solar system redefined by the oldest
Pb-Pb age of a meteoritic
inclusion." Nature Geoscience, în presă,
2010. doi:10.1038/NGEO941
42. ^ a b c „Lecture 13: The Nebular Theory of
the origin of the Solar System”. University
of Arizona. Accesat în 9 martie 2013.
[nefuncțională]
43. ^ Irvine, W. M. (1983). „The chemical

composition of the pre-solar
nebula”. Cometary exploration;
Proceedings of the International
Conference. 1.
p. 3. Bibcode:1983coex....1....3I.
44. ^ Greaves, Jane S. (7 ianuarie 2005).
„Disks Around Stars and the Growth of
Sursa Wikipedia
Planetary Systems”. Science. 307 (5706):

68–71. Bibcode:2005Sci...307...68G. do
i:10.1126/science.1101979. PMID 156372
66.
45. ^ „Present Understanding of the Origin of
Planetary Systems”. National Academy of
Sciences. 5 aprilie 2000. Accesat în 11
martie 2013.
46. ^ Boss, A. P.; Durisen, R. H. (2005).
„Chondrule-forming Shock Fronts in the
Solar Nebula: A Possible Unified Scenario
for Planet and Chondrite Formation”. The
Astrophysical Journal. 621 (2):
L137. Bibcode:2005ApJ...621L.137B. doi:1
0.1086/429160.
47. ^ Sukyoung Yi; Pierre Demarque; Yong-
Cheol Kim; Young-Wook Lee; Chang H.
Ree; Thibault Lejeune; Sydney Barnes
(2001). „Toward Better Age Estimates for
Stellar Populations: The Isochrones

for Solar Mixture”. Astrophysical Journal
Supplement. 136:
417. arXiv:astro-ph/0104292 . Bibcode:2
001ApJS..136..417Y. doi:10.1086/321795.
48. ^ A. Chrysostomou, P. W. Lucas (2005).
„The Formation of Stars”. Contemporary
Physics. 46 (1):
29. Bibcode:2005ConPh..46...29C. doi:10.
1080/0010751042000275277.
49. ^ K. P. Schroder, Robert Cannon Smith
(2008). „Distant future of the Sun and
Earth revisited”. Monthly Notices of the
Royal Astronomical Society. 386 (1): 155–
163. Bibcode:2008MNRAS.386..155S. doi:
10.1111/j.1365-2966.2008.13022.x.
50. ^ Pogge, Richard W. (1997). „The Once &
Future Sun”. New Vistas in Astronomy.
Arhivat din original (lecture notes) la 27 mai
2005. Accesat în 11 martie 2013. Legătură
externa în |work= (ajutor)
51. ^ „Ce s-ar putea intampla cu Sistemul
Solar si Pamantul in momentul in care
Soarele va „muri"”, Digi-world.tv, accesat
în 13 aprilie 2021
52. ^ „Sun: Facts & Figures”. NASA. Arhivat
din original la 2 ianuarie 2008. Accesat
în 2 martie 2013.
53. ^ Zirker, Jack B. (2002). Journey from the
Center of the Sun. Princeton University
Press. pp. 120–127. ISBN 978-0-691-
05781-1.
54. ^ „Why is visible light visible, but not other
parts of the spectrum?”. The Straight
Dome. 2003. Accesat în 2 martie 2013.
55. ^ a b Than, Ker (30 ianuarie
2006). „Astronomers Had it Wrong: Most
Stars are Single”. SPACE.com. Accesat
în 2 martie 2013.
56. ^ Smart, R. L.; Carollo, D.; Lattanzi, M. G.;
McLean, B.; Spagna, A. (2001). „The
Second Guide Star Catalogue and Cool
Stars”. În Hugh R. A. Jones and Iain A.
Steele. Ultracool Dwarfs: New Spectral
Types L and T. Springer.
p. 119. Bibcode:2001udns.conf..119S.
57. ^ Nir J. Shaviv (2003). „Towards a
Solution to the Early Faint Sun Paradox: A
Lower Cosmic Ray Flux from a Stronger
Sursa Wikipedia
Solar Wind”. Journal of Geophysical

