Comete

Articol principal: Cometă.

Cometa Hale–Bopp
Cometele sunt obiecte mici din sistemul solar,[b] de obicei cu dimensiuni de doar
câțiva kilometri, compuse în mare parte din gheață volatilă. Au orbite puternic
excentrice și în general periheliul lor se află între orbitele planetelor
interioare iar afeliul, la mare distanță dincolo de planeta pitică Pluto. Când o
cometă intră în sistemul solar interior, apropierea sa de Soare cauzează sublimarea
și ionizarea suprafeței sale înghețate, creându-se astfel o coamă, urmată de o
coadă lungă de gaz și praf care este adesea vizibilă cu ochiul liber.

Cometele de perioadă scurtă au perioada orbitală mai scurtă de două sute de ani,
iar cele de perioadă lungă au perioade orbitale de ordinul miilor de ani. Se crede
că cometele de perioadă scurtă își au originea în centura Kuiper, în timp ce cele
de perioadă lungă (cum ar fi Hale–Bopp), în norul lui Oort. Multe grupuri de
comete, ca Kreutz Sungrazers, s-au format prin fragmentarea unei comete-părinte.
[100] Unele comete cu orbite hiperbolice pot să provină din afara sistemului solar,
dar determinarea precisă a orbitelor lor este dificilă.[101] Cometele bătrâne, care
și-au consumat mare parte a materialului volatil datorită încălzirii solare, sunt
categorisite de obicei ca asteroizi.[102]

Regiunea transneptuniană
Zona de dincolo de Neptun sau „regiunea transneptuniană” este în mare parte
neexplorată. Ea conține o mulțime de lumi mici (cea mai mare având un diametru de
doar o cincime din cel al Pământului și o masă mult mai mică decât cea a Lunii),
compuse în principal din roci și gheață. Această regiune este uneori cunoscută sub
numele de „sistemul solar exterior”, deși alții folosesc acest termen pentru a
desemna regiunea de dincolo de centura de asteroizi. În literatura astronomică
internațională, corpurile cerești situate în regiunea transneptuniană sunt
abreviate, de obicei, ca TNO (Trans-Neptunian Object).[103]

Centura Kuiper
Articol principal: Centura Kuiper.

Reprezentarea grafică a tuturor obiectelor din Centura Kuiper cunoscute în anul

2007
Centura Kuiper este un inel mare, plin cu resturi, similar cu centura de asteroizi,
în el fiind în principal obiecte care sunt compuse în primul rând din gheață.[104]
Aceasta se întinde între 30 și 50 UA de la Soare. Deși se consideră că conține zeci
de planete pitice, ea este compusă în principal din corpuri mici ale sistemului
solar. Multe dintre obiectele mai mari din centura Kuiper, ca Quaoar, Varuna și
Orcus, pot fi recunoscute ca planete pitice dacă vor fi date suplimentare despre
ele. Se estimează că acolo sunt peste 100.000 de obiecte cu un diametru mai mare de
50 km, dar masa totală a centurii Kuiper se consideră a fi doar o zecime sau chiar
o sutime din masa Pământului.[19] Multe obiecte din centura Kuiper au mai mulți
sateliți,[105] iar cele mai multe au orbite care le duc în afara planului ecliptic.
[106]

Centura Kuiper poate fi împărțită în centura clasică și rezonantă.[104] Obiectele

rezonante au o orbită legată de cea a lui Neptun (de exemplu, orbitează în jurul
Soarelui de două ori pentru fiecare trei orbitări ale lui Neptun, sau o dată la
fiecare două). Prima rezonanță are loc în orbita lui Neptun. Centura clasică constă
în obiecte care nu au rezonanță cu Neptun, și se întinde de la aproximativ 39,4 UA
până la 47,7 UA.[107] Obiectele din centura clasică Kuiper se clasifică ca
cubewano, după ce a fost descoperit primul obiect de acest fel, (15760) 1992 QB1,
și până acum au o orbită asemănătoare cu orbita lor inițială care avea o
excentricitate mică.[108]
Pluto și Charon

Perioada orbitală a lui Pluto este de 248 de ani; orbita lui Pluto are o formă
unică printre celelalte planete ale sistemului solar.
Planeta pitică Pluto (distanța medie de la Soare: aprox. 39 UA) este cel mai mare
obiect cunoscut din centura Kuiper. Când a fost descoperit în 1930, era considerat
a noua planetă; această clasificare s-a schimbat în 2006, când s-a adoptat o
definție formală mai riguroasă a unei planete. Pluto are o orbită relativ
excentrică, înclinată la 17 grade față de planul eclipticei, iar distanța sa față
de Soare variază între 29,7 UA la periheliu (situat în interiorul orbitei lui
Neptun) și 49,5 UA la afeliu.

Charon, cel mai mare satelit al lui Pluto, este câteodată descris ca alcătuind un
sistem binar cu Pluto, deoarece cele două corpuri orbitează în jurul unui
baricentru gravitațional comun situat deasupra suprafețelor lor (aceasta înseamnă
că ele par a se „orbita reciproc”). În afară de Charon, sunt cunoscuți alți patru
sateliți mai mici care orbitează în jurul planetei Pluto, și anume: P5, Nix, P4, și
Hydra.

Comparație artistică între Eris, Pluto, Makemake, Haumea, Sedna, 2007 OR10, Quaoar,
Orcus și planeta Pământ.
Pluto are un raport de rezonanță orbitală de 3:2 cu Neptun, aceasta însemnând că
Pluto efectuează două revoluții complete în jurul Soarelui la fiecare trei
revoluții complete ale lui Neptun. Obiectele din centura Kuiper care posedă aceeași
rezonanță orbitală sunt cunoscute ca obiecte obiecte plutino.[109]

Makemake și Haumea
Planeta pitică Makemake (distanța medie de la Soare: 45,79 UA), deși este mai mică
decât Pluto, este cel mai mare obiect cunoscut din centura Kuiper clasică (adică el
nu prezintă un raport confirmat de rezonanță orbitală cu Neptun). Makemake este cel
mai luminos obiect din centura Kuiper după Pluto. A fost denumită și desemnată ca
planetă pitică în 2008.[7] Orbita sa este mult mai înclinată decât cea a lui Pluto,
la 29°.[110]

Haumea (distanța medie de la Soare: 43,13 UA) are o orbită similară cu cea a lui
Makemake, cu excepția faptului că prezintă o rezonanță orbitală de 7:12 cu Neptun.
[111] Este de aproape aceeași mărime ca și Makemake și are doi sateliți naturali. O
rotație rapidă, cu o perioadă de 3,9 ore, îi conferă o formă alungită și
aplatizată. A fost denumită și desemnată ca planetă pitică în 2008.[112]