Sunteți pe pagina 1din 23

Sistemul solar

Sistemul solar (scris și Sistemul Solar[a]) este format din Soare împreună cu sistemul său planetar
(care cuprinde opt planete împreună cu sateliții lor naturali) și alte obiecte non-stelare.[b]
În afară de cele opt planete, oamenii de știință au emis ipoteza existenței unei alte planete,
denumită provizoriu A noua planetă. Această ipotetică planetă gigantă s-ar afla la marginea
Sistemului Solar.[10] Existența planetei ar explica configurarea orbitală neobișnuită a unui grup de
obiecte transneptuniene (OTN).[11][12] La 20 ianuarie 2016, cercetătorii Konstantin Batygin și
Michael E. Brown de la Institutul de Tehnologie din California au anunțat că există dovezi
suplimentare indirecte privind existența unei a noua planete dincolo de orbita planetei Neptun.
Aceasta ar orbita în jurul Soarelui între 10.000 și 20.000 de ani. Conform studiului publicat în
Astronomical Journal,[11] „Planeta Nouă” ar avea o masă de aproximativ 10 ori mai mare decât
Terra și s-ar afla la minim 200 UA.[13]
Sistemul este situat într-unul dintre brațele exterioare ale galaxiei Calea Lactee (mai precis în
Brațul Orion), galaxie care are cca. 200 de miliarde de stele.
El s-a format acum 4,6 miliarde de ani, ca urmare a colapsului gravitațional al unui gigant nor
molecular. Cel mai masiv obiect este steaua centrală - Soarele, al doilea obiect ca masă fiind
planeta Jupiter. Cele patru planete interioare mici, Mercur, Venus, Pământul și Marte, numite
planete terestre / planete telurice, sunt compuse în principal din roci și metal. Cele patru planete
exterioare, numite giganți gazoși, sunt mult mai masive decât cele telurice. Cele mai mari două
planete, Jupiter și Saturn, sunt compuse în principal din hidrogen și heliu; cele două planete mai
îndepărtate, Uranus și Neptun, sunt compuse în mare parte din substanțe cu o temperatură de
topire relativ ridicată (comparativ cu hidrogenul și heliu), numite ghețuri, cum ar fi apa,
amoniacul și metanul. Ele sunt denumite „giganți de gheață” (termen distinct de cel de „gigant
gazos”). Toate planetele au orbite aproape circulare dispuse într-un disc aproape plat numit plan
ecliptic.
Sistemul solar prezintă câteva regiuni unde se află diferite obiecte mici.[b] Centura de asteroizi,
situată între Marte și Jupiter, este similară din punct de vedere al compoziției cu planetele
terestre, deoarece o mare parte dintre obiecte sunt compuse din rocă și metal. Dincolo de orbita
lui Neptun se află centura Kuiper și discul împrăștiat; multe dintre obiectele transneptuniene sunt
în mare parte compuse din ghețuri. Printre aceste obiecte, de la câteva zeci până la mai mult de
zece mii de obiecte pot fi suficient de mari pentru a fi fost rotunjite de propria gravitație. [14]
Astfel de obiecte sunt denumite planete pitice. Planetele pitice identificate până în prezent includ
asteroidul Ceres și obiectele transneptuniene: Pluto, Eris, Haumea și Makemake.[b] În plus, în
aceste două regiuni se află diferite alte corpuri mici, cum ar fi comete, centauri și materie
interplanetară. Șase planete, cel puțin trei planete pitice și multe alte corpuri mici au sateliți
naturali care se rotesc în jurul lor.[c] Fiecare planetă exterioară este înconjurată de inele planetare
alcătuite din praf și alte obiecte mici.
Vântul solar (un flux de plasmă de la Soare) creează în mediul interstelar o bulă cunoscută ca
heliosferă, care se extinde până la marginea discului împrăștiat. La limita sa exterioară se află
Norul lui Oort, care reprezintă doar un câmp de resturi rămase după crearea planetelor, fiind
considerat a fi sursa pentru cometele cu perioadă lungă. El se întinde până la o distanță
aproximativ de o mie de ori mai mare decât heliosfera. Heliopauza este punctul în care presiunea
vântului solar este egală cu presiunea opusă a vântului interstelar.

Descoperire și explorare
Planetele sistemului solar reprezentate la scară: Jupiter și

Saturn (rândul de sus), Uranus și Neptun (mijloc), Pământul și Venus (jos mijloc), Marte și
Mercur jos
Timp de câteva mii de ani umanitatea, cu puține excepții, nu a recunoscut existența sistemului
solar. Oamenii credeau că Pământul se află în centrul Universului și este cu totul diferit de
celelalte obiecte divine și eterice care se mișcă pe cer. Deși filozoful grec Aristarh din Samos a
speculat despre reorganizarea heliocentrică a cosmosului,[15] Nicolaus Copernicus a fost primul
astronom care a dezvoltat un sistem matematic heliocentric predictiv.[16] Succesorii săi din
secolul al XVII-lea (Galileo Galilei, Johannes Kepler și Isaac Newton) au avut o înțelegere a
fizicii care i-a condus la admiterea graduală a ideii că Pământul se rotește de fapt în jurul Soarelui
și că celelalte planete sunt guvernate de aceleași legi ale fizicii care guvernează și Pământul. În
plus, inventarea telescopului a condus la descoperirea unor planete și sateliți noi. În timpurile mai
recente, îmbunătățiri ale telescoapelor și folosirea navelor spațiale fără echipaj au deschis drumul
studierii fenomenelor geologice din sistemul solar (studiul munților și craterelor de impact) și a
fenomenelor meteorologice sezoniere de pe unele planete (cum ar fi norii, furtunile de nisip și
calotele de gheață).

