Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

I. Precizări generale. Caracterizare. Principii

Curtea de Justiţie Europeană este o instituţie unională comună Uniunii Europene şi

EURATOM, care are ca atribuţie principală asigurarea respectării dreptului unional în
aplicarea şi interpretarea actelor normative unionale.
Conform prevederilor art. 19 alin (1) TUE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunale specializate, instituţii care asigură
respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor, statelor membre revenindu-le
obligaţia de a stabili căile de atac necesare pentru a asigura o protecţie jurisdicţională efectivă
în domeniile reglementate de dreptul Uniunii.
Având în vedere competenţele atribuite CJUE, în doctrină1 se apreciază că aceasta
poate fi privită ca:
• instanţă internaţională în sens clasic, atunci când este sesizată de Comisie sau de statele
membre cu acţiuni împotriva unui alt stat membru, în virtutea prevederilor art. 258, art. 259
TFUE [art. 258 TFUE (ex-art. 226 TCE) - În cazul în care Comisia consideră că un stat
membru a încălcat oricare dintre obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor, aceasta emite
un aviz motivat cu privire la acest aspect, după ce a oferit statului în cauză posibilitatea de a-
și prezenta observațiile.
În cazul în care statul în cauză nu se conformează acestui aviz în termenul stabilit de
Comisie, aceasta poate sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene.;
art. 259 TFUE (ex-art. 227 TCE) - Oricare dintre statele membre poate sesiza Curtea de
Justiție a Uniunii Europene în cazul în care consideră că un alt stat membru a încălcat
oricare dintre obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor.
Înainte ca un stat membru să introducă împotriva unui alt stat membru o acțiune întemeiată
pe o pretinsă încălcare a obligațiilor care îi revin în temeiul tratatelor, acesta trebuie să
sesizeze Comisia.
Comisia emite un aviz motivat, după ce a oferit posibilitatea statelor în cauză să își prezinte
în contradictoriu observațiile scrise și orale.
În cazul în care Comisia nu a emis avizul în termen de trei luni de la introducerea cererii,
absența avizului nu împiedică sesizarea Curții.];
• instanţă de contencios administrativ, atunci când este sesizată printr-o acţiune îndreptată
împotriva acţiunilor sau inacţiunilor organelor unionale, în virtutea prevederilor art. 263
TFUE [art. 263 (ex-art. 230 TCE) Curtea de Justiție a Uniunii Europene controlează
legalitatea actelor legislative, a actelor Consiliului, ale Comisiei și ale Băncii Centrale
Europene, altele decât recomandările și avizele, și a actelor Parlamentului European și ale
Consiliului European menite să producă efecte juridice față de terți. Aceasta controlează, de
1
asemenea, legalitatea actelor organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii destinate să producă
efecte juridice față de terți.
În acest scop, Curtea are competența să se pronunțe cu privire la acțiunile formulate de un
stat membru, de Parlamentul European, de Consiliu sau de Comisie, pentru motive de
necompetență, de încălcare a unor norme fundamentale de procedură, de încălcare a
tratatelor sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia ori de abuz de putere.
În aceleași condiții, Curtea are competența să se pronunțe cu privire la acțiunile formulate de
Curtea de Conturi, de Banca Centrală Europeană și de Comitetul Regiunilor, care urmăresc
salvgardarea prerogativelor acestora.
Orice persoană fizică sau juridică poate formula, în condițiile prevăzute la primul și al doilea
paragraf, o acțiune împotriva actelor al căror destinatar este sau care o privesc direct și
individual, precum și împotriva actelor normative care o privesc direct și care nu presupun
măsuri de executare.
Actele de constituire a organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii pot să prevadă condiții și
proceduri speciale privind acțiunile formulate de persoanele fizice sau juridice împotriva
actelor acestor organe, oficii sau agenții care sunt destinate să producă efecte juridice față
de ele.
Acțiunile prevăzute de prezentul articol trebuie formulate în termen de două luni, după caz,
de la publicarea actului, de la notificarea acestuia reclamantului sau, în lipsă, de la data la
care reclamantul a luat cunoștință de actul respectiv.];
• instanţă de muncă, în momentul în care soluţionează litigiile funcţionarilor publici unionali
izvorâte din raporturile juridice de muncă; soluţionarea acestor litigii revenind, în primă
instanţă, în fapt Tribunalului, în prezent;
• instanţă civilă, în momentul în care se pronunţă urmare a introducerii acţiunilor prin care se
solicită despăgubiri pentru pagubele cauzate de funcţionarii unionali, în lipsa unor obligaţii
contractuale;
• instanţă de arbitraj, urmare a unor clauze compromisorii dintr-un contract sau pe baza
unor convenţii de arbitraj;
• instanţă de contencios constituţional, atunci când este sesizată printr-o acţiune preliminară
privind interpretarea şi stabilirea valabilităţii unor norme juridice, în virtutea prevederilor art.
267 TFUE [art. 267 - (ex-art. 234 TCE) Curtea de Justiție a Uniunii Europene este
competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:
(a) interpretarea tratatelor;
(b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile
Uniunii;
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru,
această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este

2
necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această
chestiune.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe
naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această
instanță este obligată să sesizeze Curtea.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe
judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea
hotărăște în cel mai scurt termen.];
• instanţă de recurs şi instanţă supremă – calitate ce nu este caracteristică instanţelor
internaţionale (acestea din urmă sunt construite cu un singur grad de jurisdicţie şi pentru a
asigura doar posibilitatea exercitării unor căi de atac extraordinare);
Atunci când acţionează ca instanţă de contencios constituţional şi ca instanţă supremă,
CJUE are „obligaţia de a asigura existenţă unei jurisprudenţe unionale unitare şi să contribuie
la acoperirea carenţelor legislative şi la dezvoltarea UE ca o uniune a dreptului”2.

Istoric3 vorbind actuala Curte de Justiţie a Uniunii Europene îşi are originea în
Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) prin care s-a
înfiinţat şi Curtea CECO, în anul 1952. Din 1957 vorbim despre Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene, pentru ca în 1989 să fie înfiinţat Tribunalul de Primă Instanţă
(actualul Tribunal, s.n.), iar în 2004 Tribunalul Funcţiei Publice, singura instanţa specializată
care a existat, până în prezent, la nivelul CJUE, şi care a fost desfiinţată, prin preluarea
atribuţiilor sale şi a judecătorilor de către Tribunal, începând cu data de 01.09.2016. Aşadar,
începând cu anul 2009 şi până în 2016, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene devine
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) compusă din: Curtea de Justiţie, Tribunal şi
Tribunalul Funcţiei Publice.
Având în vedere că nivelul Europei, precum şi la nivel internaţional, sunt constituite şi
funcţionează şi alte curţi de justiţie este necesar a le distinge pe acestea de CJUE. Astfel:
1. Curtea de Justiţie a Asociaţiei Europene a Liberului Schimb4
- AELS – Asociaţia Europeană a Liberului Schimb a fost înfiinţată în 1960 având ca
principal scop promovarea liberului schimb în Europa, iar, în prezent, statele
membre ale acesteia sunt: Islanda, Liechtenstein şi Norvegia;
- aceste state membre ale AELS au încheiat cu statele membre ale UE Acordul
privind Spaţiul Economic European (SEE), în anul 1992;
- în statele membre AELS se aplică şi prevederi semnificative ale dreptului Uniunii
Europene;
- misiunea Curţii AELS constă în asigurarea respectării dreptului în interpretarea şi
aplicarea dreptului privind SEE (Spaţiul Economic European);
- are sediul tot la Luxembourg, precum CJUE;
3
 - procedurile în faţa Curţii AELS sunt similare cu cele în faţa CJUE;
- spre deosebire de CJUE unde limba de lucru este limba franceză, iar limba de
procedură este, în principiu, limba oficială a oricărui stat membru al UE, la nivelul
Curţii AELS limba engleză este atât limba de procedură cât şi limba de lucru;
- dreptul aplicabil la nivelul acestei curţii este reprezentat de: Acordul privind SEE
şi protocoalele acestuia; Acordul dintre statele AELS privind instituirea unei
Autorităţi de Supraveghere şi a unei Curţi de Justiţie şi protocoalele sale; precum
şi dreptul derivat privind SEE;
- este formată din trei judecători, câte unul pentru fiecare stat membru;
- dreptul privind SEE care a fost adoptat de statele membre AELS se aplică în mod
direct în aceste state, având rang superior faţă de dreptul naţional.
2. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO/ECHR)5
- este creată în anul 1959, iar din 1998, când intră în vigoare Protocolul nr. 11 la
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este instituită o curte unică care îşi
desfăşoară activitatea în mod permanent şi care înlocuieşte Comisia Europeană a
Drepturilor Omului (înfiinţată în 1954) şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(înfiinţată în 1959);
- are sediul la Strasbourg;
- dreptul aplicabil la nivelul acestei curţi este reprezentat de Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului din 1950 şi de protocoalele adiţionale ale acesteia;
- are în prezent 47 de state membre, state care au ratificat Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, state care se regăsesc pe continentul european de la Oceanul
Atlantic şi până la Marea Caspică;
- misiunea acesteia constă în asigurarea respectării angajamentelor care rezultă din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi din protocoalele sale, pentru statele
contractante;
- este formată din 47 de judecători câte părţi contractante există;
- îşi desfăşoară activitatea în comitete de trei judecători; în camere de şapte
judecători şi într-o Mare Cameră de 17 judecători;
- judecătorul ales de un stat este membru de drept al camerei şi al Marii Camere,
dacă statul său este parte a unui litigiu;
- limbile oficiale ale CEDO sunt, de regulă, limba franceză şi limba engleză.
3. Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ/ICJ)6
- a fost instituită în anul 1945 ca organ judiciar principal al ONU;
- are sediul la Haga;
- dreptul aplicabil la nivelul acestei curţi este format din: convenţiile şi tratatele
internaţionale, dreptul cutumiar internaţional, principiile generale de drept, precum

4
 şi hotărârile judecătoreşti şi doctrina autorilor cu reputaţie recunoscută, acestea
ultimele două menţionate având doar un caracter accesoriu;
- statele membre pot fi cuprinse în trei categorii: cea a statelor membre ale ONU în
număr de 193, în prezent, şi care sunt ipso facto părţi la Statutul Curţii; cea a
statelor care au aderat la Statutul Curţii, dar nu au semnat Carta ONU şi nu au
devenit membre ale ONU; respectiv cea a statelor care au depus o declaraţie la
grefa Curţii, în condiţiile stabilite de Consiliul de Securitate al ONU, dar nu sunt
membre ale ONU;
- misiunea acestei CIJ presupune soluţionarea diferendelor de ordin juridic care
există între statele membre şi care sunt deduse judecăţii chiar de statele membre, în
confomitate cu dreptul internaţional, precum şi emiterea de avize consultative
asupra problemelor juridice care îi pot fi adresate de organele sau de agenţiile
ONU autorizate în acest sens;
- este formată din 15 judecători aleşi de Adunarea Generală şi de Consiliul de
Securitate ale ONU, care trebuie să reprezinte marile civilizaţii şi principalele
sisteme juridice ale lumii;
- limbile oficiale sunt limba engleză şi limba franceză;
- CIJ nu poate judeca un litigiu decât cu condiţia ca părţile în cauză să fi acceptat
competenţa acesteia.
4. Curtea Penală Internaţională (CPI/ICC)7
- în anul 1998 este semnat de 120 de state Statutul de la Roma prin care s-a instituit
CIP, statut care intră în vigoare în 2002;
- sediul CPI este la Haga;
- dreptul aplicabil cuprinde: Statutul CPI, Regulamentul de procedură şi probele şi
elementele crimelor; tratatele aplicabile şi principiile şi normele dreptului
internaţional, iar, în lipsa unor dispoziţii vor fi avute în vedere, principiile generale
stabilite de Curte pornind de la legile naţionale care reprezintă diferite sisteme
juridice;
- statele membre sunt cele care au ratificat, au acceptat, au aprobat sau au aderat la
Statutul CPI;
- misiunea sa constă în contribuirea la realizarea respectării şi a aplicării în mod
durabil a justiţiei penale internaţionale, la prevenirea crimelor şi la combaterea
nesancţionării acestora; la desfăşurarea de anchete, iniţierea de urmăriri şi
derularea de procese în mod echitabil, eficient şi imparţial cu privire la cele mai
grave crime; misiune ce o duce la îndeplinire în mod transparent şi eficient;
- este compusă din 4 organe: preşedinţia, secţiile, biroul procurorului general şi
grefa; curtea are 18 judecători originari din întreaga lume, fiind aleşi de Adunarea
Statelor Părţi şi fiind repartizaţi în 3 secţii: secţia preliminară, secţia de primă
5
 instanţă şi secţia de apeluri; preşedinţia este formată dintr-un preşedinte şi doi
vicepreşedinţi ce sunt aleşi dintre cei 18 judecători;
- limbile de lucru sunt limba engleză şi limba franceză, iar limbile oficiale sunt:
limba engleză, limba arabă, limba chineză, limba spaniolă, limba franceză şi limba
rusă.

6
 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

Principiile fundamentale de funcţionare a CJUE sunt următoarele:

• principiul atribuirii sau împuternicirii speciale limitate – potrivit căruia aplicarea şi
asigurarea respectării dreptului unional sunt, întâi de toate, sarcini ce revin statelor membre,
prin instanţele naţionale, CJUE revenindu-i doar competenţele individual determinate
prevăzute de art.258 şi urm. din TFUE. De altfel, potrivit art. 19 alin. (1) TUE [Curtea de
Justiție a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunale specializate.
Aceasta asigură respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor.
Statele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională
efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii.], statelor membre le revine obligaţia de
a stabili căile de atac necesare pentru a asigura o protecţie jurisdicţională efectivă în
domeniile reglementate de dreptul Uniunii.
• principiul interpretării unitare şi autonome a dreptului unional în toate statele membre –
CJUE, prin jurisprudenţa sa, interpretează termenii juridici într-un mod unional, sensul
acestora fiind diferit de cel naţional, încercând, astfel, să creeze o ordine juridică originală.
• principiul efectului util (principiul aplicării dreptului unional cu cea mai mare eficacitate)
• principiul dezvoltării dinamice a dreptului unional – în corelaţie cu scopurile şi obiectivele
de integrare stabilite, dar şi cu modificările aduse dreptului unional primar pe parcursul
dezvoltării acestuia.
• principiul interpretării dreptului secundar în conformitate cu dreptul originar, fiind respectat
şi principiul „implied powers” – se au în vedere nu doar prevederile din tratatele de înfiinţare
ci şi din actele normative create ulterior acestora de către instituţiile UE.
• principiul dreptului comparat (principiul respectării principiilor de drept fundamentale
specifice statelor membre şi sistemelor de drept europene) - permite identificarea principiilor
fundamentale de drept specifice, precum şi efectele hotărârilor în diferitele sisteme de drept.

Elemente specifice (trăsături) CJUE sau ale actului jurisdicţional unional pot fi
considerate:
• CJUE supraveghează şi legislativul şi executivul unional prin:
1. controlul asupra legalităţii actelor normative unionale;
2.controlul afacerilor administrative ale instituţiilor unionale;
• CJUE soluţionează litigiile existente între:
1. organele unionale;
2. organele unionale şi statele membre;
3. statele membre;

1
 4. statele membre sau organele unionale, pe de o parte, şi persoane fizice sau persoane
juridice, pe de altă parte;
5. persoane fizice;
6. persoane juridice;
• competenţa CJUE este, în principiu, obligatorie, părţile neavând posibilitatea de a refuza
jurisdicţia acesteia;
• instanţele supreme ale statelor membre sunt obligate a solicita punctul de vedere al CJUE în
materia interpretării sau a stabilirii valabilităţii normelor de drept unional, atunci când apar
neclarităţi, Curtea fiind obligată a se pronunţa asupra acestora, fără a judeca şi fondul cauzei;
• poate interveni în procedura de ratificare a unor tratate de drept internaţional public, atunci
când organele unionale sunt obligate să se consulte cu aceasta anterior semnării lor;
• CJUE este o instanţă permanentă, cu sediul la Luxembourg;
• CJUE dispune, conform art. 344 TFUE [(ex-art. 292 TCE) Statele membre se angajează să
nu supună un diferend cu privire la interpretarea sau aplicarea tratatelor unui alt mod de
soluționare decât cele prevăzute de acestea], de o competenţă exclusivă, reglementarea
litigiilor privind aplicarea şi interpretarea dreptului unional fiind cea exclusiv oferită de
tratate;
• CJUE judecă în primă şi ultimă instanţă, fiind inclusiv instanţă de recurs;
• şedinţele de judecată, dezbaterile în faţa CJUE sunt, de regulă, publice, conform principiului
publicităţii, excepţiile fiind expres şi limitativ prevăzute. Deliberările completului de judecată
nu sunt, însă, niciodată publice;
• deciziile CJUE sunt definitive şi au forţă executorie în cadrul limitelor teritoriale al UE;
• CJUE este abilitată să pronunţe sau să modifice sancţiuni pecuniare împotriva oricărui
justiţiabil sau să modifice sancţiuni pecuniare stabilite în mod administrativ de celelalte
organe UE, dacă al lor cuantum este contestat;
• jurisprudenţa CJUE, conform propriei aprecieri, este acceptată sursă subsidiară a dreptului
unional, iar în materia acţiunilor în anulare, hotărârea CJUE are autoritate absolută de lucru
judecat, nu numai inter partes.
În doctrina de specialitate se face o distincţie între organe unionale, în sens restrâns,
prin acestea înţelegându-se exclusiv doar cele care sunt astfel identificate la nivelul Uniunii
Europene, respectiv organe unionale, în sens larg, prin care se înţeleg toate structurile de la
nivelul Uniunii Europene, adică instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile acesteia.

2
 II. Competenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Competenţa generală a CJUE are-n vedere faptul că alături de aceasta, există şi alte
organe jurisdicţionale sau cu atribuţii jurisdicţionale cărora le sunt încredinţate spre
soluţionare acele litigii specializate sau care au un pronunţat caracter tehnic, organe precum
Curtea de Conturi sau Comisia de Arbitraj în domeniul acordării licenţelor în materie nucleară
(aceasta funcţionează în temeiul prevederilor Tratatului EURATOM); Oficiul comunitar al
speciilor vegetale; Oficiul de armonizare pentru piaţa internă (mărci, prototipuri, desene şi
modele).
Per a contrario, interpretarea prevederilor tratatelor duce la concluzia1 că ori de câte ori
nu este prevăzută, în mod expres, competenţa unui alt organ de jurisdicţie sau cu atribuţii
jurisdicţionale, litigiul va reveni uneia dintre instanţele unionale – Curte de Justiţie, sau
Tribunal, sau tribunale specializate, dacă va mai fi cazul, conform propriilor competenţe.
De asemenea, Curtea de Justiţie, precum şi Tribunalul au competenţa de a controla
hotărârile pronunţate de organe jurisdicţionale sau cu atribuţii jurisdicţionale de la nivelul UE.
Competenţa teritorială a Curţii de Justiţie:
• nu presupune delimitarea competenţei în spaţiu între instanţe de acelaşi grad pentru că există
două instanţe care sunt de două grade de jurisdicţie diferite;
• competenţa teritorială a instanţelor unionale se extinde asupra întregului spaţiu UE – pe
teritoriile statelor membre ale UE, conform prevederilor art. 349 TFUE şi art. 355 TFUE,
adică acolo unde se extind prevederile tratatelor, pentru că rolul acestora este de a asigura
respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor de înfiinţare ale UE – [art. 349
TFUE (ex-art. 299 alin. (2) al doilea, al treilea și al patrulea paragraf TCE) Ținând seama de
situația economică și socială structurală din Guadelupa, Guyana Franceză, Martinica,
Reunion, Saint-Barthelemy și Saint-Martin, a insulelor Azore, Madeira și Canare, situație
care este agravată de depărtare, insularitate, suprafața redusă, relieful și clima dificile,
dependența economică de un număr redus de produse, factori a căror persistență și
combinare dăunează grav dezvoltării acestora, Consiliul, la propunerea Comisiei și după
consultarea Parlamentului European, adoptă măsuri specifice care urmăresc să stabilească,
în special, condițiile de aplicare a tratatelor în regiunile respective, inclusiv în ceea ce
privește politicile comune. În cazul în care măsurile respective sunt adoptate de Consiliu în
conformitate cu o procedură legislativă specială, acesta hotărăște, de asemenea, la
propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului European.
Măsurile prevăzute la primul paragraf se referă în special la politicile vamale și comerciale,
politica fiscală, zonele libere, politicile din domeniul agriculturii și pescuitului, condițiile de
aprovizionare cu materii prime și bunuri de consum de primă necesitate, ajutoarele de stat și
condițiile de acces la fondurile structurale și la programele orizontale ale Uniunii.

3
Consiliul adoptă măsurile prevăzute la primul paragraf ținând seama de caracteristicile și
constrângerile specifice regiunilor ultraperiferice fără să aducă atingere integrității și
coerenței ordinii juridice a Uniunii, inclusiv pieței interne și politicilor comune.
art. 350 TFUE - (ex-art. 306 TCE) Dispozițiile tratatelor nu împiedică existența și realizarea
uniunilor regionale între Belgia și Luxemburg, ca și între Belgia, Luxemburg și Țările de Jos,
în măsura în care obiectivele acestor uniuni regionale nu sunt atinse prin aplicarea
tratatelor.]
• dreptul UE se aplică în spaţiul aerian, în apele maritime interioare, în marea teritorială,
platoul continental şi zonele de pescuit (200 mile marine în Atlanticul de Nord şi în Marea
Nordului), între graniţele teritoriale ale statelor membre;
• CJUE şi Tribunalul au o competenţă teritorială pe întreg spaţiu unional, fiind instanţe unice,
nefiind aplicabilă competenţa teritorială alternativă (facultativă), precum nici competenţa
teritorială exclusivă (excepţională).
Competenţa celor două instanţe este una absolută, normele de competenţă unionale fiind
obligatorii atât pentru părţi, cât şi pentru instanţă, părţile neputând, prin convenţie, să deroge
de la aceste reguli. Pe de altă parte, CJUE sau Tribunalul pot fi instanţe alese de părţi în cazul
în care norme de competenţă ale dreptului naţional permit acest lucru
Cât priveşte competenţa personală, determinată de calitatea reclamantului, cele două
instanţe pot fi sesizate de statele membre, de organele unionale, de persoanele juridice care îşi
au sediul în spaţiul unional, de persoanele fizice ce au cetăţenia statelor membre ale UE.
Majoritatea acţiunilor introduse de persoane juridice şi fizice este de competenţa Tribunalului,
de la momentul înfiinţării acestuia.
Sub aspectul competenţei materiale funcţionale, Curtea de Justiţie judecă în primă
instanţă, în recurs şi în căile extraordinare de atac.
Curtea de Justiţie are atribuite următoarele competenţe jurisdicţionale materiale:
• acţiunea preliminară – în vederea asigurării unei aplicări efective şi unitare a legislaţiei UE
şi pentru a evita orice interpretare divergentă, instanţele naţionale pot, iar uneori chiar trebuie,
să se adreseze Curţii de Justiţie, solicitându-i să clarifice aspecte privind interpretarea
dreptului unional sau să stabilească validitatea unui act normativ de drept derivat unional. O
astfel de cerere poate fi formulată exclusiv de o instanţă de judecată naţională, la procedura
iniţială în faţa Curţii putând participa statele membre şi instituţiile UE.
• acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor – permite Curţii de Justiţie să verifice
respectarea de către statele membre a obligaţiilor care le revin în temeiul dreptului UE,
acţiunea putând fi introdusă de Comisie sau de un stat membru.
• acţiunea în anulare – introducând o astfel de acţiune, reclamantul are posibilitatea de a
solicita anularea unui act al unei instituţii, al unui organ, al unui oficiu sau al unei agenţii a
UE. Acţiunile introduse de un stat membru împotriva Parlamentului European, a Consiliului,
precum şi cele introduse de o instituţie a UE împotriva unei alte instituţii sunt de competenţa
4
exclusivă a Curţii de Justiţie. Excepţie de la această regulă fac acţiunile introduse de un stat
membru împotriva Consiliului în materia ajutoarelor de stat, dumping-ului sau a
competenţelor de executare.
• acţiunea în constatarea abţinerii nejustificate de a acţiona – permite Curţii să controleze
legalitatea inacţiunilor instituţiilor, a unui organ, a unui oficiu sau a unei agenţii a UE. Şi de
această dată acţiunile introduse de un stat membru împotriva Parlamentului European, a
Consiliului, precum şi cele introduse de o instituţie a UE împotriva unei alte instituţii sunt de
competenţa exclusivă a Curţii de Justiţie. Excepţie de la această regulă fac acţiunile introduse
de un stat membru împotriva Consiliului în materia ajutoarelor de stat, dumping-ului sau a
competenţelor de executare.
• acţiunea de arbitraj – părţile în cazul acestor acţiuni sunt statele membre. Tot cu o astfel de
acțiune ne întâlnim și atunci când Curtea se pronunță în temeiul unei clauze compromisorii
cuprinsă într-un contract de drept public sau de drept privat, încheiat de Uniune sau în
numele acesteia.
• în virtutea prevederilor art. 7 TUE [(ex-art. 7 TUE) (1) La propunerea motivată a unei
treimi din statele membre, a Parlamentului European sau a Comisiei Europene și cu
aprobarea Parlamentului European, Consiliul, hotărând cu o majoritate de patru cincimi din
membrii săi, poate să constate existența unui risc clar de încălcare gravă a valorilor
prevăzute la articolul 2, de către un stat membru. Înainte de a proceda la această constatare,
Consiliul audiază statul membru în cauză și îi poate adresa recomandări, hotărând după
aceeași procedură.
Consiliul verifică cu regularitate dacă motivele care au condus la această constatare rămân
valabile.
(2) Consiliul European, hotărând în unanimitate la propunerea unei treimi din statele
membre sau a Comisiei Europene și cu aprobarea Parlamentului European, poate să
constate existența unei încălcări grave și persistente a valorilor prevăzute la articolul 2, de
către un stat membru, după ce a invitat acel stat membru să-și prezinte observațiile.
(3) În cazul în care a fost făcută constatarea menționată la alineatul (2), Consiliul, hotărând
cu majoritate calificată, poate decide să suspende anumite drepturi care îi revin statului
membru în cauză în urma aplicării tratatelor, inclusiv dreptul de vot în Consiliu al
reprezentantului guvernului acelui stat membru. Procedând în acest fel, Consiliul ține seama
de eventualele consecințe ale unei astfel de suspendări asupra drepturilor și obligațiilor
persoanelor fizice și juridice. Obligațiile care îi revin statului membru în cauză în temeiul
tratatelor rămân obligatorii în orice situație pentru statul membru respectiv.
(4) Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate decide ulterior să modifice sau să
revoce măsurile luate în temeiul alineatului (3), ca răspuns la modificarea situației care l-a
determinat să impună măsurile respective.

