CURTEA EUROPEANA DE JUSTITIE WWW.CURIA.EUROPA.

EU
Intoducere
De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009, Uniunea
Europeană are personalitate juridică și a preluat competențele conferite anterior
Comunității Europene. Prin urmare, dreptul comunitar a devenit dreptul Uniunii
Europene și include, de asemenea, toate dispozițiile adoptate în trecut în temeiul
Tratatului privind Uniunea Europeană, în versiunea anterioară Tratatului de la Lisabona.
În prezentarea care urmează, expresia „drept comunitar" va fi utilizată atunci când este
vorba despre jurisprudența Curții de Justiție anterioară intrării în vigoare a Tratatului de
la Lisabona.

Alături de Uniunea Europeană, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom)

continuă să existe. Având în vedere că, în principiu, competențele Curții de Justiție în
ceea ce privește Euratom sunt aceleași cu cele exercitate în cadrul Uniunii Europene - și
pentru claritatea prezentării - orice referire la dreptul Uniunii va acoperi și dreptul
privind Euratom.
Componenţa
Curtea de Justiţie este compusă din 27 de judecători şi 8 avocaţi
generali. Judecătorii şi avocaţii generali sunt desemnaţi de comun
acord de guvernele statelor membre, după consultarea unui
comitet al cărui rol este de a emite un aviz cu privire la capacitatea
candidaţilor de a exercita funcţiile respective. Mandatul acestora
este de şase ani și poate fi reînnoit. Aceştia sunt aleşi din rândul
personalităților care oferă toate garanţiile de independenţă şi care
întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea, în ţările lor, a celor
mai înalte funcţii jurisdicţionale sau a căror competenţă este
recunoscută.

Judecătorii Curţii de Justiție îl desemnează din rândul lor pe preşedinte, pentru o perioadă
de trei ani care poate fi reînnoită. Preşedintele conduce lucrările Curții de Justiție şi
prezidează şedinţele şi deliberările în cazul celor mai mari complete de judecată.

Avocaţii generali asistă Curtea. Aceştia au rolul de a prezenta, cu deplină imparţialitate şi

în deplină independenţă, opinie juridică numită „concluzii" în cauzele care le sunt
repartizate.

Grefierul este secretarul general al instituţiei, ale cărei servicii le conduce sub autoritatea
preşedintelui Curţii.

Curtea poate judeca în şedinţă plenară, în Marea Cameră (treisprezece judecători) sau în
camere de cinci sau de trei judecători.

Curtea se întruneşte în şedinţă plenară în cazurile speciale prevăzute de Statutul Curţii

(printre altele, atunci când trebuie să pronunţe destituirea Ombudsmanului sau să dispună
din oficiu demiterea unui comisar european care nu a respectat obligaţiile ce îi revin) şi
atunci când apreciază că o cauză prezintă o importanţă excepţională.
Curtea se întruneşte în Marea Cameră la cererea unui stat membru sau a unei instituţii
care este parte într-un proces, precum şi în cauzele deosebit de complexe sau de
importante.

Celelalte cauze sunt soluţionate în camere de cinci sau de trei judecători. Preşedinţii
camerelor de cinci judecători sunt aleşi pentru perioadă de trei ani, iar cei ai camerelor de
trei judecători pentru perioadă de un an.

Competenţa
Pentru a-şi îndeplini cu bine misiunea, Curţii i-au fost atribuite competenţe jurisdicţionale
bine definite, pe care le exercită în cadrul procedurii întrebărilor preliminare şi al
diferitelor categorii de acţiuni.
Diferitele tipuri de proceduri
• Procedura întrebărilor preliminare
Curtea de Justiţie colaborează cu instanţele judecătoreşti din statele membre, care sunt
instanţele de drept comun în materia dreptului Uniunii. Pentru a asigura o aplicare
efectivă şi omogenă a legislaţiei Uniunii şi pentru a evita orice interpretare divergentă,
instanţele naţionale pot şi uneori trebuie să se adreseze Curţii de Justiţie solicitându-i să
clarifice un aspect privind interpretarea dreptului Uniunii, în scopul de a le permite, de
exemplu, să verifice conformitatea legislaţiei naţionale cu dreptul Uniunii. Cererea de
pronunţare a unei hotărâri preliminare poate de asemenea avea ca obiect controlul
validităţii unui act de dreptul Uniunii.

Răspunsul Curţii de Justiţie nu ia forma unui simplu aviz, ci a unei hotărâri sau a unei
ordonanţe motivate. Instanţa naţională destinatară este ţinută de interpretarea dată atunci
când soluţionează litigiul aflat pe rolul său. Hotărârea Curţii de Justiţie este în aceeaşi
măsură obligatorie pentru celelalte instanţe naţionale sesizate cu o problemă identică.

Tot prin intermediul cererilor de pronunţare a unei hotărâri preliminare, fiecare cetăţean
european poate să obţină clarificarea normelor Uniunii care îl privesc. Într-adevăr, cu
toate că această cerere nu poate fi formulată decât de o instanţă judecătorească naţională,
toate părţile din procedura în faţa acesteia din urmă, statele membre şi instituţiile Uniunii
pot participa la procedura iniţiată la Curtea de Justiţie. Astfel, mai multe principii
importante ale dreptului Uniunii au fost proclamate în urma unor întrebări preliminare,
adresate uneori de instanţele judecătoreşti naţionale de rang inferior.
• Acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor
Această acţiune permite Curţii de Justiţie să controleze respectarea de către statele
membre a obligaţiilor care le revin în temeiul dreptului Uniunii. Sesizarea Curţii de
Justiţie este precedată de o procedură prealabilă iniţiată de Comisie prin care se dă
statului membru vizat posibilitatea de a răspunde motivelor invocate împotriva sa. Dacă
această procedură nu determină statul membru să îşi îndeplinească obligaţiile, poate fi
introdusă la Curtea de Justiţie o acţiune privind încălcarea dreptului Uniunii.

