UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

PROCEDURA TRIMITERII PRELIMINARE

REFERAT
La disciplina universitară:

DREPTUL INSTITUȚIONAL AL U.E.

AUTOR: Student Anul II ID POPA CLAUDIU

2021
 I. Instanțele naționale și aplicarea dreptului UE. Procedura trimiterilor
preliminare.
Protecția juridică în spațiul european este asigurată, în cea mai mare parte, de
instanțele naționale, care trebuie să interpreteze și să aplice norme de drept comunitar. Având
în vedere tradițiile juridice diferite ale statelor membre, există, pericolul ca o normă unională
să fie interpretată și aplicată diferit de către instanțele naționale, ceea ce ar contraveni
principiul efectului util al dreptului unional, pierzându-si astfel caracterul unitar.
Pentru aplicarea uniformă şi armonizarea dreptului unional la nivel european și
asigurarea unui spaţiu unic de justiţie în Uniunea Europeană este necesar ca dreptul UE să fie
înţeles şi aplicat în mod unitar în toate statele membre. Singurul mijloc pe care îl are UE în
acest scop este procedura trimiterilor preliminare. Dacă interpretarea dreptului UE ar rămâne
la latitudinea instanţelor naţionale, respectiv dacă acestea ar trebui să hotărască în privinţa
validităţii şi interpretării actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile
Uniunii, s-ar ajunge la insecuritate juridică în interiorul Uniunii, deoarece instanţele din
statele membre ar putea să dea o interpretare diferită aceloraşi chestiuni.

II. Sistemul trimiterilor preliminare. Reglementare

Sistemul trimiterilor preliminare reprezintă un mecanism fundamental al dreptului

Uniunii Europene, mecanism menit să confere instanţelor naţionale mijloace de a asigura o
interpretare şi o aplicare uniformă a acestui drept în toate statele membre. Principalele
reglementări se regăsesc în art. 267 TFUE, Titlul III din Regulamentul de procedură al CJUE,
art. 23 si următoarele din Statutul Curții de Justiție a UE. Poate fi considerat un instrument
sistemic pentru a realiza în UE principiul supremaţiei dreptului european, permiţându-le
curţilor naţionale să adreseze întrebări CJUE cu privire la interpretarea normelor de drept
european ce au incidenţă în cauzele din faţa lor cu scopul de a înlătura eventualele norme
naţionale ce contravin dreptului european în soluţionarea cazurilor. Procedura este prevăzută
de articolul 267 TFUE, care instituie în al doilea aliniat posibilitatea pentru curţile ordinare
de a trimite astfel de întrebări, iar în cel de-al treilea aliniat prevede obligaţia curţilor ale
căror decizii nu mai pot fi atacate, confruntate cu o situaţie juridică în care interpretarea
dreptului european este necesară, să trimită întrebări către CJUE, aceste hotărâri creând efecte
de drept, cum ar fi : efectul direct şi principiul supremaţiei dreptului european (cauzele Van
Gend en Loos , Costa c. ENEL şi Defrenne c. Sabina7) sau principiul răspunderii statului
(cauza Francovich8 ) au fost create de CJUE răspunzând întrebărilor preliminare trimise de
curţile naţionale ale statelor membre.
Procedura întrebărilor preliminare se bazează pe colaborarea dintre Curte şi
instanţele naţionale, nicidecum pe un sistem ierarhizat în fruntea căruia s-ar situa CJUE, cu
atât mai mult cu cât aceasta nu face decât să interpreteze normele de drept european, în mod
abstract, pornind de la situaţia de fapt, rămânând la latitudinea instanţei naţionale să
folosească interpretarea dată de curte în cauza din faţa ei şi eventual să înlăture de la aplicare
legea naţională contrară dreptului european. Curtea de Justiţie nu dă verdicte şi nici nu
interpretează legi naţionale ale statelor membre UE. De altfel, ea a fost în mod curajos
asemuită unei curţi constituţionale
Acțiunea pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare reprezintă o punte de legătură,
un instrument de colaborare între instanțele statelor membre și instanțele Uniunii Europene
acest lucru nu are ca efect însă o subordonare a instanțelor naționale și o transformare a
instanțelor unionale în instanță de Recurs Ce este doar o instituționalizare a unei cooperări, în
scopul asigurării unei interpretări și aplicării unitare a dreptului unional în statele membre,
astfel că în cadrul unei acțiuni în pronunțarea unei hotărâri preliminarii instanțele unionale nu
se pot pronunța asupra interpretării și aplicării unei legi naționale și nici asupra competenței
instanței naționale

