Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Note de curs
an IV
CUPRINS
2
Curs 1
Noţiunea de justiţie are mai multe sensuri, două dintre acestea fiind legate în mod
direct de studiul organizării judiciare:
3
nu se situeze la acelaşi nivel ierarhic şi să fie grupate două câte două, astfel încât un proces
judecat într-o instanţă să poată ajunge apoi, prin exercitarea căilor de atac, în faţa unei
instanţe superioare. Dacă o cauză este judecată în primă instanţă la tribunal, apelul se va
soluţiona de curtea de apel, iar recursul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; b) chiar dacă
procesul urmează trei faze ± primă instanţă, apel şi recurs - nu se poate vorbi de un triplu
grad de jurisdicţie. Recursul este o cale de atac extraordinară care nu permite discutarea
cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept, singurele problemele susceptibile de a fi
analizate fiind cele de drept şi numai dacă se încadrează în motivele indicate în mod expres şi
limitativ de lege. Analizarea cauzei sub toate aspectele sale de fapt şi de drept şi
administrarea unui probatoriu complet este posibilă numai în faza judecăţii în primă instanţă
şi în faţa instanţei de apel, motiv pentru care chiar dacă legea prevede şi calea de atac a
recursului, nu se poate vorbi decât de un dublu grad de jurisdicţie.
Egalitatea in fata justitiei. Potrivit art.16 alin.8 din Constituţie, cetăţenii sunt egali în
faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Nimeni nu este mai
presus de lege. Acelaşi principiu este consacrat şi în Legea nr.304/2004 privind organizarea
judecătorească, care prevede că justiţia se realizează în mod egal pentru toţi, fără deosebire de
rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă
politică, avere, origine ori condiţie socială sau orice ale criterii discriminatorii. Principiul
egalităţii în faţa justitiei presupune ca: a) toate persoanele să aibă vocaţie egală de a fi
judecate de aceleaşi instanţe judecătoreşti şi după aceleaşi reguli de procedură; b) părţile
trebuie să aibă dreptul la aceleaşi probe, aceleaşi apărări şi aceleaşi căi de atac; c) instanta de
judecata are obligaţia sa lamureasca parţile despre drepturile lor, sa dea îndrumari parţilor cu
privire la drepturile şi obligaţiile procesuale, atunci când nu sunt reprezentate sau asistate de
avocat şi sa staruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşala privind aflarea
adevarului în cauza, pe baza stabilirii faptelor cauzei şi aplicarea corecta a legii. Pe langa
aplicarea dispoziţiilor care consacra rolul activ al judecatorului, echilibrul procesului civil
poate fi realizat şi prin acordarea asistenţei ajutorului public judiciar care consta, intre altele,
si în asistenţa gratuita a parţii de catre un avocat delegat de barou. Cheltuielile facute de stat
prin acordarea asistenţei judiciare gratuite vor fi puse în sarcina parţii adverse daca aceasta
pierde procesul.
4
serviciul public pe care îl constituie justiţia. Gratuitatea justiţiei da prestigiu instanţelor de
judecata şi în acelaşi timp determina pe judecatori, ori pe ceilalţi funcţionari, sa-şi
îndeplineasca îndatoririle fara partinire.
5
normativ amintit ajutorul public judiciar se poate acorda in urmatoarele forme, separate sau
cumulat, dar fara a putea depasi, in total, in cursul unei perioade de un an, suma maxima
echivalenta a 12 salarii minime brute pe tara la nivelul anului in care a fost formulate cererea.
Curs 2
Organizarea instantelor judecatoresti si a Ministerului Public1
1
Legea 304/2004 privind organizarea judiciara;
6
Tribunalul Bucureşti funcţionează şi ca instanţă specializată pentru judecarea cauzelor
privind proprietatea intelectuală.
7
Curs 3
Managementul instanţelor şi parchetelor Modul de recrutare. Stagiul
profesional. Promovarea.
8
Procurorii îţi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului
ierahic. Controlul ierarhic, specific activităţii procurorilor, constă în faptul că dispoziţiile
procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru
procurorii din subordine. Procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului
parchetului respectiv iar conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului
parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie. Cu toate că subordonarea ierarhică
este o caracteristică a activităţii procurorilor, legea prevede că în ce priveşte soluţiile dispuse,
procurorul este autonom. În acest sens, se prevede că procurorul este liber să prezinte în
instanţă concluziile pe care le consideră întemeiate, ţinând seama de probele administrate în
cauză.
Statutuljudecatorilor si procurorilor
9
aparatul Parlamentului, Administraţiei Prezidenţiale, Guvernului, Curţii Constituţionale,
Avocatului Poporului, Curţii de Conturi sau al Consiliului Legislativ, cu o vechime de
specialitate de cel puţin 5 ani. Numirea in functie a judecatorilor si procurorilor definitivi se
face de Presedintele Romaniei, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.
Promovarea magistraţilor în funcţii de execuţie se face numai prin concurs organizat la nivel
naţional de Institutul Naţional al Magistraturii, la hotărârea Consiliului Superior al
Magistraturii. Pentru inscrierea la concurs este necesara indeplinirea conditiei de vechime in
functie, absentei unor sanctiuni disciplinare in ultimii 3 ani si obtinerea calificativului foarte
bine la evaluarile facute in ultimii 3 ani. Promovarea in functia de judecator la Inalta Curte de
Casatie si Justitie nu se realizeaza pe baza de concurs, ci in baza unui interviu sustinut in fata
Consiliului Superior al Magistraturii. Promovarea in functiile de conducere la judecatorii,
tribunale si curti de apel, precum si la parchetele de pe langa acestea se face in baza unui
concurs organizat de Consiliul Superior al Magistarturii. Preşedintele, vicepreşedintele şi
preşedinţii de secţii ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt numiţi pe o perioadă de 3 ani, cu
posibilitatea reînvestirii o singură dată, de către Preşedintele României, la propunerea
Consiliul Superior al Magistraturii, dintre judecătorii acestei instanţe care au funcţionat la
această instanţă cel puţin 2 ani. Preşedintele României nu poate refuza numirea în funcţiile de
conducere arătate decât motivat, aducând la cunoştinţa Consiliului Superior al Magistraturii.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prim-
adjunctul şi adjunctul acestuia, procurorul general al Departamentului Naţional Anticorupţie
şi adjuncţii , procurorii şefi de secţie ai acestor parchete, precum şi procurorul şef al
D.I.I.C.O.T. şi adjunţii acestora, sunt numiţi pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea
reînvestirii o singură dată, de către Preşedintele României, la propunerea ministrului justiţiei,
cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, dintre procurorii care au o vechime minimă de
10 ani în funcţia de judecător sau procuror. Preşedintele poate refuza motivat numirea,
aducând la cunoştinţa publicului motivele refuzului. Magistratii au, in principal, urmatoarele
drepturi: Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili. Membrii Ministerului
Public şi procurorii stagiari se bucură de stabilitate. Inamovibilitatea este o garanţie a
independenţei judecătorilor care se prezintă ca un drept complex din care decurg toate
atributele relative la statutul magistraţilor: transferarea, avansarea, delegarea, detaşarea şi
eliberarea din funcţie; magistraţii pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi preventiv numai
cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii.
10
magistraţii au dreptul la o remuneraţie stabilită în raport de nivelul instanţei sau al
parchetului, cu funcţia deţinută, cu vechimea în magistratură şi alte criterii prevăzute de lege;
magistratii au dreptul la pensie; in scopul asigurării independenţei economice a magistraţilor
legea le acordă acestora şi alte drepturi cu caracter patrimonial: asigurare pentru risc
profesional, pentru viaţă, sănătate şi bunuri, asistenţă medicală gratuită, medicamente şi
proteze, dreptul la atribuirea locuinţelor de serviciu sau decontarea cheltuielilor privind
inchirierea unei locuinte, in conditiile legii; magistraţii beneficiază anual de 6 călătorii în ţară
dus-întors, gratuite, la transportul pe calea ferată clasa I, auto, naval şi aerian. Magistraţii au
indatoriri precum: să se abţină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea
lor în profesie şi în societate; y să rezolve lucrările în termenele stabilite şi să soluţioneze
cauzele în termen rezonabil; Magistraţii sunt obligaţi să desfăşoare activitatea judiciară în
mod independent, să respecte secretul profesional şi să păstreze secretul deliberărilor;
Magistraţii sunt obligaţi să prezinte, în termenele legale, declaraţia de avere şi declaraţia de
interese.