Research. 108 (A12):
1437. arXiv:astroph/0306477 . Bibcode:2
003JGRA..108.1437S. doi:10.1029/2003J
A009997.
58. ^ T. S. van Albada, Norman Baker (1973).
„On the Two Oosterhoff Groups of
Globular Clusters”. Astrophysical
Journal. 185: 477–
498. Bibcode:1973ApJ...185..477V. doi:10.
1086/152434.
59. ^ Charles H. Lineweaver (9 martie 2001).
„An Estimate of the Age Distribution of
Terrestrial Planets in the Universe:
Quantifying Metallicity as a Selection
Effect”. Icarus. 151 (2): 307–
001Icar..151..307L. doi:10.1006/
icar.2001.6607. Parametru necunoscut |
class= ignorat (ajutor)
60. ^ „Solar Physics: The Solar
Wind”. Marshall Space Flight Center. 16
iulie 2006. Accesat în 3 octombrie 2006.
61. ^ a b c „Voyager Enters Solar System's
Final Frontier”. NASA. Arhivat
din original la 16 mai 2020. Accesat în 2
aprilie 2007.
62. ^ Phillips, Tony (15 februarie 2001). „The
Sun Does a Flip”. Science@NASA. Arhivat
februarie 2007.
63. ^ A Star with two North Poles Arhivat în 18
iulie 2009, la Wayback Machine., 22 aprilie
2003, Science @ NASA
64. ^ Riley, Pete (2002). „Modeling the
heliospheric current sheet: Solar cycle
variations” (PDF). Journal of Geophysical
Research. 107. Bibcode:2002JGRA.107g.
SSH8R. doi:10.1029/2001JA000299.
Arhivat din original (PDF) la 14 august
65. ^ Lundin, Richard (9 martie 2001).
„Erosion by the Solar
Wind”. Science. 291 (5510):
1909. doi:10.1126/science.1059763. PMID
11245195. Mai multe valori specificate
pentru |author= și |last= (ajutor)
66. ^ Langner, U. W. (2005). „Effects of the
position of the solar wind termination
shock and the heliopause on the
heliospheric modulation of cosmic
rays”. Advances in Space
Research. 35 (12): 2084–
2090. Bibcode:2005AdSpR..35.2084L. doi:
10.1016/j.asr.2004.12.005.
67. ^ „Long-term Evolution of the Zodiacal
Cloud”. 1998. Arhivat din original la 29
septembrie 2006. Accesat în 3 februarie
2007.
68. ^ „ESA scientist discovers a way to
shortlist stars that might have
planets”. ESA Science and
Technology. 2003. Accesat în 3 februarie
2007.
69. ^ Landgraf, M. (2002). „Origins of Solar
System Dust beyond Jupiter” (PDF). The
Astronomical Journal. 123 (5): 2857–
2861. Bibcode:2002AJ....123.2857L. doi:1
Sursa Wikipedia
0.1086/339704. Accesat în 9 februarie

