Sunteți pe pagina 1din 484

UNIVERSITATEA ORADEA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE

DANA CIGAN

INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL - RAPORTUL JURIDIC


CIVIL I

NOTE DE CURS
CAIETE DE SEMINAR
2

Dedic această lucrare profesorului meu


Ernest Lupan, fără ajutorul căruia nu aş fi avut
niciodată curajul să pornesc acest demers al
prezentării tainelor dreptului civil mai tinerilor noştri
colegi.
3

Cuvânt înainte

De la început doresc să precizez că lucrarea nu a urmărit o


prezentare originală a instituţiilor de drept abordate, ci o dezlegare a
tainelor dreptului civil într-un limbaj accesibil studenţilor anului întâi,
cărora li se adresează în exclusivitate.
Experienţa de la catedră m-a făcut să caut o cale cât mai
uşoară deoarece consider că este esenţial ca la acest nivel studentul să
înţeleagă materia, cu atât mai mult cu cât el se întâlneşte pentru prima
dată cu anumite noţiuni, nestudiate în liceu, şi este foarte important să le
perceapă în mod corect, având timp suficient în anii următori să pătrundă
subtilitatea materiei.
Exemplele utilizate sunt în mod voit simplificate până la limita
acceptabilă, cu atât mai mult cu cât o parte din instituţii vor fi reluate la
alte materii, astfel încât imaginea studentului va fi completată cu
elementele necesare pentru crearea unui tablou complet al problemei
respective.
Bibliografia indicată va permite cercetarea aprofundată a unor
aspecte care nu şi-au găsit locul în prezenta lucrare, structurată exclusiv
în funcţie de programa ce se impune a fi parcursă şi timpul fizic acordat
cursurilor şi seminariilor.

Autoarea
4

TITLUL I – INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL

CAPITOLUL I – NOŢIUNI INTRODUCTIVE

La o simplă analiză, fără a fi necesare ample cercetări sau studii a căror


valoare să fie transformată în sume cu multe cifre, se poate constata că oricărei forme
de viaţă îi sunt specifice anumite reguli ce permit supravieţuirea, iar în cazuri complexe
chiar evoluţia.
Poate trăsătura cea mai importantă care trebuie subliniată în cazul
drepturilor care vor face obiect de cercetare pentru studenţi este aceea că acestora le
corespund obligaţii, iar subiectele raporturilor juridice se află într-o continuă relaţie de
interdependenţă, fiind în acelaşi timp titulare de drepturi şi obligate să respecte, la
rândul lor, drepturile altora.

Secţiunea 1. Noţiunea de drept

#1. Sensurile noţiunii

Cuvântul în sine îşi regăseşte rădăcinile într-o noţiune care desemnează


ceea ce este conform legii – directum. În acelaşi sens sunt utilizate cuvintele right – în
engleză, recht – în germană şi olandeză, derecho – în spaniolă, diritto – în italiană1.
În limita stabilită de ştiinţele juridice, noţiunea de drept poate îmbrăca mai
multe înţelesuri, şi anume :
Sub un prim aspect, prin drept se înţelege totalitatea regulilor de conduită
care reglementează relaţiile sociale dintre persoane2. Aceste reguli există independent
de aplicarea lor la un moment dat, ele mai fiind desemnate prin expresiile “drept
obiectiv” sau “drept pozitiv”, deducându-se ideea de drept al unei ţări oarecare, în
speţă dreptul românesc.
Dintr-un alt punct de plecare al analizei, prin drept se înţelege o anumită
capacitate – recunoscută de dreptul obiectiv – de a avea o anumită conduită juridică şi

1
Pentru o prezentare mai largă a conceptului, vezi Emil Poenaru, Introducere în dreptul civil. Teoria
generală. Persoanele, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, p.5-8
2
Ernest Lupan, Introducere în dreptul civil, Editura Argonaut, Cluj Napoca, 1999, p.9
5

de a pretinde de la toate celelalte subiecte de drept (de regulă nedeterminate, dar


posibil determinate) adoptarea unei anumite conduite, concomitent cu posibilitatea de
a solicita dacă se impune, ajutorul statului pentru a se obţine executarea obligaţiei ce
revine celorlalte persoane, în anumite condiţii. În limitele în care această capacitate
este indisolubil legată de un anumit subiect, dreptul astfel determinat va fi denumit
“drept subiectiv”.
Sub un ultim aspect, prin drept se înţelege un domeniu aparte al ştiinţei,
care se ocupă cu cercetarea sistemului juridic şi a drepturilor recunoscute de lege
subiectelor de drept, fiind identificat prin expresia “ştiinţe juridice”.
Deşi dreptul înmănunchează legea şi acţiunea prin care executarea
obligaţiilor este garantată, reprezentând un întreg unitar privit ca un produs al activităţii
statului, din punct de vedere ştiinţific şi didactic se impune divizarea acestuia în mai
multe părţi, respectiv ramuri.

#2. Dreptul obiectiv şi subiectiv; dreptul public şi privat

Dreptul obiectiv reprezintă ansamblul normelor de conduită socială care


reglementează relaţiile interumane (noţiunea fiind sinonimă cu aceea de lege ca
totalitate a normelor juridice care reglementează relaţii sociale), în timp ce dreptul
subiectiv cuprinde libertăţile pe care persoanele le au unele faţă de altele – inclusiv faţă
de stat şi comunitatea internaţională -1.
Dreptul pozitiv – însumând reguli de conduită care reglementează relaţii
sociale între persoane – se divide în drept public şi în drept privat, deosebirea dintre
acestea fiind determinată de modul în care statul intervine şi reglementează prin norme
aceste relaţii.
În măsura în care statul realizează această intervenţie în calitate de
autoritate, de titular al puterii publice, ne găsim în domeniul dreptului public,
afirmându-se că acesta cuprinde acele norme juridice prin care se reglementează relaţii
sociale ce exprimă un interes public, adică raportul dintre guvernanţi şi guvernaţi.
Drepul privat cuprinde acele norme juridice care reglementează relaţiile
sociale dintre persoane particulare prin care se urmăreşte satisfacerea unor interese
private.
Oricare dintre aceste două domenii poate fi analizat din punct de vedere
internaţional sau intern.
În mod de netăgăduit, dreptul civil face parte din domeniul dreptului privat
cu care, iniţial, s-a confundat. De-a lungul istoriei, dezvoltarea ştiinţifică a determinat

1
Ernest Lupan, op.cit., p.11
6

apariţia unor relaţii sociale care au necesitat o reglementare specială ce s-a desprins
din dreptul civil, fără a-şi nega însă veodată rădăcinile, astfel încât acesta îşi păstrează
calitatea de drept comun. Această calitate implică o raportare permanentă la
principiile şi regulile fundamentale ale dreptului civil în conexitate cu reglementările
speciale.

#3. Dreptul civil în sistemul dreptului românesc

Persoanele stabilesc anumite relaţii între ele în vederea satisfacerii unor


interese proprii, iar în măsura în care acestea sunt reglementate prin norme de drept
civil, se circumscriu acestei ramuri de drept. O anumită elasticitate este întâlnită la
acest nivel, lăsându-se o rezonabilă libertate de acţiune participanţilor la circuitul civil,
în condiţiile în care istoria a dovedit că dezvoltarea se realizează ca urmare a
manifestării libertăţii individuale de acţiune, reflectate într-o serie de măsuri şi iniţiative
personale. Concomitent, se impune intervenţia statului prin norme imperative, în
vederea asigurării coordonării acestei activităţi şi dirijării lor în direcţia dorită de
societate.
În momentul în care se pune problema delimitării dreptului civil, trebuie
avute în vedere subiectele de drept aflate în împrejurări private ale existenţei lor de zi
cu zi, pornindu-se de la momentul apariţiei pe scena astfel creată şi care corespunde cu
naşterea persoanei fizice şi până în ultimul moment al fiinţei sale, iar uneori chiar cu
depăşirea acestor limite.
Dacă se poate imagina ca un subiect de drept să nu interfereze niciodată
pe întreaga durată a existenţei sale cu norme de drept procesual sau chiar cu cele de
drept material având un anumit specific (de exemplu penal), este imposibil ca un
subiect de drept să se delimiteze de normele dreptului civil, în condiţiile în care numele
fiecărui persoane fizice se supune unei reglementări din această sferă, iar cumpărarea
unui bilet de tramvai reprezintă deja un veritabil act juridic supus unor condiţii de fond
şi formă.

#4. Definiţia dreptului civil

În mod indiscutabil, o astfel de definiţie trebuie să reflecte apartenenţa


dreptului civil la sistemul dreptului românesc şi, concomitent, caracterul său unitar
7

alături de sfera relaţiilor sociale pe care le reglementează. În funcţie de toate aceste


elemente, dreptul civil poate fi definit ca fiind acea ramură de drept privat care
cuprinde normele juridice care reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi
nepatrimoniale în care părţile se găsesc pe poziţie juridică de egalitate,
precum şi condiţia juridică a subiectelor de drept1.
Deşi este vorba de o ramură de drept distinctă faţă de altele, dreptul civil
reprezintă o parte componentă a sistemului juridic al României, purtând amprenta
tuturor trăsăturilor esenţiale ale acestuia.
În ceea ce priveşte sfera relaţiilor sociale reglementate, acestea se împart
în două mari categorii şi anume patrimoniale şi nepatrimoniale, părţile aflându-se pe o
poziţie juridică de egalitate ce reprezintă trăsătura esenţială a raporturilor de drept
civil.

Secţiunea 2. Obiectul dreptului civil

Prin obiect al dreptului civil se înţeleg relaţiile sociale patrimoniale şi


nepatrimoniale în care părţile se găsesc pe poziţie de egalitate juridică.
Elementul specific ce determină sfera relaţiilor sociale care constituie
obiect al dreptului civil îl reprezintă această poziţie juridică de egalitate a părţilor
raportului juridic civil. Aceasta reprezintă realitatea că nici una dintre părţi nu are la
dispoziţie mijloace proprii de constrângere pentru obligarea celeilalte părţi la
executarea obligaţiilor ce îi revin.
Această poziţie a părţilor în cadrul raportului juridic civil nu se confundă
nici cu egalitatea subiectelor de drept în faţa legii – principiu general al dreptului
românesc – şi nici cu întinderea drepturilor şi obligaţiilor concrete ce revin fiecăreia
dintre părţi în cadrul raportului juridic dat.
Revenind la acele relaţii sociale ce alcătuiesc obiectul dreptului civil,
remarcăm că acestea se divid în relaţii patrimoniale şi nepatrimoniale.
Cele din prima categorie au un conţinut economic, o anumită valoare
economică exprimabilă în bani, şi pot fi clasificate în relaţii sociale născute în legătură
cu drepturi reale sau cu drepturi obligaţionale.
Relaţiile nepatrimoniale (personale) nu au un conţinut economic, neputând
fi exprimate în bani. Ele se divid la rândul lor, în relaţii legate de existenţa şi
integritatea fizică şi morală a persoanei, cele care privesc elementele de identificare a
persoanelor şi cele care privesc creaţia intelectuală.

1
Ernest Lupan, op.cit., p.17
8

Secţiunea 3. Metoda de reglementare în dreptul civil

Prin metodă de reglementare se înţelege modul în care statul acţionează


asupra diferitelor categorii de relaţii sociale, respectiv în care le reglementează, sau
altfel spus, modul în care statul foloseşte reglementarea legală pentru a exercita o
anumită influenţă asupra diferitelor relaţii sociale.
O astfel de metodă – ce nu este specifică dreptului civil – este cea a
reglementării autoritare, ce reprezintă adoptarea unor norme imperative având un
caracter obligatoriu, de la care părţile nu pot deroga. Aceste norme pot fi de două
feluri, şi anume onerative, care prevăd expres obligaţia de a avea o anumită conduită
sau prohibitive, prin care se interzice categoric şi expres o anumită conduită subiectului
de drept.
Caracterizează dreptul civil metoda autorizării părţilor, în această
situaţie statul permiţând subiectelor de drept să stabilească ele însele limitele conduitei
lor, norma juridică ce exprimă voinţa statului având un caracter dispozitiv. Altfel spus,
legiuitorul lasă la latitudinea părţilor raportului juridic civil stabilirea unor reguli de
conduită, iar în lipsa acestora vor fi aplicate regulile stabilite de lege. Normele
dispozitive pot fi permisive – prin acestea permiţân-du-se subiectelor de drept să aibă o
anumită conduită care depinde de voinţa lor – sau supletive (care lasă la latitudinea
părţilor să stabilească prin acordul lor de voinţă o anumită conduită, iar în lipsa acesteia
va fi obligatorie conduita prescrisă de normă).

Secţiunea 4. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept

Nu se pune problema delimitării dreptului civil de ramuri ce aparţin


dreptului public deoarece discrepanţa este atât de mare încât punctul de legătură îl
reprezintă doar apartenenţa la acelaşi sistem de drept.
De asemenea, este lipsită de interes delimitarea dreptului civil de dreptul
procesual civil, acesta din urmă reglementând activitatea instanţelor judecătoreşti şi a
celorlalţi participanţi în procesul civil.
Aspecte interesante se ridică însă atunci când se pune problema delimitării
dreptului civil de alte ramuri de drept privat care înmănunchează, la rândul lor, norme
juridice ce reglementează relaţii sociale patrimoniale şi/sau nepatrimoniale în care
părţile se găsesc pe poziţie juridică de egalitate şi care fac parte din categoria celor
care de-a lungul timpului s-au desprins din dreptul civil. În mod concret, de multe ori,
procedura are loc în sens invers deoarece excluzând apartenenţa la alte ramuri de
9

drept, concluzia care se desprinde este aceea a caracterizării raportului juridic concret
ca aparţinând dreptului civil.
Această formă de delimitare devine operaţională atunci când specificul
obiectului reglementării juridice, metoda de reglementare şi principiile de drept nu mai
sunt concludente, fiind necesară cercetarea sancţiunilor juridice aplicabile şi a calităţii
subiectelor.
Astfel, ceea ce distinge raporturile de drept civil de cele de dreptul familiei
este calitatea de soţi sau rude a subiectelor de drept, în cel de-al doilea caz, la fel cum
în cazul raporturilor de drept comercial cel puţin unul dintre subiectele raportului juridic
are calitatea de comerciant, iar în cazul raporturilor specifice dreptului transporturilor
intervine un subiect de drept ce are calitatea de cărăuş. Referitor la delimitarea
dreptului civil de dreptul internaţional privat, elementul de distincţie îl reprezintă cel de
extraneitate.

Secţiunea 5. Principiile dreptului civil

În dreptul civil, ca şi în alte ramuri ale dreptului, distingem trei categorii de


principii : principiile fundamentale ale dreptului românesc; principiile dreptului civil;
principii ale unor instituţii de drept civil.
Principiile fundamentale ale dreptului românesc sunt idei de bază ce se
regăsesc în întreaga legislaţie a ţării, cum ar fi cel al democraţiei; cel al egalităţii în faţa
legii; cel al separaţiei puterilor în stat.
Spre deosebire de cele dintâi, principiile dreptului civil guvernează
activităţile de legiferare civilă şi de aplicare a legislaţiei civile, care privesc toate
instituţiile dreptului civil. Ele prezintă o importanţă deosebită deoarece sunt avute în
vedere în permanenţă de legiuitor în procesul de adoptare a noilor norme şi,
concomitent, au un rol esenţial în operaţiunea de interpretare a normelor existente
deoarece ori de câte ori apar păreri divergente privind sensul legii civile, acestea vor fi
aplicate în aşa fel încât să corespundă principiilor. Nu în ultimul rând, acestea au un rol
şi în privinţa aplicării sau suplinirii normelor dreptului civil, urmând a fi avute în vedere
în toate cazurile în care norma nu se pliază exact pe problema litigioasă supusă atenţiei
instanţei.
În prezent, cele mai importante principii ale dreptului civil sunt
următoarele:
Principiul egalităţii de statut civil al persoanelor – care exprimă
cerinţa esenţială a oricărui raport juridic civil de a atrage un tratament egal al
subiectelor de drept indiferent de calitatea acestora – persoană fizică, persoană juridică
10

publică sau privată – ele aflându-se întotdeauna pe o poziţie juridică de egalitate,


transpusă într-un plan orizontal şi reflectată în incapacitatea de a obţine prin mijloace
proprii constrângerea celuilalt subiect de a-şi îndeplini obligaţia asumată.
Acest principiu îşi găseşte expresia într-o egală capacitate civilă de
folosinţă a participanţilor la raporturile juridice civile, într-o şansă egală de a apela la
ajutorul forţei coercitive a statului, precum şi în condiţii şi posibilităţi juridice egale
privind exercitarea drepturilor subiective civile.
Principiul ocrotirii intereselor legitime ale persoanelor este
materializat prin crearea unui cadru ce asigură posibilitatea juridică egală subiectelor
de drept de a avea drepturi şi obligaţii tocmai în vederea satisfacerii intereselor
legitime şi exercitării libere a drepturilor civile subiective, în acord cu scopul social.
Principiul garantării efective a drepturilor civile subiective exprimă
ideea că atât interesul legitim cât şi dreptul civil subiectiv concret sunt recunoscute şi
garantate de legea civilă tuturor persoanelor din momentul dobândirii calităţii de
subiect de drept civil şi până în momentul încetării calităţii de a fi participant la
raporturi juridice civile.
Principiul exercitării libere a drepturilor civile subiective implică
ideea necesităţii exercitării acestora potrivit scopului economic şi social în vederea
realizării cărora au fost recunoscute, limitele impuse de autoritatea de stat fiind din ce
în ce mai elastice, subsumate ideii de satisfacere a nevoilor materiale şi spirituale ale
oamenilor.
Principiul apărării proprietăţii reprezintă, în mod indiscutabil, o idee
fundamentală a reglementărilor civile, elementul de progres impunându-l în 1991 ideea
de ocrotire egală a proprietăţii private, indiferent de titularul acesteia. Sistemul de
drept ocroteşte proprietatea printr-o gamă largă de mijloace juridice, toate aflate la
îndemâna subiectului de drept care deţine mai multe pârghii pentru repararea
prejudiciului cauzat de o eventuală încălcare a dreptului său, indiferent din partea cui
intervine aceasta. Referitor la proprietatea publică, aceasta se bucură de un regim
distinct, subordonat intereselor sau utilităţii cărora le sunt destinate bunurile din
domeniul public.
Principiul bunei credinţe este reflectat de protejarea exercitării
dreptului civil doar în limita în care titularul său recunoaşte drepturile celorlalte
subiecte şi nu atentează la exercitarea liberă a acestora, întotdeauna în caz de conflict
fiind protejat cel care a avut în vedere limitele dreptului său.

CAIET DE SEMINAR 1
11

Problema 1.

În legătură cu sensurile termenului drept merită a fi amintite următoarele


definiţii: cuvântul drept însemnează o totalitate de reguli care sunt date omului pentru
a se conduce în societate, faţă de ceilalţi oameni, faţă de colectivitate din punct de
vedere al justului şi injustului (George Plastara, Curs de Drept Civil Român, vol.I
Bucureşti, Editura Cartea Românească); iar un alt autor arăta că drept înseamnă
totalitatea sistematică de norme sociale, destinate ca printr-un maximum de justiţie
realizabilă să asigure un maximum de socialitate într-un grup determinat (Eugeniu
Speranţia, Lecţiuni de Enciclopedie Juridică, tip.Cartea Românească Cluj, 1936, p.45).
Dreptul public priveşte constituirea statului şi a puterilor publice,
raporturile dintre stat şi particulari şi, în general toate actele făcute de persoanele care
lucrează în vederea unui interes general şi în virtutea unei delegări directe sau indirecte
a statului1. Dreptul public cuprinde: drept constituţional, drept administrativ, drept
financiar, dreptul muncii şi ocrotirii sociale şi drept penal.
De exemplu, dreptul penal vizează raporturile sociale aflate în strânsă
legătură cu lupta împotriva infracţiunilor sau a unor fapte penale precum şi, în măsura
în care acestea au fost săvârşite, cu tragerea la răspundere a făptuitorilor prin aplicarea
pedepselor şi a celorlalte măsuri penale. Astfel, dacă un subiect de drept săvârşeşte o
faptă care întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni (să spunem de furt)
acesta va fi tras la răspundere, urmând ca, pe de o parte, să acopere prejudiciul cauzat
prin fapta sa (restituirea bunului furat), iar pe de altă parte să suporte sancţiunea
penală corespunzătoare pericolului social al faptei sale.
Dreptul administrativ reprezintă acea ramură a dreptului public care
reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice, precum şi pe cel de
natură conflictuală dintre autorităţile administraţiei publice sau alte autorităţi statale,
pe de o parte, şi cei vătămaţi în drepturile lor prin actele administrative ae acestor
autorităţi, pe de altă parte2.
Dreptul privat reglementează actele particularilor care pun în joc numai
interesele individuale şi cuprinde pe lângă dreptul civil şi dreptul familiei, dreptul
comercial, dreptul transporturilor, dreptul proprietăţii intelectuale, dreptul internaţional
privat.
Alte definiţii ale dreptului civil:
Potrivit lui A.Ionaşcu, dreptul civil este acea ramură a dreptului unitar care
reglementează raporturile patrimoniale în care părţile figurează ca subiecte egale în

1
Emil Poenaru, op.cit., p.11
2
Antonie Iorgovan, Drept administrativ. Tratat elementar, vol.I, Editura Hercules, 1993, p.130
12

drepturi, raporturile personale nepatrimoniale în care se manifestă individualitatea


persoanei, precum şi condiţia juridică a persoanelor juridice şi a organizaţiilor socialiste
ca persoane juridice, în calitatea lor de participanţi la raporturile juridice civile (Drept
civil. Partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p.3).
Dreptul civil a mai fost caracterizat ca fiind acea ramură de drept care
reglementează o parte însemnată a raporturilor patrimoniale şi a raporturilor personale
nepatrimoniale strâns legate de individualitatea persoanei, raporturi în care părţile
figurează ca subiecte egale în drepturi, condiţia juridică a persoanelor fizice şi aceea a
persoanelor juridice (S.Brădeanu, I.Rucăreanu, Tratat de drept civil, vol.I, partea
generală, Edit.Academiei, Bucureşti, 1967, p.36).
Pentru studenţii care doresc o analiză istorică a definiţiilor întâlnite în
doctrină, facem trimitere la lucrările profesorului D.Alexandresco, Explicaţiunea
teoretică şi practică a dreptului civil român, în comparaţie cu legile vechi şi cu
principalele legislaţiuni străine, Tomul I, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Tipografiei
ziarului “Curierul judiciar”; M.Cantacuzino, Elementele dreptului civil; I.Rosseti-
Bălănescu, O.Sachelarie şi N.G.Nedelcu, Principiile dreptului civil român, Ed.de stat,
1947.

Problema 2

Poziţia de egalitate juridică a părţilor în cadrul raportului juridic


civil, în primul rând, trebuie reţinută ca fiind specifică raporturilor de drept civil,
reprezentând ideea inexistenţei unor mijloace proprii de constrângere în
favoarea vreunuia dintre subiectele raportului juridic.
De exemplu, dacă A vinde lui B un tablou pe care cumpărătorul îl preia,
părţile înţelegându-se că B va achita preţul după 48 de ore, în măsura în care acesta nu
îşi va executa obligaţia, A nu va fi îndreptăţit nici să îşi ia tabloul înapoi şi nici să vândă
vreun alt bun ce îi aparţine lui B pentru a-şi recupera creanţa, el urmând să se adreseze
instanţei pentru rezolvarea acestui litigiu. Instanţa, dacă va admite acţiunea, fie îl va
obliga pe B să restituie tabloul, fie îl va obliga să achite contravaloarea acestuia,
împreună – în oricare din cazuri – cu toate cheltuielile ocazionate de proces şi
eventualele prejudicii cauzate lui A. Hotărârea instanţei reprezintă titlu executoriu,
astfel încât, dacă nici în acest caz B nu va executa obligaţia ce îi revine, A va putea
solicita executarea silită, obţinând ajutorul forţei coercitive a statului materializată prin
13

intervenţia executorilor judecătoreşti care deja au posibilitatea de a vinde la licitaţie


bunuri ce îi aparţin lui B, iar din preţul obţinut A va fi îndestulat.
Acelaşi lucru este valabil şi în cazul în care B plăteşte preţul, iar A refuză
predarea tabloului, B neputând să intre în casa lui A pentru a-şi lua singur bunul, ci fiind
îndreptăţit să obţină executarea obligaţiei tot prin intermediul executorului
judecătoresc, în temeiul unui titlu executoriu.
Spre deosebire de această situaţie, există raporturi juridice în care unul
dintre subiecte deţine astfel de mijloace proprii de realizarea a obligaţiei neexecutate
de bună voie. De exemplu, în cazul în care A îl angajează pe B, iar acesta, din culpa lui,
cauzează un prejudiciu, A va putea emite o decizie de imputare în temeiul căreia va
reţine din salariul cuvenit lui B sumele necesare acoperirii prejudiciului respectiv.
Distincţia apare şi mai evidentă dacă analizăm raporturi juridice distincte
născute între aceleaşi subiecte. Astfel, dacă Statul Român, prin Ministerul de Finanţe,
este îndreptăţit să încaseze anumite sume de la o persoană fizică, în virtutea unor
raporturi juridice civile, iar alte sume – de la aceeaşi persoană – cu titlu de taxe şi
impozite, va trebui, în primul caz, să apeleze la ajutorul forţei coercitive a statului (şi
chiar dacă poate să pară amuzant că statul apelează la forţa coercitivă a statului, acest
aspect reflectă probabil în mod ideal ideea separaţiei puterilor), pe când în cel de-al
doilea caz va putea să treacă direct la executare, organele teritoriale ale Ministerului
Finanţelor putând emite titluri executorii.
Această poziţie de egalitate a părţilor în cadrul raportului juridic civil nu
trebuie confundată nici cu principiul egalităţii părţilor în faţa legii, care se transpune
într-un regim egal aplicat subiectelor de drept indiferent de sex, rasă, naţionalitate,
religie, pregătire, educaţie, avere, nici cu ideea că în mod obligatoriu subiectele de
drept ar avea corelativ şi drepturi şi obligaţii sau că întinderea acestora ar fi
comparabilă. Pentru a exemplifica cele arătate menţionăm că dacă acel cumpărător al
tabloului despre care s-a mai precizat nu achită preţul datorat, intervenţia executorului
va fi aceeaşi, indiferent că B este cetăţean român sau străin, de naţionalitate română
sau o alta, că este bărbat sau femeie, etc. Folosind acelaşi raport juridic civil, constatăm
cu uşurinţă că vânzătorul este creditorul obligaţiei de plată a preţului – el trebuie să
încaseze preţul – şi debitor al obligaţiei de predare a tabloului, în timp ce cumpărătorul
este debitor al obligaţiei de plată a preţului şi creditor al obligaţiei de predare a
tabloului. Sunt însă raporturi juridice unde o parte are numai drepturi iar una numai
obligaţii. Astfel, de exemplu, dacă A îi sparge lui B un geam, B va fi îndreptăţit la
repararea prejudiciului, el însuşi neavând nici o obligaţie, în timp ce A va fi obligat să
asigure înlocuirea sticlei, el însuşi neavând nici un drept.
14

Problema 3

Exemple de relaţii patrimoniale: relaţii sociale născute în legătură cu


drepturile reale, cum ar fi cele care au în conţinutul lor dreptul de proprietate. O astfel
de relaţie are un conţinut evaluabil în bani deoarece, de exemplu, o casă ce îi aparţine
lui A are o anumită valoare, iar relaţiile sociale dintre A şi alte subiecte de drept legate
de proprietatea casei respective într-un fel sau altul vor reflecta această valoare. Un
alt exemplu este cel al succesiunii, moştenitorul preluând bunuri - care au o anumită
valoare - din masa succesorală.
Tot relaţii patrimoniale sunt şi cele obligaţionale, născute în legătură cu
drepturi de creanţă, în cadrul cărora creditorul are dreptul să pretindă de la debitor o
anumită prestaţie (plata preţului pentru tablou, schimbarea sticlei din geam).
În ceea ce priveşte relaţiile nepatrimoniale, acestea nu au un conţinut
economic, fiind vorba de relaţii ce se nasc între subiectele de drept în legătură cu
existenţa şi integritatea fizică sau morală a persoanei, cu elemente de identificare a
persoanelor sau cele care privesc creaţia intelectuală. De exemplu, discutăm despre un
drept al persoanei fizice de a-i fi respectată viaţa şi integritatea, sau de a-i fi recunoscut
numele pe care îl poartă fără ca cineva să fie îndreptăţit să îngrădească persoanei
respective exercitarea dreptului (persoanei care se numeşte Ana Georgescu nimeni nu
îi poate îngrădi dreptul de a se înscrie la o şcoală, de a primi o diplomă, de a fi
cunoscută şi recunoscută în societate cu acest nume, neputându-i-se impune să
folosească, de exemplu, prenumele Ani în loc de Ana).

Problema 4

Norme imperative – potrivit art.38 din Decretul nr.31/1954 privitor la


persoanele fizice şi prsoanele juridice, persoana juridică va purta denumirea stabilită
prin actul prin care aceasta a fost înfiinţată sau prin statut. Norma este onerativă,
implicând obligaţia persoanei juridice respective de a se identifica cu denumirea
respectivă în toate actele pe care le emite.
O normă prohibitivă este cea cuprinsă de art.1307 Cod civil, potrivit căreia
vânzarea nu se poate face între soţi . . .
Normele permisive permit părţilor să aibă o anumită conduită, cum ar fi
cea cuprinsă de art.1296 Cod civil, care lasă la alegerea părţilor încheierea unei
15

vânzari-cumpărări afectată de condiţie sau neafectată de această modalitate. A vinde


lui B un imobil pur şi simplu sau îl vinde în măsura în care va fi transferat într-un alt
oraş, părţile fiind cele care vor stabili în ce măsura transferul lui A va afecta convenţia
dintre ele.
Normele supletive oferă o variantă subsidiară în cazul în care părţile nu
convin asupra unui aspect. Astfel, potrivit art.1319 Cod civil, predarea bunului înstrăinat
se face la locul în care acesta se afla în momentul vânzării, dacă părţile nu s-au învoit
altfel. A îi vinde lui B o masă cu scaune şi părţile pot stabili că A îi va livra bunurile
acasă. În lipsa unei astfel de înţelegeri, predarea se va face la domiciliul lui A, locul
unde se aflau bunurile în momentul realizării acordului de voinţă între părţi. Oricum,
din text se înţelege foarte clar că norma este aplicabilă numai în măsura în care
vânzătorul şi cumpărătorul nu au hotărât altfel.

Problema 5

Obligaţia de întreţinere a părintelui faţă de copilul său minor aparţine unui


raport de dreptul familiei deoarece subiectele raportului sunt rude, în timp ce obligaţia
de întreţinere ce revine întreţinătorului în temeiul unui contract de întreţinere aparţine
unui raport de drept civil deoarece între părţi nu există legătură de rudenie. Dacă A şi B
– soţi – cumpără un imobil, acesta le va aparţine în devălmăşie , în timp ce dacă A şi B –
prieteni – cumpără un imobil, acesta le va aparţine în coproprietate, în primul caz fiind
vorba de un raport de dreptul familiei, în timp ce în al doilea caz va fi un raport de drept
civil între A şi B. În ambele situaţii este vorba de o relaţie socială patrimonială, părţile
aflându-se pe poziţie de egalitate juridică, ceea ce le distinge fiind calitatea de soţi a
părţilor în primul exemplu.
Dacă A îi vinde lui B un imobil în care cumpărătorul doreşte să locuiască,
contractul va fi unul civil, deci relaţia dintre subiecte va fi una aparţinând dreptului civil,
în timp ce dacă A îi vinde lui B un imobil pentru a-şi deschide un restaurant, contractul
va fi unul comercial, datorită calităţii de comerciant a lui B.
Dacă în acelaşi exemplu imobilul se află pe teritoriul unei alte ţări, raportul
juridic dintre vânzător şi cumpărător va fi unul de drept internaţional privat, având un
element de extraneitate.
16

CAPITOLUL II – TEORIA LEGII CIVILE

Secţiunea 1. Izvoarele dreptului civil

Izvoarele dreptului civil reprezintă formele în care sunt exprimate regulile


de conduită generală, abstracte şi impersonale, care sunt de aplicabilitate repetată şi
care privesc comportarea persoanelor participante – ca părţi – la raporturile de drept
civil1. Altfel spus, este vorba de forma specifică de exprimare a regulilor de conduită

1
Ernest Lupan, op.cit., p.44
17

cuprinse în normele juridice civile, spre deosebire de condiţiile materiale de existenţă


care generează aceste norme şi care pot fi definite ca fiind tot izvoare ale dreptului
civil, însă în sens material.
La modul general, se poate afirma că aceste norme se materializează în
acte normative denumite legi – în sensul larg al cuvântului -. Aceste norme sunt
exprimate ca voinţă de stat, într-o formă prestabilită, emanând de la legiuitorul
competent.

#1. Clasificarea izvoarelor dreptului civil

Izvoarele dreptului civil pot fi clasificate după mai multe criterii, ele
formând un întreg sistem.

A. În funcţie de organele de la care emană, distingem acte adoptate de


Parlamentul României, cele adoptate de Guvern precum şi cele emise de organe
centrale ale administraţiei publice sau de autorităţile administraţiei publice locale.
În prima categorie sunt cuprinse legile, care constituie expresia
suveranităţii statului, fiind acte de voinţă ale puterii suverane a statului. Prin lege, în
sens restrâns, înţelegem o normă de conduită socială generală, obligatorie sau
permisivă şi permanentă, edictată de puterea suverană şi sancţionată prin forţa şi
voinţa publică1.
Vorbind despre sistemul pe care actele normative îl creează, trebuie
remarcat că la vârful acestuia se află Constituţia, act normativ fundamental ce cuprinde
reglementări esenţiale ale dreptului României, legile generale şi speciale caracteristice
fiecărei ramuri de drept constituind o detaliere a acestor norme cu caracter de
principiu.
În acelaşi context facem precizarea că vom face o anumită ierarhizare a
legilor. Această ierarhizare structurată pe verticală nu trebuie înţeleasă sub aspectul
forţei obligatorii a normei. Altfel spus, norma nu este mai puternică şi nici sancţiunea în
cazul nerespectării ei mai aspră în funcţie de poziţia ocupată de actul normativ în
această ierarhie, ci se are în vedere doar o abrogare reciprocă a textelor legale,
principiul fiind acela că o lege situată pe o poziţie “inferioară” nu va putea niciodată să
modifice sau să abroge o lege de rang superior, reciproca fiind însă valabilă.
Coborând pe această scară ierarhică, distingem legi constituţionale, legi
organice şi legi ordinare, clasificarea regăsindu-se expres în conţinutul art.72 din
Constituţie.

1
idem, p.45
18

Legile constituţionale sunt legi de revizuire a Constituţiei, procedura


adoptării acestora fiind reglementată de titlul VI al Legii fundamentale. Astfel, proiectul
sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o
majoritate de cel puţin două treimi din numărul fiecărei Camere, iar dacă prin
procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în
şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei părimi din numărul deputaţilor şi
senatorilor. Revizuirea este definitivă doar după aprobarea ei prin referendum organizat
în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.
Legile organice sunt acte normative prin care se reglementează raporturi
juridice de interes maxim pentru naţiune, cum ar fi sistemul electoral, organizarea şi
funcţionarea partidelor politice, organizarea şi desfăşurarea referendumului,
infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, organizarea şi funcţionarea
instanţelor judecătoreşti, etc. Menţionăm că enumerarea cuprinsă de art.72 (3) din
Constituţie nu este limitativă deoarece, potrivit lit. R, prin lege organică se
reglementează şi alte domenii – în afara celor enumerate – pentru care, în Constituţie,
se prevede adoptarea de legi organice. În materia dreptului civil, prin astfel de legi se
reglementează regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii (art.72 (3)
lit. k).
Legile organice – alături de hotărârile privind regulamentele Camerelor –
se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.
Spre deosebire de legile organice, cele ordinare se adoptă cu votul
majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.
Se constată astfel că deosebirea dintre legile organice şi cele ordinare este
una de formă – procedura de adoptare – şi una de fond, privind natura raporturilor
sociale reglementate prin astfel de norme.
În mod practic, legile ordinare sunt toate legile adoptate de Parlament,
care nu sunt constiţionale sau organice.
În peisajul legilor ordinare un loc distinct îl ocupă Codurile, acestea
grupând şi sistematizând într-un singur act normativ instituţiile esenţiale ale ramurii
juridice de drept respective. Opiniem că se poate discuta despre caracterul ordinar al
oricărui Cod doar în măsura în care acestea sunt anterioare intrării în vigoare a
Constituţiei deoarece , în fond, acestea se încadrează în categoria normelor care ar
trebui ridicate la rang de lege organică. Astfel, Codul civil reglementează regimul juridic
al proprietăţii şi al moştenirii, Codul de procedură civilă cuprinde norme privind
organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti (la fel ca şi Codul de procedură
penală), iar Codul penal conţine norme referitoare la infracţiuni, pedepse şi regimul
executării acestora, precum şi la acordarea amnistiei sau a graţierii.
19

Trecând la a doua categorie, trebuie să constatăm că actele emise de


Guvern pot avea puteri diferite.
Caracteristice activităţii Guvernului sunt hotărârile acestuia emise pentru
organizarea executării legilor (art.107 (2) din Constituţie). Cel mai uşor de explicat sunt
acele cazuri în care aplicarea legii impune o structură specială a cărei organizare şi
funcţionare este reglementată prin hotărâre a Guvernului. Nu înseamnă că aceste acte
normative se reduc la astfel de situaţii, dar întotdeauna hotărârile organului care
exercită conducerea generală a administraţiei publice asigură cadrul ce permite
realizarea obiectivului urmărit de autoritatea legiuitoare în momentul adoptării legii.
Revenind la ierarhizarea de care am amintit, trebuie să subliniem că
niciodată printr-o hotărâre a Guvernului nu va putea fi modificată, completată sau
abrogată o lege (în sens restrâns).
Spre deosebire de hotărârile care sunt emise pentru organizarea executării
legilor, Guvernul poate emite şi ordonanţe, acte ce se situează pe aceeaşi poziţie
ierarhică cu legile, dar exclusiv în temeiul unei legi speciale de abilitare adoptate de
Parlament , în limitele şi condiţiile prevăzute de aceasta. Legea de abilitare va stabili, în
mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe, fiind exceptate
domeniile care fac obiect de reglementare a legilor organice. În măsura în care legea de
abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii
legislative, până la împlinirea termenului de abilitare, sub sancţiunea încetării efectelor
ordonanţei.
În cazuri excepţionale (art.114 (4) din Constituţie), Guvernul poate adopta
ordonanţe de urgenţă care intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la
Parlament care dacă nu se află în sesiune, va fi convocat în mod obligatoriu.
Aprobarea sau repingerea ordonanţelor se va face printr-o lege.
Faţă de valoarea acestor acte normative, edictate în emeiul delegării
acordate de Parlament, ordonanţele emise de Guvern pot modifica, completa sau
abroga norme cuprinse de o lege ordinară.
O altă categorie de izvoare ale dreptului civil o reprezintă actele emise de
diferite organe centrale ale administraţiei publice sau de autorităţile administraţiei
publice locale, acestea purtând denumirea de acte normative subordonate legii (ordine
ale miniştrilor, instrucţiuni, regulamente, respectiv hotărâri ale consiliilor judeţene şi
locale, ordine ale prefecţilor, dispoziţii ale primarilor).
Este evident că toate actele normative enumerate până în acest moment
reprezintă izvoare ale dreptului civil doar în măsura în care ele reglementează relaţii
sociale civile.
20

Îşi păstrează calitatea de izvoare ale acestei ramuri de drept şi alte acte
normative adoptate înainte de 1989, purtând alte denumiri – decrete prezidenţiale,
hotărâri ale Consiliului de Ministri, decrete ale Consiliului de Stat – cu condiţia să fie în
vigoare.
În situaţii de excepţie – război, calamităţi naturale – şi alte organe ale
puterii executive pot fi delegate să emită acte cu caracter obligatoriu, prin care pot fi
reglementate anumite relaţii sociale civile.
Mai trebuie amintite în acest context, acele acte, expresie a unui număr
mai mic sau mai mare de părţi, având o aplicabilitate relativ restrânsă, dar care, în
urma exprimării acordului de voinţă al subiectului de drept, devin obligatorii pentru
acesta (de exemplu statute ale diferitelor asociaţii, cooperative).