Această acţiune poate fi introdusă fie de Comisie - cazul cel mai frecvent întâlnit în
practică -, fie de un stat membru. În cazul în care Curtea de Justiţie constată
neîndeplinirea obligaţiilor, statul este obligat să pună imediat capăt acestei situaţii. Dacă,
în urma unei noi sesizări din partea Comisiei, Curtea de Justiţie constată că statul
membru în cauză nu s-a conformat hotărârii sale, aceasta îi poate impune plata unei sume
forfetare și/sau a unor penalităţi cu titlu cominatoriu. Cu toate acestea, în cazul în care nu
sunt comunicate Comisiei măsurile de transpunere a unei directive, poate fi aplicată de
Curte statului membru vizat, la propunerea Comisiei, o sancțiune pecuniară chiar de la
prima hotărâre de constatare a neîndeplinirii obligațiilor.
• Acţiunea în anulare
Prin intermediul acestei acţiuni, reclamantul solicită anularea unui act al unei instituţii, al
unui organ, al unui oficiu sau al unei agenții a Uniunii (de exemplu regulament, directivă,
decizie). Curtea de Justiţie este singura competentă să soluţioneze acţiunile introduse de
un stat membru împotriva Parlamentului European şi/sau împotriva Consiliului (cu
excepţia actelor acestuia din urmă în materie de ajutoare de stat, dumping sau competenţe
de executare) sau pe cele introduse de o instituţie a Uniunii împotriva unei alte instituții.
Tribunalul este competent şă judece, în primă instanţă, toate celelalte acţiuni de acest tip
şi îndeosebi acţiunile introduse de persoane private.
• Acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona
Această acţiune permite Curţii să controleze legalitatea inacţiunii instituţiilor, a unui
organ, a unui oficiu sau a unei agenții a Uniunii. Cu toate acestea, o asemenea acţiune nu
poate fi introdusă decât după ce instituţiei respective i s-a solicitat să acţioneze. Atunci
când s-a constatat nelegalitatea abținerii, instituţia în cauză trebuie să pună capăt abţinerii
de a acţiona, luând măsurile adecvate. Competenţa de a judeca acţiunea în constatarea
abţinerii de a acţiona este împărţită între Curtea de Justiţie şi Tribunalul în funcţie de
aceleaşi criterii precum acţiunea în anulare.
• Recursul
Curtea de Justiţie poate fi sesizată cu recursuri limitate la motive de drept, formulate
împotriva hotărârilor şi a ordonanţelor Tribunalului. Dacă recursul este admisibil şi
fondat, Curtea de Justiţie anulează decizia Tribunalului. În cazul în care cauza este în
stare de a fi judecată, Curtea poate să o reţină spre soluţionare. În caz contrar, aceasta
trimite cauza Tribunalului, care este ţinut de decizia pronunţată de Curte în recurs.
• Reexaminarea
Deciziile Tribunalului care statuează asupra acţiunilor introduse împotriva hotărârilor
Tribunalului Funcţiei Publice a Uniunii Europene pot, în mod excepţional, să facă
obiectul unei reexaminări din partea Curţii de Justiţie în condițiile prevăzute în
Protocolul privind Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Procedura
Indiferent de natura cauzei, procedura include o fază scrisă şi, în general, o fază orală,
care este publică. Trebuie totuşi să se facă distincţia între, pe de o parte, procedura
întrebărilor preliminare şi, pe de altă parte, celelalte acţiuni, denumite acţiuni directe.
Sesizarea Curţii şi procedura scrisă
• în ceea ce priveşte procedura întrebărilor preliminare
Instanţa naţională adresează Curţii de Justiţie întrebări privind interpretarea sau
validitatea unei dispoziţii de dreptul Uniunii, în general sub forma unei decizii
jurisdicţionale, în conformitate cu normele naţionale de procedură. După traducerea
cererii în toate limbile Uniunii de Serviciul de traduceri al Curţii, grefa o comunică
părţilor din acţiunea principală, precum şi tuturor statelor membre şi instituţiilor Uniunii.
Grefa asigură publicarea în Jurnalul Oficial a unei comunicări care indică, printre altele,
părţile în cauză şi conţinutul întrebărilor. Părţile, statele membre şi instituţiile Uniunii
Europene au la dispoziţie două luni pentru a prezenta Curţii observaţii scrise.
• în ceea ce priveşte acţiunile directe
Curtea trebuie sesizată printr-o cerere introductivă adresată grefei. Grefierul asigură
publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a unei comunicări privind acţiunea,
care indică motivele și concluziile reclamantului. În acelaşi timp, cererea introductivă
este comunicată părţii adverse, care are la dispoziţie o lună pentru a depune un memoriu
în apărare. Reclamantul poate depune o replică, pârâtul o duplică, termenul fiind, de
fiecare dată, de o lună. Termenele de prezentare a acestor documente trebuie respectate,
cu excepţia situaţiei în care preşedintele acordă o prelungire a acestora.

În ambele tipuri de acţiuni, preşedintele şi primul avocat general desemnează un

judecător raportor şi, respectiv, un avocat general, însărcinaţi să urmărească desfăşurarea
cauzei.
Măsurile preparatorii şi raportul cauzei
În toate procedurile, după terminarea procedurii scrise, părţilor li se solicită să indice, în
termen de o lună, dacă şi de ce solicită organizarea unei ședințe pentru audierea
pledoariilor. Pe baza raportului judecătorului raportor şi după ascultarea avocatului
general, Curtea decide dacă trebuie luate în cauză măsuri de cercetare judecătorească,
completul căruia ar trebui să-i fie repartizată cauza şi dacă este necesară organizarea unei
şedinţe pentru audierea pledoariilor; data acesteia din urmă va fi stabilită de către
preşedinte. Judecătorul raportor rezumă, într-un raport al cauzei, faptele invocate, precum
şi argumentele părţilor şi, dacă este cazul, cele ale intervenienţilor. Acest raport este adus
la cunoştinţa publicului în limba de procedură, în cursul şedinţei.
Sedinţa publică şi concluziile avocatului general
Cauza este pledată în şedinţă publică, în faţa completului de judecată şi a avocatului
general. Judecătorii şi avocatul general pot adresa părţilor întrebările pe care le consideră
oportune. După câteva săptămâni, concluziile avocatului general sunt prezentate în faţa
Curţii de Justiţie, tot în şedinţă publică. În cadrul concluziilor, acesta analizează în detaliu
aspectele îndeosebi juridice ale litigiului şi propune în deplină independenţă Curţii de
Justiţie răspunsul care consideră că trebuie dat problemei ridicate. Astfel se termină faza
orală a procedurii. În cazul în care apreciază că nicio problemă nouă de drept nu este
ridicată în cauză, Curtea, după ascultarea avocatului general, poate decide judecarea
cauzei fără concluzii.
Hotărârile
Judecătorii deliberează pe baza unui proiect de hotărâre redactat de judecătorul raportor.
Fiecare judecător din completul respectiv poate propune modificări. Deciziile Curţii de
Justiţie sunt adoptate cu majoritate de voturi, fără ca eventualele opinii divergente să fie
menţionate. Hotărârile sunt semnate de toţi judecătorii care au participat la deliberări, iar
dispozitivul acestora este pronunţat în şedinţă publică. Hotărârile şi concluziile avocaţilor
generali sunt disponibile pe site-ul internet CURIA chiar în ziua pronunţării sau,
respectiv, a prezentării. În cea mai mare parte a cazurilor, acestea sunt ulterior publicate
în Repertoriul jurisprudenţei Curţii de Justiţie şi a Tribunalului.
Procedurile speciale
 • Procedura simplificată
Atunci când o întrebare preliminară este identică cu o întrebare asupra căreia Curtea a
avut deja ocazia să se pronunţe sau atunci când răspunsul la o astfel de întrebare nu lasă
loc niciunei îndoieli rezonabile sau poate fi în mod clar dedus din jurisprudenţă, Curtea,
după ascultarea avocatului general, poate să se pronunţe prin ordonanţă motivată în
cuprinsul căreia se face trimitere mai ales la hotărârea anterioară sau la jurisprudenţa
pertinentă.
• Procedura accelerată
Procedura accelerată permite Curţii să se pronunţe cu rapiditate asupra cauzelor extrem
de urgente, reducând termenele la maximum şi acordând acestor cauze o prioritate
absolută. În urma unei cereri formulate de una dintre părţi, preşedintele Curţii decide, la
propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general și a celorlalte
părţi, dacă o urgenţă deosebită justifică recurgerea la procedura accelerată. O astfel de
procedură este de asemenea prevăzută în cazul trimiterilor preliminare. În acest caz,
cererea este formulată de instanţa judecătorească naţională care sesizează Curtea și care
trebuie să menționeze, în cuprinsul cererii, împrejurările care justifică urgența deosebită
în pronunțarea asupra întrebării formulate cu titlu preliminar.
• Procedura preliminară de urgenţă (PPU)
Această procedură permite Curții de Justiție să soluționeze într-un termen considerabil
redus întrebările cele mai sensibile referitoare la spațiul de libertate, securitate și justiție
(cooperare polițienească și judiciară în materile civilă și penală, precum și vize, drept de
azil, imigrare și alte politici referitoare la libera circulație a persoanelor). Cauzele în care
se aplică PPU sunt încredințate unei camere de cinci judecători special desemnată, iar
faza scrisă se derulează, în practică, în principal pe cale electronică și este extrem de
redusă, atât în ceea ce privește durata, cât și în ceea ce privește numărul actorilor care
pot depune observații scrise, majoritatea actorilor intervenind în faza orală a procedurii,
care este obligatorie.
• Procedura măsurilor provizorii
Procedura măsurilor provizorii urmăreşte să obţină suspendarea executării unui act al
unei instituţii, care face de asemenea obiectul unei acţiuni, sau orice altă măsură
provizorie necesară pentru a preveni un prejudiciu grav şi ireparabil în dauna unei părţi.
Cheltuielile de procedură
Procedura în faţa Curţii de Justiţie este scutită de cheltuieli. În schimb, onorariul
avocatului abilitat să pună concluzii în faţa instanţelor unui stat membru, ce reprezintă
părţile, nu este suportat de Curte. Cu toate acestea, dacă o parte se află în imposibilitatea
de a face faţă, în totalitate sau în parte, cheltuielilor de judecată aceasta poate, fără a fi
reprezentată de un avocat, solicita să beneficieze de asistenţă judiciară gratuită. Cererea
trebuie să fie însoţită de toate informaţiile necesare pentru a demonstra starea de nevoie
în care se află partea.
Regimul lingvistic
În ceea ce priveşte acţiunile directe, limba utilizată în cererea introductivă (care poate fi
una dintre cele 23 de limbi oficiale ale Uniunii Europene) va fi limba de procedură a
cauzei, adică limba în care aceasta se va desfăşura. În ceea ce priveşte cererile de
pronunţare a unor hotărâri preliminare, limba de procedură este cea a instanţei
judecătoreşti naţionale care se adresează Curţii de Justiţie. Dezbaterile care au loc în
timpul şedinţelor sunt traduse simultan, în funcţie de necesităţi, în diferite limbi oficiale
ale Uniunii Europene. Judecătorii deliberează fără interpreţi, folosind o limbă comună,
care este, în mod tradiţional, franceza.
Schema procedurii
Procedura în faţa Curţii de Justiţie

