Sistemul solar (scris și Sistemul Solar[a]) este format din Soare împreună cu

sistemul său planetar (care cuprinde opt planete împreună cu sateliții lor
naturali) și alte obiecte non-stelare.[b]

În afară de cele opt planete, oamenii de știință au emis ipoteza existenței unei
alte planete, denumită provizoriu A noua planetă. Această ipotetică planetă gigantă
s-ar afla la marginea Sistemului Solar.[10] Existența planetei ar explica
configurarea orbitală neobișnuită a unui grup de obiecte transneptuniene (OTN).[11]
[12] La 20 ianuarie 2016, cercetătorii Konstantin Batygin și Michael E. Brown de la
Institutul de Tehnologie din California au anunțat că există dovezi suplimentare
indirecte privind existența unei a noua planete dincolo de orbita planetei Neptun.
Aceasta ar orbita în jurul Soarelui între 10.000 și 20.000 de ani. Conform
studiului publicat în Astronomical Journal,[11] „Planeta Nouă” ar avea o masă de
aproximativ 10 ori mai mare decât Terra și s-ar afla la minim 200 UA.[13]

Sistemul este situat într-unul dintre brațele exterioare ale galaxiei Calea Lactee
(mai precis în Brațul Orion), galaxie care are cca. 200 de miliarde de stele.

El s-a format acum 4,6 miliarde de ani, ca urmare a colapsului gravitațional al

unui gigant nor molecular. Cel mai masiv obiect este steaua centrală - Soarele, al
doilea obiect ca masă fiind planeta Jupiter. Cele patru planete interioare mici,
Mercur, Venus, Pământul și Marte, numite planete terestre / planete telurice, sunt
compuse în principal din roci și metal. Cele patru planete exterioare, numite
giganți gazoși, sunt mult mai masive decât cele telurice. Cele mai mari două
planete, Jupiter și Saturn, sunt compuse în principal din hidrogen și heliu; cele
două planete mai îndepărtate, Uranus și Neptun, sunt compuse în mare parte din
substanțe cu o temperatură de topire relativ ridicată (comparativ cu hidrogenul și
heliu), numite ghețuri, cum ar fi apa, amoniacul și metanul. Ele sunt denumite
„giganți de gheață” (termen distinct de cel de „gigant gazos”). Toate planetele au
orbite aproape circulare dispuse într-un disc aproape plat numit plan ecliptic.

Sistemul solar prezintă câteva regiuni unde se află diferite obiecte mici.[b]
Centura de asteroizi, situată între Marte și Jupiter, este similară din punct de
vedere al compoziției cu planetele terestre, deoarece o mare parte dintre obiecte
sunt compuse din rocă și metal. Dincolo de orbita lui Neptun se află centura Kuiper
și discul împrăștiat; multe dintre obiectele transneptuniene sunt în mare parte
compuse din ghețuri. Printre aceste obiecte, de la câteva zeci până la mai mult de
zece mii de obiecte pot fi suficient de mari pentru a fi fost rotunjite de propria
gravitație.[14] Astfel de obiecte sunt denumite planete pitice. Planetele pitice
identificate până în prezent includ asteroidul Ceres și obiectele transneptuniene:
Pluto, Eris, Haumea și Makemake.[b] În plus, în aceste două regiuni se află
diferite alte corpuri mici, cum ar fi comete, centauri și materie interplanetară.
Șase planete, cel puțin trei planete pitice și multe alte corpuri mici au sateliți
naturali care se rotesc în jurul lor.[c] Fiecare planetă exterioară este
înconjurată de inele planetare alcătuite din praf și alte obiecte mici.

Vântul solar (un flux de plasmă de la Soare) creează în mediul interstelar o bulă
cunoscută ca heliosferă, care se extinde până la marginea discului împrăștiat. La
limita sa exterioară se află Norul lui Oort, care reprezintă doar un câmp de
resturi rămase după crearea planetelor, fiind considerat a fi sursa pentru cometele
cu perioadă lungă. El se întinde până la o distanță aproximativ de o mie de ori mai
mare decât heliosfera. Heliopauza este punctul în care presiunea vântului solar
este egală cu presiunea opusă a vântului interstelar.