III. Instanțe naționale ce pot înainta cereri preliminare

Orice organ național de jurisdicție are, în principiu, dreptul de a înainta o cerere

preliminară. Dreptul unional nu acordă persoanelor juridice sau fizice dintre o cauză pendinte
dreptul de a înainta o cerere preliminară, astfel că părțile dintre un litigiu nu au dreptul de a
înainta acțiune pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare. Deși Curtea de Justiție nu a
definit termenul de instanță națională în sensul art. 267 TFUE, din practica acesteia și din
recomandările în atenția instanțelor naționale se pot contura criteriile de apreciere pentru
calificarea organelor naționale de jurisdicție drept instanță națională. Astfel, instanța
națională este orice instanță independentă, formată prin lege, având caracter permanent și
care, în exercitarea competențelor sale obligatorii, și nu facultative, prin aplicarea unor norme
juridice, trebuie să hotărască cu putere de lege într-un litigiu.
 Dreptul și Obligația de a înainta o cerere preliminară (art.267 TFUE)
Conform art. 267 TFUE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se
pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:
(a) interpretarea tratatelor;
(b validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile
) Uniunii;
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat
membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi
este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această
chestiune.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei
instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această
instanță este obligată să sesizeze Curtea.
Din aceste prevederi rezultă faptul că instanțele naționale au dreptul de a înainta o
cerere preliminară, dacă ele consideră că existe dubii în legătură cu interpretarea sau
legalitatea unei norme comunitare, iar clarificarea acestui aspect este necesară pentru
soluționarea unei spețe ce a fost dedusă spre judecată. Curtea de Justiție a recunoscut
instanțelor naționale o marjă largă de apreciere a relevanței unei hotărâri preliminare
respingând însă o cerere preliminară având o natură strict ipotetică și lipsită de relevanță
pentru soluționarea unui litigiu, acest drept de a aprecia asupra necesității de a înainta o
cerere preliminară fiind recunoscut, doar instanțelor inferioare, ce nu judecă un litigiu în
ultimă instanță.
Per a contrario, obligația de a înainta o cerere preliminară le revine instanțelor
naționale ce judecă un litigiu în ultimă instanță fiind motivată de lipsa unor căi de atac în
dreptul intern împotriva hotărârii în cauză sau atunci când consideră că există dubii în
legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare existând pericolul ca o normă
comuniară să nu mai fie aplicată corespunzător.
Cu toate acestea, Curtea de Justiție a statuat că nu există obligația de a înainta
acțiune pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare atunci când problema de drept a fost
deja soluționată pentru un caz identic, există o jurisprudență comunitară constantă în materia
în cauză sau dacă interpretarea corectă a dreptului comunitar este atât de evidentă încât nu
există nici un motiv de a cere o interpretare a normei.