Structură și compoziție
Orbitele obiectelor din

sistemul solar la scară progresivă (în sensul acelor de ceasornic, începând din stânga sus).
Reprezentare a sistemului solar în care se poate observa planul orbitei Pământului în jurul
Soarelui în 3D. Mercur, Venus, Pământul și Marte sunt arătate în ambele imagini; cea din dreapta
reprezintă o revoluție completă a planetei Jupiter, în timp ce Saturn și Uranus efectuează mai
puțin decât o revoluție întreagă.
Componentul principal al sistemului solar este Soarele, o stea de tip G2 din secvența principală
ce conține 99,86 % din masa cunoscută a sistemului și îl domină din punct de vedere
gravitațional.[17] Cele mai mari patru corpuri ce orbitează în jurul Soarelui, giganții gazoși,
constituie circa 99 % din masa rămasă, Jupiter și Saturn deținând împreună mai mult de 90 %.[d]
Majoritatea obiectelor mari care orbitează în jurul Soarelui se află în apropierea planului orbitei
Pământului, cunoscut și ca ecliptică. Orbitele planetelor sunt foarte apropiate de ecliptică în timp
ce orbitele cometelor și ale obiectelor din centura Kuiper au adesea unghiuri de intersecție cu
ecliptica destul de mari.[21][22] Toate planetele și majoritatea celorlalte obiecte orbitează în jurul
Soarelui în aceeași direcție în care se rotește acesta (în sens invers acelor de ceasornic, privit de
deasupra polului nordic solar).[23] Există excepții, cum ar fi cometa Halley.
Structura generală a regiunilor cartografiate ale sistemului solar constă din: steaua centrală –
Soarele, patru planete interioare relativ mici înconjurate de o centură de asteroizi din rocă și, alți
patru giganți de gaz – înconjurați la rândul lor de centura Kuiper și alte obiecte înghețate.
Sistemul Solar interior include primele patru planete terestre și centura de asteroizi. Sistemul
solar exterior se află dincolo de centura de asteroizi, incluzând cei patru giganți gazoși (cunoscuți
și ca planete joviene).[24] După descoperirea centurii Kuiper, zonele mărginașe ale sistemului
solar sunt considerate a fi o regiune distinctă, aflată dincolo de orbita planetei Neptun. [25]
Majoritatea planetelor din sistemul solar posedă un sistem secundar propriu, fiind orbitate de
obiecte planetare denumite sateliți naturali, sau luni (dintre care două sunt mai mari decât planeta
Mercur) sau, în cazul giganților gazoși, de către inele planetare (benzi subțiri de particule mici
care gravitează în jurul planetei la unison). Majoritatea celor mai mari sateliți naturali se află în
rotație sincronă cu perioada lor de revoluție, una dintre fețele lor fiind totdeauna îndreptată către
planeta orbitată.
Legile lui Kepler cu privire la mișcarea planetară descriu orbitele obiectelor din jurul Soarelui.
Urmând legile lui Kepler, fiecare dintre aceste obiecte se mișcă de-a lungul unei elipse, într-unul
dintre focarele acesteia aflându-se Soarele. Obiectele mai apropiate de Soare (cu o semiaxă
majoră mai mică) se deplasează mai repede, fiind influențate mai puternic de către gravitația
Soarelui. Pe o orbită eliptică, distanța unui corp față de Soare variază de-a lungul perioadei sale
de revoluție (denumită „an”). Cel mai apropiat punct față de Soare de pe orbita unui obiect este
numit periheliu, în timp ce punctul cel mai îndepărtat se numește afeliu. Orbitele planetelor sunt
aproape circulare, dar multe comete, asteroizi și obiecte din cadrul centurii Kuiper au orbite
foarte eliptice. Pozițiile corpurilor în sistemul solar pot fi prezise folosindu-se modele numerice.
Deși Soarele domină sistemul prin masa sa, el măsoară doar 2 % din momentul cinetic,[26] datorat
rotației diferențiale din interiorul Soarelui gazos.[27] Planetele, dominate de Jupiter, măsoară cea
mai mare parte din restul momentului cinetic datorat combinației dintre masele, orbitele și
distanțele lor față de Soare, cometele având cel mai probabil și ele o contribuție semnificativă la
total.[26]
Datorită distanțelor vaste implicate, multe reprezentări ale sistemului solar arată orbitele la
aceeași depărtare. În realitate cu cât o planetă sau o centură este mai departe de Soare, cu atât
distanța dintre ea și orbita precedentă este mai mare, existând totuși și unele excepții. De
exemplu, Venus se află la aproximativ 0,33 unități astronomice (UA)[e] mai departe de Soare
decât Mercur, în timp ce Saturn se află la 4,3 UA depărtare de Jupiter, iar Neptun la 10,5 UA de
Uranus. Au fost făcute încercări pentru a determina relația dintre aceste distanțe orbitale (de
exemplu, legea Titius–Bode),[28] dar nu a fost acceptată nicio teorie de acest fel.
Soarele – ce cuprinde aproape toată materia din sistemul solar – este compus în proporție de
aproximativ 98 % din hidrogen și heliu.[29] Jupiter și Saturn, care cuprind aproape întreaga
materie rămasă, au în compoziția atmosferei circa 98 % din aceleași elemente.[30][31] Există un
gradient al compoziției în sistemul solar, determinat de căldura și presiunea de radiație a luminii
care provin de la Soare; obiectele care sunt mai apropiate de Soare, sunt mult mai afectate de
căldură și presiunea luminii, fiind compuse din elemente cu temperaturi de topire ridicate.
Obiectele care sunt mai depărtate de Soare sunt compuse în mare parte din materiale cu
temperaturi de topire mai mici.[32] Granița din sistemul solar, dincolo de care aceste substanțe
volatile se pot condensa este cunoscută sub numele de linia de îngheț și se află la aproximativ 5
UA de la Soare.[33]
Obiectele din sistemul solar interior sunt compuse în mare parte din roci,[34] materiale ce conțin
compuși cu puncte de topire ridicate cum sunt silicații, fierul sau nichelul, care au rămas în stare
solidă în aproape toate condițiile din nebuloasa protoplanetară.[35] Jupiter și Saturn sunt compuși
în mare parte din gaze, materiale cu puncte de topire extrem de scăzute și presiunea de vapori
mare, cum ar fi hidrogenul molecular, heliul și neonul, care s-au aflat întotdeauna în fază gazoasă
în nebuloasa inițială.[35] Ghețurile, ca apa înghețată, metanul, amoniacul, hidrogenul sulfurat și
dioxidul de carbon,[34] au puncte de topire de până la câteva sute de grade Kelvin, în timp ce
stările lor depind de presiunea și temperatura ambiante.[35] Ele pot fi găsite sub formă de gheață,
lichide sau gaze, în diferite locuri din sistemul solar, în timp ce în nebuloasa inițială ele erau fie
în stare solidă, fie în stare gazoasă.[35] Substanțe înghețate se găsesc în compoziția majorității
sateliților planetelor gigante, precum și în cea a planetelor Uranus și Neptun (așa-numiții giganți
de gheață) și în numeroase obiecte mici care se află dincolo de orbita lui Neptun.[34][36] Împreună,
gazele și ghețurile sunt cunoscute și ca volatile.[37]
Un număr de modele ale sistemului solar de pe Pământ au încercat să redea la scară relativă
obiectele sistemului solar, dar în mediul antropic. Unele astfel de modele sunt mecanice -
cunoscute și ca planetarii - în timp ce altele se pot extinde de-a lungul mai multor orașe sau
regiuni.[38] Cel mai mare model la scară, Sistemul Solar Suedez, folosește arena Ericsson Globe
de 110 metri amplasată în Stockholm drept Soare și, respectând scara, un Jupiter de 7,5 metri la
Aeroportul Internațional Arlanda, de la 40 km depărtare, în timp ce cel mai depărtat obiect,
Sedna, este o sferă de 10 cm din Luleå, de la 912 km depărtare.[39][40]

Distanța corpurilor din sistemul solar față de Soare. Marginile din stânga și din dreapta ale
fiecărei bare corespund periheliului și afeliului corpului respectiv. Barele lungi denotă
excentricitatea orbitală mare.