B. După criteriul conţinutului şi al întinderii domeniului lor de reglementare,


distingem izvoarele generale de izvoarele speciale.
Cele care formează prima categorie reglementează la un anumit nivel de
generalitate, un ansamblu de relaţii sociale civile, pe când izvoarele speciale vizează o
sferă restrânsă a acestor relaţii.
Un principiu de bază al aplicării legii este acela că izvorul special apărut
ulterior intrării în vigoare a unei norme cu caracter general poate deroga de la aceasta
din urmă, iar în măsura în care izvorul general ulterior nu va cuprinde o normă de
compatibilitate, norma specială îşi va înceta efectul doar printr-o abrogare expresă sau
implicită cuprinsă tot într-o normă specială.

C. În funcţie de criteriul forţei lor obligatorii, izvoarele dreptului civil pot fi


regăsite în cuprinsul unor acte normative imperative sau al unor acte normative
dispozitive.

#2. Codul civil

În mod indiscutabil, cel mai important izvor de ramură al dreptului civil îl


reprezintă Codul civil român1. Legea a fost adoptată la 4 decembrie 1864,
reprezentând, în anumite limite, o copie a Codului civil francez din 1804, între aceste
două acte normative regăsindu-se – totuşi – mai multe diferenţe decât s-ar părea la pria
vedere.

1
Noţiunea provine de la latinescul codex şi semnifică o colecţie de legi – în sens larg -, iar în sens
restrâns, prin cod se identifică colecţia în care sunt grupate mai multe norme privind instituţii
juridice aflate în conexitate
21

Codul civil român a fost elaborat în timpul domniei lui Al.I.Cuza, fiind
promulgat la 4 decembrie 1864, publicarea lui în Monitorul Oficial finalizându-se la 19
ianuarie 1865. Codul a intrat în vigoare doar la 1 decembrie 1865, acest moment fiind
structural legat de cel al finalizării elaborării Codului de procedură civilă şi al Legii de
organizare judecătorească.
În momentul publicării, legea a purtat denumirea “Codicele Alexandru Ioan
I”, în 1866 trecându-se la titlul “Codice civil”, pentru ca în prezent ea să fie utilizată sub
denumirea de “Codul civil român”1. Codul cuprinde un titlu preliminar şi trei cărţi
împărţite în titluri care sunt divizate în capitole, totalizând 1914 articole.
În vigoare şi în prezent, la aproape un secol şi jumătate de la promulgare,
Codul a cunoscut un proces de modernizare şi actualizare, fiind modificate şi
completate unele articole din Cod, iar altele au fost abrogate. De asemenea, anumite
părţi au fost abrogate în întregime, relaţiile sociale ce fuseseră reglementate prin
norme ce se regăseau în părţile respective găsindu-şi reglementări mai ample prin legi
speciale de-sine-stătătoare.

#3. Probleme speciale privind alte izvoare ale dreptului civil

A. Practica judecătorească
În sistemul european continental, spre deosebire de cel anglo-american
(Common law), precedentul judiciar nu constituie izvor de drept. Acest principiu este
explicat prin separaţia puterilor în stat, legiuitorul având competenţă exclusivă de a
adopta legi (în sens larg) pe care instanţele trebuie să le aplice în cazurile concrete pe
care le soluţionează. Sistemul implică o legislaţie dezvoltată până la limita amănuntului
– ceea ce determină necesitatea unei dinamici mari în domeniu – permiţând însă, în
acelaşi timp, - mai ales în domeniul civil – o mobilitate suficient de mare practicianului,
care nu este legat de o soluţie de caz.
De regulă, principiul enunţat este acela că instanţele judecătoreşti sunt
organe de aplicare şi nu de creare a dreptului, astfel încât, fără putinţă de tăgadă,
practica judecătorescă nu constituie izvor de drept.
O menţiune trebuie făcută în acest context, şi anume aceea privind
deciziile secţiilor unite ale Curţii Supreme de Justiţie prin care se soluţionează recursuri
în interesul legii2. Potrivit art.329 Cod procedură civilă, procurorul general, din oficiu sau

1
Aceeaşi situaţie s-a petrecut şi în Franţa, unde la promulgare, denumirea a fost de “Code civil des
Francais”, pentru ca în 1807 să primească titlul de “Code Napoleon” până în 1816, când i s-a
schimbat titlul în “Code civil”. Modificările s-au mai repetat de câteva ori, pentru ca din 1870 Codul
să fie identificat prin expresia de Code civil.
2
O menţune în legătură cu acest fapt aparţine autoarei Maria Ileana Muţiu, Drept civil. Partea
generală, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1995, p.30
22

la cererea ministrului justiţiei, are dreptul, pentru a asigura interpretarea şi aplicarea


unitară a legii pe întreg teritoriul ţării, să ceară Curţii Supreme de Justiţie să se
pronunţe asupra chestiunilor de drept care au primit o soluţionare diferită din partea
instanţelor judecătoreşti.
Este real faptul că o astfel de hotărâre este una cu valoare de principiu şi
nu una prin care se soluţionează o speţă concretă, iar pe de altă parte, este evident că
în nici un caz Curtea Supremă de Justiţie nu edictează o nouă normă, ci oferă
instanţelor interpretarea corectă a normei deja existente.
Nu mai puţin adevărat este că suntem în faţa unei hotărâri pronunţate de
o instanţă, iar dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru
instanţe din momentul pronunţării deciziei.
Interesant este faptul că prin Ordonanţa de Urgenţă nr.138/2000 pentru
modificarea şi completarea Codului de procedură civilă textul art.329 a fost sărăcit de
menţiunea obligativităţii deciziei pe viitor, pentru instanţe, ceea ce a determinat
doctrina să afirme că acest caracter al deciziei a dispărut 1. Nu împărtăşim acest punct
de vedere deoarece el goleşte de conţinut instituţia recursului în interesul legii, care, în
măsura nerecunoaşterii obligativităţii deciziei Curţii Supreme de Justiţie, ar fi lipsit de
orice interes şi finalitate. Să nu uităm că şi înainte de 1989, când principiul potrivit
căruia jurisprudenţa nu constituie izvor de drept era exprimat în termeni mult mai
categorici, Deciziile de îndrumare ale Plenului Tribunalului Suprem erau obligatorii
pentru instanţe.

B. Obiceiul (cutuma)
Acesta reprezintă o regulă de conduită statornicită de-a lungul vremii în
practica unei comunităţi, cunoscută şi respectată ca atare de toţi membrii acesteia.
Cutuma nu reprezintă prin ea însăşi un izvor de drept direct, ci doar în mod
indirect, prin absorbţia de către o normă juridică civilă.

C. Doctrina (ştiinţa dreptului civil)


Deşi cuprinde idei şi opinii de reală valoare exprimate de specialişti,
teoreticieni şi practicieni, şi este consultată în mod constant de cei chemaţi să aplice
normele dreptului civil, doctrina nu constituie izvor al dreptului civil, nici chiar în
varianta în care determină prin impactul produs o modificare legislativă.

D. Tratatele internaţionale

1
Marian Nicolae, Discuţii cu privire la aplicarea în timp a art.35-36 din Legea nr.33/1994 privind
exproprierea pentru cauză de utilitate publică, Dreptul nr.11/2000, p.34
23

De regulă generală, tratatele internaţionale la care România este parte sunt


ratificate de Parlament, devenind astfel izvoare de drept intern şi într-un termen destul
de scurt legislaţia este adaptată la cerinţele impuse de astfel de angajamente luate de
ţara noastră. Astfel, potrivit art.11 din Constituţie, statul român se obligă să
îndeplinească întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este
parte, iar tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
Ulterior anului 1990, România participă la un vast program de uniformizare
a legislaţiei interne la normele comunitare, preluând brusc instituţii care în anumite ţări
din Europa au cunoscut un proces normal de apariţie şi dezvoltare. Acesta este motivul
pentru care la un moment dat pot să apară inadvertenţe între modul de reglementare
al relaţiei sociale prin norma internă şi cel cuprins de tratatul internaţional la care
România este parte, respectiv standardele acestuia. În aceste condiţii, potrivit art.20 (2)
din Constituţie, în măsura în care există neconcordanţe între pactele şi tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile
interne, au prioritate reglementările internaţionale.
Trebuie reţinut că noţiunea de drept fundamental al omului cunoaşte o
lărgire vizibilă, ea depăşind de mult elementul de raportare redus la dreptul la viaţă şi
sănătate al individului. Aşa fiind, este esenţial ca cei chemaţi să aplice legea să fie la
curent cu toate aceste pacte şi tratate la care România este deja sau devine parte, fiind
evidentă aplicabilitatea lor în cazuri de speţă concrete, deduse judecăţii în faţa
judecătorului naţional.

CAIET DE SEMINAR 2

Problema 1

Exemple de acte normative ce constituie izvoare ale dreptului civil:


Lege organică – Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul
juridic al acesteia
Lege ordinară – Legea nr.50/1991 privind autorizarea executării
construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor
Hotărâri ale Guvernului – HG nr.131/1991 privind procedura de constituire,
atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată
asupra terenurilor – prin acest act normativ au fost create comisiile locale şi judeţene
abilitate să îndeplinească procedura necesară eliberării titlurilor de proprietate în
temeiul Legii nr.18/1991.
24

- HG nr.20/1996 pentru stabilirea Normelor


metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice
a unor imobile
- HG nr. 895/1998 privind transferul, cu
justă despăgubire, a unei cote-părţi din activul aflat în patrimoniul Societăţi comerciale
“Upetrom 1 Mai” – SA Ploieşti în proprietatea publică a statului şi în administrarea
Ministerului de Interne
Ordonanţă de Urgenţă a Guvernului – OUG nr.148/1999 privind
reglementarea regimului juridic al terenurilor destinate construirii de locuinţe prin
Agenţia Naţională pentru Locuinţe
Ordonanţă de Guvern – OG nr.54/1999 pentru modificarea şi completarea
OUG nr.51/1998 privind unele măsuri premergătoare privatizării băncilor

- OG nr.118/1999 privind achiziţiile


publice
Acte normative subordonate legii – Ordin al Ministrului Justiţiei nr.2371/1997
pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a birourilor de carte
funciară ale judecătoriilor
- Hotărârea Consiliului local al
Muicipiului Oradea nr.194 din 28.07,2000 privind aprobarea unor măsuri în vederea
aplicării dispoziţiilor art.4 din Hotărârea Consiliului local al Municipiului Oradea
nr.54/1998 (s-a suspendat prin această hotărâre aplicarea dispoziţiilor art.4 dintr-o
hotărâre anterioară, privind aprobarea tarifelor lunare de bază /mp/lună la chiriile
pentru spaţiile cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, proprietate de stat, aflate în
administrarea Consiliului local al Municipiului Oradea).
Acte normative adoptate anterior anului 1989 – Decretul nr.31/1954
privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice
- Decretul nr.167/1958 privitor la precripţia extinctivă
- Decretul-Lege nr.115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile
funciare
- Decretul-Lege nr.319/1944 privind dreptul la moştenire al soţului
supravieţuitor
Izvoare generale – Codul civil
- Decretul nr.31/1954
Izvoare speciale – Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă
- Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile
conexe
25

În ceea ce priveşte forţa obligatorie a actelor normative, de regulă, în


cuprinsul aceluiaşi act sunt întâlnite atât norme imperative căt şi norme dispozitive.
Urmează ca pe parcursul aprofundării materiei, studenţii să distingă aceste norme şi să
le prezinte în cadrul seminariilor.
Merită menţionat faptul că în anul 2000 au fost promulgate un număr de
233 de legi şi au fost adoptate 1399 hotărâri ale Guvernului, 138 de ordonanţe şi 300
de ordonanţe de urgenţă, evident doar o parte redusă din acestea reprezentând izvoare
ale dreptului civil, dar se poate constata uşor şi în aceste condiţii complexitatea
activităţii de cercetare şi aplicare a normelor legale raportate la un cadru extremde larg
al relaţiilor sociale reglementate.

Problema 2

Referitor la Codul civil, merită a fi trecută în revistă structura acestuia :


titlul preliminar – art.1-5 – despre efectele şi aplicarea legilor în genere; cartea I –
despre persoane (abrogată în totalitate ca urmare a promulgării Codului familiei şi a
Decretului nr.31/1954); cartea II – despre bunuri şi despre osebitele modificări ale
proprietăţii; cartea III – despre diferitele moduri prin care se dobândeşte proprietatea.
Mai trebuie menţionat, de exemplu, că întregul titlu XX din cuprinsul cărţii a III-a
(despre prescripţie) a căpătat un caracter special, redus la drepturile absolute, ca
urmare a intrării în vigoare a Decretului nr.167/1958.

Problema 3

Art 1436 Cod civil prevede că locaţiunea făcută pentru un timp determinat
încetează de la sine cu trecerea termenului, fără să fie necesară o prealabilă înştiinţare,
iar dacă a fost contractul încheiat fără termen, denunţarea va fi făcută confor
termenelor stabilite de obiceiul locului.

Problema 4

S-a constatat că instanţele din ţară au adoptat soluţii diferite privind


probleme cum ar fi compunerea completelor de judecată în cazul soluţionării cererilor
de adopţie, căile de atac reglementate de procedura specială instituită de Legea
nr.18/1991, aplicabilitatea dispoziţiilor art.35 din Legea nr.33/1994, aplicabilitatea unor
dispoziţii din Codul civil referitoare la uzucapiune, modul de soluţionare a litigiilor în
cazul în care debitorul nu dispune de lichidităţi în contul pe care îl are la terţul poprit –
26

bancă – şi altele, practica fiind unificată prin decizii pronunţate de Curtea Supremă de
Justiţie1.
Enumerarea este exemplificativă, dar se poate constata că problemele
soluţionate au valoare de principiu, nefăcând parte din acele amănunte care diferă de
la speţă la speţă, astfel încât soluţionarea lor diferită la nivelul curţilor de apel din ţară
determină, în final, o adevărată inegalitate a subiectelor de drept în faţa legii, ori este
inadmisibil ca modul de soluţionare a unei probleme de o asemenea natură să fie
determinată de situarea instanţei chemată să soluţioneze un litigiu. În aceste condiţii,
apreciem că şi în măsura în care norma procesuală nu va prevedea în mod expres
obligativitatea deciziei Curţii Supreme de Justiţie, aceasta îşi păstrează acest caracter,
reprezentând un izvor de drept civil deoarece imprimă o anumită interpretare a textului
din lege.

Secţiunea 2. Aplicarea legii civile

Normele ce reglementează relaţii sociale patrimoniale şi nepatrimoniale în


care părţile se găsesc pe poziţie de egalitate juridică îşi exercită autoritatea într-un
univers limitat atât în timp cât şi în spaţiu. Dacă am analiza acţiunea legilor în spaţiu,
am distinge teritorii în care îşi produc efectele norme edictate de autorităţi statale
diferite, iar în măsura în care analiza a avea ca temei de cercetare timpul, am distinge o
dinamică a legilor sub aspectul existenţei acestora.
Concluzia este aceea că, din punct de vedere teritorial legile coexistă, iar
privite sub unghiul timpului, ele se succed2. Din aceste motive este cu putinţă ca legile
să intre în conflict, acest lucru putând să se întâmple, de exemplu, dacă raportul juridic
se naşte sub imperiul unei legi şi îşi produce efectele după intrarea în vigoare a legii noi
sau dacă asupra unei persoane sau asupra unui bun mai multe legi naţionale
coexistente îşi revendică aplicabilitatea pentru reglementarea unui raport juridic
concret dat.
Mai trebuie menţionat faptul că, aşa cum s-a arătat în doctrină, prin
aplicarea legii civile înţelegem transpunerea în practică, în cadrul unor raporturi juridice
concrete, a regulilor cuprinse în norma juridică civilă sau eficacitatea acestei legi, cu

1
Pentru a enumera doar două dintre ele: decizia nr.6/1999 asupra recursului în interesul legii cu
privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art.35 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea, publicată în
M.Of. nr.636 din 27.12.1999 şi decizia nr.8/1999 asupra recursului în interesul legii cu privire la
aplicarea unor dispoziţii din Codul civil referitoare la uzucapiune, publicată în M.Of. nr.636 din
27.12.1999
2
Mihail Eliescu, Aplicarea legii civile în timp şi în spaţiu, în Tratat de drept civil, Editura Academiei,
Bucureşti, 1967 p.77
27

luarea în considerare a sferei în care ea poate fi sau trebuie avută în vedere pentru a-şi
produce efectele1.
În ceea ce priveşte aplicarea legii civile,se pot, astfel, distinge trei aspecte:
aplicarea legii civile în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor. Se impune a fi făcută
completarea că sub aspectul teritoriului în care norma îşi produce efectele, cu acest
prilej va face obiect de cercetare spaţiului naţional, deoarece coliziunile de legi în spaţii
aparţinând unor state diferite sunt cercetate de o ramură a dreptului care se bucură de
autonomie, şi anume dreptul internaţional privat.

#1. Acţiunea legii civile în timp

A. Intrarea în vigoare a legii


Potrivit art.78 din Constituţie, legea se publică în MOnitorul Oficial al
României şi intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei.
Comentariile care trebuie făcute în legătură cu acest text legal sunt
următoarele:
1. Regula este aceea că legea intră în vigoare de la data publicării ei în
Monitorul Oficial.
2. În cazul în care este vorba de un act emanând de la autorităţile
administraţiei publice locale, acesta va fi adus la cunoştiinţa subiectelor
de drept cărora li se adresează printr-o publicaţie locală sau centrală.

3. Este posibil, în oricare dintre aceste două situaţii, ca norma să intre în


vigoare la o dată ulterioară, cu condiţia ca acest fapt să fie menţionat
în mod expres în corpul legii.
4. Nu este obligatoriu ca întreaga lege să intre deodată în vigoare, fiind
posibil ca părţi ale acesteia să intre în vigoare în momentul publicării, iar
anumite părţi să intre în vigoare la o dată ulterioară (păstrându-se
obligativitatea menţionării exprese a datei când acestea vor începe să-şi
producă efectele).

B. Principiile aplicării legii civile în timp

I. Principiul neretroactivităţii legii civile exprimă regula potrivit


căreia legea civilă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc din momentul intrării ei în
vigoare, nu şi situaţiilor anterioare. Acest principiu este înscris în art.1 Cod civil, potrivit
căruia legea dispune numai pentru viitor, ea neavând putere retroactivă.

1
Ernest Lupan, op.cit., p.62
28

Întotdeauna a fost recunoscută regulii caracterulei imperativ, dar anterior


anului 1990 era posibil ca print-o lege de acelaşi rang să se stabilească retroactivitatea
normei respective. În acest moment regula are valoare de principiu constituţional, fiind
cuprinsă în mod expres în art.15 (2) din Constituţie. Chiar şi înainte de adoptarea
Constituţiei, doctrina şi practica au statuat că şi în măsura în care legea nouă ar
cuprinde în conţinutul ei norma de retroactivitate, aceasta nu ar putea să afecteze
cauzele definitiv stinse prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive.
Justificarea principiului se regăseşte în ideea de stabilitate a ordinii
juridice, participanţilor la raporturile juridice civile neputându-li-se pretinde o conduită
conformă unei legi ce încă nu este în vigoare.
Principiul se impune atât organului de jurisdicţie, cât şi părţilor raportului
juridic civil.
O situaţie distinctă o prezintă legea interpretativă, care se integrează în
legea interpretată, făcând corp comun cu aceasta şi fiind aplicabilă în cazul unui litigiu
soluţionat după intrarea ei în vigoare şi având ca obiect un raport juridic născut anterior
acestei date. În aceste limite se poate afirma că legea interpretativă nu retroactivează
ci acoperă o lacună sau o inexactitate a normei iniţiale, cu condiţia ca ea să nu cuprindă
dispoziţii noi, străine legii interpretate. Revenind la prevederea cuprinsă de art.329 Cod
pr.civ., trebuie menţionat că legiuitorul a prevăzut în mod expres faptul că deciziile
pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie în soluţionarea unor recursuri în interesul legii
nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate. Aceeaşi este situaţia şi în cazul
deciziilor definitive ale Curţii Constituţionale care îşi produc efectele numai pentru
viitor, potrivit art.25 alin (1) din Legea nr.47/1992.
Continuând analiza, constatăm că din punct de vedere al perioadelor în
care timpul poate fi avut în vedere, distingem trecutul, prezentul şi viitorul, iar sub
aspectul elementelor prin care o situaţie juridică poate fi legată de una din aceste
perioade, avem în vedere constituirea, modificarea sau stingerea raportului juridic,
respectiv efectele acestuia.
Delimităm astfel, în primul rând, raporturi juridice care s-au născut, şi-au
produs efectele şi s-au stins sub imperiul legii vechi, asupra acestora legea nouă
nemaiputând acţiona. La polul opus se regăsesc raporturile juridice născute după
intrarea în vigoare a legii noi, supuse în întregime acesteia.
Situaţia cea mai interesantă este însă aceea a raporturilor juridice născute
sub imperiul legii vechi şi care îşi vor produce efectele şi după intrarea în vigoare a legii
noi.

II. Ajunşi în acest punct, urmează să enunţăm cel de-al doilea principiu
al aplicării legii civile în timp, care este cel al aplicării imediate a legii noi. Explicaţia
29

acestuia se regăseşte în ideea că legea nouă reprezintă un progres tehnico-juridic faţă


de cea veche, iar, pe de altă parte, noua lege a fost adoptată deoarece societatea a
simţit necesitatea elaborării acesteia, astfel încât este normal ca ea să-şi producă
efectele imediat.
Ceea ce se poate întâmpla însă este ca şi în măsura în care legea nouă este
aplicată imediat după adoptare, legea veche să supravieţuiască, respectiv să
ultraactiveze.
Împărtăşim clasificarea situaţiilor juridice în situaţii juridice obiective şi
situaţii juridice subiective propusă în doctrină1 pentru a explica coexistenţa celor două
legi în timp (cu menţiunea că supravieţuirea legii vechi poate să fie menţionată în mod
expres în cuprinsul legii noi, dar poate fi dedusă şi pe cale de interpretare, avându-se în
vedere finalitatea acesteia din urmă).
Situaţia juridică obiectivă este aceea creată prin voinţa concretizată într-un
act juridic numai în ceea ce priveşte naşterea unei asemenea situaţii, dar nu si privitoar
la cuprinsul ei. În condiţiile în care ea derivă din lege, va suferi efectele oricărei
schimbări a normei legale, legea nouă putând modifica pentru viitor o asemenea
situaţie născută anterior.
Situaţia juridică subiectivă este cea născută dintr-un act juridic, atât în
ceea ce priveşte naşterea, cât şi conţinutul acesteia, ea rămânând guvernată de legea
în vigoare la data la care acordul de voinţă al părţilor s-a realizat, chiar dacă efectele
actului sunt posterioare legii noi.

C. Încetarea acţiunii legii civile

Ieşirea din vigoare a legii civile are loc în momentul abrogării, care poate fi
de două feluri: abrogarea expresă sau abrogarea tacită.
Abrogarea expresă directă se materializează prin formularea concretă ce
se întâlneşte în legea nouă, potrivit căreia legea veche este abrogată, indicându-se
numărul şi denumirea acesteia din urmă. Şi în acest caz este valabilă regula potrivit
căreia nu este necesar ca legea veche să fie abrogată în totalitate, fiind posibilă
abrogarea unor articole sau a unor capitole dintr-o lege anterioară.
Abrogarea expresă poate fi şi indirectă, caz în care legea nouă va
cuprinde menţiunea potrivit căreia în momentul intrării ei în vigoare se abrogă toate
reglementările contrare prevederilor noii legi.

1
Matei Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucureşti,1921, p.27-28
30

Abrogarea tacită semnifică încetarea aplicării legii civile vechi, în măsura


în care dispoziţiile acesteia devin incompatibile cu cele ale legii noi, chiar dacă nu se
prevede expres faptul că anumite dispoziţii contrare se abrogă.
În cazul legilor civile temporare (în cazul cărora perioada de aplicare este
determinată chiar din momentul adoptării) ieşirea din vigoare are loc odată cu
expirarea perioadei de aplicare stabilite, fără să fie necesară intervenţia legiuitorului.
Distingem de abrogare căderea în desuetudine, care intervine atunci
când dispar, la un moment dat, relaţiile sociale care au făcut obiectul reglementării.
Deosebirea faţă de abrogare se reflectă în ideea că legea căzută în desuetudine îşi va
produce din nou efectele în momentul în care aceste relaţii sociale îşi fac din nou
apariţia.
O situaţie aparte o reprezintă cea a normelor declarate ca fiind
neconstituţionale de către Curtea Constituţională. Potrivit art.2 alin.3 din Legea
nr.47/1992, în exercitarea controlului, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra
problemelor de drept, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă
controlului, neputându-se pronunţa nici asupra modului de interpretare şi aplicare a
legii, ci numai asupra înţelesului său contrar Constituţiei, iar potrivit art.145 (2) din
Constituţie şi art.25 alin (1) din Legea nr.47/1992 decizia prin care se constată
neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-
o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatore, astfel încât un text declarat
neconstituţional îşi pierde eficienţa1.

CAIET DE SEMINAR 3

Problema 1

Legile sunt publicate în Monitorul Oficial al României, partea I. În cazul


unor legi de amploare şi complexitate mai mare, se poate întâlni o structurare a
acestora în capitole, din care ultimul îl reprezintă dispoziţiile finale şi tranzitorii, aceasta

1
Curtea Constituţională, decizia nr.107 din 2 noiembrie 1994, publicată în Monitorul Oficial al
României, partea I, nr.34 din 15 februarie 1995
31

fiind partea în care vor fi găsite menţiuni privind o eventuală intrare în vigoare la o dată
ulterioară publicării în Monitorul Oicial, precum şi în ceea ce priveşte abrogarea actelor
normative anterioare. În măsura în care legea nu cuprinde o astfel de structură, aceste
elemente se vor regăsi în ultimele articole ale textului legal.
Atenţie: dacă nu se face nici o menţiune privind data intrării în vigoare a
legii, înseamnă că ea intră în vigoare de la data publicării, o menţiune expresă în acest
sens nemaifiind necesară.

Problema 2

Exemple de menţiuni privind intrarea în vigoare a legii:


Potrivit art.42 din Legea nr.21/1991 a cetăţeniei române, publicată în M.Of
nr.44/6.03.1991, legea a intrat în vigoare la 30 de zile de la publicarea ei în M.Of. Este
cuprinsă şi menţiunea potrivit căreia cererile aflate în curs de soluţionare la data intrării
în vigoare a legii se vor rezolva în conformitate cu prevederile acesteia, cu excepţia
cererilor de redobândire a cetăţeniei române, depuse până la data respectivă în temeiul
Decretului-lege nr.137/1990.
Legea nr.7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, publicată în M.Of.
nr.61/26.01.1996 prevede la art.72 că actul normativ intră în vigoare la 90 de zile de la
publicarea lui în M.Of. al României.
Din aceste exemple se constată că în varianta în care legea intră în
vigoare la o dată ulterioară publicării ei în M.Of. al României, în text nu este indicată
data calendaristică la care se va produce această intrare în vigoare, ci se menţionează ,
de regulă, un număr de 30 până la 90 de zile sau de 6 luni, acestea fiind cazurile cele
mai des întâlnite, nefiind însă imposibil ca legiuitorul să adopte o altă formulă.
O situaţie complexă a reprezentat-o Legea nr.92/1992 pentru organizarea
judecătorască, publicată în M.Of. nr.197/13.08.1992, care a prevăzut la art.124 că legea
intră în vigoare la data publicării, iar dispoziţiile privind compunerea şi funcţionarea
instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor, admiterea în magistratură şi răspunderea
disciplinară a magistraţilor se vor pune în aplicare la data de 1 iulie 1993. Mai departe,
s-a precizat că primul Consiliu Superior al Magistraturii va fi ales în termen de 6 luni de
la intrarea în vigoare a legii, urmând ca până la constituirea curţilor de apel şi a
parchetelor de pe lângă acestea, în locul magistraţilor prevăzuţi la lit. c) şi d) din art.72
(care prevede că în Consiliul Superior al Magistraturii sunt aleşi 6 judecători de la
curţile de apel şi 2 procurori ai Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti) vor fi
aleşi 6 judecători de la tribunalele judeţene şi 2 procurori de la Procuratura Municipiului
Bucureşti. Mai departe, au fost stabilite în sarcina Guvernului României obligaţii privind
32

introducerea în proiectul bugetului de stat pe anul 1993 fondurilor necesare funcţionării


sistemului judiciar stabilit de lege şi aprobării în termen de 9 luni de la publicarea legii a
statelor de personal şi a statelor de funcţii pentru instanţele judecătoreşti şi pentru
parchete, urmând ca până la 1.12.1992 să fie înaintate Parlamentului proiectele de lege
pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului de procedură penală şi a altor
legi corespunzătoare cerinţlor introducerii noului sistem judiciar. Pe lângă alte măsuri
ce urmau ă fie luate s-a precizat în art.130 că de la data publicării legii în M.Of. şi până
la dobândirea inamovibilităţii (care potrivit art.129 trebuia să aibă loc în maximum 2 ani
, prin numirea judecătorilor de către Preşedintele României) numirea, transferarea,
avansarea, suspendarea şi eliberarea din funcţie a judecătorilor se aflau în competenţa
ministrului justiţiei. Se constată că ne aflăm în faţa unei legi organice care a
determinat regândirea şi reaşezarea sistemului judiciar din România, prin care au fost
create noi instanţe precum şi Consiliul Superior al Magistraturii, astfel încât a fost
nevoie de o aplicare succesivă în timp a normelor, condiţionat de asigurarea mijloacelor
materiale pentru organizarea activităţii acestora.

Problema 3

Exemple de acte normative emise de autorităţile administraţiei publice


locale:
În ziarul “Crişana” din 25.08.2000 au fost publicate : Hotărârea nr.184 a
Consiliului local al Municipiului Oradea privind rectificarea bugetului local al
mun.Oradea pe anul 2000, Hotărârea nr.185 privind aprobarea subvenţionării din
bugetul local al influenţelor financiare rezultate din reducerile de tarif la abonamentele
de transport pentru pensionari la transportul urban în comun de călători începând cu
data de 1.08.2000, făcându-se menţiunea, în art.6, că hotrârea intră în vigoare
începând cu data de 1.08.2000 şi este valabilă până la revocarea expresă a acesteia,
iar potrivit art.7, pe data intrării în vigoare a hotărârii se revocă dispoziţiile hotărârii
Consiliului local nr.286/1999. În ziarul “Crişana” din 26.08.2000 a fost publicată
hotărârea CLM Oradea nr.188 prin care s-a aprobat regulamentul de organizare şi
desfăşurare a traficului greu în Mun. Oradea şi de avizare a parcării autovehiculelor
care efectuează transport marfă cu persoane în municipiul Oradea, fiind publicat şi
regulamentul respectiv.

Problema 4
33

Potrivit Ordonanţei de Urgenţă nr.138/2000 pentru modificarea şi


completarea Codului de procedură civilă, publicată în M.Of. nr.479 din 2.10.2000,
aceasta urma să intre în vigoare la 3 luni de la data publicării ei, respectiv la 2.01.2001.
Prin Ordonanţa de Urgenţă nr.290/2000, publicată în M.Of. nr.706 din 29.12.2000,
articolul IX, care se referea la data intrării în vigoare a OUG nr.138/2000 a fost modificat
în sensul că ordonanţa intră în vigoare la 7 luni de la data publicării ei, cu excepţia
dispoziţiilor art.I pct.131-134, care intră în vigoare la 3 luni de la publicare. Deci, la
2.01.2001 a intrat în vigoare doar art.I pct.131-134 din OUG nr.138/2000, restul
dispoziţiilor acesteia urmând să intre în vigoare la 2.05.2001.

Problema 5

Potrivit OUG nr.295 din 30.12.2000, pe data de 1.01.2001 a fost


suspendată aplicarea ordonanţelor şi ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului, aflate în
procedură de legiferare, până la adoptarea legilor de adoptare sau de respingere de
către Parlament. Analizându-se anexa ce cuprinde lista actelor normative căror
aplicare se suspendă, la punctul 7 din anexa nr.1 se regăseşte OUG nr.207/2000 privind
modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală, ale cărei
prevederi nu au fost suspendate în totalitate, sub aspectul aplicabilităţii lor,
enumerându-se articolele a căror aplicare este suspendată, astfel încât aplicarea OUG
nr.207/2000 a fost parţială, începând cu 30.12.2000.
Deşi exemplele nu au vizat întotdeauna acte normative ce constituie
izvoare ale dreptului civil, prezentarea acestora s-a impus pentru ca studenţii să se
obişnuiască cu tehnica de elaborare a actului normativ.

Problema 6

Textul art.15 (2) din Constituţie este următorul :legea dispune numai
pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile. Atenţie: la materia drept
penal – parte generală – se va studia semnificaţia aplicării legii penale mai favorabile.
Ceea ce trebuie reţinut în acest moment este faptul că în materie civilă – care ne
interesează – legea dispune numai pentru viitor. Cum principiul are valoare
constituţională, iar din punct de vedere al ierarhiei nici un alt act normativ nu poate să
cuprindă o prevedere contrară Constituţiei, rezultă că, în măsura în care o lege, chiar
organică, ar cuprinde prevederea retroactivităţii, aceasta ar fi neconstituţională.
Spre deosebire de situaţia existentă după intrarea în vigoare a Constituţiei
– în urma referendumului naţional din 8.12.1991 – anterior anului 1989 principiul
34

neretroactivităţii legii se regăsea doar în art.1 Cod civil astfel încât era posibil ca printr-
o lege de acelaşi rang să se prevadă posibilitatea retroactivităţii actului normativ.

Problema 7

Exemple de abrogare:
În primul rând, potrivit art.150 din Constituţie, legile şi toate celelalte acte
normative au rămas în vigoare după intrarea în vigoare a Legii fundamentale, în
măsura în care ele nu contravin acesteia.
O altă situaţie ce se impune a fi menţionată este cea a art.72 alin.2-4 din
Legea nr.7/1996, potrivit cărora anumite dispoziţii legale au fost abrogate la data
intrării în vigoare a noii legi, iar altele după definitivarea cadastrului la nivelul întregii
ţări, existând şi situaţia potrivit căreia cele din a doua categorie şi-au încetat
aplicabilitatea pentru un anumit judeţ la data finalizării lucrărilor cadastrale şi a
registrelor de publicitate imobiliară pe întreg teritoriul administrativ al unui judeţ. Altfel
spus, dacă, de exemplu, la data X pe teritoriul judeţului Bihor sunt finalizate lucrările
cadastrale, iar la nivelul întregii ţări definitivarea cadastrului se realizează la data Y,
între momentele X şi Y pe teritoriul judeţului Bihor, legile enumerate îşi încetează
aplicabilitatea, ele urmând a fi abrogate doar în momentul Y.
Merită menţionat faptul că în timp ce a fost stabilit un astfel de regim şi
pentru Legea LX din 1881 privitoare la executarea silită imobiliară, şi că nici în judeţul
Bihor nu au fost finalizate lucrările cadastrale şi, deci, cu atât mai puţin la nivelul
întregii ţări, prin OUG nr.138/2000 s-a prevăzut că la data intrării în vigoare a
ordonanţei se abrogă Legea LX din 1881.
Exemple mai simple sunt următoarele:
Potrivit art.102 din Legea nr.18/1991 a fondului funciar, publicată în M.Of.
nr.37 din 20.02.1991, legea intră în vigoare la data publicării, dată de la care se abrogă:
art.1-36 şi 51-79 din Legea nr.59/1974 (abrogare parţială) , Decretul-Lege nr.42/1990
(abrogare totală) – ambele abrogări exprese directe, ..., precum şi orice alte dispoziţii
contrare prevederilor prezentei legi – abrogare expresă indirectă.

Problema 8

O situaţie aparte o reprezintă aplicarea Decretului nr.32/1954, publicat în


Buletinul Oficial (denumirea M.Of. anterioară anului 1990) nr.32 din 31.01.1954, pentru
punerea în aplicare a Codului Familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice, deoarece se referă la situaţii juridice obiective, cum ar fi
35

proprietatea asupra bunurilor comune ale soţilor şi aspecte legate de starea civilă a
persoanei fizice. Astfel, potrivit art.1, validitatea căsătoriei încheiate înainte de data
intrării în vigoare a Codului Familiei se tabileşte potrivit cu dispoziţiile legii în vigoare la
data încheierii ei. Cu toate acestea, în cazul când căsătoria este nulă sau anulabilă
potrivit legii anterioare, însă valabilă potrivit Codului Familiei, căsătoria nu mai poate fi
declarată nulă sau nu mai poate fi anulată, chiar dacă la data intrării în vigoare a
Codului acţiunea în declararea nulităţii sau cea în anulare este în curs de judecată.
Potrivit art.3, oricând s-ar fi căsătorit soţii, cât priveşte relaţiile lor personale, sunt
supuşi dispoziţiilor Codului Familiei, de la data intrării în vigoare a acestuia. Ba mai
mult, potrivit art.4, indiferent de data căsătoriei şi oricare ar fi fost regimul lor
matrimonial, legal sau convenţional, de mai înainte, soţii vor fi supuşi dispoziţiilor
Codului Familiei, bunurile pe care aceştia le au devenind comune sau proprii, potrivit
dispoziţiilor Codului, această calitate putând fi opusă chiar terţilor titulari ai vreunui
drept real asupra unui astfel de bun.

