Centura de asteroizi

Articol principal: Centură de asteroizi.

Imagine ce reprezintă centura de asteroizi (cu alb), troienii lui Jupiter (cu verde), familia Hilda (cu
portocaliu) și asteroizii din apropierea Pământului.

Asteroizii sunt obiecte mici din Sistemul Solar[b], compuse în mare parte din roci refractare și minerale
metalice, la care se mai adăugă gheața.[83]

Centura de asteroizi se află între planetele Marte și Jupiter, la o distanță cuprinsă între 2,3 și 3,3 UA de la
Soare. Se crede ea e alcătuită din resturile rămase în urma formării Sistemului Solar, care nu au reușit să
se unească din cauza interferenței gravitaționale a lui Jupiter.[84]

Mărimea asteroizilor variază de la câteva sute de kilometri până la mărimi microscopice. Toți asteroizii,
cu excepția celui mai mare, Ceres, sunt clasificați ca obiecte mici ale Sistemului Solar.[85]

Centura de asteroizi conține zeci de mii, posibil milioane, de obiecte ce au un diametru mai mare de un
kilometru.[86] Cu toate acestea, masa totală a centurii de asteroizi măsoară în jur de o miime din masa
terestră.[20] În centura de asteroizi, obiectele sunt foarte rarefiate; navele spațiale au trecut cu ușurință
prin aceasta fără niciun incident. Asteroizii cu diametre între 10 și 10−4 metri sunt denumiți meteoroizi.
[87]

Ceres

Ceres (2,77 UA de la Soare) este cel mai mare asteroid, o protoplanetă și o planetă pitică.[b] Are un
diametru puțin mai mic de 1000 km și o masă destul de mare pentru ca propria gravitație să-i confere o
formă sferică. Când a fost descoperită în secolul al XIX-lea, Ceres a fost considerată o planetă, dar a fost
reclasificată ca asteroid în anii 1850, când observațiile mai ample au dezvăluit existența altor asteroizi
asemănători.[88] În anul 2006 a fost clasificată ca planetă pitică.

Grupuri de asteroizi

Asteroizii din centura de asteroizi sunt divizați în grupuri de asteroizi și familii de asteroizi, în funcție de
caracteristicile orbitale pe care le au. Sateliții asteroidali sunt asteroizii care orbitează în jurul unor
asteroizi mai mari. Ei nu sunt distinși atât de clar ca și sateliții planetari, câteodată fiind la fel de mari ca și
asteroidul în jurul căruia gravitează. Centura de asteroizi conține de asemenea și comete de centură
principală, care se poate să fi fost sursa de apă a Pământului.[89]

Troienii lui Jupiter sunt localizați în punctele Lagrange L4 sau L5 ale lui Jupiter (regiuni stabile din punct
de vedere gravitațional care precedă sau urmează planeta pe orbita sa); termenul de troian este folosit
de asemenea pentru a desemna corpuri mici din orice punct Lagrange al unei planete sau unui satelit.
Asteroizii din familia Hilda sunt într-o rezonanță de 2:3 cu planeta Jupiter; aceasta înseamnă că ei
orbitează în jurul Soarelui de trei ori la fiecare două orbitări ale lui Jupiter.[90]

În Sistemul Solar interior există de asemenea asteroizi hoinari, mulți dintre ei traversând orbitele
planetelor interioare.[91]

Sistemul solar exterior

Regiunea exterioară a sistemului solar este locul unde se află giganții gazoși și sateliții lor. Multe comete
cu perioadă scurtă, inclusiv centaurii, orbitează de asemenea în această regiune. Din cauza distanței
foarte mari de la Soare, obiectele solide din sistemul solar exterior conțin o proporție mai mare de
substanțe volatile cum ar fi apa, amoniacul și metanul, decât planetele de roci din sistemul solar interior,
deoarece temperaturile mai reci permit menținerea acestor compuși în stare solidă.

Planetele exterioare

Articol principal: Gigant gazos.

De sus în jos: Neptun, Uranus, Saturn și Jupiter (Montaj cu culorile și dimensiunile aproximative)

Cele patru planete exterioare sau giganții gazoși (uneori numite planete joviene), dețin împreună 99 %
din masa care orbitează în jurul Soarelui.[d] Jupiter și Saturn au, fiecare, o masă de zeci de ori mai mare
decât cea a Pământului și sunt formate preponderent din hidrogen și heliu; Uranus și Neptun sunt mai
puțin masive (având sub 20 de mase terestre) și sunt compuși mai mult din ghețuri. Din această cauză,
mulți astronomi cred că ei fac parte dintr-o categorie aparte, „giganții de gheață”.[92] Toți cei patru
giganți gazoși au inele, deși doar sistemul de inele al lui Saturn este ușor de observat de pe Pământ.
Termenul de planetă exterioară nu trebuie confundat cu cel de planetă superioară, care desemnează
planete din afara orbitei Pământului și include, astfel, atât planetele exterioare cât și pe Marte.
Jupiter

Jupiter (5,2 UA), cu o masă de 318 ori mai mare ca cea a Pământului, este de 2,5 mai masiv decât toate
celelalte planete din sistemul solar laolaltă. El este compus în mare parte din hidrogen și heliu. Căldura
sa internă destul de mare creează un număr de caracteristici semi-permanente ale atmosferei sale, cum
ar fi benzile de nori și Marea Pată Roșie.