5
(5) Modalitățile de vot care, în înțelesul prezentului articol, se aplică Parlamentului
European, Consiliului European și Consiliului sunt prevăzute la articolul 354 din Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene.]
şi a celor ale art. 269 TFUE [Curtea de Justiție este competentă să se pronunțe în privința
legalității unui act adoptat de Consiliul European sau de Consiliu în temeiul articolului 7 din
Tratatul privind Uniunea Europeană numai la solicitarea statului membru care face obiectul
unei constatări a Consiliului European sau a Consiliului și numai în privința respectării
dispozițiilor de procedură prevăzute de respectivul articol.
Această cerere trebuie prezentată în termen de o lună de la data respectivei constatări.
Curtea hotărăște în termen de o lună de la data cererii.], CJUE are competenţe de control pe
care le exercită în procedura de sancţionare a statelor care încalcă în mod flagrant valorile
fundamentale ale UE din art. 2 TUE [Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității
umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea
drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste
valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism,
nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați.]
• CJUE are competenţe de a învesti cu titlu executoriu acele hotărâri judecătoreşti adoptate de
instanţele naţionale prin care pot fi urmărite silit bunurile aparţinând UE;
• CJUE are competenţe jurisdicţionale de natura dreptului internaţional public în domeniul
SEE (Spaţiul Economic European) – astfel în cazul în care părţile membre SEE nu se înţeleg
cu privire la interpretarea Tratatului SEE pot decide să se adreseze Curţii de Justiţie;
• un stat membru, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia pot, în conformitate cu
prevederile art. 218 alin. (11) TFUE [Un stat membru, Parlamentul European, Consiliul sau
Comisia poate obține avizul Curții de Justiție cu privire la compatibilitatea unui acord
preconizat cu dispozițiile tratatelor. În cazul unui aviz negativ al Curții, acordul respectiv
poate intra în vigoare numai după modificarea acestuia sau revizuirea tratatelor], obţine
avizul Curţii de Justiţie cu privire la compatibilitatea unui acord preconizat de prevederile
tratatelor
Competenţele jurisdicţionale funcţionale ale CJUE sunt:
• recursul – este vorba despre acele recursuri limitate la motive de drept, formulate împotriva
hotărârilor şi a ordonanţelor Tribunalului, care, dacă sunt admisibile şi fondate, determină
anularea deciziei acestuia din urmă de către Curte, reţinând-o spre soluţionare sau trimiţând-o
Tribunalului care este ţinut de decizia pronunţată;
• căi extraordinare de atac – contestaţia terţilor şi revizuirea;
• pseudo căi de atac – plângerea şi opoziţia.

6
1

7
 Curtea de Justiţie. Componenţă

Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, în anul 2009, a reafirmat și susținut

reformarea sistemului jurisdicţional al Uniunii Europene1, astfel precum a fost configurat prin
Tratatul de la Nisa, 2001, proces ce a avut în vedere structura Curţii de Justiţie, denumirea
instanţelor, precum şi extinderea controlului jurisdicţional al Curţii. Această reformă a fost
reconsiderată prin noua reformă din 2015 care a avut şi are drept consecinţă: desfiinţarea
Tribunalului Funcţiei Publice, respectiv creşterea progresivă a numărului de judecători la
Tribunal până la 56 (2 de fiecare stat membru) până la 01 septembrie 2019. [În prezent, ar fi
vorba despre 54 de judecători, fiind necesară încă desemnarea unora dintre aceștia.]
În prezent, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene desemnează ansamblul sistemului
jurisdicţional al Uniunii, fiind alcătuită din două instanţe: Curtea de Justiţie, Tribunalul2, fiecare
dintre acestea având competenţe jurisdicţionale clar conturate şi definite, astfel:
- Curtea de Justiţie are ca principal rol examinarea legalităţii actelor instituţiilor UE şi asigurarea
interpretării şi aplicării uniforme a dreptului acesteia, precum şi soluţionarea conflictelor dintre
instituţiile Uniunii Europene, dintre aceste instituţii şi statele membre sau dintre statele membre,
în aplicarea dreptului Uniunii Europene;
- Tribunalul are ca principal rol soluţionarea în primă instanţă a acţiunilor introduse de persoane
fizice şi juridice şi statele membre, cu excepţia celor care sunt date spre soluţionare, chiar în
primă instanţă, direct Curţii de Justiţie.
Compunerea şi organizarea acestor două instanţe este reglementată prin Tratatul privind
Uniunea Europeană, Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, Statutul Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene (anexă la Tratatul de la Lisabona – Protocolul nr. 3); Regulamentul de
procedură al Curţii de Justiţie, Regulamentul de procedură al Tribunalului.

Conform art. 19 alin. (2) TUE, Curtea de Justiţie este compusă din câte un judecător
pentru fiecare stat membru, fiind formată aşadar din 27 de judecători, în prezent.
Numirea judecătorilor Curţii de Justiţie, aleşi dintre personalităţi care oferă toate
garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea, în ţările lor, a
celor mai înalte funcţii jurisdicţionale, sau care sunt jurisconsulţi ale căror competenţe sunt
recunoscute, se face de comun acord de către guvernele statelor membre, pentru o perioadă de
şase ani, după consultarea comitetului, prevăzut de art.255 TFUE. Acest comitet este format din
şapte personalităţi alese dintre foştii membri ai Curţii de Justiţie şi ai Tribunalului, dintre
membrii instanţelor naţionale supreme şi din jurişti reputaţi, dintre care unul este propus de
Parlamentul European. Adoptarea regulamentului de funcţionare al acestui comitet, precum şi
1
numirea membrilor acestuia, prin decizie, intră în sarcina Consiliului. Comitetul hotărăşte la
iniţiativa preşedintelui Curţii de Justiţie. [Art. 255 (1) Se instituie un comitet care emite un aviz
cu privire la capacitatea candidaților de a exercita funcțiile de judecător și avocat general în
cadrul Curții de Justiție și al Tribunalului, înainte ca guvernele statelor membre să facă
nominalizările, în conformitate cu dispozițiile articolelor 253 și 254. (2) Comitetul este format
din șapte personalități alese dintre foștii membri ai Curții de Justiție și ai Tribunalului, dintre
membrii instanțelor naționale supreme și din juriști reputați, dintre care unul este propus de
Parlamentul European. Consiliul adoptă o decizie care stabilește regulamentul de funcționare al
acestui comitet, precum și o decizie prin care sunt desemnați membrii comitetului. Comitetul
hotărăște la inițiativa președintelui Curții de Justiție.]
Mandatul judecătorilor este de 6 ani, dar, conform art. 253 alin. (2) TFUE, la fiecare trei
ani are loc o înlocuire parţială a judecătorilor şi avocaţilor generali, în condiţiile prevăzute de
Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Mai mult decât atât, judecătorii şi avocaţii generali
care îşi încheie mandatul pot fi numiţi din nou. Astfel, potrivit art. 9 din Statutul CJUE, în cazul
în care, la fiecare trei ani, judecătorii sunt înlocuiți parțial, iar numărul de judecători este impar,
numărul de judecători înlocuiți este, alternativ, numărul întreg imediat superior, respectiv
numărul întreg imediat inferior jumătății numărului judecătorilor; iar înlocuirea parțială a
avocaților generali, care are loc la fiecare trei ani, are în vedere de fiecare dată în principiu
jumătate dintre ei, iar dacă numărul este impar 6, regula fiind aceeași ca la judecători.
Modalitatea, procedura internă a fiecărui stat de alegere a judecătorului este specifică
fiecărui stat membru, neexistând o procedură unitară la nivel unional în acest sens.
În România, la data de 23 decembrie 2015, a fost aprobată, prin memorandum, Procedura pentru
desemnarea candidatului României pentru funcţia de judecător la Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene. Potrivit acesteia, selecţia acestui judecător nu mai este o sarcină a CSM, desemnarea
candidatului României pentru funcţia de judecător al Curţii făcându-se de către Guvern, la
propunerea unei comisii de selecție. Această comisie de selecţie este formată, conform art. 1 alin.
(2) din această Procedură, din: ministrul justiției; ministrul afacerilor externe; agentul
guvernamental pentru Curtea de Justiţie a Uniunii Europene; directorul Direcţiei afaceri
europene şi drepturile omului din cadrul Ministerului Justiţiei; un membru al Consiliului
Superior al Magistraturii, desemnat la invitaţia ministrului justiţiei; doi judecători de la Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, desemnați de Colegiul de conducere al acesteia, la invitația
ministrului justiției; două cadre didactice universitare de la facultăţile de drept din cadrul
universităţilor de cercetare avansată şi educaţie, la invitația ministrului justiției.3 Comisia
prevăzută la art. 1 este convocată de ministrul justiţiei, care prezidează lucrările acesteia.

2
 Art.2 alin. (2) - (4) din Procedură prevăd că pentru procedurile de audiere, deliberare,
selecție a candidaților, comisia de selecţie este valabil întrunită prin prezenţa tuturor membrilor,
pe când pentru toate celelalte chestiuni, comisia de selecţie este valabil întrunită în prezența a cel
puțin 5 membri. Comisia de selecţie decide cu votul majorității membrilor prezenți (majoritate
simplă). Membrii comisiei de selecţie îşi exercită mandatul în mod individual şi independent şi
îşi exprimă propria opinie.
Conform art. 5 alin. (3) din Procedură, criteriile în funcţie de care se va realiza evaluarea
candidaţilor sunt:
a) calificarea juridică a candidatului şi cunoaşterea dreptului şi instituţiilor Uniunii Europene;
b) experienţa profesională,
c) capacitatea de a exercita funcţii judiciare,
d) competenţele lingvistice,
e) capacitatea de a lucra într-un mediu multicultural, care reflectă diferite sisteme juridice,
f) lipsa oricărei îndoieli cu privire la independența, imparțialitatea, probitatea și integritatea
candidatului.
La finalizarea audierilor candidaţilor înscrişi, conform art. 6 din Procedură, comisia
selectează, cu votul unei majorități de cel puțin 2/3 din numărul membrilor Comisiei, candidatul,
precum şi două propuneri de rezervă. Rezultatele obţinute urmare a procedurii de selecţie sunt
publicate pe site-ul Ministerului Justiţiei, Ministerului Afacerilor Externe, Consiliului Superior al
Magistraturii, Înaltei Curți de Casație și Justiție. Propunerile cu persoanele selectate vor fi
comunicate Guvernului în vederea aprobării.
Urmare a comunicării către Guvern pot să apară trei situaţii:
1. Guvernul este de acord cu propunerea înaintată de comisia de selecţie, caz în care o va
comunica Consiliului (Consiliului Uniunii Europene, s.n.), în 3 zile de aprobarea de către
Guvern, şi va informa şi Parlamentul României cu privire la aceasta. Guvernul comunică această
propunere Parlamentului României în virtutea prevederilor art. 19 alin. (1) din Legea nr.
373/2013 privind cooperarea între Parlament şi Guvern în domeniul afacerilor europene.
2. Guvernul nu este de acord cu propunerea înaintată de comisia de selecţie, caz în care va alege
din lista de rezervă, motivându-şi decizia. Această propunere va fi comunicată Consiliului, în 3
zile de aprobarea propunerii de către Guvern, şi va fi informat şi Parlamentul României cu
privire la aceasta.
3. Guvernul nu este de acord cu niciuna din propunerile prezentate, inclusiv cu cele din lista de
rezervă, caz în care procedura de selecţia se reia.
Ulterior comunicării propunerii Consiliului, de către Guvernul României, pot să apară
următoarele situaţii:
3
1. în cazul în care avizul Comitetului prevăzut de articolul 255 TFUE cu privire la candidatul
propus de România este negativ, Guvernul poate proceda la transmiterea către Secretariatul
General al Consiliului, prin intermediul Reprezentanţei Permanente a României pe lângă UE, a
persoanelor de pe lista candidaților cu titlu de rezervă, în ordinea acestora, ca propunere a
României pentru funcţia de judecător al Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
2. în cazul în care, pentru toate propunerile formulate, avizul Comitetului prevăzut de articolul
255 TFUE este negativ, se reia procedura de selecţie.

Pentru că prevederile unionale tac în această privinţă, se poate afirma că nu are

importanţă nici naţionalitatea sau cetăţenia unui judecător propus, la nivel teoretic, cel puţin,
acesta putând proveni chiar şi dintr-un alt stat membru sau chiar dintr-un stat terţ. În practică, cel
puţin până în prezent, nu au fost întâlnite astfel de situaţii.
Oricum, spre deosebire de celelalte instanţe internaţionale, la CJUE o parte în procesul
unional nu poate invoca absenţa din componenţa Curţii sau a unui complet, a unui judecător
având cetăţenia sa, solicitând modificarea componenţei Curţii sau a unui complet/cameră.
Fiecare judecător are propriul său cabinet, format din trei colaboratori personali
(referenţi), aleşi de către judecător şi angajaţi cu contract pe durată determinată – 6 ani, şi
secretarii.
Pe timpul exercitării mandatului, judecătorii CJUE beneficiază de:
• imunitate de jurisdicţie faţă de toate jurisdicţiile naţionale, atât penale, cât şi civile, ce poate fi,
însă, ridicată de Plenul CJUE pentru motive bine întemeiate. Mai mult decât atât, conform art.3
alin. (1) din Statutul CJUE, în ceea ce priveşte actele îndeplinite de aceştia, inclusiv cuvintele
rostite şi scrise în calitatea lor oficială, judecătorii continuă să beneficieze de imunitate după
încetarea funcţiei lor. Totuşi, imunitatea de jurisdicţie poate fi ridicată de Curtea de Justiţie,
întrunită în şedinţă plenară. În cazul în care este vorba despre un judecător de la Tribunal sau de
la un tribunal specializat, decizia aparţine tot Curţii de Justiţie, întrunită în şedinţă plenară, dar
Curtea va decide doar după consultarea tribunalului respectiv.
Conform art. 11 din Protocolul (Nr. 7) privind Privilegiile şi Imunitățile Uniunii Europene,
anexă la Tratatul de la Lisabona, pe teritoriul fiecăruia dintre statele membre și indiferent de
cetățenia lor, funcționarii și agenții Uniunii:
(a) beneficiază de imunitate de jurisdicție pentru actele îndeplinite de aceștia, inclusiv
afirmațiile scrise sau verbale în calitatea lor oficială, sub rezerva aplicării dispozițiilor din
tratatele care reglementează, pe de o parte, răspunderea funcționarilor și agenților față de
Uniune și, pe de altă parte, competența Curții de Justiție a Uniunii Europene de a decide asupra
4
litigiilor dintre Uniune și funcționarii, respectiv alți agenți ai Uniunii; aceștia beneficiază de
imunitate și după încetarea funcțiilor lor;
(b) nu sunt supuși, nici ei și nici soții/soțiile sau membrii de familie aflați în întreținerea lor,
dispozițiilor privind limitarea imigrației și formalităților de înregistrare pentru străini;
(c) beneficiază, cu privire la reglementările monetare sau de schimb valutar, de facilitățile
recunoscute în mod obișnuit funcționarilor organizațiilor internaționale;
(d) beneficiază de dreptul de a importa, fără taxe vamale, mobilierul și bunurile personale cu
ocazia numirii în funcție în țara respectivă și de dreptul de a-și reexporta, fără taxe vamale,
mobilierul și bunurile personale la încheierea misiunii în țara de destinație, sub rezerva ca
guvernul țării de destinație să considere aceste condiții, fie într-un caz, fie în celălalt, ca fiind
necesare;
(e) beneficiază de dreptul de a importa, fără taxe vamale, automobilele personale, achiziționate
din țara unde au avut ultima reședință sau din țara lor de origine în condițiile pieței interne din
țara de destinație și de a le reexporta, fără taxe vamale, sub rezerva potrivit căreia, guvernul
țării de destinație consideră aceste condiții, fie într-un caz fie în celălalt, ca fiind necesare.
• inamovibilitate, putând fi eliberaţi din funcţie sau decăzuţi din dreptul de pensie sau din alte
avantaje echivalente, conform art. 6 alin. (1) din Statutul CJUE, doar urmare a exprimării votului
unanim al judecătorilor și avocaților generali ai Curții de Justiție. Se poate ajunge la o astfel de
situaţie doar atunci când aceştia nu mai corespund condițiilor cerute sau nu mai îndeplinesc
obligațiile aferente funcției lor. Judecătorul în cauză nu ia parte la aceste deliberări. În cazul în
care persoana în cauză este membru al Tribunalului sau al unui tribunal specializat, Curtea
decide după consultarea tribunalului în cauză.
Incompatibilitatea judecătorilor poate să apară, conform prevederilor art. 18 din Statutul
CJUE, în situaţii precum:
- judecătorul a participat anterior la soluţionarea unei cauze în calitate de agent, consilier sau
avocat al unei părţi;
- judecătorul a fost chemat a se pronunţa ca membru al unui tribunal, a unei comisii de anchetă
sau în orice altă calitate într-o cauză;
- mai mult decât atât dacă apreciază, dintr-un motiv particular faptul că nu trebuie să participe
sau să pună concluzii într-o anumită cauză, îl va înştiinţa pe preşedinte CJUE. Acesta din urmă
va putea, din aceleaşi motive, să solicite unui judecător a se abţine din acea cauză.
Divergenţele cu privire la incompatibilitate vor fi soluţionate de Curte.
De asemenea, pe durata mandatului, judecătorii nu pot exercita nici o funcţie politică sau
administrativă, precum, conform art. 4 alin. (2) din Statutul CJUE, nici nu pot exercita vreo
activitate profesională, fie că este sau nu remunerată, cu excepţia situaţiei în care Consiliul,
5
hotărând cu majoritate simplă, acordă o derogare cu titlu excepțional. De altfel, în virtutea art. 4
alin. (3) din Statutul CJUE, la instalarea în funcție, judecătorii își iau angajamentul solemn de a
respecta, pe durata funcției lor și după încetarea acesteia, obligațiile care decurg din această
funcție, în special îndatoririle de a da dovadă de onestitate și de discreție în acceptarea anumitor
poziții sau avantaje, după încetarea funcției lor.
Judecătorii au rang egal cu cel al comisarilor europeni.
Obligaţiile judecătorilor sunt următoarele:
• rezidenţa obligatorie la Luxembourg;
• depunerea jurământului în faţa Plenului, la începerea activităţii, jurământ prin care îşi asumă că
își vor exercita atribuțiile cu deplină imparțialitate și potrivit conștiinței lor și că nu vor divulga
nimic din secretul deliberărilor;
• consacrarea în întregime pentru îndeplinirea mandatului lor;
• abţinerea, în afara Curţii, de la orice comentariu care ar putea dăuna reputaţiei Curţii sau care ar
putea fi interpretat drept o luare de poziţie a Curţii în dezbateri care depăşesc rolul lor
instituţional;
• neacceptarea de cadouri, de orice natură, care ar putea afecta independenţa acestora;
• evitarea oricărei situaţii de natură a determina un conflict de interese;
• depunerea, la intrarea în funcţie, a declaraţiei referitoare la interesele lor financiare;
• solicitarea autorizării prealabile în vederea participării la o activitate externă;
• respectarea îndatoririi de discreţie, după încetarea funcţiei;
• angajarea, după încetarea funcţiei, de a nu participa la:
* cauze care erau pendite la instanţa de care aparţineau în momentul încetării funcţiilor
lor;
* cauze care au o legătură directă şi evidentă cu cauze, chiar soluţionate, la care au
participat în calitate de judecător sau de avocat general şi, pe o perioadă de 3 ani începând
de la această dată, ca reprezentanţi ai părţilor, fie în scris, fie prin pledoarie orală, în cauze
care sunt pledate la instanţele unionale.
Încetarea mandatului de judecător la CJUE se produce în una dintre următoarele situaţii:
- împlinirea mandatului pentru care a fost desemnat, prin ajungerea la termenul de 6 ani, fără ca
acesta să fie prelungit, caz în care oricum termină un mandat şi începe unul nou;
- deces;
- demisie, caz în care conform art. 5 alin. (2) din Statutul CJUE, acesta trebuie să adreseze o
scrisoare de demisie președintelui Curții de Justiție, pentru a fi transmisă președintelui
Consiliului, notificarea acestuia din urmă este cea care antrenează eliberarea postului;

6
- înlăturarea din funcţie (demiterea) atunci când acesta nu mai corespunde condițiilor cerute sau
nu mai îndeplineşte obligațiile aferente funcției sale.

7
 Curtea de Justiţie. Componenţă

Judecătorii Curţii desemnează, conform art. 9a din Statutul CJUE, dintre ei pe

preşedintele şi vicepreşedintele Curţii de Justiţie, fiecare pentru o perioadă de trei ani. Mandatul
fiecăruia dintre aceştia poate fi reînnoit. Preşedintele este cel care conduce activitatea
jurisdicţională şi administraţia CJUE, conducând procedura orală sau dezbaterile, respectiv
deliberările plenului şi stabilind termenele de judecată. De asemenea, este cel care numeşte
judecătorul raportor pentru fiecare caz în parte, fără ca el însuşi să poate fi în vreo cauză
judecător raportor. Excepţia de la această regulă apare atunci când se solicită eliberarea unei
ordonanţe preşedinţiale, caz în care doar preşedintele poate decide. Vicepreşedinte îl asistă pe
președinte în condițiile prevăzute de regulamentul de procedură, şi îl înlocuiește pe președinte în
caz de împiedicare sau în cazul în care funcția de președinte este vacantă.
Cât priveşte completele de judecată – camerele – regula este cea a judecării în plen, prin
excepţie putând fi formate camere de 3 sau 5 judecători care vor efectua diferite activităţi
pregătitoare ale procesului sau care judecă anumite cauze expres prevăzute. Înfiinţarea acestor
camere a avut drept scop accelerarea procedurii, scurtarea duratei proceselor.
Astfel, conform art.251 TFUE, Curtea de Justiţie se întruneşte în camere sau în Marea
Cameră, în conformitate cu regulile prevăzute în acest sens de Statutul CJUE, Curtea de Justiţie
putându-se întruni şi în şedinţă plenară atunci când Statutul prevede aceasta.
Conform art. 16 din Statutul CJUE, Curtea de Justiţie înfiinţează în cadrul ei camere
formate din trei şi din cinci judecători. Judecătorii aleg dintre ei pe preşedinţii camerelor.
Preşedinţii camerelor de cinci judecători sunt aleşi pe trei ani, mandatul acestora putând fi
reînnoit o dată. Preşedintele CJUE nu face parte din nicio cameră de 3 sau 5 judecători.
Marea Cameră este alcătuită din 15 judecători şi este prezidată de preşedintele Curţii. Din
Marea Cameră mai fac parte trei preşedinţi ai camerelor de cinci judecători şi alţi judecători
desemnaţi în condiţiile prevăzute de regulamentul de procedură. Curtea se întruneşte în Marea
Cameră la cererea unui stat membru sau a unei instituții a Uniunii, care este parte într-un proces.
Curtea se întruneşte în şedinţă plenară atunci când este sesizată în temeiul:
- art. 228 alin. (2) TFUE – atunci când se pune în discuţie destituirea din funcţia a Ombudsman-
ului European (Mediatorul European, s.n.), decizia aparţinând Curţii de Justiție, urmare a
plângerii Parlamentului European, în cazul în care acesta nu mai îndeplinește condițiile necesare
exercitării funcțiilor sale sau a comis o abatere gravă,

1
- art.245 alin.(2) TFUE – atunci când un membru al Comisiei nu-şi mai respectă obligaţia
asumată la instalarea în funcţie de a respecta, pe durata mandatului și după încetarea acestuia,
obligațiile impuse de mandat și, în special, obligația de onestitate și prudență în a accepta, după
încheierea mandatului, anumite funcții sau avantaje, urmare a sesizării de către Consiliu, ce a
hotărât cu majoritate simplă, sau de către Comisie. Într-un astfel de caz, Curtea poate hotărî,
după caz, destituirea persoanei în cauză sau decăderea din dreptul la pensie ori la alte avantaje
echivalente,
- art.247 TFUE – atunci când un membru al Comisiei nu mai îndeplinește condițiile necesare
exercitării funcțiilor sale sau a comis o abatere gravă, acesta putând fi destituit de Curtea de
Justiție, la plângerea Consiliului, ce a hotărât cu majoritate simplă sau a Comisiei,
- art. 286 alin. (6) TFUE – atunci când un membru al Curții de Conturi nu mai corespunde
condițiilor cerute sau nu mai îndeplineşte obligațiile care decurg din funcția lor, caz în care
Curtea de Justiție constată una dintre situaţiile de mai sus, caz în care acesta poate fi destituit din
funcție sau poate fi declarat decăzut din dreptul la pensie sau la alte avantaje echivalente.
- sau în cazul în care consideră că o cauză cu care este sesizată are o importanţă excepţională,
când se poate decide, după ascultarea avocatului general, să fie trimisă cauza spre a fi judecată de
Curtea de Justiţie în şedinţa plenară.
Repartizarea unei cauze la un anumit complet/cameră se hotărăşte doar după încheierea
procedurii scriptice cu audierea avocatului general şi pe baza raportului prealabil depus de
judecătorul raportor.
Cauzele care revin completelor de 3 sau 5 judecători provin, de regulă, din acele domenii
în care există o jurisprudenţă constantă şi în care se impune mai mult clarificarea unor stări de
fapt, pronunţarea asupra unor probleme tehnice şi nu există motivaţia judecării în plen.
De la înfiinţarea Tribunalului, la nivelul CJUE nu mai există complete de judecată
specializate.