IV. Procedura sesizării

 1. Momentul sesizării
Sesizarea CJUE se poate face în orice moment al derulării procesului, dacă sunt
întrunite condiţiile pentru sesizare, adică îndată ce instanţa naţională constată că, pentru a
soluţiona cauza cu care a fost învestită, este necesară o decizie asupra aspectului sau
aspectelor privind interpretarea sau validitatea. În principiu, nu este necesar ca faptele care
stau la baza litigiului să fie stabilite în totalitate înaintea sesizării, dar este indicat ca decizia
de a adresa o întrebare preliminară să intervină într-o etapă a procedurii în care instanţa de
trimitere este în măsură a defini cadrul factual şi juridic al problemei, astfel încât instanţa
naţională să aibă siguranţa că această chestiune de drept european litigioasă este relevantă
pentru soluţionarea cauzei şi că CJUE dispune de toate elementele necesare pentru a verifica,
dacă este cazul, aplicabilitatea dreptului Uniunii în litigiul principal. De fiecare dată când ia
în considerare sesizarea CJUE, instanţa naţională va supune dezbaterii părţilor această
chestiune, înaintea luării deciziei.
2. Procedura în faţa instanţei naţionale.
Procedura de sesizare a CJUE nu este contradictorie și reprezintă o etapă procesuală
intermediară, obiectivă. Părţile în cauza care se judecă în faţa instanţei de trimitere nu au un
drept formal de sesizare, în conformitate cu art. 267 TFUE, în consecință, părţile pot doar să
propună sesizarea CJUE. Cu toate acestea, în vederea unei bune administrări a justiţiei, ar
putea fi util ca întrebarea preliminară să fie adresată în urma unei dezbateri contradictorii.
Condiții de formă și de conținut.
Nu există o anumită formă prevăzută pentru cererea adresată CJUE, astfel că
hotărârea prin care instanţa naţională adresează Curţii o întrebare preliminară poate să
îmbrace orice formă admisă de dreptul intern în materia incidentelor procedurale.
În acest sens, pe lângă dispozițiile art. 94 din Regulamentul de procedura al CJUE, a fost
emisă o după Nota de informare cu privire la efectuarea trimiterilor preliminare de către
instanţele naţionale, publicată în JO C 64 din 8 martie 2008*, îndrumări după care, instanţele
se pot orienta, care subliniază că trebuie însă avut în vedere că acesta este documentul care
stă la baza procedurii derulate în faţa Curţii şi că aceasta trebuie să aibă la dispoziţie
elementele care să îi permită formularea unui răspuns util pentru instanţa naţională, şi că, mai
mult, cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare este singurul act care se comunică
persoanelor îndreptăţite să depună observaţii în faţa Curţii - în special statele membre şi
instituţiile -, aceasta fiind, de asemenea, singurul act care face obiectul unei traduceri la
Curte.
 Drept consecință, întrebarea adresată CJUE trebuie însoţită de o scurtă prezentare a
faptelor. Nu este obligatoriu, dar este util să fie adăugată şi motivarea deciziei de sesizare a
CJUE, adică o scurtă prezentare a opiniei juridice a instanţei naţionale în ceea ce priveşte
necesitatea interpretării normei în discuţie.
Mai mult, „Nota de Informare” a Curţii, sugerează următoarele: Ţinând seama de
necesitatea traducerii cererii, având în vedere că aceasta va trebui tradusă pentru a le permite
și altor țări ale UE să își depună observațiile se impune ca aceasta să fie redactată într-o
manieră simplă, clară şi precisă, evitând detaliile inutile. Cu toate acestea, cererea trebuie sa
fie suficient de completă şi să conţină toate informaţiile pertinente pentru a permite Curţii,
precum şi subiectelor îndreptăţite să formuleze observaţii să îşi facă o idee clară cu privire la
cadrul de fapt şi de drept al acţiunii principale.
Decizia de trimitere trebuie, în special, să respecte următoarele cerinţe:
- întrebarea adresată de instanța națională să vizeze exclusiv probleme de interpretare,
validitate sau aplicare a dreptului comunitar, și nu aspecte ce privesc dreptul național sau
particularități ale speței.
- să cuprindă o expunere succintă a obiectului litigiului, precum şi a faptelor
pertinente, astfel cum au fost constatate, sau, cel puţin, să prezinte ipotezele de fapt pe care se
întemeiază întrebarea preliminară;
- să redea conţinutul dispoziţiilor de drept intern care ar putea fi aplicate şi să
identifice, daca este cazul, jurisprudenţa naţională pertinentă
- să identifice cu suficientă precizie dispoziţiile dreptului Uniunii, relevante în speţă;
- să explice motivele care au determinat instanţa de trimitere să formuleze întrebările
privind interpretarea sau validitatea anumitor dispoziţii ale dreptului Uniunii, precum şi
legătura dintre aceste dispoziţii şi legislaţia naţională aplicabilă acţiunii principale, iar pentru
a facilita lectura şi posibilitatea de a face referire la decizia de trimitere, se recomandă ca