11
Curs 4
Rolul Consiliului Superior al Magistraturii în administrarea justiţiei şi
garantarea independenţei acesteia.
12
Din perspectiva activităţii Consiliului Superior al Magistraţii, în concordanţă cu locul
şi rolul stabilite prin Constituţie şi celelalte legi, subliniez în cadrul acestei prezentări
sintetice trei elemente importante:
Anul 2013 a impus, în anumite momente, reacţii prompte faţă de încălcarea separaţiei
puterilor în stat şi afectării independenţei justiţiei precum şi faţă de acțiunile de afectare a
independentei sau reputației profesionale a unor magistrați, apreciate pozitiv de către
judecători şi procurori, unele dintre ele confirmate ca legitime şi de către Curtea
Constituţională, reacții care au indus un sentiment de încredere în rândul judecătorilor şi
procurorilor în realizarea activității de judecată ori de efectuare a urmăririi penale.
13
Ceea ce s-a câștigat în anii de după 1989, în consolidarea sistemului judiciar, prin pași
mărunți, trebuie întărit, realitatea scoțând în evidenţă rolul şi importanţa organizării şi
funcţionarii acestui organism al magistraților, CSM. Poate că cel mai important câştig rezidă
în faptul că, în asigurarea independenţei constituționale, cariera magistratului judecător sau
procuror a fost scoasă aproape total de sub tutela deciziei politice.
14
Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naționale de Grefieri trebuie să reprezinte
priorităţi permanente în activitatea Consiliului Superior al Magistraturii
Atât la instanţe cât şi la parchete, există însă dezechilibre, uneori majore, în ceea ce
priveşte încărcătura, volumul de muncă, în sensul în care la instanţe şi parchete de acelaşi
nivel, judecătorii şi procurorii judecă sau soluţionează, uneori dublul numărului mediu de
dosare calculat la nivel naţional, iar la alte instanţe şi parchete numărul acestora este sub
jumătate din numărul mediu calculat la nivel naţional.
societatea civilă. Așa cum am arătat, membrii Consiliului Superior al Magistraturii sunt
reprezentanții magistraţilor judecători şi procurori, şi în această calitate, hotărârile şi
deciziile adoptate,trebuie să fie motivate şi aduse la cunoştinţa celor pe care îi reprezintă şi
societăţii civile; Membrii Consiliului Superior al Magistraturii nu trebuie să se ascundă în
spatele votului secret ci trebuie să-şi asume orice decizie luată în Plen sau Secţie, întrucât este
o decizie strict profesională care trebuie sa aibă la baza interesul strict profesional.
Curs 5
Formele de exercitare a profesiei de avocat. Principiile ce guvernează
activitatea avocatului. Incompatibilităţi şi interdicţii în exerciţiul activităţii
de avocet
În cabinetul individual îşi poate exercita profesia un avocat definitiv, singur sau
împreună cu alţi avocaţi colaboratori. Cabinetul individual se individualizează ca denumire
prin numele avocatului titular, urmat de sintagma cabinet de avocat.
16
parte. Cabinetele asociate nu pot angaja clienţi cu interese contrare. Un cabinet asociat nu
poate accepta o cauza sau un client, dacă unul dintre cabinetele asociate se opune în mod
justificat.
17
Curs 6
Primirea în profesia de avocat, formarea iniţială în cadrul Institutului
pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor şi stagiul profesional.
Este nedemn a fi avocat persoana care se gaseste in una dintre următoarele situaţii: a)
cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru
săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, de natura sa aducă atingere prestigiului profesiei; b)
cel care a săvârşit abuzuri prin care au fost încălcate drepturi şi libertăţi fundamentale ale
omului, stabilite prin hotărâre judecătorească; c) cel căruia i s-a aplicat pedeapsa interdicţiei
de a exercita profesia, pe durata stabilită prin hotărâre judecătorească sau disciplinară; d)
falitul fraudulos, chiar reabilitat.
18
Drepturile si obligatiile avocatului
Avocatii au urmatoarele drepturi:
dreptul avocatului de a asista sau reprezenta orice persoana fizica sau juridica. Acest
drept de a asista şi de a reprezenta orice persoana fizica sau juridică poate exista doar
în temeiul unui contract încheiat în forma scrisă, care dobândeşte data certa prin
înregistrarea în registrul oficial de evident;
19
circumscripţia baroului în care sunt înscrişi şi la sedii secundare în alt barou din ţara
sau din străinătate unde sunt luate în evidenta.
20
dacă are dezlegarea prealabilă, expresă şi scrisă din partea tuturor clienţilor
săi interesaţi în cauza. Calitatea de martor are întâietate fata de calitatea de
avocat cu privire la faptele şi împrejurările pe care acesta le-a cunoscut
înainte de a fi devenit apărător sau reprezentant al vreunei părţi în cauza.
Dacă a fost ascultat ca martor, avocatul nu mai poate desfasura nicio
activitate profesională în acea cauza. Avocatul nu poate îndeplini funcţia de
expert sau de traducător în cauza în care este angajat apărător;
21
organele de urmărire penală, pentru fiecare dintre acestea durata fiind calculată în
mod corespunzător.
Aceeaşi interdicţie se aplica avocaţilor - foşti procurori cu privire la dreptul de a pune
concluzii la instanţele corespunzătoare parchetului în care au funcţionat. Interdicţiile
vizeaza de asemenea si calitatea de ruda sau afin al avocatului pana la gradul al
treilea inclusiv, in acest caz fiind interzisa avocatului exercitarea profesiei in ceea ce
priveşte instanţele, parchetele de pe lângă acestea, şi organele de cercetare penală la
care lucrează ruda, soţul sau afinul avocatului.
Avocatul care se afla în exercitarea unui mandat de deputat sau de senator nu poate
acorda asistenta juridică invinuitilor sau inculpaţilor şi nici nu îi poate asista în
instanţe în cauzele penale privind: a) infracţiunile de corupţie, infracţiunile asimilate
infracţiunilor de corupţie, infracţiunile în legatura directa cu infracţiunile de corupţie,
precum şi infracţiunile impotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene,
prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea
faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare; b) infracţiunile
prevăzute în Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de
droguri, cu modificările şi completările ulterioare; c) infracţiunile privind traficul de
persoane şi infracţiunile în legatura cu traficul de persoane, prevăzute în Legea nr.
678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, cu modificările şi
completările ulterioare; d) infracţiunea de spalare a banilor, prevăzută în Legea nr.
656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spalarii banilor, cu modificările
ulterioare; e) infracţiunile contra siguranţei statului, prevăzute în art. 155-173 din
Codul penal; f) infracţiunile care impiedica înfăptuirea justiţiei, prevăzute în art. 259-
272 din Codul penal; g) infracţiunile contra păcii şi omenirii, prevăzute în art. 356-
361 din Codul penal. Avocatul având calităţile menţionate anterior nu poate să
pledeze în cauzele civile sau comerciale impotriva statului, autorităţilor sau
instituţiilor publice, companiilor naţionale ori societăţilor naţionale, în care acestea
sunt părţi. De asemenea, nu poate sa pledeze în procese intentate statului roman, în
fata instanţelor internaţionale. Aceste interdicţii nu se aplica în cauzele în care
avocatul este parte în proces sau acorda asistenta ori reprezentare soţului ori rudelor
până la gradul IV inclusiv.
