Drept comunitar şi instituţii comunitare

Istoria construcţiei europene

Ideea de Europa, care desemneaza un spatiu geografic, politic si spiritual specific, dateaza de
câteva milenii. Constructia europeana procesul constient de formare a unitatii economice,
politice si institutionale a acestui spatiu au o vechime de doar câteva decenii, declansîndu-se
efectiv în contextul bipolaritatii mondiale, instaurate dupa al doilea razboi mondial, în care
Europa îsi putea salva locul, rolul, identitatea si puterea doar prin transpunerea în practica a
premizelor unitatii sale. Acest proces a fost întemeiat, desigur, pe antecedentele unei evolutii de
circa un mileniu, în care ideea de unitate europeana s-a cristalizat si afirmat în numeroase
initiative si proiecte, care se constituie, în ansamblul lor, într-o adevarata preistorie a constructiei
europene, aflate azi în plina desfasurare. Modalitatile preconizate în cursul timpului pentru
unificarea spatiului european s-au concentrat, în esenta, în jurul a doua solutii posibile: cea
imperiala, o unificare prin forta a continentului în jurul unei puteri hegemonice, si cea a asocierii
statelor europene, pe baza propriei vointe, într-o forma federativa sau confederativa. Solutia
federativa implica realizarea unei structuri institutionale suprastatale, careia statele participante îi
cedeaza, într-o masura mai mare sau mai mica, atributele suveranitatii lor. Formula
confederativa mentine intacte prerogativele suverane ale statelor participante, care se asociaza în
vederea realizarii unor obiective precis circumscrise, de natura politica sau economica.

Reconstituirea drumului parcurs de ideea europeana de la abstractie la concret, de la aspiratie la

proiectele multiple de aplicare în practica, interactiunea, concurenta si confruntarea cailor de
realizare preconizate iata obiectul acestei carti, care-si propune trasarea unei veritabile preistorii,
în care îsi gasesc sorgintea si modelul, premizele si antecedentele, solutiile constructiei europene
ce se contureaza cu tot mai multa claritate în zilele noastre.

Epoca Revolutiei franceze punînd sub semnul întrebarii dominatia vechilor structuri atît în sfera
relatiilor sociale intrastatale, cît si la nivelul sistemului international, sentimentul si speranta ca a
sosit vremea punerii vietii întregului continent pe alte baze genereaza formularea unor noi
proiecte de asigurare a pacii si unitatii Europei prin reorganizarea ei radicala. Cel mai cunoscut
dintre acestea este proiectul de pace perpetua (Zum ewigen Friede) formulat în 1795 de catre
marele filosof Immanuel Kant (1724-1804). Cunoscînd proiectul abatelui de Saint-Pierre, ca si
ideile lui Rousseau, Kant elaboreaza propunerea unui pact international, menit a elimina razboiul
pentru totdeauna din viata poporelor. Mijlocul preconizat în acest scop este iesirea statelor din
starea de ilegalitate, care reprezinta principala sursa a razboaielor, si instituirea unui nou tip de
societate internationala, a unui "stat al natiunilor" de tip federativ, care sa garanteze securitatea si
protectia pentru toate tarile, indiferent de marimea lor. Aceasta societate sa se realizeze în mod
treptat, pornind de la un nucleu puternic, asigurat de un popor cu sistem de stat republican,
extinzîndu-se apoi la nivel continental si, în final, la întreaga lume. Pîna la materializarea acestui
ideal federal, sa se încheie o alianta de tip confederativ între state, care sa garanteze excluderea
razboaielor si a abuzurilor de orice tip. Chiar daca proiectul nu include o detaliere concreta,
institutionala, a functionarii sistemului federativ preconizat, el marcheaza totusi un moment de
referinta esential în închegarea unei conceptii unitare, care sa includa deopotriva idealurile
pacifismului, liberalismului si federalismului, prin formula unei federatii libere a unor state cu
regim republican constitutional, bazata pe ratiune si drept international, cu garantarea reciproca a
drepturilor.

În aceeasi epoca îsi formuleaza planul pentru o pace universala si perpetua Jeremy Bentham
(1797-1832), plan publicat însa doar postum, în 1843. Scopul proiectului este reducerea si
stabilizarea fortei diferitelor natiuni componente ale sistemului european, prin eliminarea
tratatelor de alianta, ofensive sau defensive, a acordurilor comerciale cu avantaje unilaterale, a
fortelor navale în exces, prin desfiintarea sistemului colonial. El propune încheierea unui tratat
general si permanent, care sa fie acceptat în primul rînd de Anglia si Franta, ca o garantie si
conditie a pacificarii Europei. Pentru punerea sa în aplicare, sa se convoace un Congres
european, cu participarea a cîte doi delegati din fiecare tara, si o Curte de justitie comuna pentru
reglementarea diferendelor între natiuni. Sa se limiteze reciproc efectivele militare, sa se elimine
diplomatia secreta, sa se reduca prin legi prealabile încheierii tratatului cheltuielile militare ale
fiecarei tari, pentru ca popoarele sa simta în mod concret avantajele noului sistem. Ceea ce
confera specificul absolut si noutatea acestui proiect, în raport cu cele anterioare, este renuntarea
la ideea utilizarii fortei în aplicarea rezolutiilor comune. Se mizeaza, în schimb, pe forta opiniei
publice, preconizîndu-se publicitatea tuturor dezbaterilor, instituirea libertatii presei în toate
tarile, astfel încît statele refractare sa fie supuse oprobriului si condamnarii întregii Europe.
Razboaiele Revolutiei franceze, declansate pentru transformarea "Europei tiranilor" în "Europa
natiunilor", degenerînd treptat, mai cu seama în epoca Directoratului si a Consulatului, în
razboaie de cucerire, care au în vedere în primul rînd interesele specifice ale Frantei, marcheaza
lipsa de temei a sperantelor puse în aceasta cale de realizare a unei unitati federale pasnice si
democratice a continentului. Epoca napoleoniana accentueaza o atare stare de spirit de
dezamagire, în conditiile în care din proiectele schimbatoare ale prim-consulului si apoi
împaratului Napoleon se contureaza cu tot mai mare claritate atasarea sa neconditionata la o
varianta imperiala unificarii europene pe calea fortei si sub egida puterii hegemonice a Frantei.
Rescrierea hartii continentului, noile confederatii, republici si regate atribuite membrilor familiei
sale, sistemele de aliante impuse altor state, si, în sfîrsit, blocada continentala, nu constituie decît
etape si mijloace pe calea cristalizarii unui ideal al imperiului continental si chiar mondial. Chiar
daca impunerea codului napoleonian în tarile cucerite, intentiile de unificare monetara, de
uniformizare a sistemului de masuri si greutati, de libertate a circulatiei si navigatiei, marcheaza
semne si efecte ale impactului ideii de unitate continentala, mijloacele utilizate în punerea lor în
practica, inconsecventa, contradictiile intrinsece ale sistemului (între ideea natiunilor unite si cea
a hegemoniei unei singure natiuni, între federalizarea internationala si centralizarea interna cu
suprimarea specificitatilor locale sau regionale), fac în cele din urma din epoca napoleoneana un
stimulent al ascensiunii particularismelor nationale, a nationalismului, ca reactie la aceasta
tentativa imperiala de unificare hegemonica, prin forta, a continentului.

Un alt gen de reactie îl reprezinta viziunea conservatoare a lui Edmund Burke (1729-1797), care
contrapune revolutiei violente ideea dezvoltarii graduale, firesti a institutiilor, cu ameliorarea lor
treptata si pastrarea în permanenta a ceea ce reprezinta elementul bun si valoros din sfera
traditiei. Idealul sau este echilibrul între realitatile nationale si ideile general-crestine, între
comunitatea europeana si interesele marilor puteri. La baza civilizatiei comune a Europei aseaza
spiritul religios crestin, principiile cavaleresti, dreptul roman, sistemul unitar al moravurilor si
educatiei. În relatiile internationale pledeaza pentru refacerea sistemului echilibrului de forta, ca
unic mijloc de mentinere a pacii.

Aceste idei sunt preluate si dezvoltate de diplomatul prusac Friedrich von Gentz, secretar al
Congresului de la Viena care reorganizeaza sistemul european dupa zguduirile suferite în
perioada napoleoneana, apoi consilier al cancelarului austriac Metternich, principalul aparator al
noii organizari continentale. Într-o lucrare consacrata înca în 1800 problemei pacii perpetue,
Gentz supune unei critici sistematice proiectele privind instituirea sistemului federativ de state,
cu organisme supranationale si arbitraj obligatoriu al conflictelor. În viziunea sa, problema nu e
atît realizarea, cît mentinerea în viata a unui astfel de sistem, în conditiile în care statele
puternice nu vor accepta niciodata de buna voie hotarîri contrare intereselor lor. Tendinta de a le
impune cu forta asemenea decizii nu are alt rezultat decît razboiul, a carui evitare era tocmai
obiectivul instituirii noii organizari. Respingînd, în acelasi timp, formula statului nationalist
autarhic al lui Fichte, ca si utopia unui stat mondial de tip republican, Gentz teoretizeaza
avantajele sistemului echilibrului de forte, prin care tendintele hegemonice sunt contracarate prin
actiunea comuna a celorlalte state, iar evitarea razboiului se bazeaza nu pe forta coercitiva a unor
institutii supranationale, ci pe recunoasterea rationala a faptului ca razboaiele nu aduc foloase
nici macar învingatorilor. Ele nu reusesc sa compenseze prin cîstigurile obtinute raul pe care îl
produc prin distrugerile pricinuite industriei, comertului, bogatiilor pamîntului în general, care,
chiar daca sunt repartizate inegal între state, reprezinta un tezaur comun al tuturor popoarelor.

Concretizarea acestei conceptii în sistemul Sfintei Aliante din prima jumatate a secolului XIX-
lea si apoi în asa-numitul Concert european al marilor puteri, chiar daca nu a reusit în intentia sa
de stavilire a ascensiunii nationalismului, liberalismului si democratiei, în apararea monarhiilor
legitimiste în fata constituirii statelor nationale, cu un sistem politic constitutional, a ferit totusi
continentul european, timp de un secol, de ravagiile unui razboi general, localizînd si anihilînd
focarele potentiale, rezolvînd crizele ivite, mai cu seama în domeniul spinoasei "probleme
orientale" a mostenirii Imperiului Otoman, prin actiunea concertata a marilor puteri, pe baza
unor laborioase procese de negocieri.
Ascensiunea liberalismului, în conditiile genezei si afirmarii noii societati industriale, genereaza,
concomitent cu aceste reactii romantic-paseiste conservatoare sau nationaliste la o formula
imperiala a unitatii europene, alte abordari, menite a pune în concordanta idealul Europei unite
cu realitatile social-economice ale unei interdependente crescînde între partile sale componente.
Cel mai elaborat proiect în acest sens îi apartine lui Henri de Saint-Simon-Sandricourt (1760-
1825), autor, în 1814, împreuna cu istoricul Augustin Thierry, al unui plan de reorganizare a
societatii europene, prin reunirea popoarelor sale într-un singur corp politic, cu pastrarea totodata
a independentei lor nationale. Este un adevarat proiect-pilot al Statelor Unite ale Europei, în care
se încorporeaza deopotriva elemente ale liberalismului, pacifismului si ale socialismului utopic,
într-o formula de organizare de natura federativa. Reluînd ideea lui Rousseau, el concepe noua
Europa nu ca o alianta a monarhilor, ci ca o înfaptuire a popoarelor acesteia, pe baza intereselor
si angajamentelor comune. Propune, deci, alegerea unui parlament general, situat deasupra
guvernelor nationale, întemeiat pe interesele comune ale Europei si nu pe cele particulare ale
natiunilor componente. Aceasta institutie, investita cu puterea de a judeca toate diferendele
dintre statele europene, se va constitui prin reprezentarea proportionala a diferitelor corporatii
profesionale (stiinte, arte, industrie, comert, administratie, justitie), fiecare milion de locuitori ai
continentului alegînd cîte un delegat din aceste categorii, pe termen de 10 ani, constituindu-se
astfel o Camera de 240 de deputati. Parlamentul european, creat pe aceasta baza, va rezolva toate
problemele de interes general, va încasa impozitele pe care le va considera necesare, va initia si
coordona mari lucrari publice, de anvergura continentala (canale ca Dunare-Rin, Rin-Marea
Baltica), va elabora un cod moral general, national si individual, pe care sa se întemeieze
federatia europeana, va dirija instructiunea publica pentru întreaga Europa, va garanta si
supraveghea libertatea constiintei si exercitarea libera a tuturor religiilor, se va ocupa de
colonizarea lumii de catre europeni. Într-un cuvînt, acest proiect institutional supranational va
asigura comunitatea institutiilor, intereselor, moralei si instructiunii publice a continentului.

Pierre-Joseph Proudhon (1809-1865), reprezentant al unui socialism reformist si pacifist,

porneste în definirea principiului federalist de la un punct de vedere comun cu liberalismul -
respectiv eliminarea totala a interventiei statului în economie. Daca liberalismul însa ramîne la
ideea mentinerii structurilor politice nationale, obiectivul esential al extinderii progresive a ariei
liberului schimb international realizîndu-se prin colaborare interguvernamentala între statele
care-si pastreaza atributele esentiale ale suveranitatii nationale, iar in interior îsi perfectioneaza
continuu modelul democratic-constitutional, parlamentar, în schimb Proudhon preconizeaza
eliminarea totala a statului si instaurarea a ceea ce el defineste ca "anarhie pozitiva", bazata pe
stiinta si inteligenta, opusa deopotriva modelului propus de liberalism sau comunism. Principiul
fundamental al unei atari conceptii este egalitatea mijloacelor puse la dispozitia fiecarui individ,
independenta sferei sale de actiune, proportional cu inteligenta si capacitatile pe care le detine.
Aceasta se va realiza prin înlocuirea statului centralizat si organizat ierarhic, care anuleaza, pe
masura expansiunii sale teritoriale si demografice, libertatile individuale, comunale, provinciale
si nationale, cu comunitati restrînse, concepute ca asociatii productive, care schimba între ele
produsele muncii lor, pe baza principiilor reciprocitatii. Ele se vor uni într-o structura federala,
pe baza unui pact contractual, întemeiat pe principiul egalitatii, imposibil de aplicat într-un stat
centralizat ierarhic.

Pe masura ce federatia se va extinde prin cresterea numarului asociatiilor membre, atributiile

centrale se vor restrînge pîna la totala lor disparitie. În plan international, în timp ce statele
centralizate unitare, fie ele monarhii constitutionale sau republici, nu pot decît sa se coalizeze, sa
încheie tratate, pe baza raporturilor de forte, fara a accepta lezarea atributelor suveranitatii lor
absolute, aceste federatii se vor putea uni treptat în confederatii regionale de tipul unei
Confederatii italiene, grecesti, batave, scandinave, dunarene, care, prin descentralizarea marilor
state si imperii, vor crea premizele transformarii Europei într-o Confederatie a confederatiilor.
Astfel, se va ajunge la posibilitatea dezarmarii generale, la garantarea libertatii tuturor
popoarelor si la adevaratul echilibru european.

Juristul elvetian Johann Caspar Bluntschli (1808-1881), profesor de drept international al

Universitatii din Heidelberg si autor al codului civil al cantonului Zürich, publica în 1878
proiectul organizarii unei Societati a statelor europene, în care încearca extinderea la nivel
continental a experientei federale elvetiene. El contrapune ideii irealizabile a unei Internationale
a nationalistilor cea a unei natiuni europene institutionalizate sub forma Uniunii Statelor
Suverane, cu un Consiliu Federal incluzînd reprezentantii celor 18 state participante si un Senat
cuprinzînd delegatii alesi de popoarele europene. Consiliul Federal ar avea menirea mentinerii
pacii si a solutionarii marilor probleme europene, toate hotarîrile sale fiind supuse obligatoriu
aprobarii Senatului. Deciziile ar urma a se adopta pe baza principiului majoritatii si ar fi aduse la
îndeplinire prin colaborarea între guverne, toate statele fiind obligate sa le respecte. Statele
asociate si-ar pastra atributele independentei si suveranitatii, prin mentinerea guvernelor si
armatelor proprii.

În aceeasi arie central-europeana, framîntata de ascensiunea si confruntarea tendintelor nationale

divergente si concurente, nu întîmplator se formuleaza numeroase proiecte de federalizare în
cadrele Monarhiei Habsburgice, concepute ca o arie posibila a Confederatiei dunarene. Multe
dintre aceste propuneri îsi au sorgintea în perioada furtunoasa a anului 1848, cînd zguduirile
revolutionare ale structurilor vechiului regim în aceasta parte a continentului pareau a deschide
calea unor transformari radicale în directia înnoirii. Reprezentantii emigratiei revolutionare
poloneze, maghiare si cehe de la Paris (Adam Czartoryski, Ladislau Teleki, Rieger) dezbat o
recompunere posibila a spatiului danubian, dupa asteptata dezmembrare a Monarhiei Austriece,
prin forrmarea unei Confederatii incluzînd Polonia, Ungaria, România, teritoriile slavilor de sud,
cu sprijinul Turciei, care sa contracareze opozitia previzibila a Rusiei si Austriei. Parlamentul de
la Frankfurt, desi a optat, în cele din urma, pentru formula Germaniei Mici, cea a unificarii
Germaniei în jurul Prusiei, cu excluderea Austriei, a avut în vedere si proiecte de reunire a
tuturor teritoriilor locuite de germani într-un sistem federal. În cadrul dietei imperiale de la
Kremsier, liderul ceh Frantisek Palacky formuleaza, în 1849, asa-numita formula austro-slavista,
de reorganizare a Imperiului într-o formula federativa, compusa din opt mari unitati,
reprezentînd entitati culturale si lingvistice autonome: provinciile germano-austriece, ceho-
slovace, polono-ucrainiene, ilirice, italiene, sud-slave, maghiare si române, care sa se bucure de
o deplina egalitate. Ion Bratianu propunea în 1848 ideea unei federatii româno-ungare, idee care
va reapare în perioada lui Cuza. În 1851, aflat în emigratie, conducatorul revolutiei ungare,
Ludovic Kossuth, propune federalizarea dunareana a ungurilor, românilor si slavilor de sud
contra Austriei si a pericolului panslav. Desi rezerva pe mai departe rolul hegemon Ungariei, ca
nucleu central al federatiei dunarene, Kossuth se arata mult mai maleabil decît în zilele revolutiei
spre a accepta ideea unor comunitati nationale componente ale federatiei, care sa-si administreze
autonom problemele organizarii interne.

În 1915, ideea Germaniei Mari reapare în proiectul lui Friedrich Naumann privind o Europa
Centrala (Mitteleuropa) realizata prin unificarea Germaniei si a Monarhiei Austro-Ungare într-o
singura structura federala, menita a asigura hegemonia germana asupra acestei zone a
continentului. Deznodamîntul primului razboi mondial, nefavorabil Puterilor Centrale, a deschis
însa calea unei alte formule de reorganizare a spatiului dunarean, prin constituirea sau
consolidarea statelor nationale pe baza sistemului instituit prin tratatele de pace...

Progresele rapide ale revolutiei industriale, extinderea comertului international, globalizarea

comunicatiilor si transporturilor, extinderea relatiilor interumane la nivel continental si mondial,
pun în evidenta interdependentele tot mai accentuate, care reclama forme institutionale adecvate
în diverse domenii speciale, menite a favoriza si pregati integrarea europeana si universala. Apar
organizatii supranationale în domeniul transporturilor si comunicatiilor, pentru rezolvarea
problemelor care depasesc competentele si dimensiunile nationale. Ia nastere Uniunea Postala
Universala (1878), care uniformizeaza conventiile postale. Se constituie Comisii internationale
pentru reglementarea comertului cu unele produse de importanta deosebita cum ar fi zaharul. Se
internationalizeaza masurile sanitare, de prevenire si control al epidemiilor. În 1907, ia fiinta
Oficiul international pentru igiena publica. Se instituie standarde general acceptate pentru
inventii, vami, rate de schimb, protectia muncii, a femeilor si copiilor etc. Ia nastere si amploare
miscarea interparlamentara, cooperarea stiintifica si culturala, relatiile si schimburile în domeniul
artei.

Cuprinzînd, deci, numeroase domenii si în continua expansiune, aceasta miscare de orientare

pacifista, internationalista si federalista se dovedeste totusi, în cele din urma, superficiala, slaba
si ineficienta în fata pericolelor cu care se confrunta pacea si securitatea continentului european
si a lumii. Miscarea, lipsita de o conceptualizare limpede a obiectivelor, cu o frazeologie
generala care atrage doar grupuri de idealisti, oameni de cultura, ori cantonata dimpotriva în
domenii foarte speciale, nu reuseste sa influenteze decisiv nici politica guvernamentala a tarilor
europene, nici starea de spirit a unor paturi largi ale societatii. Nationalismul dobîndeste
ponderea hotarîtoare în toate domeniile vietii europene. Nationalismul economic, mai ales dupa
criza din 1873, ia forma tendintei spre autarhie, a protectionismului, a barierelor vamale, a
razboaielor economice. În plan politic, tendinta noilor state nationale de a dobîndi un loc si un
rol pe masura potentialului si aspiratiilor lor, duce la o febrila politica de înarmare, de cautare a
unor aliante militare, care se repercuteaza în organizarea lor interna prin întarirea tendintelor de
autoritarism si centralizare statala în dauna democratiei reprezentative si a autonomiilor locale.
Marile democratii occidentale traditionale, confruntate cu ascensiunea si amenintarea "lupilor
tineri", dar si cu concurenta între ele pe tarîmul împartirii coloniale a lumii, intra în acest joc
politic primejdios al blocurilor militare, care scindeaza în loc sa uneasca Europa, si renunta la
consolidarea firavelor începuturi ale unei ordini internationale guvernate de precepte de drept
general acceptate. Pacifismul se dovedeste ineficient si în fata demagogiei nationaliste, care
pregateste spiritele pentru confruntare în locul concilierii si unitatii.

Rezultatul acestor nefaste evolutii este bine cunoscut. Izbucnirea primului razboi mondial
infirma drastic iluziile si sperantele pacifismului internationalist, iar efectele conflagratiei
depasesc cele mai pesimiste previziuni ale celor ce-au avertizat asupra consecintelor confruntarii
dezlantuite a pasiunilor si intereselor nationaliste scapate de sub control. Dincolo de uriasele
pierderi materiale si umane, cea mai grava consecinta a razboiului a fost prabusirea ordinii
internationale, intrarea continentului într-o stare de anarhie, sfîrsitul dramatic al iluziilor într-o
evolutie pasnica, liniara, continua si graduala spre o lume a pacii si securitatii pentru toate statele
si popoarele. Trauma spirituala va genera însa si noi cautari menite a gasi cai institutionale si
juridice în masura a oferi o noua organizare internationala, capabila a face imposibila repetarea
cataclismului de-abia încheiat. Perioada de circa doua decenii cunoscuta ca epoca interbelica, va
consemna astfel un sir de proiecte, concepte, iluzii si dezamagiri, care deschid o noua etapa în
dificila preistorie a constructiei europene.

Rasturnarile radicale produse de trauma primului razboi mondial în planul realitatilor europene si
a mentalitatilor deopotriva deschid în perioada interbelica o noua etapa în evolutia tendintelor
spre constructia unitatii continentului. Pentru prima oara, problema unificarii Europei se
transforma dintr-o idee abstracta, fara legatura directa cu practica politica curenta, într-un
comandament al viitorului apropiat, corelat strîns cu situatia istorica existenta.

Criza sistemului statelor nationale suverane, care a dus, în cele din urma, la catastrofa razboiului
mondial prin incapacitatea de a garanta o ordine internationala pasnica la nivelul unei
conflictualitati compatibile cu dezvoltarea societatii si civilizatiei europene, ca si declinul
economic al continentului în raport cu marile forte extraeuropene în ascensiune, pun cu acuitate
necesitatea gasirii unei solutii alternative la un mod de organizare care se dovedeste din ce în ce
mai nefunctional. Cautarile teoretice îsi propun sa cristalizeze o formula noua a unitatii
europene, în masura a oferi o solutie reala a crizei incontestabile. Înca de pe acum se contureaza
si bazele teoretice ale unei viziuni globale, legate de pozitia Europei si a componentelor sale într-
o lume din ce în ce mai marcata de interdependentele economice si politice, problematica ce va
deveni dominanta dupa al doilea razboi mondial, cînd accentul se va deplasa pe salvgardarea
autonomiei, libertatii, progresului si civilizatiei specifice continentului european într-un sistem
organizat bipolar, cu preponderenta neta a Statelor Unite si a Uniunii Sovietice. Întrebarile care
se formuleaza si solutiile care se preconizeaza în plan teoretic în perioada interbelica vor
cunoaste materialiarea lor practica printr-o demarare reala si accelerare a procesului constructiei
europene în deceniile urmatoare celui de-al doilea razboi mondial.

Pentru moment, analizele urmatoare experientei primei conflagratii mondiale evidentiaza, în

primul rînd, accentuarea contradictiei între dimensiunile statelor nationale europene si nivelul
crescînd al interdependentelor în plan economic, ceea ce impune depasirea limitelor nationale în
directia unui stat de anvergura continentala. Pe de alta parte, sistemul echilibrului european, care
a garantat stabilitatea continentului timp de un secol, nu mai e în masura sa elimine pericolul
unor razboaie periodice, cu tendinta de generalizare datorita intereselor divergente ireconciliabile
ale statelor beneficiare ale suveranitatii absolute si bazate pe doctrina interesului de stat
atotputernic

Solutiile de iesire din aceasta criza de ordin economic si politic nu pot fi decît doua: fie pe calea
instaurarii unor regimuri autoritare de dreapta sau de stînga care sa urmareasca unificarea
"spatiului vital" economic pe calea fortei si a cuceririi, fie reorganizarea sistemului european
într-o forma federativa, prin asocierea libera si voluntara a statelor continentului, care accepta sa
transfere o parte a suveranitatii lor asupra unor organisme supranationale. Adeptii acestei ultime
formule fac, spre deosebire de antecesorii lor din veacul precedent, distinctia neta între federatie
si confederatie, între unificarea suprastatala, cu cedarea unor atributii esentiale ale suveranitatii,
si simpla colaborare între entitati statale care-si pastreaza neatinsa suveranitatea nationala. În
conceptia lor, esentiala pentru realizarea obiectivului eliminarii razboiului si a garantarii
dezvoltarii pasnice a tuturor statelor nu este structura politica interna a acestora, ci caracterul
raporturilor internationale. Linia de demarcatie se traseaza acum tot mai clar nu între adeptii
unor solutii de dreapta sau de stînga în cadrul statal intern, ci între cei ce pun accentul pe
salvgardarea independentei si suveranitatii nationale si cei ce vad rezolvarea tuturor problemelor
europene, inclusiv a reformelor economice, sociale, politice interne, prin instituirea cu prioritate
a unui sistem international continental de tip federativ, cu atributii supranationale, capabil
deopotriva sa ofere cadrul adecvat pentru o lume a dezvoltarii economice interdependente, cît si
garantia înlocuirii anarhiei din relatiile interstatale cu autoritatea unor foruri supranationale,
înzestrate cu atributii si forta necesara sa rezolve toate conflictele în mod pasnic, pe baza
preceptelor si procedurilor dreptului international.

Daca pentru extrema dreapta fascista sau nazista solutia problemelor europene sau mondiale este
unificarea de tip imperialist, prin forta, a continentului si a lumii, iar pentru extrema stînga
comunista prioritara este înlaturarea sistemului capitalist, unitatea urmînd a se realiza ulterior, în
conditiile victoriei totale a noii orînduiri în Europa si pe plan global, adeptii federalismului pun
în prim-plan crearea unor structuri institutionale si juridice supranationale, care sa garanteze
pacea, stabilitatea, progresul economic si social pentru toate elementele sale componente.

Confruntarea politica axata de-a lungul acestor linii de forta se întemeiaza pe o larga dezbatere
intelectuala în cadrul opiniei publice europene interbelice privind esenta si caracteristicile
distinctive ale ideii de Europa. Punctul de plecare este sentimentul tot mai general al unei
decadente a civilizatiei occidentale în formele sale traditionale, clasice, al unui sfîrsit inexorabil
a ceea ce a fost optimismul veacului precedent în virtutile unui progres continuu si liniar.
Declinul Occidentului a lui Osvald Spengler (1880-1936), care a facut epoca, lansa ideea unui
destin implacabil, care va duce la esuarea societatii occidentale, dominate de forta banului, într-o
dictatura în care forta va prevala asupra justitiei, adevarului si culturii. Dezvoltarea organica a
societatii prin faze succesive de crestere, maturitate, decadenta si moarte face inapelabila aceasta
sentinta, indiferent de vointa individuala a oamenilor.

Meditatia asupra Europei, a destinului ei, efortul de conceptualizare a surselor si trasaturilor

distinctive ale spiritualitatii sale, ofera temeiurile pentru cautarile practice, în plan politic si
institutional, menite a da o forma concreta ideii de unitate în conditiile diversitatii incontestabile
si palpabile a formelor de organizare si a intereselor divergente ale natiunilor componente.
Dezastrul primului razboi mondial impulsioneaza acest effort în tendinta asumata de toate
spiritele responsabile ale vremii de a se exclude posibilitatea repetarii unui asemenea acataclism.
Prabusirea sistemului echilibrului european, a Concertului marilor puteri, care a asigurat
stabilitatea continentului timp de circa un secol, noile provocari marcate de revolutia rusa si
pericolul propagarii extremismului de stînga, tendinta fauririi unui nou sistem de securitate
internationala, determina abordarea ca o posibila solutie a înlocuirii anarhiei în domeniul
relatiilor interstatale cu o organizare institutionala menita a oferi garantia unei noi stabilitati în
urma încheierii razboiului.

Termenul de Liga sau Societatea Natiunilor apare înca în 1908, cînd Léon Bourgeois propune un
nou sustem de organizare a relatiilor internationale. Ideea este preluata si sustinuta de grupuri si
asociatii din Franta, din Marea Britanie, din Statele Unite, unde presedintii Roosewelt si Taft
sustin formula unui sistem de securitate în care agresorii sa primeasca automat sanctiuni
economice si militare din partea comunitatii internationale. Înca în iunie 1915 o Liga pentru
întarirea pacii, sustinuta de Taft, militeaza pentru o Societate a Natiunilor bazata pe securitatea
colectiva si întarirea dreptului international. Presedintele Woodrow Wilson este însa cel care, în
27 mai 1916, traseaza, pentru prima oara, în termeni concreti, institutionali, proiectul unei atari
organizatii. Daca secretarul de stat Bryan opina pentru tratate bilaterale între state, care sa le
oblige, în caz de conflict, la un moratoriu de un an pentru ancheta si arbitraj, concomitent cu un
pact general de garantare mutuala a integritatii teritoriale si independentei politice a tuturor
statelor europene, presedintele Wilson propune o asociatie universala a natiunilor, care, pe lînga
garantiile de securitate, sa asigure properitatea economica generala, accesul la materiile prime,
libertatea neîngradita a circulatiei, siguranta navigatiei maritime, administrarea coloniilor printr-
un sistem de mandate. Prevenirea razboaielor urma a se realiza prin garantii reciproce, utilizarea
diplomatiei deschise si transparente, apelul la opinia publica, cei refractari la aceste principii
urmînd a fi supusi sanctiunilor economice, dar nu si celor militare, excluse de presedintele
Wilson din considerentul opozitiei previzibile a izolationistilor din Senatul american. Liga urma
sa se constituie ca un organism viu, pornind de la un acord general, care sa includa toate statele
mari si mici, si concretizîndu-se institutional pas cu pas, pe masura punerii în aplicare a
prevederilor acestui pact.

Ideea lui Wilson a fost concretizata, în cursul anului 1918, prin mai multe proiecte propuse de
americani, britanici, francezi si italieni. Principiile fundamentale ale acestora aveau în vedere, în
primul rînd, asigurarea securitatii colective ptin opunerea fata de agresor a frontului comun al
tuturor statelor participante. Mijloacele propuse pentru realizarea unui atare obiectiv erau
diferite: americanii acceptau doar sanctiuni economice, britanicii vroiau îmbinarea mijloacelor
economice si militare de coercitie, în timp ce francezii militau pentru constituirea unei armate
internationale permanente. Pentru rezolvarea conflictelor se preconizeaza mijloace juridice:
arbitrajul obligatoriu, întrunirea unor conferinte ale marilor puteri în caz de criza, crearea unei
Curti internationale permanente. Crizele urmau a fi tratate prin punerea lor sub control,
împiedicarea escaladarii, moratoriu obligatoriu pentru aplicarea mijloacelor pasnice de rezolvare,
dezbaterea publica a motivelor de conflict. Garantia pacii durabile era considerata dezarmarea si
instituirea unui sistem de control al armamentelor. Si în acest domeniu opiniile diferitelor
proiecte erau divergente: americanii sustineau limitarea generala a armamentelor si interzicerea
productiei particulare de arme, britanicii abolirea serviciului militar obligatoriu, în timp ce
francezii acceptau dezarmarea doar în cazul Germaniei. Liga urma sa devina nu numai un mijloc
de prevenire a razboiului, ci si un instrument al dezvoltarii pasnice, al cooperarii, al
reglementarilor internationale în diverse domenii, concepute ca pasi spre integrarea politica.

Din punct de vedere al organizarii institutionale, în fruntea Ligii urma a se institui un Consiliu,
conceput de britanici ca alcatuit exclusiv din reprezentantii marilor puteri, care sa asigure si
controlul asupra reconstructiei economice postbelice. Americanii si italienii au sustinut, în
schimb, formula unor membri permanenti, reprezentînd marile puteri, si a unor membri
nepermanenti din rîndul celorlalte state. Adunarea generala era, în formula britanica, doar un
forum deliberativ, convocat fara o anume periodicitate, cu participarea reprezentantilor
parlamentelor nationale, dar si ai opiniei publice. Proiectul italian milita, în schimb, pentru
atributii mai bine conturate, inclusiv formularea si adoptarea unor decizii, cu putere juridica
obligatorie, printr-o majoritate de doua treimi. În ceea ce priveste Secretariatul, acesta urma a
avea un rol de administrare si coordonare a activitatilor Ligii, de acumulare a informatiilor, fara
a detine atributii cu caracter politic.

Dezbaterile asupra acestor proiecte, desfasurate în februarie-martie 1919 în cadrul Comisiei

pentru Liga Natiunilor din cadrul Conferintei de pace de la Paris, au fost influentate, pe de o
parte, de opozitia din Senatul american, care reclama nerecunoasterea explicita în proiectul de
Statut a principiului Monroe, neclarificarea conditiilor de retragere din Liga si se opunea atît
garantiilor referitoare la integritatea teritoriala si independenta statelor participante, cît si fata de
preconizatul sistem al mandatelor, iar pe de alta parte, de rezistenta britanicilor fata de
prevederile cu privire la garantarea libertatii comertului si navigatiei, în care vedeau instrumente
ale promovarii expansiunii economice americane. Evolutia evenimentelor din Rusia si pericolul
expansiunii valului revolutiei spre centrul si apusul Europei au accelerat negocierile si au
asigurat spiritul de compromis necesar adoptarii Statutului Ligii Natiunilor. Pîna la urma,
garantarea independentei si integritatii teritoriale a statelor participante a fost înlocuita cu
angajamentul membrilor de a respecta si prezerva acestea si de a nu recurge la forta în disputele
reciproce înainte de a le supune unui arbitraj sau Curtii internationale de justitie. În caz de
încalcare se prevedea posibilitatea aplicarii unor sanctiuni economice si financiare, iar Consiliul
Ligii Natiunilor putea examina si posibilitatea unor masuri militare, dar hotarîrile urmau a fi
adoptate doar cu respectarea principiului unanimitatii. Curtea internationala permanenta de
justitie va avea competenta în toate cauzele care nu puteau fi rezolvate prin diplomatia obisnuita
si erau supuse arbitrajului, dar sfera sa de activitate nu se limita la disputele interstatale.
Preverile Statutului privind dezarmarea au fost si ele considerabil diluate, Consiliul fiind
însarcinat cu formularea unor proiecte de reducere a armamentelor si control al comertului cu
arme. Se elimina prevederile privind desfiintarea serviciului militar obligatoriu, iar productia
particulara de arme este declarata doar "nedorita". Se înfiinteaza un Comitet permanent
consultativ în probleme militare si se introduce principiul revizuirii periodice a obligatiilor
internationale. In privinta administrarii coloniilor, se reglementeaza prin sistemul mandatelor
doar situatia coloniilor fostelor state inamice, prevazîndu-se interdictia exploatarii excesive a
resurselor economice si umane, asigurarea unor conditii de munca civilizate, libertatea
circulatiei, tratamentul corect al domeniului comertului. În pofida insistentelor Japoniei, opozitia
dominioanelor britanice, din considerente legate de politica de imigrare, zadarniceste
introducerea unei garantii a libertatii religioase si a egalitatii între rase în colonii. La cererea
Senatului american, se stipuleaza explicit recunoasterea doctrinei Monroe pentru continentul
american, jurisdictia exclusiva a statelor în afacerile lor interne, posibilitatea retragerii statelor
membre din Liga Natiunilor si dreptul lor de a refuza mandatul încredintat asupra coloniilor.
Consiliul a fost organizat, în cele din urma, ca un organ executiv si decizional, format din cele
cinci mari puteri (Statele Unite, Marea Britanie, Franta, Italia si Japonia) ca membri permanenti
si patru reprezentanti ai celorlalte state, desemnati ca membri nepermanenti, prin rotatie, dupa
criteriul geografic. Statele Unite s-au retras din Liga Natiunilor înca din 1920, datorita
neratificarii, în cele din urma, a Statutului de catre Senat; Japonia s-a retras în 1933, datorita
problemei manciuriene, iar Italia în 1937, dupa sanctiunile, altfel ineficiente, adoptate de Liga
Natiunilor împotriva ei din cauza atacarii Abisiniei. A fost admisa, în schimb, ca membra
permanenta Germania, în 1926, care s-a retras în 1933, dupa venirea laputere a nazistilor.
Uniunea Sovietica a fost acceptata în Liga Natiunilor în anul1934. Numarul membrilor
nepermanenti ai Consiliului a crescut ulterior la sase si apoi la noua. Adunarea generala s-a
constituit din cîte trei delegati din fiecare tara, care puteau fi oficiali sau reprezentanti ai opiniei
publice. În întrunirile sale anuale, Adunarea avea menirea de a dezbate toate problemele
importante legate de activitatea Ligii si de mentinerea pacii în lume, membrii avînd dreptul de a
aduce în fata ei orice fapt considerat a ameninta comunitatea internationala. Consiliul avea
obligatia prezentarii unor rapoarte anuale în fata Adunarii, care controla gestiunea financiara a
Ligii, modul de exercitare a mandatelor, initia si dezbatea conventii si proiecte privind cele mai
diverse domenii ale relatiilor internationale. În sfîrsit, Secretariatul, ca organ administrativ al
Ligii, avea personalul recrutat pe baza reprezentarii statelor conform criteriului geografic si
membrii sai erau responsabili numai în fata Ligii, nu si a statelor nationale de provenienta.
Statutul Ligii Natiunilor, ca rezultat al unui dificil compromis între diferitele interese ale
initiatorilor, reflecta un consens limitat privind anumite obiective si interese comune ale statelor
în domeniul asigurarii securitatii si a cooperarii internationale, extinderea rolului dreptului
international, acceptarea unor standarde si norme de comportament ale guvernelor bazate pe
preceptele acestuia. Statutul a cuprins însa si multe ambiguitati, lacune, contradictii, care au
devenit si mai evidente în cursul punerii în aplicare a prevederilor sale.