Problema 9

Situaţiile juridice obiective se referă, de exemplu, la valabilitatea căsătoriei


sau înfierii, la modurile de dobândire a proprietăţii, la existenţa drepturilor reale precum
şi la orice componente legate de starea civilă a persoanei fizice sau de elementele
constitutive ale persoanei juridice. Enumerarea este limitativă, dar ceea ce este
important este faptul că acestor situaţii li se va aplica, de principiu, legea nouă.
Situaţiile juridice subiective sunt cele născute dintr-un act juridic, având la
bază voinţa subiectului de drept de a da naştere, modifica sau stinge un raport juridic
civil. Acestora li se va aplica legea în vigoare în momentul exprimării acordului, potrivit
principiului tempus regit actum, chiar dacă efectele actului juridic se vor produce după
intrarea în vigoare a legii noi.
Un exemplu privind combinaţia principiilor neretroactivităţii legii şi aplicării
imediate a legii noi îl constituie situaţia în care, prin legea nouă, ar fi ridicată vârsta la
care minorul dobândeşte deplina capacitate de exerciţiu. Să spunem, de exemplu – în
scop didactic – că această vârstă ar fi ridicată de la 18 la 21 de ani. Potrivit principiului
aplicării imediate a legii noi, cei care nu au împlinit 18 ani până la data intrării în
vigoare a legii nu vor mai dobândi capacitate de exerciţiu deplină decât la 21 de ani.
Potrivit principiului neretroactivităţii însă, cei cuprinşi între 18 ani împliniţi şi 21 de ani
îşi vor păstra capacitatea de exerciţiu dobândită, aceasta neputând fi pierdută.
În ceea ce priveşte efectele actelor juridice, să ne imaginăm că A şi B
încheie un contract de vânzare-cumpărare a unui bun , plata preţului urmând a se face
36

în 24 de rate lunare. La 10 luni după încheierea contractului, printr-o lege nouă, se


impun condiţii speciale referitoare la vânzarea-cumpărarea bunului care a făcut obiectul
tranzacţiei dintre A şi B. În măsura în care transferul dreptului de proprietate a operat în
temeiul legii în vigoare în momentul realizării acordului de voinţă dintre A şi B, noua
lege nu va afecta în nici un mod obligativitatea achitării ratelor în continuare, chiar dacă
actul lui A şi B nu ar mai permite transferul proprietăţii asupra bunului potrivit noii legi.
Trebuie menţionat faptul că în ceea ce priveşte faptele constitutive,
modificatoare sau extinctive de drepturi, acestea se divid în 3 categorii: facta praeterita
(fapte trecute, asupra cărora legea nouă nu mai are nici o influenţă), facta futura (fapte
ce intervin numai după intrarea în vigoare a legii noi) şi facta pendentia (fapte în curs
de a-şi produce efectele în momentul intrării în vigoare a legii noi). Mai sunt cunoscute
situaţiile juridice definitiv stinse prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive în
momentul inrării în vigoare a legii noi – causae finitae.

Problema 10

Exemplu al unei legi interpretative îl reprezintă Legea nr.134 din


22.04.1947 pentru modificarea art.843 Cod civil şi coordonarea, prin interpretarea
dispoziţiilor sale, cu prevederile art.673 din acelaşi cod. Astfel, potrivit art.673 Cod civ.,
partea cuvenită părintelui supravieţuitor, în concurs cu colateralii privilegiaţi este de ¼ ,
fraţii şi surorile având drept la ¾ din moştenire. În această situaţie, deşi rezerva, fiind o
parte din moştenire, nu poate depăşi porţiunea succesorală cuvenită rezervetarului, din
prevederile art.843 Cod civ. reieşea că, în cazul în care defunctul lăsa un singur părinte,
iar acesta venea în concurs cu colateralii privilegiaţi, cu toate că partea sa succesorală
era numai de ¼, rezerva sa urma să fie de ½ din moştenire. Această anomalie a fost
rezolvată, prin Legea nr.134/1947 dispunându-se, cu titlu interpretativ, că rezerva unui
singur părinte este numai de ¼ din succesiune.
Mai recent, prin HG nr.11/1997 a fost reformulată o prevedere cuprinsă de
HG nr.20/1996 prin care s-a explicat noţiunea de imobil trecut în proprietatea statului în
temeiul Decretului nr.92/1950. Interpretarea a fost necesară pentru a permite
distingerea cazurilor în care imobilele au trecut cu titlu (adică în temeiul unei legi în
vigoare la momentul respectiv) în proprietatea statului, fiind aplicabile măsurile
reparatorii prevăzute de Legea specială nr.112/1995 sau, dimpotrivă, această trecere s-
a făcut fără titlu (adică fără a se respecta condiţiile cerute de legile în vigoare) situaţie
în care fostul proprietar sau moştenitorul acestuia nu va avea deschisă calea specială ci
calea dreptului comun, pentru redobândirea proprietăţii asupra imobilului sau pentru
obţinerea de despăgubiri.
37

Problema 11

O problemă extrem de disputată în litaratura de specialitate este cea a


nulităţii actului juridic civil şi respectiv, a efectelor cauzei de ineficacitate în măsura în
care potrivit dispoziţiilor legii noi actul îndeplineşte toate condiţiile de fond şi formă
pentru a fi valabil, iar până la intrarea în vigoare a noului act normativ nu s-a dispus
anularea sau nu s-a constatat nulitatea actului.
Rezolvarea disputei determină importante consecinţe practice, şi un
exemplu concret l-a reprezentat în perioada 1991-1998 problema actelor sub
semnătură privată consemnând înstrăinări de terenuri operate în perioada anilor 1960-
1989, atât soluţiile practice cât şi cele propuse de doctrină aflându-se pe poziţii
diametral opuse.
În mod incontestabil, majoritatea doctrinei se situează pe poziţia
nevalidării unor astfel de acte, cu motivarea temeinic susţinută că motivul de nulitate
apare întotdeauna în momentul realizării acordului de voinţă al părţilor (acest moment
deosebind nulitatea de alte cauze de ineficacitate) astfel încât valabilitatea actului va fi
analizată în funcţie de legea în vigoare în momentul naşterii sale. Potrivit acestei opinii,
a confirma actul prin raportarea lui la legea nouă ar echivala cu o recunoaştere a
retroactivităţi acesteia, lucru imposibil de acceptat, mai ales după intrarea în vigoare a
Constituţiei din 19911.
Aceasta este şi orientarea Curţii Constituţionale, care prin decizia
nr.90/1999, publicată în M.Of. nr.489 din 11.10.1999 a constatat neconstituţionalitatea
dispoziţiilor art.12 alin.1 şi alin.2 teza 1 din Legea nr.32/1968 privind stabilirea şi
sancţionarea contravenţiilor, cu motivarea că prin normele respective se prevedea o
retroactivitate a legii noi. Astfel, formularea textului declarat neconstituţional este
următoarea: dacă printr-un nou act normativ fapta nu mai este socotită contravenţie,
ea nu se mai sancţionează, chiar dacă a fost săvârşită înainte de data intrării în
vigoare a noului act normativ, iar sancţiunea aplicată şi neexecutată până la
această dată nu se mai execută. Dacă sancţiunea prevăzută în noul act normativ este
mai uşoară, se va aplica această sancţiune, iar amenda aplicată potrivit vechiului act
normativ se va executa numai până la limita maximului prevăzut în noul act normativ.
Lăsând la o parte faptul că decizia este discutabilă datorită situării la graniţa dintre
dreptul administrativ şi dreptul penal a contravenţiilor, putându-se ridica întrebarea
potrivit căreia soluţia este inechitabilă, în condiţiile în care faptei care prezintă un
pericol social mai mare – infracţiunii – i se aplică întotdeauna legea mai favorabilă

1
Pentru o amplă expunere a teoriilor exprimate, Mihail Eliescu, op.cit., p.91-92
38

(întrebare la care răspunsul cel mai simplu este acela că excepţia în cazul legii penale
este expres prevăzută de norma constituţională) trebuie să distingem între situaţia
obiectivă ce a făcut obiectul cercetării, şi cele subiective generate de actele juridice
civile.
Trebuie menţionat că deşi cvasiunanimitatea autorilor împărtăşesc această
idee, pentru recunoaşterea efectelor înscrisurilor sub semnătură privată prin care s-a
transmis proprietatea terenurilor au fost căutate şi găsite nenumărate soluţii, şi sub
acest aspect existând – în final – un punct de vedere majoritar sub aspectul finalităţii,
diferind însă foarte mult temeiul care justifică recunoaşterea efectelor unor astfel de
acte.
În ceea ce priveşte practica judiciară, în acest caz concret, destul de
repede a fost cristalizată ideea recunoaşterii efectelor unor astfel de acte, justificarea
uneori părând că nici nu mai are importanţă.
Dacă situaţia acestor acte este una particulară, confirmarea lor fiind
justificată şi de o idee de echitate, problema în sine rămâne în continuare deschisă,
rămânând una de principiu, aplicabilă oricărui act juridic.
Plecând de la ideea că părţile încheie acte juridice cu scopul ca acestea să
producă efecte şi că exercitarea drepturilor civile trebuie să se facă cu bună credinţă,
doar în aceste limite fiind protejată de stat, prin punerea la dispoziţia titularului
dreptului a forţei coercitive, în caz de nevoie, considerăm că actele juridice trebuie să
îşi producă efectele în situaţia în care legea nouă nu mai cuprinde norma ce a fost
prevăzută de legea veche şi a fost încălcată în momentul încheierii actului şi apreciem
că nu se pune problema retroactivităţii legii noi, ci dimpotrivă, este aplicabil principiul
aplicării imediate a legii noi, care în acest caz nu permite legii vechi să ultraactiveze1.

1
Pentru o dezvoltare a acestei teorii a se consulta Traian Ionaşcu şi Eugen A. Barasch, Concepţia
dreptului civil al Republicii Socialiste România asupra nulităţii actului juridic, în “Studii şi cercetări
juridice”, 1966, nr.2, p.223 şi urm.
39

#2. Aplicarea legii civile în spaţiu

După cum am văzut, legile civile – ca orice alte legi – se află într-o
indisolubilă legătură cu timpul şi cu spaţiul, fiecărui stat fiindu-i specifice propriile legi.
Această constatare nu este însă suficientă, deoarece ea ar determina
concluzia potrivit căreia legile – în sens larg – sunt aplicabile pe întregul teri toriu al
statului, şi exclusiv între aceste limite, ceea ce este doar parţial adevărat.
În cadrul analizei trebuie distinse două situaţii, şi anume cea internă, care
are în obiectiv raporturile juridice civile născute între subiecte de drept civil de
cetăţenie ori naţionalitate română, pe teritoriul României, precum şi una internaţională,
care are în vedere raporturi juridice civile conţinând cel puţin un element de
extraneitate, cum ar fi cetăţenia, respectiv naţionalitatea unuia dintre subiecte, locul
încheierii sau locul executării actului juridic, locul producerii delictului civil sau cel al
consumării efectelor sale. Această din urmă situaţie este, de regulă, rezolvată cu
ajutorul normelor conflictuale ale dreptului internaţional privat.
Referitor la aspectul intern al aplicării legii civile în spaţiu, regula este
aceea că actele normative civile adoptate de organe centrale de stat se aplică pe
întregul teritoriu al ţării, în timp ce reglementările civile emanate de la un organ de stat
local se aplică pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale respective.
O excepţie de la această regulă este cea a Decretului-Lege nr.115/1938,
care însă în curând va fi inclus în cursurile de Istoria dreptului românesc deoarece este
o chestiune de luni până când îşi va înceta aplicabilitatea. Este vorba de exemplul tipic
al unui act normativ emis de un organ central de stat şi care a cunoscut – datorită unor
condiţii obiective – o aplicabilitate restrânsă la nivelul Banatului, Ardealului şi Bucovinei,
în condiţiile în care, până la intrarea în vigoare a Legii nr.7/1996 a cadastrului şi a
publicităţii imobiliare, în sudul Moldovei, în Muntenia, Dobrogea şi Oltenia nu ai fost
utilizate cărţile funciare – ca sistem real de publicitate imobiliară, astfel încât Legea
pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare nu a fost aplicabilă.
40

Potrivit tratatelor internaţionale, şi pe bază de reciprocitate, este posibil ca


legea română să se aplice şi în spaţii aflate în exteriorul graniţelor ţării, corelativ ea
fiind inaplicabilă în spaţii aflate în interiorul graniţelor. Este vorba de imobilele deţinute
de ambasadele României în străinătate, şi, coerespunzător, de imobilele deţinute de
ambasadele altor state pe teritoriul ţării noastre. Legea română se mai aplică şi pe
navele şi aeronavele aflate sub pavilion românesc, chiar dacă acestea se află în
exteriorul graniţelor României. Aceste aspecte sunt reglementate cu ajutorul normelor
de drept internaţional public.
În altă ordine de idei, trebuie reţinute prevederile art.2 Cod civil, care
instituie următoarele reguli:
- imobilelor aflate pe teritoriul României
li se aplică legea română, indiferent de cetăţenia sau naţionalitatea proprietarului (lex
rei sitae)
- legile privind starea civilă şi
capacitatea persoanelor îi urmăresc pe români, oriunde s-ar afla (lex personalis este lex
patriae)
- forma exterioară a actelor este supusă
legilor ţării unde actul este redactat (locus regit actum)
- evident, şi primele două reguli au un caracter de generalitate-.

#3. Aplicarea legii civile asupra persoanelor

Ca orice altă lege, şi legea civilă acţionează asupra persoanelor – subiecte


de drept civil – care se materializează fie individual – ca persoane fizice – fie în calitate
de membre ale unei structuri organizate în condiţiile legii – ca persoane juridice.
Este adevărat faptul că legea civilă se aplică în mod egal acestor subiecte
de drept civil, fără nici o discriminare, dar acest tratament nu este sinonim cu cel de
uniformizare, din simplul motiv că unele norme nu se adresează unei categorii de
subiecte, sau alteia.
Având în vedere criteriul sferei subiectelor la care se aplică, distingem legi
civile cu vocaţie generală de aplicare, legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor
fizice şi legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor juridice.

CAIET DE SEMINAR 4

Problema 1
41

Cărţile funciare au fost inroduse în Transilvania din iniţiativa Austriei în


perioada cuprinsă între 1794 şi 1855. Ulterior Unirii de la 1 Decembrie 1918, prin două
legi distincte s-a căutat realizarea unui cadastru modern, aplicabil în întreaga ţară –
Legea nr.23/1933 şi Decretul-Lege nr.115/1938, obiectiv ce nu a putut fi îndeplinit din
cauza neîntocmirii cadastrului general al ţării. Cum în momentul terminării celui de-al II-
lea război mondial a fost cert că în Vechea Ţară suportul material aplicării legii – care s-
a dorit una cu vocaţie generală – nu poate fi asigurat, prin Legea nr.241/1947 pentru
punerea în aplicare în Transilvania a Legii pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la
cărţile funciare din 27.04.1938 s-a permis utilizarea acestor norme ce reprezentau o
evoluţie tehnică în domeniu măcar în zonele care permiteau acest lucru, respectiv cele
în care cărţile funciare fuseseră deja deschise, realizându-se toată documentaţia
cadastrală necesară. Acesta este motivul pentru care zeci de ani problema publicităţii
imobiliare a fost reglementată la noi în ţară prin norme diferite, în zone diferite, deşi
ambele legi (Decretul-Lege nr.115/1938 şi părţile corespunzătoare din Codul civil)
aparţineau legiuitorului naţional.
Aceeaşi este situaţia şi în cazul Legii LX/1881, care a reglementat execuţia
silită imobiliară în aceleaşi zone în care opera sistemul de carte funciară, în restul
zonelor fiind aplicabile acestei instituţii dispoziţiile Codului civil.
Prin adoptarea Legii nr.7/1996 însă, au fost create bazele unui cadastru
general, astfel încât, cu timpul, Decretul-Lege nr.115/1938 îşi va înceta valabilitatea,
sfârşind prin a fi abrogat în momentul definitivării cadastrului la nivelul întregii ţări.

Problema 2

Se impune a se face menţiunea că prin Legea nr.105/1992, publicată în


M.Of. nr.245/1.10.1992 au fost reglementate raporturile de drept internaţional privat.
Raportul juridic de drept internaţional privat reprezintă raportul care se
stabileşte între persoane fizice sau juridice care aparţin unor sisteme de drept diferite,
ori situaţia în care, raportul juridic respectiv are legătură cu sisteme de drept ce aparţin
unor ţări diferite1.
După cum s-a mai precizat, ceea ce deosebeşte raportul juridic de drept
internaţional privat de raportul juridic civil intern este elementul de extraneitate.
Exemple de raporturi juridice cu element de extraneitate: căsătoria între un cetăţean
român şi unul străin, căsătoria dintre doi cetăţeni străini în România, producerea unui

1
Adrian Pricopi, Despina Toma, Augustin Fuerea, Drept internaţional privat. Note de curs, Editura
Paco, Bucureşti, p.1
42

fapt ilicit cauzator de prejudiciu în patrimoniul unui străin pe teritoriul României, de


către un cetăţean român sau străin, etc.
Obiectul dreptului internaţional privat îl formează raporturile de drept civil
– în sensul larg al cuvântului – care cuprind un element de extraneitate ce face posibilă
aplicarea legii străine1.
Aceste aspecte vor fi aprofundate la materia dreptului internaţional privat,
ceea ce interesează însă acum fiind următoarele aspecte:
1. Imobilelor aflate pe teritoriul României li se aplică legile române, indiferent care
este cetăţenia sau naţionalitatea proprietarului. Este vorba, în special de
modurile de dobândire a proprietăţii, de mijloacele de apărare a proprietăţii, de
sistemul de publicitate imobiliară căruia îi sunt supuse.
Dimpotrivă, bunurilor mobile li se aplică legea cetăţeniei, respectiv
naţionalităţii proprietarului, chiar în perioada în care ele se află pe teritoriul
României.

2. Starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de


legea sa naţională, respectiv legea statului a cărui cetăţenie o are persoane în
cauză. Deci, cetăţenilor români li se aplică legea română, indiferent unde şi-ar
avea reşedinţa, în ceea ce priveşte starea civilă şi capacitatea acestora (de
exemplu, potrivit art.4 dinCodul familiei, bărbatul – cetăţean român – se poate
căsători numai dacă a împlinit vârsta de 18 ani. Potrivit regulii menţionate, o
căsătorie încheiată la o vârstă situată sub 18 ani de către bărbatul cetăţean
român nu va fi recunoscută de legea română, chiar dacă în statul în care se
încheie căsătoria, aceasta este legală. Aşa fiind, bunurile dobândite de soţi nu
vor fi considerate ca fiind bunuri comune, copiii vor avea statutul de copii din
afara căsătoriei, iar în cazul decesului cetăţeanului român, soţul străin nu va
avea vocaţie succesorală în calitate de soţ supravieţuitor; la fel, cetăţeanul
român va dobândi capacitate de exerciţiu restrânsă la 14 ani şi capacitate de
exerciţiu deplină la 18 ani, indiferent dacă ţara pe teritoriul căreia îşi are
stabilită reşedinţa cunoaşte sau nu aceleaşi reguli privind dobândirea capacităţii
depline de exerciţiu).
3. Formei actului juridic i se aplică, într-adevăr, legea locului în care se încheie, dar
condiţiile de fond vor fi cârmuite de legea naţioală a subiectului de drept ce
încheie actul juridic respectiv (de exemplu, în măsura în care un cetăţean
român va încheia un contract în afara graniţelor României, forma actului va fi
analizată în funcţie de legea aplicabilă în statul respectiv, dar capacitatea părţii

1
idem, p.5
43

de a încheia actul, valabilitatea consimţământului exprimat, existenţa şi


caracterul licit al obiectului şi al cauzei vor fi analizate în funcţie de legea
română).

Problema 3

Pe teritoriul României, legea străină poate fi aplicată cu condiţia ca în


acest mod să nu fie încălcată ordinea publică din ţara noastră şi să existe o
reciprocitate între ţara noastră şi ţara a cărei lege se aplică, în privinţa aspectelor
cărora urmează a li se aplica legea respectivă. Altfel spus, legea străină nu se aplică
deoarece instanţele noastre se supun legii unei alte ţări, ci pentru că normele
conflictuale stabilite de legea română permit acest lucru.

Problema 4

Sunt legi civile cu vocaţie generală de aplicare cele care sunt aplicabile
atât persoanelor fizice cât şi persoanelor juridice, cum ar fi Codul civil, Decretul
nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, Decretul nr.167/1958
privind prescripţia extinctivă, Legea nr.33/1994 privind expropierea pentru cauză de
utilitate publică.
În ceea ce priveşte legile civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor
fizice, este posibil să fie identificate norme care se adresează unor categorii distincte,
cum ar fi: minorii aflaţi în stare de dificultate, minorii având capacitate de exerciţiu
restrâsă, persoane suferind de un anumit handicap, persoane care au fost persecutate,
etc.
În categoria legilor ce sunt destinate numai persoanlor juridice enumerăm
Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat, ca regii autonome
şi societăţi comerciale, Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, Legea
nr.27/1996 a partidelor politice.
44

Secţiunea 3. Interpretarea legii civile

Aplicarea legii civile constituie, în fond, finalitatea rezervată normelor


juridice de drept civil, aspect firesc deoarece acestea nu ar avea nici o justificare dacă
ar avea o existenţă pur formală, lipsită de conţinut, ori pentru a se putea asigura o
asemenea finalitate este absolut necesară o aplicare corectă a legii, altminteri scopul
pentru care a fost adoptată diluându-se până la dispariţie sau generând abuzuri de
nestăpânit.
Corecta aplicare a legii civile este condiţionată însă de corecta ei
interpretare, ce apare astfel ca o etapă necesară şi obligatorie.
Prin interpretarea legii civile se înţlege operaţiunea logico-raţională de
lămurire a conţinutului şi sensului normelor de drept civil în scopul justei lor aplicări,
prin corecta încadrare a diferitelor situaţii practice în ipotezele ce le conţin1. Această
operaţiune este necesară datorită multitudinii de cazuri la care legea se aplică, ce nu

1
Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de
editură şi presă “Şansa” SRL, Bucureşti, 1999, p.66
45

pot fi acoperite până la cele mai mici amănunte de textul adoptat de legiuitor,
întotdeauna revenind practicii şi doctrinei sarcina de a stabili limite extensive sau
restrictive de aplicare, limite ce nu se vor îndepărta niciodată în mod exagerat de
textul formal al normei. Nu trebuie uitat faptul că limbajul juridic are – ca orice alt
limbaj de specialitate – termeni folosiţi în alt sens decât în vorbirea curentă, iar, pe de
altă parte, elementul cel mai fascinant al activităţii de aplicare a legii este cel al
coroborării normelor în vederea soluţionării unei situaţii concrete date.

#1. Interpretarea oficială şi interpretarea neoficială

După criteriul forţei sale, în sensul că interpretarea este obligatorie sau nu,
o distingem pe cea oficială de cea neoficială.
A. De principiu, interpretarea oficială este făcută de către un organ de stat,
în exercitarea atribuţiilor ce îi revin potrivit legii, indiferent de autoritatea (puterea)
căreia îi aparţine.
Interpretarea este autentică când provine de la însuşi organul de stat care
a adoptat actul normativ, în acest caz textul interpretativ având aceeaşi valoare,
precum şi o aplicare retroactivă (aşa cum s-a văzut la analiza aplicării civile în timp).
Acelaşi caracter autentic îl are şi interpretarea ce aparţine unui organ
obştesc investit de lege cu prerogativa reglementării anumitor relaţii la care participă
organizaţiile obşteti respective, în acest caz urmând a se emite un act distinct, cu
caracter normativ, care are ca obiect interpretarea unui articol dintr-un act normativ
anterior1.
Tot în categoria interpretării oficiale se regăseşte şi interpretarea judiciară,
aceasta reprezentând soluţia pronunţată de un organ al puterii judecătoreşti (o
instanţă), trăsătura caracteristică a acesteia regăsindu-se în caracterul ei limitat la
speţa concretă soluţionată, cu condiţia dobândirii caracterului irevocabil.
B. Interpretarea neoficială revine doctrinei, ce reuneşte lucrările elaborate
de cercetători şi specialişti în materie, respectiv mandatarilor specializaţi ai părţilor
(avocaţi, consilieri juridici), reflectându-se în pledoariile expuse în faţa instanţelor
judecătoreşti. Deşi o astfel de interpretare nu are putere juridică obligatorie, ea poate
influenţa interpretarea judiciară, atrăgând atenţia asupra unor aspecte rămase într-un
con de umbră până în acel moment.

#2. Interpretarea literală, interpretarea extensivă şi interpretarea


restrictivă

1
Ernest Lupan, op.cit. p.71
46

Delimitarea este făcută în funcţie de rezultatul interpretării.


A. Interpretarea literală este determinată de faptul că între formularea
textului legal interpretat şi cazurile asupra cărora instanţele trebuie să se pronunţe şi
care se încadrează în ipoteza normei există concordanţă deplină, nesimţindu-se nevoia
nici de a extinde şi nici de a restrânge modul de aplicare a dispoziţiei respective.
B. Interpretarea este extensivă când se întemeiază pe concluzia că între
formularea textului legal interpretat şi cazurile concrete la care se aplică textul
respectiv nu există o concordanţă deplină, simţindu-se nevoia extinderii acestuia şi
asupra unor cazuri care nu se încadrează în litera textului, dar care nu cunosc o
reglementare specială distinctă.
C. Interpretarea restrictivă este impusă de concluzia că între formularea
unui text legal şi cazurile la care acesta se aplică se regăseşte o neconcordanţă,
formularea fiind prea largă faţă de ipotezele care se pot încadra în text.

#3. Interpretarea gramaticală, interpretarea sistematică,


interpretarea istorico-teleologică şi interpretarea logică

Criteriul de delimitare este cel al metodei de interpretare.


A. Interpretarea gramaticală semnifică lămurirea înţelesului unei dispoziţii
legale civile, utilizându-se regulile gramaticii, respectiv operându-se o analiză
determinată de sintaxa şi morfologia propoziţiei, de semantica termenilor utilizaţi în
textul interpretat, precum şi de semnele de punctuaţie existente în text.
B. Interpretarea sistematică determină lămurirea înţelesului unei norme în
temeiul legăturilor sale cu alte dispoziţii din aceeaşi lege sau din alt act normativ.
În acest caz, primul lucru care atrage atenţia este cel al calificării normei
ca fiind o normă generală ori o normă specială deoarece norma generală – ce reprezintă
regula – nu derogă de la norma specială, în timp ce aceasta din urmă – reprezentând
excepţia – derogă de la norma generală.
C. Interpretarea istorico-teleologică reprezintă stabilirea sensului unei
dispoziţii legale cu luarea în considerare a finalităţii urmărite de legiuitor la adoptarea
actului normativ din care face parte acea dispoziţie, într-un context istoric dat.
D. Interpretarea logică a legii prezintă o mare importanţă deoarece
permite explicarea sensului acesteia pe baza legilor logicii formale, a raţionamentelor
logice – inductive şi deductive – aceasta făcându-se după anumite reguli şi argumente.
În doctrină şi în practică se reţin, de regulă trei reguli şi patru argumente
de interpretare logică :
47

Excepţia este de strictă interpretare şi aplicare;


Unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă;
Legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în
sensul neaplicării.
Argumentul per a contrario valorifică regula logicii potrivit căreia atunci
când se afirmă ceva, concomitent contrariul este negat.
Argumentul a fortiori în baza căruia se ajunge la extinderea aplicării unei
norme, edictată pentru o anumită situaţie, la un caz nereglementat expres, cu
motivarea că raţiunile care au fost avute în vedere la adoptarea normei se regăsesc şi
în cazul dat.
Argumentul de analogie are în vedere faptul că unde există aceleaşi raţiuni
trebuie aplicată aceeaşi lege, aceeaşi soluţie, argumentul fiind deseori utilizat în
cazurile în care se constată lacune ale legii.
Argumentul reducerii la absurd, potrivit căruia din mai multe variante, doar
una este admisibilă raţional, rstul fiind atât de absurde încât nu pot fi acceptate.

CAIET DE SEMINAR 5

Problema 1

Interpretare oficială – autentică: Legea nr.134/22.04.1947 pentru


modificarea art.843 Cod civil şi coordonarea, prin interpretarea dispoziţiilor sale cu
prevederila art.673 din acelaşi Cod;
Potrivit art.126 alin.1 lit.f din Legea nr.109/1996 privind organizarea şi
funcţionarea cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de credit,în realizarea obiectului
său de activitate, CENTROCOOP emite norme obligatorii pentru toate organizaţiile,
societăţile şi intreprinderile cooperaţiei de consum şi ale cooperaţiei de credit privind
structura organizatorică, salarizarea şi normarea muncii, constituirea şi utilizarea unor
48

fonduri specifice cooperaţiei de consum şi cooperaţiei de credit. Interpretarea dată în


acest caz de către CENTROCOOP, prin normele emise, este una autentică, şi ea se va
referi întotdeauna la un articol dintr-un act normativ anterior.
În ceea ce priveşte interpretarea judiciară, se recunoaşte hotărârii
pronunţate de instanţă o valoare interpretativă a normei cu eficienţă, însă, exclusiv la
speţa concretă dedusă judecăţii. Hotărârea va avea această valoare în măsura în care
ea va deveni irevocabilă, trecând, deci, prin filtrul căilor ordinare de atac. O situaţie
deosebită o reprezintă deciziile pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie în
soluţionarea unor recursuri în interesul legii, interpretarea devenind obligatorie pentru
instanţe în viitor.
Interpretarea neoficială este realizată de cercetători, cadre universitare,
practicieni (inclusiv judecători, dar în acest caz nu se au în vedere soluţiile pronunţate
de aceştia, ci părerile exprimate într-un alt context) şi se materializează în articole
publicate în reviste de specialitate, în tratate şi monografii în paginile cărora sunt
analizate normele specifice unei instituţii, încercându-se a se găsi interpretarea care să
permită o aplicare corectă a legii.
Dacă în cazul interpretării autentice, caracterul obligatoriu al acesteia
rezultă din norma care o cuprinde, iar în cazul interpretării judiciare din autoritatea
hotărârii judecătoreşti, este evident că interpretarea neoficială nu poate fi impusă celor
chemaţi să aplice legea, ea având doar forţa de a le atrage acestora atenţia asupra
efectelor pozitive şi negative pe care le poate avea aplicarea unei norme într-un mod
contrar spiritului ei. De exemplu, doctrina a avut un rol fundamental în interpretarea
unor norme cuprinse de Legea nr.18/1991 a fondului funciar, dar în acelaşi timp
practica a făcut dovada caracterului neobligatoriu al acestei interpretări, prin
neînsuşirea suprafeţei standard de 1000 mp, teren aferent construcţiei asupra căruia s-
a reconstituit dreptul de proprietate, suprafaţă propusă la un moment dat de o comisie
constituită la nivel naţional şi alcătuită din specialişti în materie. Astfel, potrivit art.4 din
Decretul-Lege nr.42/1990 privind unele măsuri pentru stimularea ţărănimii, adunările
generale ale cooperativelor agricole puteau hotărî atribuirea de loturi în folosinţă de
pâmă la 5000 mp teren arabil sau în echivalent agricol fiecărui membru cooperator sau
pensionar cooperator, precum şi mecanizatorilor, altor lucrători din staţiunile pentru
mecanizarea agriculturii, cu obligaţia ca aceştia să efectueze în cooperativă volumul de
muncă şi lucrările mecanizate stabilite, sau persoanelor care doreau să se întoarcă în
sat şi să devină membri cooperatori. Prin art.8 s-a prevăzut că terenul aferent casei de
locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi curtea şi grădina din jurul acestora, în zonele
cooperativizate, constituie proprietatea particulară a deţinătorilor, putând fi înstrăinate
şi lăsate moştenire şi că acest teren împreună cu lotul care poate fi atribuit în folosinţă,
49

potrivit prevederilor art.4, nu poate depăşi suprafaţa de 6000 mp pentru deţinătorul


casei de locuit. Potrivit art.22 din Legea nr.18/1991, în forma ei iniţială, au rămas în
proprietatea privată a cooperatorilor terenurile aferente casei de locuit şi anexelor
gospodăreşti, precum şi curtea şi grădina din jurul acestora, determinate potrivit art.8
din Decretul-Lege nr.42/1990. Din coroborarea celor două texte ale acestui act
normativ (Decretul-Lege nr.42/1990), o parte a doctrinei şi a practicii judiciare
(reflectată chiar în soluţii de speţă ale Curţii Supreme de Justiţie într-o perioadă destul
de îndelungată) a considerat că suprafaţa maximă dobândită în acest mod în
proprietate privată de către cooperatori este de 1000 mp, deşi textul nu face referire la
această cifră. Practica instanţelor din judeţul Bihor – deşi inconsecventă la început – iar
apoi a Curţii de Apel Oradea – după înfiinţare – a fost de a nu limita suprafaţa respectivă
la 1000 mp deoarece art.4 din Decret stabileşte o limită maximă de 5000 de mp, iar
art.8 – la categoria la care se referă – stabileşte de asemenea o limită maximă de 6000
mp, dar nici o normă nu prevede că în cadrul suprafeţei totale raportul trebuie să fie
obligatoriu de 1000 + 5000 mp. În fond, în măsura în care terenul aferent casei de
locuit era, de exemplu, de 1500 mp, rostul limitei de 6000 mp era acela ca terenul
atribuit ca lot în folosinţă să nu depăşească – în acest caz - 4500 mp, variantele putând
să apară în orice formă (teoretic, ajungându-se până la o limită de 6000 mp teren
aferent casei, caz în care proprietarul nu a mai fost îndreptăţit la atribuirea unui lot în
folosinţă). Acest exemplu este o reflectare a principiului că interpretarea neoficială nu
poate fi niciodată impusă instanţei care este chemată să aplice legea.
Exemplul este bun şi pentru ilustrarea regulii de interpretare logică potrivit
căruia acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

Problema 2

Interpretarea literală
Potrivit art.845 Cod civil, valoarea bunurilor înstrăinate unui succesibil în
linie dreaptă, cu sarcina unei rendite viagere sau cu rezervă de uzufruct va fi socotită în
porţiunea disponibilă şi excedentele, de este, se va trece în masa succesiunii. Altfel
spus, potrivit acestui text legal, înstrăinarea făcută în favoarea unui succesibil
(succesibilul este persoana care în momentul deschiderii succesiunii are vocaţie
sucesorală, în cazul acceptării moştenirii el transformându-se în succesor =
moştenitor) în linie dreaptă cu rezerva uzufructului este prezumată a fi o liberalitate.
Deci, dacă un părinte care are trei copii, vinde unuia dintre ei un imobil, păstrându-şi
uzufructul (adică posesia şi folosinţa imobilului), potrivit prezumţiei relative instituite
prin art.845 Cod civil, instanţa va aprecia că această vânzare este o liberalitate,
50

permiţând includerea imobilului sau a contravalorii acestuia, în masa succesorală ce


urmează a fi împărţită de cei trei copii la moartea părintelui (amănunte despre
reducţiune şi raport urmează a fi cunoscute la materia drept civil. succesiuni).
Făcând aplicarea unei interpretări literale, în practica judiciară s-a decis că
instanţele nu vor putea aplica această prezumţie în cazul în care actul nu s-a făcut cu
sarcina unei rente viagere sau cu rezervă de uzufruct deoarece textul de lege de mai
sus instituie prezumţia de liberalitate numai în situaţia în care în actul de înstrăinare cu
titlu onerosse prevede o asemenea sarcină sau dezmembrământ al proprietăţii (sarcină
= renta viageră, iar dezmembrământ = uzufructul viager)1.

Problema 3

Interpretarea extensivă.
Exemplul folosit în doctrină pentru exemplificarea modului de interpretare
extensivă este cel al art.21 din Decretul nr.31/1954, potrivit căruia în cazul în care mai
multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a
supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată. Într-o astfel de situaţie,
persoanele decedate sunt individualizate prin noţiunea de comorienţi. Aplicându-i-se
textului metoda interpretării extensive s-a concluzionat că acesta este aplicabil şi în
varianta în care moartea persoanelor a survenit în împrejurări diferite, dar în acelaşi
moment, fără a se putea stabili dacă una a supravieţuit alteia2.

Problema 4

Interpretarea restrictivă
Prin Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat
ca regii autonome şi societăţi comerciale (art.5) s-a statuat că regia autonomă este
proprietara bunurilor din patrimoniul său. Ulterior, prin presiunea exercitată de opiniile
exprimate în doctrină şi prin amplificarea principiilor proprietăţii publice şi private a
statului, practica a restrâns limitele de aplicare ale textului, în sensul recunoaşterii
faptului că este posibil ca în momentul reorganizării unităţilor economice de stat ca
regii autonome să fi existat în patrimoniul celor dintâi bunuri ce se circumscriu
proprietăţii publice a statului – de interes local sau naţional – asupra cărora regia a
dobândit doar un drept de administrare.
1
Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr.1150/1984 în RRD nr.6/1985, p.72-73, decizie citată în
lucrarea prof. univ. dr. Gheorghe Beleiu, citată supra p.74
2
Francisc Deak, Moştenirea legală, Editura Actami, Bucureşti, 1994, p.45-46
51

Tebuie menţionat faptul că aceste feluri de interpretări – extensivă şi,


respectiv, restrictivă – se impun cu destul de mare dificultate în practică, fiind necesară
o argumentare destul de laborioasă deoarece a accepta o aplicare a textului legal şi
unor cazuri care nu se încadrează în litera acestuia, sau dimpotrivă, o inaplicabilitate a
acestuia în condiţiile în care formularea este prea largă faţă de ipotezele care se pot
încadra în text, reprezintă asumarea unei răspunderi cu puternice implicaţii, mai ales
din partea celor chemaţi să aplice legea.

Problema 5

Interpretarea gramaticală.
Potrivit art.13 din Decretul nr.31/1954, domiciliul unei persoane fizice este
acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală. Astfel, dacă persoana are mai
multe locuinţe statornice, domiciliul său va fi acolo unde aceasta îşi are locuinţa
principală, aceasta fiind concluzia care se desprinde din folosirea particulei sau, iar nu
a celei de şi.

Problema 6

Interpretarea sistematică.
Potrivit art.4 dinCodul familiei, femeia se poate căsători numai dacă a
împlinit 16 ani, aceasta constituind regula. Prin excepţie, pentru motive temeinice, se
poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit 15 ani, dispensa urmând a fi acordată
dacă există motive temeinice cum ar fi graviditatea sau boala.