Încălcarea de către avocaţi a altor restricţii sau interdicţii la care sunt supuşi conform
legilor speciale, constituie abatere disciplinară grava. Nerespectarea dispoziţiilor legale
22
privitoare la interdicţii, in mod direct sau folosindu-se de forma de organizare profesională
ori de raporturile de conlucrare profesională în scopul eludării acestora, săvârşeşte abatere
disciplinară grava. Consiliul baroului se poate sesiza şi din oficiu.
Curs 7
Probleme de etică şi deontologie profesională soluţionate de organele
competente ale profesiei de avocat2
Prin Hotărârea Congresului avocaților din 1999, avocații români și-au însușit integral
Codul Deontologic al avocatului European (în continuare, Codul), ca fiind și Codul
deontologic al avocatului român, cu mult înainte de aderarea României la Uniunea
Europeană. Codul a fost adoptat în ședința plenară, ținută la Lyon pe 28 noiembrie 1998 de
2
http://www.unbr.ro/codul-de-conduita-etica-si-deontologie-al-avocatului-roman/
23
profesională și deontologia avocatului român, față de evoluția profesiei de avocat în
România, față de tradițiile profesiei de avocat din spațiul românesc, dar și față de modul în
care a fost repoziționată activitatea avocatului în raport cu sistemul judiciar și mediul de
afaceri, în plan intern și european.
Reformele legislative și schimbările politice și sociale au influențat exercitarea
profesiei de avocat în România. Corpul avocaților din România nu a rămas indiferent la
aceste schimbări. Sunt convins că membrii Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din
România sunt de acord că este de neconceput o deontologie dublă, triplă sau multiplă în
cadrul Uniunii Europene. De aceea activitatea avocatului român nu poate să fie diferită
esențial de conduita profesională care implică respectarea regulilor de etică și deontologie din
Uniunea Europeană.
În demersurile sale, profesia de avocat nu poate abdica de la principiile care caracterizează
activitatea avocatului și care au dobândit caracter de constante profesionale. Durabilitatea lor
în timp dovedește concludent actualitatea funcției esențiale tradiționale a avocatului în
societatea modernă. Este nevoie însă să fie reglementate și cele mai recente experiențe
profesionale, unele complet străine de profesia de avocat până de curând, altele preluate după
modelul exercitării profesiei pe plan european și mondial, adesea in sisteme juridice cu alte
tradiții și reglementări decât cele care au inspirat tradițional legislația privind profesia de
avocat în România.
Noua reglementare se va fundamenta și va respecta rolul rezervat avocatului într-o
societate democratică, în care avocatul exercită profesia pe bază de lege, iar cadrul legal
configurează exact rolul avocatului, al organelor profesiei , limitele de competență ale
acestora din urmă.
Funcția socială a avocatului într-o societate bazată pe lege reclamă stabilirea unor
norme de conduită profesională și a unor principii și norme de etică și deontologie
profesională, care deosebesc serviciile profesionale ale avocatului de alte servicii
profesionale intelectuale, inclusiv prin exercitarea unor profesii compatibile cu exercitarea
profesiei de avocat sau prin conlucrare cu profesii care nu sunt permanent și tradițional
implicate în realizarea efectivă a justiției. Interesele încredințate avocatului de către persoane
interesate de ocrotirea drepturilor și intereselor lor legitime configurează particular limitele
concrete, proprii și specifice profesiei de avocat, acelea subordonate apărării pe bază de lege.
Întreaga conduită profesională a avocatului este subordonată imperativului apărării demnității
umane, valoare superioară care se regăsește în întreaga ordine juridică a unei societăți
civilizate, care se bazează pe lege și în care avocatul asigură persoanelor și societății, tehnica
24
și cunoștințele necesare pentru consiliere juridică și apărarea drepturilor și intereselor
legitime. Într-o societate care funcționează pe baza Dreptului și care proclamă drept valori
fundamentale egalitatea în fața legii și Justiția, avocatul ca expert în legi și cunoscător al
tehnicii juridice și strategiilor procesuale este indispensabil pentru realizarea Justiției, cu
garantarea informării depline și asistarea juridică a părților, atât în proces cât și în afara lui,
pentru realizarea deplină a dreptul la apărare, cerință indispensabilă a protecției judiciare
efective a oricărei persoane.
Avocatul este obligat să aibă un comportament care să permită atât satisfacerea
drepturilor inalienabile ale clientului, cât și apărarea și consolidarea valorilor superioare pe
care se bazează societatea și condiția umană.
Regulile tradiționale se împrospătează, viața admite reguli noi în lumina dreptului
comparat, iar experiențe profesionale recente îmbogățesc practica profesiei, dar reclamă și o
deontologie adaptată la nou.
Profesia de avocat are însă și datoria socială de a proteja valorile fundamentale ale
statului de drept: drepturile și libertățile fundamentale ale omului, dreptul persoanelor la
securitate juridică și judiciară, justiția bazată pe lege. De aceea deontologia profesiei de
avocat aparține domeniului dreptului. Reglementările reclamă claritate, precizie și un
potențial real de adaptare la evoluția profesiei de avocat, astfel încât orice modificare de fapt
sau de drept a situației profesionale în care se află avocatul să permită adaptarea a normei de
conduită, de etică și deontologie la noua realitate legislativă sau socială în care se desfășoară
activitatea avocatului.
Dăinuiesc principiile fundamentale în exercitarea profesiei de avocat: independența,
demnitatea, integritatea, loialitatea, secretul profesional și libertatea de apărare.
Într-un stat de drept, independența avocatului este la fel de necesară ca imparțialitatea
judecătorului. Avocatul își informează clientul asupra situației sale juridice, a diferitelor
valori care se pun în joc în oricare dintre acțiunile sau omisiunile sale și asigură apărarea
tehnică a drepturilor și libertăților sale față de alți agenți sociali, de ale căror drepturi și
demnitate personală trebuie, de asemenea, să se țină seama. Această activitate complexă a
avocatului servește nu numai cetățeanului, dar și sistemului Statului de Drept, dacă avocatul
nu este supus presiunilor, dacă avocatul are libertate deplină de a cunoaște, de a-și forma o
opinie profesională asupra cazului, a informa și apăra, fără altă obligație în afara idealului
justiției. În nici un caz, avocatul nu trebuie să acționeze constrâns și nici de complezență!
Cinstea, probitatea, loialitatea, dedicația și veracitatea sunt virtuți care trebuie să fie
indispensabile activității avocatului. Ele fundamentează relațiile necesare de încredere
25
avocat-client și constituie baza cinstei și demnității profesiei. Avocatul trebuie să acționeze
întotdeauna cinstit și responsabil, cu competență, cu loialitate față de client, cu respect pentru
partea adversă, păstrând secretul celor aflate în activități profesionale sau în legătură cu
acestea. Dacă orice avocat nu procedează astfel, activitatea sa individuală afectează cinstea și
demnitatea întregii profesii.
Secretul profesional și confidențialitatea sunt îndatoriri fundamentale ale avocatului.
În același timp, drepturile avocatului la confidențialitatea consultației juridice si respectul
dreptului la secret profesional nu constituie decât concretizarea drepturilor fundamentale pe
care legea le recunoaște clienților și apărării ca mecanisme esențiale ale statului de drept.