Esecul tentativei reprezentate de Liga Natiunilor în durectia asigurarii securitatii internationale si

a eliminarii pericolului de razboi s-a prefigurat înca de la începuturile constituirii sale, ca urmare
a directiei pe care au luat-o reglementarile noului sistem de organizare a continentului prin
tratatele de la Versailles. Ideile fundamentale ale conceptiei wilsoniene aveau în vedere
reglementarea universalista a problemelor pacii si razboiului, cu includerea tuturor statelor,
învingatoare sau învinse, pe baza principiului autodeterminarii nationale a popoarelor, a egalitatii
tuturor statelor indiferent de marimea lor, principii garantate printr-o Liga a Natiunilor, care sa
apere pacea mondiala, împiedicînd agresiunea celor puternici împotriva celor mai slabi. Marile
puteri europene învingatoare în razboi au pus, în schimb, pe prim plan asigurarea securitatii
proprii prin pedepsirea si slabirea statelor învinse, în primul rînd a Germaniei, prin reglementari
teritoariale care sa aiba în vedere interesele lor specifice si ale statelor aflate în sfera lor de
influenta. Al doilea obiectiv esential l-a constituit izolarea Rusiei Sovietice si împiedicarea
expansiunii spre vest a revolutiei bolsevice. Pacea izvorîta din aceste considerente nu a fost
rezultatul unui consens european, ceea ce a pus de la început sub semnul întrebarii durabilitatea
sistemului creat.
Principalul rezultat al noii organizari europene a fost prabusirea marilor imperii multinationale si
crearea de state nationale mici, în limitele carora au ramas însemnate minoritati. Împartirea
continentului în state învingatoare si învinse, în state puternice si slabe, tendintele de hegemonie,
au creat intense divergente, care au facut deosebit de dificila mentinerea pacii si stabilitatii.
Practic, Europa s-a divizat în trei tabere opuse: anglo-franceza interesata în mentinerea
Germaniei în stare de inferioritate si a Rusiei Sovietice în stare de izolare; germana interesata în
revizuirea prevederilor tratatelor de pace considerate nedrepte; sovietica interesata în spargerea
"cordonului sanitar" impus de anglo-francezi si expansiunea ideilor bolsevice spre centrul si
apusul continentului. La aceste contradictii politice fundamentale s-au adaugat cele de natura
economica, în conditiile în care tratatele de pace nu au inclus cai pentru renasterea economica a
continentului, iar dependenta economica fata de Statele Unite a devenit tot mai accentuata si
pentru statele învingatoare. Contradictia între tendintele de internationalizare a vietii economice
si politica protectionista, autarhica, a statelor europene, a împiedicat punerea în valoare a
avantajelor uriase ale cuceririlor tehnice si ale globalizarii pietelor. Criza institutiilor si valorilor
democratice, care a deschis calea regimurilor autoritare, ascensiunea nationalismului, au
transformat obiectivele de pace si stabilitate postulate de tratatele de pace într-o aspiratie
irealizabila. Retragerea Statelor Unite, care au refuzat sa gireze acest sistem, a lipsit Liga
Natiunilor de una din garantiile esentiale ale reusitei sale, astfel încît nici macar obiectivul
minimal al refacerii sistemului echilibrului european prin Concertul marilor puteri nu a putut fi
realizat, lipsind din acest ansamblu, alaturi de Statele Unite, Germania si Rusia Sovietica.

Dupa retragerea Statelor Unite, deciziile ulterioare ale Ligii Natiunilor, controlate de Anglia si
Franta, au diluat si mai mult garantiile privind securitatea colectiva. S-a stipulat astfel cîa statele
au dreptul de a lua sau nu în considerare recomandarile Consiliului privind masurile de
sanctionare a unui agresor, în functie de pozitia lor geografica si alte conditii specifice.
Sanctiunile nu vor intra în vigoare automat, ci statele sînt doar chemate sa colaboreze la astfel de
actiuni colective. Nu se realizeaza nici obiectivul unui tratat de aisitenta mutuala pe baza
regionala si de arbitraj obligatoriu.
In cursul deceniului trei, politica de conciliere promovata de Franta, mai ales prin eforturile lui
Aristide Briand, premier si ministru de externe, au dus la realizarea Tratatului de la Locarno
(1925) si a Pactului Briand-Kellog, care au creat iluzia unei consolidari a rolului Ligii Natiunilor.
În realitate însa, tratatul de la Locarno nu a garantat decît granitele apusene ale Germaniei, lasînd
deschisa problema revizuirii lor în rasarit, iar Pactul Briand-Kellog de eliminare a razboiului ca
mijloc de rezolvare a conflictelor internationale nu a devenit o parte a Statutului Ligii Natiunilor
si nu a dobîndit putere obligatorie. Principalul efect pozitiv al acestei perioade a reconcilierii a
fost acceptarea, în 1926, a intrarii Germaniei în Liga Natiunilor.
În conditiile în care obiectivele sale majore în materie de asigurare a securitatii si pacii durabile
au ramas neatinse, Liga Natiunilor s-a limitat la rezolvarea unor probleme de importanta locala,
nesemnificative din punctul de vedere al intereselor marilor puteri, de tipul unor delimitari de
granita în Europa centrala, rasariteana si nordica ( între Suedia si Finlanda, Iugoslavia si Albania,
în Silezia Superioara etc.), de tratament al minoritatilor, de rezolvare a unor conflicte de natura
economica. Succesele Ligii Natiunilor se înregistreaza doar în crizele care implica statele mici si
în care interesele directe ale marilor puteri nefiind implicate, acestea au putut actiona în mod
concertat. Însemnatatea acestor actiuni consta, în pofida anvergurii lor internationale reduse, pe
de o parte în îndeplinirea menirii Ligii Natiunilor de a împiedica transformarea crizelor minore
în confruntari majore, iar pe de alta parte în experimentarea si aplicarea practica a unor tehnici
de solutionare pasnica a conflictelor, de tipul anchetei, concilierii, încetarii focului, emntinerii
pacii.

Mai semnificativa a fost activitatea Ligii Natiunilor pe tarîmul dreptului international si al

promovarii cooperarii între state în diferite domenii ale vietii economice, sociele si culturale.
Astfel, întreaga existenta a organizatiei a fost dedicata instituirii unor norme de conduita în
relatiile interstatale, care sa limiteze si, în final, sa elimine anarhia generata de suveranitatea
absoluta a statelor nationale, generatoare, în ultima instanta, de nesfîrsite conflicte cu tendinta de
generalizare. Curtea internationala de justitie, creata în 1922, formata din 11 si apoi 15 judecatori
alesi de Consiliu si Adunare, a avut atributia de a judeca disputele care i se înaintau spre decizie
si de a oferi opinii consusltative în diferite probleme, la cererea Ligii. Statele care recurgeau la
acest for trebuiau sa declare în prealabil ca vor accepta jurisdictia sa. Judecînd 66 de cazuri în
perioada 1922-1939, desi nu a reusit sa devina un factor major al stabilitatii si pacii datorita
neîncrederii si lipsei sentimentului solidaritatii si comunitatii internationale, Curtea permanenta a
avut totusi un rol ce nu se poate neglija în acceptarea treptata de catre state a ideii unor norme
generale, care sa reglementeze relatiile internationale, ca si în adaptarea dreptului international la
circumstantele în schimbare. Tot în cadrul Ligii Natiunilor au fost adoptate, pîna în 1939, un
numar de 120 de conventii internationale, în locul sistemului elaborarii legislative exclusiv în
cadru statal impunîndu-se treptat practica dezbaterii aspectelor principiale si concrete ale
dreptului international, cu realizarea unor elemente de consens interstatal. Se instituie comisii de
experti pentru codificarea dreptului international în domeniul protectiei minoritatilor, al
statutului strainilor, al regimului apelor teritoriale, iar în 1930 se desfasoara la Haga un Congres
international în acest scop, care se soldeaza însa cu rezultate nesemnificative. Administratia
internationala a unor teritorii ca regiunea Saar sau orasul Danzig, sistemul mandatelor coloniale,
duc la instituirea practicii unui control international, cu elaborarea unor documente normative, a
unor charte ale administratiei mandatare, cu rapoarte anuale prezentate Comisiei Ligii Natiunilor
pentru mandate.

Desi Statutul Ligii Natiunilor facea referinta la problemele cooperarii economice doar în
articolul 23, apelînd la statele membre sa trateze echitabil problemele comerciale, totusi
preocuparile în acest sens au luat amploare, circa 60% din bugetul total al organizatiei fiind
utilizat pentru activitati economice si umanitare. Între 1920-1933 au avut loc conferinte asupra
unor probleme economice globale sub egida Ligii Natiunilor, cea din 1927 adoptînd principii, în
spiritul interdependentei economice a statelor, pentru promovarea progresului economic,
reducerea barierelor comerciale, limitarea somajului. Au fost înfiintate comitete de experti
pentru examinarea diferitelor probleme economice si financiare, pentru combaterea agresiunii
economice. S-au obtinut si succese concrete în stabilizarea financiara a unor tari ca Austria,
Ungaria, Bulgaria, Grecia. Nu s-a reusit, însa, preîntîmpinarea si limitarea efectelor crizei
economice din 1929-1933, ceea ce a determinat prevalenta, în cele din urma, a nationalismului
economic, a masurilor protectioniste, în fata deschiderii liberale spre cooperarea economica
internationala. In pofida esecului final si în acest plan, activitatea organismelor economice ale
Ligii Natiunilor a prilejuit acumularea unei mari cantitati de informatii si a unor experiente
importante pemtru constientizarea necesitatii unei noi ordini economice internationale, cu
relevarea dificultatilor de ordin tehnic, politic sau mental aflate în calea realizarii unui atare
obiectiv.

Organismele specializate ale Ligii Natiunilor în domeniul sanatatii, al comunicatiilor, al

protectiei femeilor si copiilor, al muncii, al refugiatilor, au adus contributii importante la
extinderea cooperarii internationale, încheindu-se conventii, realizîndu-se studii pentru
combaterea epidemiilor, educatia sanitara, standardizarea medicamentelor, instituindu-se norme
minimale privind legislatia muncii pentru îmbunatatirea conditiilor de munca, nivelul
corespunzator al salarizarii, prevenirea si limitarea somajului.
Nu au lipsit însa nici rezistentele fata de aceste initiative, mai cuseama din partea Marii Britanii
si a dominioanelor sale, care, din dorinta de a limita preponderenta culturala a Frantei si a tarilor
latine, militau pentru a nu se încarca aparatul Ligii Natiunilor cu astfel de probleme, lasîndu-le în
seama unor organizatii particulare sau a initiativelor individuale. Diferente de opinii existau si în
cercurile conducatoare franceze, unde în timp ce Léon Bourgeois, reprezentant al Frantei în
Consiliul Ligii Natiunilor, se pronunta pentru extinderea competentelor organizatiei, Ministerul
de externe era mai reticent fata de internationalizarea intelectualitatii si fata de ingerintele
posibile ale unui for suprastatal în problemele de învatamînt national. Ca rezultat al acestor
opozitii, în martie 1921 raportul Consiliului Ligii Natiunilor opteaza pentru formula sprijinirii
initiativelor particulare în planul cooperarii intelectuale internationale.
O schimbare radicala intervine însa în aceasta privinta în septembrie 1921, cînd secretarul
general al Ligii Natiunilor supune Consiliului un proiect privind crearea unui organism care sa
favorizeze colaborarea internationala în domeniul formarii intelectuale si morale a elitelor si
maselor în cadrele nationale interne. El propune înfiintarea unui Comitet consultativ provizoriu
din 12 membri, care sa prezinte un raport viitoarei Adunari generale asupra utilitatii unei astfel
de organizatii si a mijloacelor de facilitare a cooperarii internationale pe plan intelectual.
Consiliul aproba aceasta propunere cu conditia ca viitoarea structura sa nu se amestece în
organizarea interna a învatamîntului din fiecare tara si sa nu tinda la elaborarea si impunerea
unui plan de învatamînt general valabil..
Liga Natiunilor a reprezentat, deci, fara îndoiala, un început în procesul de democratizare si
evolutie a vietii internationale în directia instituirii unui sistem în care toate statele sa-si gaseasca
un loc si rol, o tribuna de exprimare a pozitiilor lor, sub egida unor precepte general valabile ale
dreptului international. Au fost obtinute realizari în diferitele domenii concrete, speciale, ale
cooperarii interstatale, s-au experimentat unele mecanisme de asigurare si mentinere a pacii, s-au
facut eforturi pentru promovarea dezvoltarii economice în spiritul interdependentelor tot mai
evidente pe plan international.
Cu toate aceste elemente pozitive, Liga Natiunilor a reprezentat, în final, un esec, nereusind în
îndeplinirea obiectivelor sale esentiale: prevenirea unui nou razboi prin instituirea unui sistem de
securitate bazat pe garantii colective si obligativitatea rezolvarii conflictelor prin mijloace
pasnice, respectiv eliminarea crizelor economice de proportii prin promovarea unei deschideri în
relatiile de schimb internationale corespunzator cerintelor procesului de globalizare. Criza
generala din 1929-1933, cu efectele sale distrugatoare în plan economic, politic si moral,
ascemsiunea regimurilor totalitare si inaugurarea unei perioade a agresiunilor ramase fara replica
din partea comunitatii internationale, au deschis calea celui de-al doilea razboi mondial, care
încheie totodata destinul istoric al tentativei pe care a reprezentat-o Liga Natiunilor în cladirea
unei lumi a pacii, securitatii si prosperitatii.

Caracterul neadecvat al Ligii Natiunilor ca sistem institutional menit a elimina pericolul unui
nou razboi si a garanta pacea si securitatea s-a vadit înca din faza sa de proiect, iar criticile aduse
acestuia au prilejuit clarificarea pentru prima oara, cu rigoare teoretica, a unor cai alternative
pentru unificarea europeana printr-o formula federalista, elaborata mai precis ca oricînd înainte
si a carei necesitate a fost demonstrata cu argumente temeinice. Punctul de plecare l-au
reprezentat ideile dezvoltate de scoala federalista engleza, cu deosebire prin Seeley si Curtis, la
sfîrsitul secolului trecut, iar modelul practic avut în vedere pentru reorganizarea continentului
sub forma Statelor Unite ale Europei a fost cel american, teoretizat înca în 1778 de catre
Hamilton.

Cel care pune pentru prima data cu acuitate si claritate ideea unei alternative la solutia
wilsoniana a Ligii Natiunilor a fost Luigi Einaudi (1874-1961), profesor de economie la
Universitatea din Torino, publicist, director al prestigioasei reviste ! Riforma Sociale", începînd
cu 1907, eliminat din presa si învatamînt în perioada fascista, nevoit sa plece în exil în 1943-
1944, apoi, în perioada postbelica, guvrnator al Bancii Italiei, vicepresedinte si ministru de
finante în 1947 si, în sfîrsit, ca o încununare a unei cariere exemplare, primul presedinte ales al
Republicii italiene între 1948-1955. Fidel în decursul întregii sale activitati ideilor federaliste,
Einaudi si-a exprimat de timpuriu aceste optiuni, cînd, înca în 1897, recenza favorabil proiectele
formulate de englezul W.T. Stead privind Statele Unite ale Europei. Dupa publicarea proiectului
wilsonian în 1916, el s-a exprimat elogios la adresa personalitatii presedintelui american, mai cu
seama datorita renuntarii la izolationism si a constientizarii în opinia publica a tarii sale a ideii de
interdependenta a lumii contemporane, dar nu a ezitat, în articolele de presa publicate în 1918 si
republicate în 1920 în forma de volum, sa supuna proiectata Liga a Natiunilor unei analize critice
severe si riguroase din punct de vedere federalist, critica devenita punct de plecare si referinta
pentru o dezbatere ampla pe aceasta tema.

Principala sa obiectie la proiectul Ligii Natiunilor era optiunea pentru o confederatie de state, cu
mentinerea independentei si suveranitatii absolute, desi istoria a demonstrat, în cazul Ligii
oraselor state grecesti antice, al Sacrului Imperiu Romano-German, al Sfintei Aliante, al
Confederatiei Germane, al Provinciilor Unite, ca o confederatie nu poate asigura durabil cele trei
obiective pe care le urmareste, respectiv mentinerea pacii si întelegerii între statele confederate,
apararea împotriva agresiunii externe si progresul civilizatiei. Adecvata realizarii unor atari
scopuri este doar formula federatuiva, în care statele cedeaza o parte a atributiilor lor suverane
unor organisme suprastatale, cu suveranitate directa asupra cetatenilor din fiecare stat component
al federatiei, avînd în sfera de atributii încasarea impozitelor, armata comuna si administratia
supranationala. Exemplul american dovedeste viabilitatea unui astfel de "stat al statelor", în care
unitatea este compatibila cu autonomia fiecareia dintre partile componente. Commonwealth-ul
britanic reprezinta un alt model de functionare optima a unui atare sistem.

Liga Natiunilor, în schimb, mentine suveranitatea absoluta a statelor ca o dogma, ceea ce

înseamna putere nelimitata în cadrele teritoriului propiu, lipsa oricarei autoritati externe privind
relatiile cu celelalte state, ceea ce genereaza anarhia internationala, conflictele permanente de
interese si, în final, razboiul inevitabil. Liga Natiunilor nu elimina, ci, dimpotriva, prilejuieste
aparitia unor noi motive de discordie si conflict, legate de repartizarea cheltuielilor comune ale
organizatiei, de sanctiunile împotriva statelor reclacitrante sau agresoare. Simpla colaborare între
statele membre, bazata pe bunele intentii, fara o autoritate care sa impuna o asemenea politica,
este sortita esecului si dominante vor deveni, în curînd, elementele de conflict. În aceeasi directie
îndreapta evolutia relatiilor internationale si interdependenta crescînda din domeniul economic,
dincolo de barierele nationale, care impune extinderea coordonarii la nivel continental si chiar
mondial. În conditiile mentinerii statelor suverane absolute, aceste tendinte obiective vor
împinge statele-putere de tipul Germaniei la încercarea impunerii hegemoniei proprii si a
autarhiei economice, ca garantie a mentinerii suveranitatii, în timp ce pentru celelalte state
pastrarea independentei va fi posibila doar prin distrugerea pe cale militara a unei asemenea
hegemonii. Tendintele de hegemonism vor putea fi înlaturate dupa razboi nu prin simpla
restaurare a sistemului statelor nationale independente, ci doar printr-o reorganizare a
continentului într-o formula federativa, pasnica si voluntara, care sa corespunda
interdependentelor crescînde pe plan european si mondial. Realizarea practica a acestui obiectiv
sa aiba loc în mod treptat, prin formarea unor federatii regionale ale popoarelor latine, germane,
slave, Liga Natiunilor constituindu-se ca o asociatie a acestora cu scopul final al unificarii
federale a continentului.

Ideile lui Einaudi au fost preluate si dezvoltate într-o carte publicata la Torino, în 1918, de
Giovanni Agnelli (1866-1945), industrias, întemeietor si presedinte al firmei FIAT, si Attilio
Cabiati (1872-1950), profesor de drept si economie, publicist, simpatizant al miscarii socialiste si
muncitoresti. Ideea cartii a apartinut lui Agnelli, care a reusit sa-l atraga si convinga pe Cabiati
asupra necesitatii cautarii unor solutii pentru reorganizarea democratica a lumii postbelice, astfel
încît sa fie eliminate efectele doctrinei statului-putere, nationalismul agresiv, ura si fanatismul,
suspiciunea generalizata, militarismul, spiritul de casta si, mai cu seama, tendintele de dominatie
hegemonica. El avertiza, în special, împotriva pericolului, dovedit ulterior deosebit de real si
acut, al înlocuirii, în urma razboiului, a unui tip de hegemonie cu altul, al învingatorilor, care nu
va face altceva decît sa trezeasca si nutreasca spiritul de revansa, ca premiza a unui nou razboi.

Cartea lui Agnelli si Cabiati dezvolta, în primul rînd, critica adusa proiectului Ligii Natiunilor de
catre Einaudi din punct de vedere federalist. Î n conditiile mentinerii suveranitatii absolute a
statelor membre, organizatia nu va fi decît o reeditare a formulei echilibrului, care si-a dovedit
ineficienta în prevenirea conflagratiei mondiale. În marile probleme vitale, un stat nu se va baza
niciodata pe impartialitatea altor state membre ale aceluiasi organism viu, reprezentat de
sistemul international. În cadrele acestui organism, echilibrul între partile componente, cu
interese schimbatoare, nu poate fi durabil. Dezvoltarea economica si demografica rapida va
determina schimbarea continua a raporturilor de forta între state. Congresele internationale pot
codifica juridic rezultatele unui razboi, dar nu pot preveni izbucnirea altora, pentru ca tratatele
încheiate între statele suverane ramîn valabile doar atîta timp cît se mentine raportul de forta care
le-a dat nastere. Natiunile care se considera afectate în interesele lor se vor ridica pentru iesirea
din acest pat al lui Procust, ceea ce va crea neîncredere, suspiciuni reciproce si, în final, o noua
confruntare militara, caci pactele nerespectate constituie cel mai bun prilej de razboi. Liga
Natiunilor, ca organism format din state suverane, nu va diminua acest pericol, ci, dimpotriva, va
oferi noi motive de conflict, ideea unui tribunal international, în masura a-si impune deciziile
unor astfel de state, fiind iluzorie. Într-adevar, arata autorii, nici un stat independent nu va
accepta hotarîri care sa-I lezeze interesele considerate vitale, iar daca se recurge la forta militara
din partea celorlalte state membre se ajunge tocmai la starea de razboi care urma a fi evitata si la
cursa înarmarilor. Sanctiunile economice nu vor fi nici ele mai eficiente, caci statele vizate pot sa
le eludeze fie prin acumularea din timp a resurselor necesare, fie cu complicitatea altor tari. În
general, statele industrializate si cu regimuri autoritare vor fi avantajate fata de cele cu un sistem
democratic. Mentinerea anarhiei internationale, în care fiecare stat suveran recunoaste doar
argumentul fortei în apararea independentei sale, favorizeaza lipsa de democratie, autoritarismul
intern, militarismul si nationalismul. În aceste conditii, dezarmarea generala este o utopie, caci
nu va putea exista nici o garantie pentru respectarea deciziilor luate, în conditiile suveranitatii
absolute a statelor asupra teritoriului propriu. Liga Natiunilor, considera Agnelli si Cabiati, nu va
favoriza nici cooperarea economica si diviziunea rationala a muncii, pentru ca interesele
particulare ale statelor nationale vor prevala prin promovarea unor practici protectioniste si
bariere vamale, care vor zadarnici dezvoltarea libera a schimburilor internationale. Structura
confederativa va transforma Liga Natiunilor într-o reeditare a sistemului Sfintei Aliante, în care
considerentele mentinerii linistei si pacii sociale vor prevala asupra tendintelor de progres,
conform intereselor conservatoare ale tarilor mai înapoiate si ale cercurilor oligarhice detinatoare
ale puterii.

Solutia alternativa propusa este o Europa federala, care sa constituie, împreuna cu Statele Unite
si Commonwealth-ul britanic, un sistem al echilibrului mondial, asigurînd stabilitatea,
cooperarea, diviziunea muncii si progresul reciproc. Europa sa se transforme într-o piata unica,
prin eliminarea protectionismului, a barierelor în calea liberului schimb si a circulatiei bunurilor,
a piedicilor legislative si birocratice care stau în calea liberalizarii vietii economice. O diviziune
rationala a muncii va asigura repartitia echitabila a materiilor prime si resurselor, absorbtia
produselor de catre o uriasa piata unica, punerea în valoare a avantajelor progresului tehnic si
integrarii economice. Acest sistem va permite înaintarea mai rapida a statelor ramase în urma si
o egalizare a standardelor continentale privind sistemului politicilor si asigurarilor sociale.

Sistemul federativ va rezolva contradictia tot mai acuta dintre suveranitatea nationala absoluta si
interdependenta crescînda dintre natiuni, prin îmbinarea organizarii suprastatale cu mentinerea
autonomiilor nationale, compatibile cu sistemul. Astfel, un guvern european central va prelua
atributiile în sfera politicii externe si apararii comune, a finantelor si a politicii vamale, în timp
ce domenii ca sistemul administrativ intern, legislatia sociala, educatia etc. vor ramîne în
competenta statelor componente, în conformitate cu traditiile si particularitatile lor istorice
specifice. Unificarea fortelor militare într-o armata unica, din toate natiunile componente, va
permite reducerea cheltuielilor militare si va elibera resurse umane pentru productia pasnica.
Armata va înceta sa reprezinte o casta cu pretentii exclusiviste, iar spiritul militarist nefast va
dispare. Relatiile internationale se vor întemeia pe solidaritate, coordonare, eliminarea
concurentei si conflictelor prin solutii pasnice, menite a asigura securitatea si interesele tuturor
statelor membre.

Realizarea concreta, institutionala, a acestor obiective va avea loc printr-un sistem coerent de
drepturi si garantii juridice, adoptîndu-se o Constitutie federala, care sa reglementeze, într-o
prima faza, domeniile comune ale politicii externe, apararii, finantelor si politicii vamale.
Sistemul de institutii comune sa se extinda ulterior, în mod firesc si gradual, prin hotarîri
aprobate de parlamentele tuturor statelor participante, si asupra altor domenii, stabilite de comun
acord. Toate institutiile federale sa fie supuse autoritatii unor legi comune, iar eliminarea oricarei
posibilitati de procedura arbitrara sa fie garantata prin curti de justitie împuternicite în acest sens.
În reorganizarea sistemului continental sa nu se faca distinctii între statele învingatoare si învinse
în razboiul mondial, cauza izbucnirii acesteia nefiind vinovatia uneia sau alteia dintre taberele
care s-au confruntat, ci deficienta structurala a sistemului statelor nationale suverane,
generatoare de anarhie internationala.

Propunerile lui Agnelli si Cvabiati sînt rezultatul unei analize lucide si aprofundate, care duce
mai departe gîndirea federalista în traditie engleza, ca si viziunea lui Einaudi asupra viitoarei
organizari continentale, mai cu seama prin relevarea avantajelor economice si sociale ale unei
astfel de solutii. Conceptia lor, opusa în mod firesc nationalismului politic si economic, este
totodata o alternativa practica si la utopismul conceptiilor pacifiste si internationaliste antebelice,
care s-au dovedit ineficiente în încercarea de preîntîmpinare a razboiului si de afirmare a pacii.

Aceste idei au gasit un rasunet favorabil în cercurile socialiste reformiste, semnificative fiind în
aceasta privinta pozitiile exprimate de liderul socialist torinez Claudio Treves. Personalitate de
formatie si cultura europeana, colaborator al prestigioasei reviste milaneze "Critica Sociale",
legat de pacifismul Internationalei a II-a si al Conferintei socialiste de la Zimmerwald din 1915,
Treves era adept al Statelor Unite ale Europei si al dezarmarii, obiective legate, în conceptia sa,
de idealurile socialiste. El se pronunta pentru o integrare europeana graduala pe plan vamal,
economic, administrativ, ca un preludiu al procesului de federalizare politica. Sustinea, de
asemenea, democratizarea vietii internationale, abolirea protectionismului, combaterea
sovinismului si a ideii pacii armate. El a salutat, initial, cu entuziasm propunerile wilsoniene,
considerînd Liga Natiunilor drept un prim pas spre o noua ordine pacifista si democratica, un
cadru propice pentru coalizarea intereselor, dincolo de deosebirile de clasa, în vederea îmbinarii
reformelor sociale cu cele privind reorganizarea vietii internationale.

În cadrul dezbaterii de idei din 1918 în jurul proiectului Ligii Natiunilor, pozitiile sale se
nuanteaza, optimismul initial privind rolul si viitorul acestei organizatii lasînd locul unor rezerve
critice. Astfel, el considera ca o premiza indispensabila pentru constituirea Ligii Natiunilor este
înlaturarea politicii de blocuri si alainte militare opuse, pentru ca sa nu se esueze într-o simpla
reeditare a principiului echilibrului din epoca Sfintei Aliante. Noua organizatie sa nu fie, deci, un
club exclusiv al învingatorilor în razboi, cu eliminarea tarilor învinse, pentru ca aceasta va
stimula constituirea în timp a unui bloc opus central-european, cu tendinte revansarde. Pacea
celor victoriosi va reprezenta premiza unui viitor razboi, iar Liga Natiunilor, conceputa ca o
alianta a învingatorilor pentru tinerea în supunere a învinsilor, nu poate constitui un model viabil
de organizare a pacii. În sensul ideilor lui Agnelli si Cabiati, el militeaza pentru o organizatie
mai larga, bazata pe spiritul federalist, care sa porneasca de la realitatile economice ale
continentului si nu de la declaratiile juridico-diplomatice ale guvernelor. Vede o legatura
indestructibila între conceptele de federalism si pace, militînd pentru o asociatie de state egale în
demnitate, care sa înlocuiasca razboiul ca mijloc de rezolvare a conflictelor internationale printr-
un arbitraj obligatoriu pentru statele implicate. Tratatele de pace sa aduca deci spune el într-un
articol aublicat în "Critica Sociale" în octombrie 1918 federalizarea si nu balcanizarea Europei.
Pentru realizarea acestui obiectiv, traditia pacifista si internationalista a miscarii socialiste poate
fi un punct de sprijin important, în alianta cu celelalte forte democratice si liberale interesate într-
o astfel de reorganizare a sistemului continental.

Daca pentru adeptii acestor puncte de vedere, în pofida existentei unor premize si elemente
comune pentru toti europenii, unitatea continentului era un obiectiv ce urma a fi realizat în viitor,
nu lipsesc în dezbaterea din anii imediat urmatori razboiului nici pozitiile dupa care unitatea era
un fapt împlinit si nu se considera necesara o ruptura radicala cu trecutul, ci doar o dezvoltare a
sistemului de state existent, cu remedierea unor disfunctionalitati, dar cu pastrarea principiilor de
organizare bazate pe suveranitate nationala absoluta si echilibrul de forta, ca garantii ale pacii. În
opinia acestor sustinatori, în esenta, ai punctelor de vedere nationaliste, razboiul si toate relele
aduse de acesta nu se datorau viciilor sistemului în ansamblu, ci erau imputabile tendintelor
imperialiste ale unor state, în speta cele învinse în razboi, care au pus interesele lor particulare
înaintea idealului comun al mentinerii echilibrului si pacii pe continent. Ei considera vinovate de
razboi si principala piedica în calea doritei unitati a continentului cele trei mari imperii
multinationale din centrul si rasaritul Europei, iar constituirea, în urma tratatelor de pace, a
statelor nationale pe ruinele acestora este privita ca un mijloc de depasire a situatiei care a dus la
razboi. Liga Natiunilor, ca organizatie a statelor nationale suverane, devine, în viziunea lor,
solutia optima pentru asigurarea si mentinerea pacii.

In acest spirit, juristul Francesco Ruffini saluta ideea wilsoniana a Ligii Natiunilor ca uniune a
statelor nationale europene, considerînd-o un instrument esential pentru democratizarea vietii
internationale, cu conditia asigurarii caracterului democratic intern al statelor prin institutiile
constitutionalismului de tip liberal si a respectarii demnitatii învinsilor. Cîstigatorul concursului
instituit în 1918 de Scietatea lombara pentru pace, Francesco Cosentini, în lucrarea întitulata
Bazele constitutionale ale unei Societati a Natiunilor eficienta si durabila, postuleaza drept
premize esentiale suveranitatea nationala deplina a statelor participante, egalitatea între natiunile
mari si mici, omogenitatea politico-institutionala interna în spirit democratic, cu excluderea
regimurilor autoritare, dictatoriale, respectarea principiului autodeterminarii nationale,
rezolvarea conflictelor internationale prin arbitraj, coordonarea activitatilor economice, sociale,
culturale, politienesti, prin organisme delegate de guvernele tarilor asociate, într-un cuvînt, un
model confederativ, cu mentinerea nelimitata a independentei si suveranitatii statelor
componente.

În acelasi spirit, liderul de opinie liberal italian Pierro Gobetti, acceptînd principial ideea
wilsoniana a Ligii Natiunilor, supune unei critici severe, la începutul anului 1919, modalitatile
propuse pentru punerea ei în aplicare, respingînd formulele de tip federalist, propuse de Agnelli
si Cabiati, ca si pacifismul socialist sustinut de Treves. În viziunea sa, rezultatul federalismului
este un stat artificial, o uniune de grupuri etnice diverse, care ascunde o varietate confuza si
contradictorie, asemanatoare imperiilor multinationale, care s-au nascut si au disparut în anumite
conditii istorice date. O asemenea unitate este opusa istoriei si tendintelor umane, caci un popor
nu va renunta niciodata la specificitatea sa si fortele spirituale de coeziune vor fi întotdeauna
prevalente în fata intereselor economice. De aceea, o federatie europeana sau mondiala bazata pe
unificarea lingvistica, leguislativa, guvernamentala i se pare fara perspective reale de
materializare, succesul federalismului american nefiind aplicabil în Europa datorita premizelor
istorice diferite, în conditiile în care poporul american este un popor tînar, fara istorie si fara
marile cezuri lingvistice si etnice ale continentului european.

Gobetti contrapune acestei viziuni imaginea unei Ligi a Natiunilor conceputa ca o asociatie
economica si culturala de state suverane, care sa urmareasca apropierea treptata între civilizatiile
avansate, o activitate industriala si comerciala eliberata de orice forme de protectionism,
limitarea armamentelor, rezolvarea problemelor internationale prin arbitraj, înlaturarea oricarei
tendinte de hegemonie prin control reciproc. Aceste obiective sa se realizeze treptat, pentru ca
toate problemele economice, financiare, teritoriale, politice care au cauzat razboiuls sau au
rezultat de pe urma acestuia nu vor putea fo înlaturate dintr-odata, ci printr-o activitate practica
staruitoare si sistematica. Punctul de plecare, nucleul initial, va trebui sa-l constituie tarile
învingatoare în razboi, el considerînd ca problemele sînt prea complexe pentru a permite imediat,
fara o temeinica pregatire pralabila, conlucrarea fostilor inamici în cadrele aceleiasi organizatii.
Altfel, considera Gobetti, Liga Natiunilor va agrava în loc sa rezolve problemele si conflictele
existente. Treptat, pe masura solutionarii practice a surselor de discordie, asociatia se va putea
extinde, luînd forma unei uniuni mai consistente si mai durabile, care sa contribuie la instituirea
unui viitor echilibru interstatal european si mondial. Pîna atunci, însa, orice tendinta de
dezarmare generala este utopica, iar Liga Natiunilor nu poate fi decît un pact confederativ,
limitat la obiectivele liberalizarii economice, care sa nu impieteze asupra statelor nationale,
caracterizate esential prin omogenitatea lor etnica si culturala. Diferentele naturale între popoare
nu vor permite amalgamarea federativa a unor tari cu fundamente etnice si de civilizatie diferite,
sub presiunea noilor structuri ale evolutiei economice si a tendintelor de omogenizare si
asimilare exercitate de institutiile comune de tip liberal-democratic.

Dezbaterea asupra formelor de organizare structurala a lumii postbelice nu se limiteaza la sfera

politica, ea angrenînd si o disputa a specialistilor în drept international asupra relatiei între
suveranitatea nationala si structurile suprastatale, între normele de drept interne si internationale,
ca temeiuri juridice ale viitoarei constructii europene. In cursul acestor confruntari de idei se
cristalizeaza trei orientari fundamentale: scoala juridica franceza europenista, scoala vieneza
universalista si scoala germano-italiana nationalista.