diferitele puncte sau paragrafe ale acesteia să fie numerotate.
În practică, CJUE și-a rezervat dreptul de a reformula întrebarea adresată de
judecătorul național, de a o completa sau modifica, sau de a răspunde chiar parțial la aceasta,
dacă consideră ca este necesar pentru a soluționa litigiul principal.
Hotărârea de sesizare a CJUE se întocmeşte în limba instanţei de trimitere, alte
eventuale traduceri necesare fiind realizate la solicitarea CJUE. Prin hotărârea de sesizare a
CJUE, instanţa naţională dispune, totodată, suspendarea cauzei aflate pe rolul său, în baza art.
244 Cod procedură civilă., conform art. 23 din Protocolul nr.3 privind statutul Curții de
Justiție a Europene.
 Conform art. 267 TFUE instanța națională poate sesiza Curtea în probleme ce au ca
obiect validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau
agențiile Uniunii pe care se întemeiază un act intern, iar în astfel de situații instanţa naţională
poate, în mod excepţional, să suspende temporar aplicarea acestuia din urmă sau să ia orice
altă măsură provizorie în privinţa sa, hotărârea de sesizare urmând să indice motivele pentru
care instanţa naţională apreciază că actul menţionat nu este valid.
Decizia de trimitere şi documentele relevante (în special, dacă este cazul, dosarul
cauzei, eventual în copie) trebuie să fie expediate direct Curţii de către instanţa naţională, prin
scrisoare recomandată (la adresa „Grefa Curţii de Justiţie), iar până la pronunţarea deciziei,
grefa Curţii va păstra legătura cu instanţa naţională, căreia îi va comunica în copie actele de
procedură. Curtea va comunica instanţei de trimitere hotărârea pronunţată.
După primirea hotărârii CJUE (redactată în limba franceză), instanţa naţională
repune cauza pe rol şi continuă procedura în cazul respectiv. În conformitate cu art. 104 § 6
din Regulamentul de Procedură al CJUE, competenţa de a se pronunţa asupra cheltuielilor de
judecată, ocazionate de procedura de sesizare a CJUE, aparţine instanţei naţionale.
Împotriva deciziei instanţei naţionale privind sesizarea CJUE nu există cale de atac.
Totodată, nu există cale de atac nici împotriva deciziei de respingere a unei cereri, pe care
(una dintre) părţi o adresează instanţei naţionale, pentru ca aceasta să iniţieze procedura de
sesizare a CJUE.
3. Procedura în fața Curții
După ce au fost înregistrate la grefa Curții, cererile sunt traduse în toate limbile
oficiale ale UE si sunt trimise principalelor părți, precum si tuturor statelor membre,
Comisiei, si, daca legislația comunitara în cauza este emisa de către Consiliu, acestuia.
Aceste părți trebuie sa transmită în doua luni comentariile scrise. În general, Comisia si
principalele parți transmit opiniile lor. Statele membre fac acest lucru atunci când cred ca
interpretarea ce va fi data poate conduce la punerea în discuție a validității legislației sale
interne. Părțile cauzei sunt notificate de comentariile făcute. Acestea sunt suplimentate de
comentariile făcute în cursul audierilor. O destul de recenta schimbare a regulilor procedurale
îi permite Curții sa judece fără audieri, cu excepția cazurilor în care partea a solicitat acest
lucru într-o cerere bine fundamentata. De asemenea poate solicita clarificări de la instanța
naționala.
Dacă întrebarea preliminară este identică cu o întrebare asupra căreia CJUE s-a
pronunţat deja sau dacă răspunsul la o astfel de întrebare poate fi în mod clar dedus din
jurisprudenţă sa, CJUE poate oricând să se pronunţe prin ordonanţă motivată, în cuprinsul
căreia se face referire la hotărârea anterioară sau la jurisprudenţa pertinentă. CJUE poate să se
pronunţe prin ordonanţă motivată şi dacă răspunsul la întrebarea formulată cu titlu preliminar
nu lasă loc nici unei îndoieli rezonabile, adică atunci când textul normei este „clar”.
4. Procedurile accelerate și urgente
În temeiul articolelor 105-107 din Regulamentul său de procedură, CJUE poate
decide că unele cereri trebuie examinate prin proceduri accelerate sau urgente.
În cazul procedurilor accelerate, termenele sunt mai scurte, cum ar fi timpul disponibil țărilor
UE pentru a-și depune observațiile.
Instanța de trimitere trebuie să justifice caracterul urgent, indicând riscurile
potențiale ale aplicării procedurii obișnuite.
Cererile de aplicare a unei proceduri accelerate sau urgente pot fi transmise în
prealabil grefei CJUE prin e-mail sau prin fax.
 Procedură accelerată: o procedură în care natura cauzei și circumstanțele
excepționale impun examinarea rapidă a acesteia.
 Procedură urgentă: o procedură care se aplică numai în cazurile care presupun
chestiuni referitoare la libertate, securitate și justiție. În particular, aceasta limitează
numărul părților autorizate să depună observații scrise și permite, în cazuri de extremă
urgență, să se omită faza scrisă a procedurii în fața CJUE.