Problema 7

Interpretarea istorico-teleologică.
Trebuie remarcat faptul că sunt situaţii în care actul normativ trebuie
analizat în funcţie de momentul adoptării sale, un astfel de moment special
reprezentându-l – de exemplu - cel al zilelor imediat următoare evenimentelor din
Decembrie 1989. Este adevărat că în astfel de situaţii de excepţie amprenta este mult
mai puternică în cazul actelor normative ce se circumscriu în limitele dreptului penal,
fiind evidentă relaxarea bruscă sau, dimpotrivă, înăsprirea bruscă a limitelor unor
pedepse privind infracţiuni aflate într-o legătură mai mult sau mai puţin directă cu
52

evenimentele respective. Această amprentă însă, se poate regăsi şi în situaţia unor


norme ce aparţin dreptului civil, cum ar fi, de exemplu, în cazul scoaterii unor bunuri
din circuitul civil până la elaborarea unor reglementări speciale legate de bunurile
respective, aşa cum s-a întâmplat în cazul Legii nr.9/1990 privind interzicerea
temporară a înstrăinării terenurilor prin acte între vii, publicată în M.Of. nr.95/1.08.1990
şi abrogată prin Legea nr.18/1991, publicată la 20.02.1991.

Problema 8

Interpretarea logică.
Regula de interpretare 1. Excepţia este de strictă interpretare şi
aplicare.
În general, se supun acestei reguli textele legale care conţin enumerări
limitative (cum ar fi art.31 dinCodul familiei care enumeră limitativ categoriile de
bunuri care, deşi sunt dobândite de soţi sub durata căsătoriei, vor avea regimul de
bunuri proprii ale unuia dintre soţi, şi nu de bunuri comune, potrivit regulii generale),
textele legale care instituie prezumţii legale (sunt bunuri comune cele dobândite
sub durata căsătoriei, nu anterior căsătoriei sau ulterior desfacerii acesteia) şi texte
legale care conţin o excepţie (astfel potrivit art.1309 Cod civil, nici judecătorii şi nici
avocaţii nu pot dobândi drepturi litigioase în cazul în care litiiul este de competenţa
instanţei în a cărei rază teritorială îşi exercită funcţiile; deci, astfel de bunuri pot fi
cumpărate de orice alţi cumpărători, iar judecătorii pot cumpăra liber alte bunuri, cu
excepţia acestora – trebuie menţionat că restricţia nu este totuşi unică, judecătorul
putând fi afectat într-o altă calitate, cum ar fi cea de tutore, de o altă incapacitate, care
va fi, de asemenea, stipulată în mod expres).
Regula de interpretare 2. Unde legea nu distinge, nici interpretul
nu trebuie să distingă.
Potrivit art.14 alin.1 din Decretul nr.31/1954, domiciliul minorului este la
părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte statornic, regula regăsindu-se
şi în conţinutul art.100 din Codul familiei: copilul minor locuieşte la părinţii săi. Nici una
dintre cele două norme nu face însă distincţia între minorul sub 14 ani şi cel între 14 şi
18 ani, situaţie în care ele vor fi aplicate uniform tuturor minorilor.
Regula de interpretare 3. Legea civilă trebuie interpretată în
sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării.
Trebuie menţionat faptul că această egulă de interpretare este conţinută
de art.978 Cod civil pentru interpretarea convenţiilor, dar, pentru identitate de raţiune,
ea este extinsă şi la interpretarea normei de drept civil.
53

Argumentul de interpretare nr.1. Argumentul per a contrario.


Potrivit art.5 Cod civil, nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii
particulare la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri , deci, printr-o
convenţie sau printr-un act unilateral se poate deroga de la legi care nu interesează
ordinea publică şi bunele moravuri.
Potrivit art.24 alin.2 din Legea nr.31/1990, societatea este persoană
juridică din ziua înmatriculării în Registrul Comerţului, deci nu înaintea acestei date.
Argumentul de interpretare nr.2. Argumentul a fortiori.
Potrivit art.1837 Cod civil, prescripţia este un mijloc de a dobândi
proprietatea. Cum însă proprietatea este dreptul real cel mai complex , reunind
atributele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei, este evident că prin prescripţie achizitivă
(respectiv prin posesie îndelungată de bună credinţă) vor putea fi dobândite şi drepturi
reale ce reunesc doar atributul posesiei şi pe cel al folosinţei (uzufruct, uz, abitaţie,
servitute, superficie).
Argumentul de interpretare nr.3. Argumentul de analogie.
Acest argument este folosit în mod deosebit pentru rezolvarea lacunelor
legii, acestea fiind acoperite prin norme de drept civil edictate pentru cazuri
asemănătoare. Uneori, chiar textul de lege face trimitere la o altă normă, cum ar fi
art.155 Cod. fam., potrivit căruia în cazurile în care se instituie curatela se aplică
regulile de la mandat.
În practică – deoarece judecătorului i se impune în temeiul art.3 Cod civil
să soluţioneze cererile cu care a fost investit pentru că cel care va refuza de a judeca,
sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea
fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate – sunt întâlnite situaţii de aplicare a
textului legal prin analogie. Astfel, s-a statuat că în condiţiile în care se recunoaşte
copilului din căsătorie care şi-a pierdut această calitate - prin efectul hotărârii
judecătoreşti de admitere a acţiunii în tăgăduirea paternităţii - dreptul de a introduce o
acţiune în stabilirea paternităţii, este logic să se recunoască acest drept şi copilului din
afara căsătoriei care şi-a pierdut paternitatea ca urmare a admiterii, de exemplu, a unei
acţiuni în contestarea paternităţii1.
Argumentul de interpretare nr.4. Argumentul reducerii la absurd.
Potrivit art.638 Cod civil, orice servitute este stinsă când fondul către care
este dtorită şi acela ce o datoreşte cad în aceeaşi mână. Este evident că soluţia
contrară nu este posibilă deoarece trăsătura caracteristică a servituţii este aceea că
este o sarcină ce afectează un imobil în favoarea unui alt imobil, acestea aparţinând

1
Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr.1984/1989, Dreptul nr.4/1990, p.73, citată în lucrarea
prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu, ciată supra, p.75
54

unor proprietari diferiţi, astfel încât, dacă cele două imobile aparţin aceluiaşi proprietar,
acesta având o libertate absolută în ceea ce priveşte modul în care exercită atributele
ce-i revin, servitutea dispare.

TITLUL II – RAPORTUL JURIDIC CIVIL

CAPITOLUL I – NOŢIUNEA DE RAPORT JURIDIC ŞI


CARACTERELE ACESTUIA

Interdependanţa ce se stabileşte între norma juridică civilă şi raportul


juridic civil se bazează pe ideea că, pe de o parte, raportul juridic civil nu se poate naşte
decât în temeiul normei ce îl reglementează şi care, pe de altă parte, apare ca o
necesitate tocmai datorită relaţiei sociale existente la un moment dat şi care impune,
prin presiunea pe care o exercită, adoptarea normei. Nu este mai puţin adevărat că
relaţia socială reglementată îmbracă o haină abstractă şi generală, dobândind conţinut
doar în momentul apariţiei unei relaţii între două subiecte de drept concrete şi având un
conţinut şi un obiect clar determinate.
Plecând de la realitatea că un raport juridic este o relaţie socială
reglementată de norma de drept, raportul juridic civil poate fi definit ca fiind relaţia
socială – patrimonială sau nepatrimonială – reglementată de norma de drept civil1.
Fiind o concretizare a normelor de drept civil, dar în acelaşi timp fiind
indisolubil legat de subiecte de drept determinate, acestea se disting prin poziţia
juridică de egalitate a părţilor din cadrul raportului juridic civil.
În ceea ce priveşte caracterele raportului juridic civil, acestea îl
particularizează, reprezentând o trăsătură distinctivă ce se reflectă în specificul său,
regăsindu-se în oricare şi în fiecare raport juridic civil concret. Pot fi enumerate
următoarele trăsături care caracterizează raporturile de drept civil:
Caracterul social, care implică realitatea că raportul de drept civil este o
relaţie ce se stabileşte între oameni, fie priviţi individual (ca persoane fizice), fie
organizaţi în entităţi ce respectă reglementările speciale (persoanele juridice). Orice
raport juridic este o relaţie socială, dar nu orice relaţie socială este un raport juridic,
pentru a căpăta această calitate fiind necesar să fie reglementată de norma civilă.

1
Ernest Lupan, op.cit., p.84
55

Caracterul voliţional se exprimă pe un plan paralel, pe de o parte


raportul juridic fiind întotdeauna un efect al operaţiunii de reglementare a relaţiei
sociale prin lege, pe de altă parte, fiind necesară şi voinţa exprimată în condiţiile legii
de către parte sau părţi.
Când analizăm caracterul simplu voliţional, ne vom afla în faţa unui raport
juridic bazat pe existenţa normei juridice şi izvorât dintr-un fapt juridic – în sens
restrâns -. De exemplu, dacă o persoană cauzează alteia un prejudiciu, cea dintâi va fi
obligată să repare acest prejudiciu, să îl acopere, repunându-l pe cel prejudiciat în
situaţia anterioară momentului respectiv, această obligaţie născându-se în temeiul
normei ce prevede modul de soluţionare într-un astfel de caz, fiind generată însă şi de
faptul cauzator de prejudiciu.
Există însă şi o altă categorie de raporturi juridice, pentru naşterea cărora
nu este suficientă existenţa normei (ce reflectă voinţa statală), fiind nevoie să acţioneze
şi voinţa subiectului sau cea a subiectelor participante, în această variantă aflându-ne
în faţa a două voinţe, motiv pentru care raportul juridic este definit ca având un
caracter dublu voliţional.
Caracterul ideologic rezultă din caracterul voliţional al raportului juridic
civil deoarece înainte de a se forma, raportul juridic este filtrat de voinţa şi conştiinţa
oamenilor.
Caracterul de egalitate al părţilor exprimă poziţia pe care părţile o au
una faţă de cealaltă în cadrul raportului juridic civil, şi nu poziţia lor faţă de lege, în
acest caz niciuna din părţi nefiind subordonată celeilalte.

CAIET DE SEMINAR 6

Caracter simplu voliţional: potrivit art.998 Cod civil, orice faptă a omului,
care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-
l repara. În aceste condiţii, dacă A, jucându-se cu o minge, o scapă şi sparge geamul
imobilului lui B, între A şi B se naşte un raport juridic în al cărui conţinut se regăsesc
dreptul lui B de a-i fi reparat geamul şui obligaţia lui A de a asigura acoperirea
pejudiciului. Deci, raportul juridic se naşte în temeiul normei şi ca urmare a faptei
culpabile a lui A, esenţial fiind însă aspectul că A nu a acţionat cu scopul de a produce
acest prejudiciu, deci nu a urmărit în sine naşterea acestui raport juridic civil.
Caracter dublu voliţional: în cazul în care A încheie cu B un contract de
vânzare-cumpărare, normei care permite un astfel de transfer de proprietate,
stabilindu-i şi condiţiile de validitate, i se alătură acordul de voinţă intervenit între
vânzător şi cumpărător în momentul încheierii contractului.
56

CAPITOLUL II – STRUCTURA RAPORTULUI


JURIDIC CIVIL

Această structură a raportului juridic civil cuprinde trei elemente: părţile


sau subiectele raportului de drept civil, conţinutul raportului juridic civil şi obiectul
raportului juridic civil, aceste elemente constitutive trebuind să fi întrunite cumulativ.

PARTEA I
PĂRŢILE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

Prin părţi ale raportului juridic civil înţelegem acele persoane fizice sau
juridice care sunt titulare ale unor drepturi civile subeictive şi obligaţii corelative.
După o sumară cercetare se poate constata cu uşurinţă că omul, luat în
primul rând ca personă fizică şi, în măsura manifestării unei opţiuni, membru al unei
entităţi organizate în condiţiile legii – ca persoană juridică – este subiect de drept civil
din momentul apariţiei sale şi până la încetarea existenţei sale.

I.A. PERSOANA FIZICĂ

Secţiunea 1 – Elemente introductive

Prin norme juridice este reglementat statutul legal al omului în calitatea sa


de titular al unor drepturi, printre care şi civile. În dinamica vieţii, indivizii determină
raporturi juridice prevalându-se de această calitate şi asumându-şi, concomitent, şi
obligaţii.
Dispoziţiil legale referitoare la teoria persoanei fizice sunt dispersate în
diferite acte normative a căror coroborare se impune. Se poate spune însă că dreptul
obiectiv este cel care stabileşte condiţiile în care omul, ca persoană, devine subiect de
drept, exercitându-şi drepturile şi executându-şi obligaţiile izvorâte în cadrul creat de
un raport juridic civil concret. Dreptul obiectiv este cel care determină identitatea
57

juridică a individului din chiar momentul naşterii acestuia (sau chiar anterior), pentru
fiecare etapă a vieţii existând reglementări exprese care stabilesc anumite coordonate
sau anumite limite ce nu pot fi depăşite de o parte sau de alta.
Persoana fizică participă la raporturile juridice civile în calitatea pe care o
are de subiect de drept civil, această calitate însumând-o atât pe cea de participant la
astfel de raporturi, cât şi vocaţia în sine - ce poate fi concretizată prin aptitudinea de a-
şi pune în valoare drepturile şi obligaţiile ce îi sunt recunoscute, respectiv impuse- 1.
Această aptitudine permite omului, ca persoană fizică, să participe la cele mai variate
raporturi juridice, în vederea realizării unor scopuri personale şi exercitării unor obligaţii
fie impuse de dispoziţia normelor juridice, fie asumate prin acte juridice.

Secţiunea 2 – Capacitatea de drept civil

Calitatea omului de a fi subiect de drept civil şi capacitatea civilă se


găsesc într-o indisolubilă legătură deoarece nici un subiect de drept civil nu poate
exista fără o capacitate civilă proprie. Pe de altă parte, această capacitate de drept civil
este o parte componentă a capacităţii juridice, constând în aptitudinea omului de a
avea şi de a-şi exercita drepturile civile şi de a avea şi de a-şi asuma obligaţii civile,
prin încheierea de acte juridice. Se poate spune deci, că această capacitate de drept
civil este o parte a capacităţii juridice, exprimă aptitudinea generală şi abstractă de a
avea drepturi şi obligaţii cicvile şi creează premisele exercitării drepturilor şi asumării
obligaţiilor prin încheierea de acte juridice civile.
La întrebarea pusă în doctrină dacă această capacitate civilă poate fi
privită ca o capacitate generală a subiectului de drept – persoană fizică – răspunsul a
fost de-a lungul timpului atât pozitiv2, cât şi negativ, concluzia în acest din urmă caz
fiind aceea că această capacitate de drept civil este o capacitate de ramură 3. Chiar
dacă dreptul civil îşi păstrează poziţia de drept comun, nu înseamnă că această
capacitate a subiectului de drept de a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma
obligaţii nu prezintă anumite trăsături caracteristice, cum ar fi disocierea în capacitate
de folosinţă şi capacitate de exerciţiu, astfel încât se justifică ideea recunoaşterii unei
capacităţi specifice fiecărei ramuri de drept, în caz contrar existând pericolul apariţiei
unor confuzii ce nu îşi au rostul.

1
Pentru o prezentare amplă a acestei probleme, a se vedea Mircea N.Costin, Marile instituţii ale
dreptului civil român, 2, Persoana fizică şi persoana juridică, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1984, p.9
2
A se vedea pentru argumentarea acestei opinii, Traian Ioanaşcu, Persoana fizică în dreptul RPR,
Editura Academiei, Bucureşti, 1963, p.153
3
Ernest Lupan, Drept civil. Persoana fizică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999 p.16 şi urm.
58

Potrivit prevederilor art.5 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele


fizice şi persoanele juridice, structura capacităţii de drept civil a persoanei fizice
cuprinde două elemente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
În ceea ce priveşte caracterele juridice generale ale capacităţii de drept
civil, pot fi indicate următoarele:
Legalitatea capacităţii de drept civil reflectă ideea potrivit căreia aceasta
este opera legiuitorului, singură voinţa subiectului de drept neputând determina
recunoaşterea capacităţii civile sub nici un aspect.
Generalitatea capacităţii civile exprimă ideea unei aptitudini generale şi
abstracte a oricărei persoane fizice participante la raportul de drept civil privind
drepturile şi obligaţiile civile, în general.
Inalienabilitatea capacităţii de drept civil priveşte imposibilitatea
subiectului de drept de a renunţa la ea, capacitatea civilă neputând fi tranzacţionată.
Aceasta nu înseamnă însă că partea nu ar putea renunţa la un drept civil subiectiv
concret, deoarece capacitatea de drept civil nu se confundă cu drepturile şi obligaţiile
civile subiective concrete deţinute la un moment dat de persoana fizică.
Intangibilitatea capacităţii de drept civil instituie o interdicţie potrivit
căreia nimeni nu poate fi lipsit, în tot sau în parte, sau îngrădit în capacitatea sa civilă,
decât în cazurile şi condiţiile stabilite în mod expres şi limitativ de lege.

CAIET DE SEMINAR 7

Problema 1

Noţiunea de subiect de drept a suferit anumite transformări în dezvoltarea


sa istorică, vizând chiar sfera persoanelor care puteau deţine această calitate, respectiv
a celor care puteau dobândi drepturi şi obligaţii civile. Au fost perioade în care unor
categorii de oameni li s-a refuzat recunoaşterea calităţii de subiect de drept, fiind
consideraţi obiecte, în sens material. În societatea sclavagistă, sclavii erau socotiţi
simple lucruri, astfel încât nu le era recunoscută posibilitatea de a participa la raporturi
juridice civile, un astfel de beneficiu aparţinând doar oamenilor liberi, ce deţineau
calitatea de persoane, adică titulari de drepturi şi obligaţii. În timpurile respective,
stăpânii aveau dreptul să folosească sclavii cum credeau de cuviinţă, având chiar un
drept de viaţă şi de moarte asupra lor.
Aceeaşi discriminare a fost utilizată şi în cazul unor alte categorii sociale,
de exemplu, Codul Caragea punând un semn de egalitate între robi şi animalele din
59

gospodărie. Trebuie amintit că robia a fost desfiinţată în Moldova printr-o lege din 1855,
iar în Ţara Românească un an mai târziu.

Problema 2

Argumentele care determină concluzia potrivit căreia capacitatea civilă


este o capacitate de ramură sunt următoarele: autonomia ramurilor de drept trebuie să
permită recunoşterea unei capacităţi specifice fiecăreia dintre acestea; deosebirile care
pot fi regăsite între capacitatea civilă şi capacitatea din alte ramuri de drept evidenţiază
imposibilitatea aplicării unei limite atât de generale celei dintâi – este vorba de
diferenţe privind structura, începutul, conţinutul şi încetarea acestora -; nu în ultimul
rând, este esenţială ideea că dreptul civil nu trebuie extins, în virtutea calităţii sale de
drept comun, asupra instituţiilor care sunt reglementate prin norme speciale specifice
ramurilor respective de drept.

Problema 3

Art.6 alin.1 şi 2 din Decretul nr.31/1954 prevăd următoarele:


Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot
sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de
lege.
Nimeni nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte, la capacitatea de
folosinţă sau la cea de exerciţiu.

Secţiunea 3 – Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice

#1. Definiţie, caractere juridice, corelaţia cu capacitatea de exerciţiu

Potrivit art.5 alin.2 din Decretul nr.31/1954, capacitatea de folosinţă este


capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii. Trebuie remarcat că este vorba, evident, de
a avea drepturi şi obligaţii civile, şi nu orice fel de drepturi şi obligaţii, în acest sens
urmând a fi comnpletată definiţia legală.
Se poate reţine, deci, că această capacitate de folosinţă este o parte a
capacităţii civile a fiecărui individ, fiind determinată de lege şi constând într-o
aptitudine a oamenilor de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice prezintă următoarele caractere
juridice:
60

Legalitatea – exprimă ideea că această instituţie juridică este creată în


întregime de legiouitor, normele specifice acoperind întreaga arie cuprinsă între
începutul şi sfărşitul capacităţii de folosinţă. Potrivit art.15 (1) din Constituţie, cetăţenii
beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi, şi au
obligaţia prevăzute de acestea.
Generalitatea – reflectă caracterul abstract şi nelimitat al posibilităţii
persoanei fizice de a avea drepturi şi obligaţii civile (spre deosebire de persoana
juridică, ce are o capacitate de folosinţă specială).
Inalienabilitatea – cuprinde imposibilitatea renunţării sau înstrăinării
acestei capacităţi, orice act încheiat în acest sens fiind lovit de nulitate absolută.
Intangibilitatea – exprimă caracteristica acestei capacităţi de a nu putea fi
limitată sau îngrădită decât în mod excepţional, în limitele prevăzute de norma
specială, şi cu respectarea strictă a condiţiilor impuse de aceasta.
Egalitatea – reprezintă varianta specifică a principiului general al egalităţii
în faţa legii, reflectat de conţinutul art.16 (1) din Constituţie, potrivit căruia cetăţenii
sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. În
acest sens, potrivit art.4 alin.2 din Decretul nr.31/1954, sexul, rasa, naţionalitatea,
religia, gradul de cultură sau originea nu au nici o înrâurire asupra capacităţii.
Universalitatea – constă în recunoaşterea capacităţii de folosinţă tuturor
persoanelor fizice.
Este real că atât capacitatea de folosinţă cât şi capacitatea de exerciţiu a
persoanei fizice constituie elemente ale capacităţii de drept civil, dar trebuie subliniat
faptul că cea dintâi reprezintă o premisă necesară şi obligatorie a celei din urmă. De
altfel, în mod excepţional, persoana fizică poate să existe ca subiect de drept civil
având doar capacitate de folosinţă, fără a o avea şi pe cea de exerciţiu, reciproca
nefiind însă valabilă din simplul motiv că persoana nu poate dobândi capacitate de
exerciţiu fără a avea, în prealabil, capacitate de folosinţă.

#2. Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Regula este cuprinsă de prevederile art.7 alin.1 din Decretul nr.31/1954,


potrivit cărora capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei.
Momentul naşterii persoanei fizice poate fi determinat până la ora şi
minutul în care s-a produs evenimentul, mai ales dacă acesta a avut loc într-o unitate
sanitară, cu acea ocazie întocmindu-se certificatul constatator al naşterii. În baza
acestui înscris, se redactează apoi actul de naştere al copilului.
61

În varianta în care certificatul constatator al naşterii nu a fost întocmit,


momentul dobândirii capacităţii de folosinţă a persoanei fizice va coincide cu data
naşterii înscrisă în actul de naştere al acestuia, potrivit declaraţiei făcute de persoana
căreia îi revine această obligaţie.
În măsura în care înregistrarea naşterii se solicită după 15 zile de la
producerea evenimentului, dar înăuntrul unui an, aceasta se va face pe baza aprobării
primarului localităţii în care a avut loc naşterea, începutul capacităţii de folosinţă
corespunzând cu data declarată şi aprobată. Dacă cererea este formulată într-un
termen ce depăşeşte şi limita de un an, înregistrarea se va putea face exclusiv în
temeiul unei hotărâri judecătoreşti, hotărâre ce va cuprinde şi data naşterii, stabilită în
temeiul unei expertize medico-legale. În condiţiile în care prin expertiză nu se poate
stabili cu exactitate data naşterii, această sarcină va reveni judecătorului, care are la
dispoziţie unul din următoarele sisteme: cel al primei zile a lunii, al celei din mijlocul
lunii sau a ultimei zile a lunii stabilite de medic, iar dacă acesta din urmă a putut indica
doar anul naşterii, data va fi ultima zi a ultimei luni a anului respectiv.
În concluzie, începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
corespunde cu data naşterii ce se dovedeşte prin actul de stare civilă, respectiv cu
certificatul de naştere eliberat în condiţiile legii.
De la regula enunţată privind momentul dobândirii capacităţii de folosinţă,
legiuitorul însuşi stabileşte o excepţie, potrivit art.7 alin.2 din Decretul nr. 31/1954,
drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte
viu. Altfel spus, se recunoaşte persoanei fizice concepute, dar încă nenăscute,
aptitudinea de a dobândi drepturi, cu condiţia de a se naşte vie.
Pentru dobândirea anticipată a capacităţii de folosinţă, respectiv pentru
recunoaşterea aptitudinii de a dobândi drepturi pe perioada cuprinsă între momentul
concepţiei şi cel al naşterii, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
Copilul conceput trebuie să se nască viu. Legislaţia noastră nu
cuprinde şi obligaţia corelativă ca bebelaşul să supravieţuiască, fiind suficient ca acesta
să se nască viu, indiferent de perioada în care se va afla în viaţă. Dacă însă copilul se
naşte mort, se consideră că nu a fost niciodată subiect de drept civil, iar capacitatea de
folosinţă recunoscută anticipat dispare cu efecte retroactive. Se poate spune că acestui
copil conceput, legea civilă i-a recunoscut o personalitate afectată de condiţia de a fi în
viaţă la naştere, condiţie ce odată îndeplinită consolidează capacitatea de folosinţă, în
caz contrar, personalitatea dispărând iremediabil.
Condiţia dobândirii de drepturi este cea de a doua impusă
recunoaşterii capacităţii de folosinţă anticipate, deoarece copilul conceput nu poate
avea obligaţii. Se poate spune că în aceste limite suntem în faţa unei capacităţi de
62

folosinţă incomplete şi riguros limitate în timp, fiind recunoscută numai până în


momentul naşterii copilului. Explicaţia acestui caracter incomplet constă în ideea că
excepţia este recunoscută doar ca o măsură de protecţie adoptată în favoarea copilului
conceput, neputând să producă efecte împotriva intereselor sale.
În cazul în care cele două condiţii sunt îndeplinite, se impune clarificarea
datei exacte a concepţiei, acesta fiind momentul în care subiectul de drept dobândeşte
capacitatea de folosinţă anticipată. Determinarea exactă a acestui moment este dificilă,
mijloacele deţinute de lumea medicală fiind insuficiente pentru a permite un răspuns
apărat de orice dubiu.
Pentru a crea un regim juridic unitar, în ceea ce priveşte probarea datei
concepţiei, au fost instituite două prezumţii legale. Prima dintre acestea stabileşte că
este imposibilă o gestaţie mai scurtă de 180 de zile şi mai lungă de 300 de zile, acestea
fiind limitele minimă şi maximă care permit naşterea copilului în condiţii de normalitate.
Această prezumţie are, în momentul de faţă, un caracter absolut, nefiind permisă proba
contrară.
Cea de a doua prezumţie este cea potrivit căreia concepţia copilului ar fi
putut avea loc în oricare din momentele ce compun intervalul de 121 de zile, în acest
caz prezumţia având un caracter relativ.
Combinând aceste date, concluzia este aceea că ziua cea mai îndepărtată
a concepţiei copilului este cea de a 300-a zi dinaintea naşterii sale, iar ultima zi în care
putea fi conceput, este cea de-a 180-a zi înainte de naştere, astfel încât copilul născut
viu poate să invoce oricare dintre zilele cuprinse în acest interval ca fiind cea a
concepţiei sale.

CAIET DE SEMINAR 8

Problema 1

Recunoaşterea anticipată a capacităţii de folosinţă prezintă importanţă


practică în special în situaţia în care unul dintre părinţii copilului moare înainte de
naşterea acestuia deoarece, de principiu, prima condiţie ce trebuie îndeplinită pentru a
avea vocaţie succesorală este aceea ca persoana care succede să existe în momentul
deschiderii succesiunii, potrivit art.654 alin.1 Cod civil. Tocmai de aceea, chiar şi în
acest caz se indică în mod expres faptul că este considerat că există copilul conceput
(alin.2). Evident, problema nu se reduce la raporturile dintre copii şi părinţi, ci la orice
succesiune la care copilul încă nenăscut ar avea vocaţie, amănuntele privind chemarea
la succesiune urmând a fi aprofundate la materia Drept civil. Succesiuni.
63

Problema 2

Absolut toate aspectele legate de performanţele medicale în domeniu


sunt, dintr-un anumit punct desuete, fiind posibile rezultate concrete care să infirme
anumite reglementări adoptate în baza tehnicilor din acel moment. Ingineria genetică a
deschis orizonturi care nu numai că nu au putut fi prevăzute de redactorii Codului civil,
dar nici chiar de legiuitorul din 1954, astfel încât se impune în prezent o reapreciere a
probaţiunii în acest domeniu.
Acesta este motivul pentru care autori de valoare militează în prezent
pentru recunoaşterea unui caracter relativ prezumţiilor reglementate de Codul familiei,
în ceea ce priveşte timpul legal al concepţiei, acesta permiţând admisibilitatea
administrării unor probe ce să tindă a răsturna prezumţia.

Problema 3

Referitor la ideea dacă dobândirea unei mase succesorale este


întotdeauna în favoarea copilului, ştiut fiind că un astfel de patrimoniu cuprinde atât o
latură activă cât şi una pasivă, răspunsul conturat este afirmativ deoarece întotdeauna
minorul – şi cu atât mai mult cel care încă nu s-a născut – acceptă moştenirea sub
beneficiu de inventar, ceea ce înseamnă că nu operează o disipare a masei succesorale
în patrimoniul moştenitorului – în acest caz acesta neavând încă un patrimoniu –
urmând ca eventualele datorii să fie acoperite doar în limita activului.
64

#3. Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Prin conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se înţelege


aptitudinea subiectului de drept de a avea orice drept şi orice obligaţie civilă
reglementată de lege, respectiv avem în vedere când analizăm acest conţinut, toate
drepturile şi obligaţiile civile pe care persoana fizică le poate dobândi, respectiv le
poate asuma. Se poate constata, chiar la o cercetare superficială, că exceptând
drepturile absolute care sunt limitate, este imposibil să se prezinte acest conţinut în
întregimea sa deoarece numărul drepturilor şi obligaţiilor este nedeterminat, o anumită
grupare urmând a fi făcută doar pentru a se permite o parţială analiză a instituţiei.
Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se determină prin
raportarea la sistemul legislativ al unui stat, în vigoare la un moment dat, sistem ce
cuprinde atât reglementările interne cât şi cele internaţionale, cu condiţia ca România
să fie parte la acestea din urmă. În acest context trebuie menţionat că datorită faptului
că dreptului civil îi sunt specifice normele dispozitive, această raportare stabileşte exact
limitele care au fost amintite, legislaţia fiind importantă numai sub aspectul
individualizării drepturilor absolute, care sunt reglementate în mod expres.
Concomitent, vor fi avute în vedere îngrădirile capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice, acestea fiind de asemenea stabilite prin norme speciale, concluizia
fiind aceea că subiectul de drept poate deţine toate drepturile şi obligaţiile civile, cu
excepţia celor care îi sunt interzise expres de lege.
65

Vor fi avute în vedere, pentru stabilirea conţinutului capacităţii de folosinţă


a persoanei fizice, şi acele acte normative ce aparţin unor alte ramuri de drept ce
cuprind însă elemente care interesează această analiză.
În ciuda acestor reguli, cercetarea nu va pierde din vedere nici un moment
că se urmăresc doar acele drepturi şi obligaţii ce aparţin dreptului civil, neintrând în
discuţie drepturi sau obligaţii aparţinând altor ramuri de drept.

#4. Îngrădiri ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Pornind de la caracterul intangibil al capacităţii de folosinţă a persoanei


fizice, reţinem că orice îngrădire a acesteia trebuie să fie expres reglementată, sub
aspectul condiţiilor şi a întinderii. Legiuitorul a stabilit prin norme speciale anumite
incapacităţi de folosinţă ale persoanei fizice, iar datorită apartenenţei la dreptul civil a
acestor norme, rezultă că şi incapacităţile pot fi caracterizate ca fiind de drept civil.
Pot fi distinse, în funcţie de finalitatea lor, incapacităţi cu caracter de
sancţiune şi incapacităţi cu caracter de protecţie.
Raportat la modul în care operează, incapacităţile pot fi grupate,
distingându-se cele care operează de plin drept de cele care operează prin efectul unei
hotărâri judecătoreşti rămase definitive.
În funcţie de izvorul lor, incapacităţile pot fi stabilite de legea civilă sau de
legea penală.
Incapacităţi cu caracter de sancţiune:
A.Incapacităţile prevăzute de legea civilă sunt urmarea, de regulă, a
încălcării unei norme de drept civil de către subiectul de drept, prin conduita sa.
Decăderea din drepturile părinteşti – este reglementată de art.109
Codul familiei şi de art.15 din OUG nr.26/1997 republicată, intervenind în cazurile în
care un părinte sau ambii părinţi, prin comportamentul lor, pun în pericol securitatea,
dezvoltarea sau integritatea morală a copilului, indiferent că este vorba de o exercitare
abuzivă a drepturilor părinteşti sau de o neglijenţă gravă în îndeplinirea obligaţiilor de
părinte.
Această limitare a capacităţii de folosinţă a părintelui de a-l reprezenta pe
minorul sub 14 ani, respectiv de a încuviinţa actele minorului între 14 şi 18 ani, este o
formă specifică a răspunderii de dreptul familiei, dar ca natură juridică este o pedeapsă
mixtă – de dreptul familiei şi de drept civil.
Incapacitatea de a fi tutore – este o altă limitare a capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice, de asemenea reglementată de Codul familiei (art.117), dar
din cele şase motive care atrag această incapacitate, două nu au caracter de sancţiune
66

ci sunt determinate de cauze obiective. Astfel, este evident că persoana lipsită de


capacitate de exerciţiu – minorul sau cel pus sub interdicţie – nu poate să asigura
ocrotirea unui terţ, ea însăşi având nevoie de ocrotire. Pe de altă parte, în cazul în care
apar interese potrivnice între candidat şi minor, cel dintâi nu va putea dobândi calitatea
de tutore, aceasta nefiind însă o sancţiune, ci o normă de protecţie în favoarea ambelor
părţi, în fond. Celelalte patru cazuri, însă, au caracter sancţionator, fiind determinate de
decăderea din drepturile părinteşti, de restrângerea exerciţiului unor drepturi politice
sau civile care întotdeauna sunt consecinţa unor norme imperative sau unor hotărâri
judecătoreşti irevocabile, de lipsirea dreptului de a alege şi de a fi ales deputat , care,
de asemenea, este întotdeauna indisolubil legată de o altă sancţiune, ultimul caz fiind
cel al persoanei care, exercitând o altă tutelă a fost îndepărtată din aceasta, dovedind
astfel că, din anumite motive, nu poate îndeplini obligaţiile specifice unei astfel de
sarcini.
Nedemnitatea succesorală – sancţiune tipică de drept civil, ea fiind
reglementată de art.655 Cod civil şi determină înlăturarea de la moştenire a
succesorului care se face vinovat de una din faptele prevăzute în mod expres de norma
legală: este vorba de moştenitorul care a fost condamnat pentru că a omorât sau a
încercat să omoare pe cel a cărui succesiune se dezbate, de cel care a făcut împotriva
defunctului o acuzaţie care dacă s-ar fi dovedit reală ar fi atras condamnarea la moarte
a acestuia, acuzaţia fiind însă declarată de instanţă calomnioasă, precum şi de
moştenitorul major care, având cunoştiinţă de uciderea defunctului, nu a denunţat
această faptă justiţiei.
În materie succesorală mai pot fi întâlnite – ca sancţiuni – acceptarea
forţată a moştenirii şi decăderea din beneficiul de inventar, reglementate de
art.703 şi 712 Cod civil.
B.Incapacităţile prevăzute de legislaţia penală sunt: pe deapsa
complementară a interzicerii unor drepturi şi pedeapsa accesorie a interzicerii unor
drepturi.
Pedepsele aplicate în dreptul penal sunt mijloace de reeducare şi măsuri
de constrângere a condamnatului, în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni,
potrivit art.52 alin.1 Cod penal.
În funcţie de modul lor de aplicare, se disting pedepse principale – ce pot fi
aplicate singure -, cele complementare – care se aplică alături de peseapsa principală
a închisorii – şi cele accesorii – care decurg din executarea pedepsei principale a
închisorii.
Pedepsele complementare – sunt sancţiuni care se aplică de către
instanţă alături de pedeapsa principală a închisorii, pe care o completează, ele
67

neputând fi de sine stătătoare. Aplicarea pedepselor complementare este obligatorie


atunci când legea o prevede, iar în unele cazuri este facultativă, instanţa apreciind în ce
măsură se impune aplicarea lor. Se pot aplica una sau mai multe pedepse
complementare.
Potrivit art.53 pct.2 Cod penal, sunt pedepse complementare interzicerea
unor drepturi de la 1 la 10 ani şi degradarea militară, iar în mod concret, drepturile a
căror exercitare poate fi interzisă sunt enumerate de art.64 Cod penal. Pedeapsa
complementară trebuie să fie cuprinsă expres în hotărârea judecătorească de
condamnare şi este întotdeauna limitată în timp.
Din punctul de vedere al dreptului civil, interesează interzicerea exercitării
drepturilor părinteşti, respectiv a dreptului de a fi tutore sau curator.
În conformitate cu prevederile art.66 Cod penal, pedeapsa interzicerii unor
drepturi se execută după executarea pedepsei închisorii sau după graţierea totală sau a
restului de pedeapsă ori după prescrierea executării pedepsei.
Incapacitatea persoanei fizice devine operantă de la data începerii
executării pedepsei complementare, se extinde pe toată durata acesteia şi încetează în
momentul în care expiră executarea interzicerii dreptului respectiv.
Pedepsele accesorii – decurg din condamnarea la pedeapsa principală a
închisorii, prin efectul legii, şi produc efecte din momentul pronunţării hotărârii
definitive de condamnare şi până la terminarea executării pedepsei ori până la
graţierea totală sau a restului de pedeapsă, respectiv până la împlinirea termenului de
prescripţie a executării pedepsei. În acest caz se interzice exercitarea tuturor
drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 Cod penal, deci din punctul de vedere al dreptului
civil interesează faptul că subiectul de drept, pe întrega perioadă în care execută
pedeapsa privativă de libertate, nu-şi poate exercita drepturile părinteşti, şi nici dreptul
de a fi tutore sau curator.
Incapacităţi cu caracter de protecţie
Îngrădirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, atunci când prin
aceasta se urmăreşte protejarea subiectului de drept, este întotdeauna reglementată
de legea civilă ca o incapacitate specială. Această categorie de incapacităţi speciale
vizează fie încheierea anumitor acte juridice civile, fie dobândirea anumitor drepturi şi
asumarea unor obligaţii civile, motivată de situaţia specială în care se află persoanele
fizice protejate.
Putem întâlni fie incapacităţi absolute – care operează între subiectul de
drept civil determinat şi toate celelalte subiecte de drept civil nedeterminate – sau
relative – care îşi produc efectele numai între subiectul de drept civil protejat şi un alt
subiect de drept civil, de asemenea determinat.
68

De principiu, aceste incapacităţi speciale operează de drept, prin simpla


întrunire a condiţiilor legale, fără să fie necesară o hotărâre judecătorească. Se poate
afirma însă că intervenţia instanţei este necesară pentru a constata ineficacitatea
actului juridic încheiat cu încălcarea incapacităţii speciale.
Astfel de incapacităţi speciale sunt reglementate de mai multe acte
normative. Enumerarea va fi doar exemplificativă, cu menţiunea că oricând legiuitorul
poate reglementa o astfel de incapacitate specială printr-o normă cu caracter general
sau special.