Cereri de pronunţare a unei

Acţiuni directe şi recursuri
hotărâri preliminare

Procedura scrisă

Cererea introductivă (Cererea de asistenţă Decizia de trimitere a

Comunicarea cererii judiciară) instanţei naţionale
introductive pârâtului, de Desemnarea judecătorului Traducerea hotărârii în
către grefă raportor şi a avocatului celelalte limbi oficiale ale
Comunicarea acţiunii în general Uniunii Europene
Jurnalul Oficial al Uniunii Comunicarea întrebărilor
Europene (seria C) preliminare în Jurnalul
(Măsurile provizorii) Oficial al Uniunii
(Intervenţia) Europene (seria C)
Memoriul în apărare Notificarea către părţile în
(Excepţia de litigiu, statele membre,
inadmisibilitate) instituţiile Uniunii, statele
(Replica şi duplica) membre ale SEE şi
Autoritatea de Supraveghere
a AELS.
Observaţiile scrise ale
părţilor, ale statelor şi ale
instituţiilor

Judecătorul raportor întocmeşte raportul preliminar

Reuniunea generală a judecătorilor şi a avocaţilor generali
Trimiterea cauzei spre examinare unui complet de judecată
(Măsurile de cercetare judecătorească)

Faza orală

(Sedinţa; raportul de şedinţă)

(Concluziile avocatului general)
Deliberarea judecătorilor
HOTĂRÂREA
Etapele facultative ale procedurii sunt indicate între paranteze.
Caracterele aldine indică un document public.
(*) Limba de procedură

Curtea de Justiţie în cadrul ordinii juridice comunitare

Pentru a construi Europa, anumite state (astăzi în număr de 27) au încheiat tratate de
instituire a Comunităţilor Europene, ulterior a Uniunii Europene, dotate cu instituţii care
adoptă norme de drept în domenii determinate.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene reprezintă instituţia jurisdicţională a Uniunii și a

Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA). Aceasta este compusă din trei
instanţe: Curtea de Justiţie, Tribunalul şi Tribunalul Funcţiei Publice, a căror principală
misiune este examinarea legalității actelor Uniunii şi asigurarea interpretării şi aplicării
uniforme a dreptului acesteia.

Prin intermediul jurisprudenţei sale, Curtea de Justiţie a consacrat obligaţia

administraţiilor şi a instanţelor naţionale de a aplica pe deplin dreptul Uniunii în cadrul
sferei lor de competenţă şi de a proteja drepturile conferite de acesta cetăţenilor
(aplicarea directă a dreptului Uniunii), fără a aplica însă orice dispoziţie contrară din
dreptul naţional, fie aceasta anterioară sau ulterioară normei Uniunii (supremaţia
dreptului Uniunii asupra dreptului naţional).

Curtea a recunoscut de asemenea principiul răspunderii statelor membre pentru încălcarea

dreptului Uniunii, care constituie, pe de o parte, un element care consolidează în mod
decisiv protecţia drepturilor conferite particularilor de normele Uniunii şi, pe de altă
parte, un factor care este de natură să contribuie la aplicarea mai diligentă a acestor
norme de către statele membre. Încălcările săvârşite de acestea din urmă sunt astfel de
natură să dea naştere unor obligaţii de despăgubire, care, în anumite cazuri, pot avea
repercusiuni grave asupra finanţelor publice naţionale. În plus, Curtea poate fi sesizată cu
orice neîndeplinire, de către un stat membru, a obligațiilor ce decurg din dreptul Uniunii,
iar în situaţia neexecutării unei hotărâri de constatare a unei astfel de neîndepliniri,
aceasta îi poate impune plata unei sume forfetare sau a unor penalităţi cu titlu
cominatoriu. Cu toate acestea, în cazul în care nu sunt comunicate Comisiei măsurile de
transpunere a unei directive, poate fi aplicată de Curte statului membru vizat, la
propunerea Comisiei, o sancțiune pecuniară chiar de la prima hotărâre de constatare a
neîndeplinirii obligațiilor.

Curtea de Justiţie lucrează totodată în colaborare cu instanţele naţionale, instanţe de drept

comun în domeniul dreptului Uniunii. Orice instanţă naţională sesizată cu un litigiu
referitor la dreptul Uniunii poate şi uneori trebuie să adreseze Curţii de Justiţie întrebări
preliminare. În acest mod, Curtea se pronunţă asupra interpretării unei norme de drept al
Uniunii sau verifică legalitatea acesteia.