Legea recunoaște oricărei persoane dreptul de a nu se autoincrimina, de a nu da
declarații împotriva ei însăși și, de asemenea, dreptul la viață privată. Ambele drepturi
vizează respectarea libertății și a dreptului la intimitate. Dar cetățeanul devine tot mai
vulnerabil la puterea statului. Cetățeanul are nevoie de avocat pentru a cunoaște consecințele
juridice ale faptelor sale, și pentru aceasta, trebuie să-i mărturisească și situații dintre cele mai
intime. Tot ceea ce îi dezvăluie clientul, cu toate circumstanțele sale, plus tot ceea ce i se
comunică de către alt avocat cu caracter confidențial, va trebui să fie păstrat secret. Avocatul
de transformă astfel în paznicul intimității clientului său și al dreptului inalienabil al acestuia
de a nu declara împotriva lui însuși. Avocatul nu poate să-și riște libertatea și independența,
loialitatea față de client nici secretul profesional și de aceea deontologia stabilește
interzicerea exercitării profesiilor sau îndeplinirii funcțiilor care direct sau indirect creează
orice fel de presiune fizică sau psihică care poate pune în pericol independența avocatului sau
dezvăluirea oricăror date secrete. Altfel se pot prejudicia interese legitime ale clienților și se
afectează grav încrederea cetățenilor în dreptul la apărare, și prin extensie în tot sistemul de
garanții legale privind securitatea juridică și judiciară a persoanei.
Corespunzător principiilor fundamentale ale profesiei de avocat, reglementarea
trebuie să clarifice bazele incompatibilităților și publicității personale. Codul privind
Publicitatea va trebui să respecte principiile demnității, loialității, veracității și discreției, să
salveze în orice situație secretul profesional și independența avocatului.
Funcția de armonizare socială, specifică profesiei, care tradițional a legitimat avocatul
impune ca informarea făcută de avocat să nu fie tendențioasă nici să incite sau să invite la
conflict sau litigiu.
Independența avocatului este intim legată de principiul libertății de alegere.
26
Avocatul este liber să preia conducerea juridică a rezolvării unei probleme iar
cetățeanul este de asemenea liber să-și încredințeze interesele unui avocat la libera sa alegere
și să înceteze relația profesională în momentul când consideră de cuviință. Această libertate
absolută, va putea periclita propriul drept de apărare dacă între activitatea profesională a unui
avocat și cea a înlocuitorului său se produce un vid de asistență juridică efectivă. De aceea,
27
beneficieze de același nivel de servicii profesionale din partea unui avocat îndreptățit la o
retribuire demnă a muncii sale.
Se impune actualizarea conceptului de „pact de quota litis” care niciodată nu a fost
Curs 8
Organizarea profesiei de executor judecatoresc.3Controlul deontologic şi
de legalitate al activităţii executorilor judecătoreşti
3
Legea 188/2000 privind executorii judecatoresti republicata in 2011;
28
autoritate publică şi are forţa probantă prevăzută de lege. Activitatea executorilor
judecătoreşti se înfăptuieşte în condiţiile legii, cu respectarea drepturilor şi intereselor
legitime ale părţilor şi ale altor personae interesate, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de
origine etnică, de limbă,de religie,de sex, de apartenenţă politică, de avere sau de origine
socială. De asemenea, executorii judecătoreşti nu pot refuza îndeplinirea unui act dat în
competenţa lor decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
desfăşurarea unor activităţi comerciale, direct sau prin persoane interpuse; d) calitatea de
29
asociat într-o societate în nume colectiv, asociat comandidat în societăţile în comandită
simplă sau pe acţiuni, administrator al unei societăţi cu răspundere limitată, preşedinte al unui
consiliu de administraţie, membru al consiliului de conducere, director general sau director al
unei societăţi pe acţiuni, administrator al unei societăţi civile.
30
Atributiile executorilor judecatoresti.
Atributiile executorilor judecatoresti sunt fixate prin lege. Executorul judecătoresc are
următoarele atribuţii:
31
birouri de executori judecătoreşti situate în circumscripţii diferite, competenţa aparţine
judecătoriei în a cărei circumscripţie se află biroul executorului judecătoresc cel dintâi
sesizat. Conflictele de competenţă se soluţionează de urgenţă şi cu precădere. Instanţa se
pronunţă în toate cazurile, motivat, prin încheiere irevocabilă.
Curs 9
Organizarea profesiei de consilier juridic4
4
Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic
32
cu care are raporturi de muncă. Activitatea de consilier juridic este considerată vechime în
muncă juridică în funcţiile de magistrat, avocat, notar public sau alte funcţii juridice, potrivit
dispoziţiilor legale specifice fiecăreia dintre aceste profesii.
a) cel care a fost condamnat definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni de natură a aduce
atingere profesiei de consilier juridic;
b) cel care, în exercitarea profesiei de consilier juridic, a săvârşit abuzuri prin care au fost
încălcate drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, stabilite prin hotărâre judecătorească
irevocabilă;
33
a) activitatea didactică universitară şi de cercetare juridică, activitatea literară, culturală şi
publicistică nesalarizată;
Consilierul juridic este obligat ca, în concluziile orale sau scrise, să susţină cu
demnitate şi competenţă drepturile şi interesele legitime ale autorităţii sau persoanei juridice
pe care o reprezintă şi să respecte normele de deontologie profesională prevăzute în legea
pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat şi statutul acestei profesii. Evidenţele
activităţii consilierului juridic, actele şi documentele sunt ţinute de acesta, potrivit
reglementărilor privind activitatea persoanei juridice în slujba căreia se află. Consilierul
juridic este obligat să respecte dispoziţiile legale privitoare la interesele contrare în aceeaşi
cauză sau în cauze conexe ori la conflictul de interese pe care persoana juridică ce o
reprezintă le poate avea; el este, de asemenea, obligat să respecte secretul şi confidenţialitatea
activităţii sale, în condiţiile legii.
34
consilieri juridici debutanţi, beneficiază de reglementările financiare favorabile prevăzute de
lege.
Consilierii juridici din structurile administraţiei publice judeţene şi locale sunt obligaţi
să acorde consultanţă şi asistenţă juridică, la cerere, consiliilor comunale şi primăriilor, iar
reprezentarea acestora se poate face pe baza delegaţiei emise de primar.
Curs 10
Organizarea si functionarea notariatelor.Profesia de notar.5
Activitatea notarilor publici se desfăşoară în cadrul unui birou, în care pot funcţiona
unul sau mai mulţi notari publici asociaţi, cu personalul auxiliar corespunzător. Notarul
public sau notarii publici asociaţi, titulari ai unui birou, pot angaja notari stagiari, traducători,
alt personal de specialitate, precum şi personal administrativ şi de serviciu necesar activităţii
notariale. Evidenţa birourilor de notari publici şi lucrările privind numirea şi încetarea
funcţiei notarilor publici se întocmesc de personalul de specialitate notarială din Ministerul
Justiţiei. În circumscripţia unei judecătorii pot funcţiona unul sau mai multe birouri de notari
publici. Numărul notarilor publici şi al birourilor în care aceştia îşi desfăşoară activitatea se
stabileşte de ministrul justiţiei, la propunerea Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor
Publici. In cazul în care în circumscripţia unei judecătorii funcţionează mai multe birouri de
notari publici, competenţa teritorială a fiecăruia se întinde pe tot cuprinsul acelei
circumscripţii. Exercitarea profesiei de notar public este incompatibilă cu: a) desfăşurarea
unei activităţi salarizate sau de executor judecătoresc, avocat ori consilier juridic, cu excepţia:
activităţii didactice universitare; activităţii literare şi publicistice; calităţii de deputat sau
senator ori a celei de consilier în consiliile judeţene sau locale, pe durata mandatului; calităţii
de membru în organele de conducere sau în alte organisme ale Uniunii Naţionale a Notarilor
Publici, Camerelor Notarilor Publici ori în alte organizaţii interne şi internaţionale la care
Uniunea Naţională a Notarilor Publici şi Camerele Notarilor Publici sunt afiliate sau cu care
colaborează. b) desfăşurarea unor activităţi comerciale, direct sau prin persoane interpuse; c)
calitatea de asociat într-o societate în nume colectiv, de asociat comanditat în societăţile în
5
Legea nr. 36/1995 republicata in 2014 privind activitatea notariala
35
comandită simplă sau pe acţiuni, administrator al unei societăţi cu răspundere limitată,
preşedinte al unui consiliu de administraţie, membru al consiliului de conducere, director
general sau director al unei societăţi pe acţiuni, administrator al unei societăţi civile.