Alături de judecători, în componenţa Curţii, intră, începând cu 07 octombrie 2015, şi 11

avocaţi generali, conform Deciziei Consiliului din 25 iunie 2013 privind majorarea numărului
de avocați generali ai Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Aşadar, şi-n cazul acestora, conform art. 252 alin. (1) TFUE, la cererea Curţii de Justiţie,
Consiliul, hotărând în unanimitate, s-a stabilit că poate fi mărit numărul de avocaţi generali. Mai
mult decât atât, Tratatul de la Lisabona, prin Declaraţia 38, a prevăzut că numărul avocaţilor
generali să crească la 11, avocat general permanent urmând să aibă, alături de Germania, Franţa,
Italia, Spania şi Marea Britanie, Polonia, sistemul de rotaţie existent şi în prezent, între celelalte
state membre, urmând a funcţiona prin rotaţia a 5 avocaţi în loc de 3.
2
 Condiţiile, modalităţile referitoare la numirea judecătorilor sunt valabile şi-n cazul
avocaţilor generali, al căror mandat este tot de 6 ani, practicându-se, şi-n cazul lor, reînnoirea o
dată la 3 ani.
Şi avocaţii generali dispun de un cabinet, a cărui componenţă este asemănătoare cu cea a
celui al judecătorului.
Rolul avocatului general, conform art. 252 art. (2) TFUE, este de a prezenta în mod
public, cu deplină imparţialitate şi în deplină independenţă, concluzii motivate cu privire la
cauzele care, în conformitate cu Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, necesită
intervenţia sa. Avocatul general acţionează nu în interesul Uniunii Europene sau al unui stat
membru sau al dreptului unui stat membru, ci exclusiv al dreptului unional.
La 6 octombrie a fiecărui an – data începerii anului jurisdicţional unional – avocaţii
generali aleg dintre ei un prim avocat general care are ca principală atribuţie desemnarea
avocatului general competent pentru fiecare cauză în parte.
La nivelul Tribunalului nu sunt angajaţi avocaţi generali, activitatea acestora urmând a fi
îndeplinită de judecători, dacă este necesar.
Avocatului general i se aplică toate incompatibilităţile care se aplică judecătorilor, deşi
acesta nu participă la deliberări şi nu semnează hotărârea.
Atribuţiile avocatului general sunt următoarele:
• participă la fiecare şedinţă unde, după încheierea procedurii orale, va (de)pune concluziile
finale ce reprezintă un aviz pe probleme de drept formulate de un specialist în drept, folosind
inclusiv articole, studii de specialitate şi hotărâri judecătoreşti anterioare, nu doar legislația
relevantă,, prin care propune şi o soluţie completului de judecată;
• în unele proceduri, avocatul general participă fără să fie sesizată prezenţa sa publică – este
cazul acelor proceduri pentru care procedura prevede ca anterior adoptării unei soluţii
procedurale, să fie ascultat avocatul general. Astfel de proceduri sunt: alegerea unei alte limbi ca
limbă procedurală; disjungerea sau conexarea unor cauze; repetarea administrării unor probe;
trimiterea cauzei spre judecare în plen, redeschiderea procedurii orale;
• prim avocatul general poate declara recursul în interesul legii împotriva unor hotărâri
definitive, în 30 de zile de la pronunţare, pentru a asigura unitatea şi coerenţa jurisprudenţei
unionale.
Grefierul (grefierul-șef, secretar-şef, cancelar) este numit, conform art. 253 alin. (5)
TFUE, de membrii CJUE (judecători şi avocaţi generali). Alegerea sa se face, prin vot secret,
dintre mai mulţi candidaţi care-şi depun CV-ul care trebuie să releve: vârsta, cetăţenia, gradul
academic, cunoaşterea de limbi străine, vechimea în domeniul justiţiei, date cu privire la
experienţa sa internaţională.
3
 Acesta se bucură de privilegii asemănătoare cu cele ale judecătorilor.
Durata mandatului său este de 6 ani, existând şi posibilitatea realegerii.
CJUE numeşte unul sau mai mulţi grefieri care să-l sprijine pe grefierul-şef în activitatea
sa, aceştia fiind simpli funcţionari care nu se bucură de privilegiile de care beneficiază grefierul-
şef.
Grefierul îndeplineşte două funcţii de natură diferită:
1. funcţii jurisdicţionale:
• îndeplineşte procedura din punct de vedere tehnic, inclusiv în ceea ce priveşte redactarea
încheierilor, sentinţelor şi deciziilor;
• înregistrează actele procedurale;
• ţine evidenţa actualizată în Registrul CJUE – acesta cuprinde toate actele care intră ca şi
componente ale unui dosar, precum şi toate comunicările care ies de la Curte;
• verifică, din punct de vedere formal, regularitatea actului de sesizare;
• comunică, în baza împuternicirii preşedintelui CJUE, actele părţilor, participanţilor, instituţiilor
în cursul procedurii scriptice;
• în cadrul procedurii orale – elaborează listele cu termenele şi redactează, contrasemnând,
procesul-verbal în şedinţele de judecată publice;
• elaborează variantele originale şi oficiale ale sentinţelor, deciziilor şi încheierilor CJUE;
• se ocupă de executarea încheierilor privind cheltuielile de judecată;
• conduce arhiva;
• răspunde de publicaţiile oficiale ale CJUE.
2. funcţii administrative
• îşi îndeplineşte aceste funcţii doar pe baza împuternicirii primite de la preşedintele CJUE, în
faţa căruia şi răspunde pentru activitatea tuturor serviciilor administraţiei;
• pregăteşte ordinea de zi a tuturor şedinţelor administrative, asigură modul în care decurg
acestea, precum şi asigură punerea în executare a deciziilor luate. Aceste şedinţe administrative,
la care participă toţi membrii CJUE, nu au ca scop doar adoptarea unor decizii de natură pur
administrativă, ci și a unor decizii de natură procesuală judecătorească pentru că în cadrul
acestora se decide asupra administrării probatoriului, cu privire la întrebările ce vor fi adresate
participanţilor la proces, cu privire la împărţirea cauzelor către complete, cu privire la
admisibilitatea sau inadmisibilitatea, în principiu, a unei acţiuni.
Grefierul-şef nu participă la deliberări şi la şedinţele secrete care au ca obiect discuţii
privind incompetenţa profesională a unui judecător sau avocat general.

4
Tribunalul. Componenţă. Competenţă

În ceea ce priveşte componenţa sa, conform art. 254 TFUE, numărul de judecători se
stabilește prin Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene care a prevăzut inițial, prin art.48, că
Tribunalul este format din 28 de judecători. Modificarea adusă acestui statut prin Regulamentul
2015/2422 al Parlamentul European și al Consiliului din 16 decembrie 2015 va face ca, începând
cu 1 septembrie 2019, fiecare stat membru să aibă câte 2 judecători, în prezent fie doar 49 de
judecători. Practic, astfel, se încearcă a transforma Curtea de Justiție într-o instanță asemănătoare
unei instanțe naționale supreme, Tribunalul devenind, în timp, principala instanță de judecată de
la nivelul CJUE pentru a soluționa, cu celeritate, acțiunile deduse judecății.
Procedura de desemnare a acestora este asemănătoare cu cea de desemnare a
judecătorilor de la Curtea de Justiţie, cu precizarea că, potrivit art.254 alin.(2) TFUE, membrii
Tribunalului sunt aleşi dintre persoane care oferă depline garanţii de independenţă şi care au
capacitatea cerută pentru exercitarea unor înalte funcţii jurisdicţionale.
Mandatul judecătorilor este de 6 ani, dar, conform art. 254 alin. (2) TFUE, şi în acest caz,
la fiecare trei ani are loc o înlocuire parţială a judecătorilor, în condiţiile prevăzute de Statutul
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Mai mult decât atât, judecătorii care îşi încheie mandatul
pot fi numiţi din nou, cei din urmă putând funcţiona în condiţiile prevăzute de Statutul CJUE.
Deşi prin modificările aduse la Nisa s-a permis ca avocaţii generali să funcţioneze şi la
nivelul Tribunalului, în sensul ca anumite persoane să fie numite pentru această funcţie, şi-n
prezent se aplică regula prevăzută de Statutul CJUE, în art. 49, potrivit căreia dintre judecătorii
Tribunalului poate fi desemnat/pot fi desemnaţi cel/cei care desfăşoară activitatea de avocat
general. Judecătorul care este chemat să exercite funcţia de avocat general într-o cauză, nu poate
lua parte şi la judecarea cauzei.
Judecătorii Tribunalului desemnează dintre ei pe preşedintele şi vicepreşedintele acestuia,
pentru o perioadă de trei ani. Mandatul acestora poate fi reînnoit.
Tribunalului îi este recunoscută independenţa funcţională, chiar dacă funcţionează pe
lângă Curte, un argument în acest sens fiind existenţa unei grefe distincte, astfel precum reiese
din prevederile art.255 TFUE coroborate cu cele ale art.47 din Statutul CJUE.
În ceea ce priveşte completele/camerele de judecată, art. 50 din Statutul CJUE stabileşte
că Tribunalul:
• se întruneşte în camere compuse din trei sau din cinci judecători, aceştia alegând dintre ei pe
preşedinţii camerelor. Președinții camerelor de cinci judecători sunt aleşi pe trei ani, mandatul lor
putând fi reînnoit o dată. Prin Regulamentul de procedură se stabileşte compunerea camerelor şi
repartizarea cauzelor către acestea.
5
• se poate întruni în şedinţă plenară sau cu judecător unic, în cazurile stabilite de regulamentul de
procedură.
• se poate întruni inclusiv în Marea Cameră (15 judecători), în cazurile stabilite de regulamentul
de procedură.
• se întruneşte în şedinţă plenară sau în Marea Cameră, de regulă, atunci când dificultatea
problemelor de drept sau importanţa cauzei justifică o asemenea măsură.
• în practică, majoritatea covârşitoare a cauzelor deduse judecăţii în faţa Tribunalului, sunt
soluţionate de camere compuse de 3 judecători.
Tribunalul soluţionează următoarele1:
• acţiunile în anulare introduse de persoane fizice sau juridice împotriva: actelor instituţiilor,
organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii Europene ale căror destinatare sunt sau care le
privesc în mod direct şi individual, sau împotriva actelor normative, dacă îi privesc direct şi
dacă nu presupun măsuri de executare, sau împotriva abţinerii de a acţiona a instituţiilor,
organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii Europene – art.263 alin.(2), (3) TFUE, art. 146 alin.
(2) Tratatul CEEA, art.265 TFUE, art. 148 alin. (3) Tratatul CEEA;
• acţiuni în anulare sau împotriva abţinerii de a acţiona introduse de statele membre împotriva:
Comisiei, împotriva Consiliului cu privire la actele adoptate în domeniul ajutoarelor de stat, la
măsurile de protecţie comercială (dumping) şi la actele prin care Consiliul exercită competenţe
de executare având în vedere domeniile preconizate, aceste acţiuni nu au aplicabilitate în materia
achiziţiilor publice;
• acţiunile în despăgubire pentru obţinerea unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de
instituţiile Uniunii Europene sau de funcţionari acestora - art.268 TFUE, art. 151 Tratatul CEEA;
• acţiunile ce au la bază contracte încheiate de Uniunea Europeană, prin care se atribuie în mod
expres Tribunalului competenţa de judecare – astfel de acţiuni nu au aplicabilitate în domeniul
achiziţiilor publice;
• acţiunile introduse de persoane fizice sau juridice pe baza unor clauze compromisorii inserate
într-un contract de drept public sau de drept privat încheiat de UE sau în numele UE - art.272
TFUE, art. 153 Tratatul CEEA;
• acţiunile exercitate în domeniul mărcilor şi standardelor comunitare;
• acţiunile preliminare în anumite domenii specifice determinate de Statutul CJUE, unde coerenţa
şi unitatea dreptului unional nu sunt periclitate. Hotărârile adoptate în aceste cauze pot fi atacate
cu recurs în faţa CJUE.

6
Tribunale specializate

Art.257 alin. (1) TFUE prevede faptul că pe lângă Tribunal pot fi înfiinţate şi tribunale
specializate. În acest sens Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu
procedura legislativă ordinară, pot decide, prin regulamente, înfiinţarea unor astfel de tribunale
specializate, care să aibă competenţa de a judeca în primă instanţă anumite categorii de acţiuni în
materii speciale. O astfel de decizie poate fi luată de cele două instituţii europene fie la
propunerea Comisiei, dar după consultarea Curţii de Justiţie, fie la solicitarea Curţii de Justiţie şi
după consultarea Comisiei.
Prin aceste regulamente se va stabili şi competenţa unor astfel de tribunale.
Deciziile tribunalelor specializate pot face obiectul unui recurs la Tribunal, limitat la
chestiuni de drept sau, în cazul în care regulamentul privind înfiinţarea tribunalului specializat
prevede aceasta, şi la chestiuni de fapt.
Membrii unui tribunalul specializat sunt aleşi dintre persoane care oferă depline garanţii
de independenţă şi care au capacitatea cerută pentru exercitarea unor funcţii jurisdicţionale, şi
vor fi numiţi de Consiliu, cu unanimitate de voturi.
Tribunalele specializate îşi stabilesc regulamentul de procedură în acord cu Curtea de
Justiţie, urmând a fi aprobate de Consiliu.
Cu excepţia cazului în care regulamentul de înfiinţare a unui tribunalul specializat
dispune altfel, dispoziţiile tratatelor referitoare la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi
dispoziţiile Statutului CJUE se aplică şi tribunalelor specializate, însă Titlul I – privind Statutul
judecătorilor şi avocaţilor generali şi articolul 64 privind normele referitoare la regimul lingvistic
din Statut se vor aplica în orice situaţie şi tribunalelor specializate.
Însă, în prezent, nu mai funcționează nici un tribunal specializat, unicul care a fost
înființat și care a funcționat, anume Tribunalul Funcției Publice, a fost desființat, urmare a
reformei instituționale a CJUE, în anul 2016.

7
 Aspecte de drept procesual unional

1. Aspecte generale

În funcţie de natura acţiunilor sau a litigiilor dezbătute, procedura în faţa CJUE poate
varia, fiind astfel necesară tratarea acestora în mod separat, motiv pentru care este necesar a se
distinge între:
- procedura obişnuită sau de drept comun, specifică în general acţiunilor directe;
- procedura acţiunilor preliminare;
- proceduri speciale;
- procedura căilor de atac.
Pot exista şi proceduri specifice, mai ales la nivelul Tribunalului. Trebuie menţionat
precizat că procedura în cazul Tribunalului este, în principiu, similară cu cea derulată în faţa
Curţii de Justiţie, însă la nivelul Tribunalului avocatul general nu-şi susţine punctul de vedere
(concluziile), având în vedere cele precizate anterior legat de această instituţie la nivelul
Tribunalului.
Cât priveşte procedura în faţa Curţii de Justiţie, despre care vom detalia, aceasta are două
aspecte specifice1 ce trebuie precizate:
- există particularităţi ca urmare a procedurilor de judecată care se derulează în faţa
instanţelor naţionale ţinându-se cont de faptul că nu se poate deroga de la normele de
drept imperative care o reglementează;
- este supusă unui regim lingvistic specific unei comunităţi multilingve ceea ce
influenţează natura şi scopul procedurii scrise şi celei orale.
Procedura în faţa CJUE presupune două faze, conform art.20 din Statutul CJUE, denumit
în continuare Statut, [Conform art.20 alin. (1) - Procedura în fața Curții de Justiție constă în
două faze: o fază scrisă și una orală]:
- procedura scrisă care cuprinde: comunicarea către părţile aflate în proces şi către
instituţiile unionale ale căror decizii sunt în discuţie a cererilor de chemare în judecată, a
memoriilor, apărărilor, explicaţiilor/observaţiilor şi, eventual, al replicilor, precum şi a
oricăror alte acte justificative şi documente care le susţin sau a copiilor lor certificate
pentru conformitate. [Conform art.20 alin. (2) din Statut - Procedura scrisă cuprinde
comunicarea adresată părților și instituțiilor Uniunii ale căror decizii sunt în cauză,
cereri, memorii, apărări și observații și eventual replici, precum și toate actele și
documentele ce le susțin sau copiile acestora certificate conform.]

1
 - procedura orală – Conform art. 20 alin. (4) din Statut, procedura orală cuprinde:
audierea de către Curte a agenților, consilierilor și avocaților, a concluziilor avocatului
general, precum și, dacă este necesar, audierea martorilor și experților. Însă, în cazul în
care consideră că respectiva cauză nu pune o problemă nouă de drept, Curtea poate
decide, după ascultarea avocatului general, ca aceasta să fie judecată fără concluziile ce
ar fi putut fi formulate de acesta.
În acest sens, conform art.75 din Regulamentul de procedură CJ, după îndeplinirea
activităților de cercetare judecătorească, dacă Curtea nu acordă un termen părţilor pentru
a prezenta observaţii scrise, preşedintele stabileşte data deschiderii procedurii orale.
Dacă, însă, Curtea a acordat un termen pentru prezentarea unor observaţii scrise,
preşedintele va fixa data deschiderii procedurii orale după expirarea acestui termen.
- deliberarea şi adoptarea hotărârii
- executarea hotărârii adoptate
- căile de atac, de regulă, în cazul proceselor începute în faţa Tribunalului.
Acţiunile2 ce pot fi exercitate în faţa CJUE sunt acele mijloace virtuale şi legale
acordate subiectelor dreptului unional, prin care acestea pot solicita „intervenţia”
organelor jurisdicţionale ale UE în vederea apărării prerogativelor sau drepturilor lor sau
în vederea supravegherii obiective a respectării legalităţii de către instituţiile UE.
Acţiunile cu care poate fi sesizată CJUE sunt:
a. acţiunea în constatarea încălcării tratatelor unionale de către statele membre;
b. acţiunea în anulare;
c. excepţia de ilegalitate;
d. acţiunea în constatarea abţinerii nejustificate;
e. acţiunea în despăgubire;
f. acţiunea preliminară;
g. acţiunea pentru obţinerea aprobării sau avizării;
h. acţiunea de arbitraj;
i. acţiunea în legătură cu serviciul introdusă de funcţionarii unionali;
j. acţiunea în domeniul mărcilor şi standardelor unionale;
k. acţiunea contra sancţiunilor pecuniare.
Clasificări ale acestor acţiuni pot fi făcute în funcţie de criterii precum:
I. în funcţie de caracterul contencios sau necontencios al procedurii:
a) acţiuni directe: acţiunea în constatarea încălcării tratatelor unionale de către
statele membre, acţiunea în anulare, acţiunea în constatarea abţinerii nejustificate,

2
 acţiunea în despăgubire, acţiunea în legătură cu serviciul introdusă de funcţionarii
unionali;
b) acţiuni indirecte: acţiunea preliminară, acţiunea pentru obţinerea aprobării sau
avizării.
II. în funcţie de necesitatea parcurgerii unor proceduri prealabile ca o condiţie de
admisibilitate:
a) acţiuni care nu necesită parcurgerea unei astfel de etape: acţiunea în anulare,
acţiunea în despăgubire;
b) acţiuni care necesită parcurgerea unei proceduri prealabile: acţiunea în constatarea
încălcării tratatelor unionale de către statele membre, acţiunea în constatarea
abţinerii nejustificate, acţiunea în legătură cu serviciul introdusă de funcţionarii
unionali
III. în funcţie de temeiul juridic pe care se bazează
a) acţiuni reglementate de tratatele unionale – majoritatea acţiunilor;
b) acţiuni care îşi au temeiul într-un contract sau într-o clauză compromisorie
(modalitate de încheiere a convenţiei arbitrale, prin care părţile convin ca
litigiile ce se vor naşte din contractul în care este inserată sau în legătură cu
acesta să fie soluţionată pe calea arbitrajului, arătându-se numele arbitrilor sau
modalitatea de numire a lor. Clauza este cuprinsă în chiar contractul principal,
iar validitatea ei este independentă de valabilitatea contractului în care a fost
înscris conform art.343 si art.343^1 C.proc.civ. sau acea cauză stabilită în
contractul comercial, prin care părţile stabilesc că soluţionarea eventualelor
litigii să se facă pe calea arbitrajului comercial3) – acţiunile de arbitraj
IV. în funcţie de calitatea părţilor angrenate în proces:
a) acţiuni de drept constituţional – atunci când se confruntă statele membre,
instituţiile unionale sau state membre cu instituţii unionale;
b) acţiuni de drept administrativ – atunci când în proces apar persoane fizice sau
juridice în calitate de reclamanţi
V. în funcţie de calitatea reclamantului
a) acţiunea introdusă de un reclamant privilegiat (state membre, instituţii ale UE);
b) acţiune intentată de un reclamant neprivilegiat (persoane fizice sau persoane
juridice)
VI. în funcţie de prerogativele jurisdicţionale recunoscute instanţei
a) acţiuni de procedură normală – acţiunea în anulare, acţiunea în constatarea
abţinerii nejustificate;
3
 b) acţiuni de plină jurisdicţie4 – acţiunea în despăgubire, acţiunea contra sancţiunilor
pecuniare, acţiunea în legătură cu serviciul introdusă de funcţionarii unionali

2. Introducerea acţiunii şi procedura scriptică

2.1. Părţile în procesul unional

Actele normative unionale, atât cele de drept originar, cât şi cele de drept secundar, nu
enumeră expressis verbis, concret şi clar, entităţile care dispun de capacitate procesuală în faţa
CJUE.
Din interpretarea prevederilor art.19 din Statutul CJUE [Statele membre precum și
instituțiile Uniunii sunt reprezentate în fața Curții de Justiție de un agent numit pentru fiecare
cauză; agentul poate fi asistat de un consilier sau de un avocat.
Statele părți la Acordul privind Spațiul Economic European, altele decât statele membre,
precum și Autoritatea de supraveghere AELS menționată de acest acord, sunt reprezentate în
același fel.
Celelalte părți trebuie să fie reprezentate de un avocat.
Numai un avocat autorizat să practice în fața unei instanțe a unui stat membru sau a unui
alt stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European poate reprezenta sau asista o parte
în fața Curții.
Agenții, consilierii și avocații care compar în fața Curții se bucură de drepturile și
garanțiile necesare exercitării independente a funcției lor, în condiții care se stabilesc prin
regulamentul de procedură. În raporturile cu consilierii și avocații care se prezintă în fața ei,
Curtea se bucură de competențele atribuite în mod normal curților și tribunalelor, în condiții
care se stabilesc prin același regulament.
Profesorii universitari resortisanți ai statelor membre a căror legislație le recunoaște
dreptul de a pleda se bucură în fața Curții de drepturile acordate avocaților prin prezentul
articol.], articol care vorbeşte doar despre aspecte privind reprezentarea procesuală, se poate
deduce, însă, că există două categorii de astfel de entităţi, anume:
a) părţi reprezentate prin împuterniciţi sau agenţi, adică statele şi instituţiile UE, dar şi
statele părţi ale Acordului asupra Spaţiului Economic European (SEE), altele decât
statele membre, precum şi Autoritatea de supraveghere AELS
- cât priveşte statele membre este vorba despre cele 27 de state care au înfiinţat, respectiv
care au aderat la UE. Aşadar nu este vorba despre regiunile, landurile, judeţele, alte forme

4
 de unităţi administrativ-teritoriale sau autorităţile locale ale acestora, acestea putând
apărea ca părţi în procesul unional doar ca şi „alte părţi”.
- statele părţi ale Acordului asupra Spaţiului Economic European (SEE), altele decât
statele membre UE, chiar şi statele terţe – au capacitate procesuală proprie, dar nu și
organele, instituţiile sau autorităţile acestora care pot să apară ca astfel de subiecte tot în
categoria „celorlalte părţi”.
- Uniunea Europeană – spre deosebire de statele membre - nu are capacitate procesuală
proprie, acţionând în procesul unional prin instituţiile, organele sale, dar acestea în
integralitatea lor nu prin fracţiuni, subdiviziuni ale acestora (spre exemplu o fracţiune
politică/un grup politic parlamentar din cadrul Parlamentului European va putea să apară
în cadrul unui proces unional doar ca făcând parte din categoria „celelalte părţi”). Pe de
altă parte, UE poate să apară ea însăşi ca parte într-un proces în faţa instanţelor
naţionale ale statelor membre având în vedere că, potrivit art.267 TFUE, UE poate
deveni participant şi într-o acţiune preliminară. Având în vedere prevederile art.1 alin.(2)
din Regulamentul de procedură al Curţii, potrivit cărora termenul „instituții” desemnează
instituțiile Uniunii prevăzute la articolul 13 alineatul (1) teza a II-a din TUE [Potrivit
acestor prevederi din Tratat, instituțiile Uniunii sunt: Parlamentul European; Consiliul
European; Consiliul; Comisia Europeană (denumită în continuare „Comisia”); Curtea
de Justiție a Uniunii Europene; Banca Centrală Europeană; Curtea de Conturi] și
organele, oficiile sau agențiile înființate prin tratate sau printr-un act adoptat pentru
punerea în aplicare a acestora și care pot fi părți în fața Curții, dar şi prevederile art.1
Regulamentul de procedură al Tribunalului potrivit cărora termenul „instituție” sau
„instituții” desemnează instituțiile Uniunii și organele, oficiile sau agențiile înființate prin
tratate sau printr-un act adoptat pentru punerea acestora în aplicare și care pot fi părți în
fața Tribunalului, se poate înţelege că prin termenul de „instituţii” folosit de art.19 din
Statutul CJUE se au în vedere nu doar instituţiile UE enumerate limitativ de art.13 TUE,
ci toate instituţiile, organele, agenţiile şi oficiile UE, conform prevederilor mai sus
menţionate. Aşadar, chiar şi organisme înfiinţate pe baza dreptului unional secundar,
precum Centrul european pentru promovarea învăţământului profesional, înfiinţată în
1975 prin decizie a Parlamentului şi a Consiliului, sau Fundaţia europeană pentru
îmbunătăţirea condiţiile de trai şi de muncă, înfiinţată, de asemenea, în 1975, pot avea
calitatea de parte, având în vedere aceleaşi argumente mai sus menţionate.

b) părţi care sunt reprezentate de un avocat, art.19 alin. (3) din Statutul CJUE
denumindu-le „celelalte părți” – prin acestea se înţeleg toate acele persoane fizice sau
5
 juridice de drept public sau de drept privat care nu se regăsesc printre cele enumerate
printre părţile ce sunt reprezentate de un agent sau împuternicit.
Pentru verificarea personalităţii juridice a unei persoane juridice de drept privat sau de
drept public, dacă este cazul în situaţia celei din urmă, CJUE apelează întotdeauna la dreptul
intern din statul de unde provine entitatea respectivă având în vedere că doar în baza dreptului
naţional se poate aprecia dacă respectiva entitate a primit/are personalitate juridică sau nu.
Având în vedere prevederile Statului funcţionarilor din Uniunea Europeană (art.24b),
funcţionarii europeni au dreptul de a face parte din organizaţii sindicale sau asociaţii
profesionale ale acestor funcţionari, Curtea a stabilit că aceste organizaţii au capacitatea de a
fi părţi pentru că acţiunile judiciare promovate de ele fac parte din instrumentele folosite pentru
apărarea intereselor membrilor săi.
Persoanele fizice minore nu au capacitate procesuală motiv pentru care se admite
calitatea lor de parte doar dacă sunt reprezentate de un tutore sau curator. Legalitatea şi
regularitate desemnării unor astfel persoane ca şi tutori sau curatori este analizată de Curte tot pe
baza dreptului naţional.

În concluzie, distincţia ce poate fi făcută între cele două categorii de părţi, prin
interpretarea prevederilor art.19 din Statutul CJUE, este importantă pentru că în categoria
părţilor ce pot fi reprezentate de un agent sau de un împuternicit intră părţile privilegiate care,
de regulă, nu trebuie să dovedească un interes procesual subiectiv, pe când părţile
neprivilegiate, anume părţile care pot fi reprezentate printr-un avocat trebuie să
dovedească interesele lor concrete, individuale care sunt afectate.