Geneză și evoluție
Articol principal: Geneza și evoluția sistemului solar.
Sistemul solar s-a format acum 4,568 miliarde de ani, în urma colapsului gravitațional al unei
regiuni din cadrul unui vast nor molecular.[41] Acest nor inițial avea un diametru de mai mulți ani-
lumină și a dat naștere, probabil, mai multor stele.[42] La fel ca și majoritatea norilor moleculari,
acesta era constituit, în principal, din hidrogen, mai puțin heliu și cantități mici de elemente mai
grele formate în generațiile anterioare de stele. Când regiunea care avea să devină sistemul solar,
denumită și nebuloasă pre-solară,[43] a suferit un colaps, conservarea momentului cinetic a
determinat-o să se rotească mai repede. Centrul, unde s-a concentrat cea mai mare parte a masei,
a devenit din ce în ce mai fierbinte în raport cu discul din jur.[42] Nebuloasa în contracție, rotindu-
se tot mai repede, a început să se aplatizeze și a luat forma unui disc protoplanetar cu un diametru
de aproximativ 200 UA,[42] având o protostea fierbinte și densă în centru.[44][45] Protoplanetele
formate în urma acreției din acest disc de praf și gaz[46] interacționau gravitațional, formând - prin
contopire - corpuri din ce în ce mai mari. Sute de protoplanete au putut exista în sistemul solar
timpuriu, dar acestea fie au fuzionat, fie au fost distruse, formând planete și planete pitice, iar
resturile devenind obiecte minore.
Din cauza punctului lor de fierbere foarte mare, numai metalele și silicații au putut rezista în
sistemul solar interior fierbinte, aproape de Soare, iar acestea au format planetele de rocă Mercur,
Venus, Terra și Marte. Deoarece elementele metalice constituiau doar o fracțiune foarte mică din
nebuloasa solară, planetele terestre nu au putut deveni foarte mari. Giganții gazoși (Jupiter,
Saturn, Uranus și Neptun) s-au format mai departe de Soare, dincolo de linia de îngheț: punctul
dintre orbita lui Marte și a lui Jupiter începând de la care materia este suficient de rece pentru a
permite compușilor volatili să rămână solizi. Ghețurile care formau aceste planete au fost mai
numeroase decât metalele și silicații, care formau planetele terestre interioare, permițându-le să
devină destul de masive pentru a capta atmosfere mari de hidrogen și heliu, elementele cele mai
ușoare și mai abundente. Resturile care nu au devenit planete s-au concentrat în regiuni ca
centura de asteroizi, centura Kuiper și norul lui Oort. Modelul de la Nisa este o explicație a
creării acestor regiuni, precum și a modului în care planetele exterioare s-au putut forma în poziții
diferite și au migrat, ajungând să aibă orbitele lor actuale prin diverse interacțiuni gravitaționale.
După 50 de milioane de ani, presiunea și densitatea hidrogenului din centrul protostelei au
devenit suficient de mari pentru ca să înceapă fuziunea termonucleară.[47] Temperatura, viteza de
reacție, presiunea, precum și densitatea au crescut până când a fost atins echilibrul hidrostatic:
presiunea termică a egalat forța gravitațională. În acel moment, Soarele a devenit o stea din
secvența principală de stele.[48] Vântul solar a creat heliosfera și a măturat gazul și praful rămase
din discul protoplanetar în spațiul interstelar, punând capăt procesului de formare a planetelor.
Sistemul solar va rămâne aproximativ așa cum îl știm astăzi până când hidrogenul din nucleul
Soarelui va fi complet transformat în heliu, eveniment ce va avea loc peste 5,4 miliarde de ani.
Acest lucru va pune sfârșit perioadei principale de viață a Soarelui. În acel moment, nucleul
Soarelui va suferi un colaps, iar energia produsă va fi mult mai mare decât în prezent. Straturile
exterioare ale Soarelui se vor extinde, diametrul ajungând de circa 260 de ori mai mare decât în
momentul actual și Soarele va deveni o gigantă roșie. Din cauza faptului că suprafața sa va crește
foarte mult, ea va fi considerabil mai rece decât va fi fost în perioada principală a vieții lui (cu
maximum 2600 K).[49] În urma măririi Soarelui, Mercur și Venus se vor vaporiza iar planeta
Pământ va deveni nelocuibilă, zona locuibilă mutându-se la orbita lui Marte. În cele din urmă,
nucleul nu va mai fi suficient de fierbinte pentru fuziunea heliului; Soarele va arde heliul pentru o
fracțiune a timpului în care a ars hidrogenul din nucleu. Soarele nu este destul de masiv pentru a
începe fuziunea elementelor mai grele, și reacțiile nucleare din nucleu vor scădea. Straturile sale
exterioare vor fi ejectate în spațiu, lăsând în urmă o pitică albă, un obiect extraordinar de dens,
având jumătate din masa inițială a Soarelui (de mărimea Pământului). [50] Atunci când Soarele va
deveni o pitică albă, radiația emisă va fi destul de puternică pentru a epuiza atmosferele
planetelor Jupiter, Saturn și Uranus.[51] Straturile exterioare ejectate vor forma ceea ce este
cunoscut sub numele de nebuloasă planetară, împrăștiind în mediul interstelar unele din
materialele din care s-a format Soarele, dar și elemente mai grele, cum ar fi carbonul, create în
Soare.

Soarele
Articol principal: Soare.
Tranzit al planetei Venus prin fața discului solar

Soarele este steaua sistemului solar și de departe cel mai important component al acestuia. Masa
sa mare (egală cu 332.900 de mase terestre)[52] produce în nucleul său temperaturi și densități
suficient de ridicate ca să susțină fuziunea nucleară,[53] care eliberează o cantitate enormă de
energie, din care cea mai mare parte radiază în restul sistemului sub formă de radiații
electromagnetice, cu vârful situat în spectrul de 400-700 nm al luminii vizibile.[54]
Soarele este clasificat ca fiind o pitică galbenă de tipul G2, dar acest nume poate induce în eroare,
din moment ce comparativ cu majoritatea stelelor din galaxia noastră, Soarele este mai mare și
mai luminos.[55] Stelele sunt clasificate cu ajutorul diagramei Hertzsprung–Russell, o diagramă
care reprezintă grafic luminozitatea stelelor împreună cu temperatura de la suprafața lor. În
general, stelele mai fierbinți sunt mai luminoase. Stelele care satisfac această relație sunt
denumite stele din secvența principală, iar Soarele se află chiar în mijlocul acestei secvențe.
Totuși, stelele mai luminoase și mai fierbinți decât Soarele sunt rare, în timp ce stelele cu mult
mai fade și mai reci, cunoscute și ca pitice roșii, sunt comune, reprezentând 85 % din totalul
stelelor din galaxie.[55][56]
Unele dovezi sugerează că poziția Soarelui în secvența principală poate înseamnă că acesta se
află la mijlocul ciclului de viață al unei stele, pentru că nu și-a consumat încă rezerva de hidrogen
folosit pentru fuziunea nucleară. Soarele devine tot mai luminos; mai devreme în evoluția sa,
luminozitatea era doar 70 % din cea actuală.[57]
Soarele face parte din populația I de stele; a luat naștere în faza târzie a evoluției universului și
astfel conține mai multe elemente mai grele decât hidrogenul și heliul (numite „metale”, în
context astronomic) decât stelele mai vechi ce fac parte din populația a II-a. [58] Elementele
chimice mai grele decât hidrogenul și heliul s-au format în nucleele stelelor vechi care au
explodat, așadar prima generație de stele a trebuit să dispară pentru ca universul să se poată
îmbogăți cu aceste elemente. Stelele mai vechi conțin mai puține metale, în timp ce stelele
născute mai târziu conțin mai multe. Se crede că acest conținut mai bogat în metale a fost crucial
pentru ca Soarele să dezvolte un sistem planetar, deoarece planetele se formează prin acreția
„metalelor”.[59]
Spirala lui Parker