36
primirea în depozit a înscrisurilor şi documentelor prezentate de părţi; h) actele de protest al
cambiilor, al biletelor la ordin şi al cecurilor; i) legalizarea copiilor de pe înscrisuri; j)
efectuarea şi legalizarea traducerilor; k) eliberarea de duplicate de pe actele notariale pe care
le-a întocmit; l) orice alte operaţiuni prevăzute de lege. Notarul public are competenţă
generală, cu excepţiile prevăzute în situaţiile următoare: a) procedura succesorală notarială
este de competenţa notarului public din biroul notarial situat în circumscripţia teritorială a
judecătoriei în care defunctul şi-a avut ultimul domiciliu; b) în cazul moştenirilor succesive,
moştenitorii pot alege competenţa oricăruia dintre birourile notariale din circumscripţia
teritorială a judecătoriei în care şi-a avut ultimul domiciliu acela dintre autori care a decedat
cel din urmă; c) actele de protest al cambiilor, biletelor la ordin şi cecurilor se fac de notarul
public din circumscripţia teritorială a judecătoriei în care urmează a se face plata; d)
eliberarea duplicatelor şi reconstituirea actelor notariale se fac de notarul public în al cărui
birou se află originalul acestora. Conflictele de competenţă între birourile notarilor publici
situate în aceeaşi circumscripţie a unei judecătorii se soluţionează de acea judecătorie, la
sesizarea părţii interesate. Când conflictul intervine între birouri notariale situate în
circumscripţii diferite, competenţa aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie se află biroul
de notar public cel din urmă sesizat.
Curs 11
Organizarea şi funcţionarea Consiliului de mediere din România. Profesia
de mediator.
6
Hotararea Nr. 5 din 13 mai 2007 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Consiliului
de mediere cu modificarile si completarile ulterioare
37
în conformitate cu Legea nr. 200/2004 privind recunoaşterea diplomelor şi calificărilor
profesionale pentru profesiile reglementate din România, cu modificările şi completările
ulterioare.
Consiliul este format din 9 membri titulari şi 3 membri supleanţi, aleşi prin vot direct
şi secret de mediatorii autorizaţi cu drept de vot, înscrişi în Tabloul mediatorilor, în condiţiile
Legii şi ale prezentului Regulament.
Pot face parte din Consiliu persoanele care îndeplinesc cumulativ următoarele
condiţii: a) sunt mediatori autorizaţi cu drept de vot, înscrişi în Tabloul mediatorilor ca
mediatori activi şi fac dovada că sunt înregistraţi fiscal la organele fiscale cu forma de
exercitare a profesiei de mediator; b) nu sunt suspendaţi şi nu au fost sancţionaţi printr-o
hotărâre rămasă definitivă; c) au achitată la zi taxa profesională; d) depun la dosarul de
candidatură o descriere a competenţelor şi experienţei practice pentru îndeplinirea atribuţiilor
prevăzute de art. 20 din Lege, însoţită de o declaraţie pe propria răspundere sub sancţiunea
art. 327 din Codul penal privind falsul în declaraţii.
38
Absenţele se consideră a fi motivate în caz de boală, din motive familiale (deces,
căsătorie, botez, boala unui membru din familie), concedii, participări la evenimente ca şi
reprezentant al Consiliului şi în alte situaţii aprobate de Consiliu în şedinţa în care se
absentează. În caz de încetare a mandatului de membru al Consiliului, membrii supleanţi aleşi
vor completa Consiliul în ordinea listei, pentru perioada de mandat rămasă vacantă.
39
Consiliului; f) acceptă donaţiile şi legatele făcute Consiliului; g) aprobă achiziţia de bunuri
mobile sau imobile ale Consiliului, pe baza unui raport de necesitare şi oportunitate; h)
organizează conferinţa naţională anuală a mediatorilor pentru a promova profesia de mediator
şi activitatea Consiliului; i) stabileşte natura şi regimul documentelor şi informaţiilor
referitoare la activitatea Consiliului; j) organizează alegerea următorului Consiliu, în
condiţiile prevăzute de lege şi de prezentul regulament; k) exercită controlul asupra activităţii
şi asupra deciziilor Comisiei permanente, preşedintelui şi vicepreşedintelui; l) aprobă
regulamentul de desfăşurare a şedinţelor membrilor Consiliului, modul de stabilire a ordinii
de zi, condiţiile de asigurare a caracterului public al şedinţelor, procedura de lucru între
Comisia permanentă şi Consiliu, procedurile de lucru între Consiliu şi organismele de
consultare, precum şi cu cele de specialitate; m) aprobă procedura de lucru a Comisiei
permanente, precum şi procedurile de lucru specifice pentru activităţile acesteia ce decurg din
atribuţiile stabilite de Consiliu; n) aprobă organigrama structurii executive a Consiliului
propusă de preşedinte şi o publică pe portalul său web; o) aprobă strategiile şi planurile de
activităţi propuse de comisiile consultative şi de Comisia permanentă; p) aprobă constituirea
de noi comisii de specialitate, colaborările pe bază de protocol cu alte instituţii publice sau
organizaţii naţionale şi internaţionale, precum şi participarea în proiecte, la iniţiativa
Consiliului sau a unor terţi; q) elaborează şi modifică codul etic al membrilor Consiliului, cu
consultarea Comisiei consultative a corpului profesional al mediatorilor, a Comisiei
consultative pentru calitatea formării şi a Senatului;
40
dispoziţia celor interesaţi pe portalul web al Consiliului; i) întocmeşte şi actualizează lista
formatorilor, a examinatorilor şi a experţilor evaluator acreditaţi şi o pune la dispoziţia celor
interesaţi pe portalul web al Consiliului; j) colaborează cu organizaţii similare din străinătate
pentru creşterea permanentă a calităţii formării mediatorilor şi promovarea intereselor
acestora; k) emite documentele care atestă calificarea profesională a mediatorilor, în
condiţiile prevăzute de Standardul de formare a mediatorului; l) supraveghează şi ia măsuri
privind respectarea standardelor de formare în domeniul medierii, în condiţiile prevăzute de
acestea; m) stabileşte condiţiile de atestare a calificării ca mediator, precum şi cele de
echivalare ori compensare a pregătirii în mediere, prevăzute de art. 8 alin. (5) din Lege; n)
emite documentele care atestă echivalarea ori compensarea pregătirii în mediere, în condiţiile
prevăzute de art. 8 alin. (5) din Lege.
În desfăşurarea activităţii sale, mediatorul este obligat să ţină arhivă şi registre proprii
şi să comunice date cu caracter statistic conform acestora, la solicitarea Consiliului.
Indiferent de forma de exercitare în care îşi desfăşoară activitatea, mediatorul are obligaţia să
ţină cel puţin următoarele registre, corespunzător activităţii sale proprii ca mediator: - registru
general de corespondenţă (intrări-ieşiri); - registru sau registre de evidenţă a contractelor de
mediere, a proceselor-verbale şi a acordurilor de mediere. Registrele ţinute de mediatori sunt
41
numerotate filă cu filă şi sunt ştampilate de mediator. La trecerea dintr-o formă de exercitare
a profesiei în alta, mediatorul are obligaţia de a conserva arhiva deţinută anterior.
În caz de deces al mediatorului sau la încetarea calităţii de mediator din oricare alte
motive, arhiva acestuia va fi preluată de Consiliu sub inventar. Arhiva predată şi sigilată va
putea fi ulterior predată unui alt mediator desemnat de Consiliu, cu asumarea
confidenţialităţii. Desigilarea arhivei şi eliberarea de copii sau duplicate vor putea fi făcute
doar la solicitarea motivată, în scris, a părţilor sau a autorităţilor, adresată mediatorului care a
preluat arhiva.