Scoala franceza, avînd ca reprezentanti emblematici pe Léon Duguit si George Scelle, porneste
de la ideea ca normele de drept reprezinta rezultate ale confruntarilor între diferitele forte
sociale. Dreptul international este ordinea juridica a comunitatii popoarelor si nu a statelor, iar
suverane nu sînt statele, ci comunitatea internationala, drepturile statelor fiindu-le delegate de
comunitatea internationala, care le si poate retrage. Conceptia juridica federalista, dezvoltata de
scoala franceza, urmareste corelarea exigentelor particulare ale grupurilor nationale cu cele
generale ale comunitatii internationale, asigurînd echilibrul între tendintele spre libertate si
autonomie, individuale si colective, generatoare de progres, cu obiectivele universale ale ordinei
si legalitatii, care se fala la sorgintea pacii. O atare conceptie îmbina ierarhia competentelor cu
independenta grupurilor, exigentele politice cu cele economice, integrarea treptata a grupurilor
sociale mai restrînse în comunitatea internationala a popoarelor. În aceasta viziune, dispare
relatia de subordonare între ordinea juridica interna si internationala, locul ierarhiei luîndu-l
fuziunea. Ordinea juridica de o generalitate mai redusa este absorbita de cele mai ample, pîna l
nivelul dreptului international de anvergura mondiala. Suveranitatea legislativa este transferata
de pe plan national pe cel international, normele intercomunitare absorbind cele comunitare
particulare, iar colectivitatile nationale acceptînd limitarea propriei autonomii de catre structurile
supranationale. Dispare astfel ideea unui sistem pluralist al coexistentei unei ordini juridice
statale suverane, concurente cu ordinea juridica internationala, constituindu-se un sistem juridic
unic, în care normele internationale include cele nationale interne.

Scoala vieneza porneste de la orientarea filosofica neokantiana, reprezentata de Hans Kelsen si

Alfred von Verdross, care abordeaza fenomenele internationale pe plan exclusiv juridic,
excluzînd factorul politic si social. Borma reflecta ceea ce trebuie sa fie, în opozitie cu
fenomenele social-politice care reflecta ceea ce este de fapt. In spirit neoliberal, aceasta scoala
tinde spre un sistem de norme independente de realitatea politica, postulînd ca dreptul este
obiectiv si nu reprezinta expresia valorilor unei ideologii dominante. În acest sens, suveranitatea
este expresia suprematiei unui sistem de reguli juridice, în care ordinea juridica internationala are
primatul asupra ordinei juridice particulare a diferitelor state. Acestea din urma nu sînt suverane
absolute, ci suveranitatea le este conferita de sistemul de drept international. Ca si în cazul scolii
franceze, este vorba, deci, de un sistem juridic unitar, constituit însa nu prin fuziune si absorbtie,
ci prin subordonare ierarhica. Aceasta presupune o instanta superioara suprastatala, în masura a
delimita sfera de validitate a diua categorii de norme. Apare astfel necesitatea unei comunitati
juridice internationale mondiale, superioara ordinei juridice statale particulare. Vointa unui
singur stat nu poate obliga sau autoriza celelalte state, astfel încît competentele interne ale
statelor nu se extind si în sfera relatiilor internationale. Se pun astfel bazele juridice ale unei
organizari noi a lumii, în spiritul federalismului si a suprematiei absolute a dreptului
international.

În opozitie cu aceste orientari, scoala germano-italiana, pornind de la considerentele economico-

politice ale protectionismului, autoritarismului si suveranitatii nationale nelimitate, postuleaza
prioritatea si autonomiei dreptului intern al statelor în raport cu normele internationale. Baza
filosofica a acestei conceptii este ideea hegeliana a suveranitatii nelimitate ca baza a relatiilor
interstatale, care se refera exclusiv la sfera relatiilor între state suverane si independente.
Suveranitatea interna a statelor înseamna competenta exclusiva a acestora de a armoniza
interesele individuale din cadrul lor, în timp ce suveranitatea în plan international se bazeaza pe
individualitatea lor absoluta si nelimitata în raporturile cu celelalte state. Dreptul international se
întemeiaza pe autolimitarea voluntara a statelor si nu are caracter obiectiv (dupa cum sustinea
scoala vieneza), ci depinde de vointa, de declaratiile unilaterale subiective ale statelor, lipsind o
forta coercitiva capabila sa-I impuna normele, comparabila sau similara cu cea de care se bucura
statul în interiorul sau, în relatiile cu indivizii care îi sînt subordonati.

În conceptia reprezentantilor acestei scoli (Jellinek, Triepel), la baza dreptului international se

afla acordurile voluntare între state, neexistînd nici o instanta superioara, cu autoritate
competenta asupra statelor nationale. Norme obligatorii pentru state pot fi adoptate doar prin
vointa comuna a acestora. În caz de conflict între norma de drept international si existenta,
interesele vitale, ale statului, cea care cedeaza este norma, întrucît, spun reprezentantii acestei
orientari, dreptul international exista pentru state si nu invers. In conditiile conceptiei
fundamentale a statului suveran absolut, ideea de drept international exista doar conditionat de
vointa acestor state, negîndu-se orice autoritate suprastatala, iar în consecinta, statul federal
poate lua nastere doar prin vointa entitatilor statale implicate.

Aplicarea în practica a solutiilor alternative la Liga Natiunilor, cristalizate în dezbaterea teoretica

din anii imediat urmatori primului razboi mondial, a fost obiectivul atît al unor organizatii si
miscari non-guvernamentale, cît si al unor initiative politice la nivel oficial. Miscarile non-
guvernamentale au avut obiectivul mobilizarii opiniei publice europene, a elitei intelectuale si
politice, pentru a crea o stare de spirit favorabila unificarii europene în spirit federal si pentru a
exercita presiuni asupra guvernelor în vederea efectuarii unor pasi practici în directia integrarii
continentului pe plan economic, politic si spiritual. Dintre aceste initiative, cea mai influenta s-a
dovedit, în anii´20 cu deosebire, miscarea pan-europeana condusa de contele austriac Richard
Coudenhove-Kalerhi. Nascut în 1894 într-o familie de o puternica traditie cosmopolita, originara
din Brabant, care s-a mutat în secolul XVIII în Austria, înrudindu-se prin alianta cu familia
cretana Kalergi si cu legaturi matrimoniale extinse în rîndul nobilimii norvegiene, ruse, britanice,
germane, poloneze, franceze, Richard Coudenhove-Kalergi era fiul ambasadorului austriac la
Tokio, cu o mama japoneza. În cursul copilariei petrecute în Boemia, a primit o educatie
austriaca, crestina, europeana si cosmopolita, inculcîndu-I-se durabil spiritul de toleranta si de
respingere a oricarui nationalism, ideea înrudirii, destinului comun, a unitatii si identitatii tuturor
popoarelor europene, dincolo de specificul fiecaruia, ca si o perspectiva globala asupra lumii. În
urma studiilor efectuate la Institutul Trezianum si la Universitatea din Viena, în 1917 obtine
doctoratul în filosofie. Evenimentele razboiului si ale revolutiei ruse din 1917 îi îndreapta
interesul spre politica, considerînd conflagratia mondiala o crima si nebunie, condamnînd cu
asprime nationalismul fanatic, exprimîndu-si temerile pentru amenintarea ruseasca si identificînd
cauza Antantei cu cea a democratiei. El a primit cu entuziasm programul wilsonian de
reorganizare postbelica a lumii, în conditiile haosului economic, al mizeriei sociale si
instabilitatii politice generate de prabusirea marilor imperii. Adera la formula unor reforme
treptate în plan social si economic, într-un cadru politic liberal-democratic, si respinge
bolsevismul rusesc ca un atac la libertatea individuala, conceputa ca valoare suprema.

Rezultatul tratatelor de pace si esecul solutiilor wilsoniene îl determina sa adopte o pozitie

deosebit de critica la adresa noilor realitati politice ale continentului. Europa divizata, rezultata
în urma lor, creeaza un haos periculos al nationalismelor vindicative. Tratamentul umilitor
aplicat Germaniei, ca si nationalismul statelor succesoare marilor imperii, constituie germeni ale
unor viitoare conflicte generatoare de razboi. Liga Natiunilor este incapabila sa controleze
aceasta situatie anarhica, în care se confrunta adeptii tratatelor de pace si revizionistii,
nationalismele în concurenta, minoritatile si majoritatea, diversele orientari economice
protectioniste. Se conturteaza astfel cu claritate, în viziunea sa, pericolul colapsului economic, al
razboiului european si al ascensiunii bolsevismului, iar unicul remediu poate fi doar o unificare
federala a continentului, în cadrele Statelor Unite ale Europei.
Pe baza studiului efectuat, în anii 1920-1922, asupra proiectelor, experimentelor si modelelor
federaliste anterioare, el contureaza imaginea unei ere a primatului valorilor internationale în fata
celor nationale, a unei faze de tranzitie a istoriei mondiale de la federatii continentale la cele
intercontinentale, Europa aflîndu-se între continente gigant, cu resurse unificate, si salvarea ei
constînd într-o armonizare si unire a intereselor celor 30 de state care o compun, integrîndu-se
într-un sistem mondial aflat sub egida Ligii Natiunilor. Pentru apropierea de acest obiectiv, el
postuleaza o campanie majora de educatie si propaganda în spiritul identitatii si solidaritatii
general-europene, printr-o organizatie si miscare pan-europeana, menita a forma o opinie publica
favorabila proiectului si a influenta în mod decisiv initiativele politice guvernamentale care sa-l
puna în practica.

Programul miscarii pan-europene este formulat în cartea Pan-Europa, publicata la Viena în

octombrie 1923. Acest manifest politic îmbina viziunea globala cu un diagnostic exact al
situatiei concrete a Europei. Esenta, în conceptia sa, este decaderea Europei datorita sistemului
politic învechit, al accentului pus pus pe conflictele între clase în locul relatiilor interstatale, a
îmbinarii slabiciunilor interne cu vulnerabilitatea în plan extern, ca urmare a ascensiunii marilor
puteri extraeuropene. Marea Britanie, Rusia Sovietica, Japonia, Statele Unite, care sînt fie
federatii, fie imperii, cu resursele unificate, creeaza un cîmp de forte planetar, în timp ce Europa
se marginalizeaza datorita atomizarii în state independente, iar continentele rivale se integreaza
tot mai mult. În conditiile dezvoltarii economice moderne, a globalizarii transporturilor si
comunicatiilor, statele nationale devin un cadru strîmt si generator de conflicte, pe cînd
unificarea continentului ar asigura pacea si stabilitatea, rezolvarea problemelor litigioase interne
si transformarea Europei într-o importanta putere mondiala, cu pastrarea primatului sau cultural.
Acest obiectiv poate fi realizat pe doua cai: prin forta, respectiv cucerirea ruseasca si
generalizarea continentala a modelului revolutiei bolsevice, fie prin unificarea federala voluntara
a statelor europene.

Granitele Europei unificate, ale Pan- Europei, trebuiesc trasate tinînd seama de factorii politici si
culturali. Ea va cuprinde, într-o prima faza, doar tarile continantale, cu exlcuderea Angliei, ale
carei interese sînt preponderent extraeuropene. Anglia însa va trebui atrasa sa sprijine uniunea
pan-europeana dinafara ei, ramînîndu-i totodata deschisa posibilitatea aderarii viitoare.
Pincipalul adversar al Europei unite va fi Rusia Sovietica, datorita sistemului sau politic
nedemocratic si tendintelor de a-si exporta acest model. Pericolul rusesc va puta fi oprit prin
forte unite, doar prin realizarea Pan- Europei înaintea refacerii economice si militare a colosului
rasaritean, în caz contrar o Rusie refacuta dobîndind inevitabil hegemonia asupra Europei
divizate. Este necesar, deci, în prima faza, un pact de garantare a securitatii statelor învecinate cu
Rusia, apoi un tratat de arbitraj obligatoriu între toate statele europene, care sa împiedice o
interventie posibila a Rusiei în conflictele intereuropene. Sa se dezvolte relatii economice
pasnice între uniunea pan-europeana si Rusia, iar în viitor sa se urmareasca atragerea acesteia
într-un program de dezarmare generala, pe baza convingerii ei treptate asupra ineficientei si
inutilitatii razboiului contra Europei unite.

În ceea ce priveste relatiile cu America, doar integrarea economica si unificarea federala,

îmbinate cu cooperarea cu Rusia în plan economic si cu dezarmarea generala, vor putea
împiedica "cumpararea" Europei de catre americani, invazia marfurilor americane pe continent.
Daca Europa va ramîne divizata, va pierde pozitiile sale pe plan mondial în fata concurentei
americane si a posibilei industrializari sovietice si chineze.

Liga Natiunilor se întemeiaza pe principii de organizare eronate, sustine contele austriac.

Drepturile similare acordate tuturor statelor, indiferent de marimea si ponderea lor, caracterul
incomplet prin excluderea Rusiei si Germaniei, interferenta statelor extraeuropene în problemele
specifice continentului european, condamna organizatia la ineficienta si esec. Î n conceptia sa,
Liga Natiunilor va trebui restructurata ca o uniune de federatii regionale si continentale, care sa
se ocupe doar de problemele globale, intercontinentale, Pan-Europa devenind o federatie
autonoma în cadrele unei astfel de organizari unitare a lumii, care sa garanteze pacea mondiala.

Pentru rezolvarea problemelor interne ale continentului, sa se elimine, în primul rînd, pericolul
unui razboi intereuropean, din care ar profita doar Rusia. Mijloacele în acest sens ar fi
federalizarea, arbitrajul obligatoriu si garantiile generale de securitate acordate tuturor statelor.
În plan economic, sa se refaca cu forte unite regiunile distruse de razboi, sa se renunte la unele
stribute ale suveranitatii nationale în domeniul politicii economice, realizîndu-se o uniune
vamala continentala. Unificarea economica a continentului sa preceada cea politica si sa se
înfaptuiasca treptat, prin integrarea unor entitati regionale. O alta premiza importanta a unitatii
continentului este combaterea si eliminarea nationalismului, promovîndu-se, prin educatie, ideea
unitatii Europei în diversitatea culturilor sale nationale, care sînt întretesute în cadrele culturii
europene unice. Natiunile nu pot fi despartite prin frontiere si acestea trebuiesc golite de
însemnatatea lor economica, strategica, spirituala, ceea ce va duce la disparitia treptata a urii
între natiuni si state. Cea mai grava problema politica a Europei -rivalitatea franco-germana sa
se rezolve prin conciliere, Germania devenind principala bariera în calea expansiunii rusesti spre
Occident. Alternativa nu poate fi decît alianta germano-rusa contra Frantei si un nou razboi
european.

Realizarea practica a obiectivelor Pan-Europei urmeaza a avaea loc în mai multe etape. Într-o
prima faza, sa se convoace o Conferinta pan-europeana, în care sa se înffinteze comitete de
organizare a Curtii de arbitraj, a Curtii de garantii, sa se dezbata problemele dezarmarii, ale
unificarii comunicatiilor, vamilor, monedelor, protectia minoritatilor, reglementarea datoriilor si
reparatiilor de razboi. Sa se decida periodicitatea acestor întruniri în viitor si sa se înfiinteze un
birou pan-european, ca organ central al miscarii de unificare europeana. Î n faza urmatoare, sa se
încheie tratate de arbitraj obligatoriu si un pact de securitate între toate statele europene
democratice, o uniune vamala pan-europeana, abolindu-se barierele vamale existente, începînd
cu statele succesoare ale Monarhiei Austro-Ungare, creindu-se uniuni monetare si vamale
regionale. În sfîrsit, sa se elaboreze si sa se adopte o Constitutie pan-europeana, cu un parlament
bicameral al continentului, o camera fiind cea a popoarelor, cu 3oo de deputati, si cealalta a
statelor, reprezentînd cele 26 de state continentale. Sa se generalizeze limba engleza, introdusa
ca limba obligatorie în scolile primare si secundare.

Premiza îndeplinirii acestui program este extinderea spiritului solidaritatii europene printr-o
miscare de masa, care sa angreneze reprezentanti ai tuturor fortelor politice democratice, de la
socialisti la catolici si liberali, generatia tînara, femei, intelectuali, toate clasele si paturile
sociele, pentru combaterea nationalismului si sovinismului, a militarismului, a
protectionbismului economic, a bolsevismului, si pentru a determina factorii guvernamentali ai
tarilor continentului sa înlocuiasca viziunea politica a confruntarii cu cea a unificarii si
federalizarii europene, ca o garantie a pacii, stabilitatii si a salvgardarii rolului mondial al
Europei.

Pentru punerea în aplicare a acestui program, care, în pofida idealismului sau, a impreciziei în
definirea unor detalii conceptuale sau organizatorice, datorat si tendintei de a atrage forte politice
cît mai largi, era, fara îndoiala, în sensul evolutiei istorice, contele Coudenhove-Kalergi a lansat
în 1924 un Manifest european, în care a cerut tuturor fortelor democratice din Europa sa militeze
pentru unificarea economica, politica si militara a continentului, prin uniune vamala si
înlaturarea autarhiei economice, arbitraj obligatoriu si garantii reciproce de securitate,
reorganizarea Ligii Natiunilor în colaborare cu Marea Britanie, Rusia Sovietica, Statele Unite si
tarile din Extremul Orient, reconciliere cu Germania, pentru a anula spiritul de revansa. Adresînd
apelul catre alegatori ca an toate tarile sa voteze doar candidatii favorabili unificarii europene,
Manifestul se încheia contrapunînd o Europa divizata, sorginte a mizeriei, agresiunii si
razboaielor, unificarii continentale aducatoare de pace si prosperitate.

Activitatea organizatorica staruitoare si abila a contelui Coudenhove-Kalergi, în spiritul acestor

idei programatice, a permis în cîtiva ani nasterea unei miscari pan-europene de anvergura, cu
influenta importanta în cadrul opiniei publice si la nivelul forurilor oficiale guvernamentale. O
editura a miscarii pan-europene la Viena, reviste ca "Das neue Europa", "Les États Unis d
´Europe", "L´Europe nouvelle", au contribuit esential la difuzarea programului pan-european. S-
au înfiintat sectii nationale în numeroase tari europene, avînd în frunte personalitati de prim-plan
ale vietii politice si intelectuale. Sectia austriaca era condusa de cancelarul federal Ignaz Seipel
si vicecancelarul Karl Renner, una din personalitatile directoare ale miscarii socialiste
internationale a vremii. Sectia germana includea pe social-democratul Paul Loebe, presedinte al
Reichstagului, pe Erich Koch-Wieser, presedinte al Partidului Democrat, pe ministrul economiei
Joseph Koeth. Sectia franceza avea în frunte pe ministrul economiei Louis Loucheur si pe liderul
socialist Léon Blum. Printre personalitatile vietii cultuirale care si-au asumat obiectivele miscarii
pan-europene se aflau Paul Claudel, Paul Valéry, Jules Romains, Thomas si Heinrich Mann,
Gerhardt Hauptmann, REINER Maria Rilke, Stefan Zweig, Franz Werfel, Selma Lagerlöf,
Sigmund Freud, Albert Einstein, Jose Ortega y Gasset, Miguel de Unamuno, Richard Strauss,
Bruno Walter, Max Reinhardt etc.

În ca în 1924, primul-ministru francez Edouard Herriot se pronunta favorabil ideii Statelor Unite
ale Europei, iar ministrul de externe german Gustav Stresemann, primind în repetate rînduri în
audienta pe contele Coudenhove-Kalergi, se declara interesat de obiectivele economice ale
uniunii preconizate, ramînînd, în schimb, rezervat fata de aspectele politice si critic fata de
excluderea Marii Britanii din proiectul pan-european, Germania vizînd, în esenta, o revizuire a
tratatelor de pace în cadrele unei Ligi a Natiunilor reorganizata cu sprijin englez, mizînd pe
tendintele britanice de contracarare a hegemoniei continentale franceze. Ministrul de externe
francez Aristide Briand accepta, în schimb, presedintia de onoare a Uniunii Pan-europene, care
cunoaste cel mai însemnat succes organizatoric în octombrie 1926 prin convocarea primului
Congres pan-european la Viena cu 2000 de participanti, sub presedintia lui Eduard Benes, Ignaz
Sweipel, Joseph Caillaux, Paul Loebe, Francesco Saverio-Nitti si Nicola Politis.

Desi miscarea pan-europeana a lui Coudenhove-Kalergi a avut initiativa în promovarea ideii

unificarii europene, nu au lipsit nici alte organizatii non-guvernamentale care si-au asumat un rol
în aceasta privinta. Astfel, în 1924 ia fiinta Uniunea vamala europeana, prezidata de Edgar Stern-
Rubath, Charles Gide si profesorul Emil Hantos. Miscarea îsi propunea uniunea vamala treptata
a tarilor europene în jurul unui nucleu central reprezentat de Franta, Germania, Belgia si
Luxemburg, prin întelegeri regionale, acorduri de acrtel, cu atragerea Uniunii Sovietice, a Marii
Britanii si a Statelor Unite, ca o etapa spre liberalizarea comertului mondial sub egida Ligii
Natiunilor. Uniunea a editat trei reviste si a creat comitate nationale în diferite tari europene,
bucurîndu-se de sprijinul unor cercuri din cadrul Ministerului de externe francez, care suspectau
miscarea pan-europeana a lui Coudenhove-Kalergi de simpatii filogermane, considerînd totodata
Statele Unite ale Europei o himera, iar tendinta de excludere a Uniunii Sovietice si a Statelor
Unite o greseala. O alta organizatie, Asociatia pentru cooperarea europeana, înfiintata în 1924 de
Wilhelm Heile si avînd în fruntea comitetului national francez pe matematicianul Émile Borel,
încerca sa coaguleze unitatea elitei economice, politice si intelectuale din tarile europene în jurul
unui program de extindere a cooperarii economice, de atragere a Marii Britanii în Europa unita,
de dezvoltare a colaborarii cu Uniunea Sovietica, Turcia, Statele Unite si dominioanele britanice.
În cercurile de afaceri britanice apar de asemenea tendinte de promovare a relatiilor economice
cu continentul, principalii exponenti ai acestei orientari, ca industriasul Sir Alfred Mond, liderul
industriei chimice engleze, politicianul conservator Leo Amery, care adera si la miscarea pan-
europeana, liderul sindical laburist Ernest Bevin, militînd pentru contracararea concurentei
industriei americane printr-un bloc economic european, care sa includa si Anglia, evitîndu-se
orientarea exclusiva a acesteia spre propriul Imperiu si izolarea ei între Statele Unite si Europa
unita.

Tendintele de integrare economica a continentului înregistreaza în anii ´20 si cîteva realizari

concrete prin crearea în 1926 a cartelului international al otelului între Franta, Germania, Belgia
si Luxemburg, cu reglementarea productiei pe baza de cote anuale, prin înfiintarea comitetului
de studiu germano-francez, sub conducerea industriasului luxemburghez Émile Mayrisch, pentru
promovarea unitatii economice a continentului si contracararea concurentei americane. Între 4-
23 mai 1927, se întruneste la Geneva o Conferinta economica mondiala, la care se dezbate
liberalizarea comertului, desfiintarea barierelor vamale, modalitatile de aplicare ale clauzei
natiunii celei mai favorizate.

Aceste initiative nu întîrzie sa-si manifeste efectele si asupra politicii oficiale, guvernamentale,
din principalele tari europene. Daca în primii ani de dupa razboi, în politica franceza prevaleaza
elementele de forta, menite a asigura securitatea proprie prin aplicarea prevederilor tratatelor de
pace cu slabirea si subordonarea Germaniei, orientare ce culmineaza cu ocupatia militara a
regiunii Ruhr în 1923 pentru a garanta plata reparatiilor de razboi, Germania, în schimb, este cea
care cauta iesirea din situatia ei dificila postbelica prin promovarea initiativelor de cooperare si
integrare europeana, mai cu seama pe plan economic. Înca în 1919, cu prilejul dezbaterilor
privind statutul viitoarei Ligi a Natiunilor, reprezentantii germani considera reconstructia de
dupa razboi o responsabilitate europeana comuna, iar refacerea Germaniei ca o conditie a
restabilirii normalitatii vietii economice a Europei. Ei sustin, de asemenea, ideea unei piete
mondiale libere si accesul tuturor la sursele de materii prime si alimente. Dupa ce statele
învingatoare refuza sa ia în considerare aceste puncte de vedere, în 1921 ministrul german al
reconstructiei, Walter Rathenau, propune Frantei organizarea unei societati internationale de
refacere economica a Europei si proiectul unei Uniuni vamale europene, realizate în etape, prin
reducerea vamilor, înlaturarea interdictiilor de export-import, crearea unor uniuni regionale si
zone economice libere. Conferinta economica din 1922 de la Genova pentru dezbaterea acestor
probleme nedînd rezultate concrete, se ajunge la tratatul separat germano-sovietic de la Rapallo,
din acelasi an, care reflecta frustrarea si dezamagirea celor doua state excluse in cadrele Ligii
Natiunilor si a cooperarii continentale preconizate de învingatori.

Dupa momentul de criza de maxima intensitate adus de anul 1923, prin ocupatia militara
franceza a regiunii Ruhr si rezistenta pasiva a Germaniei, cu refuzul achitarii reparatiilor de
razboi, începînd din anul 1924 protagonistii scenei politice europene Franta si Germania adopta
o noua orientare, cea a reconcilierii, destinderii si cooperarii, considerate de catre promotorii
acestei politici ministrii de externe Aristide Briand si Gustav Stresemann drept caile menite a
aduce dorita pace si stabilitate pe continent. Desigur, dincolo de acest obiectiv general, fiecare
dintre cele doua parti îsi urmarea propriile interese: Franta garantarea si stabilizarea securitatii
proprii si mentinerea prevederilor tratatelor depace; Germania reintrarea în Concertul statelor
europene cu drepturi egale, refacerea puterii sale economice si revizuirea, în final, a
reglementarilor postbelice, considerate dezavantajoase si nedrepte. Rezultatul confruntarii, în
cursul negocierilor, a acestor puncte de vedere si interese contradictorii, a fost realizarea unor
solutii de compromis, care au stimulat sperantele celor care vedeau în unificarea continentala
panaceul menit a aduce pacea durabila si stabilitatea dorita. Încheierea pactului de la Locarno din
1925, prin care frontierele occidentale ale Germaniei erau garantate international, reprezenta un
pas important spre obiectivele urmarite de Franta, în timp ce mentinerea negarantata a
frontierelor rasaritene lasa deschisa pentru Germania perspectiva unei viitoare revizuiri a
acestora. Primirea Germaniei în Liga Natiunilor în 1926 si acordul economic franco-german din
1927 au fost considerati pasi importanti în directia cooperarii la nivel continental. Pactul Briand-
Kellog, încheiat în 1928 de ministri de externe francez si american privind excluderea razboiului
ca mijloc de rezolvare a conflictelor internationale, cu deschiderea posibilitatii de aderare pentru
toate statele, marca tendinta de globalizare a acestor orientari pozitive spre destindere.
Acordurile realizate în problema spinoasa a reparatiilor de razboi germane prin planurile Dawes
si Young, ca si retragerea franceza din Ruhr în 1930, au contribuit la crearea unei atmosfere
politice în care o initiativa majora pentru trecerea la realizarea concreta a unitatii europene se
transforma dintr-un obiectiv utopic al viitorului nedefinit într-o posibilitate imediata, palpabila.

Cel care si-a asumat o atare responsabilitate a fost ministrul de externe francez Aristide Briand,
apropiat de miscarea pan-europeana, a carei presedintie de onoare o acceptase. În iunie 1929, el
semnaleaza pentru prima oara tendinta transformarii proiectului unificarii europene într-un
obiect al dezbaterii politice oficiale interguvernamentale, scopul sau fiind crearea unui cadru
institutional menit a garanta pacea si stabilitatea continentului si aplicarea în practica a
prevederilor tratatelor de pace, în conditiile în care întelegerile bilaterale cu Germania erau
insuficiente pentru îndeplinirea acestui obiectiv, iar Liga Natiunilor era ineficienta datorita
refuzului statelor extraeuropene, si în primul rînd al Statelor Unite, de a se implica în problemele
pacii Europei. În cursul unei întîlniri la Madrid cu Gustav Stresemann, în 11 iunie 1929, Briand
I-a prezentat proiectul unei federatii europene, sprijinite din exterior de Marea Britanie, care sa
asigure pe de o parte pacea continentului, iar pe de alta parte contracararea preponderentei
economice americane, care ajunsese sa egaleze volumul total al exporturilor si importurilor
tuturor statelor europene. Ministrul de externe german s-a declarat favorabil obiectivelor
economice, exprimînd, în schimb, rezerve fata de o eventuala slabire a Ligii Natiunilor, prin
crearea unor structuri institutionale paralele, ca si fata de o posibila confruntare cu Marea
Britanie si Statele Unite, de la care Germania spera sprijin în tendintele sale de revizuire a
tratatelor de pace, mai cu seama în privinta granitelor sale rasaritene. În timp ce Ministerul
german al economiei se arata, în august 1929, interesat de avantajele economice ale proiectului
prin amplificarea schimburilor si marirea capacitatii de concurenta externa a continentului, iar
reprezentantul german la Liga Natiunilor sublinia contributia favorabila a unui astfel de demers
pentru solutionarea problemelor economice, financiare si chiar politice ale Europei, consilierii
politici ai lui Stresemann din Ministerul de externe îsi exprimau neîncrederea în propunerile lui
Briand, suspectate de urmarirea exclusiva a unor interese nationale franceze în detrimentul
Germaniei.

Dupa aceste antecedente, în 5 septembrie 1929, în cadrul Adunarii generale a Ligii Natiunilor,
ministrul de externe francez Aristide Briand, care îndeplinea la momentul respectiv si functia de
prim-ministru al Frantei, pune oficial în dezbatere proiectul uniunii europene, sub forma unei
legaturi federale, care sa permita discutarea în comun a tuturor problemelor de interes general
continental, adoptarea de decizii si încheierea unui acord de garantare a securitatii. Asociatia
statelor europene sa dezbata primordial problemele economice, dar aceasta legatura federala sa
se extinda treptat si asupra planului social si politic. Fara a prezenta deocamdata detalii concrete
privind structura si obiectivele viitoarei organizatii, Braind propunea adoptarea principiala a ideii
unificarii europene si initierea de dezbateri oficiale pentru concretizarea ei. În discursul
ministrului de externe german Gustav Stresemann, din 9 septembrie 1929, erau sprijinite ferm
obiectivele economice ale unei astfel de uniuni, prin crearea de noi piete pentru industria tarilor
europene, rationalizarea economiei continentului si integrarea acesteia în circuitul mondial. El
exprima, în schimb, necesitatea precizarii obiectivelor politice, astfel încît unificarea preconizata
sa nu limiteze suveranitatea nationala a tarilor participante si sa nu fie îndreptata împotriva nici
unei puteri extraeuropene. În aceeasi zi, la întrunirea reprezentantilor celor 27 de state europene,
initiata de Briand, la propunerea ministrilor de externe german si britanic Aristide Briand a fost
solicitat sa prezinte pentru viitoarea Adunare generala a Ligii Natiunilor un memorandum scris
cu proiectul detaliat al uniunii europene preconizate.

Amînarea astfel cu cîteva luni a dezbaterii proiectului Briand a pecetluit practic soarta acesteia,
datorita schimbarilor nefavorabile intervenite în contextul economic si politic international.
Izbucnirea crizei economice mondiale duce la un val de masuri protectioniste, adoptate de statele
afectate, tocmai atunci cînd o componenta esentiala a unificarii europene ar fi fost demontarea
barierelor si liberalizarea schimburilor internationale. Schimbari majore au loc si în viata politica
germana. Moartea lui Stresemann în 3 octombrie 1929 si guvernul minoritar Brüning, venit la
putere în urma alegerilor din 1930 care marcheaza o spectaculoasa întarire a pozitiilor extremei
drepte, aduce o cotitura în orientarea politicii externe, în care ideea reconcilierii cu Franta
cedeaza locul unei intransigente sporite pentru revizuirea tratatelor de pace si urmarirea
prioritara a intereselor nationale ale Germaniei. Reapar în prim-plan proiectele de unificare
regionala a tarilor central-europene sub egida Germaniei, de apropiere de Uniunea Sovietica si
de Italia lui Mussolini, simptomatica fiind si atitudinea oficiala rece fata de cel de-al doilea
Congres pan-european organizat la Berlin, în mai 1930, de contele Coudenhove-Kalergi, ca si
fata de un proiect al acestuia înaintat forurilor guvernamentale germane, în acelasi an, pentru
integrarea Europei ca o unitate regionala în Liga Natiunilor. Schimbari importante au loc si în
contextul politic francez, unde, în urma unei campanii sustinute a dreptei nationaliste împotriva
evacuarii regiunii renane, guvernul Briand este înlocuit cu un guvern condus de Tardieu, în care
Briand îsi pastreaza Ministerul de externe, dar presiunea elementelor nationaliste îl obliga la
corectii ale proiectelor sale, care sa tina seama într-un grad mai accentuat de interesele specifice
ale Frantei.

Dupa aceste antecedente, în mai 1930 Memorandumul asupra organizarii unei uniuni federale
europene este prezentat tuturor guvernelor din Europa, cu exceptia Uniunii Sovietice si a Turciei,
de catre ambasadorii francezi din capitalele tarilor continentului. Redactia Memorandumului a
apartinut lui Braind si principalilor sai colaboratori, Massigli si Alexis Léger, acesta din urma sef
de cabinet al ministrului, unul din inspiratorii politicii de destindere în raport cu Germania si
atasat profund proiectelor de unificare europeana. El a avut la îndemîna si un proiect de pact
economic european, elaborat de Jacques Rueff, secretar al Comisiei financiare a Ligii Natiunilor,
care a oferit baza multora dintre propunerile Memorandumului în acest domeniu. Influenta
acestor colaboratori, sustinatori ai solutiei federale, a fost însa cenzurata în cadrul Ministerului
de externe francez de pozitia secretarului general al acestuia Philippe Berthelot, care prefera
politica traditionala a colaborarii prioritare franco-britanice pentru tinerea în frîu a refacerii
Germaniei, în timp ce un alt influent demnitar al Ministerului de externe, Jacques Seydoux, era
adept al restrîngerii cooperarii la domeniul economic, prin reducerea barierelor vamale si
întelegeri regionale tip cartel în domenii specifice, respingînd, în schimb, ca o himera, ideea
Statelor Unite ale Europei. Proiectul Memortandumului, influentat într-o prima instanta de
dezbaterile din interiorul Ministerului francez de externe, a fost supus, apoi, dezbaterii
Consiliului de ministri, unde a suferit noi corectii în spiritul fortelor nationaliste de dreapta,
reprezentate în cabinetul Tardieu, rezultînd, în cele din urma, un text final diferit în multe
privinte de principiile generale enuntate în septembrie 1929 de BriandMemorandumul cuprinde
o parte de consideratii generale, propunerile concrete în patru puncte si o motivare conclusiva a
acestora. În consideratiile generale, se expliciteaza relatia între preconizata Europa unita federala
si Liga Natiunilor pe de o parte, statele nationale suverane pe de alta parte. Astfel, se considera,
în primul rînd, ca farîmitarea Europei este o piedica în calea colaborarii si solidaritatii
internationale si contravine astfel obiectivelor sistemului universal al Ligii Natiunilor. Unificarea
federala a Europei nu se va realiza în afara acestei organizatii, ci, dimpotriva, se va urmari
aducerea în concordanta a intereselor europene sub egida si în spiritul Ligii Natiunilor, ca o
contributie esentiala la îndeplinirea obiectivelor sale specifice. Liga Natiunilor îsi va pastra
integral atributiile si competentele avute pîna acum. Proiectul nu este îndreptat nici împotriva
vreunei puteri extraeuropene, ci are în vedere colaborarea cu toate statele sau gruparile de state,
în interesul asigurarii pacii generale. În sfîrsit, relatiile federale ce se vor institui între guvernele
europene nu vor afecta suveranitatea nationala a statelor participante, care îsi vor pastra
independenta politica, scopul fiind coordonarea reciproca a actiunilor îndreptate spre mentinerea
pacii si stabilitatii, a dezvoltarii cooperarii internationale.

Dupa aceste enunturi menite a dezarma obiectiile deja exprimate (de pilda, de Stresemann) si
cele previzibile împotriva proiectului, în Partea I-a se propune un tratat care sa proclame
principiile unitatii morale a Europei si întarirea solemna a solidaritatii între statele europene,
orientarea lor generala spre o politica menita a asigura, prin eforturi comune, unitatea viitoare a
continentului. Scopul declarat al tratatului va fi organizarea pasnica a Europei, în concordanta cu
Statului Ligii Natiunilor. Asceste primcipii generale urmeaza a fi concretizate în cursul evolutiei
ulterioare a procesului de unificare. În Partea a II-a, se propune înfiintarea unui sistem
institutional menit a pune în practica masurile preconizate. Astfel, principalele decizii vor fi
adoptate de o Conferinta europeana, care se va întruni periodic si va cuprinde reprezentantii
tuturor guvernelor europene membre ale Ligii Natiunilor (ceea ce înseamna excluderea Uniunii
Sovietice si a Turciei). Organul executiv va fi un Comitet politic permanent, cu o componenta
mai restrînsa, cu presedintia reînnoita aannual la care pot fi invitate si alte state, membre sau
nemembre ale Ligii Natiunilor, atunci cînd se dezbat probleme care le privesc în mod direct.
Acest organism va avea menirea de a examina toate procedurile necesare realizarii si aplicarii
proiectului de unificare si va cauta caile si mijloacele cele mai potrivite punerii în aplicare a
federatiei europene. Va realiza un inventar general al programelor de cooperare în domeniul
economic, social si politic si va actiona în directia traducerii în practica de catre guverne a
deciziilor generale luate. Dupa adoptarea programului general de cooperare, va încredinta unor
comitete speciale examinarea problemelor specifice, înca neabordate în cadrele institutionale
existente ale Ligii Natiunilor, sub controlul Comitetului politic si sub responsabilitatea
guvernelor participante. Un serviciu de Secretariat va elabora lucrarile preliminare si va asigura
din punct de vedere administrativ executarea instructiunilor Comitetului politic permanent sau
Conferintei europene.