2007.
70. ^ „Inner Solar System”. NASA Science
(Planets). Arhivat din original la 11 mai
2009. Accesat în 9 mai 2009.
71. ^ Schenk P., Melosh H. J. (1994), Lobate
Thrust Scarps and the Thickness of
Mercury's Lithosphere, Abstracts of the
25th Lunar and Planetary Science
Conference, 1994LPI....25.1203S
72. ^ Bill Arnett (2006). „Mercury”. The Nine
Planets. Accesat în 2 martie 2013.
73. ^ Benz, W., Slattery, W. L., Cameron, A.
G. W. (1988), Collisional stripping of
Mercury's mantle, Icarus, v. 74, p. 516–
528.
74. ^ Cameron, A. G. W. (1985), The partial
volatilization of Mercury, Icarus, v. 64, p.
285–294.
75. ^ Mark Alan Bullock (1997). „The Stability
of Climate on Venus” (PDF). Southwest
Research Institute. Arhivat
din original (PDF) la 14 iunie 2007. Accesat
în 3 martie 2013.
76. ^ Paul Rincon (1999). „Climate Change as
a Regulator of Tectonics on
Venus” (PDF). Johnson Space Center
Houston, TX, Institute of Meteoritics,
University of New Mexico, Albuquerque,
NM. Arhivat din original (PDF) la 14 iunie
77. ^ „What are the characteristics of the Solar
System that lead to the origins of life?”.
NASA Science (Big Questions). Arhivat
din original la 15 septembrie 2011.
78. ^ Anne E. Egger, M.A./M.S. „Earth's
Atmosphere: Composition and
Structure”. VisionLearning.com. Arhivat
din original la 21 februarie 2007. Accesat
în 3 martie 2013.
79. ^ David C. Gatling, Conway Leovy (2007).
„Mars Atmosphere: History and Surface
Interactions”. În Lucy-Ann McFadden et.
al. Encyclopaedia of the Solar System.
pp. 301–314.
80. ^ David Noever (2004). „Modern Martian
Marvels: Volcanoes?”. NASA Astrobiology
Magazine. Accesat în 3 martie 2013.
81. ^ „Mars: A Kid's Eye View”. NASA. Arhivat
din original la 20 octombrie 2014. Accesat
în 3 martie 2013.
82. ^ Scott S. Sheppard, David Jewitt, and Jan
Kleyna (2004). „A Survey for Outer
Satellites of Mars: Limits to
Completeness” (PDF). Astronomical
Journal. Accesat în 3 martie 2013.
83. ^ „Are Kuiper Belt Objects asteroids? Are
large Kuiper Belt Objects
planets?”. Cornell University. Accesat în 3
martie 2013.
84. ^ Petit, J.-M.; Morbidelli, A.; Chambers, J.
(2001). „The Primordial Excitation and
Clearing of the Asteroid
Belt” (PDF). Icarus. 153 (2): 338–
347. Bibcode:2001Icar..153..338P. doi:10.
1006/icar.2001.6702. Arhivat
din original (PDF) la 21 februarie 2007.
Sursa Wikipedia
85. ^ „IAU Planet Definition Committee”.

International Astronomical Union. 2006.
Arhivat din original la 3 iunie 2009.
86. ^ „New study reveals twice as many
asteroids as previously
believed”. ESA. 2002. Accesat în 3 martie
2013.
87. ^ Beech, M.; Steel (1995). „On the
Definition of the Term
Meteoroid”. Quarterly Journal of the Royal
Astronomical Society. 36 (3): 281–
284. Bibcode:1995QJRAS..36..281B.
88. ^ „History and Discovery of
Asteroids” (DOC). NASA. Accesat în 3
martie 2013.
89. ^ Phil Berardelli (2006). „Main-Belt Comets
May Have Been Source Of Earths
Water”. SpaceDaily. Accesat în 3 martie
2013.
90. ^ Barucci, M. A. (2002). „Physical
Properties of Trojan and Centaur
Asteroids”. Asteroids III. Tucson, Arizona:
University of Arizona Press. pp. 273–87.
91. ^ A. Morbidelli, W. F. Bottke Jr., Ch.
Froeschlé, P. Michel; Bottke; Froeschlé;
Michel (2002). W. F. Bottke Jr., A. Cellino,
P. Paolicchi, and R. P. Binzel, ed. „Origin
and Evolution of Near-Earth
Objects” (PDF). Asteroids III. University of
Arizona Press: 409–
422. Bibcode:2002aste.conf..409M.
92. ^ Jack J. Lissauer, David J. Stevenson
(2006). „Formation of Giant
Planets” (PDF). NASA Ames Research
Center; California Institute of Technology.
Arhivat din original (PDF) la 26 martie 2009.
93. ^ Pappalardo, R T (1999). „Geology of the
Icy Galilean Satellites: A Framework for
Compositional Studies”. Brown University.
Arhivat din original la 30 septembrie 2007.
94. ^ Kargel, J. S. (1994). „Cryovolcanism on
the icy satellites”. Earth, Moon, and
Planets. 67: 101–
113. Bibcode:1995EM&P...67..101K. doi:1
0.1007/BF00613296.
95. ^ Hawksett, David; Longstaff, Alan;
Cooper, Keith; Clark, Stuart; Longstaff;
Cooper; Clark (2005). „10 Mysteries of the
Solar System”. Astronomy Now. 19:
65. Bibcode:2005AsNow..19h..65H.
96. ^ Podolak, M.; Reynolds, R. T.; Young, R.
(1990). „Post Voyager comparisons of the
interiors of Uranus and
Neptune”. Geophysical Research
Letters. 17 (10):
1737. Bibcode:1990GeoRL..17.1737P. doi
:10.1029/GL017i010p01737. Mai multe
valori specificate pentru |work= și |
journal= (ajutor)
97. ^ Duxbury, N. S., Brown, R. H.
(1995). „The Plausibility of Boiling Geysers
on Triton”. Beacon eSpace. Arhivat
din original la 26 aprilie 2009. Accesat
în 16 ianuarie 2006.
98. ^ John Stansberry, Will Grundy, Mike
Brown, Dale Cruikshank, John Spencer,
Sursa Wikipedia
David Trilling, Jean-Luc Margot (2007).