Curs 12
Armonizarea dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului cu legislaţia română privind activitatea de justiţie
valenţe dificile de stabilit, în sensul că „este atât de complexă în conţinut şi implică atât de
multe obligaţii pentru state, încât este imposibil de spus dacă persoana de drept privat titulară
a acestui drept beneficiază de un drept sau de o libertate, dacă este un drept absolut ori un
drept relativ, dacă obligaţia este una negativă ori una pozitivă sau dacă obligaţia statului este
una negativă ori una pozitivă sau dacă obligaţia impusă statului este o 5 În «registrul»
îmbunătăţirii cadrului (legislativ) juridico-procesual de soluţionare a litigiilor în materie
42
civilă, capitolul al IV-lea, «face vorbire» despre principalele măsuri legislative întreprinse de
statul român – în special prin Legea nr. 202/2010 (publicată în Monitorul Oficial nr. 714 din
26 octombrie 2010). 6 Ultimul capitol (V) denumit „Reforma sistemului judiciar românesc –
cale spre consolidarea statului de drept” abordează, în sinteză, Mecanismul de Cooperare şi
Verificare în domeniul justiţiei instituit de Comisia Europeană (U.E.), Strategia de dezvoltare
a justiţiei ca serviciu public (2010-2014) a Ministerului român de Justiţie, «recomandarea»
Comisiei Europene pentru Eficientizarea Justiţiei (CEPEJ, Co.E.) în sensul remedierii duratei
excesive a proceselor şi acreditării sintagmei „termen optim şi previzibil” de soluţionare a
proceselor. În acelaşi timp, este subliniată importanţa justiţiei – specifică unei societăţi
democratice – şi a reformei sistemului judiciar românesc înspre consolidarea statului de
drept,obligaţie de rezultat sau de mijloace”.
Sigur că, privite în individualitatea lor, dreptul de acces la justiţie, dreptul la o instanţă
independentă şi imparţială, dreptul la o procedură contradictorie, dreptul la asistenţă juridică
şi celelalte care intră în noţiunea foarte largă de „drept la un proces echitabil” pot face
obiectul unor astfel de valenţe, însă o precizare generală cu privire la întreg conţinutul
acestuia nu poate fi formulată. Această din urmă constatare este întărită şi de Loucaides -
unul din judecătorii Curţii Europene a Drepturilor Omului, într-una din opiniile sale
dizidente, în care a punctat aspectul că „nu există o definiţie a termenului de echitate în
scopul aplicării Convenţiei. Nu este un termen definit anterior în viaţa juridică şi totodată nu
trebuie să i se dea un înţeles strict tehnic”.
destul de diferite – sistemul continental şi cel anglo-saxon –, situaţia justiţiabililor, din punct
de vedere practic, nu este afectată, ci dimpotrivă favorizată, iar acest lucru se datorează în
primul rând principiului - constant aplicat de Curte în jurisprudenţa sa - asigurării drepturilor
de-o manieră „efectivă şi concretă”, şi nicidecum „iluzorie şi pur teoretică”. Aşadar, după
cum judicios s-a opinat în literatura juridică de specialitate de către domnul profesor Dragoş
Bogdan, din punctul de vedere al unui justiţiabil, este mai puţin important că a câştigat
43
procesul împotriva statului pentru încălcarea „egalităţii armelor” sau a „contradictorialităţii”
ori a ambelor, deoarece indiferent de unghiul sub care se analizează situaţia alegată, Curtea
ajunge în cele din urmă la soluţia corectă a încălcării unui aspect al echităţii. In concreto,
ambiguitatea noţiunii „procesului echitabil” nu constituie o caracteristică esenţialmente
negativă, dat fiind faptul că permite instanţei europene să descopere, în cadrul echităţii stricto
sensu, o serie de garanţii care nu sunt menţionate expres în textul articolului 6, cum ar fi
însăşi „egalitatea armelor” sau „contradictorialitatea”.
Prin puterea lui de sinteză a variilor aspecte care evocă ceea ce este sau trebuie să fie
„just” şi prin relativa uşurinţă cu care poate fi apropriat în limbajul comun, conceptul „proces
echitabil” sau cel de „judecată echitabilă” a devenit – mai ales sub „impulsul” instanţei
europene de la Strasbourg – unul dintre cele mai frecventate expresii şi unul dintre cele mai
frecventate motive din arsenalul conceptelor juridice, substanţiale şi procesuale. Astfel, se
ajunge implicit – 7 după cum distinsul profesor Ion Deleanu aprecia – ca şi un profan să
spună „injust”, pentru a exprima totul despre raporturile juridice în care el s-a înscris, despre
relgementarea care guvernează acele raporturi sau, în fine, despre modul în care acea
reglementare a fost, în cele din urmă, „reconsacrată ” sub semnul autorităţii lucrului judecat.
Cu toate acestea, niciun text normativ nu oferă (datorită dificultăţilor iniţial menţionate) o
definiţie a „procesului echitabil” sau a „judecăţii echitabile”. Dar, după cum opinează
reputatul profesor Ion Deleanu, „nici n-ar putea să o ofere, pentru că procesul echitabil sau
judecata echitabilă implică, pe segmente şi în ansamblul ei, varii şi numeroase exigenţe, atât
de ordin substanţial, cât şi de ordin procesual, nesusceptibile de înşiruire exhaustivă. Pe scurt,
pentru ca judecata să fie echitabilă ea trebuie să fie justă. Atât şi numai atât.
44
Civile şi Politice, 1966, prin art. 14; Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, 1950, prin
art. 6, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, 2009) ce-l consacră fie prin
intermediul metodei idem per idem, adică îi explică conţinutul prin utilizarea aceleiaşi
construcţii terminologice de „proces echitabil”, fie prin trimiterea la sintagma „judecată
echitabilă” (exempli gratia, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene). Aşa fiind,
din două (interpretări) una: sau termenul „proces” este sinonim termenului „judecată ” şi
atunci alternanţa termenilor în cuprinsul aceleiaşi formulări este o simplă chestiune de
stilistică, pentru evitarea tautologiei, ori, altfel zicând, termenul „proces” şi termenul
„judecată ” acoperă, prin vocabule diferite, aceeaşi semnificaţie, „judecata” nesemnificând
mai mult decât „procesul”; sau „judecata” înseamnă mai mult decât termenul „proces”,
evocând nu numai aspectele „formale”, strict „procedurale” ale diferendului alegat, ci însuşi
fondul diferendului şi atunci natura juridică a dreptului la un „proces echitabil” trebuie
reconsiderată, el fiind depotrivă un „drept procedural” şi un „drept substanţial”.
echitabil” sau la „judecarea cauzei în mod echitabil” a fost conceput şi este valorizat ca
cea judicioasă (s.n.). Sintagma „proces echitabil” a fost consacrată prin prevederile art. 10 din
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, din 1948, prin prevederile art. 14 din Pactul
Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, din 1966, precum şi prin prevedrile art. 6
parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ea dobândind astfel o valoare
juridică universală în articulaţiile administrării şi distribuirii justiţiei, fără a-şi pierde însă
valoarea ei morală.
persoanele sunt îndriduite la o audiere echitabilă şi publică”. Trebuie precizat că, spre
deosebire de izvorul său principal, şi anume Convenţia Europeană, dreptul la un proces
echitabil şi componentele sale (dreptul la o audiere echitabilă, publică, dreptul la asistenţă
juridică în situaţii deosebite prevăzut în alin. 3 al art. 47) beneficiază în ordinea juridică
comunitară de un conţinut mai larg din punct de vedere terminologic decât cel existent în art.
45
6 paragr. 1 datorită faptului că acesta nu este mărginit la litigii ce au ca obiect „contestaţii cu
privire la drepturi şi obligaţii civile” (bineînţeles, după cum bine se cunoaşte, unele principii
legate de noţiunea de «proces echitabil» în litigiile civile se degajă implicit din jurisprudenţa
instanţei europene, astfel că şi conţinutul dreptului la un proces echitabil statuat în art. 6
parag. 1 dobândeşte valenţe specifice conforme în totalitate statului de drept, după cum se
afirmă în cazul Les Verts c. Parlamentul European).