Evoluţia jurisprudenţei sale ilustrează contribuţia Curţii la crearea unui spaţiu juridic care
îi priveşte pe cetăţeni, fiind menit să le protejeze drepturile conferite acestora de legislaţia
Uniunii în diverse domenii ale vieţii lor cotidiene.
Principii fundamentale stabilite prin jurisprudenţă
În jurisprudenţa sa (începând cu hotărârea Van Gend & Loos din 1963), Curtea a introdus
principiul efectului direct al dreptului comunitar în statele membre. Acesta permite
cetăţenilor europeni să invoce în mod direct normele juridice ale Uniunii în faţa
instanţelor judecătoreşti naţionale.
Întreprinderea de transport Van Gend & Loos, importatoare de mărfuri din Germania în
Ţările de Jos, trebuia să plătească taxe vamale pe care le considera ca fiind contrare
dispoziţiei din Tratatul CEE ce interzice majorarea taxelor vamale în cadrul relaţiilor
comerciale reciproce. Acţiunea punea problema conflictului dintre dreptul intern şi
normele Tratatului CEE. Fiind sesizată de o instanţă judecătorească din Ţările de Jos,
Curtea a răspuns prin instituirea doctrinei efectului direct, conferind astfel întreprinderii
de transport o garanţie directă a drepturilor sale întemeiate pe legislaţia comunitară în faţa
instanţei judecătoreşti naţionale.

În 1964, hotărârea Costa a stabilit supremaţia dreptului comunitar asupra dreptului intern.
În această cauză, o instanţă judecătorească italiană solicitase Curţii de Justiţie să
stabilească dacă legea italiană de naţionalizare a sectorului producţiei şi distribuţiei
energiei electrice era compatibilă cu anumite norme din Tratatul CEE. Curtea a introdus
doctrina supremaţiei dreptului comunitar, întemeindu-se pe specificitatea ordinii juridice
comunitare, care trebuie să beneficieze de o aplicare uniformă în toate statele membre.

În 1991, în hotărârea Francovich şi alţii, Curtea a creat o altă noţiune fundamentală, şi

anume aceea a răspunderii unui stat membru în privinţa particularilor, pentru prejudiciile
cauzate acestora prin încălcarea dreptului comunitar de respectivul stat. Prin urmare,
începând cu 1991, cetăţenii europeni dispun de o acţiune în despăgubiri împotriva statului
care încalcă o normă comunitară.

Doi cetăţeni italieni, care trebuiau să îşi încaseze remuneraţiile de la angajatorii lor aflaţi
în faliment, au introdus acţiuni invocând netranspunerea, de către statul italian, a
dispoziţiilor comunitare care protejează lucrătorii salariaţi în cazul insolvabilităţii
angajatorului. Fiind sesizată de o instanţă judecătorească italiană, Curtea a precizat că
directiva respectivă urmărea să confere particularilor drepturi de care aceştia fuseseră
privaţi ca urmare a netranspunerii de către stat a directivei. Astfel, Curtea a deschis
posibilitatea introducerii unei acţiuni în despăgubiri împotriva statului însuşi.
Curtea în viaţa cetăţeanului Uniunii
Din miile de hotărâri pronunţate de Curte, cea mai mare parte, în special cele pronunţate
cu titlu preliminar, au în mod vădit consecinţe importante în viaţa de fiecare zi a
cetăţenilor Uniunii. Unele dintre aceste hotărâri sunt citate în continuare, cu titlu de
exemplu, pentru domeniile cele mai importante ale dreptului Uniunii.
• Libera circulaţie a mărfurilor
Începând cu hotărârea Cassis de Dijon, pronunţată în 1979, referitoare la principiul liberei
circulaţii a mărfurilor, comercianţii pot să importe în ţările lor orice produs care provine
din altă ţară a Uniunii, cu condiţia ca acesta să fi fost produs şi comercializat în mod legal
în acea ţară şi ca niciun motiv imperativ privind, de exemplu, protecţia sănătăţii sau a
mediului înconjurător, să nu se opună importului acestuia în ţara în care va fi consumat.
• Libera circulaţie a persoanelor
În acest domeniu au fost pronunţate numeroase hotărâri.

În hotărârea Kraus (1993), Curtea a statuat că situaţia unui resortisant comunitar, titular al
unei diplome postuniversitare care a fost obţinută într-un alt stat membru şi care îi
facilitează accesul la o profesie sau la exercitarea unei activităţi economice, este
reglementată de dreptul comunitar, chiar şi în privinţa raporturilor acelui resortisant cu
statul membru de origine. Astfel, dacă un stat membru poate condiţiona utilizarea acestui
titlu pe teritoriul său de obţinerea unei autorizaţii administrative, procedura de autorizare
trebuie să aibă drept unic scop verificarea împrejurării dacă titlul a fost eliberat în mod
legal.

Dintre hotărârile pronunţate în acest domeniu, una dintre cele mai cunoscute este
hotărârea Bosman (1995), în cadrul căreia Curtea s-a pronunţat, la cererea unei instanţe
judecătoreşti belgiene, asupra compatibilităţii dintre regulile federaţiilor de fotbal şi
libera circulaţie a lucrătorilor. Curtea a precizat că sportul practicat la nivel profesionist
este o activitate economică a cărei exercitare nu poate fi împiedicată de reguli referitoare
la transferul jucătorilor sau care limitează numărul jucătorilor resortisanţi ai altor state
membre. Acest principiu a fost extins, prin hotărâri ulterioare, la situaţia sportivilor
profesionişti care provin din ţări terţe care au încheiat un acord de asociere (hotărârea
Deutscher Handballbund, 2003) sau de parteneriat (hotărârea Simutenkov, 2005) cu
Comunităţile Europene.
• Libera prestare a serviciilor
O hotărâre din 1989 privind libera prestare a serviciior se referea la situaţia unui turist
britanic care fusese agresat şi rănit grav în metroul parizian. Fiind sesizată de către o
instanţă judecătorească franceză, Curtea a decis că, în calitate de turist, cetăţeanul britanic
beneficia de servicii şi în afara ţării sale şi intra sub incidenţa principiului nediscriminării
pe motiv de naţionalitate înscris în dreptul comunitar. În consecinţă, acesta avea dreptul
la aceeaşi despăgubire precum cea care ar fi putut fi pretinsă de un resortisant francez
(hotărârea Cowan).

Fiind sesizată de către instanţe judecătoreşti luxemburgheze, Curtea a statuat că

prevederile naţionale care refuză unei persoane asigurate rambursarea cheltuielilor pentru
un tratament dentar pe motivul că acesta a fost efectuat în alt stat membru constituie un
obstacol nejustificat în calea liberei prestări a serviciilor (hotărârea Kohll, 1998), iar
refuzul de a rambursa cheltuielile privind achiziţionarea de ochelari din străinătate este
considerat ca un obstacol nejustificat în calea liberei circulaţii a mărfurilor (hotărârea
Decker, 1998).
• Egalitatea de tratament şi drepturile sociale
O stewardesă a introdus o acţiune împotriva angajatorului său pe motiv de discriminare în
privinţa remuneraţiei pe care o încasa în comparaţie cu colegii săi de sex masculin care
efectuau aceeaşi muncă. Fiind sesizată de o instanţă judecătorească belgiană, Curtea a
decis, în 1976, că norma din tratat care impunea principiul egalităţii de remunerare între
lucrătorii de sex masculin şi cei de sex feminin pentru aceeaşi muncă are efect direct
(hotărârea Defrenne).

Interpretând normele comunitare referitoare la egalitatea de tratament între bărbaţi şi

femei, Curtea a contribuit la protecţia femeii împotriva concedierilor legate de perioada
sarcinii. Nemaiputând să lucreze din cauza dificultăţilor legate de sarcină, o femeie a fost
concediată. În 1998, Curtea a declarat această concediere contrară dreptului comunitar.
Concedierea unei femei în cursul sarcinii din cauza absenţelor provocate de o boală în
legătură cu sarcina însăşi constituie o discriminare interzisă pe motiv de sex (hotărârea
Brown).