2.2. Reprezentarea procesuală şi avocatul obligatoriu

Reglementarea acestei materii o regăsim în art.19 din Statutul CJUE, precum şi în art. 51
– 56 din Regulamentul de procedură al Tribunalului şi în art. 43 - 47 din Regulamentul de
procedură al Curţii.
În ceea ce priveşte reprezentarea procesuală, la nivelul acestor instanţe europene se aplică
principiul reprezentării obligatorii.
În consecinţă, în procedura contencioasă este valabil principiul avocatului obligatoriu,
principiu care nu operează şi în cadrul procedurilor necontencioase, celelalte părţi trebuind să
fie reprezentate de un avocat care are dreptul să-şi exercite profesia în faţa unei instanţe a unui
stat membru. Situaţiile care constituie excepţii de la principiul reprezentării obligatorii a
părţilor5 sunt:
6
 - procedură prin care se solicită acordarea beneficiului asistenţei judiciare gratuite, această
asistență poate fi şi doar parţială;
- procedura întrebărilor preliminare – dar doar dacă normele de procedură aplicabile
litigiului cu care a fost sesizată instanţa naţională nu impun ca părţile să fie reprezentate,
caz în care acestea au dreptul de a prezenta personal observaţii scrise şi orale în faţa
Curţii.
Statele membre sau instituţiile UE, statele membre SEE şi Autoritatea de
Supraveghere AELS – părţile privilegiate sunt reprezentate de un împuternicit sau de un
agent, ce pot fi sprijiniţi de avocaţi sau consilieri rezidenţi. Aceştia ca şi consilierii şi avocaţii ce
compar în faţa Curţii se bucură de drepturile şi garanţiile necesare exercitării independente a
funcţiilor lor.
Astfel, spre exemplu, conform art.43 din Regulamentul de procedură al Curţii, agenții, consilierii
și avocații care compar în fața Curții sau în fața unei autorități judiciare căreia Curtea i-a adresat o
cerere de comisie rogatorie se bucură de:
- imunitate pentru afirmațiile orale și înscrisurile depuse referitoare la cauză sau la părți;
- următoarele privilegii și facilități:
(a) toate înscrisurile referitoare la procedură sunt exceptate de la percheziție și sechestru. În caz
de contestație, funcționarii autorităților vamale sau ai poliției pot sigila înscrisurile în cauză, care
sunt transmise apoi fără întârziere Curții pentru a fi verificate în prezența grefierului și a
persoanei interesate;
(b) agenții, consilierii și avocații se bucură de libertate de deplasare în măsura necesară
îndeplinirii sarcinilor lor.
Însă, potrivit art.44 din Regulamentul de procedură al Curţii, pentru a beneficia de privilegiile,
imunitățile și facilitățile menționate mai sus, este necesar să se facă în prealabil dovada calității, după
cum urmează:
a) agenții, printr-un înscris oficial eliberat de mandantul lor, care îi notifică imediat grefierului o
copie a acestuia;
b) avocații, printr-un document care certifică faptul că au dreptul să își exercite profesia în fața unei
instanțe a unui stat membru sau a unui alt stat parte la Acordul privind SEE și, atunci când partea pe
care o reprezintă este o persoană juridică de drept privat, printr-un mandat eliberat de aceasta din
urmă. De altfel acest document trebuie să fie depus de avocat odată cu depunerea cererii introductive.
c) consilierii, printr-un mandat eliberat de partea pe care o asistă.
Mai mult decât atât, la nevoie, grefierul Curții le eliberează o legitimație. Validitatea acestei
legitimații este limitată la o perioadă determinată, care poate fi prelungită sau restrânsă în funcție de
durata procedurii.
7
 Pe de altă parte, tocmai pentru că privilegiile, imunitățile și facilitățile menționate la articolul
43 din Regulamentul de procedură al Curţii, sunt acordate exclusiv în interesul bunei desfășurări a
procedurii, Curtea poate ridica imunitatea în cazul în care consideră că această măsură nu împiedică
buna desfășurare a procedurii.
Mai mult decât atât, în cazul în care Curtea apreciază conduita unui agent, a unui consilier sau
a unui avocat în fața Curții ca fiind incompatibilă cu demnitatea Curții sau cu exigențele unei bune
administrări a justiției sau că agentul, consilierul ori avocatul în cauză uzează de drepturile pe care le
are în virtutea funcției sale în alte scopuri decât acelea pentru care îi sunt recunoscute aceste drepturi,
Curtea îl informează pe cel în cauză în legătură cu acest fapt. Atunci când Curtea informează
despre aceasta autoritățile competente în fața cărora persoana în cauză este ținută să răspundă, o
copie a scrisorii adresate autorităților respective este transmisă persoanei în cauză. Art. 46 din
Regulamentul de procedură al Curţii prevede chiar că în astfel de situaţii Curtea poate oricând,
prin ordonanță motivată, după ascultarea persoanei în cauză și a avocatului general, să decidă să
excludă din procedură un agent, un consilier sau un avocat, ordonanța fiind imediat executorie.
Într-o astfel de situaţie, anume în cazul în care un agent, un consilier sau un avocat este exclus din
procedură, aceasta se suspendă până la expirarea termenului stabilit de către președinte în scopul de a
permite părții interesate să desemneze un alt agent, consilier sau avocat. Curtea îşi rezervă şi dreptul
de a revoca oricare dintre deciziile mai sus menţionate.
Potrivit art.19 alin. ultim din Statut, se recunoaşte dreptul de a pleda în faţa Curţii şi
profesorilor universitari resortisanți ai statelor membre a căror legislație le recunoaște dreptul de a
pleda, bucurându-se de drepturile acordate avocaților şi consilierilor.
Cât îi priveşte pe avocaţi cărora le este recunoscut dreptul de pleda în faţa Curţii, art. 19
alin. (4) din Statut prevede că numai un avocat autorizat să practice în fața unei instanțe a unui stat
membru sau a unui alt stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European poate reprezenta sau
asista o parte în fața Curții, acesta netrebuind a avea o acreditare specială din partea CJUE, ci trebuie
doar să dovedească că provine dintr-un barou din statele membre.
Respectarea solemnităţii şedinţelor impune avocaţilor, reprezentanţilor, consilierilor de a
respecta reguli precum:
- purtarea robelor personale;
- legitimarea, în cazul avocaţilor, respectiv prezentarea acreditărilor primite de la statele
reprezentate;
- prezentarea actelor de identitate;
- respectarea regulilor la redactarea documentelor depuse;
- semnarea tuturor exemplarelor originale ale documentelor depuse în cursul procedurii
scriptice;
8
- asigurarea comunicării actelor procesuale părţilor reprezentate, mai ales atunci când nu a fost
indicată o adresă de corespondenţă din Luxembourg;
- respectarea timpului pentru pledoarie;
- luarea în considerare a faptului că în timpul vorbirii are loc o traducere simultană a celor
spuse ceea ce impune cu necesitate coordonarea concluziilor orale ale tuturor reprezentanţilor
ce au interese comune, pentru a se evita exprimarea unor păreri identice în mod repetat.

9
 Aspecte de drept procesual unional

2.2. Reprezentarea procesuală şi avocatul obligatoriu

Reprezentanţii, agenţii statelor membre implicate într-un proces unional sunt desemnaţi, de
regulă, de ministerele afacerilor de externe, existând şi excepţii precum cele din Germania – unde
desemnarea se face de ministerul economiei sau Spania şi Portugalia – unde sunt desemnaţi de
secretariatele de stat pentru relaţiile cu Uniunea Europeană1.
În ceea ce priveşte România, inițial conform prevederilor din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 96/2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei
publice centrale (în special ale art. 12¹, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.
884 din 22 decembrie 2012 şi aprobată cu modificări prin Legea nr. 71/2013, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 171, din 29 martie 2013, cu modificările şi
completările ulterioare (OUG nr. 96/2012), din Hotărârea Guvernului nr. 8/2013 privind
organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Externe, publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 34 din 15 ianuarie 2013 (HG nr. 8/2013), respectiv din Metodologia privind
reprezentarea României în faţa Curţii de Justiţie, a Tribunalului Uniunii Europene şi a altor
instituţii UE, aprobată de Guvernul României, prin memorandum, în data de 6 iulie 2011,
funcţia de reprezentare a statului român la CJUE, precum şi la celelalte instituţii europene, în
procedurile contencioase şi necontencioase, a revenit Ministerului Afacerilor Externe (MAE) în
cadrul căruia funcţionează agentul guvernamental care este numit şi eliberat din funcţie prin decizie a
primului-ministru, la propunerea ministerului afacerilor externe, fiind direct subordonat acestuia din
urmă.
Aceste prevederi au fost abrogate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 11/2017
privind organizarea şi funcţionarea Agentului guvernamental pentru Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene, precum şi pentru Curtea de Justiţie a Asociaţiei Europene a Liberului Schimb, iar în 19
august 2021 a fost adoptat, prin memorandum, o nouă Metodologie privind reprezentarea
României în faţa Curţii de Justiţie, a Tribunalului Uniunii Europene şi a altor instituţii UE,
aprobată de Guvernul României. Însă, potrivit prevederilor acestui ultim act normativ, competenţa
de desemnare a agentului guvernamental, un subsecretar de stat în cadrul Ministerului Afacerilor
Externe, aparţine tot prim-ministrului, la propunerea ministrului afacerilor externe, pentru că
prerogativele de Agent guvernamental în faţa CJUE sunt exercitate în numele României, de
Ministerul Afacerilor Externe. Reprezentarea în faţa CJUE este asigurată, aşadar, de acest subsecretar
de stat care este ajutat de o structură specializată în contenciosul UE, precum și de o structură
1
specializată în compatibilizarea legislaţiei naţionale cu dreptul Uniunii Europene. De asemenea, în
activitatea de reprezentare juridică, Agentul guvernamental este sprijinit de un grup de lucru
interinstituţionalizat specializat – Grupul de lucru contencios UE, unde toate ministerele, precum şi
autorităţi sau instituţii publice, după caz, sunt reprezentate de cel puţin 2 persoane. Acest grup se
întruneşte semestrial sau ori de câte ori este nevoie.
Numirea şi eliberarea din funcţie a agentului guvernamental se comunică grefei Curţii,
respectiv a Tribunalului, precum şi celorlalte instituţii europene.
În vederea exercitării atribuţiilor sale, agentul guvernamental poate solicita autorităţilor şi
instituţiilor publice actele, datele şi informaţiile necesare, acestea fiind obligate a i le comunica în
termenul stabilit de acesta.
Prin intermediul agentului guvernamental, MAE coordonează şi supraveghează
fundamentarea, de către autorităţile şi instituţiile publice, a poziţiilor naţionale ce urmează a fi
comunicate instituţiilor europene, respectiv a fi transmise şi/sau susţinute înaintea instituţiilor
europene. Agentul guvernamental coordonează procesul de stabilire a poziţiilor naţionale şi
întocmeşte actele şi realizează faptele necesare în contextul activităţii de reprezentare. În acest scop,
el este sprijinit de structura specializată în contenciosul UE din cadrul Ministerului Afacerilor
Externe.
Aşadar, în principiu, Agentul guvernamental asigură reprezentarea României în proceduri
precum:
- procedura reglementată de art. 218 alin. (11) TFUE privind avizul Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene cu privire la compatibilitatea unui acord preconizat cu dispoziţiile tratatelor;
- procedurile reglementate de art. 256 alin. (1) TFUE privind acţiunile directe care sunt în
competenţa Tribunalului;
- procedurile reglementate de art. 256 alin. (2) TFUE privind acţiunile formulate împotriva deciziilor
tribunalelor specializate – în prezent această atribuție nu se mai poate exercita nemaifiind funcțional
nici un tribunal specializat;
- procedurile reglementate de art. 256 alin. (3) TFUE privind cererile preliminare care sunt în
competenţa Tribunalului;
- procedurile reglementate de art. 258-260 TFUE privind etapele precontencioase şi contencioase ale
acţiunii în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor;
- procedurile reglementate de art. 263 TFUE privind acţiunea în anulare;
- procedurile reglementate de art. 265 TFUE privind acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona;
- procedurile reglementate de art. 267 TFUE privind cererea având ca obiect pronunţarea unei
hotărâri preliminare;

2
- procedurile reglementate de art. 268 TFUE privind acţiunea în repararea daunelor, în conformitate
cu art. 340 TFUE;
- procedurile legate de aplicarea art. 270 TFUE privind litigiile dintre Uniune şi agenţii săi;
- procedurile litigioase reglementate de art. 271 TFUE privind obligaţiile care rezultă din statutul
Băncii Europene de Investiţii, măsurile adoptate de Consiliul Guvernatorilor Băncii Europene de
Investiţii, măsurile adoptate de Consiliul Directorilor Băncii Europene de Investiţii, precum şi în
legătură cu îndeplinirea de către băncile centrale naţionale a obligaţiilor care rezultă din aplicarea
TFUE şi a Statutului Sistemului European al Băncilor Centrale;
- procedura prevăzută la art. 272 TFUE, atunci când CJUE este competentă să se pronunţe în temeiul
unei clauze compromisorii,
- procedurile jurisdicţionale înaintea Curţii de Justiţie a Asociaţiei Europene a Liberului Schimb.

2.3. Intervenienţii în procesul unional

Litigiile concrete aduse în faţa Curţii, prin problema de fond ce urmează a fi soluţionată,
pot avea în mod indirect efecte şi asupra altora, mai precis asupra unor persoane care nu participă
în proces, dar cărora, de exemplu, li se aplică norma juridică unională atacată. În consecinţă,
terţii neparticipanţi pot avea interesul de a întări poziţia uneia sau alteia dintre părţi, motiv pentru
care ar dori să intervină în proces.
Modul de intervenţie a terţilor în proces a fost reglementat atât prin Statut – art. 40, cât şi
prin Regulamentul de procedură al Curţii, art.129-132, sau al Tribunalului, art.142-145.
Astfel, potrivit art.40 din Statut, statele membre și instituțiile Uniunii pot interveni în
litigiile supuse Curții de Justiție. Orice altă persoană dispune de acelaşi drept în cazul în care
poate dovedi faptul că are un interes în soluţionarea litigiului înaintat în faţa Curţii. Iată, aşadar,
că:
- statele membre şi instituţiile unionale pot interveni în litigiile deduse Curţii în cazul acţiunilor
directe, fără excepţie şi fără a fi nevoie să dovedească îndeplinirea anumitor condiţii, beneficiind
de poziţia unui intervenient privilegiat.
- spre deosebire, deşi dreptul de a interveni aparţine şi oricărei alte persoane, aceasta trebuie să
dovedească un interes în soluţionarea unui litigiu dedus Curţii. Interesul justificat trebuie să fie
un interes privind soluţia concretă, finală, nefiind suficientă justificarea unui interes orientat
spre aprobarea unei anumite concepţii juridice.
Cu toate acestea, persoanele fizice sau juridice nu pot interveni în: litigiile dintre statele
membre, dintre instituțiile Uniunii sau dintre statele membre, pe de-o parte, și instituțiile
Uniunii, pe de altă parte.
3
De asemenea statele părți la Acordul privind Spațiul Economic European, altele decât statele
membre, precum și Autoritatea de supraveghere AELS menționată de respectivul acord pot
interveni în litigiile supuse Curții în cazul în care acestea se referă la unul dintre domeniile de
aplicare ale acestui acord.
În toate cazurile, concluziile cererii de intervenție pot avea ca obiect numai susținerea
concluziilor uneia dintre părți. Intervenientul va lua procedura în starea în care se află în
momentul intervenţiei sale2.
Este necesar a sublinia că în cazul acţiunilor preliminare, având în vedere caracterul
necontencios al procedurii, o astfel de intervenţie este imposibilă. Însă, conform art.23 din
Statut, intervenienţii din procesul de fond judecat în faţa instanţei naţionale devin participanţi, la
fel ca şi intervenienţii privilegiaţi.
(Astfel, în cazurile prevăzute la art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene, decizia instanței naționale care își suspendă procedura și sesizează Curtea de Justiție
este notificată Curții de către instanța națională respectivă. Această decizie este apoi notificată de
către grefierul Curții, părților în cauză, statelor membre și Comisiei, precum și instituției,
organului, oficiului sau agenției Uniunii care a adoptat actul a cărui valabilitate sau interpretare
este contestată.
În termen de două luni de la data ultimei notificări, părțile, statele membre, Comisia și,
dacă este cazul, instituția, organul, oficiul sau agenția Uniunii care a adoptat actul a cărui
valabilitate sau interpretare este contestată, au dreptul de a depune la Curte memorii sau
observații scrise.
În cazurile menționate la art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene,
decizia instanței naționale este notificată, prin grija grefierului Curții, și statelor părți la Acordul
privind Spațiul Economic European, altele decât statele membre, precum și Autorității de
supraveghere AELS menționată în acordul respectiv, care, în cazul în care este vizat unul dintre
domeniile de aplicare ale acordului, pot depune la Curte memorii sau observații scrise, în termen
de două luni de la data notificării.
În cazul în care un acord privind un domeniu determinat, încheiat de Consiliu cu unul sau
mai multe state terțe, prevede că acestea din urmă pot prezenta memorii sau observații scrise în
cazul în care o instanță a unui stat membru adresează Curții o întrebare preliminară privind
domeniul de aplicare al acordului, decizia instanței naționale referitoare la o astfel de întrebare se
notifică, de asemenea, statelor terțe în cauză, care pot depune la Curte, în termen de două luni de
la data notificării, memorii sau observații scrise.)
Procedura intervenţiei cuprinde două etape:
1. procedura în vederea admiterii intervenţiei;
4
 2. procedura intervenţiei propriu-zise.
1. Procedura în vederea admiterii intervenţiei
Cei care doresc a interveni într-un proces unional trebuie să depună o cerere de intervenţie
care să cuprindă:
- indicarea cauzei;
- indicarea părţilor în litigiu;
- numele şi domiciliul intervenientului;
- concluziile în susţinerea cărora intervenientul cere să intervină;
- expunerea circumstanţelor care demonstrează dreptul de intervenţie, atunci când
intervenientul este altul decât un stat membru sau o instituţie unională, aşadar când nu
face parte din categoria intervenienţilor privilegiaţi.
O astfel de cerere se depune în maxim 6 săptămâni după publicarea comunicatului –
avizului (informării) privind cererea de chemare în judecată în JOUE, termen impus3 pentru că:
- părţile trebuie ca în 6 săptămâni să ştie cu cine se vor judeca şi cine va veni în sprijinul
lor şi trebuie să aibă o protecţie faţă de intervenienţii care prin intervenţia lor întârziată ar putea
tergiversa în mod nejustificat soluţionarea cauzei.
- chiar şi intervenienţii care iau procesul în stadiul în care se află la momentul intervenţiei,
au posibilitatea de a participa cât mai de la începutul procesului, şansele fiind mai mari pentru a
determina o soluţie favorabilă şi lor în ultimă instanţă.
Şi-n cazul intervenienţilor este obligatorie reprezentarea.
Cererea de intervenţie se comunică părţilor din acţiunea principală pentru ca acestea să
poată să-şi prezinte observaţiilor scrise şi, eventual şi doar excepţional, orale cu privire la
admisibilitatea şi la oportunitatea intervenţiei.
2. Procedura intervenţiei propriu-zise
Preşedintele instanţei va decide asupra admisibilităţii cererii, printr-o încheiere (decizie
sau ordonanţă, după caz, conform reglementărilor CJUE), nu înainte de a asculta şi punctul de
vedere al avocatului general.
Dacă această cerere este admisă, intervenientului i se va comunica întreaga documentaţie
depusă până la acea dată de părţi, iar preşedintele fixează termenul în care acesta poate prezenta
un memoriu de intervenţie ce va cuprinde: concluziile intervenientului privind susţinerea,
respectiv respingerea, totală sau parţială, a concluziilor unei părţi; motivele şi argumentele
invocate de intervenient şi probele propuse, dacă este cazul. Preşedintele poate fixa şi un termen
în care părţile pot răspunde la acest memoriu de intervenţie, prin formularea unor observaţii.

5
6
 Aspecte de drept procesual unional

3. Condiţiile cererii de chemare în judecată

Toate acţiunile directe se introduc la CJUE de către reclamant prin intermediul unei
cereri scrise.
Astfel, conform art. 21 din Statut, art. 120-121 din Regulamentul de procedură al Curţii,
art. 76 – 78 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, Curtea de Justiție, respectiv
Tribunalul sunt sesizate printr-o cerere adresată grefierului, cerere care trebuie să cuprindă
numele și domiciliul reclamantului, calitatea semnatarului, numele părții sau părților împotriva
cărora se înaintează cererea, obiectul litigiului, concluziile și o expunere sumară a motivelor
invocate.
Astfel, art. 21 din Statut prevede că „Curtea de Justiție este sesizată printr-o cerere adresată
grefierului. Cererea trebuie să cuprindă numele și domiciliul reclamantului, calitatea
semnatarului, numele părții sau părților împotriva cărora se înaintează cererea, obiectul
litigiului, concluziile și o expunere sumară a motivelor invocate.
După caz, cererea trebuie să fie însoțită de actul a cărui anulare este cerută sau, în situația
menționată la art. 265 din TFUE, de o probă scrisă a datei invitației de a acționa adresate unei
instituții, în conformitate cu articolul menționat. În cazul în care aceste acte nu sunt anexate la
cerere, grefierul cere părții în cauză să le prezinte într-un termen rezonabil, fără ca decăderea
din drepturi să poată fi opusă părții în cazul în care actele sunt prezentate după expirarea
termenului de introducere a acțiunii.”
De asemenea, spre exemplu, art. 120 din Regulamentul de procedură al Curţii prevede că
„Cererea introductivă prevăzută la art.21 din Statut cuprinde:
(a) numele și domiciliul reclamantului;
(b) indicarea părții împotriva căreia este formulată cererea introductivă;
(c) obiectul litigiului, motivele și argumentele invocate, precum și o expunere sumară a
motivelor menționate;
(d) concluziile reclamantului;
(e) probele și propunerea de probe, dacă este necesar.
Articolul 122 Anexele la cererea introductivă
(1) Cererea introductivă este însoțită, dacă este necesar, de înscrisurile indicate la articolul 21
al doilea paragraf din Statut.
(2) Cererea introductivă depusă în temeiul articolului 273 TFUE este însoțită de un exemplar al
compromisului intervenit între statele membre interesate.

1
(3) În cazul în care cererea introductivă nu îndeplinește condițiile enumerate la alineatul (1) sau
(2) al prezentului articol, grefierul stabilește un termen rezonabil pentru ca reclamantul să
depună înscrisurile sus-menționate. În cazul în care, în termenul stabilit în acest scop,
reclamantul nu procedează la îndreptarea neregularității, Curtea, după ascultarea judecătorului
raportor și a avocatului general, decide dacă nerespectarea acestor cerințe determină
inadmisibilitatea cererii introductive pentru neîndeplinirea condițiilor de formă.
Pe de altă parte, pentru îndeplinirea procedurii, în cererea introductivă se indică
domiciliul ales. Cererea introductivă cuprinde numele persoanei care este autorizată și care a
consimțit să primească toate notificările. Pe lângă indicarea domiciliului ales sau în locul
acesteia, în cererea introductivă se poate menționa că avocatul sau agentul consimte să primească
notificările prin fax sau prin orice alt mijloc tehnic de comunicare. În cazul în care cererea
introductivă nu îndeplinește condițiile specificate anterior și atâta timp cât această neregularitate
nu este îndreptată, toate notificările efectuate în vederea îndeplinirii procedurii, destinate părții
vizate, se realizează prin scrisoare recomandată adresată agentului sau avocatului părții.
Astfel, spre exemplu, conform art. 121 din Regulamentul de procedură al Curţii:
„(1) Pentru îndeplinirea procedurii, în cererea introductivă se indică domiciliul ales . Cererea
introductivă cuprinde numele persoanei care este autorizată și care a consimțit să primească
toate notificările.
(2) Pe lângă indicarea domiciliului ales menționată la alineatul (1) sau în locul acesteia, în
cererea introductivă se poate menționa că avocatul sau agentul consimte să primească
notificările prin fax sau prin orice alt mijloc tehnic de comunicare.
(3) În cazul în care cererea introductivă nu îndeplinește condițiile prevăzute la alineatul (1) sau
(2) și atât timp cât această neregularitate nu este îndreptată, toate notificările efectuate în
vederea îndeplinirii procedurii, destinate părții vizate, se realizează prin scrisoare recomandată
adresată agentului sau avocatului părții. Prin derogare de la art. 48, notificarea se consideră
legal îndeplinită prin depunerea scrisorii recomandate la oficiul poștal al localității în care își
are sediul Curtea.”
În consecinţă, este necesar a preciza şi faptul că art.48 din (1) Regulamentul de procedură
al Curţii prevede că notificările prevăzute de acest regulament se efectuează prin grija grefierului
la domiciliul ales al destinatarului, fie prin expedierea, prin scrisoare recomandată cu confirmare
de primire, a unei copii a actului care trebuie notificat, fie prin înmânarea acestei copii contra
unei dovezi de primire. Copiile originalului care trebuie notificat se întocmesc și se certifică
pentru conformitate cu originalul de către grefier, cu excepția cazului în care acestea au fost
depuse de către părți în condițiile prevăzute la art. 57 alin. (2) din Regulamentul Curţii (Art. 57
din Regulamentul Curţii prevede că: „(1) Originalul oricărui act de procedură trebuie să poarte
2
semnătura manuscrisă a agentului sau a avocatului părții ori, în cazul observațiilor prezentate
în cadrul unei proceduri preliminare, pe cea a părții din litigiul principal sau a reprezentantului
său dacă normele de procedură naționale aplicabile acelui litigiu permit aceasta. (2) Acest act,
însoțit de toate anexele menționate în cuprinsul său, se depune împreună cu cinci copii pentru
Curte, iar în alte proceduri decât procedurile preliminare, și cu atâtea copii câte părți sunt în
cauză. Aceste copii sunt certificate pentru conformitate cu originalul de către partea care le
depune. (3) Instituțiile depun, în plus, în termenele stabilite de Curte, traducerile oricărui act de
procedură în celelalte limbi prevăzute la art. 1 din Regulamentul nr. 1 al Consiliului. Alineatul
precedent se aplică în mod corespunzător. (4) Fiecărui act de procedură i se anexează un dosar
care conține înscrisurile și mijloacele materiale de probă invocate în susținerea acestuia și un
opis al acestor înscrisuri și mijloace materiale de probă. (5) În cazul în care la actul de
procedură se anexează un înscris sau un mijloc material de probă doar în extras din cauza
volumului său, la grefă se depune înscrisul sau mijlocul material de probă complet sau o copie
completă a acestuia. (6) Toate actele de procedură se datează. În privința termenelor
procedurale, vor fi luate în considerare numai data și ora depunerii originalului la grefă. (7)
Fără a aduce atingere prevederilor alineatelor (1)-(6), data și ora la care o copie a originalului
semnat al unui act de procedură, inclusiv opisul înscrisurilor și mijloacelor materiale de probă
prevăzut la alineatul (4), parvine grefei prin fax sau prin orice alt mijloc tehnic de comunicare
de care dispune Curtea se consideră că respectă termenele procedurale cu condiția ca originalul
semnat al actului, însoțit de anexele și copiile prevăzute la alineatul (2), să fie depus la grefă în
cel mult 10 zile. (8) Fără a aduce atingere prevederilor alineatelor (3)-(6), Curtea poate stabili,
prin decizie, condițiile în care un act de procedură transmis grefei pe cale electronică este
considerat a fi originalul acelui act. Această decizie se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene.”
Atunci când destinatarul a consimțit să primească notificările prin fax sau prin orice alt
mijloc tehnic de comunicare, notificarea oricărui act de procedură, inclusiv a hotărârilor și a
ordonanțelor Curții, poate fi efectuată prin transmiterea unei copii a înscrisului printr-un
asemenea mijloc. În cazul în care, din motive tehnice sau din cauza naturii sau a volumului
actului, o astfel de transmitere nu poate avea loc, actul se notifică, în absența alegerii de
domiciliu de către destinatar, la adresa acestuia din urmă potrivit modalităților prevăzute mai sus.
Destinatarul este informat cu privire la aceasta prin fax sau prin orice alt mijloc tehnic de
comunicare. În acest caz, se consideră că o scrisoare recomandată a fost înmânată destinatarului
în a zecea zi de la data depunerii acestei trimiteri la oficiul poștal al locului în care Curtea își are
sediul, cu excepția cazului în care se dovedește prin confirmare de primire că scrisoarea a fost
primită la o altă dată sau a cazului în care destinatarul îl informează pe grefier, în termen de trei
3
săptămâni de la data informării, prin fax sau prin orice alt mijloc tehnic de comunicare, că
notificarea nu i-a parvenit.
Curtea poate stabili, prin decizie, condițiile în care un act de procedură poate fi notificat
pe cale electronică. Această decizie se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Este necesar a mai preciza că, începând cu 2 octombrie 2011, a fost creată şi o aplicaţie
informatică care permite depunere şi comunicarea actelor de procedură pe cale electronică,
aplicaţia „e-Curia” este comună celor două instanţe care compun CJUE. Actele de procedură,
inclusiv hotărârile şi ordonanţele, sunt comunicate prin e-Curia reprezentanţilor părţilor, în cazul
în care aceştia au acceptat în mod explicit acest mod de comunicare sau, în cadrul unei cauze, în
situaţia în care şi-au dat consimţământul cu privire la acest mod de comunicarea prin depunerea
unui act de procedură prin e-Curia. Destinatarii comunicărilor sunt înştiinţaţi, prin e-mail, în
legătură cu orice comunicare care le este adresată prin e-Curia. Actul de procedură este
comunicat în momentul în care destinatarul solicită accesul la acest act, iar în lipsa unei astfel de
cereri de acces, se consideră că actul a fost comunicat la expirarea celei de-a şaptea zile care
urmează celei a trimiterii e-mail-ului de înştiinţare. În cazul în care o parte este reprezentată de
mai mulţi agenţi sau avocaţi, momentul luat în considerare pentru calculul termenelor este cel al
primei cereri de acces efectuate.
Așadar, cererea de chemare în judecată trebuie să aibă trei elemente principale:
1) cererile sau concluziile reclamantului – limitează pretenţiile reclamantului precum şi puterea
judecătorilor care, de regulă, nu se pot întinde peste limitele fixate de cerere şi nu se pot pronunţa
ultra petita. Cererile trebuie formulate neechivoc, nu trebuie să fie fără sens sau absurde sau cele
din categoria celor din care nu rezultă la ce soluţie se aşteaptă. Odată cu introducerea cererii de
chemare în judecată, cererile sunt prezentate în mod eficient, nefiind obligatorie şi necesară
citirea acestora în cadrul procedurii publice orale.
2) Obiectul cererii de chemare în judecată - este scopul acţiunii introduse şi trebuie să fie
suficient de precis pentru ca pârâtul să aibă posibilitatea de a-şi pregăti apărarea şi Curtea să
înţeleagă scopul pretenţiilor reclamantului.
3) Motivele acţiunii - reprezintă totalitatea afirmaţiilor de fapt şi a punctelor de vedere juridice
prezentate de reclamant în sprijinul cererii sale, anume argumentele de drept şi de fapt.
Cererea de chemare în judecată, în funcţie de natura acţiunii introduse, va trebui să fie
însoţită de anexe obligatorii precum:
- în cazul persoanelor juridice de drept privat - copie de pe statutul acestora sau un extras recent
din registrul comerţului sau registrul asociaţiilor şi fundaţiilor sau orice alt document din care să
reiasă personalitatea juridică, respectiv dovada împuternicirii legale pentru proces a avocatului
desemnat;
4
- în cazul acţiunilor de arbitraj – copii după contractele care conţin clauza compromisorie sau
după convenţia de arbitraj;
- în cazul acţiunilor în anulare – copii după actele normative a căror desfiinţare se cere;
- în cazurile în care introducerea acţiunii în cauză trebuie precedată de pornirea şi derularea unei
proceduri prealabile – dovezi din care să rezulte insuccesul obţinut în urma exercitării acestei
proceduri.
Se vor putea anexa, pe bază de opis, şi orice alte documente considerate ca fiind utile şi
pertinente soluţionării cauzei.