Partea a III-a, esentiala din punctul de vedere al orientarii si continutului viitoarei uniuni,
proclama, în primul rînd, prioritatea problemelor politice în raport cu cele economice, astfel încît
constructia europeana sa debuteze pe plan politic, orice progres pe calea unificarii economice
fiind dependent strict de rezolvarea problemelor securitatii europene. Sacrificiile reclamate de
integrarea economiilor nationale ale tarilor participante vor fi acceptabile doar în schimbul
instaurarii încrederii si pacii reale pe continent. Acest obiectiv se va realiza prin crearea unui
sistem european de secutitate, generalizarea arbitrajului, extinderea garantiilor internationale
instituite prin tratatul de la Locarno asupra întregii comunitati europene. De-abia dupa aceste
masuri se va trece la crearea unei piete comune a Europei printr-un pact de solidaritate
economica, stabilirea limitelor politicii vamale a fiecarui guvern, organizarea rationala a
productiei si schimbului, eliberarea progresiva de bariere si simplificarea metodologica a
circulatiei marfurilor, capitalului si persoanelor. Se va utiliza în acest scop interventia statului în
economie si colaborarea interguvernamentala, iar procesul integrarii se va desfasura gradual,
prin largirea treptata a structurilor comune, în faze succesive de unificare politica si integrare
economica, realizate cu includerea de la început a tuturor statelor europene.

În sfîrsit, în Partea a IV-a, sînt enumerate domeniile economice, financiare, sociale, care ar urma
sa faca obiectul prioritar al analizei primei Conferinte europene si a Comitetului politic
permanent, pentru ca acestea sa se poata concentra pe deciziile principiale necesare crearii
uniunii statelor europene. În final, se cere raspunsul guvernelor europene pîna la data de 15 iulie
1930, pentru ca Adunarea generala a Ligii Natiunilor din toamna aceluiasi an sa poata adopta
bazele unui acord european, care sa elibereze continentul de urmarile materiale si morale ale
ultimului razboi.

Memorandumul reprezinta, fara îndoiala, o remarcabila tentativa de solutionare realista, în spirit

general-european, a gravelor probleme postbelice, create de divizarea teritoriala a continentului,
de lipsa de concordanta a intereselor si de încredere între statele si popoarele acestuia. El a
dezamagit adeptii miscarii pan-europene, limitîndu-se la propunerea unui acord general de
principii morale si la crearea unor institutii comune, fara a se trece imediat la adoptarea unei
Constitutii europene elaborate în detalii. Întregul proiect sta însa sub semnul cautarii
compromisului acceptabil între diversele interese nationale si caracterul inevitabil supranational,
federal, al viitorului edificiu european.

Desigur, esential pentru soarta proiectului Briand era raspunsul oficial al guvernelor europene, o
pozitie-cheie în acest sens revenindu-I Germaniei. În cadrul Ministerului de externe german,
Julius Curtius, fost colaborator al lui Stresemann si fost ministru al economiei, participant la
elaborarea politicii de reconciliere cu Franta si adept al avantajelor economice ale integrarii
europene, în noua sa calitate de ministru de externe în cabinetul minoritar Brüning era expus
unei presiuni puternice din partea dreptei nationaliste pentru punerea în prim-plan a intereselor
specifice ale Germaniei de anulare a reparatiilor si de revizuire a tratatelor de pace, mai cu seama
în privinta frontierelor rasaritene negarantate la Locarno. Principalii sai colaboratori, secrertarul
de stat Bernhard von Bülow, consilierii Köpke si Weizsäcker, erau adversari consecventi ai
proiectelor de unificare europeana, contracarînd sistematic demersurile miscarii pan-europene a
contelui Coudenhove-Kalergi si avînd în vedere cu prioritate tendintele de revizuire a sistemului
de la Versailles cu sprijinul sperat al Marii Britanii si al Statelor Unite, interesate în
contracararea pretentiilor franceze de hegemonie continentala..
Asa cum era previzibil, refuzul german, care pune capat perspectivelor politicii de reconciliere, a
oferit un bun prilej si celorlalte mari puteri europene pentru a gasi calea eludarii unui raspuns
pozitiv prin formule care sa evite totusi o respingere în sine a ideii unificarii europene. Astfel,
Anglia, exprimîndu-si, în principiu, simpatia pentru colaborarea europeana si eliminarea
pericolului de razboi printr-un sistem de garantii, sublinia necesitatea evitarii în acelasi timp a
unor rivalitati izvorîte din contrapunerea continentelor în cadrul LIGII Natiunilor. Opozitia
extraeuropene fata de o unificare a Europei în forme institutionale distincte, îndeosebi din partea
statelor componente ale Commonwealthului, prioritare pentru interesele engleze, determina
Marea Britanie sa se limiteze la contrapropunerea crearii în cadrul Ligii Natiunilor a unor
comitete speciale pentru promovarea colaborarii europene. Italia fascista conditioneaza, în
raspunsul ei, orice program de colaborare europeana de dezarmarea prealabila a Frantei, de
garantarea respectului suveranitatii absolute a statelor nationale si de atragerea în aceste proiecte
a Uniunii Sovietice si a Turciei.

Celelalte state europene, mici si mijlocii, cu exceptia Ungariei si Irlandei, accepta principial
ideea unui tratat general de unificare europeana, dar cu rezerve si conditionari specifice, potrivit
intereselor lor particulare. Astfel, o conditie quasi generala era cea a prezervarii independentei si
suveranitatii statelor participante, doar Olanda fiind dispusa sa accepte anumite limitari în acest
sens. Posibilitatea unui conflict de interese între uniunea europeana si Liga Natiunilor nelinistea
nu numai Anglia, ci si tarile scandinave, Belgia, Olanda. Tarile coloniale, cu puternice interese
extraeuropene, obiectau împotriva unor bariere ridicate la nivel continental si contra posibilei
prejudicieri a raporturilor cu lumea dinafara Europei. Prioritatea problemelor economice asupra
celor politice, de securitate, era sustinuta de numeroase state europene. Egalitatea în drepturi
între tarile învingatoare si învinse în razboi era o alta conditie prealabila sustinuta de Ungaria si
Bulgaria.

Dupa aceste antecedente nefavorabile, în 9 septembrie 1930 se întruneste la Geneva Conferinta

reprezentantilor statelor europene, care era chemata sa-si dea verdictul asupra proiectului Briand.
Autorul planului a propus adoptarea unei declaratii de principii în favoarea uniunii europene si a
constituirii Adunarii federale. Contrapropunerea germana prevedea o simpla rezolutie, care sa
declare vointa statelor de a dezbate problemele europene, în integralitatea lor, în cadrul exclusiv
al Ligii Natiunilor. Pîna la urma, la propunerea Angliei, rezolutia finala a prevazut doar
constituirea în cadrul Ligii Natiunilor a unui comitet de studiu al problemei uniunii europene, cu
un secretariat condus de secretarul general al Ligii, Eric Drummond. Comitetul s-a întrunit în
ianuarie 1931 si a avut mai multe sesiuni pîna în septembrie 1932 la Geneva, fara a adopta
rezolutii, ci doar rapoarte adresate Adunarii Generale a Ligii Natiunilor. În dezbaterile sale, la
care din mai 1931 a fost invitata si Uniunea Sovietica, nu au fost abordate decît probleme de
detaliu de natura economica, respingîndu-se, în septembrie 1931, si o ultima propunere a lui
Briand privind crearea unei comisii permanente a Ligii Natiunilor pentru problema unitatii
europene. Dezamagit si descurajat, Aristide Briand, cu putin înaintea mortii sale intervenite în
martie 1932, a declarat retragerea proiectului sau si limitarea disponibilitatii viitoare a Frantei
pentru o politica de întelegere cu Germania.

Se încheia astfel destinul unei initiative care a reprezentat momentul culminant al politicii de
reconciliere din primul deceniu postbelic în vederea organizarii colective a pacii si securitatii
continentului prin efortul propriu al tarilor sale, în conditiile în care Statele Unite si-au declinat
vreun rol în acest sens, iar celelalte state extraeuropene reprezentate în Liga Natiunilor au refuzat
sa se implice în rezolvarea problemelor Europei. Proiectul Briand a constituit, în pofida limitelor
interne legate îndeosebi de incompatibilitatea unificarii federale a continentului cu prezervarea
suveranitatii absolute a statelor sale, ultima sansa de corectare pe cale pasnica, prin buna
întelegere, a greselilor comise de autorii sistemului de la Versailles. Compromisurile impuse de
presiunea nationalista în crestere, care au facut sa planeze asupra proiectului ambiguitati si
suspiciuni mai mult sau mai putin întemeiate privind urmarirea prioritara a intereselor specifice
franceze de hegemonie continentala, ca si schimbarea radicala a orientarii politicii externe
germane, care a dat preferinta intereselor nationale în fata celor general-europene, au facut ca
proiectul Briand sa se dovedeasca tardiv si sa esueze, deschizînd, astfel, cale libera ascensiunii
nationalismului economic si politic, regimurilor autoritare si tendintelor de înarmare, care au
pregatit direct noua conflagratie mondiala.

Bibliografie:

Defarges, Moreau Philippe - Institutiile europene, Editura Amarcod, Timisoara, 2002

Florian Gârz, Bătălia pentru Europa, Bucureşti,1997

Charles Zorgbibe, Construcţia europeană. Trecut, prezent şi viitor, Ed. Trei,1998

John Pinder, European Community: The Building of a Union, Oxford University Press, 1991

Octavian Bibere, Uniunea Europeană: între real şi virtual, Ed. All , Bucureşti, 1999
Jean Boulois, Droit Institutionnel de l’Union européenne, Ed. Montchrestien, Paris, 1997
 II. Izvoarele dreptului comunitar
1. Prevederile Tratatelor comunitare şi ale altor acte fundamentale (Legislaţia primară)
În regulă generală, se disting două categorii esenţiale de izvoare ale dreptului comunitar:
izvoare primare şi izvoare secundare. în prima categorie - izvoare primară - sunt incluse actele
juridice fundamentale ale dreptului comunitar constituite de:
- Tratatele de instituire a celor trei Comunităţi europene;
- cele două tratate bugetare asupra cărora ne vom referi;
- deciziile privind resursele proprii ale Comunităţilor;
- Actul unic european şi Tratatul de fuziune din 1967;
- decizia şi Actul privind alegerile directe în Parlamentul european (1976);
- deciziile şi tratatele de aderare;
- Tratatul de modificare a tratatelor de instituire a Comunităţilor europene privind
Groenlanda (17 martie 1984);
- Tratatul de la Maastricht;
- Tratatul de la Amsterdam;
- Tratatul de la Nisa.
Unele dintre aceste acte comunitare cuprind şi protocoale anexe. Ele fac parte integrantă
din aceste acte, aşa cum se precizează în chiar cuprinsul lor (art. 311 CE, art. 84 CECO, art. 207
Euratom).
Pe de altă parte, faptul că, de regulă, în partea de început a tratatelor comunitare sunt
prevăzute dispoziţii generale introductive care sunt dezvoltate ulterior, nu justifică interpretarea
că ele ar fi lipsite de efecte juridice, aşa cum s-a încercat să se argumenteze în legătură, de
exemplu, cu prevederile art. 3, li. f), C,E [g], care precizează că urmărirea obiectivelor pe care
acest Tratat le stabileşte este indispensabilă pentru realizarea sarcinilor comunitare; instituind un
sistem asigurând nedistorsionarea concurenţei, art. 3, li. f) [g] pretinde a fortiori că nu trebuie să
fie eliminată concurenţa.
Toate actele comunitare menţionate pot fi socotite ca un adevărat „corpus" constituţional,
ele având prioritate asupra altor acte comunitare de nivel inferior şi beneficiind de o prezumţie
absolută de legalitate. Astfel, o Directivă a Consiliului (Nr.75/117) prin care guvernele italian şi
francez au fost obligate să pună capăt discriminării între resortisanţii aceluiaşi stat membru până
la o altă dată decât aceea stabilită prin Tratate, nu afectează efectul direct al art. 119 [141} şi
termenul stabilit în Tratatul CE ori în Tratatul de aderare.
în literatura juridică s-a arătat că scopurile integratoare ale Tratatului originar CEE au
fost facilitate de caracterul de „self-executing'' al Tratatului, aceasta însemnând că, în baza
ratificării, el a devenit lege în cadrul statelor membre şi trebuie să fie aplicat în mod direct de
către tribunalele naţionale, neimpunându-se vreo condiţie, ca în cazul unui tratat „non-self-
executing” (care numai creează obligaţii de natură contractuală ce se impun semnatarilor din
dreptul internaţional), pentru ca Tratatul să fie încorporat în dreptul naţional al statelor membre
prin legislaţia de implementare spre a avea efect la nivel intern, dacă se are în vedere doctrina
monistă preponderentă (cu situaţia specială a Marii Britanii unde este acceptat sistemul dualist,
al existenţei sistemului de drept internaţional separat de dreptul naţional, fiind .necesară
transformarea normelor inter-naţionale în norme interne printr-o lege specială - ca în cazul
Tratatelor comunitare -European Comunities Act, 1972). S-a mai precizat că Tratatul, dobândind
caracterul de „self-executing" din forma sa legislativă şi din conturarea sa constituţională,
punerea sa în aplicare a fost încredinţată în primul rând instituţiilor comunitare în temeiul art. 4
[7], iar drepturile şi obligaţiile pe care el le stabileşte nu există pur şi simplu între statele membre
pe o bază internaţională reciprocă, ci pe baza unui set complex de relaţii între statele membre,
cetăţenii lor şi instituţiile comunitare.
întrucât prin Tratatele încheiate nu s-a prevăzut şi posibilitatea elaborării de noi dispoziţii
legislative prin crearea unei structuri cu funcţiuni legislative bine determinate în acest scop,
totuşi, statele membre au capacitatea de a încheia convenţii între ele. Astfel, conform art. 293
CE, statele membre, în măsura în care este necesar, se pot angaja în negocieri în scopul de a
asigura în beneficiul resortisanţilor lor:
- protecţia persoanelor şi satisfacerea şi protecţia drepturilor în aceleaşi condiţii ca în
cazul drepturilor acordate de fiecare stat propriilor săi resortisanţi;
- eliminarea dublei impuneri în cadrul Comunităţii;
- recunoaşterea reciprocă a societăţilor comerciale şi firmelor în înţelesul par. 2 al art. 48,
păstrarea personalităţii juridice în cazul transferului sediului lor dintr-o ţară în alta şi posibilitatea
fuziunii între societăţi şi firme cârmuite de legile diferitelor ţări;
- simplificarea formalităţilor reglementând recunoaşterea reciprocă şi executarea
hotărârilor curţilor ori tribunalelor şi a sentinţelor arbitrale.
Dependent sau nu de art. 220 [293], au fost adoptate mai multe asemenea convenţii,
precum: Convenţia din 1968 privind recunoaşterea reciprocă a societăţilor, Convenţia de la
Bruxelles din 1968 privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi
comercială, Convenţia de la Roma din 1980 asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale,
Convenţiile de la München din 1973 şi de la Luxemburg din 1989 relative la brevetele europene,
respectiv comunitare, Convenţia din 1990 privind eliminarea dublei impuneri în caz de corectare
a beneficiilor întreprinderilor asociate.
Pe de altă parte, în cazul în care o materie nu este reglementată prin legislaţia
fundamentală, statele membre au înlăturat această lacună, creând noi reguli originale pe calea
convenţiilor sau pregătind asemenea reguli, precum în domeniile energiei, proprietăţii
industriale, falimentului (proiectul de Convenţie privind falimentul, lichidarea, aranjamentele,
concordatul şi alte proceduri similare, stabilit de Consiliu în 1995, dar care, totuşi, nu a fost
semnat niciodată de vreunul dintre statele membre; un regulament - 1346/2000 - adoptat de
Consiliu la 29 mai 2000 privind procedurile de insolvabilitate reţine elementele esenţiale ale
acestui proiect1). în asemenea situaţii se poate recurge şi la art. 308 CE prin care se dispune că,
dacă acţiunea Comunităţii s-ar dovedi necesară spre a se atinge, în cursul funcţionării pieţei
comune, unul dintre obiectivele Comunităţii şi Tratatul nu a prevăzut competenţele necesare,
Consiliul, acţionând unanim la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului, va lua
măsurile necesare.