Pentru a garanta protecţia securităţii şi a sănătăţii lucrătorilor, este necesar ca aceştia să

beneficieze de un concediu anual plătit. În 1999, sindicatul britanic BECTU a contestat
reglementarea britanică care priva lucrătorii cu contracte de muncă de scurtă durată de
acest drept, pe motivul că nu era conformă unei directive comunitare privind organizarea
timpului de lucru. Curtea a hotărât (hotărârea BECTU, 2001) că dreptul la concediul
anual plătit este un drept social conferit de dreptul comunitar în mod direct tuturor
lucrătorilor şi că niciun lucrător nu poate fi privat de acesta.
• Drepturile fundamentale
Apreciind că respectarea drepturilor fundamentale face parte integrantă din principiile
generale de drept pe care este chemată să le apere, Curtea a contribuit în mod
considerabil la îmbunătăţirea standardelor privind protecţia acestor drepturi. În această
privinţă, Curtea se inspiră din tradiţiile constituţionale comune statelor membre şi din
instrumentele internaţionale de protecţie a drepturilor omului, în principal convenţia
europeană a drepturilor omului, la care statele membre au cooperat sau au aderat. De la
intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Curtea va putea aplica și interpreta Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, care beneficiază în
temeiul Tratatului de la Lisabona de aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor.

După numeroase atacuri teroriste îndreptate împotriva agenţilor de poliţie, în Irlanda de

Nord a fost forţele de poliţie au primit dreptul de a purta arme. Totuşi, pentru motive de
securitate publică, acest drept nu a fost acordat femeilor care lucrau în poliţie (potrivit
unui certificat eliberat de ministerul competent şi care nu putea fi atacat pe cale
judecătorească). În consecinţă, poliţia nord-irlandeză nu a mai oferit niciun contract de
muncă cu normă întreagă vreunei femei. Fiind sesizată de o instanţă judecătorească din
Regatul Unit, Curtea a decis că excluderea oricărei puteri de control a judecătorului
asupra certificatului unei autorităţi naţionale se opune principiului unui control
jurisdicţional efectiv pe care se poate întemeia orice persoană care se consideră vătămată
printr-o discriminare întemeiată pe sex (hotărârea Johnston, 1986).
• Cetăţenia Uniunii
În ceea ce priveşte cetăţenia Uniunii, care, potrivit Tratatului privind funcționarea
Uniunii Europene, este recunoscută oricărei persoane care are cetățenia unui stat
membru, Curtea a confirmat că aceasta include dreptul de şedere pe teritoriul unui alt stat
membru. Astfel, un resortisant minor al unui stat membru, care are o asigurare medicală
şi care dispune de resurse suficiente, beneficiază în egală măsură de un astfel de drept de
şedere. Curtea a subliniat că dreptul comunitar nu îi impune minorului să dispună el
însuşi de resursele necesare şi că refuzul de a acorda în acelaşi timp dreptul de şedere
mamei sale, resortisantă a unei ţări terţe, ar priva dreptul de şedere al copilului de orice
efect util (hotărârea Zhu şi Chen, 2004).

În aceeaşi hotărâre, Curtea a precizat că, şi în cazul în care dobândirea naţionalităţii unui
stat membru are ca scop obţinerea de către resortisantul unei ţări terţe a dreptului de
şedere în temeiul dreptului comunitar, un stat membru nu poate restrânge efectele
acordării naţionalităţii de către alt stat membru
TRIBUNALUL DE PRIMA INSTANTA
Introducere
Începând cu 1 decembrie 2009, data de intrare în vigoare a Tratatului de la Lisabona,
Uniunea Europeană are personalitate juridică și a preluat competențele conferite anterior
Comunității Europene. Prin urmare, dreptul comunitar a devenit dreptul Uniunii. În
prezentarea care urmează, expresia „drept comunitar" va fi utilizată atunci când este
citată jurisprudența anterioară a Tribunalului.
Componenţa
Tribunalul de Primă Instanţă este compus din cel puţin un
judecător pentru fiecare stat membru (27 în 2007). Judecătorii
sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre
pentru un mandat de 6 ani care poate fi reînnoit. Judecătorii îl aleg
dintre ei pe preşedintele Tribunalului pentru o perioadă de trei ani.
Aceştia numesc un grefier pentru o perioadă de 6 ani.

Judecătorii îşi exercită funcţiile în deplină imparţialitate şi independenţă.

Spre deosebire de Curtea de Justiţie, Tribunalul nu dispune de avocaţi generali
permanenţi. În mod excepţional, această funcţie poate fi încredinţată unui judecător.
Cauzele cu care este sesizat Tribunalul se judecă de camere compuse din cinci sau din
trei judecători sau, în anumite situaţii, de un judecător unic. De asemenea, Tribunalul
poate judeca o cauză în Marea Cameră (13 judecători) sau în şedinţă plenară atunci când
dificultatea problemelor de drept sau importanţa cauzei justifică această măsură. Mai
mult de 80 % dintre cauzele cu care este sesizat Tribunalul sunt judecate de camere
compuse din trei judecători.
Preşedinţii camerelor compuse din cinci judecători sunt aleşi dintre judecători pentru o
perioadă de trei ani.
Tribunalul dispune de o grefă proprie, însă recurge la serviciile Curţii de Justiţie pentru
alte nevoi administrative şi lingvistice.
Competenţa
Tribunalul de Primă Instanţă are competenţa de a judeca:
• acţiuni directe introduse de persoane fizice sau juridice împotriva actelor
instituţiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii Europene (ale căror
destinatare sunt sau care le privesc în mod direct şi individual), precum și
împotriva actelor normative (dacă îi privesc direct şi dacă nu presupun măsuri de
executare) sau, de asemenea, împotriva abţinerii de a acţiona a acestor instituţii,
organisme, oficii sau agenții. Este vorba, de exemplu, de o acţiune introdusă de o
întreprindere împotriva unei decizii a Comisiei prin care i se aplică o amendă;
• acţiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei;
• acţiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la actele
adoptate în domeniul ajutoarelor de stat, la măsurile de protecţie comercială
(„dumping") şi la actele prin care Consiliul exercită competenţe de executare;
• acţiuni prin care se urmăreşte obţinerea unor despăgubiri pentru prejudiciile
cauzate de instituţiile Uniunii Europene sau de funcţionarii acestora;
 • acţiuni ce au la bază contracte încheiate de Uniunea Europeană, prin care se
atribuie în mod expres Tribunalului competenţa de judecare;
• acţiuni în materia mărcilor comunitare;
• recursuri împotriva deciziilor Tribunalului Funcţiei Publice a Uniunii
Europene, limitate la chestiuni de drept.
Deciziile pronunţate de Tribunal pot fi atacate în termen de două luni cu recurs, limitat la
chestiuni de drept, la Curtea de Justiţie.
Procedura
Tribunalul dispune de propriul său regulament de procedură. În principiu, procedura
cuprinde o fază scrisă şi o fază orală.