Mediul interplanetar
Articole principale: Mediul interplanetar și Heliosferă.
Împreună cu lumina, Soarele radiază un flux continuu de particule încărcate (plasmă) cunoscute
ca vânt solar. Acest flux de particule se răspândește spre exterior, cu o viteză de aproximativ 1,5
milioane de kilometri pe oră,[60] creând o atmosferă fragilă (heliosfera) care pătrunde în sistemul
solar până la cel puțin 100 UA (vezi heliopauză).[61] Această materie extrem de rarefiată este
cunoscută sub numele de mediu interplanetar. Activitatea de pe suprafața Soarelui, cum ar fi
erupțiile solare și ejecția masei coronale, perturbă heliosfera, generând vremea cosmică și
cauzând furtuni geomagnetice.[62] Cea mai mare structură din cadrul heliosferei este stratul de
curent heliosferic, în formă de spirală, creat de acțiunea câmpului magnetic rotativ al Soarelui
asupra mediului interplanetar.[63][64]
Câmpul magnetic al Pământului împiedică atmosfera sa de a fi deposedată de vântul solar. Venus
și Marte nu au câmp magnetic și ca rezultat, vântul solar face ca atmosferele lor să se împrăștie
treptat în spațiu.[65] Ejecțiile masei coronale și alte fenomene similare aruncă în spațiu un câmp
magnetic și cantități imense de materie de pe suprafața Soarelui. Interacțiunea acestui câmp
magnetic și a materialelor cu câmpul magnetic al Pământului provoacă apariția de particule
încărcate în atmosfera superioară a Pământului, unde interacțiunea lor creează aurorele
observabile în apropierea polilor magnetici.
Radiațiile cosmice provin din afara sistemului solar. Heliosfera și câmpurile magnetice planetare
(pentru planetele care le au) apără parțial sistemul solar de particulele interstelare cu înaltă
energie care formează razele cosmice. Densitatea razelor cosmice în mediul interstelar și puterea
câmpului magnetic al Soarelui se schimbă în perioade lungi de timp, astfel încât nivelul de
penetrare a radiațiilor cosmice în sistemul solar variază, deși este necunoscut cât de mult. [66]
Mediul interplanetar conține cel puțin două regiuni în formă de disc alcătuite din praf cosmic.
Prima, norul de praf zodiacal, se află în sistemul solar interior și cauzează lumina zodiacală.
Probabil ea s-a format în urma coliziunilor din centura de asteroizi provocate de interacțiunea cu
planetele.[67] Cea de-a doua se întinde de la aproximativ 10 UA până la aproximativ 40 UA și a
fost creată, probabil, de coliziuni similare din cadrul centurii Kuiper.[68][69]

Sistemul solar interior


Sistemul solar interior este numele tradițional pentru regiunea care cuprinde planetele terestre și
asteroizii.[70] Obiectele din această regiune sunt compuse în mare parte din silicați și metale, fiind
relativ aproape de Soare; raza întregii regiuni este mai mică decât distanța dintre orbitele lui
Jupiter și Saturn.

Planete interioare
Articol principal: Planetă telurică.
Planetele interioare. De la stânga la dreapta: Mercur, Venus,

Pământ și Marte în culorile originale, cu dimensiuni la scară (excepție fac distanțele dintre
planete).
Cele patru planete interioare sau telurice / terestre au o compoziție densă, de roci, cu puțini sau
chiar fără sateliți și fără sisteme de inele. Ele sunt compuse în mare parte din minerale refractare,
cum ar fi silicații, care formează scoarțele și mantalele planetelor, și metale ca fierul și nichelul,
care formează nucleele planetare. Trei din cele patru planete interioare (Venus, Terra și Marte) au
o atmosferă destul de densă pentru a genera vremea; toate au cratere de impact și caracteristici
tectonice de suprafață, cum ar fi rifturi și vulcani. Termenul de „planetă interioară” nu trebuie
confundat cu termenul de „planetă inferioară”, care desemnează planetele mai apropiate de Soare
decât Pământul (adică Mercur și Venus).
Mercur
Mercur (0,4 UA de la Soare) este cea mai apropiată planetă de Soare și cea mai mică
planetă din Sistemul Solar (0,055 mase terestre). Mercur nu are niciun satelit natural, iar
singurele caracteristici geologice cunoscute, în afara craterelor de impact, sunt crestăturile
din scoarță, care cel mai probabil se datorează unei perioade timpurii de contracție din
trecutul său.[71] Atmosfera planetei Mercur este aproape neobservabilă și este formată din
atomi desprinși de pe suprafața sa de către vântul solar.[72] Apariția nucleului său de fier
relativ mare și mantaua subțire nu au fost încă suficient explicate. Ipotezele includ faptul
că straturile exterioare au fost dezagregate în urma impactului cu un obiect gigantic și că
acreția completă a fost împiedicată de energia Soarelui tânăr.[73][74]
Venus
Planeta Venus (0,7 UA de la Soare) este asemănătoare ca mărime cu Pământul (0,815
mase terestre) și, la fel ca și Terra, are o manta subțire de silicat deasupra unui nucleu de
fier, o atmosferă substanțială și indicii ale unei activități geologice interne. Totuși, planeta
este mult mai uscată decât Pământul iar atmosfera sa este de nouăzeci de ori mai densă.
Venus nu are niciun satelit natural. Este cea mai fierbinte planetă, temperaturile de la
suprafață depășind 400 °C, cel mai probabil din cauza cantității de gaze cu efect de seră
din atmosferă.[75] Nu a fost detectată nici o dovadă definitivă a unei activități geologice la
momentul actual pe Venus, dar planeta nu are un câmp magnetic care să prevină
epuizarea atmosferei sale substanțiale, ceea ce sugerează că aceasta este încontinuu
alimentată de către erupțiile vulcanice.[76]
Pământ
Pământul (de asemenea și Terra; 1 UA de la Soare) este cea mai mare și cea mai densă
planetă interioară, singura despre care se cunoaște la momentul actual că este geologic
activă și singurul loc din Sistemul Solar unde se cunoaște că există viață.[77] Hidrosfera sa
lichidă este unică printre planetele terestre, iar Terra este singura planetă unde au fost
observate plăci tectonice. Atmosfera Pământului diferă radical față de cea a altor planete,
fiind schimbată de prezența vieții și conținând aproximativ 21 % de oxigen liber.[78]
Planeta Pământ are doar un satelit natural, Luna, care este singurul satelit mare al unei
planete telurice din Sistemul Solar.
Marte
Marte (1,52 UA de la Soare) este mai mic decât Terra și Venus (are 0,107 mase terestre).
Planeta posedă o atmosferă formată în mare parte din dioxid de carbon, cu o presiune la
suprafață de 6,1 milibari (aproximativ 0,6 % din presiunea atmosferică de la suprafața
Pământului).[79] Suprafața sa, brăzdată de vulcani vaști ca Olympus Mons și rifturi cum ar
fi Valles Marineris, reprezintă o dovadă a activităților geologice care au persistat până
relativ recent, cu două milioane de ani în urmă.[80] Culoarea sa roșiatică provine de la
oxizii de fier (rugină) din sol.[81] Marte are doi sateliți naturali foarte mici (Deimos și
Phobos) despre care se crede că au fost asteroizi capturați de gravitația planetei.[82]
Centura de asteroizi
Articol principal: Centură de asteroizi.
Imagine ce reprezintă centura de asteroizi (cu

alb), troienii lui Jupiter (cu verde), familia Hilda (cu portocaliu) și asteroizii din apropierea
Pământului.
Asteroizii sunt obiecte mici din Sistemul Solar[b], compuse în mare parte din roci refractare și
minerale metalice, la care se mai adăugă gheața.[83]
Centura de asteroizi se află între planetele Marte și Jupiter, la o distanță cuprinsă între 2,3 și 3,3
UA de la Soare. Se crede ea e alcătuită din resturile rămase în urma formării Sistemului Solar,
care nu au reușit să se unească din cauza interferenței gravitaționale a lui Jupiter. [84]
Mărimea asteroizilor variază de la câteva sute de kilometri până la mărimi microscopice. Toți
asteroizii, cu excepția celui mai mare, Ceres, sunt clasificați ca obiecte mici ale Sistemului Solar.
[85]