2. Actele juridice adoptate de instituţiile comunitare (Legislaţia secundară)

Cea de-a doua categorie - izvoarele secundare - cuprinde, în mod obişnuit, actele
adoptate de instituţiile comunitare în scopul aplicării prevederilor Tratatului: regulamente,
directive, decizii. Ele au un caracter juridic obligatoriu, nu sunt simple rezoluţii sau
recomandări care sunt folosite de regulă în dreptul internaţional . Termenul „act comunitar"
înseamnă orice instrument legislativ sau administrativ adoptat de autorităţile administrative,
astfel că actul denumit „comfort letter” adoptat de Comisie potrivit dreptului comunitar al
concurenţei este la fel de valid precum un regulament de bază3. Având caracter derivat, dreptul
secundar nu poate contraveni dreptului primar, ale cărui izvoare le-am menţionat. în caz contrar,
el va fi lipsit de efecte juridice, în acelaşi timp, dreptul secundar trebuie să fie conform
obiectivelor fundamentale, generale, ale Comunităţilor şi obiectivelor cu caracter mai specific,
care sunt înfăptuite prin intermediul diverselor politici comunitare şi, chiar dacă Tratatul nu
enunţă expres obiective specifice ale unei anumite activităţi, aceste obiective pot fi normal
deduse prin interpretare. Nu mai puţin, ele trebuie să fie conform principiilor generale ale
dreptului • comunitar, care înseamnă, spre exemplu, că aplicările diferenţiate trebuie să respecte
principiul nediscriminării, inclusiv atunci când regulile de aplicare acordă unui stat membru o
perioadă mare de implementare, precum şi prohibiţiile specifice enunţată' de Tratat în diverse
domenii (art. 9, 48, 52 şi 59 CE [23. 39, 43,'49]) .
0 categorie aparte de izvoare ale dreptului comunitar care pot fi considerate ca izvoare
terţiare poate include acele regulamente, directive şi decizii care dobândesc forţă juridică din
regulile de drept comunitar secundar. Este cazul, de exemplu, al regimului juridic al acestor acte
atunci când reguli fundamentale de drept comunitar sunt anulate sau retrase. Urmează, deci, ca
toate referirile la aceste reguli să fie interpretate ca fiind, făcute la noua legislaţie (evident, dacă a
fost adoptată).
Dar, alte reguli, apreciate a fi pseudo-legislaţie, nu pot avea forţă juridică obligatorie, deşi nu se
poate tăgădui importanţa lor practică, ca în cazul notelor explicative publicate de Comisie
privind Tariful vamal comun al Comunităţilor europene sau al unor comunicări.
3. Principiile generale ale dreptului
3.1. Consideraţii generale
Recurgerea la principiile generale ale dreptului ca izvoare juridice se impune în mod
deosebit datorită caracterului de noutate a dreptului comunitar care se află încă în etapa
consolidării sale, spre deosebire de ordinea internă a fiecărui stat care cunoaşte o lungă perioadă
în care ea s-a sedimentat.
S-ar putea distinge trei categorii de principii:
- principii juridice obligatorii care sunt o moştenire juridică ce este comună vestului
Europei ca o formă a dreptului natural; ele sunt mai greu de definit, dar dacă sunt încorporate în
reglementările comunitare, caracterul lor obligatoriu este de netăgăduit;
- reguli de reglementare comune legislaţiei statelor membre, cu sau fără elemente de
echitate şi imparţialitate; ele îşi au originea în apropierea sistemelor lor juridice, produsă de-a
lungul anilor şi în nivelul lor de dezvoltare economică, socială şi culturală sensibil egal (o astfel
de situaţie este, în fapt, o condiţie a dobândirii calităţii de membru al Uniunii europene);
- reguli generale inerente ordinii juridice comunitare care sunt promovate independent de
ordinea juridică naţională; ele sunt o creaţie a instituţiilor comunitare (inclusiv a Curţii de
justiţie) ca urmare a interpretărilor şi motivărilor legale, care sunt repetabile, pot lua conturul
unor principii generale.
În aprecierea importanţei şi eficienţei acestor principii, trebuie observat că prima
categorie de principii este prioritară, dacă tratatele comunitare nu cuprind prevederi exprese în
sensul dorit. Oricum, un asemenea principiu se regăseşte în reguli de reglementare comune,
distincţia faţă de acestea nu mai poate fi deosebit de clară,
Aplicarea principiilor se poate face prin referire expresă în tratatele comunitare. Astfel, în
ce priveşte răspunderea contractuală a instituţiilor şi angajaţilor Comunităţii în executarea
obligaţiilor, conform art. 288 alin. 2 CE, Comunitatea va compensa orice daună cauzată în acest
mod, potrivit principiilor generale comune legislaţiilor statelor membre4, care includ atât
principiile juridice obligatorii, cât şi regulile de reglementare comune legislaţiilor. Relativ la
alegerile pentru Parlamentul european, art. 190 CE prevede că acesta urmează să elaboreze o
propunere pentru alegeri prin vot universal direct potrivit cu o procedură uniformă în toate
statele membre sau conform unor principii comune tuturor statelor membre. Tot astfel, atunci
când se stabileşte competenţa Curţii de justiţie prin art.173 [230] alin. (2) CE, se face referire la
acţiuni introduse pe temeiul încălcării unei reguli de drept privitoare la aplicarea Tratatului,
noţiunea de „reguli de drept" putând să includă şi principiile generale ale dreptului, aşa cum au
fost formulate mai sus.
S-a subliniat că, întrucât Tratatul nu cuprinde nici o regulă în mod expres şi specific care
să cârmuiască consecinţele încălcării dreptu-lui comunitar de către statele membre, incumbă
Curţii, în realizarea sarcinii ce îi este atribuită prin art. 164 [220 alin. 2] CE, de a asigura că, în
interpretarea şi aplicarea Tratatului, legea este respectată, de a decide asupra unei astfel de
probleme potrivit metodelor de interpretare general acceptate, în special prin referire la
principiile fundamentale ale sistemului juridic comunitar şi, dacă este necesar, la principiile
general comune sistemelor juridice ale statelor membre.
 Dacă în tratatele comunitare nu se face referire expresă la principii de drept obligatorii,
ele se vor putea aplica fără reţinere atunci când nu sunt în contradicţie cu vreo prevedere a
Tratatelor.
Dacă există, însă, divergenţe, vor fi aplicabile prevederile cuprinse în Tratate. Atunci
când nici o prevedere contrară nu este cuprinsă în Tratate, evident, se vor aplica principiile
generale ca parte a ordinii juridice comunitare. Astfel vor fi înlăturate lacunele din dreptul
comunitar. Aceeaşi evidenţă o vor avea şi referirile din Tratate privind aplicarea regulilor
comune sau regulilor de drept.
Principiile general obligatorii trebuie să fie general acceptate în ordinea juridică naţională
a statelor membre în scopul de a constitui principii generale de drept comunitar. Nu este necesar,
însă, ca ele să fie expres enunţate, ci numai să fie acceptate chiar în diverse forme, precum în
cazul încorporării în legea fundamentală naţională, în legi ordinare, în practica jurisdicţională
etc. Desigur, un principiu care este propriu unui sistem naţional de drept şi, deci, nu are
extensiunea necesară, astfel încât să se regăsească sub o formă sau alta în sistemele din alte state
membre, nu va putea fi invocat în faţa Curţii de justiţie ca fiind un principiu de drept comunitar.
Dacă un principiu de drept obligatoriu trebuie să îndeplinească o condiţie de generalitate
prin raportare la statele membre, o regulă de reglementare comună nu trebuie ca, în mod necesar,
să privească toate statele, fiind suficient ca ea să fie întâlnită doar în câteva dintre ele, unde
există un interes deosebit în rezolvarea unor situaţii bine definite. Pera cantrano, dacă soluţiile
oferite, spre exemplu, de două sisteme sunt vădit diferite, fără vreo posibilitate de apropiere, nu
mai intră în discuţie o reglementare comună.
Principiile generale de drept pot fi invocate atunci când organele comunitare de
jurisdicţie vor face un control de legalitate a actelor emise de instituţiile comunitare. In cazurile
de competenţa instanţelor comunitare s-a făcut referire la o serie de astfel de principii.
3.2. Protecţia drepturilor fundamentale ale omului
În faţa Curţii de justiţie au fost puse în discuţie probleme privind protecţia drepturilor
fundamentale ale omului în legătură cu care nici unul dintre tratatele comunitare de bază
adoptate nu a cuprins prevederi exprese sau cu caracter general. Numai TMs. prevede în art. 6 că
Uniunea Europeană se întemeiază pe principiile libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale (subl. ns.), precum şi al statului de drept, principii care sunt
comune statelor membre, şi respectă drepturile fundamentale aşa cum sunt ele garantate prin
Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale semnată la
Roma, la 4 noiembrie 1950, şi aşa cum ele rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor
membre.
Prin TA au fost introduse în TMs. noi dispoziţii în această materie - art. F1,
devenit art. 7 şi modificat prin Tratatul de la Nisa, în următorul sens: „Pe baza unei propuneri
motivate din partea unei treimi dintre statele membre, a Parlamentului european sau a Comisiei,
Consiliul, acţionând cu o majoritate de patru cincimi dintre membrii săi după obţinerea avizului
conform al Parlamentului european, poate să constate că există un risc clar al unei încălcări grave
de către un stat membru a principiilor menţionate în art. 6 (1) 'şi să adreseze recomandări
corespunzătoare acestui stat. Înainte de a face o asemenea constatare, Consiliul audiază statul
membru în cauză şi, acţionând cu aceeaşi procedură, poate să apeleze la persoane independente
pentru a prezenta într-un termen rezonabil un raport asupra situaţiei statului membru în cauză"
(par. 1); „Consiliul, întrunit la nivelul şefilor de stat sau de guvern şi acţionând în unanimitate pe
baza unei propuneri din partea unei treimi dintre statele membre sau din partea Comisiei şi după
ce se va fi obţinut avizul conform al Parlamentului European, poate să constate existenţa unei
încălcări grave şi persistente de către un stat membru a principiilor menţionate în art. 6 (1), după
ce se va fi invitat guvernul statului membru în cauză să-şi prezinte observaţiile sale" (par. 2);
„Atunci când este făcută o asemenea constatare, Consiliul, statuând cu majoritate calificată,
poate să decidă suspendarea unora dintre drepturile ce decurg din aplicarea acestui Tratat statului
membru în cauză, inclusiv drepturile de vot ale reprezentanţilor acestui stat membru în Consiliu.
Procedând în acest mod, Consiliul urmează să ia în-considerare consecinţele posibile ale unei
asemenea suspendări asupra drepturilor şi obligaţiilor persoanelor fizice şi juridice. Obligaţiile
statului membru respectiv, asumate în virtutea acestui Tratat, continuă în orice caz să îi incumbe
acestui stat" (par. 3).
Această problemă a fost amplificată în lumina regulilor mai stricte prevăzute în legislaţia
Germaniei privind protecţia drepturilor omului. Astfel, în unele cazuri aflate atât în faţa Curţii de
justiţie, cât şi în faţa tribunalelor naţionale germane s-a pretins că unele acte comunitare erau
nule având în vedere prevederile lor fundamentale care încălcau Legea fundamentală germană.
Curtea de justiţie a precizat, însă, că validitatea măsurilor adoptate de instituţiile comunitare
poate fi apreciată numai în lumina dreptului comunitar şi ea nu poate fi pusă în discuţie prin
afirmaţiile că măsurile contravin, fie drepturilor fundamentale aşa cum sunt formulate de
constituţia acelui stat, fie principiilor sale constituţionale. Respectarea acestor drepturi formează
o parte integrantă a principiilor generale de drept protejate de Curtea de justiţie. Până în 1974,
Curtea de justiţie a evitat să facă referire la vreun instrument internaţional pentru protecţia
drepturilor fundamentale ale omului.
Însă, începând din acest an, ea a admis că tratatele internaţionale privind drepturile
omului pot să ofere orientări care să fie urmate în cadrul dreptului comunitar, recunoscând,
astfel, Convenţia de la Roma ca principală sursă a drepturilor omului legal protejate şi, de
asemenea, a hotărât că măsurile care sunt incompatibile cu respectarea drepturilor omului astfel
recunoscute şi garantate nu pot fi acceptate de către Comunitate. Protecţia acestor drepturi, cât
timp sunt inspirate de tradiţii constituţionale comune statelor membre, trebuie să fie asigurată în
cadrul structurii şi obiectivelor Comunităţii. Drepturile fundamentale constituie o parte
integrantă a principiilor de drept a căror respectare o asigură organele comunitare de jurisdicţie
şi, în acest sens, Curtea de justiţie şi Curtea de primă instanţă se inspiră din tradiţiile menţionate
şi din orientările oferite de tratatele internaţionale pentru protecţia drepturilor omului la care
statele membre au colaborat sau pe care le-au semnat, Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului având o semnificaţie specială în acest sens.
La Consiliul european de la Nisa din 7-11 decembrie 2000, Parlamentul, Consiliul
Uniunii europene şi Comisia au proclamat solemn Carta drepturilor fundamentale ale omului
care a fost elaborată de o convenţie compusă din 30 reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, 16
reprezentanţi ai Parlamentului european, 15 reprezentanţi personali ai şefilor de stat sau de
guvern şi un comisar reprezentând Comisia. S-a relevat că, prin această proclamare, protecţia
drepturilor fundamentale la nivelul Uniunii va fi mai vizibilă şi mai transparentă pentru cetăţean
şi că, în viitor, Curtea de justiţie va putea, de asemenea, să se refere la Cartă când se va examina
compatibilitatea unui act specific cu drepturile fundamentale, astfel atribuind Cartei rangul unei
interpretări autentice a principiilor juridice menţionate în art. 6 din Tratatul privind Uniunea
europeană, cu atât mai mult cu cât ea a fost aprobată de toate guvernele şi parlamentele. Carta
este însoţită de explicaţii care ar trebui să ajute la interpretarea unui text elaborat sintetic. Ea nu a
fost avută în vedere, sub aspectul conţinutului, în Tratatul de la Nisa.
Se face numai o trimitere la ea în Declaraţia privind viitorul Uniunii adoptată de comun
acord de Conferinţa reprezentanţilor guvernelor statelor membre întrunită pentru modificarea
Tratatelor (TMs., CE, Euratom şi CECO) şi a unor acte conexe (ce a dus la adoptarea Tratatului
de la Nisa şi a altor documente), în sensul includerii Cartei respective în procesul de dezbatere ce
ar urma să fie declanşat în legătură cu viitorul Uniunii.
Nu s-a putut stabili o demarcaţie netă între drepturile fundamentale ale omului şi alte
principii de drept. Ele pot fi aplicate până la confuziune. O serie de astfel de principii au fost
recunoscute de Curtea de justiţie, dar ele pot intra şi în categoria drepturilor omului. Astfel, s-a
acceptat dreptul fundamental la inviolabilitatea domiciliului ca un principiu comun tuturor
sistemelor juridice ale statelor membre, dar protecţia activităţilor private ale oricărei persoane,
fizice sau juridice, trebuie să fie recunoscută şi ca un principiu general de drept comunitar,
deoarece în toate aceste sisteme orice intervenţie din partea autorităţilor publice trebuie să aibă o
bază legală şi să fie justificată pe motivele stabilite prin lege şi, în consecinţă, sistemele în cauză
prevăd, deşi în forme diferite, protecţia contra intervenţiei arbitrare şi disproporţionate.
De asemenea, a fost afirmat dreptul de a forma sindicate, nici un fel de restricţii în
interesul securităţii şi siguranţei publice, altele decât cele care sunt necesare pentru protejarea
acelor interese într-o societate democratică, neputând să afecteze drepturile asigurate prin
Convenţia europeană a drepturilor omului din 1950, de la Roma, şi prin Protocoalele sale.
Curtea a mai statuat în sensul că atunci când un stat membru invocă dispoziţiile
combinate ale art. 56 şi art. 66 [46 şi 55] din Tratat pentru a justifica, prin raţiuni de ordine
publică, de securitate publică ori sănătate publică, o reglementare care este de natură să
împiedice exercitarea liberei prestări a serviciilor, această justificare, prevăzută de dreptul
comunitar, trebuie să fie interpretată în lumina principiilor generale de drept şi, în special, a
drepturilor fundamentale. Reglementarea respectivă nu va putea, astfel, să beneficieze de
excepţiile prevăzute în acele dispoziţii decât dacă ea este conformă drepturilor fundamentale a
căror respectare o asigură Curtea.
Principiul democraţiei a fost luat în considerare atunci când s-a decis că trebuie să fie
satisfăcută cerinţa consultării Parlamentului, impusă de art. 43 [37] alin. (2) CE, ca un mijloc
prin care acesta ia parte la procesul legislativ comunitar şi ca un factor esenţial în echilibrul
instituţional urmărit de Tratat, fiind astfel reflectată necesitatea participării cetăţenilor la
exercitarea puterii prin intermediul adunării reprezentative. Neobservarea unei astfel de
formalităţi esenţiale va putea să atragă nulitatea eventualei măsuri luate de organul în cauză (în
speţă, Consiliul).
O aplicaţie a principiului democraţiei în planul legislaţiei comunitare a fost con-sacrată
prin modificările introduse de TMs. în Tratatul CE (noua Parte a doua intitulată „Cetăţenia
Uniunii"). Instituindu-se cetăţenia Uniunii pentru orice persoană care are naţionalitatea unui stat
membru (ea completând, dar neînlocuind cetăţenia naţională), cetăţenii în cauză beneficiază,
potrivit art. 8 [17} CE, de drepturi şi acceptă obligaţiile prevăzute prin Tratat. Unul dintre aceste
drepturi astfel asigurate, este dreptul oricărui cetăţean care îşi are reşedinţa într-un stat membru
de a alege şi de a fi ales în alegerile locale din acest stat, chiar dacă nu este resortisantul său, în
aceleaşi condiţii ca resortisanţii acestui stat. Acest drept urmează să fie exercitat, conform art. 8
B [19] par. 1, sub rezerva modalităţilor ce trebuie hotărâte de către Consiliu, care va statua în
unanimitate la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului. Aceste modalităţi pot să
includă dispoziţii derogatorii când probleme specifice unui stat membru justifică acest lucru. În
acest sens a fost adoptată Directiva Nr. 94/80 din 19 decembrie 1994.
Sub rezerva art. 138 [190} par. 4 şi a dispoziţiilor de aplicare a sa, dreptul de a alege şi
de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul european va putea fi exercitat în condiţii identice celor
de mai sus, modalităţile de exercitare urmând să fie hotărâte de către Consiliu (art. 8 [17] par. 2).
În legătură cu dreptul la respectarea vieţii private, care este cuprins în art. 8 al
Convenţiei europene asupra drepturilor omului şi care derivă din tradiţiile constituţionale
comune ale statelor membre, Curtea a precizat că acesta este unul dintre drepturile fundamentale
protejate de ordinea juridică comunitară, el incluzând în special, dreptul persoanei de a se păstra
secretă starea sa de sănătate. Asupra acestor drepturi astfel protejate pot fi impuse restricţii cu
condiţia ca ele în fapt să corespundă obiectivelor de interes public general şi să nu constituie cu
privire la scopul urmărit, o interferenţă disproporţionată şi intolerabilă prin care se încalcă însăşi
esenţa dreptului protejat. Drepturile fundamentale care sunt o parte a principiilor generale ale
dreptului comunitar - a mai arătat Curtea - nu sunt absolute, ci trebuie să fie avute în vedere în
relaţie cu funcţia lor socială şi, în consecinţă, exercitarea dreptului de proprietate şi a libertăţii de
a desfăşura un comerţ sau o profesie poate fi restrâns, în special în con-textul unei organizări
comune a pieţii, cu condiţia ca aceste restrângeri în fapt să corespundă obiectivelor de interes
general urmărite de Comunitate şi să nu constituie în relaţie cu scopul urmărit o interferenţă
disproporţionată şi intolerabilă, care să afecteze substanţa drepturilor astfel garantate.
3.3. Principiul respectării dreptului la apărare
 Un alt principiu care trebuie să fie observat în procesul aplicării dreptului comunitar este
principiul dreptului la apărare sub multiplele sale aspecte. Astfel, sub aspectul dreptului de a fi
audiat, trebuie subliniat că respectarea principiului se impune atât în privinţa audierii în
procedurile în care pot fi impuse sancţiuni, chiar în procedurile administrative, cât şi în problema
audierii martorilor asupra unor probleme determinate, când aceasta a fost cerută. în prima
situaţie, măsura impusă cu ignorarea principiului, poate fi anulată sau atenuată precum în cauzele
privind personalul Comunităţii şi concurenţa (art. 85-86 [81-82] CE), în acest din urmă caz
observarea principiului cerând ca între-prinderilor în cauză să li se permită posibilitatea de a-şi
face cunoscute punctele lor de vedere asupra adevărului şi relevanţei faptelor şi împrejurărilor
invocate şi asupra documentelor folosite de Comisie în sprijinul afirmaţiei ei, că există o
încălcare a legii. În a doua situaţie, nu trebuie refuzată cererea de audiere a martorilor care au
fost solicitaţi sau să fie împiedicată asistarea la audierea lor.
S-a mai decis în sensul că trebuie să fie anulată, pentru încălcarea principiului audi
alteram partem, o decizie a Comisiei bazată pe rezultatul unei anchete rezumată într-un raport al
unei vizite de inspecţie prin care se refuză definitiv punerea în sarcina FEOGA a unor cheltuieli
făcute de un stat membru, când raportul în cauză a ajuns la autorităţile statului membru respectiv
(care nu a avut cunoştinţă de raport înainte de a fi distribuit) numai după ce decizia contestată a
fost adoptată, astfel încât statul membru nu a avut posibilitatea de a discuta rezultatul investigării
înainte de decizia finală.
În conexiune cu dreptul de a fi audiat se află şi dreptul de a obţine informaţii, de exemplu
despre documente care determină Comisia să hotărască asupra faptului dacă un acord a încălcat
art. 85 [81], cu respectarea confidenţialităţii în cazul secretului profesional, faţă de terţii
interesaţi.
Sub un alt aspect, dreptul la apărare trebuie să fie asigurat şi în privinţa dreptului de
asistenţă din partea autorităţilor naţionale şi a dreptului de asistenţă şi reprezentare legală în
legătură cu care există privilegiul profesional legal. Acest privilegiu se întemeiază pe eliminarea
riscului ca scrisorile ce emană de la persoanele care au nevoie de un sprijin juridic de la un jurist
să nu fie urmărite şi folosite împotriva lor cât timp se află în mâinile acestuia, iar dacă se află şi
în mâinile acelor persoane, numai dacă sunt îndeplinite condiţiile în sensul că privilegiul nu se
extinde dincolo de corespondenţa privind dreptul de apărare al clientului şi ca el să se limiteze la
corespondenţa cu jurişti independenţi.
Nu mai puţin, principiul dreptului la apărare trebuie să călăuzească procedura în faţa
organelor comunitare de justiţie.
3.4. Principiul autorităţii de lucru judecat
Principiul autorităţii de lucru judecat - un principiu larg acceptat - înseamnă că o acţiune
nu poate fi judecată decât o singură dată - non bis in idem. În practică, însă, dacă o sancţiune este
aplicată de două ori pentru acelaşi act, într-o procedură diferită, dar potrivit unor reguli având în
întregime scopuri diferite, se consideră că principiul este respectat.
Întrebarea care s-a formulat pentru darea unei hotărâri preliminare în sensul dacă
pot să fie acceptate două proceduri paralele, una a Comunităţii şi alta naţională, astfel ca
să se impună o dublă sancţiune în materie de carteluri, a primit răspuns pozitiv.
• Astfel, s-a arătat că posibilitatea sancţiunilor concurente nu înseamnă în mod necesar că
posibilitatea a două proceduri paralele urmărind scopuri diferite este inacceptabilă.
Acceptabilitatea unei proceduri duale de acest fel reiese din sistemul special de împărţire a
jurisdicţiei între Comunitate şi statele membre cu privire la carteluri. Dacă, totuşi, posibilitatea a
două proceduri care să fie urmate separat ar duce la impunerea de sancţiuni consecutive, o
cerinţă generală de justiţie naturală, precum cea prevăzută la sfârşitul par. 2 at art. 90 CECO,
reclamă ca orice decizie anterioară sancţionatoare să fie luată în calcul în determinarea oricărei
sancţiuni care urmează să fie impusă. În orice caz, în măsura în care nu a fost elaborat vreun
regulament potrivit art. 87 [83] alin. (2) li. e) CE, nici un mijloc de evitare a unei astfel de
posibilităţi nu urmează a fi aflat în principiile generale de drept comunitar.
 Rezultă din acest caz că este necesar ca faptele incriminate să se fi produs pe teritoriul
comunitar şi procedurile respective să fie introduse în faţa instanţelor aflate în cadrul acestuia.
3.5. Principiul certitudinii juridice
Principiul certitudinii juridice, care este un principiu fundamental al oricărui sistem
juridic, are un rol important în dreptul comunitar. Potrivit lui, aplicarea legii la o situaţie
specifică trebuie să fie previzibilă. Principiul poate fi descris ca obligaţia ce revine autorităţilor
publice de a asigura ca legea să fie uşor de stabilit de către aceia cărora li se aplică şi ca aceştia
să poată, nu fără temei, să prevadă existenţa ei, ca şi modul în care ea va fi aplicată şi
interpretată.
În multe situaţii organele comunitare de justiţie au făcut referire la acest principiu,
modelul de inspiraţie fiind cel german.
În concret, s-a considerat că, de exemplu, în materie de concurenţă faptul că un acord, o
decizie sau o practică concertată poate intra în sfera art. 85 [81] alin. 1, nu este suficient pentru o
imediată apreciere în sensul interzicerii ei şi al nulităţii ei automate, potrivit art. 85 {81} alin. 2.
„O astfel de concluzie ar fi contrară principiului certitudinii juridice, care, cum a mai considerat
Curtea în hotărârea sa în 6 aprilie 1962, este o regulă de drept care trebuie să fie susţinută în
aplicarea Tratatului, deoarece ea (concluzia - n. ns.) ar avea efectul de a interzice şi a face
imediat nule unele acorduri, chiar înainte să se constate dacă art. 85 [81] ca un întreg, este
aplicabil acelor acorduri.
În aceeaşi materie, în legătură cu aplicarea Regulamentului Nr. 17 din 6 februarie 1962 -
primul regulament de aplicare a art. 85 [81] şi 86 [82] ale Tratatului - s-a decis că „ar fi contrar
principiului general al certitudinii juridice de a deduce că, deoarece acordurile notificate nu sunt
în ultima instanţă valabile în măsura în care Comisia nu a luat nici o decizie asupra lor conform
art. 85 [81] alin. (3), ele nu ar fi complet eficace. Deşi faptul că astfel de acorduri sunt pe deplin
valabile poate să dea naştere unor dezavantaje practice, dificultăţile care s-ar putea ivi din
incertitudinea în relaţia juridică bazată pe acordul notificat ar fi încă mai dăunătoare".
Dar s-a considerat că nu se încalcă acest principiu atunci când Comisia adopta o decizie
în domeniul concurenţei dând aceeaşi interpretare unui regulament privind exceptările de grup
precum aceea stabilită într-o comunicare care a fost publicată în acelaşi moment ca al
regulamentului şi al cărei înţeles şi domeniu de aplicare ea le-a explicat într-o scrisoare trimisă
întreprinderilor în cauză anterior acelei decizii.
Principiul că o măsură nu poate fi modificată o dată ce ea a fost adoptată de autorităţile
competente constituie - a arătat Curtea5 - un factor esenţial care contribuie la certitudinea juridică
şi la stabilitatea situaţiilor juridice în ordinea juridică comunitară, atât pentru instituţiile
comunitare, cât şi pentru persoanele a căror situaţie juridică şi de fapt este afectată printr-o
decizie adoptată de aceste instituţii. Numai respectarea riguroasă şi absolută a acestui principiu
poate să garanteze că, ulterior adoptării sale, o măsură poate fi modificată numai în conformitate
cu regulile privind competenţa şi procedura şi, în consecinţă, că măsura notificată şi publicată
constituie o copie exactă a măsurii adoptate, reflectând astfel cu fidelitate intenţia autorităţii
competente.
În domeniul aplicării art. 119 [141] CE, Curtea s-a pronunţat în sensul că importante
consideraţii de certitudine juridică afectând toate interesele implicate, atât publice cât şi private,
fac, în principiu, imposibilă redeschiderea problemei plăţii pentru trecut, efectul direct al art. 119
[141], neputând să fie invocat în scopul susţinerii reclamaţiilor privind perioadele de plată
anterioare datei hotărârii Curţii, cu excepţia acelor lucrători care au introdus deja acţiuni ori au
făcut o cerere echivalentă.
Caracterul obligatoriu al acestui principiu a fost, însă, atenuat în concepţia Curţii, (care îl
priveşte mai curând ca un scop dezirabil, potrivit precizărilor sale în sensul că atât timp cât
Comisia nu a luat o decizie asupra noilor acorduri notificate, acestea pot fi puse în aplicare pe
riscul părţilor, de unde rezultă că notificarea făcută conform art. 14 alin. (1) din Regulamentul
menţionat nu are efect suspensiv, iar protecţia certitudinii juridice nu ar fi aplicabilă acestor
acorduri încheiate după intrarea în vigoare a Regulamentului.
Domeniile în care este necesar ca principiul certitudinii juridice să se impună cu
deosebire, privesc termenele şi durata prescripţiei, protecţia drepturilor dobândite,
neretroactivitatea şi imediata aplicare a legii, legitima apărare ţaţă de măsurile legislative,
folosirea unei limbi inteligibile, ca şi aplicarea principiului „patere legem quam tapse fecistr,
care înseamnă că fiecare autoritate trebuie să se supună propriilor sale reguli (a se arăta clar
regulile în măsura în care au fost elaborate).
3.6. Principiul egalităţii
Acest principiu considerat ca derivând din natura dreptului comunitar presupune, în
primul rând, excluderea discriminării, adică un tratament egal al părţilor în situaţii identice şi
comparabile. El este prevăzut, prin aplicaţii, în chiar textele tratatelor comunitare. Astfel, art.
141 CE interzice discriminarea între sexe prin aplicarea principiului că femeile şi bărbaţii trebuie
să primească plată egală pentru muncă egală, iar art. 12 CE interzice expres discriminarea pe
motive de naţionalitate (par. 1), Consiliul putând să adopte conform procedurii prevăzute de art.
251 CE reguli în scopul interzicerii unei astfel de discriminări (par. 2) şi, conform art. 13 CE,
sub rezerva dispoziţiilor Tratatului şi, în limitele competenţelor conferite de acesta Comunităţii,
să ia măsuri corespunzătoare, statuând în unanimitate pe baza unei propuneri din partea Comisiei
şi după consultarea Parlamentului, pentru combaterea discriminării bazate pe sex, origine etnică
ori rasială, religie ori credinţă, handicap, vârstă sau orientarea sexuală4. Art. 40 [34] alin. (3)
fraza a doua CE exclude orice discriminare între producători şi consumatori în cadrul
Comunităţii în organizarea comună a pieţelor agricole.
Alte dispoziţii interzic discriminarea în materia liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor
şi capitalului. În practică s-a statuat că posibilele divergenţe între legislaţiile naţionale, pot crea
obstacole la libera circulaţie a produselor, dar acestea trebuie acceptate numai în măsura în care
sunt recunoscute a fi necesare în scopul satisfacerii cerinţelor obligatorii privind, în special,
eficacitatea supravegherii fiscale, protecţia sănătăţii publice, corectitudinea tranzacţiilor
comerciale şi apărarea consumatorului, adică trebuie să existe un interes general. Discriminarea
trebuie să fie justificată suficient şi obiectiv, şi nu arbitrar. Pe de altă parte, diferenţele în situaţie,
care sunt datorate fenomenelor naturale nu pot să fie descrise ca fiind discriminare în înţelesul
Tratatului. „Aceasta din urmă priveşte doar diferenţele în tratament care apar în activitatea
umană şi, în special, din măsurile luate de autorităţile publice, ca discriminare. Comunitatea nu
are nici o obligaţie de a lua măsuri de înlăturare a diferenţe-lor care sunt consecinţa inegalităţilor
naturale".
Conceptul de discriminare nu acoperă (ea fiind interzisă prin art, 7, ulterior art. 6 [12]
CE) acele situaţii în care tratamentul inegal al naţionalilor diferitelor state este datorat
diferenţelor între legislaţiile statelor membre. El ar deveni aplicabil numai dacă acest tratament
poate să fie imputat unui subiect de drept - instituţii comunitare, state, organele lor, întreprinderi
etc. În măsura în care aceste diferenţe afectează toate persoanele supuse lor, potrivit unui criteriu
obiectiv şi fără a avea în vedere naţionalitatea lor, astfel că, spre exemplu, nu se pot aduce
obiecţii privind taxele diferite pe venit stabilite potrivit legilor nationale.
Tot astfel, s-a apreciat că acordarea dreptului exclusiv de a transmite semnale de
televiziune nu constituie o încălcare a obligaţiei de nediscriminare menţionată, dar discriminarea
din partea întreprinderilor care beneficiază de astfel de drepturi exclusive faţă de naţionalii
statelor membre pe motiv de naţionalitate este incompatibilă cu prevederile art.'7 (ulterior art. 6
[12])\
Principiul nediscriminării se aplică tuturor relaţiilor juridice care pot fi statornicite în
cadrul teritoriului comunitar în virtutea locului unde au fost convenite sau a locului unde îşi
produc efectele. O regulă de procedură civilă internă a unui stat membru cerând naţionalilor şi
persoanelor juridice dintr-un alt stat membru, chiar nerezidente, de a furniza o garanţie pentru
cheltuieli când ele doresc să introducă proceduri legale, contra unui naţional al primului stat
menţionat ori unei companii stabilită aici - a arătat Curtea de justiţie 3 - intră în domeniul de
aplicare a Tratatului CE, în înţelesul primului paragraf al art. 6 [12] al acestuia, şi este supusă
principiului general al nediscriminării de domeniul acestui articol, în măsura în care ea are un
efect, chiar dacă indirect, asupra comerţului cu mărfuri şi servicii între statele membre, care este
susceptibil să se producă în special dacă garanţia pentru cheltuieli este cerută când sunt introduse
proceduri în vederea obţinerii plăţii pentru furnizarea de mărfuri. Primul paragraf al art. 6 [12]
împiedică un stat membru să ceară unei-persoane juridice stabilite într-un alt stat membru, care a
introdus înaintea unuia dintre tribunalele sale proprii o acţiune contra unuia dintre proprii săi
naţionali sau unei companii stabilite pe propriul său teritoriu, să depună o garanţie pentru
cheltuielile acelor proceduri când nici o astfel de cerinţă nu poate fi impusă persoanelor juridice
stabilite în cel dintâi stat menţionat şi dacă acţiunea este privitoare la libertăţile fundamentale
garantate de dreptul comunitar.
În aceeaşi direcţie s-a mai statuat că dreptul comunitar împiedică un stat membru să
solicite naţionalilor altor state membre, autorizaţi să-şi aibă reşedinţa pe teritoriul lui prezentarea
unui permis de şedere emis de autorităţile naţionale, în scopul de a primi o alocaţie de creştere a
copiilor, în timp ce propriilor resortisanţi ai statului membru le este pretins să fie rezidenţi în
mod permanent sau obişnuit în acest stat. Aşa fiind, în scopul acordării beneficiului în cauză,
posedarea unui permis de şedere nu poate fi constitutiv de drept la beneficiu când, în scopul
recunoaşterii dreptului de şedere, el are numai forţă dedarativă şi probantă.
Poate exista, însă, şi o discriminare inversă, în sensul că un stat comunitar acordă un
statut privilegiat, mai favorabil resortisanţilor altor state comunitare decât propriilor săi
resortisanţi şi, în consecinţă, un tratament discriminatoriu faţă de aceştia din urmă. Curtea de
Justiţie nu a obiectat asupra acestei categorii de discriminări, dar nu a exclus şi posibilitatea
interzicerii acestora. Astfel, s-a decis că regulile Tratatului nu ar putea să fie pe deplin înfăptuite
dacă statul membru ar fi în poziţia de a refuza să acorde beneficiul prevederilor dreptului
comunitar acelora dintre resortisanţii săi care au profitat de facilităţile existente în materie de
libertate de circulaţie şi de stabili-re şi care au dobândit, în virtutea unor asemenea facilităţi,
calificările comerciale avute în vedere de Directiva Nr. 64/427 din 7 iulie 1964 a Consiliului,
privind activităţile independente în industriile de producţie şi de prelucrare într-un alt stat
membru decât cel a cărui naţionalitate oposedă.
3.7. Principiul proporţionalităţii
Înainte de a fi încorporat în alin. (3) din art.3 B [5] CE, acest principiu a fost deja
recunoscut prin jurisprudenţă. El este afirmat în diverse sisteme juridice, cu deosebire în cel
german. El presupune ca legalitatea regulilor comunitare să fie supusă condiţiei ca mijloacele
folosite să fie corespunzătoare obiectivului legitim urmărit de aceste reguli şi nu trebuie să
depăşească, să meargă mai departe decât este necesar să îl atingă şi, când există o posibilitate de
alegere între măsuri corespunzătoare, în principiu, trebuie să fie aleasă cea mai puţin oneroasă 1.
Totuşi, s-a accentuat că, într-un domeniu în care organele legislative comunitare au o largă
libertate de acţiune care corespunde responsabilităţilor politice ce le revin prin Tratat, numai
dacă măsura este necorespunzătoare având în vedere obiectivul care îi este cerut instituţiei
competente să îl urmărească, legalitatea ei este afectată.
În concret, anterior acestei încorporări în art. 3 B [5] CE menţionat, principiul în cauză a
cunoscut aplicaţii în materie de agricultură - organizarea comună de piaţă (art. 34 par. 2) - şi de
concurenţă - exceptări de la interdicţie a acordurilor (art. 81 par. 3) şi ajutoare de stat compatibile
cu piaţa comună (art. 87 par. 2 şi 3).
Potrivit acestui principiu, mijloacele folosite de autorităţi trebuie să fie proporţionale cu
scopul lor. Unul din domeniile în care principiul se impune este cel al aplicării unor măsuri
administrative sau penale. În acest sens s-a stabilit că orice asemenea măsură care depăşeşte ceea
ce este strict necesar pentru scopul de a da posibilitatea statului membru importator de a obţine
în mod rezonabil informaţii complete şi exacte asupra circulaţiei mărfurilor care aparţin cadrului
specific al măsurilor de politică comercială trebuie să fie privită ca o măsură având efect
echivalent unei restricţii cantitative interzisă de Tratat. Importatorului în cauză i s-a cerut să
declare orice altceva, cu privire la originea mărfii, decât cunoştea el sau la care se aştepta în mod
rezonabil să cunoască, putând ca, prin omisiunea sau neclaritatea declaraţiei sale să fie atrase
penalizări disproporţionate faţă de natura contravenţiei de un caracter pur administrativ.
În materie de concurenţă - în contextul aplicării art. 3 din Regulamentul nr. 17 – s-a
stabilit semnificaţia principiului în sensul că obligaţiile impuse întreprinderilor în scopul de a
pune capăt încălcărilor dreptului concurenţei nu trebuie să depăşească ceea ce este corespunzător
şi necesar spre a se atinge obiectivul pretins, şi anume restabilirea respectării regulilor încălcate.
Din 7 febr. 1979, în ECR, 1979, 399 - a fost vorba de un rezident olandez, care a lucrat în
activitatea de instalaţii în Belgia, ca angajat, apoi ca şef într-o afacere independentă şi care a
cerut autorităţilor olandeze o autorizare de a realiza acelaşi gen de afaceri în ţara sa de origine,
fapt ce a fost refuzat. În mod asemănător s-a rezolvat plângerea unui medic olandez, care a
obţinut în Belgia o diplomă menţionată în art. 3 al Directivei Nr. 75/362 din 16 iunie 1975 a
Consiliului, privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor probe de
calificări formale în medicină şi a cerut dreptul de practicant general în ţara sa, dar autorităţile
naţionale au refuzat sub motiv că ar fi fost necesara realizarea condiţiei unei pregătiri
suplimentare în ţara sa de origine -
Când legislaţia comunitară face o distincţie între o obligaţie primară, a cărei îndeplinire
este necesară în scopul atingerii obiectivului cerut, şi o obligaţie secundară, în mod esenţial de
natură administrativă, nu se poate, fără ca să se încalce principiul proporţionalităţii, să se
penalizeze neîndeplinirea obligaţiei secundare la fel de sever precum neîndeplinirea obligaţiei
primare.
În mod asemănător, s-a precizat că, în absenţa unor reguli comune privind vânzarea şi
cumpărarea unor produse, obstacolele la libera circulaţie a mărfurilor în cadru comunitar
rezultând din disparităţile dintre legislaţiile naţionale trebuie să fie acceptate în măsura în care
astfel de reguli, aplicabile produselor naţionale ori importate, fără distincţie, pot fi recunoscute
ca fiind necesare în scopul satisfacerii cerinţelor obligatorii privind protecţia consumatorilor, dar,
în acelaşi timp, ele trebuie să fie proporţionale cu scopul avut în vedere.
Nu s-a considerat ca o încălcare de către Comisie a principiului proporţionalităţii
alegerea sancţiunii de retragere a ajutorului acordat, dintre sancţiunile prevăzute de art. 44 (1)
din Regulamentul Nr. 4028/86 privind măsurile comunitare de perfecţionare şi adaptare a
structurilor din sectorul pescuitului şi acvaculturii, întreprinderile , beneficiare declarând în
cererile lor pentru plata ajutorului o sumă nereflectând adevărata poziţie şi neîndeplinindu-se
condiţiile impuse primitorului de ajutor financiar.
3.8. Principiul loialităţii
Acest principiu, consacrat de Tratat şi promovat, de asemenea, de Curtea de justiţie,
denumit şi principiul solidantăţii, este prevăzut la art. 10 CE, care dispune că statele membre vor
lua toate măsurile corespunzătoare, indiferent că sunt generale sau speciale, de a asigura
îndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din Tratat ori din acţiunea întreprinsă de instituţiile
Comunităţii şi că ele facilitează acesteia îndeplinirea misiunilor ei. Ele se vor abţine de la orice
măsură care ar periclita realizarea obiectivelor Tratatului.
Principiul în cauză a fost cel mai clar exprimat într-o cauză în care Curtea a considerat
că, prin ruperea legăturii dintre avantaje şi obligaţiile ce rezultă din calitatea de membru CE, un
stat membru a primejduit egalitatea dintre statele membre şi cetăţenii lor şi nu a respectat
solidaritatea care era cerută statelor membre.
În analiza acestui principiu, considerat şi el ca derivând din natura dreptului comunitar,
se poate constata că sunt dispuse trei obligaţii în sarcina statelor membre, două pozitive şi una
negativă. Obligaţiile pozitive nu au o formă concretă, ci mai curând, una generală. O formă
concretă a lor va putea fi dobândită, cu toate acestea, în conjuncţie cu obligaţiile şi obiectivele
specificate oriunde în Tratat ori care se întemeiază pe acesta.
Prima obligaţie pozitivă este precizată în partea l a art. 10 alin. (1), în sarcina statelor
membre, în sensul de a lua toate măsurile corespunzătoare, indiferent că sunt generale sau
speciale, spre a asigura îndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din Tratat ori din acţiunea întreprinsă
de instituţiile Comunităţii.
În mod concret, o astfel de obligaţie a fost dedusă din art. 10 alin. (1), spre exemplu, de
Curtea de justiţie, pe seama judecătorului naţional, astfel încât sistemul juridic al unui stat
membru să asigure protecţia juridică pe care persoanele o obţin din efectul direct al dreptului
comunitar. Ca atare, revine acestui sistem juridic rolul de a desemna tribunalele care sunt
competente şi de a determina condiţiile procedurale care cârmuiesc acţiunile juridice destinate să
salvgardeze drepturile pe care subiecţii le dobândesc din efectul direct al dreptului comunitar,
fiind înţeles că astfel de condiţii nu pot să fie mai puţin favorabile decât cele pentru acţiuni
similare de natură naţională, internă, şi că sub nici o împrejurare ele nu pot să fie astfel adaptate
încât să se facă imposibilă, în practică, exercitarea drepturilor pe care tribunalele sunt obligate să
le protejeze.
O obligaţie specială de acţiune şi de abţinere a fost impusă, de asemenea, statelor
membre, în materie de pescuit într-o situaţie în care Comisia, în scopul de a satisface nevoile
urgente de conservare a resurselor piscicole, a supus Consiliului propuneri care, deşi nu au fost
adoptate de acesta, reprezintă, totuşi, punctul de plecare pentru acţiunea comunitară concertată.
Astfel, în acea situaţie caracterizată prin inacţiunea Consiliului şi prin menţinerea, în principiu, a
măsurilor de conservare în vigoare la expirarea perioadei stabilite în art. 102 al Actului de
aderare a Marii Britanii, Decizia din 25 iunie 1979 a Consiliului privind activităţile de pescuit în
apele aflate sub suveranitatea ori jurisdicţia statelor membre, luată până la adoptarea măsurilor
comunitare permanente, şi deciziile paralele, precum şi cerinţele inerente în salvgardarea de către
Comunitate a interesului comun şi a integrităţii puterilor sale proprii, au impus statelor membre
nu numai o obligaţie de a întreprinde consultări detaliate cu Comisia şi de a solicita aprobarea sa
cu bună credinţă, dar şi o obligaţie de a nu stabili măsuri naţionale de conservare în pofida
obiecţiilor, rezervelor ori condiţiilor care ar putea să fie formulate de Comisie.
Tot astfel, s-a decis că, în timp ce un stat membru poate să invoce absoluta imposibilitate
de implementare a unei decizii în mod corespunzător, el va trebui în orice caz să prezinte
problemele legate de această implementare, la timpul potrivit, instituţiei corespunzătoare pentru
luarea în considerare, astfel că, în asemenea cazuri, instituţia şi statele membre trebuie, în
virtutea regulii ce impune statelor membre şi instituţiilor comunitare o obligaţie de cooperare
sinceră, care îşi are fundamentul în special în art. 5 [10], să acţioneze împreună cu bună credinţă
în scopul depăşirii dificultăţilor pentru realizarea deplină a dispoziţiilor Tratatului.
Cea de-a doua obligaţie pozitivă - prevăzută în partea a doua din alin. (1) al art. 10 -
privind facilitarea realizării sarcinilor comunitare ar putea avea în vedere, de exemplu,
îndatorirea statelor membre de a furniza Comisiei informaţiile cerute spre a se verifica dacă
măsurile pe care ele le-au luat sunt conform dreptului comunitar, adică legislaţiei primare sau
secundare.
Cea de-a treia obligaţie - negativă - înseamnă, potrivit art. 10 alin. (2), că statele membre
trebuie să se abţină de la orice măsură care ar primejdui realizarea obiectivelor comunitare.
Aceste obiective sunt prevăzute la art. 2 CE, dar, acest articol conţine şi mijloacele de realizare a
obiectivelor, prin care, la rândul lor, se face trimitere la activităţile implicate în acest proces,
menţionate la art. 3 şi 4.
În acest sens s-a decis că, deşi este adevărat că regulile privind concurenţa stabilite în art.
85 [81] par. 1, privesc conduita întreprinderilor şi nu legislaţia naţională, statele membre nu sunt
cu nimic mai puţin obligate, conform alin. (2) al art. 5 [10], de a nu se abate, prin intermediul
legislaţiei naţionale, de la deplina şi uniforma aplicare a dreptului comunitar sau de la
eficacitatea măsurilor de aplicare a lui. De asemenea, ele nici nu pot să introducă, nici să menţină
în vigoare măsuri, chiar de natură legislativă, care pot face fără efect regulile de concurenţă
aplicabile întreprinderilor.
În domeniul relaţiilor externe Comunitatea are capacitatea de a stabili relaţii contractuale
cu terţe ţări, fără a deosebi în legătură cu obiectivele definite de Tratat. Această concluzie - a
arătat Curtea - se poate deduce nu numai din prevederile exprese ale acestuia, ci şi din alte
prevederi ale sale şi din măsurile adoptate, în cadrul acelor prevederi, de instituţiile comunitare.
însă, de fiecare dată când Comunitatea, în vederea aplicării unei politici comune prevăzute de
Tratat, stabileşte reguli comune indiferent de forma lor, statele membre nu mai au dreptul ca,
acţionând individual sau chiar colectiv, să-şi asume obligaţii cu ţările terţe care afectează acele
reguli ori modifică domeniul lor de aplicare. Astfel, în privinţa negocierilor, statele membre sunt
obligate permanent să acţioneze împreună în interesele şi în numele Comunităţii potrivit
obligaţiilor prevăzute la art. 5 [10} din Tratat.
Curtea de justiţie are competenţa, în virtutea art. 164 [220] CE, de a examina, la sesizarea
unei instanţe naţionale, faptul dacă invocarea de către instituţiile comunitare a Protocolului
privind privilegiile şi imunităţile Comunităţilor europene pentru a refuza co-operarea cu
instanţele naţionale ce acţionează pentru sancţionarea nerespectărilor unei reglementări
comunitare, este justificată în privinţa necesităţii de a evita obstacolele la funcţionarea şi
independenţa Comunităţilor europene. Instituţiile comunitare sunt ţinute, aşadar, de o obligaţie
de cooperare loială în temeiul art. 5 [10\ din Tratat.
4. Jurisprudenţa Curţilor comunitare de justiţie
În general jurisprudenţa nu este acceptată ca izvor de drept în sistemul juridic
continenţal. Hotărârile judecătoreşti nu sunt obligatorii pentru cazurile ce ar surveni în viitor. În
principiu, ele nu au efecte erga omnes. Cu toate acestea, se consideră că fiecare aplicare a
dreptului necesită interpretare, care înseamnă că, într-un fel sau altul, regulile sunt perfecţionate
şi suplimentate, astfel că sunt impuse noi reguli, care, deşi teoretic ele obligă numai părţile în
litigiu, în practică au o valabilitate generală de lege, întrucât justiţia nu se va guverna ea însăşi
dacă nu sunt prezente motive raţio-nale. Interpretarea dreptului ar urma să fie cu atât mai
necesară cu cât legea este mai generală şi lacunele mai prezente. În acelaşi sens, se consideră că
jurisprudenţa Curţii este un izvor esenţial de drept întrucât în numeroase probleme Curtea de
Justiţie completează şi precizează dispoziţiile Tratatului, concomitent cu asigurarea respectării
lor. S-a mai arătat că Tratatul de la Roma are în fapt caracteristicile unui tratat-cadru în sensul că
el stabileşte în mod foarte general un anumit număr de obiective şi precizează un cadru în care
politicile destinate să realizeze aceste obiective urmează să fie puse în aplicare, astfel că frecvent
el recurge la concepte cu un con-tur neclar, cum ar fi art. 28 care nu precizează exact ce
înseamnă „măsuri cu efect echivalent" restricţiilor cantitative sau art. 39 care' nu specifică
domeniul de aplicare a excepţiilor de „ordine publică" la libera circulaţie a lucrătorilor.
În concret, în unele domenii ale dreptului comunitar jurisprudenţa Curţii a putut fi
considerată ca un important izvor de drept, având în vedere lipsa reglementării sau reglementarea
lacunară, precum în materia concurenţei relativ la validitatea noilor acorduri încheiate după
intrarea în vigoare a Regulamentului Nr. 17/62. Astfel, Curtea de justiţie s-a pronunţat în sensul
că „deoarece Regulamentul presupune că atât timp cât Comisia nu a luat o decizie, acordul poate
să fie implementat pe riscul propriu al părţilor, urmează că notificarea conform art. 4 alin. (1) din
Regulament nu are efect suspensiv". Tot astfel, relativ la art. 30 [28] CE, menţionat deja, prin
care se interzic restricţiile cantitative la importuri, precum şi orice măsuri cu efect echivalent,
Curtea a ex-tiris semnificaţia acestei dispoziţii dând interpretarea în sensul că sub incidenţa ei se
află nu numai măsurile discriminatorii, ci şi toate măsurile comerciale care pot să afecteze direct
sau indirect, real sau potenţial comerţul intracomunitar. În legătură cu art. 114 [141] privind
obligaţia statelor membre de a asigura ca bărbaţii şi femeile să primească plată egală la muncă
egală, Curtea a apreciat că dispoziţia respectivă nu poate fi privită ca numai impunând obligaţii
statelor membre, ci şi în sensul de a conferi un drept persoanelor afectate, care poate fi invocat în
mod direct în faţa tribunalelor naţionale, indiferent dacă un stat membru nu a luat măsurile
prevăzute de Tratat.
În alte cazuri Curtea face referire în mod expres la propriile hotărâri anterioare pentru
fundamentarea noilor hofărâri. În alte situaţii ea a decis, însă, că nu este obli gată de hotărârile
sale precedente şi că tribunalele naţionale sunt îndreptăţite să ceară o nouă hotărâre preliminară
dacă ele nu vor să urmeze o decizie dată asupra unei probleme asemănătoare într-o cauză
anterioară, aceste tribunale fiind libere să folosească hotărârile preliminare fără consultarea
Curţii, chiar dacă ele sunt tribunale de ultimă instanţă şi care sunt obligate în mod normal să
ceară darea unei hotărâri preliminare asupra tuturor problemelor de drept comunitarr.
Mai menţionăm că o serie de concepte de drept comunitar precum „efectul direct",
„prioritatea dreptului comunitar", „autonomia" ori „supremaţia dreptului comunitar",
„aplicabilitatea directă", sunt opera Curţii de justiţie sau au fost perfecţionate de către aceasta şi,
strâns legate de aceste concepte, Curtea a recunoscut şi dezvoltat principiile generale de drept
comunitar, realizând un act creativ de legislaţie judiciară, unele dintre ele aflându-se incluse în
tratatele comunitare (principiul solidarităţii şi principiul nediscriminării pe motiv de
naţionalitate), iar altele fiind preluate din tradiţiile juridice naţionale ale statelor membre şi
adaptate complexului comunitar (principiul egalităţii ca principiu general, drepturile
fundamentale ale omului, principiul proportionalităţii'),
5. Cutuma
Până în prezent cutuma nu a fost luată în considerare ca un posibil izvor de drept
comunitar. Spre exemplu, nu a fost acceptat ca fiind o cutumă faptul că un stat nu şi-a îndeplinit
obligaţia impusă, de a realiza un rezultat determinat în cadrul unei perioade fixe de timp, iar
instituţiile comune nu au reacţionat suficient de energic contra acestei inacţiuni. Cu alte cuvinte,
conduita neglijentă nu poate să fie însuşită ca o practică obişnuită, iar faptul contrar, că s-a
aplicat o linie de conduită anume într-o perioadă de timp dată, nu îndrituieşte la păstrarea ei. Este
necesar, deci, să fie înde-plinită, pe lângă condiţia unei practici îndelungate, relativ continuă şi
repetată, şi condiţia unei convingeri că este exprimată o regulă de conduită cu putere juridică
obligatorie - opiniojuris sive necesitatis. Astfel, s-a considerat că practica Parlamentului, fără
aprobarea statelor membre de a ţine până la jumătate din sesiunile sale la Luxemburg, nu poate fi
privită ca a fi creat o cutumă care să adauge la decizia statelor în materie şi să impună
Parlamentului ca unele dintre şedinţele sale să aibă loc la Luxemburg. ,
6. Dreptul internaţional
Deoarece o mare parte din regulile de drept internaţional nu au o natură obligatorie, ele
sunt aplicate ca reguli de drept cutumiar sau ca principii generale de drept. Curtea de Justiţie a
aplicat dreptul internaţional ca izvor al dreptului comunitar, în materie vamală, deşi nu era
obligată, întrucât nu este stricto sensu parte a ordinii juridice comunitare. În acest sens,
interpretarea regulilor de clasificare aplicabile Tarifului vamal comun poate să fie bazată pe
principiile ce fundamentează acordurile încheiate de comunitate în cadrul GATT. Ca atare,
aceste principii concurează la interpretarea dreptului comunitar.
În mod asemănător, au fost avute în vedere activităţile din cadrul unor organisme
internaţionale, precum Codex Alimentarius Commitee (din cadrul FAO) şi Organizaţia Mondială
a Sănătăţii, atunci când Curtea de Justiţie a hotărât cu privire la impunerea de către un stat
membru a unor restricţii cantitative la import pentru motivul că mărfurile în cauză ar constitui un
risc pentru sănătatea publică.
Alteori, Curtea a făcut numai trimitere la principiile dreptului internaţional.
În alte ipoteze distincte, spre a se aplica jurisdicţia Comunităţii în materie de concurenţă,
s-a avut în vedere principiul teritorialităţii ca un principiu universal recunoscut în dreptul
internaţional public, factorul decisiv fiind mai curând locul unde acordul, decizia sau practicile
concertate sunt aplicate, decât locul unde sunt elaborate (adoptate - n. ns.). În acelaşi context s-a
subliniat că este fără importanţă dacă producătorii au recurs la filiale, agenţi secundari ori
sucursale în cadrul Comunităţii în scopul de a face afacerile lor cu cumpărătorii de aici.
Concomitent, s-a afirmat necesitatea aplicării principiului de drept internaţional public al
neintervenţiei atunci când nu există nici un conflict privind exercitarea jurisdicţiei naţionale
concurente, întrucât nu există nici o contradicţie între conduita cerută unei întreprinderi dintr-o
ţară membră, operând în piaţa comună prin regulile de concurenţă comunitare, şi aceea cerută de
legislaţia unui stat ne-membru care autorizează cartelurile de export, dar nu pretinde să fie
încheiate.
În privinţa drepturilor şi, obligaţiilor ce decurg din acordurile (tratatele) încheiate între
statele membre şi statele terţe, înainte de 1 ianuarie 1958 sau, pentru noii membri, înainte de data
aderării lor, art. 307 aln. (1) CE dispune că ele nu vor fi afectate de prevederile Tratatului CE,
aceasta înseamnă că este exclusă considerarea tratatelor în cauză ca făcând parte din ordinea
juridică a Comunităţilor, dar ele pot afecta dreptul comunitar. De aceea, acelaşi art. 307, la alin.
(2), prevede că în măsura în care astfel de acorduri nu sunt compatibile cu Tratatul, statele
membre în cauză vor lua toate măsurile corespunzătoare spre a elimina incompatibilităţile
stabilite.
Rezultă că, pera contrario, acordurile internaţionale încheiate de Comunităţi, ulterior, în
numele lor propriu, se integrează, ca orice act al acestora în ordinea juridică respectivă a
Comunităţilor, dar fără a fi supuse acesteia în ansamblul ei. Dar tratatele comunitare, în special
Euratom (art. 103), şi practica - Regulamentul Nr. 954/79 din 15 mai 1979 al Consiliului, privind
ratificarea de către statele membre a Convenţiei Naţiunilor Unite asupra unui Cod de conduită a
conferinţelor maritime - comportă garanţii contra unor eventuale incompatibilităţi. Curtea de
justiţie, subliniind că un acord încheiat de Consiliu conform cu prevederile Tratatului, constituie,
în măsura în care priveşte Comunitatea, un act al instituţiilor comunitare şi că dispoziţiile lui sunt
parte integrantă a dreptului comunitar, s-a pronunţat prin urmare în sensul că, dacă un
regulament comunitar, ce suspendă aplicarea unui acord de cooperare, ar urma să fie declarat ne-
valabil în virtutea naturii sale contrare dreptului internaţional cutumiar, concesiile acordate prin
prevederile acestui acord ar rămâne aplicabile în dreptul comunitar până ce Comunitatea a pus
capăt acordului în conformitate cu regulile pertinente de drept internaţional.
Mai mult, Comunitatea europeană trebuie să respecte dreptul internaţional în exercitarea
competenţelor sale, fiind necesar, aşadar, să se conformeze regulilor cutumiare internaţionale
când adoptă un regulament ce suspendă concesiile acordate de sau în virtutea unui acord care a
fost încheiat cu o ţară ne-membră, de unde rezultă că dreptul internaţional cutumiar privind
încetarea şi suspendarea tratatelor în virtutea unei schimbări fundamentale a împrejurărilor este
obligatoriu pentru instituţiile comunitare şi constituie parte a ordinii juridice comunitare.
În rest, pentru orice alte tratate care nu implică aspecte comunitare nu pot surveni
discuţii.
În privinţa unor acorduri internaţionale multilaterale2 la care statele comunitare erau deja
participante - precum GATT - problema a fost reglementată într-un context mai larg,
considerându-se că obligaţiile potrivit acestui acord au fost în general, transferate Comunităţii,
care înlocuieşte, astfel, statele membre încât ea este obligată prin acel acord.
7. Dreptul naţional
Uneori, dreptul naţional poate constitui izvor al dreptului comunitar prin referiri fie
exprese, fie implicite.
Referirile exprese sunt, evident, prevăzute în chiar actele comunitare. Menţionăm, cu
titlu de exemplu, art. 48 CE, care priveşte constituirea societăţilor şi firmelor în conformitate cu
legea statului membru, art. 256 CE, privind executarea unei decizii, a Consiliului sau a Comisiei,
impunând obligaţii pecuniare, executare care trebuie să fie cârmuită de regulile de procedură
civilă în vigoare în statul pe teritoriul căruia ea este realizată ori art. 288 alin. (1) CE, privind
răspunderea contractuală a Comunităţii care urmează a fi cârmuită de legea aplicabilă
contractului în cauză, fiind, evident, implicate legi naţionale diferite, în funcţie de statele în
discuţie.
Referirile implicite sunt făcute în special de curţile comunitare de justiţie în cazurile ce le
sunt deduse. Ele au aplicat noţiuni juridice din dreptul naţional. în acest sens s-a ssţinut că
sistemul juridic naţional din fiecare stat membru, urmează, în absenţa unor reguli comunitare, să
desemneze tribunalele având competenţă şi să determine condiţiile procedurale care să
cârmuiască acţiunile în procesele destinate să asigure protecţia (drepturilor pe care cetăţenii le au
ca rezultat al efectului direct al dreptului comunitar, fiind înţeles că astfel de condiţii nu pot să
fie mai puţin favrabile decât cele privitoare la acţiuni similare de natură internă (principiul
echivalenţei) şi să nu facă virtual imposibilă ori excesiv de dificilă exercitarea drepturilor
conferite de dreptul comunitar (principiul |eficacităţii). Fiind stabilite, de exemplu, termene de
prescripţie rezonabile, este posibil, în practică, să se exercite drepturile pe care tribunalele
naţionale sunt obligate să le protejeze. S-a mai evidenţiat că un stat membru are obligaţia de a
repara daunele cauzate unei persoane prin refuzul de a emite o licenţă de export în încălcarea art.
34 [29] CE când regula de drept comunitar încălcată este destinată să confere drepturi
persoanelor, încălcarea este destul de serioasă şi există o legătură cauzală directă între încălcare
şi dauna suferită de persoane.
Sub această rezervă, statul trebuie să repare consecinţele pierderii sau daunei cauzate prin
încălcarea dreptului comunitar ce îi poate fi atribuită, în conformitate cu dreptul intern privind
răspunderea, dar condiţiile stabilite prin legile interne aplicabile nu trebuie să fie mai puţin
favorabile decât cele privind reclamaţiuni interne similare ori să fie redactate în aşa fel încât în
practică să facă imposibilă sau excesiv de dificilă obţinerea reparaţiunii.
Tot astfel, nimic nu împiedică tribunalele naţionale, din punct de vedere al dreptului
comunitar, de a ţine seama, potrivit dreptului lor naţional, de faptul că, spre exemplu, era posibil
pentru taxele necuvenit percepute să fie încorporate în preţurile întreprinderii răspunzătoare
pentru taxaşi să fie trecute asupra cumpărătorilor.
Cu toate acestea, legea naţională nu se aplică discreţionar. Astfel, procedurile naţionale
care sunt mai puţin favorabile, aşa cum s-a arătat, nu pot fi aplicate.
S-a pus întrebarea dacă într-o cauză în care sunt implicate numai persoane, litigiul fiind
de competenţa unui tribunal al unui stat membru, şi survenind o controversă în legătură cu
compatibilitatea cu dreptul comunitar a legislaţiei unui alt stat membru decât cel unde este situat
tribunalul respectiv, ar exista, în cadrul ordinii juridice comunitare, un principiu general care
pretinde sau permite tribunalelor naţionale - înaintea cărora a fost introdusă acţiunea şi unde au
apărut probleme de interpretare a dreptului comunitar implicând prevederi naţionale, care pot
aparţine altor sisteme juridice decât cel al tribunalului în discuţie - să fie introduse în acea cauză
autorităţile altui stat membru, a cărui legislaţie este evocată. Curtea s-a pronunţat că, în absenţa
prevederilor de drept comunitar, această posibilitate depinde atât de legislaţia acestui din urmă
stat, cât şi de principiile dreptului internaţional.
Pe de altă parte, unele concepte juridice comunitare au o sferă de aplicare proprie, care
nu face necesară recurgerea la concepte juridice din dreptul naţional, care, nu de puţine ori, pot fi
diferite de la un stat la altul sau au elemente specifice care nu fac posibilă uniformizarea. Este
cazul, spre exemplu, al noţiunii de „mijloace de producţie" (capital goods), care apare în art. 17
al celei de-a doua Directive, din 11 aprilie 1967, a Consiliului, asupra armonizării legislaţiei
statelor membre privind taxa pe cifra de afaceri, cu semnificaţia bunurilor folosite pentru
scopurile unei anumite activităţi comerciale şi care se pot diferenţia prin natura lor durabilă şi,
astfel, costurile lor de achiziţie nu sunt normal considerate ca o cheltuială obişnuită, ci sunt
recuperabile peste mai mulţi ani. Statele membre beneficiază de o anumită limită de apreciere în
ceea ce priveşte condiţiile care trebuie să fie satisfăcute în legătură cu durabilitatea şi valoarea
bunurilor, împreună cu regulile aplicabile privind amortizarea. Orice altă apreciere ar depăşi
cadrul legal comunitar.
Fiind vorba de o acţiune de natură fiscală, stabilirea de termene de prescripţie este o
aplicare a principiului fundamental al certitudinii juridice prezentat mai sus, protejând atât pe
plătitor, cât şi administraţia.
Tot astfel, „întreprinderi publice" înseamnă orice întreprindere asupra căreia autorităţile
publice pot exercita direct sau indirect o influenţă dominantă în virtutea dreptului lor de
proprietate asupra ei, a participării lor financiare în cadrul ei ori a regulilor care o guvernează,
aşa cum se precizează în Directiva Comisiei Nr. 80/723, privind transparenţa relaţiilor financiare
între statele membre şi întreprinderile publică.
Rezultă că, în aceste situaţii, dreptul intern, naţional, nu va putea să fie aplicat când
există în cadrul dispoziţiilor tratatelor comunitare concepte care sunt esenţiale în realizarea
scopului pentru care ele au fost stabilite, în toate celelalte cazuri Curţile comunitare având
latitudinea de a utiliza sau nu dreptul naţional. Dar, ordinea juridică comunitară nu vizează, în
principiu, să definească conceptele pe baza unuia sau mai multor sisteme juridice naţionale, afară
dacă există prevedere expresă în acest sens. Atunci când dreptul comunitar va fi hotărât prin
compararea diferitelor reguli naţionale, se va (utiliza, evident, dreptul naţional. Dar s-a afirmat că
dreptul comunitar nu poate fi invocat pentru scopuri abuzive sau frauduloase. În consecinţă, a
subliniat Curtea de justiţie, dreptul comunitar nu împiedică aplicarea de către tribunalele
naţionale a unei prevederi de drept naţional în scopul de a aprecia dacă un drept ce se naşte dintr-
o prevedere de drept comunitar este exercitat abuziv. Totuşi, aplicarea unei astfel de reguli
(naţionale nu trebuie să prejudicieze efectul deplin şi aplicarea uniformă a dreptului comunitar în
statele membre şi, în special, nu este posibil pentru un tribunal naţional, când evaluează
exercitarea dreptului ce se naşte dintr-o prevedere de drept comunitar, să modifice scopul acestei
prevederi ori să compromită obiectivele urmărite de el.