O cerere introductivă scrisă de un avocat sau de un agent adresată grefei declanşează

procedura. Aspectele principale ale acţiunii sunt publicate într-o comunicare, în toate
limbile oficiale, în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Cererea introductivă este
comunicată de către grefier părţii adverse, care dispune de un termen pentru a depune un
memoriu în apărare. Reclamantul are posibilitatea de a prezenta o replică într-un termen
determinat la care pârâtul poate răspunde printr-o duplică.
Orice persoană, precum şi orice organism, oficiu sau agenţie a Uniunii Europene care
justifică un interes în soluţionarea unui litigiu aflat pe rolul Tribunalului, precum şi
statele membre şi instituţiile Comunităţii pot interveni în procedură. Intervenientul
depune un memoriu, prin care urmăreşte susţinerea sau respingerea concluziilor uneia
dintre părţi, la care părţile pot ulterior să răspundă. În anumite situaţii, intervenientul
poate să îşi prezinte observaţiile şi în cadrul fazei orale.
În timpul fazei orale are loc o şedinţă publică. În cadrul acesteia, judecătorii pot adresa
întrebări reprezentanţilor părţilor. Judecătorul raportor rezumă într-un raport de şedinţă
starea de fapt expusă, argumentele fiecărei părţi şi, dacă este cazul, argumentele
intervenienţilor. Acest document este pus la dispoziţia publicului în limba de procedură.
Ulterior, judecătorii deliberează pe baza proiectului de hotărâre redactat de către
judecătorul raportor, iar hotărârea se pronunţă în şedinţă publică.
Procedura la Tribunal este scutită de taxe. În schimb, onorariul avocatului, care are
dreptul să îşi exercite profesia în faţa unei instanţe a unui stat membru şi care trebuie să
reprezinte partea, nu este în sarcina Tribunalului. Cu toate acestea, o persoană fizică
poate solicita să beneficieze de asistenţă judiciară în cazul în care se află în imposibilitate
de a face faţă cheltuielilor de judecată.
Procedura măsurilor provizorii
Introducerea unei acţiuni la Tribunal nu are ca efect suspendarea executării actului atacat.
Cu toate acestea, Tribunalul poate să dispună suspendarea executării acestuia sau să
prescrie alte măsuri provizorii.

Preşedintele Tribunalului sau, dacă este cazul, un alt judecător delegat cu luarea
măsurilor provizorii se pronunţă asupra unei astfel de cereri prin ordonanţă motivată.

Măsurile provizorii se dispun numai dacă sunt întrunite trei conditii:

1. acţiunea principală trebuie să pară, la prima vedere, întemeiată;

2. solicitantul trebuie să dovedească împrejurările care determină urgenţa măsurilor, în
lipsa cărora ar suporta un prejudiciu grav şi ireparabil;
3. măsurile provizorii trebuie să ţină seama de punerea în balanţă a intereselor părţilor şi a
interesului general.

Ordonanţa are doar un caracter provizoriu şi nu prejudecă fondul asupra căruia Tribunalul
se pronunţă în acţiunea principală. În plus, aceasta poate fi atacată cu recurs în faţa Curţii
de Justiţie
Procedura accelerată
Această procedură permite Tribunalului să se pronunţe cu celeritate asupra fondului unui
litigiu în cauze considerate ca prezentând o urgenţă deosebită.
Procedura accelerată poate fi solicitată de reclamant sau de pârât.
Regimul lingvistic
Limba în care este redactată cererea introductivă, care poate fi una dintre cele 23 de
limbi oficiale ale Uniunii Europene, va fi limba de procedură în cauza respectivă
(fără a se aduce atingere aplicării unor prevederi speciale).
Dezbaterile care au loc cu ocazia fazei orale a procedurii beneficiază de interpretare
simultană, în funcţie de necesităţi, în diferite limbi oficiale ale Uniunii Europene.
Judecătorii deliberează fără interpret într-o limbă comună care, conform tradiţiei, este
limba franceză.
Schema procedurii
Acţiuni directe şi căi de recurs
Faza scrisă [Măsuri provizorii]
Cererea introductivă [Repartizarea
Comunicarea cererii introductive cauzei unui complet de
pârâtului judecată
de către grefă compus dintr-un număr
Comunicarea acţiunii la diferit
Jurnalul Oficial al UE (seria C) de judecători (judecător
Repartizarea cauzei unui complet de
[Cerere de asistenţă unic,
judecată trei, cinci, treisprezece sau
judiciară]
Desemnarea judecătorului raportor
Memoriul în apărare 27 de judecători)]
[Intervenţii]
[Excepţie de inadmisibilitate]
[Replica şi duplica]
[Alte memorii]
Judecătorul raportor pregătește
raportul prealabil
Reuniune a judecătorilor camerei
[Măsuri de cercetare judecătorească]
Faza orală
[Raportul de şedinţă; şedinţa]

Deliberarea judecătorilor
Hotărârea
Etapele facultative ale procedurii sunt indicate între paranteze pătrate.
Caracterele îngroşate indică un document, în principiu, public.
Jurisprudenţa
De la începutul activităţii sale până la sfârşitul anului 2008, Tribunalul a soluţionat
definitiv mai mult de 6 200 de cauze. Jurisprudenţa Tribunalului s-a dezvoltat mai ales în
domeniile proprietăţii intelectuale, concurenţei şi ajutoarelor de stat.
Câteva exemple permit a ilustra în mod util tipurile de cauze cu care este sesizat
Tribunalul.
Mărcile comunitare
Societatea Henkel prezentase Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne (mărci,
desene şi modele industriale - OAPI), însărcinat cu promovarea şi administrarea mărcilor
comunitare în toate statele membre ale Uniunii, o cerere de înregistrare a unei mărci
pentru un detergent pentru maşinile de spălat rufe sau pentru cele de spălat vase. Marca
tridimensională revendicată se prezenta sub forma unei plăcuţe rotunde cu două straturi
de culoare albă şi roşie. Cererea a fost respinsă de către OAPI, iar reclamanta a sesizat
Tribunalul de Primă Instanţă în vederea anulării deciziei.

Potrivit unui regulament comunitar, nu este permisă înregistrarea unei mărci lipsite de
caracter distinctiv. În această cauză, marca în litigiu era constituită din forma şi din
îmbinarea culorilor produsului, cu alte cuvinte, din prezentarea produsului în sine.

Tribunalul a constatat că această marcă nu ar permite consumatorului, atunci când ar fi

pus în situaţia de a face o alegere în momentul cumpărării, să distingă produsele în cauză
de cele care au o altă origine comercială. În consecinţă, Tribunalul a respins acţiunea
societăţii, având în vedere că OAPI decisese în mod corect că marca tridimensională
solicitată era lipsită de caracter distinctiv (Hotărârea Henkel/OAPI, 2001).
Domeniul de aplicare al normelor de concurenţă
În cauza Piau/Comisia, Tribunalul a amintit că regulile concurenţei pot, în anumite
condiţii, să se aplice şi în domeniul sportului.

