Obiectele din sistemul solar interior sunt compuse în mare parte din roci,[34]

materiale ce conțin compuși cu puncte de topire ridicate cum sunt silicații, fierul
sau nichelul, care au rămas în stare solidă în aproape toate condițiile din
nebuloasa protoplanetară.[35] Jupiter și Saturn sunt compuși în mare parte din
gaze, materiale cu puncte de topire extrem de scăzute și presiunea de vapori mare,
cum ar fi hidrogenul molecular, heliul și neonul, care s-au aflat întotdeauna în
fază gazoasă în nebuloasa inițială.[35] Ghețurile, ca apa înghețată, metanul,
amoniacul, hidrogenul sulfurat și dioxidul de carbon,[34] au puncte de topire de
până la câteva sute de grade Kelvin, în timp ce stările lor depind de presiunea și
temperatura ambiante.[35] Ele pot fi găsite sub formă de gheață, lichide sau gaze,
în diferite locuri din sistemul solar, în timp ce în nebuloasa inițială ele erau
fie în stare solidă, fie în stare gazoasă.[35] Substanțe înghețate se găsesc în
compoziția majorității sateliților planetelor gigante, precum și în cea a
planetelor Uranus și Neptun (așa-numiții giganți de gheață) și în numeroase obiecte
mici care se află dincolo de orbita lui Neptun.[34][36] Împreună, gazele și
ghețurile sunt cunoscute și ca volatile.[37]

Un număr de modele ale sistemului solar de pe Pământ au încercat să redea la scară

relativă obiectele sistemului solar, dar în mediul antropic. Unele astfel de modele
sunt mecanice - cunoscute și ca planetarii - în timp ce altele se pot extinde de-a
lungul mai multor orașe sau regiuni.[38] Cel mai mare model la scară, Sistemul
Solar Suedez, folosește arena Ericsson Globe de 110 metri amplasată în Stockholm
drept Soare și, respectând scara, un Jupiter de 7,5 metri la Aeroportul
Internațional Arlanda, de la 40 km depărtare, în timp ce cel mai depărtat obiect,
Sedna, este o sferă de 10 cm din Luleå, de la 912 km depărtare.[39][40]

Distanța corpurilor din sistemul solar față de Soare. Marginile din stânga și din
dreapta ale fiecărei bare corespund periheliului și afeliului corpului respectiv.
Barele lungi denotă excentricitatea orbitală mare.

Geneză și evoluție
Articol principal: Geneza și evoluția sistemului solar.
Sistemul solar s-a format acum 4,568 miliarde de ani, în urma colapsului
gravitațional al unei regiuni din cadrul unui vast nor molecular.[41] Acest nor
inițial avea un diametru de mai mulți ani-lumină și a dat naștere, probabil, mai
multor stele.[42] La fel ca și majoritatea norilor moleculari, acesta era
constituit, în principal, din hidrogen, mai puțin heliu și cantități mici de
elemente mai grele formate în generațiile anterioare de stele. Când regiunea care
avea să devină sistemul solar, denumită și nebuloasă pre-solară,[43] a suferit un
colaps, conservarea momentului cinetic a determinat-o să se rotească mai repede.
Centrul, unde s-a concentrat cea mai mare parte a masei, a devenit din ce în ce mai
fierbinte în raport cu discul din jur.[42] Nebuloasa în contracție, rotindu-se tot
mai repede, a început să se aplatizeze și a luat forma unui disc protoplanetar cu
un diametru de aproximativ 200 UA,[42] având o protostea fierbinte și densă în
centru.[44][45] Protoplanetele formate în urma acreției din acest disc de praf și
gaz[46] interacționau gravitațional, formând - prin contopire - corpuri din ce în
ce mai mari. Sute de protoplanete au putut exista în sistemul solar timpuriu, dar
acestea fie au fuzionat, fie au fost distruse, formând planete și planete pitice,
iar resturile devenind obiecte minore.

Din cauza punctului lor de fierbere foarte mare, numai metalele și silicații au
putut rezista în sistemul solar interior fierbinte, aproape de Soare, iar acestea
au format planetele de rocă Mercur, Venus, Terra și Marte. Deoarece elementele
metalice constituiau doar o fracțiune foarte mică din nebuloasa solară, planetele
terestre nu au putut deveni foarte mari. Giganții gazoși (Jupiter, Saturn, Uranus
și Neptun) s-au format mai departe de Soare, dincolo de linia de îngheț: punctul
dintre orbita lui Marte și a lui Jupiter începând de la care materia este suficient
de rece pentru a permite compușilor volatili să rămână solizi. Ghețurile care
formau aceste planete au fost mai numeroase decât metalele și silicații, care
formau planetele terestre interioare, permițându-le să devină destul de masive
pentru a capta atmosfere mari de hidrogen și heliu, elementele cele mai ușoare și
mai abundente. Resturile care nu au devenit planete s-au concentrat în regiuni ca
centura de asteroizi, centura Kuiper și norul lui Oort. Modelul de la Nisa este o
explicație a creării acestor regiuni, precum și a modului în care planetele
exterioare s-au putut forma în poziții diferite și au migrat, ajungând să aibă
orbitele lor actuale prin diverse interacțiuni gravitaționale.