Centura de asteroizi conține zeci de mii, posibil milioane, de obiecte ce au un diametru mai mare
de un kilometru.[86] Cu toate acestea, masa totală a centurii de asteroizi măsoară în jur de o miime
din masa terestră.[20] În centura de asteroizi, obiectele sunt foarte rarefiate; navele spațiale au
trecut cu ușurință prin aceasta fără niciun incident. Asteroizii cu diametre între 10 și 10 −4 metri
sunt denumiți meteoroizi.[87]
Ceres
Ceres (2,77 UA de la Soare) este cel mai mare asteroid, o protoplanetă și o planetă pitică.[b] Are
un diametru puțin mai mic de 1000 km și o masă destul de mare pentru ca propria gravitație să-i
confere o formă sferică. Când a fost descoperită în secolul al XIX-lea, Ceres a fost considerată o
planetă, dar a fost reclasificată ca asteroid în anii 1850, când observațiile mai ample au dezvăluit
existența altor asteroizi asemănători.[88] În anul 2006 a fost clasificată ca planetă pitică.
Grupuri de asteroizi
Asteroizii din centura de asteroizi sunt divizați în grupuri de asteroizi și familii de asteroizi, în
funcție de caracteristicile orbitale pe care le au. Sateliții asteroidali sunt asteroizii care orbitează
în jurul unor asteroizi mai mari. Ei nu sunt distinși atât de clar ca și sateliții planetari, câteodată
fiind la fel de mari ca și asteroidul în jurul căruia gravitează. Centura de asteroizi conține de
asemenea și comete de centură principală, care se poate să fi fost sursa de apă a Pământului.[89]
Troienii lui Jupiter sunt localizați în punctele Lagrange L4 sau L5 ale lui Jupiter (regiuni stabile
din punct de vedere gravitațional care precedă sau urmează planeta pe orbita sa); termenul de
troian este folosit de asemenea pentru a desemna corpuri mici din orice punct Lagrange al unei
planete sau unui satelit. Asteroizii din familia Hilda sunt într-o rezonanță de 2:3 cu planeta
Jupiter; aceasta înseamnă că ei orbitează în jurul Soarelui de trei ori la fiecare două orbitări ale lui
Jupiter.[90]
În Sistemul Solar interior există de asemenea asteroizi hoinari, mulți dintre ei traversând orbitele
planetelor interioare.[91]

Sistemul solar exterior


Regiunea exterioară a sistemului solar este locul unde se află giganții gazoși și sateliții lor. Multe
comete cu perioadă scurtă, inclusiv centaurii, orbitează de asemenea în această regiune. Din
cauza distanței foarte mari de la Soare, obiectele solide din sistemul solar exterior conțin o
proporție mai mare de substanțe volatile cum ar fi apa, amoniacul și metanul, decât planetele de
roci din sistemul solar interior, deoarece temperaturile mai reci permit menținerea acestor
compuși în stare solidă.
Planetele exterioare
Articol principal: Gigant gazos.
De sus în jos: Neptun, Uranus, Saturn și Jupiter (Montaj cu

culorile și dimensiunile aproximative)


Cele patru planete exterioare sau giganții gazoși (uneori numite planete joviene), dețin împreună
99 % din masa care orbitează în jurul Soarelui.[d] Jupiter și Saturn au, fiecare, o masă de zeci de
ori mai mare decât cea a Pământului și sunt formate preponderent din hidrogen și heliu; Uranus și
Neptun sunt mai puțin masive (având sub 20 de mase terestre) și sunt compuși mai mult din
ghețuri. Din această cauză, mulți astronomi cred că ei fac parte dintr-o categorie aparte, „giganții
de gheață”.[92] Toți cei patru giganți gazoși au inele, deși doar sistemul de inele al lui Saturn este
ușor de observat de pe Pământ. Termenul de planetă exterioară nu trebuie confundat cu cel de
planetă superioară, care desemnează planete din afara orbitei Pământului și include, astfel, atât
planetele exterioare cât și pe Marte.
Jupiter
Jupiter (5,2 UA), cu o masă de 318 ori mai mare ca cea a Pământului, este de 2,5 mai
masiv decât toate celelalte planete din sistemul solar laolaltă. El este compus în mare
parte din hidrogen și heliu. Căldura sa internă destul de mare creează un număr de
caracteristici semi-permanente ale atmosferei sale, cum ar fi benzile de nori și Marea Pată
Roșie.
Jupiter are 67 de sateliți cunoscuți. Cei mai mari patru sateliți, Ganymede, Callisto, Io și
Europa prezintă similarități cu planetele terestre, cum ar fi vulcanismul și încălzirea
internă.[93] Ganymede, cel mai mare satelit din sistemul solar, este mai mare decât planeta
Mercur.
Saturn
Saturn (9,5 UA), care se distinge prin sistemul său de inele ușor de observat de pe
Pământ, este asemănător cu Jupiter din punctul de vedere al compoziției atmosferice și al
magnetosferei. Deși Saturn are 60 % din volumul lui Jupiter, el are mai puțin de o treime
din masa acestuia (95 de mese terestre), fiind cea mai puțin densă planetă din sistemul
solar. Inelele lui Saturn sunt alcătuite din particule mici de rocă și gheață.
Saturn are 62 de sateliți confirmați; doi dintre ei, Titan și Enceladus, poartă semne de
activitate geologică, deși aceștia sunt în mare parte alcătuiți din gheață (criovulcani).[94]
Titan, al doilea satelit ca mărime din sistemul solar, este mai mare decât Mercur și
singurul satelit din sistemul solar care posedă o atmosferă substanțială.
Uranus
Uranus (19,6 UA), de 14 ori mai masiv ca Pământul, are masa cea mai mică dintre toate
planetele exterioare. Este singura planetă care orbitează în jurul Soarelui înclinată „pe o
parte”; înclinația axei de rotație este de peste nouăzeci de grade față de normala la
ecliptică. Planeta are un nucleu mult mai rece decât ceilalți giganți gazoși și cantitatea de
căldură radiată în spațiu este foarte mică.[95]
Uranus are 27 de sateliți cunoscuți, cei mai mari fiind Titania, Oberon, Umbriel, Ariel și
Miranda.
Neptun
Neptun (30 UA), deși este puțin mai mic decât Uranus, este mult mai masiv (aproximativ
17 mase terestre) și prin urmare, mult mai dens. El radiază mai multă căldură internă, dar
nu la fel de multă ca Jupiter sau Saturn.[96]
Neptun are 13 sateliți cunoscuți. Cel mai mare, Triton, este geologic activ, având probabil
gheizere de azot lichid.[97] Triton este singurul satelit mare cu o orbită retrogradă. Neptun
este însoțit pe orbita sa de o mulțime de planete minore, numite troienii lui Neptun, care
au o rezonanță orbitală de 1:1 cu el.
Centauri
Articol principal: Centaur (planetă minoră).
Centaurii sunt obiecte de gheață asemănătoare cometelor, cu o semiaxă mare mai mare decât cea
al lui Jupiter (5,5 UA) și mai mică decât cea a lui Neptun (30 UA). Cel mai mare centaur
cunoscut, 10199 Chariklo, are un diametru de aproximativ 250 km.[98] Primul centaur descoperit,
2060 Chiron, a fost, de asemenea, clasificat drept cometă (95P) deoarece acesta dezvoltă o coadă
ca și cometele, atunci când se apropie de Soare.[99]