„Physical Properties of Kuiper Belt and
Centaur Objects: Constraints from Spitzer
Space Telescope”. The Solar System
Beyond Neptune.
p. 161. arXiv:astro-ph/0702538 . Bibcode
:2008ssbn.book..161S.
99. ^ Patrick Vanouplines (1995). „Chiron
biography”. Vrije Universitiet Brussel.
Accesat în 23 iunie 2006.
100. ^ Sekanina, Zdeněk (2001). „Kreutz
sungrazers: the ultimate case of cometary
fragmentation and
disintegration?”. Publications of the
Astronomical Institute of the Academy of
Sciences of the Czech Republic. 89: 78–
93. Bibcode:2001PAICz..89...78S.
101. ^ Królikowska, M. (2001). „A study of
the original orbits
of hyperbolic comets”. Astronomy &
Astrophysics. 376 (1): 316–
324. Bibcode:2001A&A...376..316K. doi:10
.1051/0004-6361:20010945.
102. ^ Whipple, Fred L. (1992). „The
activities of comets related to their aging
and origin”. Celestial Mechanics and
Dynamical Astronomy. 54: 1–
11. Bibcode:1992CeMDA..54....1W. doi:10
.1007/BF00049540.
103. ^ Ovidiu C. Furdui, Evoluția orbitală a
corpurilor transneptuniene. Teză de
doctorat, Universitatea Babeș-Bolyai din
Cluj-Napoca, 2011. Rezumat disponibil on-
line, accesat la 24 septembrie 2013.
104. ^ a b Stephen C. Tegler (2007). „Kuiper
Belt Objects: Physical Studies”. În Lucy-
Ann McFadden et. al. Encyclopedia of the
Solar System. pp. 605–620.
105. ^ doi:10.1086/501524
10.1086/501524
manual
106. ^ Chiang; Jordan, A. B.; Millis, R. L.;
Buie, M. W.; Wasserman, L. H.; Elliot, J.
L.; Kern, S. D.; Trilling, D. E.; Meech, K. J.;
et al. (2003). „Resonance Occupation in
the Kuiper Belt: Case Examples of the 5:2
and Trojan Resonances” (PDF). The
Astronomical Journal. 126 (1): 430–
443. Bibcode:2003AJ....126..430C. doi:10.
1086/375207. Accesat în 15 august 2009.
107. ^ M. W. Buie, R. L. Millis, L. H.
Wasserman, J. L. Elliot, S. D. Kern, K. B.
Clancy, E. I. Chiang, A. B. Jordan, K. J.
Meech, R. M. Wagner, D. E. Trilling
(2005). „Procedures, Resources and
Selected Results of the Deep Ecliptic
Survey”. Earth, Moon, and Planets. 92 (1):
003EM&P...92..113B. doi:10.1023/
B:MOON.0000031930.13823.be.
108. ^ E. Dotto1, M. A. Barucci2, and M.
Fulchignoni (24 august 2006). „Beyond
Neptune, the new frontier of the Solar
System” (PDF). Accesat în 26 decembrie
2006.
Sursa Wikipedia
109. ^ Fajans, J. (2001). „Autoresonant