Bibliografie:
Walter Cairns, Introducere în legislaţia Uniunii Europene, Ed. Universal Dalsi,Bucureşti, 2001
Octavian Manolache, Drept comunitar, ed. a 3-a,Ed.AllBeck,Bucureşti,2001
Viorel Marcu. Drept instituţional comunitar,ed.a 2-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,2001
Jean Boulois, Droit Institutionnel de l’Union européenne, Ed. Montchrestien, Paris, 1997
Fabian Gyula, Curte de Justiţie Europeană, instanţă de judecată supranaţională, Ed.Rosetti,
Bucureşti,2002
 III. . Raporturile dintre dreptul comunitar şi dreptul intern al
statelor membre
Autonomia ordinii juridice comunitare permite şi structurarea ansamblului raporturilor cu
sistemele juridice naţionale. Contribuţia sa se dovedeşte determinantă atât pentru a asigura
aplicabilitatea dreptului comunitar în ordinea juridică internă a statelor membre, cât şi pentru a-i
stabili locul şi autoritatea în cadrul dreptului naţional.
Autonomia ordinii juridice comunitare nu exclude colaborarea cu sistemele juridice
naţionale, cooperare care este nu numai utilă, dar şi necesară, şi care se exprimă în principal
printr-o participare a autorităţilor statale la punerea în aplicare şi dreptului comunitar.
În cele ce urmează vom examina pe scurt fiecare dintre cele trei aspecte menţionate.
3.1. Aplicabilitatea directă şi efectul direct al dreptului comunitar
Provenit dintr-un izvor autonom, dreptul comunitar produce prin el însuşi efecte care n
sunt recunoscute de ordinea juridică comunitară, axiomă care, aşa cum s-a subliniat, comandă
aplicabilitatea dreptului comunitar. Această noţiune acoperă două aspecte care trebuie să fie
deosebite, ţinând seama de existenţa unor ambiguităţi terminologice. Primul aspect este
aplicabilitatea directă a dreptului comunitar, celălalt constă în efectul său direct.

3.1.1. Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar

Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar înseamnă ca eficacitatea regulilor sale nu ar

putea fi subordonată anumitor formalităţi pentru introducerea acestuia în ordinea internă a
statelor membre şi cu atât mai puţin transformării sale în drept intern.
Curtea de Justiţie a afirmat cu claritate acest principiu, pe care Tratatul CE nu 1-a
consacrat expres decât în cazul regulamentelor.
Astfel, de o manieră generală, Curtea a precizat că regulile de drept comunitar, stabilite
de tratatul însuşi sau în baza procedurilor pe care le-a instituit, se aplică de plin drept în acelaşi
moment şi cu efecte identice pe întreaga întindere a teritoriului Comunităţii.
Cu alte cuvinte, aplicabilitatea directă se referă la ansamblul dreptului comunitar, atât
originar, cât şi derivat.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea directă a dreptului originar este totuşi necesar să
relevăm că iniţial au apărut unele reticenţe în ţări cu tradiţie
dualistă, aşa cum este Italia, dar în final rezervele manifestate au fost depăşite.
În orice caz, poziţia Curţii de Justiţie a fost exprimată cu claritate în sensul condamnării
oricărei pretenţii de transformare a dreptului comunitar.
Astfel, Curtea a considerat că tratatele comunitare nu puteau fi lipsite de natura lor
proprie printr-o asimilare directă sau indirectă în dreptul intern, subliniind totodată că aceste
tratate au putere obligatorie prin ele însele în ordinea Juridică aplicabilă pe teritoriul fiecăruia
dintre statele membre.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea directă a dreptului comunitar derivat, acesta se
impune în ordinea juridică aplicabilă în statele membre fără transformare, receptare, ordin de
executare şi nici chiar publicare de câtre autorităţile naţionale.
Dar, aşa cum am văzut, dispoziţiile cuprinse în actele unilaterale ale instituţiilor se impun
statelor membre în condiţii diferite.
Dacă regulamentul este singura categorie de acte emanând de la instituţiile comunitare a
cărui aplicabilitate directă este explicit afirmată de articolul 189 din Tratatul CE, directivele
constituie acte de "legislaţie indirectă" care, în mod normal, cer măsuri naţionale de aplicare.
Or, directivele beneficiază, ca şi ansamblul dreptului comunitar, de aplicabilitate directă.
Ele se integrează numai în baza publicării comunitare în dreptul aplicabil pe teritoriul statelor
aparţinând Comunităţii. De asemenea, dacă statele sunt ţinute să transpună în dreptul intern
substanţa directivelor carenţa autorităţilor statale nu condamnă directivele la inexistenţă juridică.
Dar chiar şi atunci când directivele au fost corect transpuse iar regulile naţionale se interpun între
directive şi resortisanţii comunitari, o asemenea mediatizare nu privează directivele de existenţă.
Subzistând într-un anumit fel în stare latentă, directivele pot fi reactivate în caz de necesitate,
ceea ce se întâmplă când Judecătorii naţionali se vor referi la directive pentru a interpreta dreptul
intern.
În legătură cu aplicabilitatea directă a deciziilor, am arătat că trebuie făcută o distincţie
între deciziile adresate de instituţiile comunitare statelor membre şi deciziile care au ca
destinatari persoane fizice sau Juridice, deciziile din prima categorie fiind integrate în dreptul
aplicabil statelor membre, ca urmare a publicării lor în Jurnalul Oficial al Comunităţilor.
Regulile referitoare la introducerea actelor comunitare în dreptul naţional nu trebuie să
fie confundate cu o importantă consecinţă a aplicării dreptului comunitar şi anume efectul direct.

3.1.2. Efectul direct al dreptului comunitar

După cum s-a subliniat în doctrină, dreptul comunitar nu numai că se inserează în mod
automat în ordinea internă a statelor membre, dar el are o aptitudine generală de a completa în
mod direct patrimoniul juridic al particularilor cu drepturi subiective şi/sau obligaţii, atât în
raporturile lor cu alţi particulari, cât şi în relaţiile cu statul membru de care aparţin.
Această caracteristică, astfel cum am arătat, va fi desemnată prin expresia "efectul direct
al dreptului comunitar".
Efectul direct este definit în doctrină ca fiind dreptul pentru orice persoană de a cere
judecătorului naţional să-i aplice tratatele, regulamentele, directivele sau deciziile comunitare.
Efectul direct înseamnă şi obligaţia pentru judecător de a se folosi de aceste texte, oricare ar fi
legislaţia ţării de care aparţine.
S-a precizat totodată că în accepţiunea sa cea mai largă efectul direct trebuie să fie înţeles
ca posibilitatea de invocare a normelor comunitare în faţa instanţelor statale.
Noţiunea de efect direct înseamnă deci că textele comunitare care sunt dotate cu un
asemenea efect creează imediat, pentru particulari, drepturi de care aceştia pot să se prevaleze
direct în faţa jurisdicţiilor naţionale. La rândul lor, acestea din urmă sunt ţinute să asigure
protecţia Juridică decurgând, pentru justiţiabili, din efectul direct al dreptului comunitar.
Curtea de Justiţie, în renumita hotărâre Van Gend en Loos din 5 februarie 1963,a legat în
mod explicit efectul direct de autonomia ordinii juridice comunitare.
Afirmând mai întâi specificitatea Comunităţilor ca organizaţii de integrare, Curtea a
dedus autonomia noţiunii de efect direct al dreptului comunitar, în raport cu cel al convenţiilor
internaţionale, refuzând astfel interpretarea textuală şi subiectivă într-un fel tradiţională care i-a
fost propusă pentru a-i prefera o metodă teleologică şi sistematică bazată pe considerarea
obiectului şi a sistemului tratatului. Astfel, pentru Curte finalitatea integrării este cea care
postulează efectul direct al dreptului comunitar.
Pentru a o demonstra, Curtea a avut în vedere în primul rând obiectivul tratatului, apoi
organizarea instituţională a Comunităţii, demersul său fiind deci obiectiv. Subliniind că
obiectivul Tratatului CEE este cel de a instaura o piaţă comună a cărei funcţionare priveşte direct
justiţiabilii Comunităţii, Curtea adaugă apoi că tratatul reprezintă mai mult decât un acord care
nu ar crea decât obligaţii reciproce între statele contractante, Comunitatea constituind o nouă
ordine juridică ai cârei subiecţi sunt nu numai statele membre, dar şi resortisanţii lor.
Ansamblul argumentelor enunţate de Curtea de Justiţie în favoarea recunoaşterii efectului
direct demonstrează că această caracteristică a dreptului comunitar exprimă specificitatea ordinii
juridice comunitare, astfel încât şi noţiunea efectului direct este în mod necesar comunitară.
Prin urmare, neputând fi raportată la dreptul internaţional, noţiunea efectului direct nu
poate fi legată nici de dreptul naţional, căci altfel ar pierde unitatea şi specificitatea sa.
Este ceea ce rezultă cu claritate din formularea Curţii de Justiţie în hotărârea sus-
menţionată în sensul că dreptul comunitar, independent de legislaţia statelor membre, aşa cum
creează sarcini pentru particulari, este destinat să genereze şi drepturi care intră în patrimoniul
lor juridic, drepturi care se nasc nu numai atunci când prin tratat este făcuta o atribuire explicită,
dar şi în temeiul obligaţiilor pe care tratatul le impune de o manieră bine definită atât
particularilor, cât şi statelor membre şi instituţiilor comunitare.
Insistând astfel asupra rolului individului ca destinatar al dreptului comunitar, Curtea a
făcut din acesta un "instrument" al respectării de către statele membre a obligaţiilor lor.
Aprecierea aptitudinii unei norme comunitare de a genera efecte directe rezultă din
interpretarea dreptului comunitar şi pe cale de consecinţă din competenţa judecătorului
comunitar prin intermediul mecanismului chestiunilor prejudiciale (articolul 177 din Tratatul
CE).
Într-adevăr, efectul direct nu ar putea să varieze în existenţa şi consecinţele sale de la un
stat la altul, principiile unităţii şi uniformităţii dreptului comunitar impunând o definiţie
autonomă "comunitară" a efectului direct. Or, aşa cum vom vedea, o asemenea "comunitarizare"
a efectului direct se concretizează mai ales în condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o
normă comunitară pentru a avea această calitate.

A. Condiţiile efectului direct

Noţiune comunitară, efectul direct este determinat de Curte pe baza criteriilor exclusiv
comunitare, conform structurii şi finalităţii Comunităţilor.
Curtea a relevat astfel că vigilenţa particularilor interesaţi în apărarea drepturilor lor
antrenează un control eficace care se adaugă celui pe care articolele 169 şi 170 îl încredinţează
diligenţei Comisiei şi statelor membre.
Jurisprudenţa referitoare la condiţiile efectului direct s-a constituit în mod progresiv. De
asemenea şi criteriile utilizate de Curtea de Justiţie pentru a recunoaşte efect direct unei reguli
comunitare au putut dacă nu să se modifice, cel puţin să fie precizate.
Iniţial, în hotărârea Van Gend & Loos, Curtea a acordat o anumită importanţă faptului că
dispoziţia în cauză enunţă o obligaţie de abţinere1. In acelaşi timp, Curtea a subliniat că este
vorba de o interdicţie clară şi necondiţionată şi, în sfârşit, că această obligaţie nu este însoţită de
nici o rezervă a statelor cu privire la subordonarea punerii sale în aplicare de un act pozitiv de
drept intern.
Ulterior, Curtea de Justiţie a apreciat că incertitudinea referitoare la noţiuni de care
depind obligaţiile impuse statelor membe nu constituie un obstacol pentru efectul direct.
Existenţa unor "elemente relevând din aprecierea faptelor economice nu exclude dreptul şi
obligaţia Judecătorului naţional de a asigura respectarea tratatului în cazul în care acesta poate
constata că sunt îndeplinite condiţiile de aplicare a dispoziţiei avută în vedere, în lumina
interpretării dată de Curtea de Justiţie a Comunităţilor".
Rezumând diferitele condiţii stabilite de jurisprudenţă pentru recunoaşterea efectului
direct, rezultă că dispoziţiile respective trebuie să fie clare şi precise şi din punct de vedere
juridic complete. Ele trebuie să fie necondiţionate, adică să nu prevadă nici o rezervă prin care
aplicarea lor i ar fi subordonată unei dispoziţii de drept intern. Din punct de vedere tehnic trebuie
să fie perfecte şi să creeze drepturi şi obligaţii particularilor fără să necesite adăugarea unor
dispoziţii interne sau intervenţia actelor comunitare. în sfârşit, ele nu trebuie să impună
judecătorului nici o judecată de valoare care să depăşească lmitele unei aprecieri juridice.
Pe parcurs, Curtea a mai precizat totuşi că interpunerea unor măsuri de executare luate
fie de o instituţie comunitară, fie de autorităţile naţionale, fie în mod cumulativ de acstea nu sunt
de natură să lipsească o normă comunitară de efectul său direct, condiţia determinantă fiind
natura discreţionară sau nediscreţionară a puterii exercitate de aceste autorităţi.
Prin urmare, după cum s-a subliniat în doctrină, aptitudinea naturală a unei norme de a
produce efecte directe are drept consecinţă faptul că măsurile de executare, atât comunitare, cât
şi naţionale nu pot avea decât o funcţie auxiliară. Recunoaşterea efectului direct nu mai apare
astfel numai ca atribuirea unei calităţi uneia sau alteia din dispoziţiile tratatului sau actelor de
drept derivat ci ca sancţiunea întârzierii punerii lor în aplicare, în spcial de către statele membre.
Efectul direct al dreptului comunitar contribuie deci în a spori eficacitatea acestuia.
Ţinând seama de criteriile arătate, Curtea de Justiţie a negat efectul direct al unor
dispoziţii din tratate care poartă fie asupra unei obligaţii care nu depăşeşte cadrul raporturilor
dintre statele membre şi Comunitate, fie asupra unei obligaţii de a face, independentă în
executarea sa de orice intervenţie a instituţiilor comunitare şi care lasă statelor o margine de
apreciere de natură să excludă parţial sau total efectul direct şi sancţionarea sa de către
judecătorul naţional'', sau care subordonează punerea lor în aplicare de o procedură specială ce
presupune o putere discreţionară a unei instituţii comunitare.
Fiind vorba de dreptul comunitar derivat, Curtea a făcut aplicarea aceloraşi criterii ca
pentru dreptul originar, demers care i-a permis să recunoască efect direct directivelor şi deciziilor
adresate statelor membre.
De altfel, m cele ce urmează vom evidenţia pe scurt jurisprudenţa Curţii de Justiţie cu
privire la acele dispoziţii având efect direct atât în cadrul dreptului originar, al dreptului derivat,
precum şi al acordurilor internaţionale
încheiate de către Comunitate, din care rezultă totodată şi intensitatea efectului direct ce
le este recunoscut.
B. Intensitatea efectului direct
Efectul direct poate fi de o intensitate variabilă, în funcţie de diferitele categorii de norme
comunitare.
Efectul direct al unor norme comunitare este complet în sensul că drepturile şi/sau
obligaţiile pe care le generează pot fi puse în valoare atât în raporturile particularilor cu statele
membre ("efect vertical"), dar şi în relaţiile interpersonale ("efect orizontal"). De altfel, dispoziţii
atingând plenitudinea efectului direct se întâlnesc atât în tratatele comunitare cât şi în actele
dreptului derivat.
Alte norme comunitare nu produc decât un efect direct limitat întrucât pot fi invocate
numai în raporturile particularilor cu autorităţile statale.
a) în ceea ce priveşte dreptul comunitar originar cu efect direct complet, din jurisprudenţa
Curţii de Justiţie se disting mai întâi acele dispoziţii din tratatele comunitare care desemnează în
mod expres particularii ca fiind destinatarii drepturilor şi obligaţiilor pe care le creează, aşa cum
sunt de exemplu regulile de concurenţă aplicabile întreprinderilor (articolele 65 şi 66 din Tratatul
CECA, articolele 85 şi 86 din Tratatul CE') sau regulile din Tratatul CEEA (articolele 78, 81 şi
83) care organizează controlul de securitate asupra industriei nucleare.
Curtea de Justiţie a mai recunoscut un efect direct, complet şi articolelor 48, 52, 59, 60 şi
119 din Tratatul CEE, care se referă la interzicerea discriminării pe bază de naţionalitate, aceste
dispoziţii putând fi invocate de resortisanţii comunitari nu numai împotriva autorităţilor
naţionale, dar şi împotriva reglementărilor profesionale sau colective care nu emană de la
autorităţi publice".
Numeroase dispoziţii din tratatele comunitare nu produc însă decât efecte directe
limitate. Este vorba despre acele dispoziţii care. în general, au drept efect să creeze drepturi
pentru particulari numai împotriva statelor membre o asemenea restricţie rezultă din obiectul
acestor dispoziţii prin care se impune suprimarea sau interzicerea unor măsuri statale.
Este vorba deci despre acele dispoziţii care conţin interdicţii sau obligaţii de a nu face,
precum şi de dispoziţiile care impun statelor membre obligaţii de a face, iar în măsura în care
acestea din urmă sunt însoţite de un termen, efectul direct nu se realizează decât la expirarea
termenului prevăzut.
b) în cadrul dreptului comunitar derivat, regulamentul este desigur norma comunitară cea
mai în măsură să producă un efect direct total şi deplin.
Caracteristicile sale esenţiale - aplicabilitate directă, generalitate şi caracter normativ -
concurează toate pentru a-i permite să ajungă la acest grad de eficacitate.
Curtea de Justiţie a recunoscut într-o hotărâre din 14 decembrie 1971, printr-o formulare
care, de altfel, nu s-a schimbat de atunci, că prin însăşi natura sa şi funcţia pe care o are în
sistemul izvoarelor dreptului comunitar, regulamentul produce efecte directe şi este, ca atare, apt
să confere particularilor drepturi pe care jurisdicţiile naţionale au obligaţia să le ocroteascâ.
Pe aceeaşi linie, potrivit Curţii de Justiţie, caracterul general al regulamentului îl face apt
să producă un efect direct plenar conform funcţiei sale de instrument legislativ al Comunitâţilor.
Totodată, Curtea a subliniat că regulamentul, spre deosebire de directivă, este un act complet din
punct de vedere normativ, având de plin drept un efect direct în ansamblul său .
Fiind apt să producă un efect direct deplin, Curtea de Justiţie a mai precizat că efectele
regulamentului se traduc prin crearea de drepturi şi de obligaţii pentru particulari, atât în relaţiile
lor cu autorităţile statale, cât şi în raporturile dintre indivizi, fiind deci în măsură să producă în
acelaşi timp un "efect vertical", precum şi un "efect orizontal".
În afară de regulament, dintre celelalte acte de drept derivat care au un efect direct
complet, menţionăm deciziile instituţiilor comunitare care au ca destinatari resortisanţii
comunitari. Prin esenţa lor, aceste decizii generează drepturi şi/sau obligaţii în beneficiul sau în
sarcina destinatarilor lor. Mai mult, ele pot să creeze drepturi şi pentru terţi.
Spre deosebire de cele două categorii analizate, având un efect direct complet, dreptul
comunitar derivat cu efect direct parţial este constituit din directivele şi deciziile adresate statelor
membre.
Dacă iniţial o mare parte a doctrinei, precum şi unele guverne ale statelor membre, au
considerat că deciziile adresate statelor membre, precum şi directivele, nu au efect direct, Curtea
de Justiţie nu a urmat un asemenea punct de vedere, promiţându-se în favoarea efectului direct
"vertical'" al acestor două categorii de acte de drept derivat.
In acelaşi timp Curtea de Justiţie a subliniat că este necesar ca în fiecare caz să se
examineze dacă natura, economia şi termenii dispoziţiilor sunt susceptibile să producă efecte
directe în relaţiile dintre statele membre şi particulari'.
De asemenea, directivele, ca şi deciziile adresate statelor membre, trebuie să fie clare,
precise şi complete.
Efectul direct recunoscut directivelor şi deciziilor se limitează numai la posibilitatea -
pentru indivizi - de a se preleva de acestea împotriva unui stat care ar fi omis să se conformeze
prescripţiilor lor, noţiunea de stat fiind înţeleasă în sens larg.
Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie, particulari nu ar putea însă invoca o
directivă împotriva altor persoane private, Curtea refuzând deci să recunoască directivelor un
efect direct orizontal4. Menţinerea şi în prezent a poziţiei Curţii de Justiţie cu privire la
respingerea efectului direct orizontal al directivelor este apreciată în doctrină ca fiind
nesatisfacătoare, mai ales după intrarea în vigoare a Tratatului asupra Uniunii europene.
In hotărârea din 8 octombrie 1987, Kolpinghuis Nijmegen, Curtea s-a pronunţat foarte
clar asupra unei asemenea limitări a efectului direct al directivelor, în sensul că nu pot crea prin
ele însele obligaţii pentru particulari şi nu pot fi invocate împotriva acestora în faţa unei
jurisdicţii naţionale nici de către un stat şi nici de câtre un alt particular.
O asemenea limitare a efectului direct al directivelor şi în mod corespunzător a deciziilor
adresate statelor membre se explică - s-a arătat prin voinţa Curţii de Justiţie de a putea sancţiona
carenţa unui stat care ar omite să ia măsurile de executare cerute sau care ar lua măsuri
necorespunzătoare.
c) în privinţa acordurilor internaţionale încheiate de Comunităţi, Curtea de Justiţie a
recunoscut că acestea sunt susceptibile să producă un efect direct.
Un asemenea acord poate să producă un efect direct în condiţiile fixate de jurisprudenţă,
în cazul în care comportă o obligaţie clară şi precisă, care nu este subordonată în executarea sau
efectele sale de intervenţia unui act ulterior.
Curtea a recunoscut efect direct şi deciziilor de aplicare a acordurilor de asociere
adoptate de către Consiliul de asociere, dacă deciziile răspund aceloraşi condiţii cerute pentru
acordul însuşi .
 Situaţia regulii naţionale contrarii unei reguli având efect direct. Limitele efectului
direct.

Pentru Curtea de Justiţie, regula naţională contrară unei reguli comunitare având efect direct nu
poate fi aplicată de către judecătorul naţional. Revine însă ordinii juridice naţionale a fiecărui
stat membru să determine procedeul Juridic, permiţând să se ajungă la acest rezultat.
Obligaţia judecătorului naţional de a lăsa neaplicată regula naţională contrară unei dispoziţii
comunitare având efect direct a fost subliniată de (Curtea de Justiţie în hotărârea Liick, soluţie
repetată apoi m hotărârile Lorenz şi Simmenthal.
De asemenea, din jurisprudenţa Curţii de Justiţie mai rezultă că inaplicabilitatea de plin
drept a regulii naţionale contrarii este o soluţie minimală'.
Prin urmare, judecătorul naţional ar putea să meargă dincolo de această soluţie şi, de
exemplu, să declare nulitatea, dacă dreptul său naţional n recunoaşte o asemenea putere.
Dreptul recunoscut ordinii interne de a alege procedeul cel mai adecvat pentru a consacra
efectul direct al dreptului comunitar, numit şi principiul "autonomiei procedurale a statelor"
poate să conducă la o mare diversitate în aplicarea efectivă a dreptului comunitar.
Într-adevăr, după cum a subliniat Curtea de Justiţie, revine Jurisdicţiilor naţionale să
asigure protecţia juridică decurgând, pentru justiţiabili, din efectul direct al dreptului comunitar.
Or, acestea trebuie să aplice normele dreptului procedural intern.
O asemenea situaţie se explică, aşa cum a arătat Curtea de Justiţie, întrucât, în absenţa
unei reglementări comunitare în materie, revine ordinii juridice a fiecărui stat membru să
desemneze jurisdicţiile componente şi să reglementeze modalităţile procedurale ale acţiunilor în
justiţie destinate să asigure apărarea drepturilor pe care justiţiabilii le au din efectul direct al
dreptului comunitar. Aceste modalităţi nu pot fi însă mai puţin favorabile.
3.2. Întâietatea dreptului comunitar

Eficacitatea specială a sistemului juridic comunitar, comparabilă, aşa cum am arătat, cu cea a
dreptului intern al unui stat, se bazează şi pe principiul consacrat de jurisprudenţă şi anume cel al
întâietăţii dreptului comunitar.
În cadrul relaţiilor dintre dreptul comunitar şi sistemele juridice naţionale, acest principiu dă un
răspuns problemei dacă o lege naţională posterioară intrării în vigoare a unei reguli comunitare
poate să nu respecte această regulă.
Răspunsul la această problemă prezintă o deosebită importanţă, întrucât, în ipoteza în care un stat
membru ar fi liber să nu respecte în dreptul său intern regula comunitară, ordinea Juridică
comunitară ar risca să se descompună, aşa cum s-a subliniat în doctrină, într-o serie de ordini
parţiale autonome şi divergente în conţinutul lor .
Tot în doctrină s-a mai arătat, pe parcurs, că existenţa însăşi a sistemului comunitar, ca ordine
juridică unitară, ar fi pusă în cauză în măsura în care, în caz de conflict, ordinea naţională şi
interesul naţional ar putea să se opună cu succes deplinei sale realizări. In alţi termeni, orice
atingere adusă principiului întâietăţii dreptului comunitar ar avea drept consecinţă să pună în
cauză existenţa însăşi a Comunităţii. Întâietatea apare astfel ca o exigenţă fundamentală într-o
ordine de integrare. Căci dacă s-ar recunoaşte o anumită eficienţă unei manifestări de voinţă a
autorităţii naţionale, care ar fi contrară regulilor comune, ar însemna să se compromită
construcţia urmărită de state, autoare ale tratatelor, atitudine ce ar risca să aducă atingere
încrederii reciproce şi să înlăture şansele de progres ale procesului de integrare.
Întâietatea dreptului comunitar nu a fost în mod explicit consacrată de tratatele care au
creat Comunităţile europene.
Formularea principiului întâietăţii dreptului comunitar asupra dreptului naţional se
datorează Curţii de Justiţie a cărei jurisprudenţă a determinat fundamentul şi valoarea acestui
principiu.
 3.2.1. Întâietatea dreptului comunitar potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie

In hotărârea Costa/ENEL din 15 iulie J964 Curtea a stabilit doctrina întâietăţii dreptului
comunitar.
Hotărârea Costa/ENEL are rolul, în ceea ce priveşte întâietatea, pe care 1-a avut hotărârea Van
Gend & Loos pentru efectul direct.
De-a lungul unei Jurisprudenţe constante, începând de la hotărârea Costa/ENEL, Curtea de
Justiţie nu a încetat să dezvolte acest principiu.