Descoperire și explorare

Planetele sistemului solar reprezentate la scară: Jupiter și Saturn (rândul de

sus), Uranus și Neptun (mijloc), Pământul și Venus (jos mijloc), Marte și Mercur
jos
Timp de câteva mii de ani umanitatea, cu puține excepții, nu a recunoscut existența
sistemului solar. Oamenii credeau că Pământul se află în centrul Universului și
este cu totul diferit de celelalte obiecte divine și eterice care se mișcă pe cer.
Deși filozoful grec Aristarh din Samos a speculat despre reorganizarea
heliocentrică a cosmosului,[15] Nicolaus Copernicus a fost primul astronom care a
dezvoltat un sistem matematic heliocentric predictiv.[16] Succesorii săi din
secolul al XVII-lea (Galileo Galilei, Johannes Kepler și Isaac Newton) au avut o
înțelegere a fizicii care i-a condus la admiterea graduală a ideii că Pământul se
rotește de fapt în jurul Soarelui și că celelalte planete sunt guvernate de
aceleași legi ale fizicii care guvernează și Pământul. În plus, inventarea
telescopului a condus la descoperirea unor planete și sateliți noi. În timpurile
mai recente, îmbunătățiri ale telescoapelor și folosirea navelor spațiale fără
echipaj au deschis drumul studierii fenomenelor geologice din sistemul solar
(studiul munților și craterelor de impact) și a fenomenelor meteorologice sezoniere
de pe unele planete (cum ar fi norii, furtunile de nisip și calotele de gheață).

Structură și compoziție

Orbitele obiectelor din sistemul solar la scară progresivă (în sensul acelor de
ceasornic, începând din stânga sus).

Reprezentare a sistemului solar în care se poate observa planul orbitei Pământului

în jurul Soarelui în 3D. Mercur, Venus, Pământul și Marte sunt arătate în ambele
imagini; cea din dreapta reprezintă o revoluție completă a planetei Jupiter, în
timp ce Saturn și Uranus efectuează mai puțin decât o revoluție întreagă.
Componentul principal al sistemului solar este Soarele, o stea de tip G2 din
secvența principală ce conține 99,86 % din masa cunoscută a sistemului și îl domină
din punct de vedere gravitațional.[17] Cele mai mari patru corpuri ce orbitează în
jurul Soarelui, giganții gazoși, constituie circa 99 % din masa rămasă, Jupiter și
Saturn deținând împreună mai mult de 90 %.[d]

Majoritatea obiectelor mari care orbitează în jurul Soarelui se află în apropierea

planului orbitei Pământului, cunoscut și ca ecliptică. Orbitele planetelor sunt
foarte apropiate de ecliptică în timp ce orbitele cometelor și ale obiectelor din
centura Kuiper au adesea unghiuri de intersecție cu ecliptica destul de mari.[21]
[22] Toate planetele și majoritatea celorlalte obiecte orbitează în jurul Soarelui
în aceeași direcție în care se rotește acesta (în sens invers acelor de ceasornic,
privit de deasupra polului nordic solar).[23] Există excepții, cum ar fi cometa
Halley.

Structura generală a regiunilor cartografiate ale sistemului solar constă din:

steaua centrală – Soarele, patru planete interioare relativ mici înconjurate de o
centură de asteroizi din rocă și, alți patru giganți de gaz – înconjurați la rândul
lor de centura Kuiper și alte obiecte înghețate. Sistemul Solar interior include
primele patru planete terestre și centura de asteroizi. Sistemul solar exterior se
află dincolo de centura de asteroizi, incluzând cei patru giganți gazoși (cunoscuți
și ca planete joviene).[24] După descoperirea centurii Kuiper, zonele mărginașe ale
sistemului solar sunt considerate a fi o regiune distinctă, aflată dincolo de
orbita planetei Neptun.[25]

Majoritatea planetelor din sistemul solar posedă un sistem secundar propriu, fiind
orbitate de obiecte planetare denumite sateliți naturali, sau luni (dintre care
două sunt mai mari decât planeta Mercur) sau, în cazul giganților gazoși, de către
inele planetare (benzi subțiri de particule mici care gravitează în jurul planetei
la unison). Majoritatea celor mai mari sateliți naturali se află în rotație
sincronă cu perioada lor de revoluție, una dintre fețele lor fiind totdeauna
îndreptată către planeta orbitată.
Legile lui Kepler cu privire la mișcarea planetară descriu orbitele obiectelor din
jurul Soarelui. Urmând legile lui Kepler, fiecare dintre aceste obiecte se mișcă
de-a lungul unei elipse, într-unul dintre focarele acesteia aflându-se Soarele.
Obiectele mai apropiate de Soare (cu o semiaxă majoră mai mică) se deplasează mai
repede, fiind influențate mai puternic de către gravitația Soarelui. Pe o orbită
eliptică, distanța unui corp față de Soare variază de-a lungul perioadei sale de
revoluție (denumită „an”). Cel mai apropiat punct față de Soare de pe orbita unui
obiect este numit periheliu, în timp ce punctul cel mai îndepărtat se numește
afeliu. Orbitele planetelor sunt aproape circulare, dar multe comete, asteroizi și
obiecte din cadrul centurii Kuiper au orbite foarte eliptice. Pozițiile corpurilor
în sistemul solar pot fi prezise folosindu-se modele numerice.