Condițiile de aplicare a procedurii preliminare de urgenta:

Procedura preliminara de urgenta poate fi aplicata numai in domeniile reglementate
prin titlul V din partea a treia a TFUE, referitor la spațiul de libertate, securitate si justiție.
Aplicarea acestei proceduri este decisa de către Curte. In principiu, o astfel de decizie este
adoptata numai la cererea motivata a instanței de trimitere. In mod excepțional, Curtea poate
decide din oficiu ca o trimitere preliminara sa fie judecata potrivit procedurii preliminare de
urgenta atunci când aceasta pare a fi necesara.
Procedura preliminara de urgenta simplifica diferitele etape ale procedurii in fata
Curții cum ar fi omiterea fazei scrise a procedure, și, prin derogare de la articolul 20 al
patrulea paragraf, din Statutul CJUE, judecarea cauzei fără concluziile avocatului general.
Prin urmare, aceasta procedura trebuie solicitata numai in împrejurări in care este absolut
necesar ca hotărârea Curții cu privire la trimiterea preliminara sa fie pronunțata in cel mai
scurt termen. Fără a fi posibil sa se enumere aici in mod exhaustiv astfel de situații, o instanța
națională ar putea, de exemplu, sa decidă prezentarea unei cereri de aplicare a procedurii
preliminare de urgenta in următoarele situații: in cazul, prevăzut la articolul 267 al patrulea
paragraf din TFUE, al unei persoane deținute sau lipsite de libertate, atunci când răspunsul la
întrebarea adresata este determinant in aprecierea situației juridice a acelei persoane sau
atunci când, cu ocazia unui litigiu privind autoritatea părinteasca sau încredințarea copiilor,
competenta instanței sesizate in temeiul dreptului Uniunii depinde de răspunsul la întrebarea
preliminara.

Hotărârea CJUE. Efectele trimiterii preliminare asupra procedurii naționale.