Cererea de chemare în judecată trebuie să conţină nu doar capetele de cerere şi expunerea

stării de fapt, ci şi o prezentare amănunţită a mijloacelor de atac şi de apărare, pentru că ulterior
în cadrul procesului nu se mai admite, de regulă, invocarea altora.

Cererea de chemare în judecată trebuie să fie semnată de reprezentantul procesual şi

contrasemnată de reclamant.

Unele vicii formale sau materiale evidente ale cererii de chemare în judecată pot fi
remediate în termenul fixat de grefier, după verificarea cererii de către acesta.
Dacă lipseşte unul dintre elementele constitutive ale cererii de chemare în judecată astfel
precum sunt identificate acestea de art. 21 din Statut, documentul nu mai poate fi considerat
cerere de chemare în judecată în sens juridic şi nu mai poate fi înregistrat şi nu atrage după sine
întreruperea termenului de prescripţie.
Viciile de formă, precum dovedirea statutului de persoană juridică, nedepunerea
convenţiei de arbitraj, pot fi acoperite în termenul fixat de grefier, în caz contrar, Curtea va
decide, după ascultarea avocatului general, dacă nerespectarea acestor condiţii antrenează
inadmisibilitatea formală a plângerii.

Cererea de chemare în judecată trebuie depusă în original şi în copie în cel puţin 6

exemplare autentificate (5 copii pentru CJUE şi câte unul pentru fiecare pârât), împreună cu
documentele anexate.
Cererea se depune la sediul CJUE printr-o adresă ce va primi o ştampilă de intrare, iar
ulterior se va trece la înregistrarea acesteia.
Nu se admite depunerea unei cereri de chemare în judecată care nu a fost redactată de un
avocat, excepţie făcând cererile pentru asistenţă juridică gratuită, totală sau parţială.

5
 Data introducerii acţiunii este ziua depunerii cererii de chemare în judecată la Grefa
Curţii.
Cererea este înregistrată în registrul Grefei, unde primeşte un număr format din numărul
curent şi numărul de an.
Despre fiecare cerere de chemare în judecată se va face o comunicare (o informare) care
va fi publicată în JOUE, iar cei interesaţi pot consulta chiar registrul unde apar aceste informări.
Însă, consultarea dosarelor de către terţi este inadmisibilă, dosarele rămânând inaccesibile
publicului chiar şi după adoptarea hotărârii, neadmiţându-se excepţii de la această regulă nici
pentru studierea dosarelor în scopuri ştiinţifice sau didactice.

Depunerea cererii de chemare în judecată conduce la litispendenţă care durează până la

terminarea procedurii, un al doilea proces între aceleaşi părţi cu acelaşi conţinut fiind inadmisibil
în această perioadă.

Şi-n faţa CJUE este valabil principiul disponibilităţii ceea ce presupune că reclamantul îşi
poate retrage oricând cererea de chemare în judecată.

4. Întâmpinarea – memoriul în apărare

Procedura scrisă cuprinde şi depunerea întâmpinărilor, replicilor şi contrareplicilor ce se

declanşează odată cu comunicarea cererii de chemare în judecată.
În termen de 2 luni de la data la care cererea de chemare în judecată a fost comunicată,
adusă la cunoştinţa pârâtului, acesta va prezenta o întâmpinare (memoriu în apărare) care este
prima posibilitate de apărare scrisă a pârâtului şi care va cuprinde: numele şi domiciliul său;
argumentele invocate în fapt şi în drept; concluziile sale şi probele propuse.
Astfel, conform art. 81 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, precum şi art. 124
din Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie „În termen de două luni de la notificarea
cererii introductive, pârâtul depune un memoriu în apărare. Memoriul în apărare cuprinde: (a)
numele și domiciliul pârâtului; (b) indicarea calității și a adresei reprezentantului pârâtului; (c)
motivele și argumentele invocate; (d) concluziile pârâtului; (e) probele și propunerea de probe,
dacă este necesar.”
Cât priveşte comunicarea întâmpinării către Curte, este suficient ca aceasta să fie
comunicată şi prin fax.
La cererea motivată a pârâtului, termenul de 2 luni poate fi prelungit de preşedinte.
6
 Cererea de chemare în judecată şi întâmpinarea pot fi completate printr-o replică a
reclamantului şi printr-o contrareplică (duplică) a pârâtului, caz în care preşedintele va fixa
termenele la care aceste acte de procedură vor fi prezentate.
Depunerea unei replici şi a unei duplici sunt facultative motiv pentru care renunţarea
reclamantului la a depune o replică va lipsi pe pârât de posibilitatea de a depune o duplică.
Renunţând la a depune o replică şi o duplică, părţile pot urgenta soluţionarea cauzei.
Pe de altă parte, părţile pot fi interesate în a depune replica şi duplica pentru că astfel vor
avea posibilitatea de a depune probe noi, cu condiţia să motiveze întârzierea în prezentarea
acestora.
La momentul:
- intrării contrareplicii; sau
- manifestării renunţării la replică; sau
- nerespectării termenelor stabilite pentru replică şi contrareplică
preşedintele va fixa data la care judecătorul raportor va prezenta Curţii raportul prealabil, punând
astfel capăt procedurii scrise din punctul de vedere al părţilor.

7
 Aspecte de drept procesual unional

5. Numirea judecătorului raportor şi al avocatului general

După înregistrarea cererii de chemare în judecată, preşedintele Curții numeşte pentru

fiecare cauză un judecător raportor dintre judecători1, conform art. 15 din Regulamentul de
procedură al Curţii, respectiv conform art. 26 din Regulamentul de procedură al Tribunalului,
judecător ce va fi responsabil pentru elaborarea tuturor documentelor ce vor fi redactate de
Curte, precum: raportul prealabil pentru şedinţa administrativă, raportul de şedinţă sau raportul
judecătorului raportor, notele introductive pentru deliberare, proiectul de hotărâre. Faţă de regula
enunţată anterior, art. 15 din Regulamentul de procedură al Curţii prevede şi excepţii când
judecătorul raportor este ales la propunerea preşedintelui camerei împuternicite cu soluţionarea
unor cauze din proceduri speciale, precum procedura preliminară de urgenţă sau reexaminări,
dintre judecătorii acelei camere.
Prin desemnarea judecătorului raportor, preşedintele Curţii, pe baza deciziei reuniunii
generale a Curţii (şedinţa administrativă/generală a Curţii) desemnează practic completul de
judecată pentru că un judecător poate fi raportor doar în cadrul completului care soluţionează o
anume cauză. Desemnarea completelor de judecată se face, la nivelul Curţii, spre exemplu,
conform prevederilor art. 27-28 din Regulamentul acesteia. Această regulă nu este aplicabilă
atunci când litigiul este adus spre soluţionare în faţa Marii Camere sau de Plen.
După încheierea procedurii scriptice:
- judecătorul raportor întocmeşte un raport prealabil (art. 59 – 60 din Regulamentul de
procedură al Curţii, respectiv art. 87 din Regulamentul de procedură al Tribunalului)
pentru informarea celorlalţi judecători cu privire la starea de fapt și de drept care rezultă
din documentele depuse de părţi. Acest raport prealabil este secret şi poate cuprinde:
aprecieri ale judecătorului raportor cu privire la necesitatea adresării de întrebări
suplimentare Comisiei sau părţilor, dificultatea juridică a cauzei, la necesitatea
administrării probelor sau chiar la importanţa politică a cauzei, dacă este cazul. Mai
concret, acest raport cuprinde propuneri privitoare la:
o necesitatea luării unor măsuri speciale de organizare a procedurii sau
o necesitatea luării unor măsuri de cercetare judecătorească sau

1
 o necesitatea adresării unor cereri de lămurire a instanţei de judecată sau
o posibila omitere a şedinţei de audiere a pledoariilor sau
o posibila omitere a concluziilor avocatului general şi
o completul de judecată căruia trebuie să-i fie trimisă cauza.
- raportul prealabil va fi prezentat în şedinţa generală (reuniunea generală a Curţii, la care
grefierul asistă, dacă Curtea nu decide altfel), în faţa tuturor judecătorilor şi avocaţilor
generali. Toţi aceştia vor decide încadrarea unei cauze într-un anumit tip de acţiuni sau
cauze şi vor efectua repartizarea cauzei. Iată, aşadar, că repartizarea finală a cauzei se
face practic ulterior finalizării procedurii scriptice.
- ulterior se desemnează completul de judecată, iar judecătorul raportor, deja desemnat, va
întocmi un nou raport - raportul de şedinţă, dacă va avea loc procedura orală sau –
raportul judecătorului raportor, dacă nu se organizează procedura orală. Aceste două
raporturi sunt practic identice şi nu au caracter secret, acestea aducându-se la cunoştinţa
părţilor cu 3 săptămâni înainte de desfăşurarea şedinţei. Raportul va cuprinde: starea de
fapt, starea de drept şi argumentele.
Judecătorul raportor nu trebuie confundat cu raportorul adjunct pentru care, conform art.
17 din Regulamentul de procedură al Curţii, respectiv conform art. 13 din Statutul Curţii,
Curtea de Justiție poate propune numirea atunci când se apreciază că este necesar pentru
studiul şi instrucţia (cercetarea judecătorească) cauzelor cu care a fost sesizată, având ca
principală sarcină asistarea preşedintelui în procedurile simplificate (precum luarea de măsuri
provizorii) şi să asiste judecătorii raportori în realizarea sarcinilor lor. Aceştia sunt
subordonaţi, după caz, preşedintelui CJUE, unui complet de judecată, mai precis a unui
preşedinte a unui/unei astfel de complet/camere, sau unui judecător raportor. Raportorii
adjuncţi sunt aleşi dintre persoane care oferă toate garanţiile de independenţă şi care posedă
titlurile juridice necesare şi sunt numiţi de Consiliu cu votul majorităţii simple a membrilor
acestuia. Vor depune un jurământ, vor trebui să-şi exercite atribuţiile cu deplină imparţialitate
şi conform propriei lor conştiinţe şi nu vor divulga nimic din secretul deliberărilor.
Pentru că menirea CJUE este cea de elaborare a unei jurisprudenţe cât mai dinamice şi
care să ţină pasul cu integrarea europeană, Curtea nu admite specializarea unor judecători ca
raportori sau ca raportori pentru anumite domenii, precum nici specializarea completelor de

2
 judecată, motiv pentru care fiecare judecător poate fi desemnat raportor în orice cauză,
singura excepţie fiind cea a preşedintelui CJUE care pe durata mandatului său nu poate fi
numit raportor în nicio cauză.
De asemenea, în cauze în care un stat are pronunţate interese, nu se numeşte judecătorul
raportor judecătorul acelui stat.
Judecătorul raportor va însoţi cauza dată pe tot parcursul soluţionării acesteia, urmând ca,
în cazul în care este repartizat la un alt complet, să ia cu el şi cauza respectivă.

Odată cu numirea judecătorului raportor se desemnează, conform art. 16 din

Regulamentul de procedură al Curţii, de către prim-avocatul general, şi avocatul general
pentru acea cauză. Orice avocat general poate fi desemnat pentru orice cauză, inclusiv prim-
avocatul general.
Şi în acest caz se respectă principiul nerepartizării avocatului general în cauze unde statul
de unde provine are interese majore.
Pe de altă parte este important ca avocaţii generali să fie repartizaţi în acele cauze în care
se verifică compatibilitatea dreptului naţional al statului din care provin cu dreptul UE,
aceştia putând explica cel mai bine actele specifice propriului sistem.
Deşi încărcătura avocaţilor generali – 11 la număr este mult mai mare decât cea a
judecătorilor, aceştia au şi câteva „avantaje”, anume: au posibilitatea de a-şi prezenta
concluziile în limba maternă; nu participă la deliberări, precum nici la pronunţarea hotărârii.

6. Limba de procedură

Alegerea limbii în care urmează să se deruleze procesul unional a fost consacrată prin
prevederile Statutului CJUE, precum şi prin cele două regulamente de procedură – cel al Curţii
de Justiţie (art. 36-42) şi cel al Tribunalului (art. 44-49). Potrivit acestor reglementări, limbile de
procedură sunt: daneza, germana, engleza, franceza, greaca, irlandeza, italiana, olandeza,
portugheza, spaniola, finlandeza, suedeza, maghiara, letona, estona, lituaniana, ceha, slovena,
slovaca, poloneza, malteza, româna şi bulgara, iar mai recent şi croata a intrat în această
categorie.
La nivelul CJUE se distinge între limba de procedură şi limba de lucru internă a CJUE.

3
 Astfel, deşi teoretic, toate limbile oficiale ale UE pot fi limbi de procedură, practic, cu
excepţia acelor cauze formate urmare a conexării mai multor dosare, când se admite folosirea
tuturor limbilor de procedură, regula este că trebuie aleasă o singură limbă oficială. Limba de
procedură se va regăsi în toate fazele procesului unional, părţile trebuind să întocmească şi să
introducă înscrisurile lor în limba de procedură, iar completul de judecată va folosi aceeaşi limbă
în toate activităţile sale – întocmirea raportului de şedinţă, procedura orală, concluziile finale,
hotărârea, Regulamentul de procedură al Curţii prevăzând, prin art. 41, că doar textele întocmite
în limba de procedură sunt autentice.
În cadrul procesului, părţile şi intervenienţii, care, de regulă, au limbi materne sau oficiale
diferite, pentru celeritatea acestuia şi din alte motive ce ţin de economia acestuia, vor trebui să
cadă de acord asupra folosirii unei limbi procedurale.
Persoanele fizice sau juridice şi statele membre beneficiază de un privilegiu faţă de
instituțiile unionale în sensul că, în cadrul procesului cu acestea din urma, li se permite să
folosească propria limba.
În determinarea limbii procedurale se respectă următoarele reguli:
- la acţiunile directe, limba de procedură va deveni limba în care a fost redactată cererea de
chemare în judecată, în cazul în care reclamantul este parte privilegiată sau în cazul în
care niciuna dintre părţi nu este privilegiată, aşadar a reclamantului2,
- în cazul unor acţiuni îndreptate împotriva unui SM, unei persoane fizice sau juridice,
cetăţean sau naţional al unui stat membru, se va folosi limba oficială a acestui stat,
- în cazul acţiunilor în constatarea încălcării tratatelor, limba de procedură va fi limba
statului membru chemat în judecată (a pârâtului),
- în cazul acţiunilor preliminare3, limba de procedură va fi limba instanţei naţionale care a
formulat întrebarea sau întrebările,
- în cazul acţiunii prin care se cere ajutor la suportarea cheltuielilor judiciare, va fi cea a
acţiunii principale ce a cauzat cheltuielile,
- în exercitarea căilor de atac, limba de procedură va fi cea în care a fost redactată decizia
atacată.
De la aceste reguli există şi excepţii care nu fac altceva decât să confirme faptul că aproape
în toate situaţiile în interesul unei bune înfăptuiri a justiţiei, justiţiabilii au posibilitatea de a

4
folosi propria limbă, iar doar organele unionale sunt obligate să respecte aceste reguli stricte.
Astfel de excepţii sunt:
- intervenienţii pot folosi o altă limbă decât cea de procedură, mai ales dacă este vorba
despre state,
- la cererea uneia dintre părţi, cu ascultarea celeilalte, sau la cererea comună a ambelor
părţi, în anumite condiţii, poate fi permisă pentru părţile din proces sau pentru întregul
proces folosirea unei alte limbi decât cea de procedură,
- martorii şi experţii pot fi ascultaţi şi în limbile materne, dacă nu se exprimă bine în limba
de procedură,
- chiar preşedintele Curţii, preşedinţii camerelor atunci când conduc dezbaterile, sau
judecătorii când adresează întrebări, sau judecătorii raportori, sau avocaţii generali, când
formulează concluziile, pot folosi o altă limbă de procedură.
Documentele ce se depun la dosarul cauzei într-o altă limbă decât cea de procedură trebuie
să fie însoţite de traducere oficială în limba de procedură. Dacă documentele sunt voluminoase,
pot fi depuse traduceri în extras, Curtea putând solicita depunerea unor traduceri complete sau
integrale.
Spre deosebire, limba de lucru a Curţii şi a Tribunalului nu se confundă cu limba de
procedură, această limbă de lucru fiind limba franceză motiv pentru care toate documentele se
traduc în această limbă, inclusiv cele care emană de la Curte. Excepţie fac concluziile avocaţilor
generali care se redactează în limbile materne ale acestora.
În ziua pronunţării, hotărârile judecătoreşti sunt accesibile în toate limbile oficiale, în timp
ce celelalte documente relevante pentru proces pot fi găsite în limba franceză și în limba de
procedură aleasă.

5
1
Prin excepţie de la regulă, conform art. 15 din Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie, judecătorul raportor
va fi desemnat, la propunerea preşedintelui camerei, dintre judecătorii din camera de 5 judecători, desemnată pentru
1 an, pentru soluţionarea unor cauze privitoare la:
- procedura preliminară de urgenţă (când se soluţionează întrebări preliminare privitoare la spaţiul de libertate,
securitate şi justiţie);
- reexaminarea deciziilor date în recurs;
- reexaminarea deciziilor preliminare.
2
Aşadar, prin excepţie, dacă pârâtul este un stat membru, limba de procedură este limba oficială a acestui stat, iar
dacă statul are mai multe limbi oficiale, va alege reclamantul. De asemenea, la cererea comună a părţilor poate fi
autorizată folosirea totală sau parţială a altei limbi de procedură, precum şi doar la cererea unei părţi, după ascultarea
avocatului general, dar această parte nu poate fi o instituţie a Uniunii Europene. Alte excepţii mai sunt: recursul
declarat împotriva unei decizii a Tribunalului prin care se finalizează judecata, se soluţionează parţial fondul unui
litigiu, sau se pune capăt unui incident procedural referitor la o excepţie de necompetenţă sau de inadmisibilitate,
respectiv împotriva unei decizii de respingere a unei cereri de intervenţie, cazuri în care limba de procedură este cea
a deciziei Tribunalului; sau reexaminarea deciziei Tribunalului la propunerea prim avocatului general dacă acesta
apreciază că există un risc grav pentru unitatea sau coerenţa dreptului Uniunii Europene în cazul în care este vorba
despre o decizie a Tribunalului prin care s-a soluţionat o trimitere preliminară, caz în care limba de procedură este
cea a deciziei Tribunalului; respectiv contestaţiile privind, spre exemplu, cheltuielile recuperabile, şi cererile de
interpretare, de revizuire, de remediere a unei omisiuni de pronunţare, cazuri în care limba de procedură este cea a
deciziei la care se raportează aceste contestaţii sau cereri.
3
La cererea motivată a unei părţi din litigiul principal, după ascultarea celeilalte părţi şi a avocatului general, poate
fi autorizată folosirea unei alte limbi de procedură, pentru faza orală, autorizaţie ce va profita tuturor părţilor
interesate.

6
 Aspecte de drept procesual unional

7. Procedura orală
7.1. Discuţiile contradictorii ale părţilor şi administrarea probelor

Conform prevederilor din Regulamentul de procedură al Curţii (art. 75), respectiv din cel
al Tribunalului (art. 106), preşedintele va stabili data deschiderii fazei orale a procedurii fie de
îndată după îndeplinirea activităţilor de cercetare judecătorească, fie după expirarea termenului
dat de preşedinte părţilor pentru a depune observaţii scrise, dacă s-a decis în acest sens. Pentru
dezbateri sau procedura orală, judecătorul raportor întocmeşte un raport de şedinţă în care se vor
regăsi: starea de fapt şi cererile, pretenţiile părţilor ce s-au conturat în cadrul procedurii scriptice.
În prezent, după prezentarea memoriilor, întâmpinărilor, în baza raportului judecătorului
raportor, după ascultarea avocatului general şi dacă niciuna dintre părţi nu prezintă o cerere în
care să indice motive pentru care doreşte să-i fie audiată pledoaria, completul de judecată poate
decide renunţarea la organizarea unei ședințe de audiere a pledoariilor, aceasta nemaifiind
obligatorie urmare a creşterii încărcăturii instanţei europene.
Procedura orală este publică, oricine putând participa la aceasta, existând şi posibilitatea
ca instanţa, din motive importante, la cererea părţilor sau din oficiu, să declare o şedinţă secretă.
De asemenea, Curtea, conform art.348 TFUE, judecă în camera de consiliu acele litigii legate de
exercitarea abuzivă de către statele membre a competenţelor prevăzute de art. 346 şi art. 347 din
TFUE.
[ Conform art. 346 din TFUE, dispoziţiile tratatelor nu contravin următoarelor norme:
(a) nici un stat membru nu are obligaţia de a furniza informaţii a căror divulgare o consideră
contrară intereselor esenţiale ale siguranţei sale;
(b) orice stat membru poate lua măsurile pe care le consideră necesare pentru protecţia
intereselor esenţiale ale siguranţei sale şi care se referă la producţia sau comerţul cu armament,
muniţie şi material de război; aceste măsuri nu trebuie să modifice condiţiile de concurenţă pe
piaţa internă în ce priveşte produsele ce nu sunt destinate unor scopuri specific militare.
Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei, poate modifica lista stabilită la 15
aprilie 1958 cuprinzând produsele cărora li se aplică dispoziţiile alineatului (1) litera b).

1
Iar art. 347 din TFUE prevede că statele membre se consultă în vederea adoptării în comun a
dispoziţiilor necesare pentru a evita ca funcţionarea pieţei interne să fie afectată de măsurile la
care un stat membru poate fi obligat să le adopte în caz de probleme interne grave care aduc
atingere ordinii publice, în caz de război sau de tensiune internaţională gravă care constituie o
ameninţare de război ori pentru a face faţă angajamentelor contractate de acesta în vederea
menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.]

Procedura orală are două părţi:

- confruntarea propriu-zisă dintre părţi / şedinţa de audiere a pledoariilor;
- prezentarea concluziilor finale de către avocatul general.
În cadrul procedurii orale se întâlneşte o instituţie specifică acesteia şi oarecum asemănătoare
cu cea a suspendării din dreptul procesual intern, anume instituţia pauzelor procesuale. Potrivit
acesteia, de regulă, la cererea părţilor, atunci când demonstrează că există speranţe pentru
rezolvarea conflictului fără implicarea Curţii sau când există mai multe procese pe rol între care
sunt anumite legături şi se aşteaptă soluţia dintr-un proces model sau principal, sau chiar din
oficiu de către judecător poate fi dispusă de către preşedintele completului de judecată, printr-o
încheiere (ordonanță) motivată, suspendarea, pentru o anumită perioadă de timp, a procedurii
orale, termenul de reluare fiind stabilit în mod expres. La împlinirea termenului, procedura se va
relua automat.
Preşedintele completului de judecată poate lua unele cauze cu precădere faţă de altele şi
poate reuni unele cauze numai începând cu procedura orală, pe timpul derulării acesteia şi pentru
deliberare şi soluţionare.
Cererile pentru amânarea dezbaterilor şi în vederea acordării unui termen se acceptă foarte
rar.
Cererile pentru organizarea unei şedinţe de audiere a pledoariilor:
- trebuie depuse în termen de 3 săptămâni de la notificarea către părţi sau către părţile
interesate prevăzute la art. 23 din Statutul CJUE a închiderii fazei scrise a procedurii.
- termenul de 3 săptămâni poate fi prelungit de preşedinte.
- pot fi respinse dacă:

2
 o conţinutul memoriilor sau a observaţiilor depuse în cursul fazei scrise a procedurii
a fost suficient pentru a fi informată Curtea;
o o astfel de propunere este formulată de judecătorul raportor şi este ascultat în
prealabil avocatul general;
o o astfel de cerere motivată nu este depusă de o persoană interesată prevăzută la
art. 23 din Statutul CJUE care nu a participat la faza scrisă a procedurii.
Procedura orală începe cu citirea raportului de şedinţă sau cu renunţarea din partea
părţilor la citirea acestuia, părţile şi participanţii având posibilitatea de a sesiza omisiunile şi
greşelile din raport. Dacă observaţiile sunt pertinente, întemeiate se vor face corecturile necesare.
În cadrul acţiunilor directe, părţile şi reprezentanţii sau avocaţii lor se confruntă într-o
procedură contradictorie, prezenţa părţilor fiind obligatorie doar dacă Curtea solicită aceasta, în
caz contrar fiind suficientă reprezentarea acestora.
Preşedintele va încerca să conducă, să dirijeze dezbaterile în aşa fel încât prin întrebările
puse părţile să se concentreze asupra unor puncte litigioase a căror clarificare este hotărâtoare
pentru soluţionarea cauzei, evitându-se astfel repetarea pretenţiilor formulate deja în cursul
procedurii scriptice sau a altor probleme care sunt deja cunoscute de membrii completului în
urma studierii dosarului cauzei.
În acest sens, pentru a creşte celeritatea procesului, anterior începerii procedurii orale, Curtea
pune la dispoziţia reprezentanţilor părţilor o foaie de notificare sau indicaţii pentru reprezentanţii
procesuali în cursul procedurii orale, prin care aceştia sunt rugaţi să pledeze scurt, concret,
pertinent, să ia în considerare că totul se traduce în mod simultan şi să limiteze pledoariile la 15
minute. Renunţarea la pledoarie nu va însemna pentru Curte în niciun caz acceptarea tacită a
celor spuse de partea adversă. După pledoarie este permisă adresarea unor întrebari reciproce, în
virtutea dreptului la replică.
În măsura în care judecătorii şi avocatul general nu şi-au exercitat drepturile lor la
întrebări până la finalul dezbaterilor sau la finalul pledoariilor rostite de reprezentanţii părţilor,
îşi pot epuiza aceste posibilităţi după acest moment procesual.
Fază orală a procedurii se încheie, de regulă, cu prezentarea concluziilor avocatului
general, concluzii care se prezintă doar după ce a fost organizată şedinţa de audiere a
pledoariilor, dacă o astfel de şedinţă a fost organizată.