Comete
Articol principal: Cometă.
Cometa Hale–Bopp

Cometele sunt obiecte mici din sistemul solar,[b] de obicei cu dimensiuni de doar câțiva kilometri,
compuse în mare parte din gheață volatilă. Au orbite puternic excentrice și în general periheliul
lor se află între orbitele planetelor interioare iar afeliul, la mare distanță dincolo de planeta pitică
Pluto. Când o cometă intră în sistemul solar interior, apropierea sa de Soare cauzează sublimarea
și ionizarea suprafeței sale înghețate, creându-se astfel o coamă, urmată de o coadă lungă de gaz
și praf care este adesea vizibilă cu ochiul liber.
Cometele de perioadă scurtă au perioada orbitală mai scurtă de două sute de ani, iar cele de
perioadă lungă au perioade orbitale de ordinul miilor de ani. Se crede că cometele de perioadă
scurtă își au originea în centura Kuiper, în timp ce cele de perioadă lungă (cum ar fi Hale–Bopp),
în norul lui Oort. Multe grupuri de comete, ca Kreutz Sungrazers, s-au format prin fragmentarea
unei comete-părinte.[100] Unele comete cu orbite hiperbolice pot să provină din afara sistemului
solar, dar determinarea precisă a orbitelor lor este dificilă.[101] Cometele bătrâne, care și-au
consumat mare parte a materialului volatil datorită încălzirii solare, sunt categorisite de obicei ca
asteroizi.[102]

Regiunea transneptuniană
Zona de dincolo de Neptun sau „regiunea transneptuniană” este în mare parte neexplorată. Ea
conține o mulțime de lumi mici (cea mai mare având un diametru de doar o cincime din cel al
Pământului și o masă mult mai mică decât cea a Lunii), compuse în principal din roci și gheață.
Această regiune este uneori cunoscută sub numele de „sistemul solar exterior”, deși alții folosesc
acest termen pentru a desemna regiunea de dincolo de centura de asteroizi. În literatura
astronomică internațională, corpurile cerești situate în regiunea transneptuniană sunt abreviate, de
obicei, ca TNO (Trans-Neptunian Object).[103]

Centura Kuiper
Articol principal: Centura Kuiper.
Reprezentarea grafică a tuturor obiectelor din Centura Kuiper

cunoscute în anul 2007


Centura Kuiper este un inel mare, plin cu resturi, similar cu centura de asteroizi, în el fiind în
principal obiecte care sunt compuse în primul rând din gheață.[104] Aceasta se întinde între 30 și
50 UA de la Soare. Deși se consideră că conține zeci de planete pitice, ea este compusă în
principal din corpuri mici ale sistemului solar. Multe dintre obiectele mai mari din centura
Kuiper, ca Quaoar, Varuna și Orcus, pot fi recunoscute ca planete pitice dacă vor fi date
suplimentare despre ele. Se estimează că acolo sunt peste 100.000 de obiecte cu un diametru mai
mare de 50 km, dar masa totală a centurii Kuiper se consideră a fi doar o zecime sau chiar o
sutime din masa Pământului.[19] Multe obiecte din centura Kuiper au mai mulți sateliți,[105] iar
cele mai multe au orbite care le duc în afara planului ecliptic.[106]
Centura Kuiper poate fi împărțită în centura clasică și rezonantă.[104] Obiectele rezonante au o
orbită legată de cea a lui Neptun (de exemplu, orbitează în jurul Soarelui de două ori pentru
fiecare trei orbitări ale lui Neptun, sau o dată la fiecare două). Prima rezonanță are loc în orbita
lui Neptun. Centura clasică constă în obiecte care nu au rezonanță cu Neptun, și se întinde de la
aproximativ 39,4 UA până la 47,7 UA.[107] Obiectele din centura clasică Kuiper se clasifică ca
cubewano, după ce a fost descoperit primul obiect de acest fel, (15760) 1992 QB1, și până acum
au o orbită asemănătoare cu orbita lor inițială care avea o excentricitate mică. [108]

Pluto și Charon
Perioada orbitală a lui Pluto este de 248 de ani; orbita lui Pluto

are o formă unică printre celelalte planete ale sistemului solar.


Planeta pitică Pluto (distanța medie de la Soare: aprox. 39 UA) este cel mai mare obiect cunoscut
din centura Kuiper. Când a fost descoperit în 1930, era considerat a noua planetă; această
clasificare s-a schimbat în 2006, când s-a adoptat o definție formală mai riguroasă a unei planete.
Pluto are o orbită relativ excentrică, înclinată la 17 grade față de planul eclipticei, iar distanța sa
față de Soare variază între 29,7 UA la periheliu (situat în interiorul orbitei lui Neptun) și 49,5 UA
la afeliu.
Charon, cel mai mare satelit al lui Pluto, este câteodată descris ca alcătuind un sistem binar cu
Pluto, deoarece cele două corpuri orbitează în jurul unui baricentru gravitațional comun situat
deasupra suprafețelor lor (aceasta înseamnă că ele par a se „orbita reciproc”). În afară de Charon,
sunt cunoscuți alți patru sateliți mai mici care orbitează în jurul planetei Pluto, și anume: P5, Nix,
P4, și Hydra.
Comparație artistică între Eris, Pluto, Makemake, Haumea,

Sedna, 2007 OR10, Quaoar, Orcus și planeta Pământ.


Pluto are un raport de rezonanță orbitală de 3:2 cu Neptun, aceasta însemnând că Pluto efectuează
două revoluții complete în jurul Soarelui la fiecare trei revoluții complete ale lui Neptun.
Obiectele din centura Kuiper care posedă aceeași rezonanță orbitală sunt cunoscute ca obiecte
obiecte plutino.[109]

Makemake și Haumea
Planeta pitică Makemake (distanța medie de la Soare: 45,79 UA), deși este mai mică decât Pluto,
este cel mai mare obiect cunoscut din centura Kuiper clasică (adică el nu prezintă un raport
confirmat de rezonanță orbitală cu Neptun). Makemake este cel mai luminos obiect din centura
Kuiper după Pluto. A fost denumită și desemnată ca planetă pitică în 2008.[7] Orbita sa este mult
mai înclinată decât cea a lui Pluto, la 29°.[110]
Haumea (distanța medie de la Soare: 43,13 UA) are o orbită similară cu cea a lui Makemake, cu
excepția faptului că prezintă o rezonanță orbitală de 7:12 cu Neptun.[111] Este de aproape aceeași
mărime ca și Makemake și are doi sateliți naturali. O rotație rapidă, cu o perioadă de 3,9 ore, îi
conferă o formă alungită și aplatizată. A fost denumită și desemnată ca planetă pitică în 2008. [112]