Jupiter are 67 de sateliți cunoscuți. Cei mai mari patru sateliți, Ganymede, Callisto, Io și Europa prezintă
similarități cu planetele terestre, cum ar fi vulcanismul și încălzirea internă.[93] Ganymede, cel mai mare
satelit din sistemul solar, este mai mare decât planeta Mercur.

Saturn

Saturn (9,5 UA), care se distinge prin sistemul său de inele ușor de observat de pe Pământ, este
asemănător cu Jupiter din punctul de vedere al compoziției atmosferice și al magnetosferei. Deși Saturn
are 60 % din volumul lui Jupiter, el are mai puțin de o treime din masa acestuia (95 de mese terestre),
fiind cea mai puțin densă planetă din sistemul solar. Inelele lui Saturn sunt alcătuite din particule mici de
rocă și gheață.

Saturn are 62 de sateliți confirmați; doi dintre ei, Titan și Enceladus, poartă semne de activitate
geologică, deși aceștia sunt în mare parte alcătuiți din gheață (criovulcani).[94] Titan, al doilea satelit ca
mărime din sistemul solar, este mai mare decât Mercur și singurul satelit din sistemul solar care posedă o
atmosferă substanțială.

Uranus

Uranus (19,6 UA), de 14 ori mai masiv ca Pământul, are masa cea mai mică dintre toate planetele
exterioare. Este singura planetă care orbitează în jurul Soarelui înclinată „pe o parte”; înclinația axei de
rotație este de peste nouăzeci de grade față de normala la ecliptică. Planeta are un nucleu mult mai rece
decât ceilalți giganți gazoși și cantitatea de căldură radiată în spațiu este foarte mică.[95]

Uranus are 27 de sateliți cunoscuți, cei mai mari fiind Titania, Oberon, Umbriel, Ariel și Miranda.

Neptun

Neptun (30 UA), deși este puțin mai mic decât Uranus, este mult mai masiv (aproximativ 17 mase
terestre) și prin urmare, mult mai dens. El radiază mai multă căldură internă, dar nu la fel de multă ca
Jupiter sau Saturn.[96]

Neptun are 13 sateliți cunoscuți. Cel mai mare, Triton, este geologic activ, având probabil gheizere de
azot lichid.[97] Triton este singurul satelit mare cu o orbită retrogradă. Neptun este însoțit pe orbita sa
de o mulțime de planete minore, numite troienii lui Neptun, care au o rezonanță orbitală de 1:1 cu el.

Centauri

Articol principal: Centaur (planetă minoră).

Centaurii sunt obiecte de gheață asemănătoare cometelor, cu o semiaxă mare mai mare decât cea al lui
Jupiter (5,5 UA) și mai mică decât cea a lui Neptun (30 UA). Cel mai mare centaur cunoscut, 10199
Chariklo, are un diametru de aproximativ 250 km.[98] Primul centaur descoperit, 2060 Chiron, a fost, de
asemenea, clasificat drept cometă (95P) deoarece acesta dezvoltă o coadă ca și cometele, atunci când se
apropie de Soare.[99]

Comete

Articol principal: Cometă.

Cometa Hale–Bopp

Cometele sunt obiecte mici din sistemul solar,[b] de obicei cu dimensiuni de doar câțiva kilometri,
compuse în mare parte din gheață volatilă. Au orbite puternic excentrice și în general periheliul lor se
află între orbitele planetelor interioare iar afeliul, la mare distanță dincolo de planeta pitică Pluto. Când o
cometă intră în sistemul solar interior, apropierea sa de Soare cauzează sublimarea și ionizarea suprafeței
sale înghețate, creându-se astfel o coamă, urmată de o coadă lungă de gaz și praf care este adesea
vizibilă cu ochiul liber.

Cometele de perioadă scurtă au perioada orbitală mai scurtă de două sute de ani, iar cele de perioadă
lungă au perioade orbitale de ordinul miilor de ani. Se crede că cometele de perioadă scurtă își au
originea în centura Kuiper, în timp ce cele de perioadă lungă (cum ar fi Hale–Bopp), în norul lui Oort.
Multe grupuri de comete, ca Kreutz Sungrazers, s-au format prin fragmentarea unei comete-părinte.
[100] Unele comete cu orbite hiperbolice pot să provină din afara sistemului solar, dar determinarea
precisă a orbitelor lor este dificilă.[101] Cometele bătrâne, care și-au consumat mare parte a materialului
volatil datorită încălzirii solare, sunt categorisite de obicei ca asteroizi.[102]

Regiunea transneptuniană

Zona de dincolo de Neptun sau „regiunea transneptuniană” este în mare parte neexplorată. Ea conține o
mulțime de lumi mici (cea mai mare având un diametru de doar o cincime din cel al Pământului și o
masă mult mai mică decât cea a Lunii), compuse în principal din roci și gheață. Această regiune este
uneori cunoscută sub numele de „sistemul solar exterior”, deși alții folosesc acest termen pentru a
desemna regiunea de dincolo de centura de asteroizi. În literatura astronomică internațională, corpurile
cerești situate în regiunea transneptuniană sunt abreviate, de obicei, ca TNO (Trans-Neptunian Object).
[103]