3
 După prezentarea concluziilor avocatului general, preşedintele va declara închisă faza
orală a procedurii.
În tot cursul dezbaterilor, grefierul consemnează totul într-un proces-verbal, iar întreaga
procedură orală se înregistrează, după care se face o transcriere într-un proces-verbal.

Pentru garantarea aflării adevărului şi în procesul unional este necesară administrarea

unor probe de către instanţele unionale, eventuala administrare se va produce în cadrul fazei
scrise a procedurii.
Pentru că, de regulă, în majoritatea cauzelor Curtea decide cu privire la unele probleme
de drept şi nu cu privire la probleme de fapt sau de stare de fapt, administrarea de probe se
întâmplă foarte rar. Spre deosebire, Tribunalul, în acţiunile directe pentru soluţionarea cărora
este competent, trebuie să clarifice de cele mai multe ori stările de fapt, motiv pentru care, în
ceea ce-l priveşte administrarea probelor prezintă un loc important în cadrul procesului.
Încheierea (ordonanța) prin care se stabileşte identificarea mijloacelor de probă şi a
imprejurărilor, faptelor ce urmează a fi dovedite la Curte se adoptă după ce a fost ascultată în
acest sens şi părerea avocatului general. Uneori pot fi ascultate chiar şi părţile.
La administrarea probatoriului participă atât avocatul general, cât şi părţile.
Curtea admite următoarele mijloace de probă:
- audierea părţilor;
- depunerea de înscrisuri;
- audierea martorilor;
- apelarea la serviciile unor experţi;
- cercetarea la faţa locului.
Din oficiu sau la cererea părţilor, atât Curtea, cât şi Tribunalul pot solicita, prin comisie
rogatorie dispusă prin încheiere, administrarea unor probe de către instanţele judecătoreşti
competente.

Martorii sau experţii pot fi invitaţi din oficiu sau la cererea motivată a părţilor. La audierea
martorilor sau experţilor pot renunţa chiar părţile sau chiar martorul sau expertul pot refuza
depunerea unei mărturii sau formularea unei păreri de specialitate.

4
 Invitarea martorului se poate dispune printr-o încheiere (ordonanță motivată) a Curţii sau a
Tribunalului prin care se stabilesc împrejurarile de fapt care urmează să fie clarificate prin
intermediul martorului, respectiv modul de suportare a cheltuielilor şi amenda în caz de
neprezentare. Uneori admiterea martorilor poate fi condiţionată de depunerea unei cauţiuni prin
care se vor putea acoperi cheltuielile ocazionate cu martorul respectiv.
La audierea martorilor vor fi invitate să participe şi părţile.
Întrebări suplimentare pot fi adresate de către preşedinte, judecători, avocatul general sau
părţile în cauză, cu aprobarea şi prin intermediul preşedintelui.
Martorii şi experti depun jurământul în faţa Curţii sau a Tribunalului ori în faţa instanţelor
naţionale unde vor fi audiaţi în cadrul unei comisii rogatorii, potrivit regulilor naţionale din ţara
de provenienţă. Consecinţele care decurg din mărturia mincinoasă vor fi suportate de martor
potrivit legislaţiei ţării al cărei cetăţean este.
Mărturia este consemnată de grefierul de şedinţă într-un proces-verbal care, după citire, este
semnat de martor şi de preşedintele completului, după care dobândeşte caracterul unui document
oficial, părţile putând solicita, pe propria lor cheltuială, copii dupa acesta.
Martorul legal citat care nu se prezintă la audiere sau refuză să depună jurământul, cu
excepţia cazurilor de impiedicare obiectivă, poate fi sancţionat cu o amendă de cel mult 5000 de
euro şi este citat din nou să se prezinte pe propria cheltuială.

Curtea şi Tribunalul pot solicita şi efectuarea unor rapoarte ştiinţifice, expertize de către
persoane de specialitate. În astfel de cazuri în încheiere se specifică întrebările şi termenul
efectuării lucrării. După depunerea expertizei, expertul poate fi invitat la audiere în prezenţa
părţilor. Declaraţia acestuia se consemnează de grefierul de şedinţă într-un proces-verbal care
este semnat de expert, de grefier şi de preşedintele completului, devenind astfel document oficial.

Desfăşurarea şedinţei de judecată urmează următoarele repere principale:

a) deschiderea şedinţei de către preşedinte;
b) dacă este cazul, pronunţarea unor hotărâri în alte cauze;
c) apelul cauzei de către grefier;
d) pledoaria introductivă a reprezentantului/reprezentanţilor reclamantului;

5
 e) dacă este cazul, pledoaria introductivă a reprezentantului/reprezentanţilor
intervenientului/intervenienţilor în susţinerea reclamantului;
f) pledoaria introductivă a reprezentantului/reprezentanţilor pârâtului;
g) dacă este cazul, pledoaria introductivă a reprezentantului/reprezentanţilor
intervenientului/intervenienţilor în susţinerea pârâtului;
h) dacă este cazul, răspunsuri la întrebările judecătorilor;
i) replica finală a reprezentantului/reprezentanţilor reclamantului;
j) replica finală a reprezentantului/reprezentanţilor intervenientului/intervenienţilor în
sustinerea reclamantului;
k) replica finală a reprezentantului/reprezentanţilor pârâtului;
l) replica finală a reprezentantului/reprezentanţilor intervenientului/intervenienţilor în
susţinerea pârâtului;
m) concluziile avocatului general;
n) închiderea şedinţei de către preşedinte.
Pentru închiderea procedurii orale este suficientă o simplă declaraţie orală a preşedintelui
completului de judecată.

6
 Aspecte de drept procesual unional

7.2. Concluziile avocatului general

În încheierea procedurii orale, după pledoariile prezentate de părţi şi de participanţi în a

doua parte a dezbaterilor, avocatul general, conform Statutului Curţii şi a regulamentelor de
procedură, va prezenta concluziile finale.
În prezent, în cazul în care consideră că în cauză nu se ridică probleme noi de drept,
Curtea poate decide, după ascultarea avocatului general, ca aceasta să fie soluţionată fără
concluziile avocatului general, fiind necesară aşadar consultarea acestuia din urmă.
Din 1989, avocaţii generali se străduiesc să prezinte concluziile lor finale chiar în după-
amiaza zilei în care s-a încheiat prima parte a dezbaterilor sau cel mult în cursul săptămânii care
urmează datei încheierii acestei faze procesuale. Totuşi, sunt şi cazuri în care aceste termene sunt
prelungite, dar recomandarea Curţii este să nu se întârzie mai mult de 4-6 săptămâni.
Ca parte a dezbaterilor, conform art. 252 TFUE, prezentarea concluziilor finale de către
avocatul general are loc în mod public, teoretic prin citirea întregului text, adică a propunerii de
hotărâre, din perspectiva acestuia, şi a motivelor aferente. Însă, în prezent, aceştia prezintă doar
extrase din concluziile finale, făcând referire doar la soluţie şi la ideile principale ale motivării.
De regulă, părţile renunţă la prezenţa lor la prezentarea concluziilor finale, deşi ar fi cea
mai uşoară cale de a afla propunerea de hotărâre a avocatului general.
Avocatul general elaborează şi prezintă concluziile sale finale în limba sa maternă, totul
fiind tradus în cursul prezentării în mod simultan în limba de procedură şi în franceză.
Varianta scrisă, tipărită a concluziilor finale, accesibilă publicului, apare după câteva zile
de la prezentarea lor, în limba de procedură, respectiv în limba franceză, ocazie cu care se
comunică și părţilor.
Aceste concluzii finale au natura unor aprobări juridice. În aprecierea cauzei, avocatul
general este total independent, fiind obligat a se supune doar legii şi dreptăţii, nefiind
reprezentantul cuiva. În finalul concluziilor, avocatul general avansează, pe baza concepţiilor
sale juridice, o propunere de soluţie, potrivit obiceiului în forma unei minute (parte dispozitivă
din hotărâre). Propunerea de soluţii se adresează exclusiv instanţei, nu şi părţilor, şi este menită
exclusiv să uşureze munca ei.

1
 Curtea nu este legată în nicio măsură de propunerea avocatului general, completele fiind
obligate să ţină cont de aceasta în sensul cel mai larg al cuvântului în cursul deliberărilor.
Cât priveşte şansele adoptării unor hotărâri care preiau sau nu concluziile avocatului
general, nu există reguli clare, însă este mai puţin probabil ca atunci când cauzele aduse în faţa
instanţei de judecată aduc probleme noi, aceasta să-şi întemeize hotărârea pe aceste concluzii,
putând să o ia în considerare parţial sau deloc.
Concluziile finale apreciază şi tratatează prima dată în mod corespunzător situaţia de fapt
şi de drept şi problemele juridice care se ivesc, avocatul general făcând posibilă prezentarea
jurisprudenţei existente şi relevante pentru soluţionarea cauzei date, dar recurge și la
confruntarea critică a curentelor teoretice în materie.
Independenţa de care se bucură avocatul general în elaborarea acestor concluzii finale, îi
permite acestuia să-şi exprime liber convingerile juridice, putând fi mai progresiste decât cele din
hotărârile Curţii. Împotriva concluziilor finale ale avocatului general nu se poate formula vreun
memorie, neexistând un drept la replică.

După prezentarea concluziilor finale, preşedintele completului declară procedura orală

închisă, ocazie cu care se încheie şi influenţa şi rolul avocatului general în cazul respectiv.
La începerea deliberărilor de către judecători, prima întrebare pusă de aceştia este dacă se
acceptă sau nu concluziile finale, din statistici putându-se observa că în 80-90% din cazurile
judecate, instanţa unională a hotărât pe baza concluziilor finale formulate de avocatul general.

7.3. Redeschiderea procedurii orale

Potrivit prevederilor Regulamentului de procedură al Curţii (art. 83), respectiv ale

Tribunalului (art. 113), procedura orală poate fi redeschisă, fiind necesar ca în acest sens să fie
adoptată de completul de judecată o încheiere (ordonanță), după ce se ascultă concluziile
avocatului general.
Cât priveşte condiţiile ce trebuie întrunite pentru redeschiderea procedurii, Regulamentul
de procedură al Curţii tăcea până recent, în prezent regăsindu-se în acesta faptul că această
procedură poate fi redeschisă atât la cererea părţilor, cât şi din oficiu de către Curte, fiind astfel
preluate aspectele de practică dezvoltate de Curte.

2
Este necesar a sublinia faptul că părţile pot solicita redeschiderea procedurii doar în cazul
acţiunilor directe, nu şi în cazul acţiunilor preliminare, unde nu au calitatea de părţi, fiind doar
participanţi.
Nu trebuie să omitem faptul că redeschiderea procedurii orale este totuşi o excepţie,
Curtea apreciind, în practica sa, ca fiind mai oportună şi mai simplă redeschiderea procedurii
decât începerea unei noi proceduri, precum revizuirea, atunci când se justifică o astfel de
redeschidere urmare a intervenţiei unor noi motive de fapt şi de drept după închiderea procedurii
orale. Curtea şi-a argumentat această poziţie prin aspectele ce ţin de economia procesului şi de
respectarea principiului celerităţii.
Dacă o cameră va trimite o cauză înapoi în plen, plenul va trebui să redeschidă procedura
orală pentru a nu încălca acele prevederi ale Regulamentului de procedură al Curţii potrivit
cărora nu pot participa la deliberare decât judecătorii care au asistat la procedura orală.
Odată redeschisă procedura orală, la sfârşitul noii proceduri orale, avocatul general va
trebui să formuleze din nou concluzii finale.

8. Excepţii procesuale şi procedurale, chestiunile prealabile ce împiedică rezolvarea

fondului

Se recomandă ca în acele procese în care apar probleme procesuale sau chiar de drept
material de soluţionarea cărora depinde în mare măsură soluţia finală sau fără soluţionarea cărora
nu se poate înainta în soluţionarea litigiului, să se discute asupra acestora şi să se decidă în mod
separat.
Rezolvarea acestor excepţii sau chestiuni prealabile declanşează în toate cazurile un
litigiu intermediar ce trebuie clarificat înainte de tranşarea fondului. Odată cu invocarea unei
asemenea excepţii, procedura normală se opreşte şi va începe o procedură specială, limitată la
soluţionarea problemei invocate.
Conform prevederilor Regulamentului de procedură al Curţii, în dreptul procesual
unional problemele prealabile sunt împărţite în excepţii şi incidente care nu implică dezbateri pe
fond. În mod concret, aceste excepţii pot fi de natură procesuală, de drept material sau de altă
natură.

3
 Dreptul procesual unional, dar nu numai, pretinde ca, la introducerea şi exercitarea
fiecărei acţiuni în faţa Curţii, să fie îndeplinite anumite condiţii de natură procesuală, formală.
Aceste condiţii pot fi:
- generale – precum capacitatea de exerciţiu deplină a individului;
- speciale – precum respectarea unor termene care sunt specifice unei anumite acţiuni
şi trebuie îndeplinite înainte ca instanţa să treacă la soluţionarea propriu-zisă a problemelor de
drept material.
Lipsa unor astfel de condiţii procesuale poate fi invocată, pe calea unei excepţii care
împiedică soluţionarea fondului, de partea interesată sau poate fi pusă în discuţie din oficiu chiar
de Curte. Dacă este admisă excepţia părţii și Curtea constată lipsa unor asemenea condiţii,
cererea de chemare în judecată va fi respinsă ca inadmisibilă şi nu se va mai trece la examinarea
problemelor de drept material.
Printre excepţiile cele mai invocate se numără:
- excepţia lipsei capacităţii procesuale în cazul acţiunilor în anulare, când instituțiile
unionale, în calitate de pârâţi, arată că reclamantul nu are această calitate pentru că
persoana fizică sau juridică poate cere, conform art. 263 TFUE, anularea unui act
normativ care îmbracă forma unui regulament sau unei decizii adresate unei alte persoane
numai în cazul în acestea îl privesc în mod direct şi individual.
- o altă excepţie ce poate fi invocată priveşte nerespectarea termenelor procesuale;
- mai poate fi amintită şi excepţia de necompetenţă la adresarea Curţii.
În cazul în care sunt ridicate astfel de excepţii sau incidente, procedura de soluţionare se
declanşează la cererea părţilor sau din oficiu de către instanţă. Astfel, conform prevederilor
Regulamentului de procedură al Curţii, instanţa din oficiu poate stabili numai faptul că nu sunt
întrunite toate condiţiile procesuale cerute şi poate respinge cererea ca inadmisibilă.
Procedura propriu-zisă este asemănătoare cu cea obişnuită, având o parte scrisă şi una
orală. Partea care invocă excepţia trebuie să depună o cerere scrisă care trebuie să cuprindă
expunerea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază concluziile şi care este însoţită de
documentele care o susţin.
După prezentarea actului prin care se introduce cererea, preşedintele fixează celeilalte părţi un
termen pentru a-şi expune în scris mijloacele de apărare şi să îşi formuleze concluziile.

4
Procedura de soluţionare a cererii incidentale este orală, dar Curtea poate să renunţe la procedura
orală în cazul în care poate decide pe baza înscrisurilor depuse, dar în motivare va arăta
argumentele pentru care a procedat astfel.
Dacă instanţa este vădit necompetentă să soluţioneze o acţiune sau dacă cererea de
chemare în judecată este vădit inadmisibilă, după ascultatea avocatului general, Curtea poate
decide prin ordonanţă/încheiere motivată, fără a mai continua procedura.
Curtea poate examina oricând, ex officio, imposibilitatea de ordine publică sau poate
declara, după ascultarea părţilor, că acţiunea a devenit fără obiect şi că nu mai este cazul să
pronunţe o hotărâre de fond, cu ascultarea avocatului general.
Prin hotărârea care va încheia procedura rezolvării excepţiilor sau incidentelor
procedurale, Curtea poate decide:
- asupra incidentului şi admite cererea, caz în care acţiunea principală devine inadmisibilă
şi procedura se încheie;
- asupra incidentului şi-l respinge, caz în care procedura va continua, preşedintele fixând
noi termene în acest sens:
- unirea excepţiei cu fondul şi va decide asupra acesteia în hotărârea finală, în acest caz
procesul va continua.

9. Hotărârea

9.1. Deliberarea şi pronunţarea

După încheierea dezbaterilor orale, completele de judecată ale Curţii sau toţi judecătorii,
atunci când a avut loc o dezbatere în plen, se întrunesc în vederea deliberării.
Deliberarea începe pe baza concluziilor finale prezentate de avocatul general, iar durata şi
modul de derulare al acesteia depind de fiecare litigiu în parte.
Judecătorul raportor are posibilitatea de a prezenta un proiect de hotărâre chiar la
începutul deliberărilor, dar se recomandă să-şi prezinte un asemenea proiect de hotărâre doar
după trecerea unei runde de discuţii a judecătorilor, luând în considerare punctele de vedere
exprimate de aceştia.

5
 Deliberările au loc, în principiu, în limba de lucru a Curţii, adică în franceză, judecătorii
putând decide folosirea unei alte limbi comune, important fiind ca aceştia să aleagă cel puţin o
astfel de limbă pentru că necesitatea păstrării secretului deliberărilor nu permite folosirea
serviciilor translatorilor sau ale referenţilor. Deşi, practic, putem constata din cele anterior
menţionate că judecătorii trebuie să cunoască bine fie limba comună aleasă, fie limba franceză
pentru a-şi putea face cunoscute argumentele, opiniile, Regulamentul de procedură al Curţii
precizează că niciun judecător nu poate fi dezavantajat din cauza limbii de lucru şi poate pretinde
ca, înainte de votare, orice problemă să-i fie adusă la cunoştinţă într-o limbă pe care o cunoaşte.
Judecătorii adoptă hotărârile cu majoritate de voturi, dar se străduiesc să evite majorităţile
strânse şi să voteze cu unanimitate, preferând compromisurile în locul confruntărilor.
La sfârşitul deliberărilor, judecătorul raportor formulează proiectul de hotărâre finală care
va fi consultat de toţi membrii completului şi va primi acordul acestora prin votarea sa ori se va
trece la reluarea dezbaterilor.
Secretul deliberărilor nu poate fi divulgat, aspect ce ţine de esenţa funcţionării Curţii,
asigurându-se astfel independenţa judecătorilor, oferindu-li-se un scut în faţa presiunilor politice
sau de orice altă natură. În virtutea acestui secret al deliberărilor, nu va ieşi la iveală cum a votat
fiecare judecător în parte, hotărârea fiind semnată şi de judecătorii care au votat în unele
probleme împotriva soluţiei finale. În consecinţă, la acest nivel nu este permisă formularea de
opinii separate sau divergente, astfel precum se întâmplă la nivelul instanţelor naţionale, inclusiv
a celor constituţionale. Apelând la ficţiunea juridică putem aprecia că devin opinii separate
concluziile formulate de avocaţii generali, din care pot rezulta şi alte posibilităţi de soluţionare a
unui litigiu.

9.2. Hotărârea

Hotărârea finală va fi redactată în limba de procedură care, dacă este alta decât limba
franceză, va fi tradusă şi în limba franceză.
Hotărârea va fi pronunţată în şedinţă publică în limba de procedură, de fapt se va prezenta
minuta sau partea dispozitivă a hotărârii.
Hotărârile date de Curte sunt, în principiu, definitive şi irevocabile, iar cele ale
Tribunalului sunt atacabile pe calea recursului în faţa Curţii.

6
 Partea dispozitivă a hotărârii se publică în JOUE, partea C.
În 2 săptămâni de la luarea la cunoştinţă a hotărârii, pot fi depuse cereri de îndreptare a
erorilor materiale strecurate în hotărâre.
Potrivit prevederilor Regulamentului de procedură al Curţii, respectiv al Tribunalului,
componentele hotărârii sunt următoarele:
1. antetul care cuprinde: constatarea că hotărârea a fost adoptată de Curte sau de un anumit
complet al Curţii; ziua pronunţării; numele preşedintelui şi al membrilor completului;
numele avocatului general; numele grefierului; numele sau denumirea părţilor sau a
persoanelor interesate conform art. 23 din Statutul CJUE; numele avocaţilor sau ale
reprezentanţilor procesuali, date cu privire la derularea procesului precum: data
desfăşurării procedurii orale, a administrării probelor sau ziua citirii concluziilor finale.
2. practicaua (motivarea hotărârii) care cuprinde: motivele hotărârii care sunt introduse
cu prezentarea succintă a stării de fapt şi se termină cu temeiurile în drept ale hotărârii.
Amănuntele şi contribuţia părţilor în cursul procesului pot fi găsite în raportul de şedinţă
anexat la hotărâre.
3. dispoziţia (dispozitivul) care închide hotărârea și cuprinde soluția instanței, şi care în
cazul acţiunilor directe este introdusă prin dictonul „declară şi decide (hotărăște)”, iar în
cazul acţiunilor preliminare prin „recunoaşte un drept” sau „recunoaşte ca îndreptăţită”
sau „prevederile…din legislația UE – menționată ca atare…nu se opun reglementării
naționale….”; dacă este cazul aici se vor regăsi şi precizările referitoare la cheltuielile de
judecată.
Prezentarea motivelor se limitează doar la atât încât să facă posibilă înţelegerea
rezultatului activităţii jurisdicţionale în cazul concret, excepţie de la această regulă fiind acele
hotărâri prin care jurisprudenţa CJUE a fost revitalizată, regândită profund, caz în care Curtea a
intrat în motivări şi în teoretizări pentru a remedia carenţele legislative unionale prin elaborarea
de interpretări noi, principii noi sau prin dezvoltarea celor existente.
În afara normelor de drept unional, sunt invocate în motivare numai hotărârile anterioare
ale Curţii, dar nu se face referire la concluziile finale ale avocatului general.
Ordonanţa Curţii va cuprinde, în esenţă, aceleaşi elemente ca şi hotărârea.

7
 Hotărârea devine obligatorie de la data prezentării în şedinţă publică, pe când ordonanţa
de la data notificării sale către părţi, respectiv către instanţa de trimitere, persoanele interesate,
conform art. 23 din Statutul CJUE, dacă este cazul.

8
 Aspecte de drept procesual unional

10. Căi alternative de soluţionare a litigiilor

În mod excepţional, în diferite litigii, dar mai ales în cazul acţiunilor directe, acestea se
pot termina chiar înainte de adoptarea unei hotărâri în privinţa fondului cauzei de către Curte.
Astfel de modalităţi sunt:
1. retragerea acţiunii sau retragerea cererii de chemare în judecată de către reclamant
- În acest sens este suficient, de regulă, ca reclamantul să înainteze instanţei o declaraţie
scrisă, fără să intre în motivarea în drept a deciziei sale, acesta având practic în
continuare posibilitatea ca în termenul de prescripţie să repete cererea de chemare în
judecată. Ulterior primirii acestei cereri, Curtea va da posibilitatea pârâtului de a lua
poziţie şi poate cere condamnarea reclamantului la plata cheltuielilor sau respingerea
cererii acestuia prin care solicită obligarea pârâtului la plata cheltuielilor judiciare.
2. rezolvarea extrajudiciară a litigiului sau tranzacţia - În acest sens, părţile aflate în
litigiu se înţeleg în timpul procesului cu privire la aspectele litigioase existente între ei şi
vor declara în faţa Curţii că renunţă la pretenţiile lor. Această tranzacţie va avea valoare
de hotărâre judecătorească pentru că va pune capat conflictului de drept între părţi,
acestea nemaiavând posibilitatea introducerii unei acţiuni având acelaşi obiect. Într-un
astfel de caz părţile vor stabili şi modul de suportare a cheltuielilor judiciare, în caz
contrar asupra acestui aspect va decide Curtea.
3. declararea fondului ca rezolvat de Curte – Curtea procedează în acest sens atunci când
nu mai există necesitatea decizională sau nu mai există interes din partea justiţiabililor de
adoptare a unei decizii, dar aceştia nu procedează nici la retragerea cererii de chemare în
judecată şi nici nu se înţeleg conform prevederilor din Regulamentul de procedură al
Curţii. Într-o astfel de situaţie, Curtea se sesizează din oficiu. În practica sa, Curtea a
decis că nu este posibilă o astfel de cale alternativă de soluţionare a litigiului atunci când
reclamantul şi-a atins scopul procesual înainte de adoptarea unei decizii de către instanţă
sau în cazul în care un act normativ unional provizoriu atacat s-a transformat, între timp,
în act normativ definitiv.

1
 Aceste căi de tranşare a litigiilor pot duce în cazul acţiunilor directe la finalizarea
procedurii fără pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti.
Deşi în cazul acţiunilor preliminare, norma europeană tace cât priveste posibilitatea
folosirii unor astfel de căi, totuşi Curtea a permis, în practica sa, instanţelor naţionale să-şi
retragă actele de sesizare, dacă acest lucru nu a contravenit normelor dreptului naţional.
În cazul încheierii procesului prin una dintre modalităţile de mai sus, Curtea adoptă o
încheiere (ordonanță) în a cărei parte dispozitivă declară „scoaterea de pe rol a cauzei”.
În cazul în care a declarat fondul ca rezolvat, Curtea a adoptat în unele cazuri o hotărâre,
iar în partea dispozitivă a acesteia a declarat fondul cauzei ca fiind soluţionat în loc de „scoatere
de pe rol a cauzei”.
Comunicarea cu privire la încheierea (ordonanța) prin care a fost scoasă de pe rol cauza
se va publica în JOUE, dar încheierea (ordonanța) în sine nu se va publica.

11. Termenele procesuale

Pentru asigurarea clarităţii şi siguranţei ordinii de drept unionale, respectiv pentru a

asigura celeritatea procesului unional, o serie de acţiuni pot fi introduse numai înăuntrul unui
anumit termen stabilit de actele normative unionale, iar alte termene sunt stabilite şi aduse la
cunoştinţa părţilor în proces în diferite faze ale procesului unional.
Este necesar a se distinge între:
1. Termenele legale care sunt prevăzute de diferite acte normative unionale şi care, de
regulă, nu pot fi modificate sau prelungite de Curte. Astfel de termene sunt următoarele:
a. 2 luni de la notificarea cererii de recurs pentru depunerea unui memoriu de
răspuns de către orice parte care are interes în admiterea sau respingerea
recursului, termen ce nu poate fi prelungit, conform art. 172 din Regulamentul de
procedură al Curţii;
b. 2 luni termenul de recurs pentru atacarea hotărârilor adoptate de Tribunal,
conform art. 56 par. 1 din Statutul CJUE;

2
 c. 2 săptămâni pentru depunerea cererii de îndreptare a hotărârii sau a ordonanţei,
termen care curge de la data pronunţării hotărârii, respectiv de la data notificării
ordonanţei, conform art. 154 par. 1 din Regulamentul de procedură al Curţii;
d. 3 luni de la data depunerii cererii la Comisie de către statele membre în cazul
exercitării acţiunii în constatarea încălcării tratatelor de către un alt stat membru,
conform art.259 TFUE, termen în care Comisia trebuie să emită avizul motivat.
2. Termenele judiciare sau judecătorești sunt termene prorogabile care, deşi îşi au izvorul
în texte legale concrete, pot fi modificate de instanţă/complet/camera de judecată.
Regulile de calcul prevăzute de regulamentele de procedură, dar statuate şi de practica
Curţii sunt următoarele:
- termenele exprimate în zile, săptămâni, luni sau ani se calculează din momentul în care se
produce un eveniment sau se efectuează un act;
- ziua în cursul căreia se produce evenimentul sau se efectuează actul nu se include în
calculul termenului;
- termenele exprimate în săptămâni, luni sau ani expiră la sfârşitul zilei din ultima
săptămână, lună sau anul care are aceiași denumire sau aceeaşi cifră cu ziua în care s-a
produs evenimentul sau s-a efectuat actul de la care începe să curgă termenul. În cazul
termenelor exprimate în luni sau ani, dacă lipseşte ziua împlinirii lor, termenul expiră la
finele ultimei zile din acea lună sau an;
- termenele exprimate pe luni şi pe zile presupun socotirea întâi a lunilor întregi şi apoi a
zilelor;
- termenele nu sunt suspendate în timpul vacanţelor judecătoreşti;
- termenele cuprind zilele de sărbători legale, duminicile şi sâmbetele, dar dacă termenul se
împlineşte într-o sâmbătă, duminică sau într-o zi de sărbătoare legală, scadenţa se prorogă
până sfârşitul următoarei zile lucrătoare;
- atunci când un termen de introducere a unei plângeri împotriva actului unei instituţii
curge de la publicarea actului, acest termen trebuie calculat de la sfârşitul celei de-a 14-a
zile succesive publicării actului în JOUE;

3
 - unele termene procedurale se prelungesc luând în considerare îndepărtarea statului
membru din care provine justiţiabilul faţă de Luxembourg, sediul CJUE, în mod
invariabil cu 10 zile;
- prorogarea termenelor stabilite de Curte este posibilă în baza unei cereri depuse înainte
de împlinirea termenului;
- ziua în care are loc primirea actelor sau transmiterea acestora nu se socoteşte la calculul
termenelor;
Termenele înăuntrul cărora trebuie introdusă o acţiune sunt exclusive, obligatorii, de
constrângere, constituind o piedică absolută. Nerespectarea acestor termene conduce la pierderea
dreptului de acţiune, o acţiune introdusă peste termen fiind inadmisibilă.
De altfel, chiar şi în cazul în care un act de procedură este depus peste termenul stabilit de
preşedinte sau de grefier, acceptarea acestuia este posibilă doar în baza unei decizii date în acest
sens de preşedinte.