A.Incapacităţi reglementate de Codul civil.


Este vorba, în primul rând, de protejarea minorului – mai ales a celui cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, care deja poate încheia acte juridice personal – în
ceea ce priveşte încheierea unor acte cu titlu gratuit.
O altă categorie de norme reglementează relaţiile dintre minor şi tutorele
său, respectiv membrii familiei acestuia din urmă, în toate aceste cazuri legiuitorul
urmărind protejarea celui ocrotit de influenţele ocrotitorului său, care la un moment dat
ar putea părăsi atitudinea de bună-credinţă care totuşi este prezumată. Întâlnim în
aceste cazuri o ciudată combinaţie a prezumţiilor legale deoarece, în ciuda prezumţiei
care protejează subiectul de drept – aceea a exercitării drepturilor şi îndeplinirii
obligaţiilor cu bună credinţă – se apreciază că interesul minorului este mult prea
important pentru a nu închide orice tentativă de prejudiciere a celui lipsit şi de
capacitate de exerciţiu deplină şi de experienţa socială necesară.
În al doilea rând, sunt reglementate raporturi între anumite persoane, care
datorită relaţiilor dintre ele ar putea justifica un interes personal atât de puternic încât
să determine un conflict de interese cu cele ale subiectului din raportul juridic civil
respectiv. Astfel, sunt avute în vedere relaţiile dintre medic/farmacist – pacient;
echipajul unei nave – pasagerii cursei respective. În alte cazuri, se interzice unor
persoane să dobândească, în special prin cumpărare, bunuri ce aparţin unior subiecte
de drept ale căror interese le reprezintă: astfel, se interzice mandatarului să cumpere
bunuri ale mandantelui, reprezentanţilor şi administratorilor persoanelor juridice bunuri
ce aparţin acestora şi care le-au fost încredinţate în vederea administrării, judecătorilor,
procurorilor şi avocaţilor, bunuri litigioase ce se găsesc în raza de activitate a
instanţelor în care îşi desfăşoară activitatea. În opinia noastră, aceste incapacităţi se
întemeiază pe o prezumţie absolută de conflict de interese şi prezumţia nu poate fi
răsturnată, astfel încât subiectul de drept afectat de o asemenea incapacitate, care a
încheiat totuşi un act juridic interzis, nu va putea face dovada că interesul subiectului
de drept protejat nu a fost prejudiciat.
69

În ceea ce priveşte incapacitatea soţilor de a-şi vinde reciproc bunuri,


aceasta se bazează pe ideea de protecţie a moştenitorilor soţilor, în special a copiilor
născuţi dintr-o altă căsătorie sau născuţi în afara căsătoriei.
B. Incapacităţi prevăzute de Codul familiei
Pe aceeaşi linie a ocrotirii minorului, legea specială – în raport cu legea
generală civilă – subliniază incapacităţile speciale ce afectează pe tutore şi pe membrii
familiei acestora în raporturile cu minorul ocrotit, fiind, de asemenea, interzisă
încheierea unor acte de donaţie sau de garantare a obligaţiilor altuia de către minorul
cu capacitate de exerciţiu restrânsă, nici chiar dacă se obţine încuviinţarea prealabilă a
ocrotitorului său legal şi acordul autorităţii tutelare.
C.Incapacităţi prevăzute în alte legi
Cu titlu exemplificativ, menţionăm că potrivit art.41 (2) teza a II-a din
Constituţie, cetăţenii străni şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra
terenurilor situate în ţara noastră, aceasta fiind o incapacitate specială de folosinţă.
Nu este singurul exemplu, evident, şi pe parcursul îmbogăţirii cunoştinţelor
şi cercetării normelor de drept civil vor mai fi întâlnite astfel de limitări ale capacităţii de
folosinţă – ca parte componentă a capacităţii civile -, legiuitorul putând de-a lungul
timpului fie să abroge astfel de norme speciale, fie, dimpotrivă, să reglementeze alte
situaţii care să impună o asemenea limitare.

CAIET DE SEMINAR 9

Problema 1

Nedemnitatea succesorală – vocaţia succesorală reprezintă chemarea pe


care un subiect de drept o are de a culege masa succesorală sau o parte din aceasta,
chemare recunoscută fi prin efectul legii, fie în limitele testamentului defunctului a cărui
70

masă succesorală este în discuţie (detalii legate de rangul moştenitorilor şi modul în


care aceştia se exclud sau culeg împreună moştenirea vor fi analizate în anul III).
În situaţia în care moştenitorul se face vinovat de săvârşirea uneia dintre
faptele prevăzute de art.655 Cod civil, el nu va mai putea culege partea ce-i revine din
masa succesorală, fiind nedemn, cota sa revenind în temeiul unor reguli speciale altor
moştenitori.
Este vorba de cazul în care moştenitorul a omorât sau a încercat să îl
omoare pe cel la a cărui moştenire are vocaţie, sau de cel în care moştenitorul major,
deşi a avut cunoştinţă că cel la a cărui moştenire are vocaţie a fost omorât, nu a
denuţat organelor abilitate această faptă.
Cazul prevăzut de art.655 alin.1 pct.2 este căzut, în opinia noastră, în
desuetudine, deoarece în prezent legislaţia penală română nu mai cunoaşte pedeapsa
cu moartea, ori este vorba de o acuzaţie care, dacă s-ar fi dovedit a fi adevărată, ar fi
atras o asemenea pedeapsă capitală antecesorului moştenitorului. Considerăm că nu
poate intra în discuţie o altă variantă deoarece, pe de o parte, norma este de strictă
interpretare, iar pe de altă parte, ideea este aceea că moştenitorul trebuie stopat
înainte de a săvârşi fapte care determină decesul persoanei la a cărei moştenire are
vocaţie. Norma este căzută în desuetudine şi nu abrogată deoarece, în măsura în care
pedeapsa cu moartea ar fi reintrodusă, ea şi-ar găsi din nou aplicarea.
Concluzionăm că toate situaţiile reglementate de art. 655 Cod civil vizează
protejarea subiectului de drept împotriva unor acte sau fapte ale succesibililor săi, care
ar fi tentaţi şă grăbească decesul acestuia pentru a culege moştenirea.

Problema 2

Potrivit art.703 Cod civil, moştenitorii care au ascuns o parte din bunurile
succesiunii nu mai pot renunţa la aceasta, fiind forţaţi să accepte succesiunea, iar la
partajarea masei succesorale nu vor putea dobândi bunurile pe care le-au ascuns.
Trebuie menţionat faptul că succesibilul îşi confirmă vocaţia succesorală prin
acceptarea succesiunii, care însă nu este obligatorie. Astfel, un succesibil, oricât ar fi de
apropiat ca şi grad de rudenie de defunct, poate să nu îşi confirme vocaţia succesorală,
fie în mod expres – prin renunţarea la succesiune – fie prin permiterea curgerii
termenului de acceptare fără a se face nici un act sau fapt în acest sens. Aprofundându-
se materia, se va constata că sunt situaţii în care pentru succesibil este mai avantajos
să renunţe la succesiune decât să o accepte. Într-un astfel de caz, dacă subiectul de
drept a renunţat expres sau nu a acceptat succesiunea în termen, dar se dovedeşte că
a ascuns anumite lucruri ce compun masa succesorală în scopul de a profita de ele (de
71

exemplu, a luat o bijuterie, un tablou), ca o sancţiune, el va fi obligat să accepte


succesiunea, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta – care îi pot fi nefavorabile –
şi, mai mult, în momentul în care se va trece la împărţirea masei succesorale, el nu va
puta lua bunurile respective – şi pe care a fost obligat să le restituie. Măsura este luată
ca o modalitate de protecţie faţă de ceilalţi moştenitori, în condiţiile în care valoarea
masei succesorale poate să scadă drastic în urma ascunderii unui singur bun de
dimensiuni mici şi de valoare foarte mare (valoarea unui timbru poate să depăşească
valoarea unui imobil, de exemplu).

Problema 3

Acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar reprezintă posibilitatea


acordată moştenitorului de a opri disiparea masei succesorale în propriul patrimoniu şi
de a-i permite să suporte pasivul doar în limita activului moştenirii. În caz contrar, dacă
acceptarea se face pur şi simplu şi se constată că valoarea pasivului o depăşeşte pe
cea a activului, moştenitorul va fi obligat să suporte din propriul patrimoniu această
diferenţă. În timp ce minorii, potrivit dispoziţiilor legale, acceptă moştenirea doar în
această modalitate, moştenitorul major trebuie să facă o declaraţie expresă în acest
sens. În oricare dintre aceste cazuri se va trece la întocmirea unui inventar privind
compunerea masei succesorale. Art.712 Cod civil reglementează sancţionarea
moştenitorului major care a declarat că acceptă moştenirea sub beneficiu de inventar,
dar a ascuns bunuri ce compun masa succesorală sau a omis să le indice la întocmirea
inventarului, cu rea credinţă. Sancţiunea este aceea a decăderii moştenitorului din
beneficiul de inventar, acesta fiind considerat că a acceptat moştenirea pur şi simplu, el
nemaiputând moşteni bunurile ascunse ori dosite. Norma îi protejează pe creditorii
defunctului, care, în cazul acceptării sub beneficiu de inventar suportă deja o eventuală
insolvabilitate parţială, astfel încât dosirea unor bunuri din masa succesorală le-ar
putea agrava situaţia.

Problema 4

În situaţia în care subiectul de drept este condamnat la o pedeapsă


privativă de libertate, concomitent cu executarea acesteia, va fi afectat de o
incapacitate în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor părinteşti şi a dreptului de a fi
tutore sau curator, incapacitate ce se poate prelungi şi după ce pedeapsa privativă de
libertate a fost executată, în cazul în care au fost dispuse şi pedepse complementare,
pe durata aplicării acestora. Deci, subiectul de drept va fi afectat de incapacitatea de
72

drept civil din momentul rămânerii definitive a hotărârii penale de condamnare şi


minimum până la terminarea executării sancţiunii privative de libertate sau a graţierii
acesteia şi maximum până în momentul terminării executării pedepsei complementare.

Problema 5

Incapacitatea absolută împiedică încheierea actului juridic civil de către


cel afectat de incapacitatea respectivă cu orice altă persoană.
Potrivit art.806 Cod civil, minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune în
nici un fel prin donaţii sau testament de bunurile sale, iar între 16 şi 18 ani – potrivit
art.807 – acesta poate dispune doar de jumătate din bunurile sale. Acest lucru trebuie
înţeles în sensul că minorul, de exemplu, poate redacta un testament olograf – în
condiţiile în care nu se pune problema de a fi supravegheat în permanenţă şi de a nu
putea fizic să redacteze un astfel de act -–dar un astfel de legat nu va produce nici un
fel de efecte dacă testatorul moare înainte de a împlini16 ani, iar dacă decedează în
perioada cuprinsă între 16 şi 18 ani, legatarul nu va putea culege decât ½ parte din
masa succesorală, restul cotei de ½ urmând calea devoluţiunii legale.
Evident, minorul nu va putea încheia actele pentru care legea cere forma
autentică deoarece notarul public va aplica corespunzător dispoziţiile legale.
Tot absolută este şi incapacitatea ce afectează pe cetăţenii străini şi pe
apatrizi în ceea ce priveşte dobândirea de terenuri în România, precum şi ca prin care
minorului îi este interzisă garantarea obligaţiilor contractate de terţi, cu bunurile proprii.
În cazul în care incapacitatea opreşte încheierea actului civil de către cel
lovit de incapacitate doar cu anumite persoane, aceasta este relativă.
Potrivit art.809 Cod civil, minorul de 16 ani nu poate dispune prin
testament în favoarea tutorelui său, iar odată ajuns la majorat, nu poate dispune nici
prin donaţie şi nici prin testament în favoarea fostului său tutore, până în momentul în
care socotelile definitive ale tutelei nu au fost în prealabil date şi primite, adică tutorele
nu s-a descărcat de gestiunea patrimoniului celui protejat. Potrivit art.128 din Codul
familiei, nu pot fi încheiate acte juridice între minor, pe de o parte, şi tutore, soţul
acestuia, o rudă în linie dreaptă, ori fraţii sau surorile tutorelui, pe de altă parte. Prin
această normă se înlătură orice încercare a tutorelui de a acoperi anumite fraude legate
de modul în care a administrat patrimoniul persoanei ocrotite prin încheierea unor
astfel de acte fictive între el şi minor sau între minor şi membri ai familiei tutorelui,
foarte apropiaţi – soţ, copil, frate - . Aceasta fiind motivaţia incapacităţii, excepţia de la
regula privind posibilitatea unor donaţii sau a unor testamente operează în cazul în care
tutorele este un ascendent al minorului (bunic) deoarece există prezumţia că legătura
73

de rudenie este suficient de puternică pentru a nu fi nevoie de o protecţie suplimentară


a minorului.
Regulile funcţionează la fel în relaţiile medic-pacient, medicul neputând
culege legatul în cazul în care persoana decedată a murit ca urmare a unei boli care a
necesitat un tratament aplicat şi supravegheat de către legatar – interdicţia vizează
atât culegerea legatului cât şi acceptarea unei eventuale donaţii -. Excepţia vizează, în
acest caz, anumite dispoziţii remuneratorii făcute cu titlu particular (de exemplu,
defunctul lasă prin testament medicului său un obiect determinat, ca o recompensă
pentru desele deplasări la domiciliul lui pe timp de noapte), precum şi cazurile în care
între dispunător şi legatar există o relaţie de rudenie până la al patrulea grad inclusiv –
situaţiile prevăzând mai multe variante care vor fi aprofundate în anul III -.
Reglementarea este cuprinsă de art.810 Cod civil.
Prin art.883 Cod civil se instituie o incapacitate specială de folosinţă care
afectează dreptul subiectului de drept de a dispune de bunurile sale şi corelativ, dreptul
unui alt subiect de drept de a culege un legat. Astfel, potrivit textului legal, testamentul
făcut pe mare nu va putea cuprinde nici o dispoziţie în favoarea ofiţerilor
bastimentului, dacă dânşii nu sunt rude cu testatorul. Este vorba de pasagerii unei
nave şi membrii echipajului, impunându-se menţiunea că norma este uşor căzută în
desuetudine, ţinând cont de condiţiile ce sunt oferite în prezent în cazul unei croaziere.
Potrivit art.1308 Cod civil, nu pot fi adjudecatari nici direct şi nici prin
persoane interpuse: tutorii – ai bunurilor ce aparţin patrimoniului persoanelor pe care
le ocrotesc; mandatarii – ai averii ce sunt însărcinaţi să vândă; administratorii – ai averii
comunelor sau stabilimentelor încredinţate îngrijirii lor şi funcţionarii publici – ai averilor
statului ale căror vânzări se fac printr-înşii.
Potrivit art.1309 Cod civil, judecătorii, procurorii şi avocaţii nu se pot face
cesionari de drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei în a cărei rază
teritorială îşi exercită funcţiunile.
Art.1307 alin.1 Cod civil prevede că vânzarea nu se poate face între soţi.
74

#5. Sfârşitul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Potrivit art.7 alin.1 din Decretul nr.31/1954, capacitatea de folosinţă a


persoanei fizice încetează odată cu moartea acesteia, aspect explicabil datorită faptului
că această parte a capacităţii civile nu poate supravieţui suportului său uman1. În ceea
ce priveşte momentul de care este legat sfârşitul capacităţii de folosinţă, se distinge
varianta morţii fizic constatae de procedura declarării judecătoreşti a morţii.
În primul caz – cel al morţii fizic constatate – întocmirea actului de deces
se face la autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază administrativ-
teritorială s-a produs decesul, pe baza declaraţiei verbale făcute de una din persoanele
căreia îi revine această obligaţie şi a certificatului medical constatator al decesului,
stabilirea exactă a datei morţii neridicând probleme. Data decesului va fi dovedită cu
certificatul de deces eliberat de ofiţerul de stare civilă.
Există situaţii în care însă decesul persoanei nu poate fi constatat fizic, fie
din lipsa cadavrului celui decedat, fie din cauza circumstanţelor în care s-a produs
decesul şi care fac imposibilă identificarea. În astfel de împrejurări legislaţia cuprinde o
procedură care să permită instanţei să constate încetarea capacităţii de folosinţă a
subiectului de drept, în lipsa acestei constatări fiind imposibilă deschiderea masei
succesorale precum şi producerea unor alte efecte determinate de decesul unei
persoane (încetarea căsătoriei, vocaţia persoanei respective la masa succesorală a unor
terţi, desemnarea unui tutore în cazul în care există copii minori, etc).
Declararea judecătorească a morţii – ca procedură ce se desfăşoară în faţa
instanţei – poate să îmbrace două forme. Prima – ce constituie regula – cuprinde două
faze şi anume declararea judecătorească a dispariţiei şi doar ulterior declararea
judecătorească a morţii. Cea de a doua – reprezentând o excepţie – permite
declanşarea directă a procedurii de declarare a morţii.

Declararea judecătorească a dispariţiei

Declararea judecătorească a dispariţiei persoanei fizice este acea instituţie


de drept civil în virtutea căreia cel care lipseşte timp îndelungat de la domiciliul
său poate fi declarat dispărut printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă2.

1
Ernest Lupan, op.cit., p.60
2
Ernest Lupan, op.cit., p.64
75

Reglementarea acestei proceduri este cuprinsă de art.16-17 din Decretul


nr.31/1954, coroborate cu art.36-39 din Decretul nr.32/1954 (practic, în primul act
normativ regăsindu-se normele de drept material, iar în cel de-al doilea normele de
procedură, care se întregesc cu dispoziţiile Codului de procedură civilă).
Nu orice lipsă a persoanei de la domiciliu constituie temei pentru
declanşarea procedurii, impunându-se ca această lipsă să fie însoţită de lipsa oricăror
ştiri adresate membrilor familiei sau oricăror alte persoane din anturajul subiectului de
drept, pe o durată minimă de un an. Deci, condiţia de fond care justifică
soluţionarea unei astfel de cereri este aceea ca de la data ultimelor ştiri din care rezultă
că persoana era în viaţă să fi trecut cel puţin un an.
Dovada datei ultimelor ştiri care atestă că persoana fizică era în viaţă se
poate face prin orice mijloc legal de probă. În măsura în care se poate stabili cu
certitudine data ultimelor ştiri, acesta va fi momentul din care va începe să curgă
termenul de un an a cărui împlinire permite admiterea acţiunii (o scrisoare datată,
ştampila aplicată de oficiul poştal pe un plic, declaraţia unui martor care poarte stabili
cu exactitate data la care a întâlnit persoana respectivă). Dacă însă acest moment nu
poate fi stabilit cu exactitate, termenul de un an va începe să curgă de la ultima zi a
lunii în care se plasează ştirile din care rezultă că persoana era în viaţă sau de la ultima
zi a anului calendaristic în care se plasează aceste ştiri (potrivit dispoziţiilor art.17 alin.1
din Decretul nr.31/1954).
Cererea de declarare judecătorească a dispariţiei poate fi formulată de
orice persoană interesată şi chiar de către procuror, potrivit dispoziţiilor art.45 alin.1
Cod procedură civilă.
Competenţa de a soluţiona cererea revine tribunalului în circumscripţia
căruia persoana dispărută şi-a avut ultimul domiciliu.
Procedura soluţionării cererii cuprinde trei faze:
Faza prealabilă judecăţii începe din momentul înregistrării cererii de
declarare a dispariţiei, preşedintele instanţei dispunând efectuarea de cercetări imediat
după primirea acesteia. Solicitarea este adresată primăriei ultimului domiciliu şi
organelor de poliţie, dispunându-se totodată afişarea unor exenmplare ale cererii la
ultimul domiciliu al persoanei dispărute şi la primăria teritorial competentă (folosindu-se
acelaşi criteriu), cu menţiunea că orice persoană ce deţine informaţii utile soluţionării
cererii este invitată să le comunice instanţei (potrivit art.37 alin.2 din Decretul
nr.32/1954). Concomitent, va fi sesizată autoritatea tutelară în vederea numirii unui
curator care să asigure administrarea bunurilor celui dispărut precum şi, dacă este
cazul, ocrotirea copiilor acestuia.
76

După trecerea a 45 de zile de la afişarea cererii de declarare a dispariţiei


potrivit dispoziţiilor legale şi a înaintării proceselor verbale de afişare şi a datelor
culese de primărie şi de organele de poliţie, preşedintele instanţei va fixa termen de
judecată, dispunând citarea persoanei a cărei dispariţie se cere – de la ultimul domiciliu
– precum şi a persoanei care a formulat cererea. Se citează şi reprezentantul
Ministerului Public, în condiţiile în care prezenţa la judecată a procurorului şi ascultarea
concluziilor acestuia sunt obligatorii, potrivit art.38 alin. ultim din Decretul nr.32/1954.
Faza judecăţii propriu-zise se desfăşoară potrivit regulilor procedurii
civile obişnuite, fiind administrate toate probele necesare în vederea stabilirii unei stări
de fapt corecte.
Hotărârea pronunţată de tribunal este supusă căilor ordinare de atac.
Faza ulterioară pronunţării hotărârii are un caracter de publicitate,
aceasta urmând să fie afişată – după rămânerea definitivă – timp de 30 de zile la uşa
instanţei de fond şi la primăria ultimului domiciliu al celui declarat dispărut, pentrua
face publică dispariţia. Hotărârea se comunică şi autorităţii tutelare în vederea instituirii
curatelei, în temeiul art.16 alin.1 din Decretul nr.31/1954.
Singurul efect al hotărârii judecătoreşti declarative a dispariţiei este cel al
îndeplinirii unei condiţii prealabile obligatorii în vederea declanşării procedurii vizând
declararea judecătorescă a morţii.
Hotărârea de declarare a dispariţiei unei persoane fizice NU ARE
EFECTE asupra capacităţii de folosinţă a acesteia, existând prezumţia că subiectul
de drept civil este în viaţă. Din acest motiv, dacă persoana declarată dispărută se
întoarce sau transmite date care permit localizarea ei, nu se impune anularea hotărârii
judecătoreşti (o astfel de cerere nefiind însă respinsă de către instanţă, în măsura în
care i se adresează)1.
Declararea judecătorească a morţii

Conform reglementărilor cuprinse de art.16 alin.2 din Decretul nr.31/1954,


este posibilă declanşarea procedurii declarării judecătoreşti a morţii dacă sunt
îndeplinite următoarele condiţii: să existe o hotărâre declarativă a dispariţiei, rămasă
irevocabilă, care să fi fost afişată timp de 30 de zile, iar de la data ultimelor ştiri din
care rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut cel puţin patru ani, cu menţiunea că de
la data afişării extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia să fi trecut cel

1
S-a exprimat în literatura de specialitate şi opinia potrivit căreia o astfel de acţiune prin care se
tinde a se obţine anularea hotărârii declarative de moarte este inadmisibilă – de lege lata – în
primul rând datorită lipsei uneia din condiţiile acţiunii civile – interesul -, iar în al doilea rând
datorită inexistenţei unei proceduri prin care să se obţină anularea unei hotărâri judecătoreşti
irevocabile. Pentru amânunte, a se vedea Ernest Lupan, op.cit., p.72. Considerăm însă că o
revizuire în acest caz este admisibilă, temeiul putându-l constitui art.322 pct.6 sau 8 Cod pr.civ.
77

puţin şase luni. Se impune a se preciza că este vorba de procedura precedată de


declararea dispariţiei şi că termenul de patru ani se calculează în aceleaşi condiţii ca şi
termenul de un an cerut în prima fază.
Procedura este aceeaşi ca şi în cazul declarării dispariţiei (fiind aplicabile
prevederile art.16-17 din Decretul nr.31/1954 coroborate cu art.40-41 din Decretul
nr.32/1954), în ceea ce priveşte cele trei faze.
Un element specific îl constituie însă stabilirea datei morţii celui dispărut,
ce va fi făcută de către instanţă şi va fi cuprinsă în dispozitivul hotărârii, în mod
obligatoriu. Următoarele variante pot să apară: în măsura în care datele sunt certe
privind ultimele ştiri, data morţii va fi stabilită în funcţie de acestea; Dacă o asemenea
dată nu poate fi identificată, data morţii va fi stabilită ca fiind ultima zi a trmenului de
patru ani care trebuie să treacă de la data ultimelor ştiri care certifică existenţa celui a
cărui declarare judecătorescă a morţii se solicită. Într-o asemenea situaţie, se apreciază
că persoana fizică şi-a pierdut capacitatea de folosinţă de la data stabilită în hotărârea
declarativă de moarte, dar această prezumţie se naşte doar în momentul în care
hotărârea judecătorescă rămâne definitivă.
Această hotărâre se comunică serviciului de stare civilă pentru a face
cuvenitele menţiuni, respectiv pentru a se întocmi actul de deces, potrivit normelor de
competenţă stabilite de art.41 din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă.
În cazul în care ulterior se va constata că data morţii prezumate, stabilită
prin hotărârea judecătorescă, nu corespunde realităţii, apărând ulterior probe ce permit
stabilirea cu o mai mică aproximaţie a acestei date sau chiar cu exactitate, se va
recurge la rectificarea datei morţii, potrivit prevederilor art.18 alin. final din Decretul
nr.31/1954.
O situaţie aparte este aceea în care, ulterior rămânerii definitive a hotărârii
declarative de moarte, se constată că actul de deces a fost întocmit, ceea ce înseamnă
că moartea persoanei a fost fizic constatată. În această variantă, se va trece la anularea
acestei hotărâri, deoarece procedura declarării judecătoreşti a morţii este întotdeauna
subsecventă procedurii obişnuite de întocmire a actului de deces şi este condiţionată de
imposibilitatea întocmirii acestuia datorată tocmai incapacităţii de a identifica
împrejurarea în care persoana respectivă şi-a pierdut viaţa. În fond, existenţa unui
interes legitim reprezintă una din condiţiile de admisibilitate a oricărei acţiuni civile, ori
în varianta în care actul de deces a fost întocmit, nu mai există nici un interes pentru a
declanşa procedura specială, iar dacă totuşi aceasta a fost pornită şi chiar finalizată, se
păstrează regula primordialităţii procedurii ordinare. Ar fi de-a dreptul hilar ca în cele
două acte constatatoare ale decesului – actul de stare civilă şi hotărârea judecătorescă
78

– să apară date diferite ale momentului în care a încetat capacitatea de folosinţă, o


astfel de situaţie fiind evitată prin anularea hotărârii instanţei.
Efectul declarării judecătoreşti a morţii îl reprezintă încetarea
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, întocmai ca şi în cazul morţii fizic
constatate, potrivit dispoziţiilor art.18 alin.1 din Decretul nr.31/1954. Hotărârea
judecătorescă este constitutivă, producând – în anumite limite – efecte retroactive, cu
menţiunea că prescripţia dreptului de opţiune succesorală începe să curgă doar de la
data rămânerii definitive a hotărârii declarative de moarte, aceasta fiind data de la care
încetează şi căsătoria celui declarat mort.
În măsura în care prezumţia este răsturnată – cel declarat mort fiind în
viaţă -, potrivit art.20 alin.1 din legea specială, se poate solicita anularea hotărârii
judecătoreşti de declarare a morţii. Anularea poate fi cerută atât de persoana direct
interesată cât şi de orice alt subiect de drept ce justifică un interes legitim, precum şi
de procuror, calitatea procesuală nefiind condiţionată de participarea la proces pe
parcursul procedurii declarative a morţii. Hotărârea de anulare se va comunica – după
rămânerea definitivă – serviciului de stare civilă, pentru a fi făcute cuvenitele rectificări
în registrul actelor de stare civilă.
Efectele anulării hotărârii declarative de moarte se produc atât în plan
patrimonial cât şi nepatrimonial, având o mare semnificaţie.
În primul rând, este înlăturată încetarea capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice, ba mai mult, se consideră că aceasta nu a încetat niciodată, concluzie
logică, dacă ţinem seama că persoana respectivă nu a încetat din viaţă niciodată.
În plan patrimonial, apar raporturi juridice ce pot cunoaşte o anumită
complexitate, pe de o parte între persoana declarată moartă şi reapărută şi moştenitorii
prezumtivi care au preluat bunuri ale succesiunii în urma deschiderii acesteia, iar pe de
altă parte, între această persoană şi subdobânditorii bunurilor care le-au dobândit de la
moştenitorii aparenţi. Evident, va exista raport juridic şi între moştenitorii prezumtivi şi
subdobânditorii bunurilor din masa succesorală.
Referitor la raporturile dintre subiectul de drept ce face obiectul analizei şi
moştenitorii săi aparenţi, conţinutul acestora este destul de clar, fiind format din dreptul
celui dintâi de a-şi recupera întregul patrimoniu şi de obligaţia corelativă ce revine
acestor succesori de a restitui bunurile preluate din masa succesorală. În varianta
pozitivă în care bunurile se mai află încă la moştenitorii cărora le-a fost desfiinţat titlul
prin care au dobândit aceste lucruri, ei vor fi obligaţi să le restituie adevăratului
proprietar. O distincţie se impune, şi anume aceea că moştenitorul prezumtiv de bună
credinţă – adică cel care nu ştia că cel declarat mort era în viaţă – va fi obligat să
restituie bunurile în natură sau preţul încasat (în măsura în care a înstrăina aceste
79

bunuri, iar convenţia îşi păstrează valabilitatea), pe când cel de rea credinţă – cel care
ştia că antecesorul său este în viaţă – va restitui, în cazul în care bunurile nu se mai află
în patrimoniul său – fie preţul încasat fie valoarea bunurilor din momentul revendicării
(ce poate fi mai mare decât preţul încasat) – alegerea făcând-o proprietarul – precum şi
toate fructele produse de bunurile din masa succesorală luate, atât cele culese efectiv
cât şi cele pe care a neglijat să le culeagă, sau echivalentul acestora.
În cazul subdobânditorilor, următoarele situaţii pot să apară:
Subdobânditorul cu titlu oneros, de bună credinţă va păstra bunul dobândit
de la prezumtivul succesor al celui declarat mort şi reapărut, regula fiind instituită de
art.20 alin.2 din Decretul nr.31/1954 (în această variantă, actul juridic încheiat de părţi
îşi va păstra valabilitatea, chiar dacă titlul înstrăinătorului a fost desfiinţat).
Regula generală a efectelor nulităţi actului juridic civil, potrivit căreia, în
cazul lipsirii de efecte juridice a actului primordial vor fi desfiinţate şi actele
subsecvente (resolutio jure dantis resolvitur jus accipientis) va fi aplicată în situaţiile în
care terţul a dobândit bunul cu titlu gratuit – indiferent că a fost de bună credinţă sau
de rea credinţă – precum şi în varianta în care, deşi a dobândit bunul cu titlu oneros, a
fost de rea credinţă. În toate aceste cazuri, bunul sau bunurile vor fi restituite,
reîntorcându-se în patrimoniul pe care l-au părăsit nejustificat.
Trebuie menţionat că reaua credinţă constă în faptul că terţul a avut
cunoştiinţă de faptul că proprietarul real al bunului este în viaţă şi ea trebuie probată,
neprezumându-se. Evident, terţul care a pierdut bunul se va putea întoarce împotriva
vânzătorului, care va răspunde pentru evicţiune.
Efectele anulării hotărârii declarative de moarte se întind şi în planul
raporturilor de familie, prezentând o particularitate deosebită în relaţiile dintre soţi. În
principiu, drepturile persoanei sunt apreciate ca fiind neîntrerupte, perioada cuprinsă
între rămânerea definitivă a hotărârii declarative de moarte şi anularea acesteia fiind
practic radiată din acest plan, capacitatea de folosinţă a persoanei fizice neputând fi
segmentată.
Elementul ce distinge însă relaţiile dintre soţi este acela că soţul
supravieţuitor se poate recăsători anterior anulării hotărârii declarative a morţii, astfel
încât, la un moment dat, acesta apare ca fiind căsătorit cu două persoane diferite ceea
ce, potrivit principiilor înscrise în art.5 şi 19 Cod fam. ar atrage nulitatea celei de a
doua căsătorii, fiind vorba de o bigamie.
În realitate, potrivit art.22 din Codul familiei, în cazul în care soţul unei
persoane declarate moartă s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de
moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă; prima căsătorie este
desfăcută pe data încheierii noii căsătorii. O astfel de soluţie este motivată de ideea că
80

cea dintâi căsătorie îş pierde consistenţa ca urmare a lipsei îndelungate a unuia dintre
soţi, fiind preferabilă protejarea unei relaţii de familie ce se bazează pe sentimente
actuale, cu atât mai mult cu cât soţului prezumtiv supravieţuitor nu i se poate reţine
nici o culpă.
Declararea morţii neprecedată de declararea dispariţiei reprezintă o
excepţie a acestei proceduri, respectiv o varietate a declarării morţii reglementată de
art.16 alin.3 din Decretul nr.31/1954.
Această cale poate fi urmată dacă sunt întrunite două condiţii, şi anume:
ca persoane fizică să fi dispărut într-o împrejurare excepţonală, care îndreptăţeşte a se
presupune decesul şi ca de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia persoanei
fizice să fi trecut cel puţin un an.
În măsura în care nu se poate dovedi cu exactitate ziua în care s-a produs
evenimentul care a determinat dispariţia, sunt aplicabile regulile reglementateîn mod
expres în cazul procedurii declarării dispariţiei, potrivit art.17 alin.2 din Decretul
nr.31/1954.
Procedura ce va fi urmată este aceeaşi ca şi în varianta declarării
judecătoreşti a morţii, precedată de declararea dispariţiei, lipsind doar segmentul
prealabil.
Comorienţii. Art.21 din Decretul nr.31/1954 stabileşte că în cazul în care
mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a
supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată, aceste persoane fiind
denumite de doctrină comorienţi.
Reglementarea prezintă utilitate practică în materie succesorală, mai ales
în cazul în care persoanele respective aveau vocaţie succesorală reciprocă, sau cel
puţin – în temeiul unui testament, de exemplu – una dintre aceste persoane avea
vocaţie succesorală faţă de cealaltă.
În ultimul timp, este din ce în ce mai frecvent acreditată ideea că norma
este aplicabilă, prin extindere, şi în cazul în care persoanele nu au murit în aceeaşi
împrejurare, dar nu se poate stabili dacă una dintre acestea a supravieţuit celeilalte1.

CAIET DE SEMINAR 10

Problema 1
1
Francisc Deak, op.cit., p.45-46
81

Deoarece în cadrul procedurii de declarare judecătorescă a dispariţiei şi a


morţii s-a pus în discuţie competenţa materială a instanţelor, se impune să amintim, cu
titlu informativ, sistemul instanţelor din România. Acesta este structurat în sistem
piramidal, cunoscând trei grade de jurisdicţie şi două căi ordinare de atac, cel puţin în
acest moment, cu o eventuală perspectivă, în viitorul apropiat, de transformare a
recursului în cale extraordinară de atac, în măsura în care va opera modificarea Codului
de procedură civilă, la începutul lunii mai 2001, aşa cum este preconizată.
Astfel, judecătoriile reprezintă instanţele de drept comun în materia
soluţionării cauzelor în fond, tribunalele sunt instanţe de drept comun în materia
soluţionării apelurilor, iar curţile de apel au competenţa generală de a soluţiona
recursurile. Trebuie făcută menţiunea că această afirmaţie se referă la cauzele civile, în
materie comercială competenţa materială fiind diferită.
Este posibil însă ca pentru unele cauze, legiuitorul să prevadă în mod
expres o altă instanţă competentă să soluţioneze în fond, aceasta fiind şi situaţia
cererilor privind declararea dispariţiei şi a morţii, care potrivit art.2 pct.1 lit.g Cod pr.civ.
sunt soluţionate în primă instanţă de tribunale. Evident, în acest caz, apelul va fi
soluţionat de curtea de apel, iar recursul de Curtea Supremă de Justiţie.
O hotărâre judecătorească rămâne definitivă – de regulă, în materie civilă
– după soluţionarea apelului, iar în cazul soluţionării recursului ea devine irevocabilă.
Amănunte privind aceste aspecte vor fi expuse la materia Drept procesual civil – de
exemplu, hotărârea poate să rămână irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac.
În ceea ce priveşte participarea procurorului – reprezentant al Ministerului
Public – aceasta poate să îmbrace două aspecte. Primul este reglementat de art.45 Cod
pr.civ., potrivit căruia procurorul poate să participe la orice proces civil, în orice fază a
acestuia şi să exercite căile de atac. Deci, în acest caz, participarea este facultativă. Al
doilea aspect este cel reglementat de anumite legi speciale care impun participarea
procurorului în cazul unor cauze civile, un astfel de caz reprezentându-l declararea
judecătorescă a dispariţiei şi a morţii potrivit art.38 alin. ultim din Decretul nr.32/1954.
În această variantă, nu este suficientă citarea procurorfului, fiind necesar ca acesta să
fie prezent efectiv la dezbateri şi să-şi prezinte concluziile, în caz contrar hotărârea
judecătorească fiind lovită de nulitate.

Problema 2

ATENŢIE !
82

Persoana declarată dispărută este prezumată a fi în viaţă şi a avea


capacitate de folosinţă. Acesta este motivul pentru care, şi în măsura în care ulterior,
prin hotărârea declarativă a morţii prezumate, data decesului ar fi stabilită la o dată ce
se situează calendaristic anterior datei la care s-a pronunţat hotărârea declarativă a
dispariţiei, totuşi, până la rămânerea definitivă a hotărârii declarative de moarte,
persoana este prezumată a fi în viaţă.
Instituirea curatelei dispărutului – pentru administrarea bunurilor acestuia
– ori instituirea tutelei minorului dispărutului, nu sunt condiţionate de existenţa unei
hotărâri definitive de declarare a dispariţiei, aceste măsuri putând fi luate şi în condiţiile
în care se constată dispariţia persoanei fizice, pur şi simplu. În situaţia în care persoana
reapare, toate aceste măsuri vor putea fi ridicate la cerere ori din oficiu, fără a fi
necesară o hotărâre de anulare.