În această cauză, Comisia respinsese, pentru lipsa unui interes comunitar, o plângere
formulată de un reclamant care denunţa un regulament al Federaţiei Internaţionale de
Fotbal Asociaţie (FIFA) care reglementa activitatea agenţilor de jucători. În hotărârea sa
din 2005, Tribunalul a constatat că cluburile de fotbal şi asociaţiile naţionale ale
cluburilor de fotbal sunt întreprinderi, respectiv asocieri de întreprinderi, în sensul
dreptului comunitar al concurenţei, astfel încât FIFA, care regrupează asociaţiile
naţionale, constituie ea însăşi o asociere de întreprinderi în sensul articolului 81 CE,
devenit articolul 101 TFUE. Această constatare prealabilă a permis Tribunalului să se
pronunţe în sensul că regulamentul privind activitatea agenţilor de jucători constituia o
decizie a unei asocieri de întreprinderi. Într-adevăr, această activitate are ca obiect
punerea în contact în mod regulat şi în schimbul unei remuneraţii a unui jucător şi a unui
club în vederea încheierii unui contract de muncă sau a două cluburi în vederea încheierii
unui contract de transfer. În consecinţă, este vorba de o activitate economică de prestare
de servicii care nu ţine de specificitatea sportului astfel cum aceasta a fost definită de
jurisprudenţă.
Concentrările
Airtours, societate britanică ce comercializa în Regatul Unit pachete de servicii turistice,
intenţiona să cumpere o societate concurentă, First Choice. Acest proiect de fuziune
fusese notificat Comisiei de către societatea Airtours. Comisia a declarat operaţiunea
incompatibilă cu piaţa comună întrucât ar fi dat naştere unei poziţii dominante colective.

Airtours a introdus la Tribunal o acţiune în anulare împotriva deciziei Comisiei.

Tribunalul a amintit că, potrivit regulamentului relevant, aplicabil la data faptelor,

interzicerea unei concentrări presupune ca aceasta să aibă drept consecinţă directă şi
imediată crearea sau consolidarea unei poziţii dominante, care să aducă atingere într-un
mod semnificativ şi durabil concurenţei efective existente pe piaţă.

Tribunalul a concluzionat că, datorită numeroaselor erori de apreciere, Comisia nu a

demonstrat în mod suficient efectele negative ale fuziunii asupra concurenţei şi a anulat
în consecinţă decizia atacată (Hotărârea Airtours/Comisia, 2002).
Înțelegerile
Dreptul Uniunii interzice orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de
întreprinderi şi orice practici concertate care pot aduce atingere comerţului dintre statele
membre şi care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea
concurenţei în cadrul pieţei comune.

În urma unei plângeri, Comisia a efectuat anumite verificări şi a adoptat, în anul 1998, o
decizie prin care a constatat participarea mai multor întreprinderi la un ansamblu de
acorduri şi de practici interzise pe piaţa europeană a încălzirii urbane. Comisia a aplicat
societăţilor participante la acest cartel mai multe amenzi în cuantum total de aproximativ
92 de milioane de euro.

Tribunalul a respins aproape toate acţiunile în anulare introduse împotriva deciziei

Comisiei, după ce a constatat ca fiind dovedite, pe de o parte, existenţa diferitelor
elemente constitutive ale unui acord global şi, pe de altă parte, participarea individuală a
întreprinderilor la comportamentul anticoncurenţial de care au fost făcute responsabile,
excepţie făcând durata participării la acord a uneia dintre întreprinderi şi aria geografică a
acordului în ceea ce priveşte o altă întreprindere.

Amenzile aplicate de către Comisie au fost, de altfel, confirmate în mod global de

Tribunal pentru suma totală de 83 410 000 de euro. Totuşi, pentru două întreprinderi,
amenzile aplicate au fost reduse (hotărârea în cauzele HFG şi alţii/Comisia, 2002).
Ajutoarele de stat
Printr-o lege din 1991, un organism bancar deţinut în întregime de către landul Renania
de Nord - Westfalia şi având drept misiune acordarea de ajutoare financiare pentru
construirea de locuinţe a fost transferat unui organism bancar de drept public. În
contraprestaţie, landul primea o remuneraţie considerabil inferioară celei corespunzătoare
preţului pieţei.
Comisia a calificat operaţiunea drept ajutor de stat ilicit şi incompatibil cu piaţa comună.
Conform Comisiei, diferenţa dintre valoarea de piaţă şi suma plătită se cifra la o sumă de
aproximativ 808 de milioane de euro, constituind un ajutor de stat ilicit. În aceste
condiţii, landul şi cele două organisme bancare au solicitat Tribunalului de Primă Instanţă
anularea deciziei Comisiei.

Tribunalul s-a pronunţat în sensul că, deşi Comisia este supusă unei obligaţii de motivare,
aceasta nu motivase în mod suficient estimarea valorii de piaţă. Prin urmare, Tribunalul a
anulat decizia Comisiei (hotărârea Westdeutsche Landesbank Girozentrale/Comisia,
2003).
Accesul la documente
Doamna Hautala, membră a Parlamentului European, solicitase Consiliului Uniunii
Europene să îi comunice un raport privind exporturile de arme. Întemeindu-se pe
posibilitatea de a refuza accesul la un astfel de document, în scopul de a proteja interesul
public în domeniul relaţiilor internaţionale, Consiliul a refuzat să comunice raportul,
deoarece acesta conţinea informaţii sensibile a căror divulgare ar fi putut aduce atingere
relaţiilor Uniunii Europene cu ţări terţe.

În această situaţie, doamna Hautala a sesizat Tribunalul cu o acţiune în anulare împotriva

deciziei Consiliului prin care se refuza comunicarea raportului în cauză.

În hotărârea sa, Tribunalul a amintit principiul potrivit căruia publicul trebuie să aibă cel
mai larg acces posibil la documente, excepţiile de la această regulă fiind de strictă
interpretare şi aplicare.

În cazul respectiv, Consiliul ar fi trebuit să examineze posibilitatea de a cenzura anumite