(nonstationary) excitation of pendulums,
Plutinos, plasmas, and other nonlinear
oscillators” (PDF). American Journal of
Physics. 69 (10): 1096–
1102. doi:10.1119/1.1389278. Arhivat
din original (PDF) la 7 iunie 2011. Accesat
în 26 decembrie 2006.
110. ^ Marc W. Buie (5 aprilie 2008). „Orbit
Fit and Astrometric record for 136472”.
SwRI (Space Science Department).
111. ^ Michael E. Brown. „The largest
Kuiper belt objects” (PDF). CalTech.
112. ^ „News Release – IAU0807: IAU
names fifth dwarf planet
Haumea”. International Astronomical
Union. 17 septembrie 2008. Accesat în 15
iulie 2012.
113. ^ David Jewitt (2005). „The 1000 km
Scale KBOs”. University of Hawaii.
114. ^ „List Of Centaurs and Scattered-
Disk Objects”. IAU: Minor Planet Center.
115. ^ doi:10.1126/science.1139415
10.1126/science.1139415
manual
116. ^ Littmann, Mark (2004). Planets
Beyond: Discovering the Outer Solar
System. Courier Dover Publications.
pp. 162–163. ISBN 978-0-486-43602-9.
117. ^ a b c Fahr, H. J.; Kausch, T.; Scherer,
H.; Kausch; Scherer (2000). „A 5-fluid
hydrodynamic approach to model the Solar
System-interstellar medium
interaction”. Astronomy &
Astrophysics. 357:
268. Bibcode:2000A&A...357..268F.
Arhivat din original (PDF) la 7 ianuarie
2019. Accesat în 7 martie 2013. Vezi
Figura 1 și 2.
118. ^ NASA/JPL (2009). „Cassini's Big
Sky: The View from the Center of Our
Solar System”. Arhivat din original la 6
februarie 2012. Accesat în 20 decembrie
2009.
119. ^ Stone, E. C.; Cummings, A. C.;
McDonald, F. B.; Heikkila, B. C.; Lal, N.;
Webber, W. R. (2005). „Voyager 1
explores the termination shock region and
the heliosheath
beyond”. Science. 309 (5743): 2017–
20. Bibcode:2005Sci...309.2017S. doi:10.1
126/science.1117684. PMID 16179468.
120. ^ Stone, E. C.; Cummings, A. C.;
McDonald, F. B.; Heikkila, B. C.; Lal, N.;
Webber, W. R. (2008). „An asymmetric
solar wind termination
shock”. Nature. 454 (7200): 71–
4. doi:10.1038/nature07022. PMID 185968
02.
121. ^ P. C. Frisch (University of Chicago)
(24 iunie 2002). „The Sun's Heliosphere &
Heliopause”. Astronomy Picture of the
Day. Accesat în 23 iunie 2006.
Sursa Wikipedia
122. ^ „Voyager: Interstellar

Mission”. NASA Jet Propulsion
Laboratory. 2007. Accesat în 8 mai 2008.
123. ^ R. L. McNutt, Jr.; et al. (2006).
„Innovative Interstellar Explorer”. Physics
of the Inner Heliosheath: Voyager
Observations, Theory, and Future
Prospects. AIP Conference
Proceedings. 858. pp. 341–
347. Bibcode:2006AIPC..858..341M. doi:1
0.1063/1.2359348.
124. ^ Anderson, Mark (5 ianuarie
2007). „Interstellar space, and step on
it!”. New Scientist. Arhivat din original la 16
aprilie 2008. Accesat în 5 februarie 2007.
125. ^ David Jewitt (2004). „Sedna – 2003
VB12”. University of Hawaii. Accesat în 23
iunie 2006.
126. ^ Mike Brown. „Sedna”. CalTech.
Accesat în 2 mai 2007.
127. ^ Stern SA, Weissman PR.
(2001). „Rapid collisional evolution of
comets during the formation of the Oort
cloud”. Space Studies Department,
Southwest Research Institute, Boulder,
Colorado. Accesat în 19 noiembrie 2006.
128. ^ Bill Arnett (2006). „The Kuiper Belt
and the Oort Cloud”. nineplanets.org.
Accesat în 23 iunie 2006.
129. ^ T. Encrenaz, JP. Bibring, M. Blanc,
MA. Barucci, F. Roques, PH. Zarka
(2004). The Solar System: Third edition.
Springer. p. 1.
130. ^ Durda D. D.; Stern S. A.; Colwell W.
B.; Parker J. W.; Levison H. F.; Hassler D.
M. (2004). „A New Observational Search
for Vulcanoids in SOHO/LASCO
Coronagraph Images”. Icarus. 148: 312–
315. Bibcode:2000Icar..148..312D. doi:10.
1006/icar.2000.6520.
131. ^ Greicius, Tony (3 decembrie
2012). „NASA Voyager 1 Encounters New
Region in Deep Space”. NASA. Arhivat
ianuarie 2013.
132. ^ English, J. (2000). „Exposing the
Stuff Between the Stars”. Hubble News
Desk. Arhivat din original la 12 mai 2020.
133. ^ R. Drimmel, D. N. Spergel (2001).
„Three Dimensional Structure of the Milky
Way Disk”. Astrophysical Journal. 556:
181–202. arXiv:astro-ph/0101259 . Bibco
de:2001ApJ...556..181D. doi:10.1086/321
556.
134. ^ Eisenhauer, F. (2003). „A Geometric
Determination of the Distance to the
Galactic Center”. Astrophysical
Journal. 597 (2): L121–
L124. Bibcode:2003ApJ...597L.121E. doi:1
0.1086/380188.
135. ^ Leong, Stacy (2002). „Period of the
Sun's Orbit around the Galaxy (Cosmic
Year)”. The Physics Factbook. Accesat
în 6 martie 2013.
136. ^ C. Barbieri (2003). „Elementi di
Astronomia e Astrofisica per il Corso di
Ingegneria Aerospaziale V
settimana”. IdealStars.com. Arhivat
Sursa Wikipedia