Problema 3

ATENŢIE !
Data morţii nu trebuie confundată nici cu data ultimelor ştiri, nici cu data
pronunţării hotărârii declarative de moarte, nici cu data rămânerii definitive a acestei
hotărâri. Data morţii este întotdeauna cea stabilită – obligatoriu – de instanţă în
dispozitivul hotărârii.
În ceea ce priveşte rectificarea datei morţii, aceasta nu trebuie confundată
cu alte proceduri, cum ar fi calea extraordinară de atac a revizuirii, prevăzută de
art.322 Cod pr.civ., îndreptarea hotărârii judecătoreşti – art.281 Cod pr.civ.- şi nici cu
procedura de rectificare a actelor de stare civilă reglementată de art.57 şi 58 din Legea
nr.119/1996. Este adevărat că pot fi stabilite puncte comune cu oricare dintre aceste
proceduri, după cum se poate discuta şi dacă o astfel de rectificare aduce atingere
autorităţii lucrului judecat, dar ceea ce este important, în opinia noastră, este că
această posibilitate este acordată instanţei în mod expres, potrivit art.18 alin.ultim din
Decretul nr.31/1954, astfel încât evident, suntem în faţa unei norme speciale care nu
mai necesită nici o altă explicaţie.

Problema 4

În mod practic, situaţia înstrăinării unor bunuri din masa succesoarală


poate să apară în felul următor (exemplul este didactic, prezentând o speţă concretă,
cazuri asemănătoare putând să apară într-o varietate foarte mare de variante):
83

În urma rămânerii definitive a hotărârii declarative a morţii, se deschide


succesiunea defunctului, prin certificatul de moştenitor eliberat constatându-se că au
calitatea de moştenitori A şi B în calitate de fii, fiecăruia revenindu-i câte un imobil. A
vinde imobilul său lui C, în timp ce B donează imobilul său lui D. Toate părţile sunt de
bună credinţă. Întorcându-se tatăl lui A şi B, la cererea acestuia, hotărârea declarativă
de moarte este anulată. C va păstra bunul cumpărat, A predându-i tatălui său preţul
încasat, în timp ce D va trebui să restituie imobilul.

Problema 5

Cererea de anulare a hotărârii declarative de moarte poate fi formulată de


orice persoană interesată.
ATENŢIE !
În varianta în care cererea este formulată chiar de persoana vizată, pentru
admisibilitatea acesteia este necesar un artificiu bazat pe o realitate, deoarece din
punct de vedere legal, în momentul respectiv, persoana fizică ce a fost declarată
moartă nu deţine capacitatea de folosinţă civilă şi procesual civilă necesare pentru a
putea introduce o acţiune în instanţă (nici nu va putea introduce o altă acţiune până
când hotărârea declarativă de moarte nu va fi anulată). În acest caz, însă, prezenţa
fizică a părţii va suplini lipsa capacităţii sale de folosinţă ce va fi automat împinsă într-
un plan teoretic, prezumţia de moarte fiind răsturnată în modul cel mai concret cu
putinţă.
Acţiunea în anulare este imprescriptibilă şi va fi adresată instanţei care a
pronunţat hotărârea declarativă de moarte.

Problema 6
Situaţia comorienţilor.
A este căsătorit cu B, şi din această căsătorie nu s-au născut copii. A are în
viaţă un părinte şi doi fraţi, iar B are doi copii dintr-o căsătorie anterioară.
A şi B mor într-un accident de maşină.
Dacă se poate constata, de exemplu, că B a supravieţuit lui A, atunci B
dobândeşte calitatea de moştenitor al lui A, alături de părinte şi de cei doi fraţi, iar
masa succesorală a lui B, ce va cuprinde în acest caz şi o cotă din masa succesorală a
lui A, va reveni celor doi copii ai lui B dintr-o căsătorie anterioară.
84

În măsura în care A şi B sunt consideraţi comorienţi, masa succesorală a


lui A revine în totalitate părintelui şi celor doi fraţi, iar masa succesorală a lui B revine
copiilor acestuia.

Secţiunea 4 - Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice

Datorită capacităţii de folosinţă pe care legea civilă o recunoaşte


persoanei fizice de la naştere – sau chiar înaint de acest moment -, subiectul de drept
poate să deţină drepturi şi obligaţii civile din primele clipe ale vieţii sale. Pentru ca
acastă persoană fizică, însă, să poată încheia singură acte juridice civile, conştientă de
efectele unor asemenea acte, este nevoie să atingă o anumită maturitate psihică,
respectiv să dobândească discernământ. Studiile de specialitate au permis legiuitorului
să stabilească faptul că persoana fizică dobândeşte acest discernământ la o anumită
85

vârstă, regula generală fiind relevantă deoarece este indubitabil că în cazuri


particulare, conştientizarea efectelor unor acte sau fapte poate să se producă mai
repede sau mai târziu.
De acest moment, de care a fost legată dobândirea unei maturităţi
suficiente pentru a permite subiectului de drept să-şi apere interesele, legea civilă a
fixat dobândirea capacităţii de exerciţiu, definită ca fiind acea parte a capacităţii de
drept civil a omului, care constă în aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturi civile
subiective şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea de acte juridice
civile1.
Caracterele capacităţii de exerciţiu sunt:
Legalitatea – reflectă ideea că izvorul acestei capacităţi de exerciţiu îl
constituie legea, în nici o situaţie neputând fi creaţia voinţei individuale, atât în ceea ce
priveşte instituirea, cât şi stabilirea coonţinutului şi încetarea ei. Normele ce
reglementează aceste aspecte au caracter imperativ, subiectele de drept civil neputând
deroga de la ele.
Generalitatea – vizează conţinutul capacităţii de exerciţiu şi constă în
aptitudinea abstractă a omului de a dobândi şi exercita drepturi civile subiective şi de a-
şi asuma şi exercita obligaţii civile prin încheierea oricărui tip de act juridic civil, cu
condiţia ca acesta să-şi păstreze caracterul licit. Limitele generalităţii diferă în funcţie
de delimitarea dintre capacitatea de exerciţiu deplină şi capacitatea de exerciţiu
restrânsă (aceasta din urmă având un grad mai redus de generalitate).
Inalienabilitatea – evidenţiază imposibilitatea de a se renunţa în tot sau în
parte la capacitatea de exerciţiu, în timp ce intangibilitatea exprimă ideea că nimeni nu
poate fi lipsit în tot sau în parte de capacitatea de exerciţiu, decât în condiţiile stabilite
expres şi limitativ de lege. Inalienabilitatea nu trebuie confundată cu renunţarea la un
anumit drept subiectiv concret, iar încheierea oricăror convenţii prin care s-ar transmite
unui alt subiect de drept capacitatea de exerciţiu, în tot sau în parte, nu poate să
producă nici un efect juridic.
Egalitatea – reflectă o poziţionare identică a subiectelor de drept în raport
cu capacitatea de exerciţiu, indiferent de sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul de
cultură sau originea acestora.
Trebuie menţionat că, spre deosebire de capacitatea de folosinţă a
persoanei fizice, capacitatea de exerciţiu nu se caracterizează prin universalitate,
realitate explicabilă prin ideea că nu toate subiectele de drept au capacitate de
exerciţiu.

1
Ernest Lupan, op.cit., p.93
86

Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice se formează în funcţie de


gradul de discernământ al acesteia, premisă ce se adaugă capacităţii de folosinţă care
însoţeşte subiectul de drept de la apariţie şi până la dispariţie. În afară de o anumită
maturitate, discernământul poate să se prezinte nuanţat sau chiar să lipsească datorită
unor boli ce afectează psihicul uman.
Coroborând existenţa şi calitatea discernământului persoanei fizice cu
vârsta şi sănătatea mintală a acesteia, legiuitorul român stabileşte trei variante de
raportarea a capacităţii de exerciţiu, şi anume: lipsa capacităţii de exerciţiu, ce
afectează pe minorul sub 14 ani şi pe interzisul judecătoresc; capacitatea de exerciţiu
restrânsă, ce caracterizează grupa de persoane cuprinse între 14 şi 18 ani; capacitatea
de exerciţiu deplină, specifică persoanelor fizice majore şi femeii căsătorite.

#1. Lipsa capacităţii de exerciţiu

Pornind de la ideea că nimeni nu poate fi îngrădit sau lipsit în tot sau în


parte de capacitatea de exerciţiu, decât în cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege –
art.6 alin.1 din Decretul nr.31/1954 – concluzia este aceea că trebuie să analizăm care
sunt aceste cazuri.
Nu au capacitate de exerciţiu următoarele categorii de persoane fizice:
minorii sub 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorescă; prin
raportare la această variantă, trebuie amintită şi situaţia minorilor care până la
împlinirea vârstei de 16 ani nu pot încheia acte de dispoziţie (cu anumite excepţii) şi
cazul special în care anumite persoane NU pot încheia anumite acte juridice.
În ceea ce-l priveşte pe minorul sub 14 ani, operează prezumţia unei lipse
de experienţă socială, care etermină o incapacitate de evaluare a efectelor unor acte
juridice civile, în acest caz lipsa capacităţii de exerciţiu reprezentând o măsură de
protecţie. Acelaşi caracter îl are şi în cazul interzişilor judecătoreşti, în această situaţie
imposibilitatea evaluării efectelor actului datorându-se nu vârstei ci unei boli ce
determină alienaţia sau debilitatea sa mintală.
Enumerarea persoanelor care sunt lipsite complet de capacitatea de
exerciţiu este limitativă, neputând fi extinsă şi asupra altor persoane.
În cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu, potrivit art.11 alin.1
din Decretul nr.31/1954, actele juridice sunt încheiate de reprezentanţii lor legali.
Reprezentarea este un procedeu tehnico-juridic prin care o persoană, denumită
reprezentant, încheie un act juridic civil în numele şi pe seama altei persoane, denumită
reprezentat, în aşa fel încât efectele actului juridic încheiat se produc direct în persoana
celui reprezentat. Aceasta este o trăsătură caracteristică capacităţii de drept civil, şi
87

anume faptul că persoana fizică ce are capacitate de folosinţă, are nevoie de un


reprezentant legal care să încheie în numele şi pe seama ei acte juridice civile.
Au calitatea de reprezentanţi legali părinţii, tutorii sau, în anumite condiţii,
curatorii.
Cum întotdeauna norma civilă trebuie să se plieze în funcţie de realitatea
cotidiană, deşi de principiu persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu le este
interzisă marea aventură a încheierii de acte juridice civile, anumite excepţii sunt
permise. Acestea se referă la actele de conservare şi actele juridice mărunte, zilnice,
cum ar fi: cumpărarea de mâncare, băuturi răcoritoare, bilete pentru transportul în
comun, pentru spectacole etc.
Cum potrivit prevederilor art.25 alin.2 din Decretul nr.32/1954, actele
juridice încheiate de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani sunt anulabile pentru
incapacitate, chiar în lipsa leziunii, se poate constata că lipsa capacităţii de exerciţiu nu
este interpretată de legiuitor ca fiind absolută şi totală, în fond fiind perfect valabile
actele încheiate în favoarea persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu şi care nu-i
produc acesteia nici un prejudiciu, aducându-i chiar un eventual beneficiu.
Această stare a lipsei capacităţii de exerciţiu încetează în următoarele
situaţii:
Dacă avem în vedere cazul minorului, la împlinirea vârstei de 14 ani acesta
va dobândi o capacitate de exerciţiu restrânsă.
În situaţia în care cercetăm cazul interzisului judecătoresc, ridicarea
interdicţiei judecătoreşti determină revenirea la starea de capacitate de exerciţiu avută
anterior interdicţiei.
În oricare dintre aceste cazuri, moartea fizic constatată ori declararea
judecătorescă a morţii determină o încetare a lipsei capacităţii de exerciţiu, în astfel de
situaţii încetând, evident, şi capacitatea de folosinţă a persoanei fizice.

#2. Capacitatea de exerciţiu restrânsă a persoanei fizice

Prin capacitate de exerciţiu restrânsă se înţelege aptitudinea minorului


între 14 şi 18 ani de a dobândi şi exercita drepturi civile subiective şi de a-şi asuma şi
exercita obligaţii civile prin încheierea – personal – de acte juridice civile, cu
încuviinţarea prealabilă din partea ocrotitorului legal1.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă aparţine exclusiv minorilor între 14 şi
18 ani, o astfel de aptitudine nefiind întâlnită în cazul nici unei alte categorii de
persoane fizice. Minorul încheie personal actele juridice, pentru valabilitatea acestora

1
Ernest Lupan, op.cit., p.105
88

fiind însă necesară încuviinţarea prealabilă şi individuală din partea ocrotitorului legal,
dublată, în unele situaţii de excepţie, de încuviinţarea autorităţi tutelare.
Dovada dobândirii capacităţii de exertciţiu restrânse se face dovedindu-se
împlinirea vârstei de 14 ani prin prezentarea certificatului de naştere al persoanei
respective.
Conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânse cuprinde următoarele
categorii de acte juridice civile:
A. Acte juridice civile pe care minorul între 14 şi 18 ani le poate încheia
personal şi singur, fără a fi necesară nici o altă formalitate:
- în primul rând, minorul care a împlinit 14 ani va putea în continuare să încheie
actele de conservare şi actele mărunte ce îi erau permise şi anterior acestei date, astfel
încât acestea nu caracterizează perioada capacităţii de exerciţiu restrânse
- acte de administrare, cu condiţia să nu fie lezionare pentru minor
- contractul de depozit special la CEC
- minorul care a împlinit vârsta de 16 ani poate dispune prin testament de
jumătate din bunurile de care ar fi putut dispune dacă era major – art.807 Cod civil
- recunoaşterea paternităţii unui copil din afara căsătoriei
B. Actele juridice pe care minorul între 14 şi 18 ani le încheie valabil
personal, dar numai cu încuviinţarea valabilă a ocrotitorului legal:
- acte de administrare ale unui bun singular: închirierea unui bun, contractul de
antrepriză pentru repararea unui imobil
- acte de administrare ale unui patrimoniu – care în raport cu un bun singular
sunt acte de dispoziţie: înstrăinarea bunurilor ce au devenit nefolositoare pentru minor,
în limita unei valori stabilite de lege sau înstrăinarea bunurilor perisabile
C. Acte juridice civile încheiate personal de minorul cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, ce reclamă însă o dublă încuvinţare aceea a ocrotitorului legal şi a
autorităţii tutelare:
- înstrăinarea unui bun
- renunţarea la un drept sau încheierea unei tranzacţii
În afara limitelor stabilite pentru conţinutul capacităţii de exerciţiu
restrânse se situează şi actele a căror încheiere este prohibită pentru minorul cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, în această categorie intrând, pe de o parte, donaţiile
şi garantarea obligaţiilor altora cu bunurile proprii, iar pe de altă parte, cele încheiate cu
tutorele sau rudele acestuia. Aceste acte vor fi lovite de nulitate absolută chiar şi în
varianta în care s-ar obţine avizul autorităţii tutelare pentru încheierea lor.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă încetează atunci când:
89

- subiectul de drept dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină, fie prin


împlinirea vârstei de 18 ani, fie în cazul femeii de cel puţin 15 ani, prin căsătorie.
- subiectul de drept este pus sub interdicţie
- subiectul de drept îşi încetează existenţa, moartea fiind fie fizic constatată, fie
declarată prin hotărâre judecătorească

#3. Capacitatea de exerciţiu deplină a persoanei fizice

Capacitatea de exerciţiu deplină a persoanei fizice poate fi definită ca fiind


aptitudinea omului de a dobândi şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma şi executa
obligaţiile civile, prin încheierea, personal şi singur, a tuturor actelor juridice civile
permise de lege1. În acest caz, subiectul de drept încheie actele juridice civile personal
şi singur, gama acestora fiind limitată doar de normele imperative ale legii.
Capacitatea de exerciţiu deplină se împlineşte la împlinirea vârstei de 18
ani, adică la majorat. Ca o excepţie, femeia având minimum 15 ani poate dobândi
capacitatea de exerciţiu deplină prin căsătorie, explicaţia acestei excepţii constând în
necesitatea asigurării egalităţii soţilor în raporturile ce se nasc din căsătorie, în egală
măsură patrimoniale şi nepatrimoniale.
În ceea ce priveşte conţinutul capacităţii de exerciţiu depline, aceasta
cuprinde actele juridice civile pe care persoana fizică majoră le poate încheia pentru a
dobândi şi exercita, respectiv pentru a–şi asuma şi executa drepturile şi obligaţiile
civile, acte încheiate de subiectul de drept civil personal şi singur. În principiu, persoana
fizică având capacitatea de exerciţiu deplină poate încheia orice act juridic civil, cu
excepţia celor ce îi sunt interzise printr-o limitare expresă a capacităţii sale de folosinţă.
Capacitatea de exerciţiu deplină încetează definitiv prin decesul persoanei
fizice, iar în cazul punerii sub interdicţie, încetarea poate fi definitivă sau doar
temporară. În cazul în care căsătoria care a determinat dobândirea capacităţii de
exerciţiu depline de către femeia care nu a împlinit 18 ani este anulată sau se constată
nulitatea acesteia, este posibil ca aceasta să redobândească o capacitate de exerciţiu
restrânsă, dacă nulitatea sau anularea căsătoriei a intervenit înainte ca femeia
respectivă să fi împlinit vârsta majoratului. În varianta căsătoriei putative, după
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti prin care s-a anulat căsătoria, este posibil
să apară aceeaşi situaţie, deşi sub acest aspect, părerile sunt împărţite în doctrină2.
Menţionăm că sub acest aspect considerăm că este absolut necesar, de
lege ferenda, să se recunoască femeii căsătorite capacitatea deplină de exerciţiu,
1
Ernest Lupan, op.cit., p.113
2
A se vedea opiniile exprimate, argumentele şi analizele la care se face trimitere în lucrarea Drept
civil. Persoana fizică, op.cit., p.118
90

indiferent de soarta pe care o va avea căsătoria respectivă până în momentul în care


aceasta împlineşte vârsta majoratului. Aceasta deoarece limita dintre capacitatea de
exerciţiu restrânsă şi capacitatea de exerciţiu deplină este stabilită de prezumţia legată
de o anumită evoluţie a discernământului persoanei fizice. Este adevărat că femeii
căsătorite i se recunoaşte capacitatea de exerciţiu deplină nu pentru că s-ar considera
că are o maturitate suficientă, ci pentru a i se asigura o egalitate în raporturile juridice
de familie, atât faţă de soţ cât şi faţă de terţi. Pe de altă parte, însă, este imposibil şi
inexplicabil să i se permită unui subiect de drept să încheie acte de dispoziţie personal
şi singur, şi după ce a dobândit o oarecare maturitate tocmai prin încheierea unor astfel
de acte, să i se interzică o astfel de operaţiune juridică, prohibiţie care, apreciem noi, că
în prezent este impusă dintr-o înţelegere greşită a unei prezumţii care nu mai poate
opera în acest caz. În fond, indiferent care ar fi situaţia căsătoriei, se pot naşte copii al
căror reprezentant este, în mod normal, părintele, respectiv mama, în
cvasiunanimitatea cazurilor în care căsătoria este anulată. În acest caz, dacă nici mama
nu va avea capacitate de exerciţiu deplină, neputând să încheie singură acte de
dispoziţie, se va impune instituirea tutelei sau curatelei pentru minor, deşi acesta se
bucură de ocrotire părintească.
În cazul încălcării normelor legale privind capacitatea de exerciţiu, poate
să atragă anumite sancţiuni, nulitatea relativă fiind cea specifică unor astfel de situaţii
datorită caracterului său de protecţie.
91

CAIET DE SEMINAR 11

Problema 1

Capacitatea de exerciţiu este reglementată în mai multe acte normative,


cele mai importante fiind Decretul nr.31/1954 (art.5 alin.3, art.8, art.9, art.10 alin.final,
art.11), Codul civil (art.807, 950-952, etc), Codul familiei (art.4, art.105 alin 1 şi2,
art.124, art.129, art.133 şi art.147), iar dispoziţii singulare sunt regăsite în diferite
norme cu caracter special.

Problema 2

Subiectul de drept, din prima zi de viaţă şi până la împlinirea vârstei de 14


ani, este lipsit de capacitate de exerciţiu, între 14 şi 18 ani are o capacitate de exerciţiu
restrânsă, iar prin împlinirea vârstei de 18 ani dobândeşte capacitatea de exerciţiu
deplină, acestea fiind regulile de bază şi momentele ce punctează evoluţia capacităţii
de exerciţiu a persoanei fizice. Următoarele situaţii de excepţie pot să apară:
- la 14 ani se dobândeşte capacitate de exerciţiu restrânsă; între 14 şi 18
ani persoana este pusă sub interdicţie, astfel încât va fi lipsită de capacitate de
exerciţiu; dacă ridicarea interdicţiei are loc înainte de împlinirea vârstei de 18 ani,
persoana redobândeşte capacitatea de exerciţiu restrânsă, iar dacă ridicarea
interdicţiei are loc după împlinirea vârstei de 18 ani, persoana dobândeşte o capacitate
de exerciţiu deplină
- majorul pus sub interdicţie redobândeşte întotdeauna capacitatea de
exerciţiu deplină, după ridicarea interdicţiei
- din momentul înplinirii vârstei de 16 ani, persoana fizică poate încheia
acte ce i-au fost interzise anterior acestui moment (testamentul)
- este posibil ca persoana fizică, deşi are capacitate de exerciţiu deplină,
să nu poată încheia anumite acte juridice datorită unor incapacităţi speciale de folosinţă
- femeia în vârstă de cel puţin 15 ani poate dobâdi capacitate de exerciţiu
deplină prin căsătorie
- dacă persoana a fost pusă sub interdicţie înainte de împlinirea vârstei de
14 ani (potrivit art.142 alin.2 Cod fam. pot fi puşi sub interdicţie şi minorii) atunci
aceasta nu va dobândi capacitate de exerciţiu restrânsă sau deplină decât în măsura în
92

care interdicţia va fi ridicată până la împlinirea vârstei de 18 ani sau după împlinirea
acesteia.

Problema 3

În perioada în care persoana fizică este lipsită de capacitate de exerciţiu,


la încheierea actelor juridice este reprezentată de ocrotitorul său legal – părinte,
tutore sau curator -, în timp ce după dobândirea capacităţii de exerciţiu restrânse, la
încheierea actelor juridice, persoana fizică este asistată de ocrotitorul său legal, fiind
necesară, de asemenea, încuviinţarea prealabilă şi pentru fiecare act în parte a
acestuia din urmă, iar în cazul actelor de dispoziţie peste această încuviinţare a
ocrotitorului legal se suprapune şi încuviinţarea autorităţii tutelare.
Reprezentarea legală nu trebuie confundată cu reprezentarea
1
convenţională . În primul caz , suntem în faţa unei situaţii reglementate de lege,
nerespectarea acesteia atrăgând nulitatea actului. În cel de-al doilea caz, este vorba de
o convenţie prin care o persoană cu capacitate de exerciţiu împuterniceşte o altă
persoană să o reprezinte la încheierea unui contract.
Exemplul 1: dacă B doreşte să-i doneze lui A – minor în vârstă de 10 ani –
un imobil, la încheierea actului de donaţie va fi prezent şi va semna pentru A părintele
său, făcându-se această menţiune în cuprinsul înscrisului.
Exemplul 2: dacă A, care locuieşte în Satu-Mare, deţine un imobil în
Constanţa, îl împuterniceşte pe B – ce-şi are domiciliul în Constanţa – să încheie acte
privind imobilul respectiv în numele şi pentru A (să închirieze şi să încaseze chiria).
Exemplul 1/B: în situaţia în care B doreşte să-i doneze lui A – minor în
vârstă de 15 ani – un imobil, convenţia va fi semnată de A, precum şi de părintele său
care îl asistă la încheierea actului.

Problema 4

Actul încheiat de minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani este anulabil


datorită incapacităţii acestuia, în acest caz minorul nefind obligat să invoce nici un
prejudiciu. În schimb, minorul între 14 şi 18 ani poate să invoce ca motiv de
anulabilitate leziunea, în contractele sinalagmatice, adică disproporţia vădită între
contraprestaţii, datorată lipsei sale de experienţă la încheierea contractului. De

1
Pentru o expunere amplă, Maria Banciu, Reprezentarea în actele juridice civile, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1995
93

exemplu, dacă minorul îşi înstrăinează lanţul de aur pentru un compact disc,
nerealizând diferenţa mare de valoare între cele două contraprestaţii.

Problema 5

Potrivit art.10 alin. ultim din Decretul nr.31/1954, minorul cu capacitate


restrânsă are dreptul, fără a avea nevoie de încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, să
facă depuneri la casele de păstrare de stat şi să dispună de aceste depuneri potrivit cu
prevederile regulamentelor acestor case de păstrare.
Este discutabil dacă se mai poate susţine că norma se referă exclusiv la
Casa de Economii şi Consemnaţiuni, î condiţiile în care, potrivit Legii nr.66/1996,
aceasta a fost reorganizată în societate bancară pe acţiuni, unicul acţionar fiind statul
român. Aşa fiind, ar trebui să se recunoacă, de lege lata, cel puţin posibilitatea
încheierii unor astfel de contracte de depozit la băncile cu capital integral de stat, dacă
nu şi în cazul celor cu capital privat, pentru sume ce se încadrează în suma garantată în
caz de faliment al băncii. Trebuie avută în vedere în special situaţia minorului care se
întreţine singur şi căruia poate i se oferă contracte mai avantajoase de către alte unităţi
bancare decât de către CEC.

Problema 6

Cum persoana majoră poate dispune prin testament de întregul său


patrimoniu, minorul de 16 ani va putea dispune printr-un asemenea act de ½ parte din
patrimoniul său, diferenţa urmând a fi transmisă pe cale legală, în caz de deces.
În ceea ce priveşte recunoaşterea paternităţii, este vorba de cea a unui
copil al cărui tată este minorul între 14 şi 18 ani, copil care întotdeauna va avea situaţia
celui din afara căsătoriei deoarece bărbatul nu se poate căsători înainte de 18 ani. Deşi
pentru recunoaşterea paternităţii minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu are
nevoie de încuvinţarea ocrotitorului său legal, în măsura în care ulterior, dar înainte de
împlinirea vârstei de 18 ani tatăl va înţelege să conteste această recunoaştere, fiind
vorba de o acţiune în justiţie, va avea nevoie de asistarea ocrotitorului său legal, art.58
Cod fam. necuprinzând menţiunea expresă prevăzută de art.59 Cod fa., potrivit căreia
acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei aparţine copilului şi se porneşte în
numele său de către mamă, chiar dacă este minoră. Deci, în acest caz de excepţie –
94

şi care nu poate fi extins prin interpretare – mama cu capacitate de exerciţiu restrânsă


va putea porni acţiunea în stabilirea paternităţii copilului ei, în reprezentarea acestuia.

Problema 7

Act de administrare a unui bun este, de exemplu, închirierea acestuia. Prin


contractul de antrepriză pentru repararea unui bun se înţelege acel contract prin care o
persoană numită antreprenor se obligă faţă de o altă persoană numită client să execute
pe riscul său o lucrare determinată în schimbul unei remuneraţii, fiind o varietate a
locaţiunii de lucrări, reglementată art.1470 pct. 3 Cod civil. Contractul reprezintă un act
de dispoziţie dacă obiectul antreprizei îl reprezintă construirea unei case sau un act de
administrare, dacă este vorba de executarea unor reparaţii la un imobil1.
Referitor la înstrăinarea bunurilor care au devenit nefolositoare pentru
minor, actul poate fi încheiat de minor cu încuviinţarea prelabilă a ocrotitorului legal,
dacă valoarea acestora nu depăşeşte valoarea de 250 lei(suma este desuetă, ori în
condiţiile în care legiuitorul nu înţelege să o modifice, practic, încheierea unui
asemenea act nu se mai poate încuviinţa decât cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii
tutelare – art.129 alin.4 Cod fam.).
Atenţie!
În măsura în care actul este încheiat de minorul cu capacitate de exerciţiu
restrânsă fără încuviinţarea ocrotitorului legal, dar el nu este lezionar, îşi va produce
efecte juridice, fiind perfect valabil.

Problema 8

La încheierea căsătoriei trebuie avute în vedere anumite condiţii de fond şi


de formă a căror nerespectare poate determina nulitatea absolută: căsătoria a fost
încheiată cu încălcarea dispoziţiilor legale cu privire la vârsta matrimonială; de către o
persoană care era deja căsătorită; între persoane care sunt rude în grad prohibit; între
cel care adoptă sau ascendenţii lui, pe de o parte, şi cel adoptat ori descendanţii
acestuia, pe de altă parte; căsătoria încheiată de alienatul sau debilul mintal; lipseşte
consimţământul viitorilor soţi ori acesta nu a fost exprimat cu respectarea condiţiilor de
formă necesare;căsătoria a fost încheiată de un funcţionar incompetent (cu excepţia

1
Pentru o prezentare detaliată, Eugeniu Safta-Romano, Contracte civile 1, Editura Graphix, Iaşi,
1995, p.146-147
95

cazului în care acest a exercitat în mod public atribuţia de delegat de stare civilă);
căsătoria este fictivă; căsătoria a fost încheiată de persoane de acelaşi sex. În cazul în
care consimţământul unuia dintre soţi este viciat, sancţiunea va fi nulitatea relativă. În
toate aceste cazuri, dacă femeia a dobândit capacitate de exerciţiu deplină prin
căsătorie, ca urmare a constatării sau pronunţării nulităţii căsătoriei, ea va pierde
această capacitate de exerciţiu deplină, revenind la situaţia de a avea capacitate de
exerciţiu restrânsă, până la împlinirea vârstei majoratului sau până la încheierea unei
noi căsătorii.
În ceea ce priveşte căsătoria putativă (art.23 Cod fam.), deşi este o
căsătorie nulă sau anulabilă, se caracterizează prin buna credinţă a unuia sau a ambilor
soţi în momentul încheierii ei, bună credinţă ce echivalează cu necunoaşterea cauzei ce
atrage nulitatea căsătoriei.
Considerăm , pentru motivele expuse deja, că această capacitate de
exerciţiu deplină dobândită de femeie pri căsătorie trebuie considerată un drept
câştigat, în mod faptic neexistând nici o deosebire între un astfel de caz şi cel al femeii
căsătorite anterior dobândirii vârstei de 18 ani, şi care divorţează sau rămâne văduvă
înainte de împlinirea majoratului, variantă în care ea îşi va păstra capacitatea de
exerciţiu deplină dobândită.

Secţiunea 5 – Identificarea persoanei fizice

Prin identificarea persoanei fizice se înţelege – din punct de vedere


doctrinar – individualizarea acesteia în raporturile juridice civile, cu ajutorul unor
atribute ce caracterizează omul ca subiect de drept civil, care îi sunt proprii în
ansamblul relaţiilor sociale la care ia parte şi în fiecare dintre asemenea relaţii în parte 1.
Această operaţiune este impusă pentru a putea fi distinsă o persoană de alta, cu
menţiunea că omul nu se individualizează doar în raporturile de drept civil, ci în toate
raporturile juridice în care apare ca subiect de drept, interesul aparţinând atât
individului cât şi societăţii, care trebuie să fie în măsură să poată individualiza un
subiect de drept într-un raport juridic concret, la un moment dat.
Mijloacele de identificare a persoanei fizice corespund etapelor pe care
aceasta le trece de la naştere şi până la moarte, paleta atributelor de identificare fiind
destul de largă deoarece aceasta cuprinde elemente ce caracterizează situaţia

1
Ernest Lupan, op.cit., p.123
96

individului sub anumite aspecte. Pe de altă parte, aceste atribute sunt uneori
reglementate sub forma unor drepturi subiective civile, în acest context meritând a fi
subliniat faptul că sub aspectul naturii lor juridice se poate afirma că atributele de
identificare a persoanei fizice sunt drepturi nepatrimoniale, fiind caracterizate de toate
trăsăturile acestei categorii de drepturi subiective. Acestea aparţin tuturor persoanelor
fizice, fiind drepturi generale şi având caracter de universalitate.
În ceea ce priveşte apărarea acestora, aceasta este asigurată în limitele
stabilite de art.54 alin.1 din Decretul nr.31, care stabileşte că persoana vătămată într-
un drept subiectiv nepatrimonial poate cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii
faptei ce aduce atingere acelui drept. Obiectul unei asemenea acţiuni îl constituie, de
regulă, înlăturarea atingerii aduse dreptului subiectiv, ca atribut de identificare şi prin
aceasta restabilirea lui, ce se realizează prin obligarea de către instanţa judecătorească
a faptuitorului la încetarea acţiunii care a adus atingere dreptului, ori la îndeplinirea
oricăror altor măsuri considerate necesare în vederea realizării aceluiaşi scop.

#1. Numele persoanei fizice

Numele reprezintă acel atribut de identificare al persoanei fizice ce se


materializează în dreptul fiecărei persoane de a fi distinsă, în masa mare a subiectelor
de drept, prin cuvintele ce au o asemenea semnificaţie potrivit dispoziţiilor legale.
Noţiunea este folosită atât în sens restrâns, echivalând în acest caz cu
numele de familie, cât şi în sens larg, variantă în care cuprinde atât numele de familie
cât şi prenumele.
Dreptul la nume este reglementat de art.12 din Decretul nr.31/1954, art.27
şi 28 Cod fam., art.18 din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă şi de
Decretul nr.975/1968 cu privire la nume.
Conţinutul dreptului subiectiv la nume cuprinde prerogativele titularului de
a purta, de a folosi numele stabilit sau dobândit potrivit dispoziţiilor legale, de a solicita
îndreptarea greşelilor strecurate în actele care cuprind acest nume şi de a se opune
folosirii lui de către alte persoane (acest drept trebuie înţeles în contextul în care este
vorba de o utilizare frauduloasă a numelui respectiv, deoarece este posibil ca o terţă
persoană să poarte acelaşi nume şi, în cazuri mai rare, să corespundă întreaga
combinaţie, respectiv atât numele cât şi prenumele; tocmai de aceea putem spune că
numele persoanei fizce este un element de identificare, dar nu este singurul, în astfel
de cazuri devenind evidentă necesitatea unor alte astfel de elemente).
Ca drept subiectiv civil nepatrimonial, dreptul la nume cunoaşte
următoarele caractere specifice drepturilor absolute:
97

Opozabilitate faţă de toate celelalte subiecte de drept, care nu sunt identificate


în cadrul raportului juridic civil, şi cărora le corespunde o obligaţie negativă generală de
a nu face nimic ce ar putea determina încălcarea dreptului titularului.
Inalienabilitatea – reflectă ideea că persoana fizică nu poate încheia acte juridice
prin care să înstrăineze dreptul său la nume; în măsura în care numele este transmis
prin filiaţie, căsătorie sau adopţie, această transmisiune se realizează prin efectul legii
şi nu ca urmare a unei manifestări de voinţă a titularului dreptului.
Imprescriptibilitatea exprimă, în principiu, ideea că dreptul nu poate fi pierdut
prin neuz şi nici dobândit prin folosinţă de lungă durată. Considerăm însă că în cazul
drepturilor nepatrimoniale aceste caractere ale drepturilor absolute cunosc o anumită
specificitate deoarece ele sunt strâns legate de persoana titularului dreptului, însoţindu-
l pe acesta din momentul naşterii şi până în momentul încetării existenţei (persoana
fizică va avea întotdeauna un nume, chiar dacă nu tot timpul acelaşi nume), astfel încât
exercitarea dreptului este permanentă. În fond, rolul numelui este de a individualiza un
om într-un anumit grup, ori această individualizare are loc în permanenţă, indiferent
dacă subiectul care face individualizarea sau grupul de referinţă diferă de la un moment
la altul.
Personalitatea caracterizează dreptul la nume, reflectând această legătură dintre
titular şi drept, în sensul că dreptul nu poate fi exercitat prin reprezentare (cu excepţia
cazului în care se urmează procedura schimbării pe cale administrativă a numelui şi
care priveşte şi pe un minor, dar şi în acest caz reprezentarea priveşte mai mult
exercitarea drepturilor procedurale care nu sunt accesibile minorului datorită lipsei
capacităţii de exerciţiu, şi nu a exercitării în sine a dreptului la nume prin reprezentant).
Universalitatea exprimă ideea că toţi oamenii au dreptul la nume, aspect ce se
regăseşte şi în art.7 pct.1 din Convenţia privind drepturile copilului.
Legalitatea reflectă reglementarea expresă prin lege a condiţiilor stabilirii şi
dobândirii, modificării ori schimbării numelui.
Unitatea conţine ideea potrivit căreia numele de familie şi prenumele
individualizează persoana fizică acţionând ca un întreg.

I. Numele de familie

A. Dobândirea numelui de familie

Dobândirea numelui de familie este reglementată de art.2 alin.1 şi 2 din


Decretul nr.975/1968, regula principală fiind aceea potrivit căreia numele de familie se
98

stabileşte prin efectul filiaţiei, excepţia reprezentând-o situaţia copilului născut din
părinţi necunoscuţi, variantă reglementată de art.2 alin.3.
*1. În cazul copilului din căsătorie (ai cărui părinţi, evident, sunt
cunoscuţi) se aplică regula potrivit căreia el va lua numele de familie comun al
părinţilor (art.62 alin.1 Cod fam.).
În cazul în care părinţii nu au nume comun, numele copilului se va stabili
prin acordul părinţilor, declarându-se la serviciul de stare civilă în momentul declarării
naşterii copilului. În varianta în care părinţii nu se înţeleg, autoritatea tutelară de la
domiciliul copilului va hotărî dacă minorul va purta numele unuia dintre aceştia sau
numele lor reunite.
*2. În cazul copilului din afara căsătoriei, regula este aceea că acesta
va dobândi numele de familie al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a
fost mai întâi stabilită (art.64 alin.1 Cod fam.).
În cazul în care filiaţia copilului a fost stabilită concomitent, se aplică - prin
asimilare – regulile din cazul copilului născut din căsătorie ai cărui părinţi nu au numele
comun.
*3. În cazul copilului născut din părinţi necunoscuţi, stabilirea numelui
se face pe cale administrativă de către autoritatea tutelară a locului în care a fost
găsit copilul, prin decizie.