46
drepturilor protejate prin Convenţie. Pe plan intern procesul echitabil, cu respectarea rigorii
ştiinţifice a termenului, poate fi definit ca activitatea stabilită pe baze legale, desfăşurată de
organele judiciare împreună cu ceilalţi participanţi (lato sensu) la procesul judiciar, în care
garanţiile procedurale necesare unei echitabile şi judicioase soluţionări a cauzei deduse
judecăţii sunt atât asigurate cât şi realizate în concret.
în paragraful 1, care dau substanţă dreptului general la un proces echitabil în materie civilă şi
penală.
Aceste garanţii sunt de două feluri: explicite, cele vizând legalitatea, independenţa şi
imparţialitatea tribunalului, respectiv cerinţa ca judecata să fie întreprinsă în cadrul unui
termen rezonabil, să fie publică şi echitabilă, şi implicite cele legate de buna desfăşurare a
procesului pe baza procedurii judiciare, cum ar fi dreptul la o audiere echitabilă (fair hearing)
cu aspectele sale – prezenţa la audiere şi contradictorialitatea procedurii; accesul la un
tribunal; egalitatea armelor; motivarea hotărârilor judecătoreşti; controlul de plină jurisdicţie;
dreptul de a nu se autoacuza; dreptul la securitate juridică. Prin referire la o hotărâre «pilon»
a instanţei europene, anume cea pronunţată în cauza Golder c. Regatului Unit, se poate
considera că „«dreptul la un proces echitabil»”, în sensul art. 6 din Convenţie, implică grosso
modo următoarele componente: accesul la justiţie, ca unul dintre aspectele dreptului la un
tribunal; organizarea şi alcătuirea instanţei şi desfăşurarea judecăţii, pe scurt, buna
administrare a justiţiei; executarea efectivă a hotărârii judecătoreşti.
47
În adevăr, după cum judicios s-a remarcat şi la noi în literatura juridică de specialitate
de către distinsul profesor Ioan Leş, principiul dreptului la un proces echitabil poate fi definit
ca fiind „o regulă de aplicare atât în ceea ce priveşte organizarea justiţiei, mai ales în
considerarea exigenţei independenţei judecătorilor, cât şi cu privire la funcţionarea ei, prin
asigurarea liberului acces, a publicităţii, contradictorialităţii şi dublului grad jurisdicţional”.
Reglementarea expresă a principiului dreptului la un proces echitabil, în cadrul art. 21 alin.
(3), a avut loc în anul 2003, cu ocazia procesului de revizuire a Constituţiei, finalizat prin
Legea nr. 429/2003 şi referendumul de «validare». După cum bine ştim, în raport de
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, textul central care se referă la „dreptul la un
proces echitabil” este art. 6. Cu toate acestea, încă din momentul ratificării Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului de către România, în anul 1994, prevederile sale relative la
exigenţele procesului echitabil au putut fi invocate în cadrul procedurilor judiciare din ţara
noastră, în virtutea efectului de asimilare cu normele dreptului intern a documentelor
internaţionale ratificate de puterea legislativă, consacrat în art. 11 alin. (2) din Constituţie
(„Tratatele ratificate de Parlamant fac parte din dreptul intern”). De asemenea, analiza
reglementărilor de principiu existente în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
a demonstrat că, în marea lor majoritate, exigenţele instrumentului internaţional puteau fi
invocate (chiar dacă într-o formă nu atât de riguros 11 elaborată), şi înainte vreme (illo
tempore) momentului ratificării sale de Parlamentul României, ca norme procesuale interne.
În sistemul Convenţiei, dreptul la un proces echitabil (şi componenta sa implicită „dreptul de
asupra unor drepturi şi obligaţii civile” şi „acuzaţie în materie penală ”. Spre deosebire de
norma europeană, art. 21 din legea fundamentală română consacră o prevedere generală, fără
a exclude, la nivel de principiu, niciun domeniu din sfera sa de aplicabilitate. Aparenta
contradicţie dintre aceste dispoziţii este facil de rezolvat, în condiţiile în care Convenţia
permite statelor să adopte măsuri care să ofere un grad sporit de protecţie a drepturilor
fundamentale faţă de cele cuprinse în textul ei. În consecinţă, cu privire la „acuzaţiile în
48
situaţia se prezintă diferit după cum procedura în cauză este sau nu acoperită şi de prevederile
art. 6 din Convenţie, aceasta deoarece verificarea compatibilităţii unei legi sau a unei
ordonanţe cu Constituţia este atributul exclusiv al Curţii Constituţionale, în timp ce
verificarea compatibilităţii unei norme legale cu Convenţia poate să aparţină şi unei instanţe
integrată sistemului judiciar, în baza art. 20 din Constituţie”. Iar, ca o consecinţă a acestei
abordări s-a opinat că „în domeniile care fac parte din materia penală şi cea civilă nu mai este
necesară invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate pentru a se dispune non-
aplicabilitatea unei norme legale, ci este suficient ca instanţa ordinară să înlăture aplicarea
oricărui text de lege care vine în contradicţie cu prevederile art. 6 din Convenţie. Doar în
celelalte domenii, care nu intră în domeniul de incidenţă al art. 6, ingerinţa în accesul la
justiţie să fie valorificată doar pe calea unei excepţii de neconstituţionalitate”. Din punctul
meu de vedere abordarea distinsului profesor nu este parţial corectă, dat fiind faptul că
potrivit art. 20 din Constituţie dispoziţiile constituţionale în materia drepturilor omului vor fi
interpretate în lumina documentelor internaţionale în materia afirmării şi protejării drepturilor
omului (s.n., conform alineatului 1 al art. 20) şi numai în caz de semnalare a unui standard
inferior în materie de proteguire a drepturilor fundamentale cetăţeneşti celui instituit în
documentele internaţionale în materie de drepturile omului vor avea prioritate instrumentele
internaţionale. Or, în ipoteza noastră, a liberului acces la justiţie, dispoziţia constituţională
nici măcar nu admite, bineînţeles la nivel terminologic (!), limitări în exercitarea sa, prin
modalităţi şi forme consacrate pe cale procedurală.
7
Leş I, Instituţii judiciare contemporane, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2007,p.25;
49
internaţională, sau două ordini juridice, una internă şi alta internaţională perfect armonizate),
ci pentru că există posibilitatea de a nu se face o aplicare unitară a acestor prevederi din
documentele internaţionale, creându-se astfel o practică neunitară, şi de ce nu, să
recunoaştem, posibilitatea teoretică de a solicita condamnarea statului român la Curtea
Europeană a drepturilor omului, în caz de neaplicare din partea judecătorului-magistrat a
dispoziţiilor considerate de justiţiabil (şi ipotetic, de alte instanţe din ordinea internă)
«superioare» celor naţionale. Alinierea la exigenţele stabilite în tratate internaţionale, la care
şi statul român este parte, prin intermediul unei legislaţii interne - clare, previzibile şi
accesibile - materiei în discuţie, reprezintă soluţia judicioasă. În acelaşi context, în opinia
mea, având în vedere amenajarea politico-juridică a sistemului statal de puteri de la noi,
numai Curtea Constituţională este îndrituită a se pronunţa atât pe chestiunea
neconstituţionalităţii unei dispoziţii legale, cât şi pe eventuala neconcordanţă între prevederile
unui act normativ intern şi exigenţele consacrate pe cale convenţională (în situaţia de faţă, ale
art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), care până la urmă este analizată tot ca
o chestiune de constituţionalitate (lato sensu).