Curtea de Justiție va răspunde la cerere sub forma unei hotărâri preliminare, în care
va interpreta dreptul comunitar sau actul de drept comunitar prin dispozitivul hotărârii și va
preciza criteriile de interpretare, pentru a permite instanțelor naționale verificarea
conformității dreptului național cu dreptul comunitar. Hotărârea preliminară are, în principiu,
efect retroactiv. O hotărâre preliminara este obligatorie pentru instanța naționala care a
solicitat aceasta, dar și pentru orice altă instanță chemată să se pronunțe cu privire la aceeași
cauză sau cauze identice. Curtea a decis ca "scopul hotărârii preliminare este de a decide
asupra dreptului, iar aceasta hotărâre este obligatorie pentru instanța națională în ceea ce
privește interpretarea prevederii comunitare si a actului comunitar în cauza. Instanța națională
care judeca un apel împotriva hotărârii primei instanței naționale care a cerut interpretare
preliminara, este obligata sa respecte hotărârea Curții.
Instanțele naționale de fond nu sunt obligate sa respecte deciziile instanței supreme
din statul membru privind interpretarea dreptului comunitar. Chiar daca instanța suprema
obține o hotărâre preliminara de la Curte, instanța de fond este obligata de hotărârea
preliminara, nu de decizia instanței naționale superioare. Hotărârile preliminare de
interpretare au un effect erga omnes limitat, pe când hotărârile care constată nelegalitatea a
unui act comunitar aude un efect erga omnes larg, mai ales dat fiind faptul că doar CJUE este
îndreptățită să decidă asupra validității actelor comunitare.
Prin pronunțarea unei hotărâri în care se constată nelegalitatea a unui act comunitar,
se exclude posibilitatea înaintării unei noi acțiuni pentru pronunțarea unei hotărâri
preliminare, per a contrario, doar în situația în care instanța comunitară a statuat legalitatea
actului există posibilitatea ca instanțele naționale să înainteze o nouă acțiune, în caz de dubiu
asupra interpretării actului în cauză
Deși instanța națională Română e competentă în ceea ce privește luarea de măsuri
asigurătorii, mai ales în cadrul unei trimiteri în aprecierea validității unui act, depunerea unei
cereri de decizie preliminară determină totuși suspendarea procedurii naționale până la
momentul la care Curtea se pronunță. În vederea bunei desfășurări a procedurii preliminare în
fața Curții și pentru a menține efectul său util, revine instanței de trimitere sarcina de a
avertiza Curtea în legătură cu orice incident procedural susceptibil să aibă o incidență asupra
sesizării sale și în special cu privire la admiterea unor noi părți în procedura națională. De
asemenea este binevenit ca instanța națională să informeze Curtea cu privire la modul în care
a utilizat aceasta hotărâre in cadrul acțiunii principale si sa comunice, eventual, hotărârea
finala data in cauza.
Cheltuielile de judecată și Asistență judiciară
Procedura preliminară în fața curții este gratuită, iar aceasta din urmă nu se pronunța
asupra cheltuielilor de judecată ale părților din bichigi un fan Dincă în fața instanței de
trimitere, sarcina de a se pronunța asupra acestui aspectele din revine aceste din urmă
instanțe. în cazul în care o parte din litigiul principal din dispune de resurse suficiente și în
măsura în care normele naționale overnight, instanța de trimitere poate acorda acestei părți
asistență judiciară pentru acoperirea cheltuielilor, în special acelor de reprezentare,
ocazionate de desfășurarea procedurii în fața curții. Aceasta din urmă poate de asemenea
acorda o astfel de asistență în ipoteza în care partea în cauză nu beneficiază deja de asistență
pe plan național, sau în măsura în care aceasta asistență nu acoperă, sau acoperă numai parțial
cheltuielile efectuate în fața Curții.
Concluzii. Contribuția dreptului european la formarea judecătorului național
În lumina jurisprudenţei Curţii de Justiţie, putem afirma că, în practică, asistăm la un
compromis între competenţele judecătorului UE şi cele ale judecătorului naţional. Astfel,
jurisprudenţa Curţii de justiţie va avea întotdeauna întâietate şi se va bucura de o prezumţie
de interpretare autentică a dreptului UE.
Dreptul european, in mod evident, contribuie la imbogatirea culturala si juridica a
judecătorului național. Dreptul comunitar nu este un drept străin, nici un drept exterior. Acest
drept este propriu fiecăruia din statele noastre, ca dreptul sau național; dar el are si aceasta
particularitate de a fi, in același timp, o valoare comuna pentru noi toți. In aplicarea dreptului
european, prin execuția sa interna, in special de către judecătorul național, prima
responsabilitate a acestuia este de a executa cu buna credința regulile sale (pacta sunt
servanda – art. 26 din Convenția de la Viena asupra dreptului tratatelor). Pe de alta parte,
primatul dreptului european si efectul sau util impun aplicarea directa de o maniera
prezumata.
Dreptul european solicită, însă, și rolul creator al judecătorului, căci, in fața unei
lacune eventuale, judecătorul național trebuie sa procedeze conform art. 31-33 ale Convenției
de la Viena si sa se inspire din soluțiile consacrate de doctrina dreptului european si din
jurisprudența curților de la Strasbourg si Luxemburg.
Așadar, astăzi, judecătorul național, permanent in contact cu jurisprudența
europeana, reprezentata direct in plan intern, se afla intr-o condiție interactiva creativa cu
colegii sai europeni, iar pentru o aplicare efectivă și unitară a dreptului unional este necesar
ca acesta să se afle într-un dialog constant cu instituțiile Uniunii Europene.

BIBLIOGRAFIE :
Legislație :
1) Tratatul de funcționare al Uniunii Europene
2) Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene
3) Regulamentul de Procedură al Curții de Justiție a Uniunii Europene
4) Recomandări în atenția instanțelor naționale, referitoare la trimiterile preliminare
Cursuri, Tratate, Monografii:
1) Anamaria Groza, Uniunea Europeană, Drept instituțional, Ed. CH Beck, București
2008
2) Dr. Gyula Fabian, Drept Procesual al Uniunii Europene, Ed. Hamangiu, 2014
3) Dr. Gyula Fabian, Drept instituțional al Uniunii Europene, Ed. Hamangiu, 2012
4) Octavian Manolache, Drept Comunitar. Justiția comunitară, Ed. All Beck
5) Prof. Dr. Gillbert Gornig, Dreptul Uniunii Europene Ed. A 2-a, Ed, CH Beck,
București, 2007
Surse internet:
1) http://www.cab1864.eu/upload/Chestiunile_prejudiciale.pdf
2) http://www.constcourt.md/public/files/file/conferinta_20ani/programul_conferintei/Ra
zvan_Horatiu_Radu.pdf
3) https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=LEGISSUM%3Al14552
4) https://www.juridice.ro/267796/procedura-hotararii-preliminare-la-cjue-si-
jurisprudenta-instantelor-romane-sinteza.html