B. Modificarea numelui de familie

Această modificare a numelui odată stabilit se poate produce ca urmare a


schimbării stării civile a persoanei fizice, în condiţiile stabilite de lege, dar nu orice
schimbare a stării civile determină o modificare a numelui. Trebuie menţionat faptul că
în măsura în care schimbarea stării civile afectează numele de familie purtat până în
momentul respectiv, efectul este denumit modificare a numelui de familie, pe când
dacă o asemenea consecinţă intervine fără să existe o legătură cu starea civilă a
persoanei fizice, ea este denumită schimbare a numelui de familie, ce poate avea loc
numai pe cale administrativă.
Potrivit art.2 alin.1 din Decretul nr.975/1968, numele de familie se
modifică drept urmare a schimbării stării civile în condiţiile prevăzute de Codul familiei.
*1. Modificarea numelui de familie determinată de schimbări de filiaţie:
*1.1. Stabilirea filiaţiei copilului născut din părinţi necunoscuţi produce
efecte în privinţa modificării numelui de familie deoarece şi starea lui civilă se va
transforma, copilul putând să fie născut din căsătorie sau din afara căsătoriei. În funcţie
99

de categoria în care situaţia lui va fi încadrată, numelui copilului îi va fi aplicabilă regula


prevăzută de art.62 sau cea prevăzută de art.64 din Codul familiei.
*1.2. Stabilirea filiaţiei copilului din afara căsătoriei şi faţă de al doilea
părinte permite instanţei, dacă i se solicită acest lucru, să încuviinţeze ca minorul să
poarte numele părintelui faţă de care filiaţia a fost stabilită ulterior.
*1.3. În cazul admiterii unei acţiuni în tăgada paternităţii copilului, situaţia
acestuia din urmă se va schimba, el devenind copil din afara căsătoriei. Regula este
aceea că minorul va purta numele avut de mama sa în momentul naşterii copilului. Se
poate constata că dacă mama copilului şi soţul ei aveau un nume comun, admiterea
acţiunii nu va determina nici o modificare a numelui acestuia, o astfel de modificare
intervenind doar dacă soţii nu aveau nume comun.
*1.3.2. Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de tăgadă a
parternităţii, se stabileşte paternitatea faţă de un alt bărbat, devin aplicabile regulile
numelui copilului din afara căsătoriei a cărui paternitate faţă de al doilea părinte a fost
stabilită ulterior.
*1.4. În cazul admiterii contestaţiei sau anulării recunoaşterii filiaţiei
copilului, acesta din urmă dobândeşte starea civilă avută anterior acestei recunoaşteri,
aplicându-i-se regula specifică speţei concrete.
*2. Modificarea numelui de familie determinată de adopţie.
Trebuie făcută menţiunea că în timp ce, potrivit reglemnentărilor Codului
familiei, regula o reprezenta adopţia cu efecte restrânse, iar excepţia era materializată
în adopţia cu efecte depline, în prezent, potrivit dispoziţiilor speciale în materie, adopţia
este cu efecte depline, în acest caz stabilindu-se practic relaţii de rudenie între
adoptator şi rudele acestuia, pe de o parte, şi adoptat şi descendenţii săi pe de altă
parte, concomitent încetând legăturile de rudenie între adoptat şi descendenţii săi pe
de o parte, şi părinţii fireşti şi rudele acestora, pe de altă parte.
Adopţia este reglementată în prezent de OUG nr.25/1997.
*2.1. În cazul încuviinţării adopţiei, regula este aceea că minorul primeşte
prin adopţie numele celui care adoptă.
Întotdeauna prin hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei va fi
indicat numele pe care adoptatul urmează să îl poarte.
*2.2. În cazul desfacerii adopţiei, instanţa se va pronunţa cu privire la
numele pe care cel adoptat îl va purta după acest moment, având alegerea între
numele dobândit prin adopţie şi cel avut anterior.
*2.3. În varianta nulităţii adopţiei, minorul va reveni la numele purtat
anterior.
*3. Modificarea numelui de familie determinată de căsătorie.
100

*3.1. La încheierea căsătoriei, viitorii soţi trebuie să declare în faţa


delegatului de stare civilă ce nume vor purta în căsătorie, alegere ce se bazează pe
acordul lor de voinţă (art.27 Cod fam.).
Următoarele variante pot fi alese: fie soţi vor păstra numele avute anterior
căsătoriei (caz în care nu intervine nici o modificare a acestuia în ceea ce-i priveşte pe
soţi), fie vor purta un nume comun (variantă în care cel puţin unul dintre soţi îşi va
modifica numele, dar e posibil ca numele ambilor soţi să suporte o asemenea
modificare). Numele comun poate constitui numele avut de unul (oricare) dintre soţi
anterior căsătoriei sau poate fi format din numele lor reunite.
*3.2. În cazul divorţului, de regulă, soţul al cărui nume a suferit o
modificare în urma căsătoriei revine la numele avut anterior.
Este posibil ca părţile, prin acordul lor de voinţă, să determine ca şi pe
viitor să poarte acelaşi nume ca şi sub durata căsătoriei, caz în care divorţul nu
determină modificări ale numelui foştilor soţi.
Este, de asemenea, posibil ca instanţa să aprecieze oportună menţinerea
numelui dobândit de unul dintre soţi ca urmare a căsătoriei, chiar dacă soţul căruia i-a
aparţinut numele anterior căsătoriei se opune la această păstrare.
*3.3. În varianta în care căsătoria este declarată nulă sau este anulată,
foştii soţi vor purta numele avute anterior căsătorieim, în această situaţie, un acord de
voinţă al părţilor care să producă efecte contrare este lipsit de eficacitate. Nici instanţa
nu poate dispune păstrarea numelui dobândit prin căsătorie, însă trebuie menţionată o
particularitate, şi anume aceea că în privinţa numelui, nulitatea căsătoriei îşi va
produce efecte numai pentru viitor.
*3.4. Încetarea căsătoriei prin moartea unuia dintre soţi nu produce nici un
fel de modificare asupra numelui soţului supravieţuitor.

C. Schimbarea numelui de familie pe cale administrativă

Prin schimbarea numelui pe cale administrativă se înţelege înlocuirea


numelui de familie cu un altul, la cerere, prin decizie administrativă, condiţiile şi
procedura fiind reglementate de Decretul nr.975/1968.
Competenţa de a se pronunţa asupra unei asemenea cereri revine
Direcţiei generale de evidenţă informatizată a persoanei, din cadrul Ministerului de
Interne, exlusiv.
O astfel de cerere poate fi formulată de orice cetăţean român sau apatrid,
cu condiţia de a avea capacitate de exerciţiu deplină, pentru minori, procedura fiind
101

demarată de părinţi sau de tutore cu aprobarea autorităţii tutelare. În măsura în care


părinţii nu se înţeleg asupra acestui aspect, va hotărî autoritatea tutelară oportunitatea
formulării cererii. Schimbarea numelui de familie al minorului poate fi solicitată
concomitent cu o cerere similară formulată de părinţi, dar, în cazuri temeinic justificate,
minorul poate cere o asemenea schimbare separat.
În măsura în care soţii poartă un nume de familie comun, pentru
schimbarea acestui nume este necesar consimţământul autentificat al celuilalt soţ, cu
menţiunea că pentru acesta din urmă schimbarea numelui nu devine obligatorie.
La cererea motivată care se depune la consiliul local de domiciliu al
solicitantului se anexează următoarele acte: copii certificate ori legalizate ale
certificatelor de stare civilă, consimţământul celuilalt soţ, dat în formă autentică sau
copia deciziei autorităţii tutelare, când cererea este formulată de tutore, precum şi orice
alte acte pe care solicitantul le consideră necesare pentru motivarea cererii sale.
Această cerere se publică prin grija şi pe cheltuiala solicitantului în Monitorul Oficial al
României, partea a III-a, cu excepţia cazului în care schimbarea este solicitată cu
motivarea că numele prezent este format din expresii indecente, ridicole sau este
transformat prin traducere sau în alt mod. În 30 de zile de la publicare, orice persoană
interesată poate formula o opoziţie la aceasta, opoziţia motivată depunându-se la
primăria unde a fost înregistrată cererea.
Potrivit art.11 din legea specială, cererea de schimbare a numelui,
împreună cu toate actele enumerate în mod expres de lege şi – în măsura în care s-au
făcut – opoziţiile terţilor, se trimit de consiliul local, spre rezolvare Direcţiei generale de
evidenţă informarizată a persoanei, prin formaţiunile de evidenţă informatizată a
persoanei de la locul de domiciliu.
În măsura în care în urma verificărilor intreprinse se constată că sunt
îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege şi că cererea este întemeiată, Direcţia
generală de evidenţă informatizată a persoanei va da o decizie motivată de admitere
sau de respingere a cererii, în termen de 60 de zile de la primirea dosarului (art.12 din
Decretul nr.975/1968).
Dacă cererea a fost admisă, decizia va fi transmisă primăriei la care a fost
înregistrată, iar aceasta îl va informa pe solicitant, invitându-l să achite taxa de timbru
legală. Imediat după ce solicitantul va face dovada acestei plăţi, primăria va lua măsuri
în sensul notării pe marginea registrului de naşteri a numărului şi datei deciziei de
admitere şi va elibera o copie a acesteia (menţiunea se va face, dacă este cazul, şi în
registrul de căsătorii). Sancţiunea neachitării taxelor legale este cea a restituirii copiei
deciziei organului emiţător, aceasta, nemaiproducând efecte. Este scutită de plata taxei
de timbru cererea prin care se solicită schimbarea numelui de familie pentru motive de
102

indecenţă sau ridicol, cu menţiunea că scutirea trebuie cuprinsă în decizia de schimbare


a numelui.
Efectul schimbării numelui se produce de la data efectuării înscrierii în
registrul de naşteri, prin menţiune, dată de la care solicitantul va purta noul nume,
indicat expres în decizie, practic dovada schimbării numelui făcându-se cu decizia de
admitere, eliberată de Direcţia generală de evidenţă informatizată a persoanei, sau cu
certificatul eliberat în baza acesteia (art.16 din decret).
În cazul în care cererea nu a fost aprobată, decizia de respingere se
comunică solicitantului de către Direcţia generală de evidenţă informatizată a
persoanei, soluţia putând fi contestată în termen de 30 de zile, competenţa de
soluţionare revenind Ministerului de Interne. Potrivit art.1 şi 2 din Legea nr.29/1990
(Legea contenciosului administrativ), atât decizia de respingere cât şi cea de admitere a
cererii de schimbare a numelui pe cale administrativă, cât şi orice soluţie pronunţată de
Ministerul de Interne într-o eventuală contestaţie, pot fi atacate la curţile de apel –
secţiile de contencios administrativ de la domiciliul solicitantului.
Dacă în susţinerea cererii au intervenit motive noi, cel căruia i s-a respins
cererea de schimbare a numelui de familie va putea formula o nouă cerere, potrivit
prevederilor art.18 din legea specială. În varianta în care cererea a fost respinsă ca
urmare a admiterii unei opoziţii, o nouă cerere va putea fi formulată numai după
încetarea temeiurilor care au determinat admiterea opoziţiei, dacă se solicită acelaşi
nume.

D. Retranscrierea numelui de familie

Conform reglementărilor cuprinse de art.19 alin.1 din Decretul


nr.975/1968, persoana al cărei nume de familie a fost înregistrat în actele de stare
civilă tradus în altă limbă decât cea maternă ori cu ortografia altei limbi, poate solicita
înscrierea prin menţiune pe aceste acte a numelui de familie retradus sau cu ortografia
limbii materne, atât la rubricile privind pe titulari, cât şi la cele privind pe părinţii săi.
Cererea se adresează primăriei în păstrarea căreia se află registrele de stare civilă şi se
soluţionează de către primar.
În baza aprobării acordate, se efectuează menţiunea pe marginea actelor
de stare civilă, efectele aprobării extinzându-se şi asupra copiilor minori precum şi a
celuilalt soţ, în măsura în care soţii au nume de familie comun. În aceste cazuri, este
103

necesar ca soţul să îşi dea consimţământul, iar în cazul în care soţii nu se înţeleg în
ceea ce priveşte extinderea efectelor asupra copiilor minori, competenţa de decizie
aparţine autorităţii tutelare.
Înscrierile privind retranscrierea numelui de familie se comunică şi
organului local al poliţiei în rază căruia domiciliază persoana în cauză, iar orice
persoană interesată poate depune o contestaţie la judecătoria locului său de domiciliu,
în termen de un an de la admiterea cererii.
Dacă cererea a fost respinsă, solicitantul poate formula o plângere la
judecătoria locului său de domiciliu.

II. Prenumele

Prenumele este o parte componentă a numelui – în înţelesul său larg – şi


se concretizează într-un cuvânt sau într-un grup de cuvinte ce permite individualizarea
persoanei fizice în familie, iar alăturat numelui de familie permite individualizarea
acesteia în societate.
Persoana fizică deţine asupra prenumelui un drept subiectiv nepatrimonial,
care prezintă acelaşi conţinut şi caractere ca şi cele întâlnite în cazul numelui de
familie.
Prenumele nu se transmite prin filiaţie, ci se stabileşte la data înregistrării
naşterii pe baza declaraţiei făcute de cel care declară naşterea. Cel care declară
naşterea are libertatea deplină în alegerea numelui, în principiu, legea nelimitând în
funcţie de vreun criteriu această libertate. Totuşi, potrivit art.18 alin.2 din Legea
nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, ofiţerul de stare civilă poate refuza
înscrierea unor prenume care sunt formate din cuvinte indecente ori ridicole părinţii
putând opta pentru un nume corespunzător.
În măsura în care există neconcordanţă între prenumele copilului trecut în
certificatul medical constatator al naşterii şi declaraţia verbală a declarantului,
întocmirea actului de naştere se face pe baza declaraţiei scrise şi semnate de ambii
părinţi, din care să rezulte prenumele copilului, iar în caz de neînţelegere între părinţi,
va decide autoritatea administraţiei publice locale de la locul înregistrării naşterii, prin
dispoziţie scrisă.
În cazul copilului găsit, prenumele se stabileşte - alături de numele de
familie - prin decizie scrisă elaborată de autoritatea tutelară.
Prenumele persoanei fizice nu este supus modificării în urma schimbării
stării civile, fiind susceptibil însă de schimbare pe cale administrativă, potrivit procedurii
104

prevăzute de Decretul nr.975/1968. Prenumelui îi sunt aplicabile şi regulile referitoare


la retranscrierea numelui.

III. Pseudonimul

Pseudonimul este compus dintr-un cuvânt ori un grup de cuvinte şi


constituie numele pe care cineva şi-l atribuie şi îl întrebuinţează pentru a-şi pune la
adăpost adevărata identitate faţă de publicul căruia i se adresează. Folosirea unui
pseudonim este permisă cu condiţia să nu implice o fraudă sau să nu se urmărească
prin aceasta un scop ilicit.
Pseudonimul constituie obiectul unui drept subiectiv nepatrimonial - fiind
ocrotit de lege -, o reglementare a acestuia putând fi regăsită în cuprinsul art.54 din
Decretul nr.31/1954 şi în art.4, art.10 din Legea nr.8/1996 privind drepturile de autor şi
drepturile conexe.
Întrebarea tipică ce poate să apară în legătură cu purtarea unui pseudonim
este aceea privind valabilitatea unui act juridic civil semnat de una dintre părţi sau de
ambele părţi utilizându-se acest cuvânt sau grup de cuvinte în locul numelui – în sens
larg – înscris în actele de stare civilă. Răspunsul poate fi afirmativ numai în măsura în
care identitatea persoanei fizice semnatare este neîndoielnică, iar consimţământul a
fost dat cu intenţia de a produce efecte juridice. Practic, în acest caz folosirea
pseudonimului nu ar afecta valabilitatea actului ci puterea probantă a înscrisului.
Utilizarea pseudonimului este întâlnită mai ales în mediile artistice, uneori
constituind chiar o condiţie de participare la un concurs de creaţie, în aceste cazuri, de
regulă, identitatea participanţilor fiind cunoscută doar după jurizarea lucrărilor.
Alegerea pseudonimului este liberă, iar folosirea acestuia nu presupune
nici o procedură specială, simpla lui utilizare fiind suficientă. Considerăm că specific
pseudonimului îi este o mult mai accentuată exercitare de către titularul său a dreptului
de a se opune folosirii acestuia de către o altă persoană decât în cazul numelui
deoarece, dacă în situaţia numelui combinaţiile care sunt întâlnite sunt inferioare ca
număr indivizilor care alcătuiesc populaţia României, fiind posibilă suprapunerea unor
nume care pot să aparţină mai multor persoane, această coincidenţă nu poate să apară
în cazul pseudonimului, tocmai datorită modalităţilor de alegere a acestuia.

IV. Porecla
105

Porecla este o denumire expresivă atribuită subiectului de drept de către


alte persoane şi determinată în special de unele particularităţi – fizice, de
comportament sau de caracter – ale acesteia. Porecla foloseşte, la fel ca şi
pseudonimul, la identificarea persoanei, ea neconstituind însă obiect al unui drept
subiectiv, astfel încât nu este ocrotită de lege şi nu are valoare juridică.

CAIET DE SEMINAR 12

Problema 1

Exemple concrete privind stabilirea şi modificarea numelui:


Părinţii – căsătoriţi – poartă numele comun Ionescu; copilul va purta
numele de Ionescu.
Părinţii – căsătoriţi – poartă numele comun rezultat din numele purtate de
ei anterior căsătoriei Ionescu-Pop; copilul va purta numele Ionescu-Pop.
Părinţii – căsătoriţi – poartă fiecare numele avute anterior căsătoriei,
mama - Ionescu, iar tatăl Pop. Copilul va purta unul dintre următoarele nume: Ionescu
sau Pop sau Ionescu-Pop sau Pop-Ionescu, potrivit acordului intervenit între părinţi, iar
în caz de divergenţă, potrivit deciziei autorităţii tutelare.

În cazul copilului din afara căsătoriei, de regulă, acesta va purta numele


mamei, deoarece în marea majoritate a cazurilor filiaţia se stabileşte mai întâi faţă de
mamă. ATENŢIE ! Regula rămâne totuşi aceea potrivit căreia numele copilului va fi cel
al părintelui faţă de care s-a stabilit mai întâi filiaţia şi este posibil ca această să fie
stabilită faţă de tată, caz în care numele copilului va fi numele tatălui, astfel încât nu
trebuie confundată varianta întâlnită cel mai des cu regula însăşi.
Dacă fliaţia se stabileşte concomitent faţă de ambii părinţi – de exemplu,
aceştia trăiesc în concubinaj, iar tatăl declară naşterea copilului la starea civilă – se
aplică regula din cazul părinţilor căsătoriţi care nu au nume comun.
Referitor la copilul născut din părinţi necunoscuţi, potrivit dispoziţiilor
legale existente, este obnligatorie stabilirea numelui şi prenumelui prin decizie
administrativă, chiar dacă se doreşte o adopţie imediată. Au fost formulate propuneri
de lege ferenda potrivit cărora în astfel de cazuri, copilul să poat5ă fi adoptat într-o
procedură urgentă, urmând să poarte numele părinţilor adoptatori 1. Ideea pare, la
prima vedere, atrăgătoare deoarece întotdeauna se urmăreşte reducerea informaţiilor
ce ar putea produce ulterior o traumă copilului, dar nu trebuie uitat că uneori adopţiile
1
Pentru o expunere detaliată, Ernest Lupan, op.cit., p.136
106

sunt anulate sau chiar, dacă interesul copilului o cere, instanţa poate dispune
desfacerea adopţiei, ori în aceste cazuri copilul trebuie să reia numele avut anterior
adopţiei, ceea ce nu s-ar putea în varianta avansată.

Problema 2

Copilul născut din părinţi necunoscuţi poartă numele de Ioan Ardelean


potrivit actului administrativ emis. Ulterior, el este recunoscut de un părinte sau se
stabileşte filiaţia faţă de un părinte, pe cale judecătorească. Efectul este acela că starea
lui civilă se va schimba, el devenind un copil născut din afara căsătoriei, sens în care i
se va aplica regula purtării numelui părintelui faţă de care a fost stabilită mai întâi
filiaţia. Dacă filiaţia va fi stabilită faţă de ambii părinţi, sau va fi stabilită pe cale
judecătorească faţă de aceştia, modificarea numelui se va produce potrivit regulilor
stabilirii numelui copilului născut din căsătorie sau din afara căsătoriei, după caz.
ATENŢIE ! Modificarea stării civile nu determină modificarea prenumelui, ci
doar a numelui.

Copilul născut din afara căsătoriei, poartă numele mamei, deoarece faţă
de aceasta s-a stabilit filiaţia, acela de Ionescu, iar ulterior se stabileşte filiaţia şi faţă de
tatăl, care se numeşte Pop. Potrivit art.64 alin.2 Cod fam., în cazul în care filiaţia a fost
stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte instanţa judecătorescă va putea da
încuviinţare copilului să poarte numele acestuia din urmă. Deci: este nevoie de o cerere
în acest sens şi rămâne la latitudinea instanţei dacă o admite sau nu, în funcţie de
temeinicia acesteia. Dacă cererea este admisă, numele copilului, de Ionescu, se va
modifica în Pop, în prezent neexistând posibilitatea ca în acest caz copilul să poarte
numele reunite ale părinţilor săi – variantă care există dacă minorul a fost recunoscut în
acelaşi timp de ambii părinţi.

În cazul în care părinţii sunt căsătoriţi, copilul se naşte în timpul căsătoriei,


iar tatăl formulează o acţiune în tăgada paternităţii, ce este admisă, starea civilă a
copilului devine aceea de copil din afara căsătoriei. În acest caz, copilul va purta
numele părintelui său din momentul naşterii, astfel încât, dacă mama sa poartă un
nume comun cu cel al soţului ei, modificarea intervenită în starea civilă a copilului nu va
determina nici o modificare a numelui. În schimb, dacă soţii şi-au păstrat numele avut
anterior căsătoriei, pot să apară două situaţii: dacă minorului i s-a stabilit numele
mamei, modificarea intervenită în starea civilă nu va determina modificarea numelui; în
107

schimb, dacă minorului i s-a stabilit numele tatălui, va interveni o modificare, el purtând
în viitor numele mamei.
Dacă ulterior se stabileşte filiaţia faţă de tatăl adevărat, sunt aplicabile
regulile modificării numelui copilului din afara căsătriei a cărui filiaţie a fost ulterior
stabilită în raport cu al doilea părinte, instanţa judecătorescă putând încuviinţa copilului
să poarte numele tatălui faţă de care i s-a stabilit filiaţia.
Problema 3

Potrivit art.48 Cod fam., recunoaşterea făcută de mamă, privind filiaţia


unui copil, se poate face prin declaraţie la serviciul de stare civilă, fie printr-un înscris
autentic, fie prin testament (alin.2), iar potrivit art.49, recunoaşterea care nu
corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată. La fel, şi în
cazul în care tatăl este cel care recunoaşte filiaţia, potrivit art.58 Cod fam.,
recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană
interesată.
În măsura în care o astfel de recunoaştere de filiaţie va fi anulată sau se va
dmite o acţiune în contestaţie, starea civilă a copilului se va modifica, atrăgând sau nu,
după caz, şi o modificare a numelui stabilit.
Procedura stabilirii filiaţiei faţă de oricare dintre părinţi va fi cercetată la
materia Dreptul familiei, pe moment fiind suficient să arătăm că este posibil ca din
diferite motive, o persoană fizică să recunoască relaţia de rudenie faţă de un copil,
relaţie ce nu există în realitate, aceasta fiind motivaţia pentru care o asemenea
recunoaştere poate fi contestată. Prin persoana interesată, de exemplu, se poate
înţelege un alt copil, care are interesul să îl înlăture de la moştenire pe aşa-zisul frate,
deşi deţine date certe că acest copil recunoscut de părintele său nu este în relaţii de
rudenie cu acesta.

Problema 4

Întotdeauna hotărârea prin care se încuviinţează adopţia va cuprinde în


dispozitiv numele pe care îl va purta adoptatul.
Desfacerea adopţiei poate să intervină doar dacă se constată că
menţinerea adopţiei în continuare ar dăuna intereselor minorului, de exemplu, datorită
relelor tratamente ce îi sunt aplicate. Întotdeauna desfacerea adopţiei are în vedere
exclusiv interesele adoptatului (ca şi încuviinţarea adopţiei, de altfel). Deoarece norma
specială prevede că în cazul desfacerii adopţiei instanţa se va pronunţa cu privire la
numele celui adoptat,se deduce că instanţa are alegerea între a dispune păstrarea
108

numelui dobândit prin adopţie sau reluarea celui avut anterior adopţiei neexistând
posibilitatea purtării celor două nume reunite.
În cazul constatării nulităţii adopţiei (pentru nerespectarea unor condiţii de
fond sau de formă, cerute ad validitatem) adoptatul va reveni la numele avut anterior.
Problema 5

La căsătorie, soţul poartă numele Ionescu, soţia numele Pop, aceştia prin
acordul lor de voinţă vor stabili numele ce îl vor purta după căsătorie, variantele fiind
următoarele: Ionescu sau Pop sau Ionescu-Pop sau Pop-Ionescu (în toate aceste
variante ei având un nume comun) ori şi pe viitor fiecare va purta numele avut anterior
căsătoriei.
ATENŢIE ! Nu este posibil ca unul să se numească Ionescu-Pop, iar celălat
Pop-Ionescu, după cum nu este posibil ca soţia să poarte numele Pop-Ionescu, iar soţul
să rămână la numele Ionescu pur şi simplu.

La divorţ, potrivit art.40 alin.1 şi 2 Cod fam., soţii se pot învoi ca cel care a
purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt, să poarte acest nume şi după
desfacerea căsătoriei, în acest caz instanţa judecătorescă, luând act de această
convenţie prin hotărârea de divorţ. Efectele acordului de voinţă sunt irevocabile, soţul
care şi-a dat acordul neputând reveni asupra acestuia, nici chiar în cazul în care ex-
soţul se recăsătoreşte, iar numele comun al noilor soţi va fi numele acestuia, păstrat în
urma desfacerii celei dintâi căsătorii.
Pentru motive temeinice, la desfacerea căsătoriei, instanţa poate să
încuviinţeze acest drept chiar în lipsa unei învoieli între soţi, potrivit art.40 alin.2 teza II
Cod fam., iar practica a stabilit că această încuviinţare poate fi acordată chiar împotriva
voinţei celuilalt soţ. Este vorba, în principal, de persoane care desfăşoară anumite
activităţi de cercetare ştiinţifică, de personalităţi ale lumii artistice sau, altfel spus, de
persoane care sunt cunoscute în societate, iar modificarea numelui le-ar putea cauza
anumite prejudicii. În ultimii ani, practica a statuat că este suficient şi motivul invocat
de reclamantă, în sensul că doreşte să aibă un nume comun cu cel al copiilor care i-au
fost încredinţaţi spre creştere şi educare, pentru a nu le produce acestora o traumă
(divorţul părinţilor nu afectează în nici un mod numele copiilor, stabilite la naştere,
potrivit regulilor deja analizate).

Problema 6
109

Deşi problema numelui pe care îl va purta soţul supravieţuitor în cazul


încetării căsătoriei prin moartea celuilat soţ a suscitat anumite discuţii în doctrină 1,
considerăm că singurul aspect practic ce se impune a fi evidenţiat la acest nivel de
studiu este următorul: în cazul în care soţul supravieţuitor – care îşi păstrează numele
dobândit prin căsătorie – se recăsătoreşte, iar ulterior divorţează, el va reveni la numele
avut anterior căsătoriei, respectiv la numele soţului decedat. Întotdeauna în caz de
divorţ, se revine la numele avut anterior căsătoriei ce se desface prin divorţul respectiv,
şi NU la eventuale nume anterioare purtate de persoana respectivă de-a lungul vieţii.

Problema 7

În cazul schimbării numelui pe cale administrativă, este discutabilă soluţia


potrivit căreia o astfel de schimbare nu implică schimbarea numelui de familie al
celuilalt soţ, în ciuda faptului că acordul său este necesar pentru admisibilitatea cererii.
Considerăm că în momentul în care soţii, prin acordul lor de voinţă, au stabilit că vor
purta un nume comun sub durata căsătoriei, această caracteristică a numelui lor ar
trebui să rămână o constantă pe durata căsătoriei respective, astfel încât să implice
schimbarea numelui ambilor soţi. Aceasta cu atât mai mult cu cât nu poate să existe o
diferenţiere de regim juridic, ori soţul care la căsătorie şi-a modificat numele preluându-
l pe cel al celuilalt soţ, nu are această libertate de a schimba acest element comun sub
durata căsătoriei, revenind, dacă se răzgândeşte, la numele purtat anterior. Practic,
prin regula prevăzută de legea specială, se poate ajunge la situaţia ca soţii care au
optat pentru un nume comun să poarte la un moment dat nume diferite, ca urmare a
schimbării pe cale administrativă a numelui de către unul dintre soţi. Nu este, în acest
caz, imposibil să ne gândim că soţii vor putea cere ambii schimbarea administrativă a
numelui, dar în nume diferite.

Problema 8

O aplicare practică a poreclei se regăseşte în cazul citării în proces a unei


părţi ce locuieşte într-o localitate rurală, în interiorul comunităţii fiind mai multe
persoane cu acelaşi nume (fiind identice atât numele cât şi prenumele). În astfel de
situaţii, de cele mai multe ori, este mult mai uşoară identificarea prin poreclă decât prin
adresă, cu atât mai mult cu cât porecla face cel mai des trimitere la originea, respectiv
la familia subiectului de drept ce trebuie identificat (Gheorghe al Todichii, Ioan a Petrii).
Situaţia este similară în unele cazuri şi atunci când se pune problema identificării

1
Pentru amănunte, Ernest Lupan, op.cit., p.146-148
110

persoanei pentru întocmirea cazierului judiciar, cu menţiunea că într-o asemenea


situaţie pot fi întâlnite deja porecle care în interiorul lumii interlope funcţionează ca
nişte nume reale. Este vorba de persoane care desfăşoară constant activităţi
infracţionale, fiind cunoscuţi uneori, de reprezentanţii presei, de exemplu, mai repede
prin raportare la poreclă decât la nume.

#2. Domiciliul persoanei fizice

Domiciliul, privit ca un atribut de identificare a persoanei fizice şi,


concomitent, ca un drept subiectiv nepatrimonial, este reglementat de art.13-15 din
Decretul nr.31/1954, art.100, 102, 122 şi 147 Cod fam., art.1, 10, 24-36 din Legea
nr.105/1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate.
Potrivit art.13 din Decretul nr.31/1954, domiciliul persoanei fizice este
acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală.
Ca drept subiectiv nepatrimonial, domiciliul prezintă atât caracterele
juridice generale ale unui asemenea drept (opozabilitate erga omnes, inalienabilitate,
imprescriptibilitate, personalitate, universalitate), cât şi unele trăsături specifice:
Obligativitatea este reflectată de ideea că deţinerea unui domiciliu nu
reprezintă numai un drept ci şi o obligaţie. Acest caracter este aplicabil şi în cazul
nomazilor şi vagabonzilor, în aceste situaţii – în lipsa unei locuinţe statornice –
determinarea domiciliului persoanei fizice făcându-se în funcţie de domiciliul de origine,
adică al părinţilor.
Unicitatea exprimă ideea că fiecare persoană fizică poate să aibă un singur
domiciliu (art.24 alin.2 din Legea nr.105/1996). În măsura în care o persoană are două
sau mai multe locuinţe, doar una dintre ele va reprezenta domiciliul, şi anume aceea
principală.
Stabilitatea este trăsătura ce delimitează domiciliul de reşedinţă, fiind
caracteristică domiciliului persoanelor fizice majore şi domiciliului legal, nu şi celui
convenţional.
Ca drept subiectiv civil, dreptul la domiciliu este ocrotit potrivit legii. Astfel,
potrivit art.27 din Constituţie, domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate
pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia,
excepţiile fiind prevăzute expres şi limitativ.
Privit din perspectiva atributelor de identificare, domiciliul are importanţă
practică sub aspectul individualizării persoanei fizice în spaţiu, în cadrul tuturor
raporturilor juridice la care aceasta ia parte. Astfel, cu titlu exemplificativ, merită
subliniat faptul că în ceea ce priveşte stabilirea competenţei instanţelor, domiciliul
111

părţilor are relevanţă, determinând alegerea instanţei sub aspect teritorial, pe


orizontală, iar în materie succesorală, locul deschiderii succesiunii este cel a ultimului
domiciliu al defunctului.
Dovada domiciliului se face cu cartea de identitate, aceasta reprezentând
tocmai documentul care se eliberează cetăţenilor români cu domiciliul în România în
scopul de a permite această dovadă.
Pe de altă parte, domiciliul fiind o situaţie de fapt, poate fi dovedit prin
orice mijloc de probă.
Potrivit reglementărilor legale în vigoare şi modurilor de stabilire,
domiciliul este de trei feluri:
Domiciliul de drept comun – are valoarea unei locuinţe statornice sau
principale, care se găseşte la adresa stabilită de persoana fizică majoră în mod liber,
născându-se prezumţia că subiectul de drept poate fi găsit oricând la această adresă.
Domiciliul de drept comun este definit de două elemente esenţiale, şi anume
manifestarea de voinţă a persoanei fizice privind stabilirea locuinţei statornice sau
principale şi existenţa reală a unei adrese în localitatea în care subiectul de drept îşi are
locuinţa statornică.
Stabilirea domiciliului de drept comun de către orice persoană fizică
majoră, în mod liber şi în orice localitate este garantată de Constituţie, sub condiţia ca
aceasta să deţină locuinţa statornică la adresa indicată şi se face prin înscrierea în
cartea de identitate, în baza declaraţiei scrise şi semnate în faţa persoanei autorizate
din cadrul formaţiunii de evidenţă informatizată a persoanei. Evident, în măsura în care,
de-a lungul timpului, persoana fizică îşi schimbă locuinţa statornică, în mod
corespunzător i se va schimba şi domiciliul, existând obligaţia ca în termen de 15 zile
de la data mutării să se solicite de la formaţiunea de evidenţă informatizată a persoanei
o nouă carte de identitate, ce să poarte înscrisă menţiunea noului domiciliu.
Domiciliul legal reprezintă acea locuinţă statornică sau principală care
este stabilită de lege, în mod obligatoriu, pentru anumite categorii de persoane fizice. El
este stabilit de lege, are semnificaţia unei măsuri de ocrotire a anumitor categorii de
persoane fizice şi, de regulă, coincide cu domiciliul de drept comun al persoanei care
exercită ocrotirea.
1. Copilul minor are domiciliul la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la
care el locuieşte statornic, potrivit art.14 din Decretul nr.31/1954.
2. Interzisul judecătoresc are domiciliul la reprezentantul său legal – de
regulă, la tutore -.
3. Persoana dispărută are domiciliul la curator, în situaţia în care a fost
instituită o curatelă asupra bunurilor acestuia.
112

4. Succesorii pot avea domiciliul la custode sau la curator, în măsura în


care a fost numit un custode sau un curator care să supravegheze bunurile succesorale
şi să asigure administrarea acestora până la efectuarea partajului.
5. Minorii ai căror părinţi nu sunt cunoscuţi, precum şi cei aflaţi în situaţii
speciale, au domiciliul la adresa instituţiei de protecţie socială unde au fost plasaţi.
Referitor la schimbarea domiciliului legal, acesta, de regulă, se schimbă
odată cu schimbarea domiciliului de drept comun al celui ce exercită ocrotirea. O astfel
de schimbare mai poate interveni, evident, dacă se schibă persoana celui care exercită
ocrotirea.
Domiciliul legal se dovedeşte de către cel care exercită ocrotirea,
operaţiunea implicând atât probarea domiciliului propriu al acestuia, cât şi a legăturii ce
a fost stabilită între ocrotitor şi cel ocrotit. Minorul care a împlinit 14 ani face dovada
domiciliului cu cartea de identitate.
În ceea ce priveşte încetarea acestui domiciliu, aceasta se produce în
momentul în care cel ocrotit dobândeşte capacitate de exerciţiu, nemaiavând nevoie de
această protecţie. Astfel, domiciliul legal al minorului încetează la împlinirea vârstei
majoratului, respectiv din momentul în care minora de cel puţin 15 ani se căsătoreşte.
Referitor la interzisul judecătoresc, domiciliul legal încetează prin ridicarea interdicţiei,
cu condiţia ca la această dată subiectul de drept să dobândească o capacitate de
exerciţiu deplină.
Domiciliul convenţional reprezintă o locuinţă, o adresă stabilită prin
acordul de voinţă al părţilor unui act juridic civil în vederea executării sale, sau pentru
soluţionarea eventualului litigiu şi comunicarea actelor de procedură. Prin voinţa
părţilor actului juridic se urmăreşte producerea anumitor efecte juridice în raport cu
domiciliul convenţional.
Alegerea domiciliului convenţional poate fi făcută fie în momentul
încheierii contractului, fie ulterior, printr-un act separat, şi poate să vizeze interesul
creditorului, interesul debitorului sau al ambelor părţi.
Persoana fizică poate să aibă în acelaşi timp atât un domiciliu de drept
comun, cât şi unul convenţional.

II. Reşedinţa persoanei fizice

Conform prevederilor art.26 din Legea nr.105/196, reşedinţa este locuinţa


la care persoanele fizice locuiesc temporar, alta decât cea de domiciliu, putându-se
spune astfel că reşedinţa persoanei fizice este locuinţa sa temporară şi secundară.
113

Ca drept subiectiv nepatrimonial, reşedinţa se caracterizează prin


trăsăturile specifice acestor drepturi, lipsindu-i – evident – acela caractere care asigură
specificitatea domiciliului – stabilitatea, unicitatea, obligativitatea -, ea fiind vremelnică
şi facultativă.
Atât stabilirea cât şi schimbarea reşedinţei sunt guvernate de principiul
libertăţii depline, persoana fizică putându-şi alege reşedinţa potrivit intereselor sale şi
putând să o schimbe potrivit aceloraşi interese. În măsura în care o persoană stă mai
mult de 45 de zile la altă adresă decât cea de domiciliu, este obligată să se prezinte la
formaţiunea de evidenţă informatizată a persoanei pentru înscrierea în documentele de
evidenţă a menţiunii de stabilire a reşedinţei. Menţiunea de stabilire a reşedinţei se
acordă pe perioada solicitată, dar nu mai mult de un an, existând posibilitatea înnoirii
acesteia.
Dovada reşedinţei se face, în principiu, cu cartea de identitate, dar fiind
vorba de o stare de fapt, aceasta se poate dovedi prin orice mijloc de probă.

CAIET DE SEMINAR 13

Problema 1

O persoană poate să aibă concomitent un domiciliu de drept comun, un


domiciliu convenţional, şi una sau mai multe reşedinţe.
Pe de altă parte, de-a lungul timpului, persoana poate avea mai multe
domicilii, dar nu concomitent, ci succesiv.