A. In hotărârea Costa/ENEL, Curtea de Justiţie a afirmat întâietatea dreptului comunitar

asupra dreptului naţional printr-o triplă argumentare. Curtea a arătat mai întâi că, spre deosebire
de tratatele internaţionale obişnuite, Tratatul CEE a creat o ordine juridică proprie, integrată
sistemului juridic al statelor membre din momentul intrării în vigoare a tratatului şi care se
impune jurisdicţiilor lor. În al doilea rand că statele member,instituind o comunitate de durata
nelimitată. Dotată cu instituţii proprii, cu o capacitate de reprezentare internaţională şi, în
special, cu puteri reale izvorâte dintr-o limitare a competenţelor sau dintr-un transfer de atribuţii
ale statelor către Comunitate, acestea au limitat, deşi în domenii restrânse, drepturile lor suverane
şi au creat astfel un corp de drept aplicabil resortisanţilor şi lor înşişi.
În sfârşit, această integrare în dreptul fiecărei ţări membre dispoziţiilor care provin din
sursă comunitară, şi mai general termenii spiritul tratatului, au drept corolar imposibilitatea
pentru state de a face să prevaleze, împotriva unei ordini juridice acceptate de către acestea pe
bază de reciprocitate, o măsură unilaterală ulterioară, care nu ar putea astfel să-i fie opozabilă.
Curtea justifică apoi principiul stabilit invocând încă o serie de alt argumente, ca de
exemplu: a) principiul nediscriminării: "Forţa executivă a dreptului comunitar nu ar putea, într-
adevăr, să varieze de la un stat la alţi în favoarea legislaţiilor interne ulterioare, fără a pune în
pericol realizare scopurilor tratatului avute în vedere la articolul 5, alineatul 2, sau fără provoca o
discriminare interzisă de articolul 7"; b) caracterul necondiţionat al angajamentelor: "Obligaţiile
contractate prin tratat nu ar a necondiţionate, ci numai eventuale, dacă ele ar putea fi puse în
cauză prin actele legislative viitoare ale semnatarilor "; c) mecanismul derogărilor"atunci când
dreptul de a acţiona unilateral este recunoscut statelor, aceasta se face în baza unei clauze
speciale precise; pe de altă parte, cererile de derogare ale statelor sunt supuse unor proceduri de
autorizare care ar fi fără obiect dacă statele ar avea posibilitatea să se sustragă obligaţiilor lor
printr-o simplă lege"; d) caracteristica regulamentelor: Preeminenţa dreptului comunitar este
confirmată de articolul 189, în termenii căruia regulamentele au forţă "obligatorie" şi sunt direct
aplicabile în fiecare stat membru; această dispoziţiei, care nu este însoţită de nici o rezervă, nu ar
avea nici o valoare dacă un stat ar putea în mod unilateral să-i anihileze efectele printr-un i
normativ opozabil textelor comunitare.
Pe baza sintezei ansamblului acestor argumente, Curtea a conchis câteva fraze devenite
clasice şi a căror influenţă asupra jurisprudenţei naţionale a fost considerabilă, următoarele:
"Izvorât dintr-o sursă autonomă, dreptului născut din tratat nu putea deci, având în vedere
natura sa specifică originală, să i se opună din punct de vedere judiciar un text intern oricare ar
fi, fără să piardă caracter sau comunitar şi fără să fie pusă în cauză baza juridică a Comunităţii
însăşi.
Transferul operat de state, din ordinea lor juridică în beneficiul ordinii juridice
comunitare, a drepturilor şi obligaţiilor corespunzând dispoziţiilor din tratat, antrenează deci o
limitare definitivă a drepturilor lor suverane împotriva căreia nu ar putea prevala un act unilateral
incompatibil cu noţiunea de Comunitate".
Se constată că în redactarea acestei hotărâri Curtea s-a străduit să dea| întâietăţii dreptului
comunitar un fundament cât mai larg posibil. Sunt astfel aduse, într-o manieră oarecum
anarhică, argumente relative la structura Comunităţii, la specificitatea ordinii juridice
comunitare, care este în acelaşi timp autonomă şi integrată sistemului juridic al statelor membre
şi la transferul competenţelor operat de state.
Dar, după cum s-a mai remarcat în doctrină, a vorbi de integrare în sistemul juridic al
statelor nemembre ar avea inconvenientul de a întreţine idea unei "transformări" a dreptului
comunitar care ar fi "naţionalizat".
De aceea, ulterior şi îndeosebi în hotărârea Simmenthal din 9 aprilie 1978, Curtea de
Justiţie îi va substitui o formulare mai corespunzătoare pentru evidenţierea naturii dreptului
comunitar, formulare potrivit căreia dreptul comunitar, originar şi derivat, face parte integrantă,
cu rang de prioritate din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecăruia din statele membre
(motivul 17)
Astfel, în noua formulare, dreptul comunitar nu se mai integrează în dreptul statelor
membre ci în "ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul acestora", fiind astfel exprimată fără
echivoc asocierea dintre autonomia dreptului comunitar şi integrarea sa în ordonanţarea
normativă destinată să se aplice statelor dar şi în statele Comunităţii.
Hotărârea Simmenthal are drept consecinţă condamnarea atât a concepţiei unui drept cât
şi cea a două ordini juridice distincte coexistând pe picior de egalitate, fiecare în sfera sa de
validitate.
Argumentul fundamental este totuşi cel care constă în a pune în evidenţă faptul că dreptul
comunitar trebuie să fie uniform aplicat şi interpretat şi, pornind de aici, să primeze asupra
dreptului naţional, sub sancţiunea de a pierde caracterul său comunitar şi de a vedea pusă în
cauză baza juridică a Comunităţii însăşi.
 B. Principiul întâietăţii dreptului comunitar a fost confirmat în hotărârile ulterioare ale
Curţii de Justiţie, în sensul consacrării, fără excepţie, a preeminenţei dreptului comunitar în
totalitatea sa asupra ansamblului regulilor naţionale.
Din jurisprudenţa ulterioară a Curţii de Justiţie mai pot fi desprinse următoarele
elemente:
a) întâietatea nu este privilegiul numai al dreptului comunitar originar, adică al
dispoziţiilor tratatelor instituind Comunităţile.
In timp ce în hotărârea Costa/ENEL, conflictul opunea Tratatul CEE unei reguli
posterioare, în hotărârea Handelsgesellschaft se înfruntau dispoziţii constituţionale cu cele ale
unui regulament, în alţi termeni reguli ale dreptului comunitar derivat şi legea supremă a unui
stat. De altfel, întâietatea regulamentelor a mai fost afirmată de Curte şi în alte cauze.
De asemenea, deciziile adresate de instituţiile comunitare statelor membre se impun
tuturor organelor statului destinatar, inclusiv jurisdicţiilor sale, care nu ar putea să le opună
dispoziţii interne de natură legislativă.
Soluţia de mai sus este valabilă şi pentru directive, Curtea considerând că unui justiţiabil
nu i s-ar putea opune de către o autoritate naţională dispoziţii legislative sau administrative care
nu ar fi conforme unei obligaţii necondiţionate şi suficient de precisă în directivă.
întâietatea include în sfârşit acordurile internaţionale încheiate de Comunităţi. După cum
s-a subliniat în doctrină şi s-a confirmat în Jurisprudenţa Curţii de Justiţie, fiind parte integrantă
a ordinii juridice
b) Principiul întâietăţii dreptului comunitar apare ca fiind strâns legat de cel al
autonomiei ordinii juridice comunitare. Pentru definirea raporturilor dintre dreptul comunitar
şi dreptul naţional, poziţia Curţii de Justiţie este în sensul că principiul întâietăţii trebuie să fie
considerat ca o ordine juridică globală m cadrul căreia nu este permis să se determine regulile
care fac parte din aceasta în funcţie de locul pe care îl ocupă. Cu alte cuvinte, în ce priveşte
principiul întâietăţii ca atare - adică fără a lua în considerare punerea sa în aplicare - nu trebuie să
fie făcută vreo diferenţiere între dreptul comunitar direct aplicabil şi cel care nu este direct
aplicabil. Mai mult, Curtea de Justiţie nu a ezitat să constate încălcarea de către statele membre a
unor reguli comunitare lipsite de efect direct, fie că era vorba de dispoziţii înscrise în tratate sau
în directive.
După cum s-a subliniat în doctrină, neîndeplinirea de câtre statele membre a unor
obligaţii comunitare reprezintă o noţiune independentă de orice consideraţie referitoare la efectul
direct al normei nerespectate, întrucât ansamblul dreptului comunitar este în măsură să oblige
statele. Deosebiri determinante apar numai în stadiul punerii în aplicare a întâietăţii dreptului
comunitar. Cu alte cuvinte, eficacitatea principiului întâietăţii este în mod considerabil întărită
prin incidenţa efectului direct.
c) Rezultă deci că, deşi se află în relaţii strânse, efectul direct şi întâietatea dreptului
comunitar nu se confundă.
Raporturile lor strânse rezultă dintr-o comunitate de origine. Astfel, atât efectul direct
(începând de la hotărârea Van Gend & Loos), cât şi întâietatea (de la hotărârea Costa/ENEL), au
fost legate de limitarea drepturilor suverane ale statelor şi prezentate ca un instrument destinat să
constrângă statele să îndeplinească obligaţiile lor comunitare.
Uneori însă, Curtea de Justiţie a creat o anumită confuzie prezentând cele două noţiuni în
termeni susceptibili să lase să se creadă totala lor independenţă, în timp ce alte ar părea să rezulte
că în efectul direct este inclusă şi întâietatea'.
In alte cazuri, ca în hotărârea Simmenthal din 9 martie 1978, Curtea de Justiţie
confirmând principiul întâietăţii dreptului comunitar, l-a prezentat totuşi ca având o funcţie
accesorie în raport cu efectul direct.
În acest sens, potrivit Curţii de Justiţie, aplicabilitatea directă înseamnă că regulile
dreptului comunitar trebuie să-şi desfăşoare plenitudinea efectelor lor, într-un mod uniform în
toate statele membre, începând de la intrarea lor în vigoare şi pe toată durata validităţii lor; astfel
aceste dispoziţii sunt o sursă imediată de drepturi şi obligaţii pentru toţi cei la care se referă, fie
că este vorba despre state membre sau despre particulare care sunt părţi la raporturile juridice
decurgând din dreptul comunitar; efectul direct are în vedere şi orice judecător care, sesizat în
cadrul competenţei sale, ca organ al unui stat membru, are drept misiune să apere drepturile
conferite particularilor de către dreptul comunitar.
Apoi, Curtea de Justiţie continuă arătând că, în baza principiului întâietăţii dreptului
comunitar, dispoziţiile din tratat şi actele instituţiilor direct, aplicabile au, drept efect, în
raporturile lor cu dreptul intern al statelor membre, nu numai de a face inaplicabilă de plin drept,
prin însuşi faptul intrării lor în vigoare, orice dispoziţie contrară din legislaţia naţională şi
existentă, dar şi având în vedere că aceste dispoziţii şi acte fac parte integrantă, cu rang de
prioritate, din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecăruia dintre statele membre de a
împiedica formarea valabilă de noi acte legislative naţionale în măsura în care ar fi incompatibile
cu norme comunitare.
In realitate, s-a subliniat, principiul întâietăţii este autonom în raport cu efectul direct, dar
acesta din urmă face ca întâietatea dreptului comunitar să fie o obligaţie pentru judecătorul
naţional sau, şi mai general, efectul direct permite principiului întâietăţii dreptului comunitar să
se afirme înlăturând orice regulă naţională care i-ar fi contrară.
Întâietatea dreptului comunitar obligă ansamblul autorităţilor statale, după cum a
subliniat Curtea de Justiţie în hotărârea Politi din 14 decembrie 1972, dar evident judecătorul
naţional va fi cel mai solicitat. Astfel, potrivit Curţii, orice judecător naţional care, fiind sesizat
în cadrul competenţei sale,,are obligaţia de a aplica integral dreptul comunitar şi de a apăra
drepturile pe care acesta le conferă particularilor, lăsând neaplicată orice dispoziţie eventual
contrară legii naţionale, fie că aceasta este anterioară sau posterioară regulii comunitare.
Or, tocmai printr-o asemenea conjugare între superioritatea şi aplicabilitatea directă a
dreptului comunitar se realizează condiţiile optime ale eficacităţii sale.
d) Atât în hotărârea Simmenthal, cât şi în alte hotărâri ale Curţii de Justiţie sunt precizate
şi efectele întâietăţii regulii comunitare în raport cu dreptul naţional contrar.
În cazul în care contrarietatea se situează în raport cu o regulă de drept naţional
posterior", Curtea consideră că în baza principiului întâietăţii dreptului comunitar, dispoziţiile
din tratat şi actele instituţiilor direct aplicabile au drept efect să împiedice formarea valabilă de
noi acte legislative naţionale în măsura în care ar fi incompatibile cu normele comunitare,
întrucât limitarea competenţelor la care statele membre au subscris le împiedică să legifereze
valabil în anumite domenii.
Astfel, potrivit Curţii de Justiţie, faptul de a recunoaşte o anumită eficacitate juridică
unor acte legislative naţionale impietând asupra domeniului în interiorul căruia se exercită
puterea legislativă a Comunităţii, sau în alt fel incompatibile cu dispoziţiile dreptului comunitar,
ar însemna să se nege caracterul efectiv al angajamentelor în mod necondiţionat şi irevocabil
asumate de către statele membre, în temeiul tratatului, şi ar pune astfel în discuţie bazele înseşi
ale Comunităţii.
În consecinţă, în măsura în care statele membre au atribuit Comunităţii puteri normative,
ele nu mai au competenţa de a edicta dispoziţii normative în acele domenii.
Discret sugerat în hotărârea Costa/ENEL, principiul întâietăţii dreptului comunitar asupra
constituţiilor naţionale a fost precizat şi amplificat în hotărâri ulterioare.
Curtea subliniază astfel că orice pretenţie pentru un stat de a face să prevaleze propriile
sale criterii constituţionale asupra dreptului comunitar este un element de dezmembrare a
Comunităţii şi este contrară principiului aderării "pe o bază de reciprocitate" deja evocat în
hotărârea Costa/ENEL'.
Din jurisprudenţa Curţii de Justiţie rezultă deci că ordinii juridice comunitare considerată
în globalitatea şi în unitatea sa îi este recunoscută întâietatea faţă de dreptul naţional.
 3.2.2. Întâietatea dreptului comunitar potrivit jurisdicţiilor naţionale
Influenţa jurisprudenţei Curţii de Justiţie asupra jurisprudenţelor naţionale pentru
soluţionarea conflictului între dreptul comunitar şi legea posterioară a fost determinată.
În urma unei evoluţii al cărei ritm a variat de la un stat la altul, principiul întâietăţii
dreptului comunitar a fost primit în final în ordinea internă, chiar dacă unele dificultăţi se mai
menţin încă.
Atitudinea jurisdicţiilor naţionale poate fi rezumată în termenii următori:
A. Fundamentul întâietăţii dreptului comunitar nu este în mod necesar cel reţinut de
Curtea de Justiţie: dacă specificitatea dreptului comunitar este adesea consacrată, totuşi de cele
mai multe ori judecătorul naţional preferă să caute temeiurile întâietăţii dreptului comunitar în
dreptul său constituţional, iar în unele cazuri, aceste două fundamente sunt asociate.
B. Întâietatea dreptului comunitar asupra legii naţionale chiar posterioare este în general
consacrată. Ea este recunoscută în ansamblul statelor membre originare ale Comunităţii.
În unele state această soluţie a fost admisă recent, adesea în urma unor decizii emanând
de la jurisdicţii situate în vârful ierarhiei judiciare.
Recunoaşterea întâietăţii dreptului comunitar asupra legii interne a fost facilitată în mai
multe state de existenţa unor dispoziţii constituţionale sau a unei tradiţii juridice favorabile.
C. În schimb, în ce priveşte întâietatea dreptului comunitar asupra Constituţiei, dreptului
comunitar nu i se recunoaşte o prioritate absolută în raport cu dreptul constituţional.
Dacă pentru Curtea de Justiţie - aşa cum am văzut - întâietatea dreptului comunitar are în
vedere ansamblul normelor naţionale, jurisdicţiile statelor membre au exprimat adesea rezerve
privind dreptul constituţional, mai ales în statele în care este organizat un control jurisdicţional al
constituţionalităţii. Astfel, Curţile constituţionale germană şi italiană au dezvoltat o jurisprudenţa
destinată să menţină principiile esenţiale ale ordinii lor constituţionale, şi chiar dacă în prezent
semnificaţia practică a unor asemenea rezerve a fost în mod voluntar restrânsă de câtre
judecătorul constituţional, totuşi în stare latentă o asemenea posibilitate rămâne deschisă.
Independent de unele dificultăţi conceptuale sau practice, concluzia generală care se
desprinde este în sensul că principiul întâietăţii dreptului comunitar reprezintă una din realizările
cele mai importante ale ordinii juridice comunitare, care a pătruns în mod cu totul remarcabil şi
în jurisprudenţele naţionale.
3.3. Punerea în aplicare a dreptului comunitar
Dacă edictarea dreptului comunitar este concentrată la nivelul instituţiilor comunitare,
acestea nu dispun însă de nici un monopol la nivelul punerii sale efective m aplicare, încredinţată
cel mai adesea autorităţilor statelor membre.

O asemenea disociere între competenţa legislativă şi competenţa de executare îşi are

originea în sistemul comunitar cu caracter funcţional de repartizare a competenţelor.
Colaborarea statelor membre la aplicarea dreptului comunitar ia forme şi dimensiuni
variabile, ceea ce înseamnă că aplicarea efectivă a dreptului comunitar depinde într-o largă
măsură de acţiunea normativă, administrativă şi judiciară a statelor membre.
Intervenţia statelor membre în executarea dreptului comunitar îşi are temeiul juridic fie în
obligaţia generală de colaborare stipulată în tratatele europene, fie în abilitările speciale acordate
de instituţii în actele de drept derivat.
Obligaţia generală de colaborare rezultă m mod expres din articolele 5 din Tratatul CE,
172 din Tratatul CEEA şi 86 din Tratatul CECA.
Potrivit acestor texte, statele membre trebuie să ia toate măsurile generale sau speciale
pentru a asigura executarea obligaţiilor decurgând din tratat, sau rezultând din actele instituţiilor
Comunităţii şi totodată să favorizeze îndeplinirea misiunii Comunităţii.
În acelaşi timp, statele membre trebuie să se abţină de la orice măsuri susceptibile să
pună în pericol realizarea scopurilor tratatului.
 Atitudinea astfel cerută statelor membre nu este deci o supunere pasivă ci o cooperare
loială şi activă, ceea ce înseamnă că statele au nu numai obligaţia de a adopta măsuri de aplicare
specifice prevăzute de tratate sau de dreptul derivat, dar sunt ţinute, atunci când este nevoie, la o
acţiune spontană la care nu au fost în mod special invitate de instituţiile comunitare. Este de
altfel ceea ce rezultă şi din jurisprudenţa Curţii de Justiţie, în sensul că statele aveau dreptul şi, în
baza dispoziţiilor generale ale articolului 5 din tratat, obligaţia de a face totul pentru a asigura
efectul util al ansamblului dispoziţiilor regulamentului.

Statele membre sunt deci investite, de o manieră generală, cu o responsabilitate

subsidiară în ce priveşte punerea în aplicare a dreptului comunitar, responsabilitate susceptibilă
să fie sancţionată pe calea recursului pentru neîndeplinirea obligaţiilor.
Cu ocazia lucrărilor conferinţei interguvernamentale ce a condus la Tratatul de la
Maastricht, preşedinţia luxemburgheză a propus iniţial să se adauge la articolul 5 din Tratatul
CEE un al treilea alineat potrivit căruia, pe baza unui raport periodic stabilit de Comisie, statele
membre şi Comisia stabilesc o cooperare strânsă între serviciile administrative pentru a asigura
deplina aplicare a dreptului comunitar.
In final, Conferinţa a preferat să adopte o declaraţie destul de amănunţită referitoare la
aplicarea dreptului comunitar (declaraţia nr. 19).
Această declaraţie subliniază mai întâi necesitatea, pentru coerenţa şi unitatea procesului
construcţiei europene, ca fiecare stat membru să transpună în mod integral şi fidel în dreptul său
naţional directivele comunitare, ai căror destinatari sunt, în termenele fixate de acestea.
Cel de al doilea alineat al paragrafului 1 din declaraţie se referă la problema măsurilor ce
trebuie să fie luate de statele membre pentru a asigura ca dreptul comunitar să fie aplicat în mod
corect.
Astfel, după ce se recunoaşte că revine fiecărui stat membru să determine modalitatea cea
mai bună pentru aplicarea dispoziţiilor dreptului comunitar, ţinând seama de instituţiile, sistemul
juridic şi celelalte condiţii care îi sunt proprii2, dar în orice caz cu respectarea dispoziţiilor
articolului 189 din Tratatul instituind Comunitatea europeană, declaraţia apreciază ca fiind
esenţial, pentru buna funcţionare a Comunităţii, ca măsurile luate în diferitele state membre să
conducă la aplicarea dreptului comunitar cu o eficacitate şi o vigoare echivalente celor
desfăşurate la aplicarea dreptului lor naţional.
Cel de al doilea paragraf invită Comisia să vegheze, în exercitarea competenţelor ce-i
sunt conferite de articolul 155 din Tratatul CE, la respectarea de câtre statele membre a
obligaţiilor ce le revin. Comisia este, de asemenea, invitată să publice periodic un raport complet
în această privinţă atât pentru statele membre cât şi pentru Parlamentul european.

Bibliografie:
Augustin Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Ed. Universul juridic, Bucureşti,2002
Octavian Bibere, Uniunea Europeană: între real şi virtual, Ed. All , Bucureşti, 1999
Walter Cairns, Introducere în legislaţia Uniunii Europene, Ed. Universal Dalsi,Bucureşti, 2001
Octavian Manolache, Drept comunitar, ed. a 3-a,Ed.AllBeck,Bucureşti,2001
Viorel Marcu. Drept instituţional comunitar,ed.a 2-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,2001
Jean Boulois, Droit Institutionnel de l’Union européenne, Ed. Montchrestien, Paris, 1997
 IV. Organele comunitare de jurisdicţie.
Rolul lor în mecanismul comunitar

Secţiunea I: Compunerea, structura şi organizarea Curţii de Justiţie a Comunităţii

Europene şi Tribunalului de primă instanţă. Competenţă

Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene este jurisdicţia căreia îi incumbă misiunea de a

asigura „respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea” tratatelor comunitare (art. 220 TCE).
Ea este în acelaşi timp o instituţie care trebuie să asigure „realizarea sarcinilor încredinţate
Comunităţii” (art. 7 TCE), alături de instituţiile politice (Consiliu, Comisie şi Parlament) şi
având acelaşi rang cu ele.
În sistemul instituţional al Comunităţii, Curtea dispune de o putere suverană: ea
interpretează în ultimă instanţă tratatele, deciziile sale neputând fi puse în discuţie nici de statele
membre nici de instituţiile comunitare. În acelaşi timp însă, indiferent care ar fi întinderea
competenţelor sale şi spiritul în care ea le exercită, Curtea de Justiţie rămâne un judecător ale
cărui competenţe sunt atribuite de tratate, în timp ce magistratul naţional apare ca un judecător
comunitar „de drept comun”. Cel din urmă, de fapt, este acela care pune în practică dreptul
comunitar, cu excepţia ipotezelor în care competenţa este expres dată CJCE.
Funcţia judecătorului naţional la care ne-am referit putea comporta pentru uniformitatea
dreptului comunitar riscuri evidente, ce nu puteau fi prevenite prin instaurarea unui judecător
comunitar superior ierarhic judecătorului naţional, căruia să fi putut să îi cenzureze hotărârile.
De aceea, colaborarea între Curte şi judecătorul naţional a fost concepută pe calea unui
mecanism original, chestiunea prejudicială reglementată de art. 234 TCE.
Acest mecanism trasează o modalitate de colaborare între judecătorul naţional investit cu
soluţionarea unui litigiu şi CJCE, căreia îi revine interpretarea uniformă şi autentică a dreptului
comunitar, interpretare ce nu se impune datorită unui rang superior al interpretului, ci graţie
preeminenţei dreptului comunitar în raport cu dreptul naţional al statelor membre.
Originalitatea justiţiei comunitare rezultă fără nici o îndoială din această articulaţie, din
competenţele respective ale CJCE şi judecătorilor naţionali. Deşi a operat o depăşire completă a
justiţiei internaţionale tradiţionale în adoptarea soluţiei, cea găsită nu poate fi totuşi identificată
nici cu relaţiile proprii unui sistem judiciar federal.
Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului a creat o Curte de
Justiţie. Şi Tratatele de la Roma au prevăzut, fiecare dintre ele, instituirea câte unei Curţi de
Justiţie. Dornici de a evita multiplicitatea instituţiilor chemate să îndeplinească aceleaşi sarcini în
cele trei Comunităţi Europene, reprezentanţii statelor fondatoare au semnat — în acelaşi timp cu
Tratatele de la Roma — Convenţia relativă la anumite instituţii comune ale Comunităţilor
Europene, în art. 3 al căreia se prevede că o Curte de Justiţie unică exercită competenţele
atribuite de fiecare din cele trei tratate Curţii de Justiţiei.
În timp, numărul de cauze deduse judecăţii a crescut, mai ales începând cu anii '70.
Curtea a profitat de deschiderea Conferinţei interguvernamentale în vederea adoptării Actului
unic european şi a prezentat — la 8 noiembrie 1985 — două propuneri tinzând la crearea unei
jurisdicţii de primă instanţă şi la modificarea de Consiliu a dispoziţiilor Statutului Curţii. Cum în
Actul unic european s-a creat premisa instituirii unei noi instanţe de prim grad, Curtea a propus
Consiliului, iar acesta din urmă a decis — la 24 octombrie 1988 — crearea Tribunalului de
primă instanţă.

Structura şi organizarea Curţii de Justiţie

Organizarea Curţii face obiectul dispoziţiilor înscrise în cele trei Tratate fondatoare, cele
trei Protocoale asupra Statutului Curţii de Justiţie anexate fiecare câte unui tratat şi în
Regulamentul de procedură al Curţii şi instrucţiunile grefierului.

Compunerea Curţii

Curtea de Justiţie este formată din 15 judecători şi asistată de 8 avocaţi generali (potrivit art. 221
– 222 TCE; al nouălea avocat general a fost desemnat în perioada 1 decembrie 1995- 6
octombrie 2000).
Judecătorii şi avocaţii generali sunt numiţi de comun acord de guvernele statelor membre (art.
223 TCE). Numirea trebuie să se facă dintre personalităţile care oferă toate garanţiile de
independenţă şi care îndeplinesc condiţiile cerute pentru exercitarea celor mai înalte funcţii
jurisdicţionale în ţara lor, sau sunt jurisconsulţi de competenţă notorie. Chiar mai mult decât
pentru Comisie, Tratatele constitutive au subliniat că instanţa comunitară nu este una compusă
din reprezentanţii statelor membre. Dincolo de modul de desemnare prin acordul comun al
guvernelor statelor membre, observăm absenţa oricărei condiţii de naţionalitate. Art. 10 al
Tratatului de fuziune din 8 aprilie 1965 dispune că numai cetăţenii statelor membre pot fi
membri ai Comisiei şi că aceasta trebuie să aibă cel puţin un cetăţean din fiecare stat membru.
Condiţiile citate nu sunt reluate în ceea ce îi priveşte pe membrii Curţii de Justiţie. Dar practica,
până în prezent, a fost aceea că propunerea fiecărui guvern în parte a fost aprobată de celelalte,
propunerile vizând întotdeauna cetăţeni proprii. Astfel, Curtea este în prezent compusă din câte
un naţional al fiecărui stat membru, Tratatul de la Nisa preconizând menţinerea situaţiei şi pentru
cazul viitoarelor aderări la Comunitatea Europeană.
Mandatul membrilor Curţii are o durată de 6 ani şi poate fi reînnoit (art. 223 TCE). O reînnoire
parţială a judecătorilor şi avocaţilor generali are loc din 3 în 3 ani. Mandatul unui judecător sau
avocat general se întrerupe prin deces, demisie, sau decizia unanimă a colegilor săi de a-l
înlătura din funcţie.
Judecătorii desemnează dintre ei preşedintele Curţii, pentru un mandat de 3 ani, care poate fi
reînnoit.
Curtea de Justiţie are un grefier, care nu face parte din compunerea sa în sensul cel mai strict al
termenului. Totuşi, prevăzând — în art. 224 TCE — „Curtea îşi numeşte grefierul şi îi stabileşte
statutul” Tratatul a vrut fără îndoială să sublinieze importanţa grefierului. El este numit de Curte
pentru o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea reinvestirii.

Statutul membrilor Curţii

Judecătorii şi avocaţii generali trebuie ca —înainte de a-şi prelua funcţiile — să depună

jurământ, în şedinţă publică, că vor exercita atribuţiile în deplină imparţialitate şi conform
conştiinţei şi că nu vor divulga nimic din secretul deliberărilor (art. 2 din Statutul CJCE).
Membrii Curţii nu pot să exercite nici o funcţie politică sau administrativă şi — cu
excepţia cazului în care o derogare excepţională li se dă de Consiliu — nu pot avea nici o
activitate profesională, remunerată sau nu. După prestarea jurământului ei semnează un
angajament solemn de a respecta, pe timpul exercitării funcţiei lor şi după încetarea acesteia,
obligaţiile decurgând din respectiva funcţie, mai ales datoria de a manifesta onestitate şi
circumspecţie în acceptarea anumitor poziţii sau avantaje după încetarea funcţiei lor. În caz de
dubii asupra acestor incompatibilităţi, Curtea este cea care hotărăşte (art. 4 din Statut).
Judecătorii şi avocaţii generali se bucură de imunitate de jurisdicţie. După încetarea funcţiei lor,
ei continuă să se bucure de imunitate în ceea ce priveşte actele pe care le-au îndeplinit în calitate
oficială. Imunitatea nu poate fi ridicată decât de Curte, judecând în şedinţă plenară. În caz de
ridicare a imunităţii, un membru al Curţii nu poate fi judecat penal într-un stat membru decât de
instanţa competentă a judeca pe magistraţii celei mai înalte jurisdicţii naţionale.
Potrivit Protocolului asupra Statutului Curţii de Justiţie anexat Tratatului instituind
Comunitatea Europeană, un judecător sau avocat general nu poate fi înlăturat din funcţie sau
declarat decăzut din dreptul la pensie sau la alte avantaje echivalente decât dacă —conform
aprecierii unanime a judecătorilor şi avocaţilor generali ai Curţii — nu mai corespunde
condiţiilor cerute sau nu mai satisface obligaţiile care rezultă din funcţia lui. Bineînţeles,
persoana vizată nu participă la deliberări.
Organizarea internă a Curţii: Curtea este în momentul de faţă instalată la Luxembourg, în
aplicarea deciziei din 8 aprilie 1965 a reprezentanţilor statelor membre. Curtea sau Camerele sale
pot, pentru una sau mai multe şedinţe determinate, să aleagă un alt loc de desfăşurare decât la
sediu. Ea îşi stabileşte propriul regulament de procedură, care este supus aprobării unanime a
Consiliului.
Tratatele au fixat principiul potrivit căruia Curtea judecă în sesiune plenară, prevăzând
totuşi că poate crea în cadrul său Camere de trei sau cinci judecători pentru a proceda la anumite
măsuri de instrucţie sau pentru a judeca anumite categorii de cauze, în condiţiile fixate de un
regulament stabilit.
Regulamentul de procedură dispune că trimiterea în faţa unei Camere nu este admisibilă
atunci când un stat membru sau o instituţie comunitară, parte în procedura respectivă sau care a
depus observaţii scrise, solicită ca pricina să fie soluţionată de Curte în şedinţă plenară. În acelaşi
timp, Camera investită cu o cauză poate — în orice stadiu al procedurii — să o trimită în faţa
adunării plenare.
Judecătorii şi avocaţii generali nu pot participa la soluţionarea unei cauze în care au fost
agenţi, consilieri sau avocaţi ai uneia din părţi sau în legătură cu care au fost în situaţia de a se
pronunţa ca membri ai unui tribunal, unei comisii de anchetă sau cu un alt titlu. Dacă un motiv
special face ca un judecător sau avocat general să considere că nu poate participa la soluţionarea
unei afaceri, el trebuie să înştiinţeze pe preşedinte. Acesta din urmă are şi posibilitatea de a
avertiza pe un judecător sau avocat general, atunci când apreciază că respectivul, pentru un
motiv special, nu trebuie să judece (pentru judecător) sau să pună concluzii (pentru avocatul
general). În cazul în care apar dificultăţi la aprecierea incompatibilităţii, Curtea este cea care
statuează.
Nu există în sistemul jurisdicţional al Comunităţii Europene nici un privilegiu de
naţionalitate, indiferent pentru ce parte. Aceasta înseamnă că nici o parte nu se poate prevala de
naţionalitatea unui judecător sau de absenţa unui judecător de naţionalitatea sa pentru a cere
modificarea compunerii unui complet de judecători.

Competenţele Curţii de Justiţie

Curtea de Justiţie exercită o combinaţie inedită de funcţiuni care îi conferă un caracter

singular în raport cu categoriile jurisdicţionale tradiţionale.
Este mai întâi jurisdicţie administrativă, deoarece controlează respectarea legalităţii de
instituţiile comunitare şi sancţionează eventualele încălcări.
Curtea este însă şi o jurisdicţie constituţională, prin aceea că îi revine soluţionarea
delimitărilor de competenţă între instituţiile Comunităţii şi între Comunitate şi statele membre.
Acestei funcţii jurisdicţionale i se adaugă competenţele consultative ale Curţii, mai ales în ce
priveşte compatibilitatea cu tratatele constitutive a acordurilor încheiate de Comunitate cu state
terţe.
În fine, ea este şi o jurisdicţie internaţională, fiind competentă să soluţioneze litigiile
apărute între statele membre referitor la aplicarea Tratatelor de la Roma şi Paris.

Tribunalul de primă instanţă

Crearea – prin decizia Consiliului din 24 octombrie 1998 – a unui Tribunal de primă
instanţă al comunităţilor europene a constituit o etapă esenţială dintr-un lung proces.
Grija de a permite Curţii de Justiţie să exercite plenar misiunea fundamentală cu care este
investită – aceea de a veghea la aplicarea uniformă a dreptului comunitar – a condus la ideea de a
încredinţa anumite litigii din competenţa curţii unei noi instanţe.
Adoptarea Actului unic european a deschis calea creării unui Tribunal de primă instanţă.
Potrivit dispoziţiilor înscrise în tratatele constitutive, Consiliul era abilitat să adauge Curţii de
Justiţie, la cererea acesteia, şi printr-o decizie luată în unanimitate după consultarea comisiei şi
Parlamentului european, o instanţă însărcinată cu soluţionarea anumitor categorii de acţiuni, sub
rezerva unui recurs limitat la chestiunile de drept. La 29 septembrie 1987 Curtea a sesizat
Consiliul cu o propunere de decizie tinzând la crearea Tribunalului de primă instanţă, propunere
realizată prin decizia precitată, după aviz al comisiei şi Parlamentului european. Organizarea
efectivă a tribunalului s-a derulat în cursul ultimelor luni ale anului 1989.
Compunerea Tribunalului de primă instanţă.
Membrii Tribunalului sunt aleşi dintre persoane care oferă toate garanţiile de
independenţă şi au capacitatea cerută pentru exercitarea funcţiilor jurisdicţionale (art. 225 alin 3
TCE). Se observă că formula nu este identică dispoziţiei din tratat referitoare la membrii Curţii
de Justiţie.
Tribunalul este în prezent compus din 15 judecători numiţi de comun acord de guvernele
statelor membre pe o perioadă de 6 ani (art. 225 alin. 3 in fine). Ca şi în cazul membrilor CJCE o
dată la 3 ani are loc o reînnoire parţială a membrilor Tribunalului, mandatul unui membru putând
fi reînnoit.
Preşedintele este desemnat de membrii Tribunalului pentru un mandat de 3 ani, cu
posibilitatea reinvestirii.
Spre deosebire de ceea ce tratatele au prevăzut pentru Curtea de Justiţie, nu există o
distincţie statutară între membrii care sunt judecători şi cei care, numiţi în calitate de avocat
general, îndeplinesc exclusiv funcţii specifice.
Decizia Consiliului din 24 octombrie 1988 stabileşte că membrii Tribunalului „pot fi
chemaţi să exercite funcţiile de avocat general”.
Rolul avocatului generală constă, la Tribunal ca şi la Curtea de Justiţie în prezentarea – în
mod public, cu deplină imparţialitate şi independenţă – de concluzii motivate.
Dacă la Curte prezentarea concluziilor se face în toate cauzele (art.222 alin 2 TCE
prevede că avocatul general pune concluzii în scopul de a asista Curtea în îndeplinirea misiunii
încredinţate acesteia, astfel cum misiunea este definită în art. 220) la Tribunal avocatul general
prezintă concluzii numai în „anumite cauze”.
Neavând caracter sistematic, funcţia de avocat general nu are un statut la Tribunal, ea
vine să se adauge funcţiei de judecată pe care membrii acestei instanţe o exercită. Regulamentul
de procedură al Tribunalului de primă instanţă prevede că „orice membru al Tribunalului
exercită, în principiu, funcţia de judecător” şi „orice judecător, cu excepţia preşedintelui, poate
exercita, într-un caz determinat funcţia de avocat general” (art. 2 al Regulamentului de procedură
al TPI).
Deşi nu se numără printre membrii Tribunalului de primă instanţă grefierul nu este – însă
– absolut exterior compunerii tribunalului, în măsura în care prezenţa sa este necesară pentru
regularitatea deciziilor jurisdicţionale. Potrivit Regulamentului de procedură grefierul este numit
pentru o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea reinvestirii, urmând regulile aplicabile la alegerea
preşedintelui.
Statutul membrilor Tribunalului
Nu este necesară expunerea de o manieră foarte detaliată a statutului membrilor TPI, din
moment ce decizia din 24 noiembrie 1988 trimite la cea mai mare parte a dispoziţiilor care
reglementează statutul membrilor Curţii de justiţie.
Astfel, membrii Tribunalului au obligaţia de a depune jurământ în aceleaşi condiţii cu
cele prevăzute pentru membrii Curţii şi sunt supuşi aceloraşi reguli de incompatibilitate
aplicabile în timpul exercitării funcţiei şi aceluiaşi angajament de a respecta obligaţiile
decurgând din sarcina lor, mai ales datoria de onestitate şi circumspecţie în acceptarea anumitor
poziţii sau avantaje după încetarea funcţiei lor.
În egală măsură, imunitatea de jurisdicţie prevăzută de Statutul Curţii de Justiţie şi
privilegiile şi imunităţile de care beneficiază membrii Curţii sunt extinse şi la membrii
Tribunalului.
O particularitate a statutului membrilor Tribunalului rezidă în aceea că examinarea
situaţiei lor personale, în cazul unei cereri de ridicare a imunităţii de jurisdicţie sau în procedura
de îndepărtare din funcţie, nu este de competenţa instanţei căreia ei îi aparţin. Curtea este cea
care decide, după consultarea Tribunalului.
Organizarea Tribunalului de primă instanţă
Tribunalul are sediu la Curtea de Justiţie, deci la Luxembourg în prezent. La fel ca pentru
curte, regulamentul de procedură prevede că această instanţă poate – pentru una sau mai multe
sesiuni determinate să aleagă un alt loc decât cel al sediului Curţii.
În acord cu cea din urmă instanţă, Tribunalul stabileşte regulamentul de procedură, care
este supus aprobării unanime a Consiliului.
Ca jurisdicţie, TPI este organizat, în ce priveşte completele de judecată, potrivit unui
principiu invers faţă de cel al organizării Curţii.
În timp ce tratatele au prevăzut pentru Curte că statuează în şedinţă plenară, incluzând şi
excepţii a căror întindere s-a lărgit progresiv, decizia din 24 octombrie 1988 dispune că
„Tribunalul se întruneşte în camere, compuse din trei sau cinci judecători” adăugând că „în
anumite cazuri, determinate prin regulamentul de procedură, Tribunalul se poate întruni în
formaţie plenară”.
O cameră poate trimite o cauză care i-a fost repartizată formaţiei plenare sau unei
camere compuse dintr-un număr diferit de judecători ori de câte ori „dificultatea în drept” sau
importanţa cazului ori „circumstanţe speciale” o justifică (art. 14 al Regulamentului de
procedură).
Competenţa Tribunalului de primă instanţă
Prin Decizia nr. 88/591 din 24 octombrie 1988 s-au dat în competenţa TPI –
litigiile între comunităţi şi agenţii lor, avute în vedere la art. 179 (în prezent 236) TCE şi la art.
152 din Tratatul CEEA;
- acţiuni introduse împotriva Comisiei de întreprinderi şi asociaţii de întreprinderi avute
în vedere de art. 47 al Tratatului CECO şi care privesc acte individuale relative la aplicarea art.
50 şi 57- 66 din acelaşi tratat (impozite şi taxe, producţie, preţuri, acorduri şi concentrări);
- acţiunile introduse împotriva unei instituţii comunitare de o persoană fizică sau
juridică, potrivit art. 173 alin. 2 in Tratatul CEE (devenit art. 230 alin. 4 TCE) şi potrivit art. 175
(în prezent 232) alineatul 3 TCE
Iniţial din competenţa Tribunalului de primă instanţă au fost excluse chestiunile de
soluţionat prin hotărâre preliminară, care privesc interpretarea şi validitatea dreptului, precum şi
acţiunile formulate de statele membre şi de instituţiile comunitare.
În urma modificărilor aduse art. 168A (articolul 225) de Tratatul de la Maastricht nu se
mai reţine necompetenţa Tribunalului de primă instanţă decât în cazul trimiterilor pentru hotărâri
preliminare conform actualului art. 234 TCE.
Modificări importante ale competenţei sunt operate în Tratatul de la Nisa. În măsura în
care acest tratat va intra în vigoare, TPI va soluţiona acţiunile întemeiate pe articolele 230, 232,
235, 236 şi 238 din Tratatul instituind comunitatea europeană, cu excepţia celor pe care statutul
le rezervă Curţii de justiţie. Deciziile date de Tribunal vor face obiectul unui recurs la Curte,
recurs limitat la problemele de drept.
Conform aceloraşi modificări Tribunalul va deveni competent să soluţioneze trimiterile
pentru darea unei hotărâri preliminare conform art. 234 TCE, în domeniile determinate prin
Statut. Dacă Tribunalul consideră că în cauza respectivă se impune o hotărâre de principiu
susceptibilă de a afecta unitatea şi coerenţa dreptului comunitar, el poate trimite cauza Curţii
pentru a hotărî. Deciziile date de TPI în trimiterile pentru o hotărâre preliminară pot, în mod
excepţional, să facă obiectul unei reexaminări de Curtea de Justiţie, când există un risc serios de
afectare a unităţii sau coerenţei dreptului comunitar.
În fine, Tribunalul de primă instanţă va avea competenţa de a soluţiona acţiunile
introduse împotriva deciziilor camerelor jurisdicţionale, constituite în aplicarea art. 225 A.
Articolul 225 A a fost introdus prin Tratatul de la Nisa, în scopul degrevării Tribunalului şi
scurtării duratei procedurii. Potrivit acestui text Consiliul, hotărând în unanimitate, pe baza
propunerii Comisiei şi după consultarea Parlamentului şi Curţii de Justiţie, sau pe baza cererii
Curţii şi după consultarea Parlamentului şi Comisiei poate să creeze camere jurisdicţionale
însărcinate cu soluţionarea în primă instanţă a unor categorii de acţiuni introduse în domenii
specifice.