Regula de prim rang potrivit căreia o instanţă tebuie să fie instituită de lege, respectiv
să aibă propriile coordonate de acţiune prescrise de un act mormativ, este înscrisă cu claritate,
în mai toate statele, în legislaţiile ce guvernează materia organizării şi funcţionării sistemelor
judiciare, atât la nivel constituţional, cât şi la nivel de legislaţie dezvoltatoare a principiilor
generale, precum şi în cele mai importante instrumente internaţionale cu rol în garantarea şi
promovarea drepturilor omului. Indubitabil aceasta se înfăţişează ca o aplicaţie particulară a
principiului general de drept care consacră necesitatea legalităţii în toate «domeniile de
activitate» ale statului, precum şi ca cea mai esenţială garanţie procedurală a justiţiabilului
din 13 totalul celor inerente dreptului la un proces echitabil – deoarece fără legalitatea
50
În acest mod, caracterul legal al instituirii instanţelor de judecată reprezintă un important
palier al principiului legalităţii, regulă de bază care trasează cadrul general în care se
derulează şi procedura judiciară. În acest sens, cadrul naţional în materie este susţinut, în
primul rând, prin prevederi de natură constituţională. Astfel, conform art. 1 alin. (5) din
Constituţie, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este
obligatorie, iar în baza art.124 alin. (1) coroborat cu art. 126 alin. (1) şi (2), justiţia se
înfăptuieşte în numele legii, se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin
celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, a căror competenţă şi procedură de judecată
sunt prevăzute numai prin lege. De asemenea, Legea 304/2004 privind organizarea judiciară,
republicată, cuprinde o serie de dispoziţii principiale (Capitolul I „Principiile organizării
judiciare” sau Capitolul III „Dispoziţii generale privind procedura judiciară” din cadrul
Titlului I denumit „Dispoziţii generale”) care impun necesitatea respectării legii în materia
persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil,
de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este
datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a
judecăţii. Alineatul al doilea specificând faptul că dispoziţiile din cadrul alineatului precedent
51
se aplică şi în faza executării silite”. În acest registru, se cuvine a se preciza faptul că prima
subliniere a textului nu reprezintă altceva decât o nuanţare a principiului legalităţii, fiind
evident că o asemenea obligaţie – de a dispune toate măsurile legale – se adresează în primul
rând judecătorului. O subliniere aparte, pe care o face textul, vizează obligaţia judecătorului
de a asigura „desfăşurarea cu celeritate a judecăţii”. Fără îndoială, semnificaţia unei atare
precizări normative în cuprinsul art. 6, teza a II-a, din NCPC, constă în aceea că legiuitorul a
dorit să evidenţieze aspectul că cerinţele (exigenţele) privitoare la soluţionarea cauzei într-un
„termen optim şi previzibil” nu exclud şi obligaţia esenţială a judecătorului de a dispune
măsuri corespunzătoare pentru soluţionarea cu celeritate a acesteia.
După cum se poate lesne observa, Noul Cod de procedură civilă a preferat formulei
constituţionale „termen rezonabil” (art. 21 alin. 3), consacrate şi în art. 6 din Convenţia
rezonabil” – „sintagmă care tinde să exprime necesitatea găsirii unui echlibru indispensabil
între imperativul soluţionării cu celeritate a procesului şi pronunţarea unei decizii conforme
cu adevărul”. Pentru a surprinde semnificaţia formulei instituite de art. 6 din noul C. pr. civ.,
acesta din urmă trebuie a fi coroborat cu art. 233 din acelaşi Cod, care, enunţă faptul că „la
primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, judecătorul, după ascultarea
părţilor, va estima durata necesară pentru cercetarea procesului, ţinând cont de împrejurările
cauzei, astfel încât procesul să fie soluţionat într-un termen optim şi previzibil, durata astfel
estimată fiind consemnată în 15 încheire şi neputând fi reconsiderată decât pentru motive
temeinice şi cu ascultarea părţilor”. În lumina acestor din urmă reglementări, se poate afirma
aşadar că «responabilitatea» judecătorului în a stabili durata fazei procesuale a cercetării
judecătoreşti – etapă în care se îndeplinesc actele de procedură necesare pentru pregătirea
dezbaterii în fond a procesului –, este evidenţiată (adusă în prim plan) tocmai în vederea
asigurării exigenţei «procesului echitabil, în termen optim şi previzibil», litigiului pe rol.
8
Briciu C., Legislaţia privind organizarea judiciara, Editura C.H. Beck, Bucuresti, p.32:
52
Această asigurare a uneia dintre componentele de bază ale procesului echitabil, anume
celeritatea, este evocată, cu titlu de line directoare, de art. 6 al noului Cod, în teza a II-a a
alineatului (1), în sensul că „judecătorul este dator să asigure soluţionarea promptă a fiecărui
proces – pentru recunoaşterea şi stabilirea în timp util a drepturilor şi intereselor legitime
deduse judecăţii – şi să nu îngăduie nicio încercare a părţilor de a tergiversa judecata. În acest
scop, judecătorul va lua măsurile necesare, prevăzute de lege, fără a încălca însă dreptul de
apărare sau alte drepturi procesuale ale părţilor (lato sensu) şi, desigur, fără a dăuna
soluţionării legale şi temeinice a procesului”. Instituirea expresă a „dreptului la un proces
echitabil, în termen optim şi previzibil”, în cadrul Noului Cod de procedură civilă, va fi în
măsură să contribuie la scopul Strategiei de dezvoltare a Justiţiei Române ca Serviciu
Public„o justiţie eficientă şi eficace, aptă să genereze un act de justiţie corect, transparent,
desfăşurat în termen rezonabil şi la un cost accesibil cetăţenilor şi statului”, însă, numai cu
condiţia să fie realizat efectiv şi concret, sub îndrumarea judecătorului-magistrat şi cu
participarea activă şi cu bună- credinţă (bona fidae), a părţilor şi a celorlalţi participanţi
procesuali.9
În caz contrar, acest drept, precum şi celelalte componente ale «procesului echitabil»
vor fi lipsite de substanţă, bucurânduse doar de o consacrare „teoretică şi iluzorie”,
incompatibilă cu principiul supremaţiei legii şi al statului de drept. Comisia Europeană pentru
Eficienţa Justiţiei (Consiliul Europei) a considerat că „termenul rezonabil”, la care se referă
art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, este
doar o „bază limită ”, recomandând acreditarea unei alte sintagme şi anume „termen optim şi
previzibil” – pentru a rezolva (pe cât posibil, s.n.) „răul endemic”, constând în „lentoarea
justiţiei”, prin mecanisme naţionale adecvate. Sub titlul „Un nou obiectiv pentru sistemele
juridice: judecarea fiecărei cauze într-un termen optim şi previzibil”, Comisia şi-a prezentat
la Strasbourg, în 11 iunie 2004, Programul-cadru.
9
Briciu C., op.cit.,p.43;
53
de a identifica unele cauze ale «încetinelii» în procesul înfăpturii actului de justiţie, Comisia
pune accentul pe necesitatea implicării părţilor, ca actori activi, la organizarea şi desfăşurarea
efectivă a procesului. O bună perioadă de timp – aprecia Comisia – s-a considerat că, „în ceea
ce priveşte calitatea justiţiei, aceasta depinde de distanţa pe care a reuşit să o creeze între cei
care o fac şi cei pentru care se face, doar această distanţă permiţând aparenţa de imparţialitate
şi independenţă a instanţei în procedura judiciară”. Actualmente, dimpotrivă, această
atitudine este percepută ca o „incapacitate a sistemului judiciar de a se face mai clar şi
accesibil pentru cetăţeni”. În concret, „numai apropiind justiţia de cetăţeni şi uşurând
asocierea lor la funcţionarea acesteia, s-ar putea îmbunătăţi calitatea ei”, identificând – cum
judicios opinează distinsul profesor Ion Deleanu – mijloacele adecvate spre a distinge între
„timpul util” şi „timpul risipit” din cadrul proceselor efectiv soluţionate – pentru a evita, prin
îmbunătăţiri semnificative ale «regulilor/normelor procedurale», viitoarele tergiversări ce-şi
au obârşia (în primul rând) în «comportamentul» (şicanatoriu, abuziv) participanţilor (lato
sensu) la procesul judiciar.
54
BIBLIOGRAFIE
Legislatie
55