pagini care ar fi putut aduce atingere relaţiilor internaţionale şi să cerceteze prin urmare
dacă un acces parţial la raport putea fi autorizat. În lipsa unor astfel de demersuri,
Tribunalul a anulat decizia Consiliului (hotărârea Hautala/Consiliul, 1999).
TRIBUNALUL FUNCTIEI PUBLICE
Componenta
Tribunalul Funcţiei Publice a Uniunii Europene este compus din
şapte judecători numiţi de Consiliu pentru o perioadă de şase ani
care poate fi reînnoită, după ce se face apel la candidaturi şi după
obţinerea avizului unui comitet format din şapte personalităţi alese
dintre foşti membri ai Curţii de Justiţie şi ai Tribunalului şi dintre
jurişti a căror competenţă este notorie.
Prin numirea judecătorilor, Consiliul urmăreşte asigurarea unei compuneri echilibrate a
Tribunalului Funcţiei Publice, pentru a dispune de o reprezentare geografică cât mai largă
în privinţa resortisanţilor statelor membre şi a sistemelor juridice naţionale.
Judecătorii Tribunalului Funcţiei Publice desemnează din rândul lor preşedintele, pentru
o perioadă de trei ani ce poate fi reînnoită.
Tribunalul Funcţiei Publice se întruneşte în camere compuse din trei judecători. Cu toate
acestea, atunci când dificultatea sau importanţa problemelor de drept justifică acest lucru,
o cauză poate fi trimisă în faţa plenului. În plus, în situaţiile determinate prin
Regulamentul său de procedură, Tribunalul Funcţiei Publice poate soluţiona cauza în
cameră compusă din cinci judecători sau în complet format dintr-un judecător unic.
Judecătorii numesc un grefier pentru un mandat de şase ani.
Tribunalul Funcţiei Publice dispune de o grefă proprie, dar recurge la serviciile Curţii de
Justiţie pentru alte necesităţi administrative şi lingvistice.
Competenta
În cadrul instituţiei jurisdicţionale, Tribunalul Funcţiei Publice este instanţa specializată
în materia contenciosului funcţiei publice a Uniunii Europene. Această competenţă a fost
exercitată anterior de Curtea de Justiţie şi, de la crearea sa în 1989, de Tribunal.
Tribunalul soluţionează în primă instanţă litigiile dintre Uniunea Europeană şi agenţii săi,
conform articolului 270 TFUE, ceea ce reprezintă aproximativ 120 de cauze pe an, în
condiţiile în care personalul instituţiilor Uniunii este compus din aproximativ 35 000 de
persoane. Aceste litigii au drept obiect nu numai probleme referitoare la relaţiile de
muncă propriu-zise (remuneraţie, desfăşurarea carierei, recrutare, măsuri disciplinare
etc.), ci şi regimul de securitate socială (boală, vârstă, invaliditate, accidente de muncă,
alocaţii familiale etc.).
Tribunalul soluţionează de asemenea litigiile dintre organe, oficii sau agenții și
personalul lor, pentru care competența este atribuită Curții de Justiție a Uniunii
Europene [de exemplu, litigii între Europol, Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieţei
Interne (OAPI) sau Banca Europeană de Investiții și agenții acestora].
Tribunalul nu poate, în schimb, soluţiona litigiile dintre administraţiile naţionale şi
agenţii lor.
Hotărârile pronunțate de Tribunalul Funcției Publice pot face obiectul unui recurs limitat
la probleme de drept. Acest recurs poate fi introdus în termen de două luni în faţa
Tribunalului.
Procedura
Procedura în faţa Tribunalului Funcției Publice se desfăşoară conform dispoziţiilor din
Statul Curţii de Justiție a Uniunii Europene, în special a celor cuprinse în anexa I la
acesta, precum și din propriul său regulament de procedură, care a intrat în vigoare la 1
noiembrie 2007.
În principiu, procedura cuprinde o fază scrisă şi o fază orală.
Faza scrisă
O cerere introductivă scrisă de un avocat și adresată grefei declanşează procedura.
Cererea introductivă este comunicată de către grefier părţii adverse, care dispune de un
termen pentru a depune un memoriu în apărare.
Tribunalul Funcției Publice poate hotărî că este necesar un al doilea schimb de memorii
scrise.
Orice persoană care justifică un interes în soluţionarea unui litigiu aflat pe rolul
Tribunalului Funcției Publice, precum şi statele membre şi instituţiile Uniunii Europene
pot interveni în procedură. Intervenientul depune un memoriu, prin care urmăreşte
susţinerea sau respingerea concluziilor uneia dintre părţi, la care părţile pot ulterior să
răspundă. În anumite situaţii, intervenientul poate să îşi prezinte observaţiile şi în cadrul
fazei orale.
Faza orală
În timpul fazei orale are loc o şedinţă publică. În cadrul acesteia, judecătorii pot adresa
întrebări reprezentanţilor părţilor şi, dacă este cazul, chiar părţilor. Judecătorul raportor
întocmește un raport pregătitor de ședință, care conţine elementele esenţiale ale cauzei şi
indică aspectele pe care părţile trebuie să se concentreze în pledoarii. Acest document
este pus la dispoziţia publicului în limba de procedură.
Judecătorii deliberează pe baza proiectului de hotărâre redactat de către judecătorul
raportor.
Hotărârea se pronunţă în şedinţă publică.
Cheltuielile de judecată
Procedura la Tribunalul Funcției Publice este scutită de taxe. În schimb, onorariul
avocatului, care are dreptul să îşi exercite profesia în faţa unei instanţe a unui stat
membru şi care trebuie să reprezinte partea, nu este în sarcina Tribunalului Funcției
Publice. Cu toate acestea, o parte poate solicita să beneficieze de asistenţă judiciară în
cazul în care se află în imposibilitate de a face faţă cheltuielilor de judecată.
Soluţionarea amiabilă a litigiilor
În orice stadiu al procedurii, începând din momentul depunerii cererii introductive,
Tribunalul Funcției Publice poate încerca să faciliteze soluţionarea amiabilă a litigiilor.
Măsurile provizorii
Introducerea unei acţiuni la Tribunalul Funcției Publice nu are ca efect suspendarea
executării actului atacat. Cu toate acestea, Tribunalul Funcției Publice poate să dispună
suspendarea executării acestuia sau să prescrie alte măsuri provizorii. Preşedintele
Tribunalului Funcției Publice sau, dacă este cazul, un alt judecător delegat cu luarea
măsurilor provizorii se pronunţă asupra unei astfel de cereri prin ordonanţă motivată.
Măsurile provizorii se dispun numai dacă sunt întrunite trei conditii:
1. acţiunea principală trebuie să pară, la prima vedere, întemeiată;
2. solicitantul trebuie să dovedească împrejurările care determină urgenţa măsurilor, în
lipsa cărora ar suporta un prejudiciu grav şi ireparabil;
3. măsurile provizorii trebuie să ţină seama de punerea în balanţă a intereselor părţilor şi a
interesului general.
Ordonanţa are caracter provizoriu şi nu prejudecă fondul asupra căruia Tribunalul
Funcţiei Publice se pronunţă în acţiunea principală. În plus, aceasta poate fi atacată cu
recurs în faţa Tribunalului.
Regimul lingvistic
Limba în care este redactată cererea introductivă, care poate fi una dintre cele 23 de limbi
oficiale ale Uniunii Europene, va fi limba de procedură în cauza respectivă.
Dezbaterile care au loc cu ocazia fazei orale a procedurii beneficiază de interpretare
simultană, în funcţie de necesităţi, în diferite limbi oficiale ale Uniunii Europene.
Judecătorii deliberează fără interpret într-o limbă comună, limba franceză.
Schema procedurii

Procedura în faţa Tribunalului Funcţiei Publice

Faza scrisă În toate fazele

procedurii,
Cererea introductivă [Cerere de asistenţă Tribunalul
Comunicarea cererii introductive pârâtului de către judiciară] Funcţiei
grefă [Măsuri provizorii] Publice poate
Comunicarea acţiunii în Jurnalul Oficial al UE Atribuirea cauzei
(seria C) unei camere şi
(Publicare oficială a obiectului și a concluziilor desemnarea
cererii introductive, disponibilă în toate limbile în judecătorului
termen de aproximativ şase săptămâni din ziua în raportor
care Tribunalul a fost sesizat)*
[Intervenţia]
Memoriul în apărare
[Excepţie de inadmisibilitate]
[Replica şi duplica]
Judecătorul raportor pregăteşte raportul prealabil
Reunire a judecătorilor camerei
[Măsuri de organizare a procedurii sau măsuri de
cercetare judecătorească]

Faza orală încerca să

obțină
Ședința soluţionarea
Raportul pregătitor de ședință amiabilă
a litigiului
(Document întocmit de judecătorul raportor, care conţine elementele dintre părţi
esenţiale ale cauzei şi indică aspectele pe care părţile trebuie să se
concentreze în pledoarii)**

Deliberarea judecătorilor

Hotărâre* sau ordonanţă* (în cazul în care se pronunță o ordonanţă, nu

există o fază orală)
Etapele facultative ale procedurii sunt indicate între paranteze pătrate.
* Aceste documente sunt disponibile pe internet, pe site-ul CURIA şi în baza de date
EUR-Lex (legătura spre această bază se găseşte pe site-ul www.europa.eu).
** Aceste documente se găsesc pe o etajeră aflată în apropierea sălii de audieri şi sunt de
asemenea disponibile la cerere, la Serviciul presă şi informare al Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene.
Celelalte documente nu sunt publice.