Secţiunea a II-a
Controlul judecătoresc al actelor instituţiilor comunitare

Actele supuse controlului

Instituţiile comunitare sunt abilitate a adopta acte de natură şi cu denumiri diferite, nu
toate fiind supuse controlului judecătoresc. Criteriul este forţa juridică a actului.
În sistemul CECO două sunt categoriile de acte obligatorii: deciziile - obligatorii în toate
elementele - şi recomandările, care obligă numai în ce priveşte scopurile de urmărit, alegerea
metodelor pentru realizarea scopurilor fiind la latitudinea celor cărora le sunt adresate (art. 14).
În sistemul Tratatului Comunităţii Europene distincţia esenţială trebuie făcută între actele
cu caracter general şi cele cu caracter individual. Dreptul de a introduce o acţiune împotriva unui
act din prima categorie este mai restrâns decât în privinţa unui act cu caracter individual.
Nu pot fi supuse controlului judecătoresc aşa – numitele „acte inexistente”, care fie nu au
intrat în vigoare sau emană de la persoane necompetente, fie sunt lipsite de orice temei legal,
adică există dar sunt vădit ilegale, astfel încât nu trebuie să fie aplicate, chiar dacă nu sunt
contestate în termenul stipulat.
Cauzele de nelegalitate
Referindu-se la posibilitatea introducerii acţiunii în anulare, art. 230 TCE enunţă în
alineatul 2 cinci cauze de nelegalitate care pot fi avute în vedere şi în alte proceduri (excepţia de
nelegalitate şi acţiunea relativă la abţinerea instituţiilor comunitare de a acţiona).
Cauzele de nelegalitate sunt, potrivit textului menţionat:
- necompetenţa;
- încălcarea unei cerinţe procedurale esenţiale;
- încălcarea Tratatului;
- încălcarea oricărei reguli de drept privind aplicarea Tratatului;
- abuzul de putere.
Necompetenţa este o cauză de ordine publică, pe care judecătorul o poate ridica din
oficiu.
Competenţa instituţiilor este una de atribuţie, conform art. 7 alin 1 TCE („fiecare
instituţie acţionează în limitele atribuţiilor ce îi sunt conferite prin Tratat), neputând fi modificate
prin practica instituţiilor comunitare.
Necompetenţa poate fi „ratione loci”, „ratione materiae” ori „ratione personae”.
Încălcarea unei cerinţe procedurale esenţiale este cea de-a doua cauză de nelegalitate de
ordine publică. Pentru a aprecia dacă iregularitatea formală a unui act este suficient de
substanţială pentru a conduce la anularea lui, Curtea, examinează dacă ea a putut exercita o
influenţă asupra conţinutului actului sau dacă l-a privat pe reclamant de posibilitatea de a-i
controla legalitatea.
În mod normal respectarea unei obligaţii de consultare constituie violarea unei forme
substanţiale, fiind necesar ca acea consultare să fie efectiv şi valabil obţinută. În special
consultarea Parlamentului european este o formalitate substanţială, din moment ce ea constituie
„reflectarea unui principiu democratic fundamental” (CJCE, Hotărârea din 29 octombrie 1980,
Roquette Frères c/Consiliu aff.138/79).
Exigenţa motivării actelor la care se referă art. 253 TCE este o formalitate substanţială a
cărei nerespectare dă loc anulării. Obligaţia motivării nu răspunde doar unei preocupări formale,
ci tinde să dea părţilor posibilitatea de a-şi apăra drepturile, judecătorului comunitar aceea de a
exercita controlul şi statelor membre, şi tuturor celor interesaţi, posibilitatea de a cunoaşte
condiţiile în care s-a făcut aplicarea Tratatului.
Nepublicarea sau nenotificarea unui act nu constituie violarea unei forme substanţiale.
Astfel de iregularităţi sunt „exterioare actului şi nu pot – astfel – să îl violeze”.
Încălcarea Tratatului şi oricărei reguli de drept privind aplicarea tratatului pot fi grupate
în aceeaşi categorie şi constituie, fără îndoială, cele mai importante cauze de anulare, deşi ele nu
sunt de ordine publică.
Noţiunea de „tratat” înglobează protocoalele anexă, actele modificând tratatele de bază
ca şi actele şi tratatele de adeziune.
Fac – în egală măsură – parte dintre regulile de drept a căror respectare o asigură
judecătorul comunitar toate actele obligatorii adoptate de instituţii, ca şi acordurile internaţionale
încheiate de comunitate.
Judecătorul comunitar este competent să cenzureze nu numai eroarea comisă de o
instituţie în ce priveşte regula de drept care trebuia să fie aplicată în cauză dar şi eroarea vizând
materialitatea faptelor a căror existenţă condiţionează aplicarea regulii sau greşeala de apreciere
a faptelor.
Totuşi, în acest din urmă caz, judecătorul limitează întinderea controlului pe care îl
exercită pentru a nu impieta asupra sferei atribuţiilor celorlalte instituţii.
Abuzul de putere se defineşte ca o exercitare a puterii într-un alt scop decât cel pentru
care aceasta a fost conferită (CJCE, Hotărârea din 12 iunie 1958 Hauts fourneaux de chasse
c/Înalta Autoritate a CECO aff. 15/57). Noţiunea o înglobează pe cea de deturnare a procedurii.
Poate constitui un abuz de procedură faptul de a adopta o decizie generală în scopul de a eluda
examenul individual pe care l-ar necesita apelul la procedura expres prevăzută de Tratat sau
faptul de a întemeia o decizie pe o dispoziţie a Tratatului prevăzând necesitatea unui aviz
conform atunci când comisia are puterea de a acţiona independent.
Abuzul de putere nu poate fi invocat (ca şi violarea tratatului sau oricărei reguli de drept
referitoare la aplicarea lui) decât de reclamant, nu şi de judecător. Abuzul nu poate rezulta din
simple prezumţii. Potrivit judecătorului comunitar, „o decizie nu este afectată de abuzul de
putere decât dacă ea apare, pe baza unor indicii obiective, pertinente şi concordante, că a fost
luată pentru a se atinge scopuri altele decât cele enunţate”.(CJCE, Hotărârea din 11 iulie 1990,
Germes, Aff. C – 323/88).
Căi de contestare a actelor instituţiilor comunitare
În raport de împrejurări şi natura cauzelor, modalităţile de contestare a actelor instituţiilor
comunitare sunt:
- acţiunea în anulare;
- acţiunea relativă la abţinerea instituţiilor comunitare de a acţiona;
- excepţia de nelegalitate;
- cererea pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare asupra validităţii unui act
comunitar.

Secţiunea a III-a
Modalităţi procedurale de contestare a actelor comunitare
Acţiunea în anularea actelor instituţiilor comunitare
Actele susceptibile de anulare sunt cele arătate la alineatul 1 al art. 230 TCE: acte adoptate
împreună de Parlamentul European şi Consiliu, actele Consiliului comisiei şi Băncii Centrale
Europene, altele decât recomandările şi avizele şi actele Parlamentului destinate să producă
efecte juridice faţă de terţi.
Noţiunea „acte” trebuie înţeleasă într-un sens larg, Curtea afirmând (în afacerea AETR,
Hotărârea din 31 martie 1971 Comisia c/Consiliu aff. 22/70) că ea acoperă orice dispoziţie
vizând producerea unui efect juridic, incluzându-se aici o deliberare a Consiliului având ca
obiect fixarea unei linii de conduită obligatorii pentru instituţii ca şi pentru statele membre în
negocierile cu un stat terţ.
Actul trebuie să fie unul obligatoriu, art. 230 TCE excluzînd expres actele care sunt lipsite de
forţa obligatorie. El trebuie să comporte efecte juridice, adică să fie o măsură producând efecte
juridice obligatorii de natură a afecta interesele reclamantului, modificându-i acestuia situaţia
juridică într-o manieră caracterizată (CJCE, Hotărârea din 11 noiembrie 1981, IBM c/Comisia
aff. 60/81).
În acelaşi timp, actul trebuie să fie definitiv, adică să constituie „manifestarea definitivă a
voinţei” instituţiei şi să nu fie un act pur intern al acesteia.
Judecătorul comunitar admite aplicarea, în dreptul comunitar, a teoriei „actului inexistent”.
Calificarea unui act ca inexistent permite să se constate, în afara termenului de formulare a
acţiunii în anulare, că el nu a produs nici un efect juridic.
Gravitatea consecinţelor care se leagă de constatarea inexistenţei unui act al instituţiilor
comunităţii postulează că – pentru raţiuni de securitate juridică – această constatare trebuie
rezervată unor ipoteze absolut extreme.
Pârâtă în acţiunea în anulare este instituţia la care face referire art. 230 TCE, înregistrându-se o
evoluţie în sensul lărgirii sferei subiecţilor pasivi. Acţiunea în anulare nu poate fi exercitată
împotriva unui act al unui stat membru, chiar dacă respectivul se integrează în cadrul unui proces
de decizie comunitară.
Reclamanţi pot fi – necondiţionat – statele membre, Consiliul şi Comisia – ei având calitatea de
a introduce acţiunea fără a avea de justificat un interes oarecare (ei se numesc reclamanţi
privilegiaţi).
Parlamentul, Curtea de Conturi şi Banca Centrală Europeană pot formula acţiunea în anulare
pentru protejarea prerogativelor lor (art. 230 alin. 3 TCE).
În ce priveşte particularii – persoane fizice sau juridice – ei au posibilitatea de a sesiza Curtea cu
acţiuni împotriva acelor decizii ai căror destinatari sunt şi celor care – deşi luate sub aparenţa
unui regulament sau unei decizii adresate altei persoane – le privesc direct şi individual
(alineanul 4 al art. 230 TCE).
Termenul de formulare a acţiunii în anulare este de două luni de la data – după caz – a publicării,
notificării sau luării la cunoştinţă a actului atacat .
Acest termen este de ordine publică, judecătorul examinând din oficiu dacă a fost respectat.
Instanţa competentă
După 1 august 1993 Tribunalul de primă instanţă este competent să soluţioneze, în primă
instanţă, acţiunile în anulare formulate de persoanele fizice sau juridice în virtutea art. 230 TCE,
cele formulate de particulari în baza Tratatului CECO şi contenciosul între Comunitate şi
funcţionarii şi agenţii săi.
Hotărârea pe care instanţa o pronunţă în acţiunea în anulare are autoritate „erga omnes”. Actul
este – în cazul în care acţiunea se consideră întemeiată – declarat nul şi neavenit (conf. Art. 231
TCE).
Anularea poate fi şi parţială
În principiu anularea are efect retroactiv. Totuşi, în ce priveşte regulamentele, articolul 231 alin
2 TCE permite judecătorului să indice „acele efecte ale regulamentului care trebuie considerate
definitive”. El poate astfel să limiteze caracterul retroactiv al anulării.
Judecătorul comunitar nu poate decât să anuleze actul sau să respingă acţiunea. El nu poate nici
să confirme actul (adică să îi acopere neregularităţile) nici să sancţioneze instituţia.
Cu toate acestea, art. 229 TCE dispune că regulamentele adoptate împreună de Parlamentul
European şi Consiliu şi cele ale Consiliului în virtutea tratatului pot atribui Curţii de Justiţie o
competenţă de plină jurisdicţie în ce priveşte sancţiunile prevăzute de aceste regulamente. În
acest caz specific judecătorul comunitar poate modifica actul atacat şi – la nevoie – poate adresa
administraţiei o amendă.
În virtutea art. 233 TCE instituţia de la care emană actul anulat este ţinută să ia măsurile pe care
le comportă executarea hotărârii instanţei. Instituţia trebuie să respecte nu numai dispozitivul
hotărârii ci şi motivele care au condus la adoptarea soluţiei.
Ea are datoria de a evita ca actul destinat să înlocuiască actul anulat să fie lovit de aceleaşi
neregularităţi cu cele identificate în hotărârea de anulare. Termenul de executare nu este
prestabilit, curtea utilizând expresia „interval rezonabil”.
Atunci când actul litigios a produs efecte prejudiciabile faţă de reclamant, instituţia este ţinută să
realizeze o repunere în situaţia anterioară, adecvată şi eventual să repare prejudiciul cauzat.

Acţiunea relativă la abţinerea instituţiilor comunitare de a acţiona

Art. 232 TCE prevede această acţiune, scopul său fiind acela de a completa sistemul de control al
actelor pozitive ale instituţiilor, organizat de art. 230 examinat mai sus.
În virtutea art. 232, alin. 1, în cazul în care, prin încălcarea prevederilor tratatului, Parlamentul
European, Consiliul sau Comisia nu acţionează, statele membre şi alte instituţii ale comunităţii
pot sesiza Curtea de Justiţie pentru a constata această încălcare.
Alineatul 4 al aceluiaşi text prevede că o astfel de acţiune este în competenţa Curţii şi când este
formulată de B.C.E. în domeniile relevând de competenţa sa sau când acţiunea este intentată
împotriva Băncii.
Orice persoană fizică sau juridică poate să se plângă Curţii împotriva unei instituţii a comunităţii
care a omis să-i adreseze un act, altul decât o recomandare sau un aviz (alineatul 3).
În pofida diferenţelor care există între acţiunea în anulare şi cea de faţă, Curtea a afirmat că
articolele 173 şi 175 ale Tratatului (devenite 230 şi 232) nu reprezintă decât, „expresia aceleiaşi
căi legale” (CJCE, Hotărârea din 18 noiembrie 1970 Chevalley c/Comisia aff.15/70).
Pârâţi în acţiune pot fi Parlamentul european, Comisia, Consiliul sau BCE. În caz de delegare de
putere carenţa organului delegatar poate fi imputată autorului delegării.
Reclamanţi sunt statele membre şi celelalte instituţii în afară de pârâtă. Persoanele fizice şi
juridice nu pot formula acţiunea decât dacă pârâta a omis să le adreseze un act altul decât o
recomandare sau un aviz.
Conform art. 232 alin. 2 acţiunea nu este admisibilă decât dacă instituţia a fost în prealabil
invitată să acţioneze. Dacă, la expirarea unui termen de două luni de la invitaţie, instituţia nu a
luat poziţie, acţiunea poate fi formulată.
Sesizarea prealabilă constituie o formalitate esenţială. Invitaţia de a acţiona trebuie să fie
explicită şi precisă, pentru a permite destinatarei să cunoască în concret măsura care îi este
solicitată.
Dacă instituţia nu răspunde în două luni de la invitaţie sau dacă răspunsul său nu constituie o
luare de poziţie, acţiunea este admisibilă.
Din contra, dacă instituţia a luat poziţie – indiferent că aceasta este pozitivă sau negativă – într-
un interval de două luni, acţiunea întemeiată pe art. 232 va fi declarată inadmisibilă. Aceeaşi
soluţie se aplică şi în cazul în care poziţia instituţiei s-a exprimat după expirarea termenului de 2
luni, dar înainte de formularea acţiunii.
În aceste din urmă situaţii, dacă reclamantul consideră că luarea de poziţie a instituţiei este
nelegală el va putea introduce o acţiune în anulare întemeiată pe art. 230 TCE.
Nu este prevăzut un termen pentru formularea invitaţiei de a acţiona, dar exerciţiul dreptului nu
va putea fi întârziat nedefinit. Curtea a estimat că invitaţia trebuie adresată într-un „interval
rezonabil”.
Instanţa competentă este Curtea de Justiţie, cu excepţia cazurilor în care acţiunile sunt formulate
de persoane fizice sau juridice şi al litigiilor între comunitate şi agenţii săi.
Referitor la actul care poate face obiectul acţiunii, interpretarea art. 232 TCE este în sensul că
abţinerea trebuie să vizeze adoptarea unui regulament, directive sau decizii la care se referă art.
249 TCE ca şi a oricărui alt act obligatoriu (ca de exemplu – bugetul).
Articolul 232 TCE permite fondarea acţiunii pe orice „violare a tratatului”. Formula nu este
interpretată într-o manieră strictă. Ea nu vizează numai abţinerea de a exercita o competenţă
partajată, ci poate include de asemenea neexercitarea unei puteri discreţionare ca urmare a unui
abuz de putere. Oricum, o asemenea acţiune nu va putea fi niciodată fondată pe necompetenţă
sau pe lipsa motivării.
Hotărârea constatând carenţa instituţiei – spre deosebire de cea de anulare, care face să dispară
imediat şi retroactiv actul atacat – nu antrenează o schimbare imediată a situaţiei juridice.
Judecătorul comunitar nu se poate substitui instituţiei pârâte şi nu poate adopta actul solicitat.
Potrivit art. 233 TCE instituţia pârâtă este ţinută să ia măsurile pe care le comportă executarea
hotărârii.

Excepţia de nelegalitate
Articolul 240 TCE dispune că, în pofida expirării termenului prevăzut în alineatul 5 al art. 230,
în cazul unui litigiu care priveşte un regulament adoptat împreună de Parlamentul european şi de
Consiliu, sau un regulament al Consiliului, al Comisiei sau al BCE, orice parte se poate prevala
de mijloacele prevăzute în alineatul 2 al articolului 230 pentru a invoca în faţa Curţii de Justiţie
inaplicabilitatea acestui regulament.
Dispoziţia permite unei părţi să invoce – în justificarea unei acţiuni în anularea unei decizii
individuale – nelegalitatea actului cu caracter general care i-a servit ca bază. Excepţia umple
lacuna în protecţia jurisdicţională, lacună rezultând din faptul că particularii nu au în mod normal
posibilitatea exercitării unei acţiuni directe în anulare împotriva unui act cu caracter general.
Între altele, aceste dispoziţii permit să se ţină cont de faptul că - adesea – efectele actelor
generale nu pot fi măsurate cu exactitate decât după scurgerea termenului acţiunii în anulare.
Excepţia de nelegalitate poate fi invocată numai pe cale incidentă cu ocazia unei acţiuni în faţa
CJCE sau TPI, întemeiată pe o altă dispoziţie a tratatului. Excepţia poate fi ridicată atât de
reclamant cât şi de pârât. Folosirea expresiei „orice parte” se justifică prin aceea că excepţia are
un dublu rol: să permită particularilor să acţioneze împotriva unui act cu caracter general dar şi
statelor să obţină declararea inaplicabilităţii unui act pe care nu l-au atacat în termenul de 2 luni
(aceeaşi situaţie şi pentru instituţiile comunitare care pot invoca excepţia).
Excepţia de nelegalitate nu permite a se obţine anularea actului. Dacă judecătorul comunitar
consideră că actul este nelegal el va fi numai declarat inaplicabil în speţă. Cu toate acestea
instituţia care a emis actul declarat nelegal va avea în mod normal interes să îl modifice, pentru a
suprima orice îndoială cu privire la legalitatea sa. Decizia luată în aplicarea actului respectiv va
rămâne – astfel – fără bază juridică şi va trebui anulată, cu condiţia să fi fost atacată în termen.
Cererea pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare asupra validităţii unui act comunitar
Articolul 234 TCE care reglementează cererea pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare
dispune la litera b) a alineatului 1, că este competentă Curtea de justiţie să hotărască, cu titlu
preliminar, asupra validităţii şi interpretării actelor adoptate de instituţiile comunitare şi de BCE.
Procedura art. 234 TCE va fi examinată pe larg în secţiunea rezervată competenţei Curţii în ce
priveşte interpretarea dreptului comunitar.
De reţinut, ca fiind caracteristic tipului de acţiune în aprecierea validităţii actelor comunitare este
că hotărârile date au autoritate de lucru judecat, principiul respectării legalităţii comunitare
impunând ca un act ilegal să nu producă efecte.
Deşi hotărârea dată în aplicarea art. 234 TCE nu se adresează decât judecătorului naţional, orice
alt judecător va putea să considere actul ca invalid, folosind decizia curţii pentru nevoile unei
hotărâri pe care al trebuie să o ia.
Odată constatată invaliditatea într-o hotărâre a Curţii, un judecător naţional are – totuşi –
facultatea de a formula o nouă întrebare preliminară, atunci când consideră că pot fi repuse în
discuţie motivele reţinute de Curte, întinderea invalidităţii sau consecinţele sale.

Secţiunea a IV-a
Controlul judecătoresc al actelor statelor membre

Acţiunea în constatarea neîndeplinirii de către statele membre a obligaţiilor lor

conform tratatelor comunitare

Originalitatea radicală, în raport cu dreptul internaţional, a structurii instituţionale şi a

dreptului Comunităţilor europene este prelungită, garantată şi întărită de sistemul judiciar al
acestora.
Procedura de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor de un stat membru cristalizează într-
o manieră exemplară trăsăturile acestei rupturi cu intensitatea slabă a justiţiei internaţionale
clasice.
Destinată să asigure respectarea de statele membre a obligaţiilor pe care le impune
apartenenţa la comunităţi, această procedură depăşeşte „de departe regulile admise până în
prezent în dreptul internaţional clasic pentru a asigura executarea obligaţiilor statelor” (CJCE,
Hotărârea din 15 iulie 1960 Italia c/Înalta Autoritate Aff 20/59).
Din acest punct de vedere, prima diferenţă decisivă o constituie abandonarea oricărei
condiţii referitoare la consimţământul statului în ce priveşte competenţa Curţii. Membre ale
comunităţii, statele sunt supuse jurisdicţiei Curţii – care nu poate fi însoţită de rezerve – şi nu se
va putea recurge la un alt mod de rezolvare a diferendelor referitoare la interpretarea sau
aplicarea tratatelor.
Noţiunea de încălcare nu este definită în tratat, considerându-se că ea poate consta în
nesocotirea dreptului originar, sau a unui act din dreptul derivat (regulament ori directivă).
Încălcare poate fi şi atunci când statul nu ia măsurile necesare pentru executarea unei hotărâri a
Curţii care a constatat deja încălcarea unei obligaţii (art. 228 TCE).
Statului i se poate reproşa atât un comportament pozitiv (adoptarea sau menţinerea unei
măsuri contrare dreptului comunitar) cât şi o abţinere (neadoptarea unui act impus de dreptul
comunitar).
Nerespectarea termenelor expres prevăzute de un act comunitar (netranspunerea unei
directive, de exemplu) constituie o ipoteză clară de încălcare.
Autor al încălcării poate fi guvernul, dar şi orice alt organ al statului (autorităţi centrale
sau federale, colectivităţi locale).
Chiar şi o instituţie privată poate fi autor al încălcării, atunci când statul joacă un rol
decisiv în funcţionarea respectivei instituţii.
Procedura se poate derula la iniţiativa Comisiei, după derularea etapei pre-contencioase
reglementate de art. 226 TCE şi la cererea unui alt stat membru (conform art. 227 TCE).
Hotărârea pe care Curtea o pronunţă conţine – potrivit art. 228 TCE – doar constatarea
încălcării. Statului pârât îi incumbă obligaţia de a lua măsurile pe care le comportă executarea
hotărârii. Dacă art. 228 nu precizează termenul în care măsurile trebuie să intervină, o
jurisprudenţă constantă cere ca executarea să fie începută imediat şi să se termine în cel mai scurt
interval.
În situaţia în care statul în cauză nu ia măsurile necesare, Curtea va putea fi din nou
sesizată de Comisie – după parcurgerea procedurii arătate la alineatul 2 al art. 228 – şi va putea
stabili cuantumul sumei forfetare sau al penalităţii pe care urmează a o plăti statul vizat.
 Secţiunea a V-a
Competenţa Curţii de Justiţie în pronunţarea de hotărâri preliminare

Articolul 234 TCE investeşte Curtea cu o competenţă prejudicială in interpretarea tratatului, în

urma trimiterii jurisdicţiilor statelor membre. Această competenţă rămâne o atribuţie exclusivă a
Curţii, instituirea Tribunalului de primă instanţă neaducându-i atingere.
Articolul citat dispune că – cu titlu prejudicial – Curtea de justiţie este competentă să hotărască:
a) asupra interpretării tratatului;
b) asupra validităţii şi interpretării actelor adoptate de instituţiile comunităţii şi de BCE
c) asupra interpretării statutelor organismelor create printr-un act al Consiliului, dacă statutele
prevăd aceasta.
Acelaşi text dispune, în alineatul 2, că atunci când o asemenea chestiune este ridicată în faţa unei
instanţe dintr-un stat membru, această instanţă – în cazul în care consideră că pentru a statua este
necesară o decizie asupra acestei chestiuni – poate cere Curţii de justiţie să dea o hotărâre în
acest sens. Potrivit alineatului 3, când o astfel de chestiune este ridicată într-o cauză pendinte în
faţa unei instanţe naţionale ale cărei hotărâri nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul
intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea de Justiţie.
Justificarea, funcţia şi natura procedurii astfel instituite au fost caracterizate de Curte care a
prezentat-o ca pe o formă specială, particulară, de cooperare judiciară, prin care judecătorul
naţional şi judecătorul comunitar, fiecare exercitându-şi competenţele proprii, sunt chemaţi –
direct şi reciproc – la elaborarea unei decizii, în vederea asigurării unei aplicări uniforme a
dreptului comunitar în ansamblul statelor membre (CJCE, Hotărârea din 1 decembrie 1965,
Firma Schwarze c/Einfuhr – und ….. aff. 16/65).
Competenţa Curţii astfel cum ea este definită în obiectul său şi în domeniul său, determinând
regimul chestiunii prejudiciale încă din stadiul punerii în practică de judecătorul naţional, poate
fi studiată prin împărţirea în trei etape succesive, consacrate hotărârii de trimitere, procedurii în
faţa Curţii şi, în fine, hotărârii pronunţate de Curte.
Hotărârea prin care se pune chestiunea prejudicială răspunde ansamblului de reguli fixate de
dispoziţiile tratatului, pe care Curtea le-a detaliat. Aceste reguli privesc caracterul jurisdicţional
al organului naţional, natura procedurilor în faţa acestora, facultatea sau obligaţia de a trimite şi
hotărârea prin care se pune chestiunea prejudicială.
Astfel cum indică expresiile „jurisdicţii ale statelor membre” sau „instanţe naţionale” pe care ele
le utilizează, dispoziţiile tratatului nu se aplică decât organelor statelor membre având calitatea
de jurisdicţii.
Dreptul naţional poate institui organe a căror calificare este incertă iar dreptul comunitar este
stăpânul propriilor calificări. Aşa fiind Curtea a stabilit criterii proprii pe care le examinează
pentru a determina dacă un anumit organ dintr-un stat determinat poate fi considerat instanţă sau
jurisdicţie în înţelesul tratatului. Criteriile utilizate de Curte sunt: originea legală, permanenţa
organului, pronunţarea de hotărâri obligatorii, utilizarea dreptului la pronunţarea soluţiei (deci nu
judecata în echitate) şi aplicarea unei proceduri contradictorii.
S-a pus întrebarea dacă o chestiune prejudicială poate fi pusă de o instanţă indiferent de natura
procedurii cu care judecătorul naţional este sesizat. Această întrebare se justifică prin faptul că
textul leagă chestiunea prejudicială de necesitatea pentru judecătorul care o pune de a obţine un
răspuns pentru a pronunţa „hotărârea sa”, ceea ce nu ar fi cazul în procedurile de urgenţă cu
caracter sumar şi din care unele nu prezintă întotdeauna, cel puţin în prima lor fază, un caracter
contradictoriu. Răspunzând întrebării Curtea a făcut să prevaleze aspectul instituţional în dauna
diversităţilor procedurale şi a decis că ea putea răspunde unei chestiuni puse de o jurisdicţie
acţionând în cadrul misiunii sale generale de a judeca, independent şi conform dreptului, chiar
dacă anumite funcţiuni care incumbă acestei jurisdicţii în procedura în cauză nu au un caracter
strict jurisdicţional (CJCE, Hotărârea din 11 iunie 1987, Pretore di Salo c/X aff.14/86).
Dispoziţiile tratatului fac trimiterea prejudiciară obligatorie sau facultativă plecând de la o
distincţie care se întemeiază pe regimul deciziilor pe care jurisdicţiile naţionale le pronunţă. Nu
se are astfel în vedere rangul jurisdicţiei în ierarhia naţională căreia îi aparţine, ci numai dacă
hotărârea pe care instanţa urmează să o pronunţe este sau nu susceptibilă de cale de atac în
dreptul intern. Obligaţia este astfel legată de circumstanţa că în absenţa unei căi de atac o
trimitere ulterioară nu ar mai fi posibilă, putând apărea într-un stat membru o jurisprudenţă
contrară dreptului comunitar.
Când are de stabilit dacă urmează să solicite Curţii să răspundă unei chestiuni prejudiciale,
judecătorul naţional trebuie să se găsească în faţa unei invocări pertinente a dreptului comunitar,
ridicând o problemă de interpretare a acestuia, răspunsul fiind necesar pentru rezolvarea
litigiului. Faţă de fiecare din aceste trei elemente libertatea de apreciere a judecătorului naţional
pentru care trimiterea este facultativă, este întreagă. Ea nu ar putea fi alterată de convenţii între
părţi, al căror obiect ar fi constrângerea judecătorului de a formula o chestiune prejudicială.
Judecătorul naţional pentru care trimiterea este obligatorie nu se bucură de aceeaşi libertate de
acţiune, în măsura în care acest judecător ar putea să o utilizeze în vederea sustragerii de la
obligaţia de trimitere pe care o are.
Totuşi obligaţia impusă de tratat nu trebuie să fie înţeleasă ca făcând trimitere automată,
deoarece există ipoteze în care un astfel de automatism ar merge dincolo de funcţia proprie
acestei proceduri, făcând folosirea sa foarte dificilă şi fără prea mare utilitate. Curtea a acceptat
că şi judecătorii naţionali care pronunţă hotărâri în ultimă instanţă pot statua fără a apela la
chestiunea prejudicială atunci când chestiunea de interpretare nu este pertinentă, altfel spus, când
răspunsul la întrebare, indiferent care ar fi, nu ar avea influenţă asupra soluţiei litigiului; de
asemenea atunci când chestiunea este materialmente identică uneia care a fost deja obiect de
hotărâre prejudicială într-o speţă analogă sau atunci când problema de drept în cauză a fost
rezolvată printr-o jurisprudenţă stabilită a Curţii, indiferent care ar fi natura procedurii care a dat
loc acestei jurisprudenţe; în fine, atunci când aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune
cu atâta evidenţă încât nu lasă loc nici unei îndoieli rezonabile.
Judecătorul naţional este liber să aleagă în ce stadiu al procedurii suspendă cursul acesteia şi
formulează întrebarea. Recunoscând această libertate de alegere a magistratului naţional Curtea a
estimat că ar putea fi avantajos ca faptele să fie stabilite şi ca problemele de drept naţional pur să
fie tranşate la momentul formulării întrebării.
Hotărârea de trimitere constă într-o cerere de interpretare, care nu poate fi adresată decât Curţii
de Justiţie. Pot fi formulate mai multe întrebări, chiar subîntrebări alternative sau consecutive şi
chestiunile vizând validitatea pot fi combinate cu acelea privind interpretarea. Cooperarea
jurisdicţională al cărei instrument este această procedură presupune ca solicitarea să fie motivată
prin prezentarea elementelor de fapt şi de drept care caracterizează litigiul cu care judecătorul
naţional este sesizat, astfel încât să rezulte cadrul juridic în care trebuie să vină să se înscrie
interpretarea solicitată.
Procedura în faţa Curţii răspunde unor reguli particulare care ţin de natura proprie a chestiunii
prejudiciale. Hotărârea judecătorului naţional care sesizează Curtea este notificată statelor
membre, Comisiei şi Consiliului, când cel din urmă este autorul actului de interpretat, precum şi
părţilor în litigiul naţional.
Această notificare permite exercitarea de către destinatari a dreptului de a depune observaţiile şi
memoriile lor scrise.
Competenţa Curţii în procedura prejudicială are ca obiect emiterea unei interpretări, misiunea
care incumbă cu acest titlu fiind de a contribui la administrarea justiţiei, şi nu de a formula opinii
generale sau ipotetice.
Astfel cum este determinată de dispoziţiile care reglementează procedura competenţa Curţii se
limitează la interpretarea tratatelor, actelor instituţiilor şi statutelor organismelor, Curtea nefiind
abilitată a proceda la interpretarea dreptului naţional, nici atunci când i se cere să răspundă la
întrebări referitoare la compatibilitatea dispoziţiilor dreptului naţional cu cel comunitar.
Jurisprudenţa Curţii în acest sens este constantă.
Hotărârea pronunţată de Curte în procedura prejudicială are o autoritate de interpretare,
judecătorul naţional autor al întrebării fiind ţinut să ia în considerare interpretarea pe care a
solicitat-o. El conservă însă posibilitatea de a formula o nouă întrebare prejudicială, fie pentru a
cere Curţii o explicitare a răspunsului fie pentru a-i supune noi chestiuni. Toţi ceilalţi judecători
naţionali pot aplica ei înşişi o dispoziţie de drept comunitar cu autoritatea care este proprie în
termenii care rezultă dintr-o interpretare deja dată de Curte.
Această posibilitate este lăsată la aprecierea lor ei putând întotdeauna să interogheze din nou
Curtea dacă consideră că elementele litigiului cu care sunt sesizaţi necesită alte clarificări.

Bibliografie :

Duculescu, Victor, Duculescu, Georgeta - Justitia europeanã, mecanisme, deziderate si

perspective, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002
Gyula, Fabian - Curtea de Justitie Europeanã. Instantã de judecatã supranationalã, Editura
Rosetti, Bucuresti, 2002.
Voicu, Marin - Drept comunitar. Teorie si jurisprudentã, Editura Ex Ponto, Constanta, 2002
Zlatescu, Irina Maria; Demetrescu, Radu C. - Drept institutional european, Ed. Olimp,
Bucuresti, 1999.
Augustin Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Ed. Universul juridic, Bucureşti,2002
Walter Cairns, Introducere în legislaţia Uniunii Europene, Ed. Universal Dalsi,Bucureşti, 2001
Octavian Manolache, Drept comunitar, ed. a 3-a,Ed.AllBeck,Bucureşti,2001
Viorel Marcu. Drept instituţional comunitar,ed.a 2-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,2001
Jean Boulois, Droit Institutionnel de l’Union européenne, Ed. Montchrestien, Paris, 1997