martie 2013.
137. ^ Reid, M.J. (2004). „The Proper
Motion of Sagittarius A*”. The
Astrophysical Journal. 616 (2):
883. Bibcode:2004ApJ...616..872R. doi:10
.1086/424960.
138. ^ a b Leslie Mullen (2001). „Galactic
Habitable Zones”. Astrobiology Magazine.
139. ^ „Supernova Explosion May Have
Caused Mammoth
Extinction”. Physorg.com. 2005. Accesat
în 6 martie 2013.
140. ^ „Near-Earth Supernovas”. NASA.
Arhivat din original la 13 martie 2010.
141. ^ „Stars within 10 light
years”. SolStation. Accesat în 6 martie
2013.
142. ^ „Tau Ceti”. SolStation. Accesat în 6
martie 2013.
143. ^ doi:10.1038/nature11572
10.1038/nature11572
manual
Sursa Wikipedia

Sistemul Solar

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sistemul Solar

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sursa Wikipedia

Planetele sistemului solar reprezentate la

Orbitele obiectelor din sistemul

Tranzit al planetei Venus prin fața discului solar

Spirala lui Parker

Sistemul solar interior

Planetele interioare. De la stânga la

Imagine ce reprezintă centura de

Sistemul solar exterior

Cometele de perioadă scurtă au perioada orbitală mai

Pământului.[19] Multe obiecte din centura Kuiper au mai

Regiuni mai îndepărtate

turbulent,[117] formând o structură ovală mare

Norul lui Oort

În imediata vecinătate galactică a sistemului solar se

O diagramă care arată localizarea noastră în Universul

Sistemul Solar în imagini

Câteva exemple vizuale ale celor mai apropiate

Soare Jupiter Saturn Uran

Marte Ganimede Titan Merc

Europa Triton Titania Rhe

Ariel Dione Tetis Ves

Mimas Hiperion Febe Janu

Acest infocasetă: vizualizare

Soarele și planetele de la Mercur la Neptun desenate la

formă sferică, dar care nu are

unde 27° 07′ 42.01″ și 12h

galactic,[137] în timp ce 66° 33′

38.6″ și 18h 0m 00 sunt cele

perechi de coordonate sunt pentru

16. ^ Weinert, Friedel (2009). Copernicus,

30. ^ Williams, Dr. David R. (7 septembrie

43. ^ Irvine, W. M. (1983). „The chemical

Planetary Systems”. Science. 307 (5706):

Stellar Populations: The Isochrones

Solar Wind”. Journal of Geophysical

0.1086/339704. Accesat în 9 februarie

85. ^ „IAU Planet Definition Committee”.

David Trilling, Jean-Luc Margot (2007).

109. ^ Fajans, J. (2001). „Autoresonant

122. ^ „Voyager: Interstellar

din original la 14 mai 2005. Accesat în 6

S-ar putea să vă placă și