Discul împrăștiat
Articol principal: Discul împrăștiat.
Discul împrăștiat, ce se suprapune peste centura lui Kuiper dar se extinde mult în afara acesteia,
este posibila sursă a cometelor de perioadă scurtă. Se crede că obiectele din discul împrăștiat au
fost transformate în obiecte neregulate datorită influenței gravitaționale a migrației timpurii a lui
Neptun. Multe astfel de obiecte au periheliul undeva în centura Kuiper dar afeliul mult în afara sa
(unele obiecte au afeliul și la 150 UA depărtare de Soare). Orbitele obiectelor din discul
împrăștiat sunt de asemenea foarte înclinate față de planul eclipticei, și adesea sunt chiar
perpendiculare pe acesta. Unii astronomi consideră discul împrăștiat a fi pur și simplu o altă
regiune a centurii Kuiper, iar obiectele discului împrăștiat sunt considerate „obiecte împrăștiate
din centura Kuiper”.[113] Unii astronomi de asemenea clasifică centaurii ca obiecte împrăștiate de
interior ale centurii Kuiper împreună cu obiectele împrăștiate din discul împrăștiat. [114]
Eris
Eris (68 UA distanță medie față de Soare) este cel mai mare obiect cunoscut din discul împrăștiat
și a provocat incertitudini în ceea ce privește definirea unei planete, deoarece este cu 25 % mai
masiv decât Pluto[115] și are aproximativ același diametru. Este cea mai masivă dintre planetele
pitice cunoscute. Are un singur satelit, Dysnomia. Ca și în cazul lui Pluto, orbita sa este foarte
excentrică, cu periheliul situat la 38,2 UA (aproximativ distanța de la Pluto la Soare) și afeliul la
97,6 UA, fiind de asemenea puternic înclinată față de planul eclipticei.

Regiuni mai îndepărtate


Punctul în care se încheie sistemul solar și începe spațiul interstelar nu este definit cu precizie,
deoarece granițele sale exterioare sunt modelate de două forțe distincte: vântul solar și gravitația
Soarelui. Limita exterioară a influenței vântului solar este de aproximativ de patru ori distanța de
la Pluto la Soare; această heliopauză este considerată începutul mediului interstelar.[61] Cu toate
acestea, sfera lui Hill a Soarelui, raza efectivă de dominație gravitațională a sa, se crede că se
extinde până la o mie de ori mai departe.[116]

Heliopauză
Harta atomilor energetic neutri a helioînvelișului și heliopauzei

de IBEX. Acreditare: NASA/Goddard Space Flight Center Scientific Visualization Studio.


Imaginea NASA a helioînvelișului și

heliopauzei.
Heliosfera este împărțită în două regiuni distincte. Vântul solar călătorește cu o viteză de până la
aproximativ 400 km/s până când se ciocnește cu vântul interstelar; un flux de plasmă în mediul
interstelar. Coliziunea are loc la încetarea șocului, care este aproximativ de 80-100 UA de la
Soare din direcția opusă vântului mediului interstelar și aproximativ 200 UA de la Soare din
direcția vântului.[117] Aici vântul încetinește dramatic, se condensează și devine mai turbulent, [117]
formând o structură ovală mare cunoscută sub numele de helioînveliș. Această structură se crede
că arată și se comportă foarte mult ca coada unei comete și se extinde în exterior până la 40 UA
în partea direcției opuse vântului, dar coada este de mai multe ori că distanța decât distanța
direcției vântului; dar probele de pe Cassini și nava spațială Interstellar Boundary Explorer
sugerează că aceasta este, de fapt, forțată într-o formă de bule sub acțiunea de constrângere a
câmpului magnetic interstelar.[118] Voyager 1 și Voyager 2 au raportat că au trecut încetarea
șocului și au intrat în helioînveliș, la 94 UA și respectiv 84 UA de la Soare.[119][120] Limita
exterioară a heliosferei, heliopauza, este punctul în care vântul solar în cele din urmă se termină
și începe spațiul interstelar.[61]
Forma și marginea exterioară a heliosferei sunt probabil afectate de dinamica fluidelor a
interacțiunilor cu mediul interstelar[117] precum și de câmpuri magnetice solare existente la sud,
de exemplu este direct modelat de emisfera nordică care se extinde cu 9 UA mai departe decât
emisfera sudică. Dincolo de heliopauza, în jurul valorii de 230 UA, se află arcul de șoc, o „urmă”
de plasmă lăsată de Soare când acesta călătorește prin Calea Lactee.[121]
Nici o navă spațială încă nu a depășit heliopauza, așa că este imposibil să cunoaște condițiile din
spațiul interstelar local. Se așteaptă ca nava spațială Voyager NASA va trece în următorul
deceniu heliopauza și va transmite date valoroase privind nivelurile de radiații și vântul solar ce
se întoarce spre Pământ.[122] Cât de bine Heliosfera apără sistemul solar de razele cosmice este
încă rău cunoscut. O echipă finanțată de NASA a dezvoltat un concept de „Misiune Viziune”,
care are scopul de a trimite o sondă spre heliosferă.[123][124]

Sedna
90377 Sedna (525,86 UA mediu) eu un obiect mare, roșiatic, cu o orbită eliptică care este de
aproximativ 76 UA la periheliu și 928 UA la afeliu și care durează 12.050 de ani. Mike Brown,
omul care a descoperit acest obiect în 2003, afirmă că acest obiect nu poate face parte din discul
împrăștiat sau centura Kuiper astfel cum periheliu este prea îndepărtat ca să poată fi afectat de
migrația lui Neptun. El și alți astronomi consideră că acest obiect este de un tip cu totul nou, în
care mai poate fi inclus obiectul 2000 CR105, care are un periheliu de 45 UA și un afeliu de 415
UA, și o perioadă orbitală de 3.420 de ani.[125] Brown denumește această populație ca „norul lui
Oort interior”, așa cum este posibil să se fi format printr-un proces similar, deși este mult mai
aproape de Soare.[126] Sedna este foarte asemănătoare cu o planetă pitică, deși forma sa încă nu
este determinată.

Norul lui Oort


Articol principal: Norul lui Oort.
O redare artistică a norului lui Oort, norului lui Hill

și centurii Kuiper
Norul lui Oort este un nor ipotetic de formă sferică cu până la un trilion de obiecte de gheață, care
este considerat a fi sursa pentru toate comete de lungă durată și înconjoară sistemul solar la o
distanțată de aproximativ 50.000 UA (în jur de 1 an-lumină (al)), și posibil până la 100.000 UA
(1,87 al). Acesta este considerat a fi compus din comete care au fost aruncate din sistemul solar
interior de interacțiunile gravitaționale cu planetele exterioare. Obiectele din norul lui Oort se
mișcă foarte încet, și pot fi perturbate de evenimente rare, cum ar fi coliziunile, efectele
gravitaționale ale unei stele în trecere sau mareea galactică, o forță mareică exercitată de către
Calea Lactee.[127][128]

Limite
Vezi și: Vulcanoid (asteroid), Planeta X, Nemesis (stea ipotetică) și Tyche (planetă ipotetică).
O mare parte din sistemul solar este încă necunoscut. Câmpul gravitațional al Soarelui este
estimat să domine forțele gravitaționale ale stelelor din apropierea de 2 ani-lumină (125.000 UA).
Estimările mai mici pentru raza norului lui Oort, ca contrast, nu-l pun mai departe de 50.000 UA.
[129] În ciuda descoperirilor cum ar fi Sedna, regiunea dintre centura Kuiper și norul lui Oort, o

zonă cu raza de zeci de mii de UA, este încă practic necunoscută. Există, de asemenea, studii în
curs de desfășurare ale regiunii dintre Mercur și Soare.[130] Mai pot fi descoperite obiecte în
regiunile neexplorate ale sistemului solar.
În noiembrie 2012, NASA a anunțat că Voyager 1 a abordat zona de tranzit cu limita exterioară a
sistemului solar, instrumentele sale detectând o intensificare bruscă a câmpului magnetic. Nici o
schimbare în direcția câmpului magnetic n-a avut loc, ceea ce oamenii de știință din NASA
interpretează în a indica că Voyager 1 nu a părăsit sistemul solar.[131]

Contextul galactic
Localizarea sistemului solar în raport cu galaxia noastră.