12. Cheltuielile de judecată

Cheltuielile de judecată, ce reprezintă totalitatea sumelor de bani cheltuiţi în scopul

derulării în bune condiţii a unei proceduri judecătoreşti, cunosc un sistem destul de complicat la
nivelul CJUE din cauza excepţiilor, derogărilor de la principiu „partea care cade în pretenţii va
suporta cheltuielile”.
Statutul CJUE prevede că CJUE decide cu privire la cheltuieli, reglementări mai detaliate
fiind prevăzute de Regulamentul de procedură al Curţii, respectiv al Tribunalului.
În esenţă, Curtea decide asupra modului de stabilire a cheltuielilor de judecată în 2 moduri:
- stabileşte aceste cheltuieli chiar prin hotărârea sa, caz în care poate stabili, prin partea
dispozitivă a hotărârii finale, şi cum se împart costurile între părţi;
- se pronunţă printr-o încheiere (ordonanță) distinctă, unde stabileşte ce fel de costuri se
percep şi în ce proporţie vor fi suportate de părţi.
Cheltuielile de judecată pot fi de două feluri:
- cheltuieli judiciare propriu-zise, necesare derulării unui proces normal şi care sunt
inevitabile în cadrul unui asemenea proces, precum: costurile martorilor şi experţilor;

4
 costurile pentru copiile şi extrasele efectuate după registre, cheltuielile ocazionate de
cererile de ajutor judiciar. Pentru aceste cheltuieli este valabil, de regulă, principiul
„procesul în faţa CJUE este gratuit” (art. 143 din Regulamentul de procedură al Curţii),
aceste cheltuieli fiind suportate din mijloacele băneşti puse la dispoziţia Curţii ca parte a
bugetului unional general. Există şi excepţii de la acest principiu anume: atunci când
Curtea a efectuat cheltuieli care ar fi putut fi evitate; sau atunci când cheltuieli efectuate
pentru orice activitate de copiere şi de traducere pentru una dintre părţi sunt apreciate de
grefier ca fiind extraordinare;
Momentul stabilirii cheltuielilor judiciare este cel în care procedura este închisă,
nemaiputându-se efectua alte cheltuieli, iar modul de suportare a cheltuielilor este cuprins
în hotărârea finală sau în ultima incheiere din cadrul procesului. Hotărârea de stabilire a
cheltuielilor judiciare face parte din dispozitivul hotărârii principale şi este motivată în
mod special în cadrul motivelor de hotărâre.
- cheltuielile extrajudiciare care sunt suportate de părţi, participanţi (în cazul acţiunilor
preliminare) şi intervenienţi.
Cheltuielile de judecată se suportă conform principiului „partea care cade în pretenţii va
suporta cheltuielile de judecată”. Partea care va pierde va suporta cheltuielile numai în acele
cazuri când partea adversă a depus o cerere în acest sens, anume există un capăt de cerere
formulat în acest sens. În consecinţă, dacă CJUE trebuie să decidă din oficiu, va decide ca fiecare
dintre părţi să suporte cheltuielile proprii.
De obicei, costurile decontabile cu titlu de cheltuieli judiciare acceptate de Curte sunt:
cheltuielile ocazionate cu angajarea unui avocat, cheltuielile de transport şi cazare ale avocatului
sau reprezentantului, respectiv ale părţii, dacă prezenţa acesteia era necesară la judecata cauzei;
taxale plătite pentru convorbirile telefonice, comunicările de telex, fax sau contravaloarea
copiilor efectuate în cursul procesului. Toate cheltuielile trebuie dovedite de către părţi.
Cheltuielile judiciare sunt stabilite în Euro, perceperea de dobânzi la aceste cheltuieli fiind
interzisă.
În cazul acţiunilor preliminare, cu privire la cheltuielile judiciare se vor pronunţa instanţele
naţionale, iar instituţiile unionale care participă la procedura acestor acţiuni vor suporta

5
cheltuielile judiciare proprii, considerându-se că participă la aceste acţiuni în interesul public
unional.
Statele membre, instituţiile unionale, statele Spaţiului Economic European, Autoritatea
AELS de supraveghere, când acționează în calitate de intervenienți, își suportă cheltuielile
proprii.

6
 Acţiuni în faţa instanţelor europene

I. Acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor asumate

Încălcarea unor obligaţii ce revin statelor membre în temeiul dreptului unional, atrage după
sine posibilitatea ca, în virtutea prevederilor art. 258 – 260 TFUE, Comisia sau state membre ale
Uniunii Europene (în practică astfel de cazuri s-au întâlnit mai puţin) să introducă acţiuni directe
în faţa CJUE.
Procedura cuprinde mai mulţi paşi:
1. notificarea prealabilă – este o creaţie a practicii (poate fi considerată o încercare de
soluţionare pe cale amiabilă a celor constatate) şi constă în aducerea la cunoştinţa statului în
cauză a pretinsei încălcări de către Comisie, precum şi în solicitarea adresată acestuia de a-şi
preciza poziţia şi, eventual, de a remedia încălcarea pretinsă, într-un termen determinat;
2. avizul motivat – prevăzut de art. 258 TFUE – În cazul în care statul care a primit notificarea
nu răspunde la aceasta sau răspunsul este apreciat a fi unul nemulţumitor raportat la cele
solicitate, Comisia precizează încălcarea adusă de statul membru, arată argumentele pe care se
bazează această constatare şi solicită statului membru remedierea încălcării, statul în cauză fiind
somat a-şi prezenta poziţia într-un termen determinat;
3. sesizarea Curţii – Comisia va sesiza CJUE atunci când, urmare a transmiterii avizului
motivat, fie nu primeşte vreun răspuns de la statul sesizat, fie consideră acest răspuns a nu fi
conform cu ceea ce s-a solicitat prin avizul motivat când, practic, statul membru nu se
conformează avizului comunicat. Dacă, prin hotărârea sa, care are doar un caracter declarativ,
Curtea constată că încălcarea s-a produs, statul este obligat a lua toate măsurile necesare pentru a
executa hotărârea, fără a exista şi consecinţe pecuniare. Hotărârea Curţii are doar o natură
juridică declaratorie pentru că aceasta doar stabileşte existenţa încălcării, neavând posibilitatea
de a anula măsurile adoptate de stat şi prin care au fost încălcate prevederile unionale, precum
nici nu are posibilitatea a preciza măsurile pe care statul trebuie să le ia pentru a înlătura
încălcarea (cu toate acestea, astfel de măsuri pot fi desprinse din motivarea hotărârii Curţii, astfel

7
că am putea aprecia că, totuşi, indirect, Curtea cel puţin menţionează măsurile ce ar trebui luate
de stat pentru a înlătura încălcarea obligaţiilor asumate prin tratate);
4. sesizarea Curţii în cazul în care nu este respectată hotărârea anterior pronunţată de
Curte – presupune, în fapt, o reluare a primilor trei paşi deja menţionaţi, statul în cauză având
posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile sale. În această procedură, echivalentă cu un nou
proces, Comisia are posibilitatea de a indica penalităţi prezente fie sub forma unei sume
forfetare, fie sub forma unor penalităţi cu titlu cominatoriu. Curtea va putea impune penalităţi
într-una dintre formele menţionate atunci când constată că statul membru nu a respectat
hotărârea sa. Procedura ce se va desfăşura în faţa Curţii va avea ambele faze ale procesului în
faţa acesteia, anume atât faza scrisă, cea a depunerii memoriilor, cât şi faza orală, cea a audierii
pledoariilor şi a concluziilor avocatului general, după caz.
Tratatul de la Lisabona a introdus un element de noutate, prin art. 260 alin. (3) TFUE, oferind
Comisiei posibilitatea de a cere, iar Curţii posibilitatea de a impune, plata unei sume de bani - fie
sub forma unei sume forfetare, fie sub forma unor penalităţi cu titlu cominatoriu, încă din primul
proces în faţa Curţii, fără a mai fi nevoie de un al doilea proces, după cum am specificat în cele
de mai sus. Această noutate vizează acţiunile introduse urmare a neîndeplinirii de către un stat
membru a obligației de a comunica măsurile de transpunere a unei directive adoptate în
conformitate cu procedura legislativă.
În cazul acţiunilor de acest gen între statele membre, conform art. 259 TFUE, constatăm
existenţa a două etape:
• una prealabilă care se desfăşoară în faţa Comisiei şi care are caracter contradictoriu, statele în
cauză având posibilitatea să-şi exprime observaţii scrise, dar şi orale. Practic statul membru care
pretinde o astfel de încălcare trebuie să se adreseze, în prealabil, Comisiei care oferă posibilitatea
statelor în litigiu a-şi prezenta observaţiile, iar ulterior va emite un aviz motivat. Absenţa avizului
Comisiei, neemiterea acestuia în termen de 3 luni de la introducerea cererii, precum şi un aviz
negativ nu împiedică statul membru în cauză să se adreseze Curţii.
• una constând în sesizarea Curţii.

8
 Acţiunea în constatarea încălcării
tratatelor unionale de către statele
membre sau Acţiunea în
constatarea neîndeplinirii
obligațiilor asumate
 Acţiunea în constatarea neîndeplinirii
obligațiilor asumate

• art. 17 alin. (1) TUE→Comisia Europeană (CE)

→are rol în asigurarea și supravegherea aplicării
dreptului UE sub controlul CJUE→dublul rol al CE:
– monitorizarea respectării obligațiilor asumate
– reacție în caz de nerespectare a acestor obligații
• →mecanisme pentru asigurarea respectării
dreptului UE = proceduri judiciare împotriva SM
introduse de:
– CE – cf. art. 258 TFUE
– state membre – cf. art. 259 TFUE
 Acţiunea în constatarea neîndeplinirii
obligațiilor asumate
• funcții ale procedurii de asigurare a respectării
dreptului UE – pot fi considerate:
– mijloc de soluționare, pe cale amiabilă, a disputelor
dintre SM, fără a se ajunge la acțiuni în justiție
– canal de comunicare a persoanelor private cu CE
pentru a aduce la cunoștința acesteia încălcările
dreptului UE
– instrumente „obiective” de punere în aplicare a
dreptului UE – care aparțin CE + CJUE
– mecanism de accentuare a responsabilității diverșilor
actori implicați – SM, CE, CJUE
 Acţiunea în constatarea neîndeplinirii
obligațiilor asumate
• CE – are, în cadrul acestei proceduri, - rol
principal în:
– detectarea
– monitorizarea
– aducerea în fața CJUE
• a încălcărilor dreptului UE
• CJUE, dacă este sesizată – are ultimul cuvânt
pentru că decide:
– dacă a fost o încălcare
– care ar trebui să fie sancțiunea
– dacă încălcarea a încetat
 Acţiunea în constatarea neîndeplinirii
obligațiilor asumate
• marea majoritate a plângerilor formulate în
cadrul acestei proceduri nu ajung în fața CJUE
• mare parte din aceste plângeri privesc:
– mediul înconjurător
– piața internă
 Acţiunea în constatarea neîndeplinirii
obligațiilor asumate
• Rolul acestei proceduri
• art. 258 TFUE a suferit o modificare importantă în
sensul în care în loc de „încălcarea prezentului tratat”
s-a menționat „încălcarea unei obligații în temeiul
tratatelor”→consecința acestei modificări = pot fi
introduse acțiuni în constatarea încălcării obligațiilor
atât în temeiul TUE, cât și al TFUE
• dar pot exista și excepții:
– politica externă și de securitate comună (prevederile de
Capitolul II din TUE) – marea majoritate a dispozițiilor sunt
excluse competenței CJUE
– procedura în caz de deficit excesiv – prevăzută de art. 126
TFUE
 Acţiunea în constatarea neîndeplinirii
obligațiilor asumate
• Pot fi folosite mecanismele de la art. 258 TFUE
în cazul activării mecanismului politic de la art.
7 TUE?
– potrivit aprecierii CE – da, cu condiția să fie vorba
despre încălcarea unei dispoziții specifice a
dreptului UE și împrejurările de fapt să se
încadreze în sfera de aplicare a dreptului UE
 Acţiunea în constatarea neîndeplinirii
obligațiilor asumate
• CE inițiază procedura urmare:
– a unei plângeri sau
– a propriei investigații
• urmare a informațiilor strânse din diferite surse – prin:
– presă
– întrebări și petiții adresate PE
– corespondența directă cu petiționarii
– bazele de date →pot arăta când un SM nu a implementat o directivă
– plângeri cetățeni – există formulare standard și mecanisme specifice,
precum: EuropeDirect (https://europa.eu/european-union/contact_ro)
sau Europa ta – consiliere
(https://europa.eu/youreurope/advice/index_ro.htm) sau Serviciul de
orientare pentru cetățeni
(https://ec.europa.eu/citizensrights/front_end/data_protection/index
_ro.htm)
 Acţiunea în constatarea neîndeplinirii
obligațiilor asumate
• cu toate acestea →această procedură nu este o cale de atac la
îndemâna persoanelor, dar este un mecanism care asigură
respectarea de către SM a dreptului UE
• procedura este una bilaterală, nu se transformă într-una tripartită –
scopul principal al procedurii fiind acela de a corecta conduita SM
incriminate, nu satisfacerea intereselor private
• totuși – persoanele private care adresează astfel de plângeri nu pot
determina CE să inițieze procedura – fiind astfel manifestată
puterea discreționară a acesteia
• în aceste condiții, cetățenii s-au plâns Ombudsman-ului european
cu privire la procedurile CE – acesta a solicitat CE să-și modifice și
să-și îmbunutățească practicile
– exemplu: CE a renunțat la practica de a nu informa petenții cu privire
la rezultatele privitoare la un caz →CE publică comunicate de presă,
dar și alte informații
 Acţiunea în constatarea neîndeplinirii
obligațiilor asumate
• CE a mai fost criticată de reclamanți, dar și de alte
părți interesate, cu privire la dificultatea obținerii
accesului la documentele privitoare la procedură
– Tribunalul a dat, inițial, dreptate CE – a apreciat că
procedurile au o natură bilaterală – motiv pentru care
persoanele private nu sunt parte acestor proceduri
– ulterior, printr-o altă cauză, instanța europeană a
stabilit că divulgarea unor informații privitoare la
astfel de proceduri finalizate în urmă cu 6 ani nu ar
putea pune în pericol investigațiile CE
 Acţiunea în constatarea neîndeplinirii
obligațiilor asumate
• Desfășurarea procedurii
• cuprinde 4 etape:
• 1¹) etapa precontencioasă inițială -
• statului i se oferă posibilitatea de a-și explica poziția și
oportunitatea, chiar și disponibilitatea de a ajunge la un acord cu CE
• 1) în caz de neclarificare a problemei în etapa anterioară sau de
nesoluționare oficială →SM este notificat oficial de CE, prin
scrisoare, cu privire la pretinsa încălcare - notificarea prealabilă
– termenul de răspuns al SM este de 2 luni (cu excepția cazurilor mai
urgente)
– termenul de răspuns al CE este de 1 an și
• fie cazul se închide
• fie continuă procedura
 Acţiunea în constatarea neîndeplinirii
obligațiilor asumate
• 2) dacă nu este rezolvată problema, urmare a
negocierilor cu SM, CE trece în următoarea
etapă cea a avizului motivat
– în acesta vor fi expuse cu claritate motivele care
stau la baza pretinsei încălcări
– marchează începutul perioadei în care SM ar
trebui să se conformeze pentru că, în caz contrar,
se va trece la următoarea fază →
 Acţiunea în constatarea neîndeplinirii
obligațiilor asumate
• 3) sesizarea CJUE
• CE sesizează Curtea atunci când, urmare a
transmiterii avizului motivat:
– fie nu primeşte vreun răspuns de la statul sesizat,
– fie consideră acest răspuns a nu fi conform cu
ceea ce s-a solicitat prin avizul motivat când,
practic, statul membru nu se conformează avizului
comunicat
Acţiunea în constatarea neîndeplinirii
obligațiilor asumate
• 4) sesizarea Curţii în cazul în care nu este respectată hotărârea
anterior pronunţată de Curte –
– presupune, în fapt, o reluare a primilor trei paşi deja menţionaţi
→statul în cauză are posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile sale
– în această procedură, echivalentă cu un nou proces, CE are
posibilitatea de a indica penalităţi prezentate fie sub forma unei
sume forfetare, fie sub forma unor penalităţi cu titlu cominatoriu
– Curtea va putea impune penalităţi într-una dintre formele
menţionate atunci când constată că statul membru nu a respectat
hotărârea sa
– procedura ce se va desfăşura în faţa Curţii va avea ambele faze ale
procesului în faţa acesteia, anume atât faza scrisă, cea a depunerii
memoriilor, cât şi faza orală, cea a audierii pledoariilor şi a
concluziilor avocatului general, după caz
 Acţiunea în constatarea neîndeplinirii
obligațiilor asumate
• aceasta a 4-a fază este una opțională, cu o singură
excepție introdusă prin Tratatul de la Lisabona – anume
cea prevăzută la art. 260 alin. (3) TFUE→
– CE are posibilitatea de a cere, iar Curtea are posibilitatea
de a impune, plata unei sume de bani - fie sub forma unei
sume forfetare, fie sub forma unor penalităţi cu titlu
cominatoriu - încă din primul proces în faţa Curţii - fără a
mai fi nevoie de un al doilea proces→ dar doar în cazul
acţiunilor introduse urmare a neîndeplinirii de către un
stat membru a obligației de a comunica măsurile de
transpunere a unei directive adoptate în conformitate cu
procedura legislativă
 Acţiunea în constatarea încălcării
tratatelor unionale de către statele
membre
 Acţiunea în constatarea neîndeplinirii
obligațiilor asumate
• o astfel de acțiune poate să fie formulată și de un
SM în virtutea prevederilor de la art. 259 TFUE
– există două etape:
• una prealabilă care:
– se desfăşoară în faţa CE
– are caracter contradictoriu, statele în cauză având posibilitatea
să-şi exprime observaţii scrise, dar şi orale
– în cadrul acesteia SM care pretinde o astfel de încălcare trebuie
să se adreseze, în prealabil, CE →aceasta oferă posibilitatea
statelor în litigiu să-și prezinte observaţiile → ulterior va emite un
aviz motivat
– absenţa avizului CE, neemiterea acestuia în termen de 3 luni de la
introducerea cererii sau un aviz negativ al CE →nu împiedică SM
reclamant să se adreseze Curţii →
• una constând în sesizarea Curţii
Acţiunea în constatarea neîndeplinirii
obligațiilor asumate
• Se poate vorbi despre o competență discreționară a CE?
• riscuri
– „folosirea acestei competențe discreționare într-o manieră
excesiv de indulgentă sau selectivă, în mod arbitrar, față de SM
aflate în culpă”
– „folosirea nedreaptă sau opresivă a procedurilor pentru
asigurarea dreptului UE, în lipsa unor constrângeri procedurale
suficiente impuse de CE”
– „existența unor rațiuni de ordin politic sau altă natură care să o
determine pe CE să-și folosească marja de apreciere în sensul
neinițierii procedurii”, chiar dacă este mai mult decât evident că
SM încalcă flagrant dreptul UE
 Acţiunea în constatarea neîndeplinirii
obligațiilor asumate
• decizia CE de a emite un aviz motivat, deși
textul art. 258 TFUE indică o normă
imperativă, poate fi afectată de o largă marjă
de apreciere a CE privind:
– necesitatea emiterii unui aviz motivt
– momentul emiterii acestui aviz
• →această largă marjă de apreciere se
întâlnește și când este vorba despre sesizarea
CJUE de către CE
 Acţiunea în constatarea neîndeplinirii
obligațiilor asumate
• referitor la motivele invocate pentru inițierea
unei astfel de proceduri, deși CE a arătat că
aceasta „are un caracter în întregime
„obiectiv”→dacă CJUE a constatat că, în fapt,
motivele erau de natură politică →a
sancționat CE arătând chiar ea faptul că o
astfel de acțiune care este inițiată pe baza
unei aprecieri ce aparține în totalitate CE
totuși „are o natură obiectivă”
 Acţiunea în constatarea neîndeplinirii
obligațiilor asumate
• CJUE a mai sancționat situațiile în care CE a acționat
tardiv, profitând de faptul că TFUE nu prevede termene
pentru inițierea acestei proceduri – spre exemplu: 5 ani
• CJUE a mustrat CE atunci când a lăsat unui SM un timp
prea scurt pentru a se conforma unui aviz motivat – 5
zile – Curtea nu a declarat, totuși, acțiunea ca fiind
inadmisibilă pentru că CE a așteptat răspunsul SM
→Curtea a apreciat că trebuie acordat un termen
rezonabil SM pentru a se conforma avizului motivat –
exemplu: 4 luni, dar atunci când SM cunoștea deja
poziția CE
 Acţiunea în constatarea neîndeplinirii
obligațiilor asumate
• Avizul motivat
– este o parte importantă a procedurii precontencioase de la art. 258
TFUE
– oferă o măsură de protecție SM
– este modalitatea prin care CE comunică SM „esența plângerii
formulate împotriva sa și termenul în interiorul căruia trebuie
remediată încălcarea dreptului UE”
– obligația motivării este o cerință importantă, cu caracter general, în
dreptul UE – cf. prevederilor art. 41 alin. (2) lit. c) CDFUE (dreptul la
bună administrare care include și obligația administrației de a-și
motiva deciziile), dar argumente în acest sens se regăsesc și în
următoarele prevederi:
• art. 96 TFUE – care impune obligația indicării motivelor pe care se bazează
actele juridice
• art. 258 TFEU – cuprinde o cerință specială de motivare în cazul acestor avize
motivate – care rezultă chiar din denumirea acestora
 Acţiunea în constatarea neîndeplinirii
obligațiilor asumate
• dar avizul motivat „nu este un act administrativ a
cărui legalitate să poată fi contestată”→avizul
motivat nu poate face obiectul unei acțiuni în
anulare – chiar și dacă nu conține o motivare
adecvată sau suficientă
• CE nu este obligată ca prin avizul motivat:
– să răspundă fiecărui argument adus de SM urmare a
notificării
– să precizeze SM măsurile pe care ar trebui să le ia
pentru a remedia încălcarea
 Acţiunea în constatarea neîndeplinirii
obligațiilor asumate
• totuși esența plângerii CE trebuie să fie aceeași în
notificare – aviz motivat – sesizare CJUE
• cerința motivării este îndeplinită dacă CE expune
motivele sale clar și coerent în aviz
• avizul motivat = o protecție procedurală pentru SM
→CE nu-și poate modifica plângerea pentru a
introduce o nouă obiecție după emiterea avizului
motivat – în acest caz va trebui să inițieze o altă
procedură
• cu toate acestea cererea de chemarea în judecată nu va
trebui să cuprindă doar o trimitere la motivele din aviz,
ci va trebui să cuprindă o enumerare clară a acestora
Acţiunea în constatarea neîndeplinirii
obligațiilor asumate
• în cazul în care cererea introductivă a fost declarată
inadmisibilă de către Curte pentru că se bazează pe o
obiecție diferită față de cea din avizul motivat →CE are
posibilitatea de a se adresa iar CJUE cu o acțiune care
să corespundă avizului motivat
– așadar nu este necesară să reia de la capăt procedura
• spre deosebire de CE care este obligată să expună, în
procedura precontencioasă, toate motivele pe care se
bazează cererea sa →SM pot invoca în fața CJUE și alte
chestiuni noi în apărarea lor
Acţiunea în constatarea neîndeplinirii
obligațiilor asumate
• cât privește confidențialitatea avizului motivat, chiar și a notificării:
• în principiu CE refuză accesul la documentele legate de procedura
de la art. 258 TFUE – având în vedere o excepție de la art. 4 alin. (2)
din Regulamentul nr. 1049/2001 privind accesul la documente –
conform căreia poate refuza astfel de solicitări pentru „protecția
obiectivelor activităților de inspecție, de anchetă și de audit”
• și actualul Tribunal a justificat o astfel de atitudine a CE pe faptul că
negocierile dintre CE și SM pot continua și pe parcursul derulării
procedurii judiciare și până la pronunțarea CJUE →or, soluționarea
amiabilă a unui astfel de diferend între CE și SM, înainte de
pronunțarea CJUE, presupune protecția interesului public, fiind în
interesul ambelor părți o astfel de soluționare
– au existat și excepții - exemplu: când CJUE a decis că pot fi divulgate
documente referitoare la aceste proceduri care s-au încheiat cu ceva
timp în urmă – 6 ani , dar chiar și în acest context, CJUE a precizat că o
astfel de apreciere trebuie să fie făcută de la caz la caz
Acţiunea în constatarea neîndeplinirii
obligațiilor asumate
• cu toate acestea – până după pronunțarea
hotărârii, CE publică:
– ocazional avizele motivate
– regulat, comunicate de presă referitoare la avize
– o listă accesibilă electronic – cu deciziile sale
privitoare la procedura de încălcare a dreptului UE
• persoanele private au mai multe șanse să obțină
astfel de informații de la statele naționale în
conformitate cu legislația privitoare la accesul la
informațiile de interes public
Acţiunea în constatarea neîndeplinirii
obligațiilor asumate
• De ce este admisibilă o astfel de acțiune?
– dacă au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 258 + a trecut
perioada acordată SM de CE și acesta nu a remediat încălcarea
dreptului UE→SM nu se poate apăra în faza judiciară susținând că a
remediat încălcarea →CJUE va declara admisibilă o astfel de acțiune
chiar dacă SM a remediat încălcarea între timp →moƟvele sunt
următoarele:
– CE are interes în a introduce acțiunea pentru a împiedica SM să ignore
procedurile specifice acestei acțiuni – care, astfel, ar putea să pună
capăt comportamentului ilegal chiar înainte de pronunțarea unei
hotărâri a CJUE
– CJUE trebuie să aibă posibilitatea să se pronunțe asupra încălcărilor de
scurtă durată – nu sunt mai puțin grave decât cele de lungă durată
– stabilirea unui temei pentru răspunsul SM în culpă – este necesar a
dovedi ilegalitatea acțiunii unui SM pentru posibila situație în care se
va introduce o acțiune în despăgubire pentru prejudiciile cauzate de
acea încălcare
Acţiunea în constatarea neîndeplinirii
obligațiilor asumate
• Consecințele pronunțării unei hotărâri de către
CJUE sunt:
• în aplicarea prevederilor art. 258 TFUE:
– constatarea doar a încălcării - este o hotărâre în
constatare
– nu poate dispune adoptarea unor măsuri, precum nici
să impună consecințele hotărârii în vreun alt mod
– SM au propus ca CJUE „să statueze că efectul
retroactiv al hotărârilor pronunțate în cazul acestei
proceduri să fie limitate în timp” – CJUE a respins, în
esență, această propunere
Acţiunea în constatarea neîndeplinirii
obligațiilor asumate
• în aplicarea prevederilor de art. 259 TFUE:
• cf. art. 259 TFE - SM reclamant nu este obligat să contacteze
SM împotriva căruia a făcut plângerea, dar este obligat să
sesizeze întâi CE
– →ambele SM
• trebuie audiate
• trebuie să aibă posibilitatea de a formula observații scrise și orale
anterior emiterii avizului motivat de către CE
– SM poate sesiza CJUE și dacă CE a apreciat că nu este vorba
despre vreo încălcare a dreptului UE
• acest mecanism este rar folosit pentru că:
– SM preferă să-și soluționeaze diferendele prin negocieri politice
– sau au posibilitatea de a acționa ca intervenient într-o altă cauză
– de regulă o fac de partea SM, nu a CE
 Acţiuni în faţa instanţelor europene