Deși Soarele domină sistemul prin masa sa, el măsoară doar 2 % din momentul
cinetic,[26] datorat rotației diferențiale din interiorul Soarelui gazos.[27]
Planetele, dominate de Jupiter, măsoară cea mai mare parte din restul momentului
cinetic datorat combinației dintre masele, orbitele și distanțele lor față de
Soare, cometele având cel mai probabil și ele o contribuție semnificativă la total.
[26]

Datorită distanțelor vaste implicate, multe reprezentări ale sistemului solar arată
orbitele la aceeași depărtare. În realitate cu cât o planetă sau o centură este mai
departe de Soare, cu atât distanța dintre ea și orbita precedentă este mai mare,
existând totuși și unele excepții. De exemplu, Venus se află la aproximativ 0,33
unități astronomice (UA)[e] mai departe de Soare decât Mercur, în timp ce Saturn se
află la 4,3 UA depărtare de Jupiter, iar Neptun la 10,5 UA de Uranus. Au fost
făcute încercări pentru a determina relația dintre aceste distanțe orbitale (de
exemplu, legea Titius–Bode),[28] dar nu a fost acceptată nicio teorie de acest fel.

Soarele – ce cuprinde aproape toată materia din sistemul solar – este compus în
proporție de aproximativ 98 % din hidrogen și heliu.[29] Jupiter și Saturn, care
cuprind aproape întreaga materie rămasă, au în compoziția atmosferei circa 98 % din
aceleași elemente.[30][31] Există un gradient al compoziției în sistemul solar,
determinat de căldura și presiunea de radiație a luminii care provin de la Soare;
obiectele care sunt mai apropiate de Soare, sunt mult mai afectate de căldură și
presiunea luminii, fiind compuse din elemente cu temperaturi de topire ridicate.
Obiectele care sunt mai depărtate de Soare sunt compuse în mare parte din materiale
cu temperaturi de topire mai mici.[32] Granița din sistemul solar, dincolo de care
aceste substanțe volatile se pot condensa este cunoscută sub numele de linia de
îngheț și se află la aproximativ 5 UA de la Soare.[33]

Obiectele din sistemul solar interior sunt compuse în mare parte din roci,[34]
materiale ce conțin compuși cu puncte de topire ridicate cum sunt silicații, fierul
sau nichelul, care au rămas în stare solidă în aproape toate condițiile din
nebuloasa protoplanetară.[35] Jupiter și Saturn sunt compuși în mare parte din
gaze, materiale cu puncte de topire extrem de scăzute și presiunea de vapori mare,
cum ar fi hidrogenul molecular, heliul și neonul, care s-au aflat întotdeauna în
fază gazoasă în nebuloasa inițială.[35] Ghețurile, ca apa înghețată, metanul,
amoniacul, hidrogenul sulfurat și dioxidul de carbon,[34] au puncte de topire de
până la câteva sute de grade Kelvin, în timp ce stările lor depind de presiunea și
temperatura ambiante.[35] Ele pot fi găsite sub formă de gheață, lichide sau gaze,
în diferite locuri din sistemul solar, în timp ce în nebuloasa inițială ele erau
fie în stare solidă, fie în stare gazoasă.[35] Substanțe înghețate se găsesc în
compoziția majorității sateliților planetelor gigante, precum și în cea a
planetelor Uranus și Neptun (așa-numiții giganți de gheață) și în numeroase obiecte
mici care se află dincolo de orbita lui Neptun.[34][36] Împreună, gazele și
ghețurile sunt cunoscute și ca volatile.[37]

Un număr de modele ale sistemului solar de pe Pământ au încercat să redea la scară

relativă obiectele sistemului solar, dar în mediul antropic. Unele astfel de modele
sunt mecanice - cunoscute și ca planetarii - în timp ce altele se pot extinde de-a
lungul mai multor orașe sau regiuni.[38] Cel mai mare model la scară, Sistemul
Solar Suedez, folosește arena Ericsson Globe de 110 metri amplasată în Stockholm
drept Soare și, respectând scara, un Jupiter de 7,5 metri la Aeroportul
Internațional Arlanda, de la 40 km depărtare, în timp ce cel mai depărtat obiect,
Sedna, este o sferă de 10 cm din Luleå, de la 912 km depărtare.[39][40]