Sistemul solar este localizat în galaxia Calea Lactee, o galaxie spiralată cu un diametru de
aproximativ 100 000 de ani-lumină, ce conține în total circa 200 de miliarde de stele.[132] Ca
localizare generală, Soarele se află în cadrul uneia dintre brațele (sau spiralele) exterioare ale Căii
Lactee, cunoscut ca Brațul Orion, sau „Pintenul Local”.[133] Soarele se află la aproximativ 25 000
și 28 000 de ani lumină distanță de Centrul Galactic,[134] iar viteza sa în raport cu galaxia este de
aproximativ 220 de kilometri pe secundă, astfel completează o revoluție galactică odată la 225-
250 de milioane de ani. Această revoluție este cunoscută în limbajul științific ca an galactic al
sistemului solar.[135] Apexul solar, punctul spre care Soarele se deplasează în mișcarea lui prin
Calea Lactee, se află în apropierea stelei strălucitoare Vega, dar la zona mărginașă dintre
constelațiile Lira și Hercule.[136] Planul eclipticei se află la un unghi de aproximativ 60° față de
planul galactic.[f]
Localizarea sistemului solar în galaxie este factorul care a determinat evoluția vieții pe Pământ.
Orbita sa este aproape circulară, și vitezele orbitale din apropierea Soarelui sunt aproape la fel de
rapide ca și cele ale brațelor spirale. Prin urmare, Soarele tranzitează brațele galaxiei foarte rar.
Deoarece în zona orbitală a Soarelui (adică în zona brațelor spirale) există mai puține supernove,
instabilități gravitaționale și radiații care ar putea distruge sistemul solar, astfel Pământul a avut
lungi perioade de stabilitate în care viața a putut să prospere.[138] De asemenea, sistemul solar se
află poziționat cu mult în afara zonelor foarte aglomerate cu stele ale centrului galactic. În
apropierea centrului, forțele gravitaționale venite de la alte stele ar putea smulge obiectele afla în
Norul lui Oort și să trimită multe comete înspre sistemul solar interior, producând coliziune cu
probabile implicații catastrofale pentru viața de pe Pământ. Radiațiile intense ale centrului
galactic ar putea, de asemenea, să perturbe evoluția formelor de viață complexe. [138] Chiar și
pentru localizarea curentă a sistemului solar, unii savanți au presupus ca acum 35 000 de ani,
unele supernove să fi afectat negativ viața de pe Pământ, prin aruncarea unor fragmente de nucleu
stelar spre Soare sub forma unor fire de praf radioactive și chiar obiecte mai mari, asemănătoare
cometelor.[139]

Vecinătate
În imediata vecinătate galactică a sistemului solar se află Norul Local Interstelar, un nor
astronomic dens dintr-o altă regiune împrăștiată cunoscută ca Bula Locală, o cavitate în formă de
clepsidră din mediul interstelar de cel puțin 300 de ani lumină în lungime. Bula este saturată cu
plasmă de temperatură înaltă ceea ce sugerează că a fost produsă recent de unele supernove. [140]
Sunt relativ câteva stele aflate la mai puțin de zece ani lumină (95 de trilioane de km) de Soare.
Cel mai apropiat este sistemul triplu stele Alfa Centauri, din constelația Centaurul, aflat la 4,4 ani
lumină distanță și compus dintr-o pereche de stele (Alfa Centauri A și B) asemănătoare Soarelui,
în jurul cărora gravitează la o distanță de 0,2 ani-lumină pitica roșie Alfa Centauri C, de o
luminozitate relativ mică. Aceasta din urmă este steaua cea mai apropiată de Soare, la o distanță
de 4,24 ani-lumină, motiv pentru care mai este numită „Proxima Centauri”. Următoarele cele mai
apropiate stele față de Soare sunt piticele roșii Steaua lui Barnard (la 5,9 ani lumină), Wolf 359
(7,8 ani lumină) și Lalande 21185 (8,3 ani lumină). Cea mai mare stea din lista celor mai
apropiate este de departe Sirius, o stea luminoasă din secvența principală de stele a cărei masă
este asemănătoare cu cea a Soarelui și orbitată de către o pitică albă denumită Sirius B. Se află la
aproximativ 8,6 ani lumină distanță. Celelalte sisteme stelare mai apropiate de zece ani lumină
sunt sistemul binar Luyten 726-8 dintre două stele pitice albe și roșii (la 8,7 ani lumină) și pitica
roșie solitară Ross 154 (9,7 ani lumină).[141] Cea mai apropiată stea solitară asemănătoare
Soarelui este Tau Ceti, localizată la 11,9 ani lumină depărtare. Ea are aproximativ 80 % din masa
Soarelui, dar doar 60 % din luminozitatea sa.[142] Cea mai apropiată planetă extrasolară de
sistemul solar se află în preajma stelei Alpha Centauri B. Una dintre planetele confirmate ale
acesteia, Alpha Centauri Bb, are cel puțin 1,1 din masa Pământului și orbitează steaua la fiecare
3,236 zile.[143]

O diagramă care arată localizarea noastră în Universul observabil. (Click aici pentru o imagine
alternativă.)

Sistemul Solar în imagini


Câteva exemple vizuale ale celor mai apropiate obiecte din Sistemul Solar, selectate după mărime
și detalii și sortate după volum. Soarele este de aproximativ 10 000 de ori mai mare și de 41 de
trilioane de ori mai voluminos decât cele mai mic obiect prezentat (Prometeu). Listele mai includ:
lista obiectelor din Sistemul Solar după mărime, listă de sateliți naturali, lista planetelor minore și
listă de comete.

Sistemul solar

Soare Jupiter Saturn Uranus Neptun Pământ Venus


(stea) (planetă) (planetă) (planetă) (planetă) (planetă) (planetă)
Marte Ganimede Titan Mercur Calisto Io Lună
(satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui (satelitul
(planetă) (planetă)
Jupiter) Saturn) Jupiter) Jupiter) Pământului)

Europa Triton Titania Rhea Oberon Iapetus Umbriel


(satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui
Jupiter) Neptun) Uranus) Saturn) Uranus) Saturn) Uranus)

Ariel Dione Tetis Vesta Enceladus Miranda Proteu


(satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui
(asteroid)
Uranus) Saturn) Saturn) Saturn) Uranus) Neptun)

Mimas Hiperion Febe Janus Epimeteu Prometeu Pandora


(satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui
Saturn) Saturn) Saturn) Saturn) Saturn) Saturn) Saturn)

S-ar putea să vă placă și