II. Acţiunea preliminară

Reglementată, în principal, prin art.267 TFUE, acţiunea preliminară are un caracter sui
generis deoarece conţine elemente de procedură necontencioasă, asemănătoare acţiunilor în care
se pronunţă asupra unor chestiuni prealabile, dar şi elemente caracteristice acţiunilor în anulare a
unor acte normative unionale.
Definind acţiunea preliminară, am putea menționa că în cursul unui litigiu aflat pe rolul unei
instanţe naţionale a unui stat membru al UE, la cererea participanţilor la proces sau din oficiu, ca
răspuns la sesizarea formulată de către instanţa naţională, Curtea de Justiție pronunţă o hotărâre
preliminară sau o ordonanţă motivată, obligatorie pentru instanţa naţională de trimitere și nu
numai, ci și dezleagă o problemă de interpretare a dreptului unional sau de validitate a actelor
adoptate de instituţiile UE, dezlegare necesară instanţei naţionale pentru soluţionarea litigiului.
Mai precis printr-o astfel de acţiune i se poate solicita Curţii să se pronunţe, cu titlu preliminar,
cu privire la interpretarea tratatelor unionale, respectiv cu privire la interpretarea sau validitatea
unui act adoptat de o instituţie europeană (instituţie, organ, agenţie sau oficiu a/al UE).
În esenţă, mecanismul acestei acţiuni se traduce astfel - părţile dintr-un litigiu naţional în faţa
instanţelor naţionale sau chiar instanţa din oficiu susţin/e posibilitatea ca propriul stat să încalce
dreptul unional, determinând instanţa să formuleze cereri prealabile la care răspunzând, Curtea
dezleagă o problemă de interpretare a dreptului unional sau de validitate a actelor adoptate de
instituţiile UE.
Pentru instanţa naţională, această procedură poate fi considerată un incident procedural,
instanţa cerând Curții de Justiție să decidă asupra unei probleme de drept unional; iar pentru
Curtea de Justiție, este o procedură indirectă prin care se rezolvă probleme de drept unional
necesare soluţionării cauzelor naţionale.
Ulterior Tratatului de la Nisa, nu doar Curtea de Justiție se poate pronunţa în cazul unor
astfel de acţiuni, fiindu-i recunoscută şi Tribunalului competenţa de a emite hotărârile prealabile
1
în domenii stabilite prin Statutul CJUE, anume acolo unde coerenţa şi unitatea dreptului unional
nu sunt periclitate. Hotărârile adoptate în aceste cauze de Tribunal pot fi atacate cu recurs în faţa
Curții de Justiție.
Prin art.23a din Statutul CJUE s-a reglementat un element de noutate, anume posibilitatea
soluţionării unei astfel de trimiteri preliminare în procedură accelerată sau, pentru acţiunile în
vederea pronunţării unei hotărâri preliminare referitoare la spaţiul de libertate, securitate şi
justiţie, în procedură de urgenţă. Curtea are astfel recunoscută posibilitatea de a hotărî în cel mai
scurt timp, mai ales în cauze în care este invocată o astfel de chestiune prealabilă într-o cauză
pendinte privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate. Prevederile acestui articol
din Statutul CJUE se întemeiază pe prevederile art. 267 alin. (4) din TFUE potrivit cărora „în
cazul în care o asemenea chestiune (specifică unei trimiteri preliminare, s.n.) se invocă într-o
cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri
privative de libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen”.
Astfel, conform prevederilor art. 105 şi urm. din Regulamentul de procedură al Curţii,
soluţionarea unei trimiteri preliminare în procedură accelerată poate fi decisă de preşedintele
Curţii, de regulă la solicitarea instanţei de trimitere şi doar excepţional urmare a propriei sesizări
din oficiu, după ascultarea judecătorului raportor şi a avocatului general, în cazul în care natura
cauzei impune examinarea acesteia în termen scurt.
De asemenea, conform prevederilor art. 107 şi urm. din Regulamentul de procedură al Curţii,
soluţionarea unei trimiteri preliminare în procedură de urgenţă poate fi decisă de preşedintele
Curţii, de regulă la solicitarea instanţei de trimitere şi doar excepţional urmare a propriei sesizări
din oficiu, după ascultarea judecătorului raportor şi a avocatului general, în cazul în care prin
cererea preliminară este adresată o întrebare sau mai multe întrebări referitoare la domeniile
vizate de titlul V din partea a III-a din TFUE, adică la cele referitoare la spaţiul de libertate,
securitate şi justiţie.
Elementele acţiunii preliminare ar fi:
• obiectul – constând în garantarea aplicării şi interpretării unitare a dreptului unional, mai precis,
conform art.267 alin. (1) TFUE – interpretarea tratatelor, respectiv validitatea şi/sau interpretarea
actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile UE. Întrebările adresate Curții de
Justiție pot fi referitoare atât la norme juridice de drept primar, cât şi la norme ce fac parte din

2
dreptul unional secundar/derivat, precum şi la principiile de bază ale ordinii juridice unionale.
Prevederile unionale menţionate impun realizarea unei distincţii între:
- trimiterea în interpretare – o astfel de cerere (cereri în interpretare) poate privi dispoziții din
tratatele fundamentale sau dispoziții din dreptul secundar, anume acte adoptate de instituţiile
unionale în temeiul tratatelor;
- trimiterea în validitate – o astfel de cerere (cereri în stabilirea validităţii) poate privi numai
actele adoptate de instituţii în temeiul dispoziţiilor din tratate;
• scopul urmărit ar fi – cel imediat = stabilirea valabilităţii sau interpretării corecte a normei
europene contestate; cel mediat = rezolvarea pe fond a unui litigiului aflat pendinte în faţa
instanţei naţionale
• partea – ar fi instanţa naţională care are interesul în cauză, precum şi calitatea şi capacitatea
procesuală necesară stabilită de dreptul unional şi de cel naţional
Cât priveşte noţiunea de „instanţă” care poate formula o cerere preliminară, în sensul art. 267
TFUE, Curtea are sarcina de a determina dacă un organ poate fi considerat instanţă în această
accepţiune. În acest sens, Curtea a statuat, prin practica sa, nişte criterii în funcţie de care
identifică dacă un organ naţional poate fi considerat, în contextul legislativ amintit, instanţă sau
nu. Astfel de criterii sunt:
• independenţa organului decizional,
• instituţia în cauză să poată fi arondată organelor care fac parte din puterea de stat, fiind
stabilit prin lege,
• să aibă caracter permanent,
• să aibă competenţă obligatorie,
• să tranşeze litigii în procedură contencioasă,
• decizia, sentinţa , hotărârea judecătorescă să fie luată pe baza unor norme juridice cuprinse în
acte normative naţionale.
Luând în considerare astfel de criterii, Curtea de Justiție a stabilit că nu fac parte, în
principiu, din categoria instanţelor judecătoreşti, din punct de vedere unional: parchetele,
organele administrative, chiar dacă au atribuţii jurisdicţionale, precum nici organimse din cadrul
acestora precum ar fi comisiile de disciplină, instanţele de arbitraj, camerele de muncă sau alte
organe jurisdicţionale profesionale ale căror hotărâri nu se bucură de autoritate de lucru judecat.

3
Însă, aprecieri asupra calității de „instanță”, din perspectiva dreptului unional, a organului care a
sesizat-o cu o trimitere preliminară, va face Curtea de Justiție de la caz la caz, putând exista și
situații, când prin raportare la normele specifice naționale, să califice astfel de organe ca fiind
totuși „instanțe”.
Art.267 TFUE impune realizarea şi a următoarei distincţii între:
- instanţa care poate formula o cerere, atunci când aceasta este necesară pentru soluţionarea
cauzei; respectiv
- instanţa care are obligaţia de a trimite o astfel de cerere preliminară, anume acea instanţă ale
cărei decizii nu sunt supuse niciunei căi de atac prevăzute de dreptul intern.
Decizia unei instanţe naţionale de a trimite o cerere preliminară nu poate fi îngrădită, dar, pe
de altă parte, decizia aparţine exclusiv acesteia, părţile sau participanţii la proces neputând obliga
instanţa în a trimite cererea. Instanţa va putea aprecia, aşadar, dacă nu va transmite cererea
preliminară pentru că instanţele unionale s-au pronunţat deja asupra problemei, sau pentru că
validitatea actului comunitar nu va fi pusă la îndoială, sau pentru că hotărârea instanţei unionale
nu ar fi necesară pentru soluţionarea litigiului intern.
Curtea a identificat, în practica sa, şi situaţii în care a apreciat că nu sunt îndeplinite
condiţiile pentru emiterea hotărârii preliminare, refuzând să dea curs solicitării instanţei
naţionale. Astfel de situaţii au fost:
- cazul în care nu există un litigiu real, pârâtul şi reclamantul având aceeaşi poziţie faţă de
problema respectivă, procesul fiind pornit doar pentru a obţine poziţia Curţii cu privire la o
anumită chestiune,
- natura ipotetică a întrebării formulate şi, implicit, a interpretării solicitate,
- chestiunea ridicată nu este relevantă pentru soluţionarea fondului procesului în plan intern,
- chestiunea nu este prezentată suficient de clar pentru ca instanţa unională să poată da un
răspuns adecvat din punct de vedere juridic.

Efectele juridice ale hotărârilor preliminare:

- în legătură cu soluţionarea litigiului iniţial, de fond – hotărârea Curții de Justiție are putere
obligatorie, în principiu, atât în privinţa instanţei de fond, cât şi a celor de recurs sau de casaţie,
niciuna dintre acestea neputând deroga de la soluţia dată de Curte, fiind obligate a aplica în

4
soluţionarea litigiului normele juridice unionale înaintate spre interpretare sau pentru stabilirea
validităţii lor astfel precum a stabilit Curtea
- cât priveşte un posibil efect de precedent judiciar, regula generală este cea potrivit căreia aceste
hotărâri produc efecte doar în privinţa cauzei în legătură cu care a fost obţinută, astfel de hotărâri
neavând, aşadar, o putere directă, ci doar indirectă în sensul că pot fi aplicate şi altor cauze, prin
preluarea lor de către practicieni, dar chiar şi de Curte și de instanțe naționale. Această practică
este și cea care s-a încetățenit astfel încât, în ultima perioadă, se poate vorbi despre o valoare de
precedent judiciar al acestor hotărâri;
- aşadar, hotărârile preliminare în interpretare sunt obligatorii pentru instanţa de trimitere,
pentru instanţele de recurs, pentru orice altă instanţă sesizată similar, iar dacă se apreciază că
există alte aspecte neclarificate sau au apărut circumstanţe diferite, este necesară introducerea
unei noi cereri; hotărârile preliminare în validitate impun ca norma declarată nelegală să nu
poată fi aplicată litigiului intern de către instanţa care a formulat întrebarea, dar nici de o altă
instanţă naţională din UE.
Hotărârile preliminare produc, de regulă, efecte doar pentru viitor (ex nunc), însă, prin
excepţie Curtea a permis şi aplicarea ex tunc – precum în cazurile declarării ca nevalabile a unor
acte unionale şi în cazuri de interpretare, din raţiuni de asigurare a principiului securităţii
juridice.

5
Acțiunea în anulare
 Acțiunea în anulare
• UE își dezvoltă politicile prin intermediul
actelor de legislație secundară, precum
regulamente, directive și decizii
• →orice sistem juridic democratic trebuie să
aibă un mecanism de control al legalității unor
astfel de măsuri
• →la nivelul UE acest mecanism este dezvoltat,
în principal, prin prevederile art. 263 TFUE
 Acțiunea în anulare
• în conformitate cu prevederile art. 263 TFUE, pentru ca un
astfel de act să poată fi contestat, este necesar să fie
îndeplinite 5 condiții:
• →organul relevant – emitent al actului trebuie să poată fi
supus controlul judiciar
• →actul trebuie să fie de tipul celor care pot fi contestate
• →ins tuția sau persoana care face contestația trebuie să
aibă calitate procesuală activă
• →trebuie să existe o ilegalitate, astfel precum sunt
menționate acestea la art. 263 alin. (2) TFUE
• →acțiunea trebuie introdusă în termenul limită indicat de
art. 263 alin. (6) TFUE
 Acțiunea în anulare
• 1) organele care pot fi supuse controlului
• - sunt menționate de prevederile art. 263 alin. (1) TFUE
• - este vorba despre:
– Consiliu și Comisie și Banca Centrală Europeană – cât privește actele
legislative – în cazul primelor două, precum și a altor acte, cu excepția
avizelor și recomandărilor
– Parlamentul European și Consiliul European, dar și organele, oficiile și
agențiile UE – cât privește actele destinate a produce efecte juridice
față de terți
• - art. 263 alin. (5) TFUE – prevede posibilitatea ca actele de
constituire ale organelor, oficiilor, agențiilor UE să prevadă condiții
și regimuri specifice privind acțiunile introduse de persoanele fizice
și juridice împotriva actelor acestor organe destinate să producă
efecte juridice în relația cu acestea
 Acțiunea în anulare
• 2) în principiu, conform prevederilor de la art. 263 alin. (1) TFUE – printr-o
astfel de acțiune, Curtea poate să verifice legalitatea actelor adoptate de
instituțiile menționate anterior, mai puțin recomandări și avize
• →poate fi verificată legalitatea regulamentelor, directivelor, deciziilor –
acte de legislație secundară care sunt menționate de art. 288 TFUE
• →însă Curtea a decis, prin jurisprudența sa, că pot forma obiectul unui
astfel de control și alte acte sui generis, cu condiția ca acestea să aibă forță
obligatorie sau să producă efecte juridice
• →în momentul în care va aprecia asupra posibilității de a supune prin
intermediul acestei acțiuni, un act adoptat de o instituție UE, altul decât
cele menționate expres de art. 263 alin. (1) TFUE, Curtea va efectua un
control de fond și nu unul de formă→as el Curtea a apreciat, prin
jurisprudența sa, că pot face obiectul unei acțiuni în anulare măsurile care
produc efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele
reclamantului, modificând într-un fel determinant situația juridică a
acestuia, nefiind relevantă forma în care sunt adoptate astfel de acte
 Acțiunea în anulare
• limitele acestui control:
– actele care privesc spațiul de libertate, securitate și justiție pot fi
supuse unei astfel de forme de control – dar nu cât privește validitatea
sau proporționalitatea operațiunilor agenților de poliție sau de
aplicare a legii, sau exercitarea responsabilităților SM în ceea ce
privește menținerea legii și ordinii și apărarea securității interne
– actele care privesc politica externă și de securitate comună nu pot fi
supuse unei astfel de forme de control, cu excepția:
• situației în care este monitorizată de către CJUE conformitatea cu prevederile
art. 40 TUE – orice exercitare a competenței în cadrul PESC nu trebuie să aducă
atingere competențelor conform TFUE, reciproca fiind, de asemenea, valabilă
• situației în care CJUE verifică legalitatea deciziilor care prevăd măsuri
restrictive îndreptate împotriva persoanelor fizice sau juridice, adoptate de
Consiliu în conformitate cu prevederile din Capitolul 2 din Titlul V TUE
 Acțiunea în anulare
• 3) cât privește capacitatea procesuală a reclamanților privilegiați:
• conform art. 263 alin. (2) TFUE - acțiunea în anulare poate să fie formulată de:
– un SM
– Parlamentul European
– Consiliu sau
– Comisie
– acestor reclamanți li se recunoaște posibilitatea de a introduce o acțiune în anulare chiar și în
cazul în care decizia este adresată unei alte persoane sau unui alt organ
• conform art. 263 alin. (3) TFUE – acțiunea în anulare poate să fie formulată de
– Curtea de Conturi
– Banca Centrală Europeană
– Comitetul Regiunilor
– dar în cazul acestora – poate fi formulată doar cât privește protejarea propriilor prerogative
 Acțiunea în anulare
• →Consiliul European, precum și organele, oficiile și agențiile UE nu
pot fi reclamanți în cadrul acestei acțiuni, pot fi doar pârâți

• cât privește calitatea procesuală a reclamanților neprivilegiați

• art. 263 alin. (4) TFUE permite persoanelor fizice sau juridice să
introducă o acțiune în anulare în următoarele tipuri de situații:
– a) destinatarul unei decizii o poate contesta în fața Tribunalului sau a
Curții
– b) atunci când actul contestat privește în mod direct și individual o
persoană fizică sau juridică, presupunând că persoana sau persoanele
nu sunt destinatari imediați ai actului
– c) atunci când actul este unul normativ care nu presupune măsuri de
executare – în acest caz reclamantul trebuie să dovedească interesul
direct, nu și interesul individual
 Acțiunea în anulare
• interesul direct
– principiul general presupune că o măsură îl
privește direct pe un reclamant în cazul în care
aceasta afectează direct situația juridică a acestuia
și nu lasă nici un fel de marjă de apreciere pentru
destinatarii măsurii cărora le este încredințată
implementarea acesteia
– această implementare trebuie să fie automată și
să rezulte din regulile UE fără aplicarea unor alte
măsuri intermediare
 Acțiunea în anulare
• interesul individual
– reclamanții trebuie să dovedească acest interes –
astfel precum prevede art. 263 alin. (4) TFUE în
legătură cu actele adresate unei alte persoane
• excepție – actul este unul normativ care nu presupune
măsuri de punere în aplicare
– o astfel de situație poate să apară atunci când
actul juridic este reprezentat de o decizie adresată
unei alte persoane, sau este vorba despre un
regulament sau o directivă
 Acțiunea în anulare
• într-o astfel de situație se aplică testul Plaumann
care, în esență, prevede că →
– reclamanții pot pretinde că o decizie adresată altcuiva
îi privește individual numai dacă se diferențiază în
vreun fel față de toate celelalte persoane și datorită
acestor trăsături distinctive sunt individualizați în
același timp cu destinatarul inițial al actului→
– practic reclamantul trebuie să dovedească faptul că
deține calități sau caracteristici care îl disting de toate
celelalte persoane și îl individualiează în același mod
ca pe destinatarul actului
 Acțiunea în anulare
• în mod excepțional, hotărârea Plaumann, prin
care a fost consacrat și testul menționat,
poate fi interpretată mai favorabil pentru
reclamant :
– dacă acesta poate dovedi că măsura contestată îi
încalcă un drept special sau
– dacă această măsură contravine unei obligații a
cărei îndeplinire este datorată reclamantului
 Acțiunea în anulare
• Tratatul de la Lisabona a adus un element de noutate care este
reprezentat de faptul că nu este necesară dovedirea interesului individual
în legătură cu un act normativ în privința căruia există un interes direct și
care nu presupune măsuri de executare
• cât privește actul normativ
– este o noțiune care este foarte greu de încadrat în clasificarea actelor juridice
astfel precum acestea sunt identificate și definite prin Tratatul de la Lisabona
– prin act normativ sunt avute în vedere, conform jurisprudenței Curții, doar
actele de legislație secundară, nu și cele din sfera actelor legislative primare
– pe de altă parte,
• poate exista o interpretare lato sensu – conform căreia un act normativ
este un act legislativ, delegat sau de punere în aplicare, cu condiția să nu
presupună măsuri de executare
• dar poate exista și o interpretare stricto sensu – conform căreia un act
normativ este un act legislativ, delegat sau de punere în aplicare, cu
condiția să ia forma unui regulament sau a unei decizii care nu presupune
măsuri de executare
 Acțiunea în anulare
• cât privește măsurile de executare
• cu cât este mai larg sensul atașat noțiunii de
act de executare, cu atât mai restrânsă este
sfera excepției consacrate de art. 263 alin. (4)
TFUE → chiar dacă este vorba despre un act
normativ, dacă sunt necesare măsuri de
executare →excepția nu se aplică
→reclamantul trebuie să dovedească interesul
individual conform testului Plaumman
 Acțiunea în anulare
• 4) dacă reclamantul are calitatea procesuală și se
încadrează în termenul prevăzut pentru
introducerea acțiunii, acesta trebuie să
dovedească motivele/motivul pentru care actul ar
trebuie anulat sau invalidat
• conform art. 263 alin. (2) TFUE – 4 sunt motivele
care pot fi invocate și care trebuie dovedite:
– A) lipsa competenței – instituțiile UE trebuie să fie
capabile să-și justifice competența de a acționa
conform prevederilor tratatului – în caz contrar actul
va fi declarat nul din lipsă de competență
 Acțiunea în anulare
• B) încălcarea unei cerințe (norme) fundamentale de
procedură
– instanțele UE vor stabili care norme pot fi considerate
astfel de norme fundamentale de procedură
– CJUE a stabilit prin jurisprudența sa, că astfel de norme pot
fi considerate:
• cele prin care este consacrat sau nu dreptul de a fi ascultat înainte
de adoptarea unei măsuri individuale care ar afecta în mod negativ
o persoană – drept care este inclus și CDFUE – art. 41 alin. (2)
• cele prin care este impusă obligația de consultare în elaborarea
legislației UE
• cele privitoare la obligația de motivare – astfel precum este
consacrată prin art. 269 TFUE
 Acțiunea în anulare
• C) încălcarea tratatului sau a unei norme de drept privind aplicarea
acestuia
– încălcarea tratatului include toate dispozițiile tratatelor constitutive
astfel precum au fost modificate de-a lungul timpului
– ambiguitatea formulării, mai ales cât privește sintagma „norme de
drept privind aplicarea acestuia” – a permis CJUE să dezvolte o
jurisprudență privind principiile generale de drept, astfel precum sunt:
• proporționalitatea,
• securitatea juridică – acesta presupune, în principiu, că nu poate fi avută în
vedere ca întinderea în timp a unui act unional să aibă ca punct de plecare o
dată anterioară publicării sale (poate fi vorba și despre o excepție de la această
regulă atunci când obiectivul urmărit impune aceasta și când este respectată
pe deplin încrederea legitimă a celor interesați) și încrederea legitimă –
principiul general este cel potrivit căruia protecția acestei încrederi legitime se
extinde asupra oricărei persoane private care se află într-o situație din care
este clar că, prin acordarea unor asigurări exacte și speciale, instituțiile UE au
determinat această persoană să întrețină speranțe nejustificate
 Acțiunea în anulare
– nediscriminarea,
– transparența,
– principiul precauției – prin care este impus
autorităților competente să întreprindă măsurile
adecvate pentru a împiedica anumite riscuri
potențiale pentru sănătatea publică, siguranță și
mediu, acordând prioritate cerințelor legate de
protecția acelor interese față de interesele
economice
– drepturile fundamentale
 Acțiunea în anulare
• D) abuzul de putere
• – presupune adoptarea de către o instituție a
UE a unei măsuri cu scopul exclusiv sau
principal de a obține o altă finalitate decât cea
declarată sau de a evita o procedură expres
stabilită de tratat pentru a rezolva
împrejurările unei situații
 Acțiunea în anulare
• 5) conform prevederilor art. 263 alin. (6) TFUE
– o acțiune în anulare trebuie să fie introdusă
în termen de 2 luni
– acest termen curge:
• de la publicarea actului
• de la notificarea acestuia reclamantului sau de la data
la care reclamantul a luat cunoștință de actul respetiv,
în cazul în care nu există o dovadă a datei notificării
 Acțiunea în anulare
• consecințele constatării ilegalității sau invalidității unui act urmare
a soluționării unei astfel de acțiuni
• sunt menționate de art. 264 + art. 266 TFUE - dacă acțiunea este
întemeiată→ CJUE:
– declară actul contestat nul și neavenit și
– indică, în cazul în care consideră că este necesar, care sunt efectele
actului anulat, care trebuie considerate ca fiind irevocabile
– instituția UE emitentă a actului anulat (sau a cărei abținere a fost
declarată contrară tratatelor) este obligată să ia măsurile impuse de
executarea hotărârii CJUE
– → așadar:
• principiul general al dreptului UE este cel potrivit căruia nulitatea este
retroactivă → odată ce un act este anulat în temeiul art. 263 – acesta este nul
ab initio
• o astfel de hotărâre produce efecte juridice erga omnes
• întinderea anulării nu poate trece dincolo de ceea ce au solicitat reclamanții
 Acțiunea în constatarea abținerii de a
acționa
• este prevăzută de art. 265 TFUE:
– în cazul în care, prin încălcarea prevederilor tratatelor, Parlamentul European,
Consiliul European, Consiliul, Comisia sau Banca Centrală Europeană se abțin
să hotărască, statele membre și celelalte instituții ale Uniunii pot sesiza
Curtea de Justiție a Uniunii Europene pentru a constata această încălcare.
– o astfel de acțiune poate fi introdusă, în aceleași condiții, și atunci când
organele, oficiile și agențiile Uniunii se abțin să hotărască.
– această acțiune este admisibilă numai în cazul în care instituția, organul,
oficiul sau agenția respectivă a fost solicitată în prealabil să acționeze. În
cazul în care, la expirarea unui termen de două luni de la data acestei
solicitări, instituția, organul, oficiul sau agenția nu și-a precizat poziția,
acțiunea poate fi formulată într-un nou termen de două luni.
– orice persoană fizică sau juridică poate sesiza Curtea în condițiile de mai sus
în legătură cu omisiunea unei instituții, organ, oficiu sau agenție a Uniunii de
a-i adresa un act, altul decât o recomandare sau un aviz.
 Excepția de nelegalitate
• este prevăzută de art. 277 TFUE potrivit căruia:
– sub rezerva expirării termenului prevăzut la art. 263 alin. (6)
TFUE – 2 luni → în cazul unui litigiu privind un act cu caracter
general adoptat de o instituție, un organ, un oficiu sau o
agenție a Uniunii→orice parte se poate prevala de motivele de
drept prevăzute la art. 263 alin. (2) TFUE pentru a invoca în fața
CJUE inaplicabilitatea respectivului act
• prevederile acestui articol pot fi folosite pentru a contesta
doar acte cu caracter general, precum regulamente,
directive și, uneori, decizii
• trebuie să existe o legătură reală între decizia individuală
care face obiectul acțiunii principale și măsura generală a
cărei legalitate este contestată