Problema 2

Referitor la domiciliul legal al copilului minor, trebuie menţionat faptul că


în măsura în care acesta ar fi încredinţat unei terţe persoane în vederea creşterii şi
educării, de către instanţa judecătorescă, domiciliul său va fi tot la părinţii săi.
În măsura în care părinţii copilului nu locuiesc împreună, în temeiul art.100
Cod fam., instanţa judecătorescă va decide părintele cu care copilul va locui. Sub
durata divorţului, în temeiul art.6132 Cod pr.civ., instanţa va putea lua prin ordonanţă
preşedinţială măsuri vremelnice cu privire la încredinţarea copiilor minori, iar odată cu
pronunţarea divorţului, în temeiul art.42 alin.1 Cod fam., instanţa va hotărî şi căruia
dintre părinţi îi vor fi încredinţaţi copiii minori. Această hotărâre prezintă o trăsătură
specifică deoarece este una dintere puţinele situaţii în care, deşi instanţa s-a pronunţat
prin hotărâre, dezlegând fondul pricinii, o nouă acţiune este admisibilă, în temeiul
114

art.44 Cod fam., respectiv dacă s-au schimbat împrejurările avute în vedere de instanţă
atunci când s-a luat măsura încredinţării copilului.
Domiciliul copilului minor are o foarte mare importanţă, mai ales când el
nu locuieşte cu ambii părinţi şi prin prisma art.1000 alin.2 Cod civil, potrivit căruia, tatăl
şi mama sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu
dânşii. Această problemă a răspunderii civile delictuale pentru altul va fi studiată la
Teoria generală a obligaţiilor.

Problema 3

Dreptul nepatrimonial la domiciliu încetează prin dispariţia persoanei


fizice, indiferent că este vorba de domiciliul de drept comun sau domicliul legal.
În ceea ce priveşte domiciliul convenţional, acesta fiind stipulat printr-o
convenţie accesorie, existenţa ei depinde de existenţa actului juridic civil principal, fiind
supusă cerinţelor legale privind condiţiile şi efectele actelor juridice bilaterale.
#3. Starea civilă

Ca atribut de identificare a persoanei fizice, starea civilă reprezintă


totalitatea calităţilor inerente care constituie condiţia juridică a acesteia în stat, în
societate şi în familie, calităţi personale de care legea leagă anumite consecinţe
juridice, cu ajutorul cărora persoana fizică se individualizează1. Nu mai suntem în faţa
unui drept singular nepatrimonial ci în faţa unui ansamblu de drepturi şi obligaţii.
Starea civilă este determinată de lege şi se dobândeşte ca urmare a
producerii unor fapte juridice, a încheierii unor acte juridice, sau ca urmare a
pronunţării şi rămânerii definitive a unor hotărâri judecătoreşti cu efecte asupra stării
civile.
Dreptul subiectiv de individualizare prin starea civilă permite titularului său
să se individualizeze el însuşi prin starea sa civilă, de a pretinde să fie el individualizat
de către alţii prin intermediul acesteia şi de a apela, la nevoie, la concursul forţei
coercitive a statului.
Ca sumă a unor calităţi personale, starea civilă cuprinde următoarele
elemente: copil născut din căsătorie, din afara căsătoriei, din părinţi necunoscuţi,
adoptat, căsătorit, necăsătorit, divorţat, văduv, recăsătorit, rudă sau afin cu cineva,
bărbat sau femeie, major sau minor, de cetăţenie română sau străină, de naţionalitate
română sau de altă naţionalitate, etc.

1
Ernest Lupan, op.cit., p.181
115

Starea civilă se află într-o indisilobilă legătură cu folosinţa stării civile,


denumită şi posesie de stat, aceasta din urmă reprezentând dinamica atributului de
identificare a persoanei fizice.
Folosinţa stării civile este starea juridică ce rezultă din întrunirea
cumulativă a trei elemente:
Nomen reprezintă ideea individualizării prin purtarea numelui ce
corespunde stării civile pretinse de o persoană.
Tractatus constă în tratarea, considerarea de către cei apropiaţi ca fiind
persoana căreia îi aparţine starea civilă folosită.
Fama exprimă ideea recunoaşterii, în familie şi în societate a persoanei
fizice ca fiind cea căreia îi aparţine starea civilă de care se prevalează.
Posesia de stat produce următoarele efecte: potrivit unei prezumţii simple
ce poate fi combătută, se presupune că posesia de stat corespunde realităţii. În măsura
în care însă este unită cu un act de naştere concordant, se creează o prezumţie
absolută de existenţă a stării civile respective (potrivit art.51 Cod fam., copilul nu poate
reclama o stare civilă contrară celei care rezultă din certificatul de naştere şi folosirea
stării civile conforme cu acest certificat şi, corelativ, nimeni nu poate contesta starea
civilă a copilului care are folosirea unei stări civile conforme cu certificatul său de
naştere.
Pe lângă caracterele juridice comune drepturilor subiective nepatimoniale
(opozabilitate erga omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate şi
universalitate), starea civilă prezintă şi un caracter juridic specific, cel al indivizibilităţii,
acesta exprimând ideea că persoana fizică are, la un moment dat, una şi aceeaşi stare
civilă faţă de toate celelalte subiecte de drept, aceasta neputând fi scindată.

II. Acţiunile de stare civilă

Denumite şi acţiuni de stat, acestea sunt acele cereri de chemare în


judecată care au ca obiect elemente ale stării civile a persoanei fizice.
În funcţie de obiectul ori finalitatea lor, acţiunile de stare civilă pot îmbrăca
următoarele forme:
Acţiunea în reclamaţie de stat este aceea prin intermediul căreia o
persoană fizică urmărşte să obţină recunoaşterea unei stări civile, alta decât cea
aparentă la data intentării acţiunii. Sunt cuprinse în această categorie acţiunea în
stabilirea maternităţii, acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei.
Acţiunea în contestaţie de stat este cea prin care se urmăreşte
înlăturarea unei stări civile, pretins nereale, şi înlocuirea ei cu alta, pretins reală, cum ar
116

fi: acţiunea în tăgada paternităţii copilului din căsătorie, acţiunea în contestarea


recunoaşterii maternităţii sau paternităţii, cea în contestarea filiaţiei din căsătorie,
acţiunea în anularea căsătoriei, adopţiei şi recunoaşterii de filiaţie.
Acţiunea în modificare de stat este cea care permite titularului
schimbarea stării civile pentru viitor, cea anterioară nefiind contestată ci acceptată ca
situaţie corespunzătoare realităţii, sunt astfel de acţiuni cele de divorţ, de desfacere a
adopţiei.
În funcţie de criteriul persoanelor îndreptăţite să exercite acţiunile de
stare civilă, sunt acţiuni care pot fi intentate de orice persoană interesată (acţiunea în
contestarea recunoaşterii maternităţii sau paternităţii, cea în nulitatea absolută a
căsătoriei ori a adopţiei), acţiuni care pot fi formulate de titular, de reprezentantul său
legal sau de procuror (acţiunile în stabilirea maternităţii, stabilirea paternităţii,
desfacerea adopţiei) şi acţiunile care pot fi intentate numai de titularul stării civile
(acţiunea de divorţ, cea în nulitatea relativă a căsătoriei).
De regulă, acţiunile de stare civilă sunt imprescriptibile, în situaţia celor
prescriptibile menţiunea fiind făcută în mod expres de lege. Este cazul acţiunii în
anulabilitatea căsătoriei, adopţiei ori recunoaşterii filiaţiei, cea în tăgada paternităţii şi
cea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei.
Caracterele acţiunilor de stare civilă sunt determinate de cele ale stării
civile însăşi, acestea fiind:
Indisponibilitatea – care exprimă ideea că titularul dreptului la acţiune nu
este îndreptăţit să cedeze ori să tranzacţioneze cu privire la obiectul cauzei format
dintr-un element al stării civile.
Imprescriptibilitatea acţiunilor de stare civilă este regula ce rezultă din
caracterul imprecriptiil al drepturilor nepatrimoniale pe care le însoţesc.
Personalitatea - reflectă realitatea potrivit căreia, de regulă, numai
titularul stării civile este în drept să exercite acţiunea.
În ceea ce priveşte efectele hotărârilor judecătoreşti, de regulă generală,
se aplică principiul autorităţii lucrului judecat, acesta oglindind imposibilitatea repunerii
în discuţie a unui litigiu soluţionat definitiv şi irevocabil. Atunci când hotărârile
judecătoreşti privesc drepturi nepatrimoniale, este necesar ca ele să producă efecte
erga omnes, şi nu doar părţilor care au luat parte la proces. Pe de altă parte, însă, faţă
de aceşti terţi, hotărârile sunt impuse numai sub puterea unei prezumţii relative de
adevăr ce poate fi răsturnată prin proba contrară.

CAIET DE SEMINAR 14
117

Problema 1

Referitor la prezumţia absolută instituită de art.51 Cod fam., trebuie


menţionat faptul că ea nu se aplică în cazul substituirii de copii, fiind admisibilă proba
prin care se tinde a se dovedi substituirea, şi, implicit, lipsa unuia dintre elementele
posesiei de stat. În astfel de situaţi, chiar dacă societatea recunoaşte copilul ce poartă
un nume ca fiind copilul părinţilor săi, este evident că în realitate afirmaţia este falsă
deoarece copilul substituit nu poartă numele părinţilor săi ci al altor persoane, astfel
încât starea civilă pretinsă nu corespunde realităţii. În această situaţie specială şi
copilul poate reclama o altă stare civilă, şi un terţ poate contesta starea civilă a
copilului, ea nefiind conformă cu certificatul de naştere al copilului.

#4. Întocmirea actelor de stare civilă

Potrivit art.1 din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă,


acestea sunt înscrisuri autentice prin care se dovedeşte naşterea, căsătoria sau decesul
unei persoane precum şi orice modificare intervenită în starea civilă a acesteia (cum ar
fi stabilirea filiaţiei, încuviinţarea purtării numelui, schimbarea numelui, rectificare,
completarea sau anularea actelor de stare civilă).
Prin înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă se înţeleg operaţiunile
juridice de consemnare, în registrele de stare civilă, a actelor şi faptelor de stare civilă.
Potrivit reglementărilor cuprinse în Legea nr.119/1996 se cunosc două feluri de
înregistrări de stare civilă:
Întocmirea actelor de stare civilă este principala formă de înregistrare a
actelor şi faptelor de stare civilă, întocmindu-se registre speciale în care se
consemnează naşterea persoanei fizice, căsătoria acesteia şi decesul ei.
Înscrierea menţiunilor în actele de stare civilă se foloseşte atunci când
intervin modificări în starea civilă a persoanei: stabilirea filiaţiei şi încuviinţarea purtării
numelui, prin recunoaştere sau hotărâre judecătorescă irevocabilă; contestarea
recunoaşterii sau tăgăduirea paternităţii; căsătoria, desfacrea, încetarea sau anularea
acesteia; adopţie – încuviinţare, desfacere, încetare sau anulare -; pierderea sau
118

dobândirea cetăţeniei române; schimbarea numelui; schimbarea sexului în temeiul unei


hotărâri definitive şi irevocabile; rectificarea, completarea sau anularea actelor de stare
civilă ori a menţiunilor înscrise în ele; decesul1. Aceste înscrieri se fac întotdeauna în
actul de naştere al persoanei fizice şi, dacă este cazul, şi în actul de căsătorie.
Indiferent de felul lor, înregistrările de stare civilă se efectueată, în
condiţiile legii, numai de către organele de stat cu atribuţii de stare civilă şi exclusiv în
registrele de stare civilă oficiale. Atribuţiile de stare civile sunt îndeplinite de către
consiliile judeţene şi de către autorităţile administraţiei publice locale ale municipiilor,
sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor prin ofiţerii de stare civilă. Au
această calitate primarii, şefi misiunilor diplomatice şi ale oficiilor consulare de carieră
ale României, comandanţii de nave şi aeronave, cei din primele două categorii putând
delega exercitarea acestor atribuţii viceprimarului, secretarului sau altor funcţionari din
aparatul propriu, respectiv unuia dintre agenţii diplomatici sau unuia dintre funcţionarii
consulari.
Registrele de stare civilă se întocmesc în două exemplare, ambele
originale, şi se completează manual, cu cerneală specială de culoare neagră,
rubricatura şi forma actelor şi registrelor fiind stabilite prin lege şi regăsindu-se în
anexele Legii nr.119/1996. Primul exemplar al registrelor se păstrează la autoritatea
administraţiei publice locale unde a fost întocmit, iar al doilea exemplar se înaintează
consiliului judeţean sau Consiliului General al Municipiului Bucureşti, în 30 de zile de la
data la care toate filele registrului au fost completate. După trecerea a 100 de ani de la
completare, ambele exemplare ale registrelor se trimit Arhivelor statului.
De principiu, ofiţerul de stare civilă nu poate întocmi acte de stare civilă
dacă este direct interesat, respectiv dacă este parte sau declarant. Pe de altă parte,
trebuie menţionat că înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă şi înscrierea
menţiunilor se fac la cerere, pe baza declaraţiei persoanei obligate la aceasta. În
condiţiile expres prevăzute de lege, înregistrarea se poate face şi din oficiu.
Ofiţerul de stare civilă este obligat să verifice conţinutul declaraţiei,
coroborând-o cu actele de identitate, certificatele de stare civilă şi cu celelalte înscrisuri
prezentate de declarant, această concordanţă fiind certificată prin semnarea actului de
către ofiţerul de stare civilă şi de către declarant, în măsura în care acesta din urmă nu
poate semna, făcându-se menţiune expresă pe actul de stare civilă. Este interzisă orice
intervenţie ulterioară materializată prin ştersături, răzuiri sau adăugări în actele de
stare civilă, după cum se interzice şi folosirea prescurtărilor.
Potrivit art.7 din Legea nr.119/1996, actele de stare civilă întocmite de o
persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu

1
Potrivit art.44 din Legea nr.119/1996
119

respectarea prevederilor acestei legi, sunt valabile chiar dacă persoana respectivă
nu avea calitatea cerută de lege pentru a exercita aceste atribuţii. Este vorba
de o aplicaţie a regulii error comunis facit jus în materia înregistrărilor de stare civilă.
Potrivit prevederilor art.9 din legea specială, orice modificare intervenită în
statutul civil al unei persoane fizice, ca urmare a întocmirii unui act de stare civilă sau
dispusă printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă ori printr-un act administrativ, se
comunică din oficiu, în termen de 10 zile, autorităţii administraţiei publice locale unde
s-a întocmit actul la care această modificare se referă, în vederea înscrierii menţiunii
corespunzătoare.
O regulă de principiu este cuprinsă în art.10, potrivit căruia în cazul în care
ofiţerul de stare civilă refuză să întocmească un act sau să înscrie o menţiune ce intră
în atribuţiile sale, persoana nemulţumită poate sesiza judecătoria în raza căreia
domiciliază.
Potrivit dispoziţiilor legale (art.11), pe baza actelor de stare civilă se
eliberează certificate de naştere şi de căsătorie titularilor sau reprezentanţilor legali ai
acestora, iar certificate de deces membrilor familiei sau altor persoane îndreptăţite.
Legea specială interzice reţinerea certificatelor de stare civilă de către
orice persoană, cu excepţia cazurilor strict şi limitativ prevăzute de lege.
Cetăţenii străini care au domiciliul sau se află temporar în România pot
cere înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii
români. Persoanele fizice fără cetăţenie sunt obligate să solicite înregistrarea actelor
şi faptelor de stare civilă autorităţilor administraţiei publice locale competente.
În măsura în care un cetăţean străin s-a căsătorit ori a decedat pe teritoriul
României, ofiţerul de stare civilă care a întocmit actul va comunica în termen de 5 zile
de la înregistrare un extras organului competent al Ministerului de Interne, care, la
rândul său, îl va transmite misiunii diplomatice sau oficiului consular al ţării respective
acreditate în România, potrivit obligaţiilor izvorâte din tratate, acorduri sau convenţii la
care România este parte, sau pe bază de reciprocitate.

A. Intocmirea actului de nastere

Actul de naştere se întocmeşte la autoritatea administraţiei publice locale


în a cărei rază administrativ teritrială s-a produs evenimentul, pe baza declaraţiei
verbale a persoanelor care au obligaţia de a o face (oricare dintre părinţi, medicul sau
alte persoane care au fost de faţă la naştere, sau personalul din unitatea în care a avut
loc naşterea, rudele ori vecinii care au luat cunoştinţă despre eveniment), a actului de
identitate al mamei şi al declarantului, a certificatului medical constatator al naşterii şi,
120

dacă este cazul, a certificatului de căsătorie al părinţilor. În varianta în care declaraţia


se referă la un copil din afara căsătoriei iar recunoaşterea paternităţi are loc în
momentul declarării naşterii, datele privind tatăl copilului se înscriu în rubricile
corespunzătoare din cuprinsul actului de naştere ce se întocmeşte.
Declararea naşterii se face în termen de 15 zile pentru copilul născut viu şi
în termen de 3 zile pentru copilul născut mort, termenele socotindu-se de la data
naşterii. În cazul în care copilul născut viu a decedat înăuntrul termenului de 15 zile,
declararea naşterii se face în termen de 24 de ore de la data decesului. Pentru copilul
născut mort se întocmeşte numai actul de naştere.
În măsura în care declaraţia de naştere a fost făcută după expirarea
acestor termene, dar înăuntrul termenului de un an de la naştere, întocmirea actului de
naştere se face doar cu aprobarea primarului, respectiv a şefului misiunii diplomatice
sau al oficiului consular de carieră (art.20 din legea specială).
Dacă declaraţia a fost făsută după trecerea unui an de la data naşterii,
întocmirea actului se face doar în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile ce
va conţine toate datele necesare întocmirii actului de naştere. Competenţa de
soluţionare a cererii revine judecătoriei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul
persoana interesată sau unde are sediul instituţia de ocrotire a copilului, judecarea
cauzei făcându-se cu participarea procurorului şi în urma unor veificări privind vârsta şi
sexul persoanei a cărei naştere urmează a fi înregistrată.
În cazul copilului găsit, întocmirea actului de naştere se face în termen de
30 de zile de la data găsirii copilului, la autoritatea administraţiei publice locale în a
cărei rază administrativ-teritorială a fost găsit, pe baza procesului verbal întocmit de
poliţie, de medic şi de reprezentantul autorităţii administraţiei publice locale, căruia îi
revine şi obligaţia de a face declaraţia de înregistrare a naşterii.
În cazul adopţiei cu efecte depline se va întocmi un nou act de naştere de
către autoritatea administraţiei publice locale de la domiciliul adoptatorului sau în rază
căreia se află sediul instituţiei de ocrotire în îngrijirea căreia se găseşte adoptatul, în
temeiul hotărârii judecătoreşti irevocabile prin care s-a încuviinţat adopţia.

B. Întocmirea actului de căsătorie

Căsătoria se încheie de căte ofiţerul de stare civilă, de regulă, la sediul


autorităţii administraţiei publice locale în a cărei rază administrativ-teritorială îşi are
domiciliul sau reşedinţa unul dintre viitorii soţi, cu titlu de excepţie – în cazul în care
unul dintre soţi se află în imposibilitatea de a se deplasa – putându-se aproba oficierea
căsătoriei şi în afara acestui sediu, fiind necesară aprobarea primarului.
121

Actul de căsătorie se întocmeşte pe baza declaraţiei de căsătorie, care se


va face personal de către viitorii soţi, în scris, prezentându-se totodată actele de
identitate, certificatele de naştere, certificatele medicale privind starea sănătăţii
acestora, iar, dacă este cazul, dovezi privind desfacerea sau încetarea unei căsătorii
anterioare sau aprobarea preşedintelui consiliului judeţean pentru căsătorie, în cazul
existenţei unor impedimente – în limitele prevăzute de lege. În aceeaşi zi cu primirea
declaraţiei de căsătorie, ofiţerul de stare civilă va dispune publicarea acesteia, prin
afişarea în extras, într-un loc special amenajat, la sediul primăriei unde urmează să se
încheie căsătoria, extrasul cuprinzând şi înştiinţarea că orice persoană poate face
opunere la căsătorie, în termen de 10 zile de la data afişării1.
Potrivit art.29 din Legea nr.119/1996, căsătoria se încheie în termen de 10
zile de la depunerea declaraţiei, termenul putând fi scurtat numai în baza încuviinţării
date de primarul unităţii administrativ-teritoriale unde urmează a se încheia căsătoria.
La încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă ia consimţământul viitorilor soţi, în
prezenţa a doi martori, după care îi declară căsătoriţi şi le întocmeşte actul de căsătorie
care se semnează de soţi cu numele de familie pe care au convenit să îl poarte în
timpul căsătoriei, de cei doi martori şi de către ofiţerul de stare civilă2.
Neîntocmirea actului de căsătorie nu determină nulitatea acesteia
deoarece înregistrarea căsătoriei nu reprezintă un element constitutiv, respectiv o
condiţie de validitate a căsătoriei, ci doar o cerinţă pentru dovedirea ei.

C. Întocmirea actului de deces

Potrivit art.34 din Legea nr.119/1996, întocmirea actului de deces se face


la autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază administrativ-teritorială s-a
produs decesul, pe baza declaraţiei verbale făcute de către oricere dintre membrii
familiei decedatului sau de către colocatari, vecini, administratorul imobilului, medicul
sau alt cadru din unitatea sanitară unde s-a produs decesul şi a certificatului medical
constatator al decesului. Odată cu certificatul medical constatator al decesului se va
depune atât actul de identitate cât şi, dacă este cazul, livretul militar sau adeverinţa de
recrutare aparţinând persoanei decedate.
Declararea decesului se face în termen de 3 zile de la data încetării din
viaţă a persoanei, calculul făcându-se pe zile pline. În varianta în care decesul se
datorează unei cauze vilolente, precum şi în cazul găsirii unui cadavru, declararea se
1
Art.131 Cod fam., introdus prin Legea nr.23/1999
2
Art.31 din Legea nr.19/1996 a fost modificat prin Legea nr.23/1999, publicată în M.Of. nr.35 din
28.01.1999
122

face în termen de 48 de ore de la producerea evenimentului. În aceste cazuri, pentru


întocmirea actului de deces este necesară şi dovada că poliţia sau Parchetul au fost
sesizate despre deces.
În măsura în care un astfel de eveniment nu a fost declarat în termen,
întocmirea actului de deces se face cu aprobarea Parchetului.
Când se declară decesul unui copil născut viu, care a încetat din viaţă fără
ca declararea naşterii să fi fost făcută în termenekle prevăzute de lege, ofiţerul de stare
civilă va întocmi mai întâi actul de naştere şi apoi pe cel de deces, iar dacă din motive
temeinice actul da naştere nu poate fi întocmit, ofiţerul de stare civilă întocmeşte actul
de deces şi ulterior urmăreşte înregistrarea naşterii.
Referitor la certificatul medical constatator al decesului, care cuprinde
cauza decesului, acesta se întocmeşte şi se semnează de către medic sau, în lipsa
acestuia, de către un cadru mediu sanitar care a făcut constatarea. În varianta în care
decesul s-a produs pe o navă sau pe o aeronavă şi nu există medic la bord, constatarea
decesului se va face în primul port sau aeroport de escală de către un medic, iar dacă
durata călătoriei până la prima escală este mai mare de 24 de ore, constatarea
decesului se face de către comandant, împreună cu consiliul de bord, şi se
consemnează în jurnalul de bord. Dacă moartea a fost violentă, comandantul navei are
competenţa de a efectua cercetări.
După întocmirea actului de deces ofiţerul de stare civilă eliberează
declarantului o adeverinţă de înhumare sau de incinerare a cadavrului. Când decesul
cetăţeanului român s-a produs pe o aeronavă aflată în afara teritoriului României sau
pe o navă aflată în afara apelor teritoriale române, iar cadavrul este transportat în ţară,
înhumarea sau incinerarea se face pe baza dovezii eliberate de comandantul navei sau
al aeronavei. Transmiterea acestor dovezi se va face, după caz, prin Ministerul
Afecerilor Externe, dacă actele au fost solicitate prin misiunile diplomatice şi oficiile
consulare de carieră ale României, prin misiunile diplomatice şi oficiile consulare
acreditate în România sau prin Ministerul de Interne, potrivit convenţiilor la care ţara
noastră este parte.

D. Întocmirea actelor de stare civilă ale cetăţenilor români aflaţi în


străinătate

Întocmirea actelor de stare civilă privind pe cetăţenii români aflaţi în


străinătate se face la misiunile diplomatice, la oficiile consulare de carieră ale României
sau la autorităţile locale competente.
123

Şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră a României


pot încheia căsătorii între cetăţeni români sau între un cetăţean român şi un cetăţean
străin, dacă aceasta este în concordanţă cu legislaţia ţării în care sunt acreditaţi.
Misiunile diplomatice şi oficile consulare de carieră ale României trimit prin
Ministerul Afacerilor Externe al României, actele din primul exemplar al registrelor de
stare civilă, pe măsura completării lor, la autoritatea administraţiei publice locale a
sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, împreună cu documentele primare pe baza cărora
s-a întocmit actul. Al doilea exemplar al actelor din registrele de stare civilă va fi
transmis, în termen de 30 de zile de la data la care toate actele au fost completate, la
autoritatea administraţiei publice locale a Municipiului Bucureşti.
Actele de stare civilă ale cetăţenilor români, întocmite de autorităţile
străine, au putere doveditoare în ţară numai în măsura în care sunt transcrise în
registrele de stare civilă române, operaţiune ce se efectuează cu aprobarea Ministerului
de Interne. Cetăţeanul român este obligat ca în termen de 6 luni de la întoarcerea în
ţară sau de la primirea din străinătate a certificatului sau extrasului de stare civilă, să
ceară transcrierea acestor acte la autoritatea administraţiei publice locale în a cărei
rază administrativ-teritorială îşi are domiciliul.
* *
*
A doua formă de înregistrare a actelor de stare civilă este înscrierea
menţiunilor în actele de stare civilă. În actele de naştere şi, atunci când este cazul, în
cele de căsătorie sau deeces, se înscriu menţiuni cu privire la modificările intervenite în
starea civilă a persoanei fizice, potrivit dispoziţiilor art.44 din Legea nr.119/1996.
Următoarele menţiuni se impun a fi făcute:
1.Înscrierea menţiunii de stabilire a filiaţiei se face din oficiu sau la
cererea celui interesat, pe baza actului de recunoaştere întocmit potrivit legii sau a
hotărârii judecătoreşti irevocabile, iar în situaţia în care s-a încuviinţat şi purtarea
numelui de familie al părintelui faţă de care filiaţia s-a stabilit ulterior, această
menţiune se va înscrie şi pe actele de naştere ale copiilor minori, iar dacă aceştia sunt
majori, menţiunea se va înscrie numai la cererea acestora.
2. Anularea sau desfacerea adopţiei, dispusă prin hotărâre judecătorescă
irevocabilă, se înscrie prin menţiune pe actul de naştere iniţial şi, după caz, pe cel
întocmit în urma adopţiei pe actul de căsătorie şi pe actele de naştere ale copiilor
minori ai celui adoptat, iar în cazul copiilor majori, numai la cererea acestora.
Menţiunea se înscrie din oficiu sau la cererea persoanei interesate.
124

3. Încetarea căsătoriei prin decesul sau prin declararea judecătorească a


morţii unuia dintre soţi, anularea sau desfacerea căsătoriei se înscriu prin menţiune pe
actele de stare civilă ale persoanei în cauză, potrivit legii.
4. Menţiunile privind acordarea sau pierderea cetăţeniei române se înscriu
pe actul de naştere şi, dacă este cazul, pe cel de căsătorie, pe baza comunicării
transmise de Ministerul de Interne.
La cererea persoanelor îndreptăţite se pot elibera certificate de stare civilă
cu menţiunile înscrise în actele de stare civilă, în acest caz certficatele de stare civilă
eliberate anterior fiind retrase şi anulate.

* *
*

Reconstituirea actelor de stare civilă se poate face la cerere, potrivit art.52


din Legea nr.119/1996 dacă:
a) registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate ori în
parte;
b) actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat
certificatul ori extrasul de pe acest act.
Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă, potrivit art.53 din lege, se
poate cere în una din următoarele situaţii:
a) dacă întocmirea actului de naştere sau de deces a fost omisă, deşi au
fost depuse actele necesare întocmirii acestuia;
b) dacă întocmirea actului de căsătorie a fost omisă, deşi a fost luat
consimţământul soţilor de către ofiţerul de stare civilă.
În cazul în care unul dintre exemplarele registrului de stare civilă este
pierdut sau distrus, în totalitate ori în parte, acesta se înlocuieşte printr-o copie
întocmită de pe registrul existent, care se certifică pentru conformitate de către ofiţerul
de stare civilă.
În ceea ce priveşte anularea, modificarea, rectificarea sau completarea
actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea, oricare dintre aceste
operaţiuni pot fi făcute numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Instanţa poate fi sesizată de către persoana interesată, de către
autoritatea administraţiei publice locale, de către consiliul judeţean sau de către
Parchet, competenţa de soluţionare revenind judecătoriei în a cărei rază teritorială se
află domiciliul sau sediul petentului, pe baza cercetărilor efectuate de poliţie şi a
concluziilor procurorului. În măsura în care cererea este formulată de un cetăţean străin
125

sau de un cetăţean român cu domiciliul în străinătate, competenţa revine Judecătoriei


sectorului 1 al Municipiului Bucureşti.
Anularea, modificarea, rectificarea sau completarea unui act de stare civilă
sau a unei menţiuni înscrise pe acesta, dispusă prin hotărâre judecătorescă irevocabilă,
se pot înscrie numai prin menţiune pe actul de stare civilă corespunzător.

#5. Identificarea persoanei fizice cu ajutorul codului numeric


personal

Potrivit art.5 alin.2 din Legea nr105/1996 privind evidenţa populaţiei şi


cartea de identitate, codul numeric personal reprezintă un număr semnificativ ce
individualizează o persoană fizică şi constituie singurul identificator pentru toate
sistemele informatice care prelucrează date nominale privind persoana fizică.
În momentul întocmirii actului de naştere, fiecărei persoane fizice i se
atribuie un cod numeric personal care se înscrie în actele şi certficatele de stare civilă şi
se preia în celelalte acte cu caracter oficial emise pe numele persoanei respective.
Gestionarea şi verificarea atribuirii codului numeric personal revine Ministerului de
Interne prin formaţiunile de evidenţă informatizată a persoanei.
Cum atribuirea codului numeric personal se face pe baza datelor înscrise
în actul de naştere referitoare la sex şi la data naşterii, acesta nu poate fi modificat
decât în cazurile în care se schimbă, potrivit legii datele privind sexul şi data naşterii. În
cazul în care codul a fost atribuit sau înscris graşit în actele de stare civilă, modificarea
se face la cerere sau din oficiu, numai cu avizul formaţinunii locale de evidenţă
ionformatizată a persoanei şi cu aprobarea primarului.

CAIET DE SEMINAR 15

Problema 1

Sesizaţi deosebirea dintre actele de stare civilă şi certificatele de stare


civilă. Astfel, în cazul în care se constată că unele date din cuprinsul unui certificat de
stare civilă nu corespund cu cele din actul pe baza căruia a fost eliberat,
126

certificatul se reţine de către autoritatea competentă, în vederea anulării şi eliberării


unui nou certificat, iar dacă persoana interesată solicită, se poate elibera un certificat
de stare civilă cu menţiunile înscrise în actele de stare civilă, certificatele eliberate
anterior retrăgându-se şi anulându-se.
Din contră, când se impune modificarea, rectificarea, completarea sau
anularea actelor de stare civilă, acestea pot fi efectuate numai î temeiul unei
hotărâri judecătoreşti irevocabile.

Problema 2

Atenţie ! Actele de stare civilă reconstituite NU pot fi rectificate ori


completate, conform art.57 alin.4 din Legea nr.119/1996.

Problema 3

Întreaga procedură privind întocmirea actelor de stare civilă este cuprinsă


în Legea nr.119/1996, astfel încât se impune consultarea acesteia în cazul în care se
urmăreşte cunoaşterea unor detalii tehnice, existând şi anumite situaţii de excepţie
care nu au fost cuprinse în regulile de principiu expuse.

Problema 4

Se impun a se face unele precizări:


La întocmirea actelor de stare civilă, numele de familie şi prenumele se
scriu în limba maternă, folosindu-se alfabetul latin.
Baza de date a populaţiei deţinută de formaţiunile speciale din cadrul
Ministerului de interne este actualizată lunar prin comunicări ale autorităţilor
administraţiei publice locale.
Dacă se impune, instanţele judecătoreşti, parchetele sau poliţia pot solicita
înscrisurile care au stat la baza întocmirii actelor de stare civilă, acestea fiind însă
obligate să le restituie, după consultare, autorităţilor administraţiei publice locale.

Problema 5

Reconstituirea şi întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă sunt


proceduri administrative, o astfel de cerere depunându-se la autoritatea
administraţiei publice locale competentă să întocmească actul, aceasta urmând a fi
127

soluţionată în termen de 30 de zilem, prin dispoziţie a primarului, act care se comunică


solicitantului în termen de 10 zile de la emitere. Dispoziţia primarului poate fi
contestată la instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială îşi are sediul autoritatea
emitentă.

Secţiunea 6 – Ocrotirea persoanei fizice

La nivel general, prin ocrotirea juridică a persoanei fizice se înţelege un


ansamblu de mijloace de drept prin care se urmăreşte protecţia omului, iar prin prisma
dreptului civil se au în vedere mijloacele de drept civil prin intermediul cărora se
asigură recunoaşterea şi protecţia drepturilor civile subiective şi intereselor îndreptăţite
ale persoanei fizice, precum şi mijloacele de protecţie ale acesteia, în calitatea de
participant în circuitul civil.
În acest plan, ocrotirea persoanei fizice se realizează cu ajutorul unui
ansamblu de instituţii, cum ar fi: recunoaşterea capacităţii de folosinţă anticipată,
îngrădirile speciale ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, însăşi lipsa capacităţii
de exerciţiu sau capacitatea de exerciţiu restrânsă, precum şi suspendarea cursului
prescripţiei extinctive şi repunerea în termen sau nulitatea relativă, în toate aceste
variante, chiar dacă pentru unul dintre subiectele raportului juridic incidenţa instituţiei
respective este percepută ca o sancţiune, ea este în realitate şi cu preponderenţă o
măsură de ocrotire pentru celălalt subiect al raportului juridic.

#1. Ocrotirea minorilor prin tutelă

Reglementarea se regăseşte în Codul familiei (art.113-141) şi în cuprinsul


Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.26/1997 privind protecţia copilului aflat în
dificultate.
De la început trebuie menţionat că, de regulă, şi ori de câte ori este
posibil, ocrotirea minorului se realizează cu prioritate de către părinţi, acesta
reprezentând mijlocul natural şi firesc şi curinzând totalitatea drepturilor şi îndatoririlor
pe care leau părinţii faţă de copiii lor minori, indiferent dacă aceştia provin din
căsătorie sau din afara căsătoriei ori sunt adoptaţi.
Prin ocrotirea părintească se urmăreşte un dublu scop, şi anume:
creşterea, educarea şi pregătirea copilului pentru viaţă, precum şi administrarea
patrimoniului minorului potrivit intereselor acestuia. Următoarele principii guvernează
128

această instituţie juridică complexă: interesul minorului este cel care trebuie avut în
vedere ca obiectiv al exercitării drepturilor părinteşti şi ca rezultat al îndeplinirii
îndatoririlor părinteşti; controlul şi îndrumarea permanentă exercitată de societate prin
intermediul autorităţii specializate; independenţa patrimonială dintre copil şi părinte;
egalitatea condiţiei juridice a copiilor, indiferent că sunt născuţi din căsătorie, din afara
căsătoriei sau sunt adoptaţi, precum şi egalitatea părinţilor în ceea ce priveşte
exercitarea ocrotirii părinteşti.
Principalele drepturi şi îndatoriri părinteşti sunt următoarele: dreptul
părinţilor de a-şi creşte personal copii şi îndatorirea de a se îngriji de sănătatea şi
dezvoltarea fizică a copiilor lor minori; dreptul şi îndatorirea de a asigura copiilor o
educaţie corespunzătoare, respectiv de a se îngriji de învăţătura şi pregătire
profesională a acestora; dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care
l-ar deţine fără drept şi de a păstra legături personale cu copilul în situaţia în care
acesta nu s-ar afla lângă părinţii săi; dreptul de a consimţi la adopţia copilului sau de a
cere desfacerea adopţiei, precum şi cel de a solicita modificarea oricăror măsuri luate
cu privire la drepturile şi obligaţiile personale şi patrimoniale între părinţii a căror
căsătorie a fost desfăcută ori desfiinţată şi copiii lor minori. În ceea ce priveşte bunurile
minorului, părinţii au dreptul şi îndatorirea de a le administra, precum şi de a-l
reprezenta pe copilul lor minor în actele juridice civile până la împlinirea vârstei de 14
ani respectiv de a-i încuviinţa actele juridice civile între vârsta de 14 şi cea de 18 ani.
Regula este acea că drepturile şi îndatoririle părinteşti se exercită de către
ambii părinţi, potrivit art.98 alin.1 Cod fam., iar dacă unul dintre aceştia se află în
imposibilitatea de a exercita această ocrotire părintească, celălalt părinte va exercita
toate drepturile şi va îndeplini toate obligaţiile legate de persoana şi patrimoniul
minorului.
Pentru neexercitarea sau exercitarea necorespunzătoare a drepturilor
părinteşti şi pentru neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor
părinteşti, titularii drepturilor şi obligaţiilor respective răspund potrivit legii,
răspunderea putând îmbrăca forma răspunderii penale, a celei contravenţiionale, de
dreptul familiei sau civile.

* *
*
În situaţia de excepţie în care niciunul dintre părinţi nu poate să exercite
ocrotirea părintească, ocrotirea minorului revine unei alte persoane alegerea acesteia
nefăcându-se însă la întâmplare.
129

Prin tutela minorului înţelegem mijlocul juridic de ocrotire a minorului lipsit


de ocrotirea părintească, din punctul de vedere al minorului instituţia reprezentând un
mijloc de ocrotire în timp de pentru tutore ea este o sarcină.
Sub acest din urmă punct de vedere – punct ce poate genera o analiză - ,
enumerăm caracterele juridice ale tutelei minorului ca fiind:
Legalitatea – exprimă ideea că doar prin lege se poate stabili instituirea
tutelei, cazurile de deschidere, procedura de numire a tutorelui şi capacitatea de a fi
tutore, conţinutul ocrotirii minorului prin tutelă şi cazuri de încetare a acesteia. Mai mult
decât atât, în această situaţie normele au caracter imperativ – aspect de excepţie în
dreptul civil – părţile neputând, prin voinţa lor să stabilească alte condiţii şi reguli
privind instituirea tutelei.
Obligativitatea sarcinii tutelei minorului decurge din caracterul imperativ al
normelor juridice care o reglementează, fiind expres prevăzută de art.118 Cod fam.,
potrivit căruia cel numit tutore nu poate refuza această sarcină, excepţiile fiind de
strictă interpretare şi enumerate limitativ, referindu-se la următoarele situaţii:
- împlinirea vârstei de 60 de ani
- starea de sarcină a femeii sau faptul că aceasta este mama unui copil
mai mic de 8 ani
- faptul că persoana creşte şi se ocupă de educaţia a doi sau mai mulţi
copii
- aspectul potrivit căruia persoana exercită deja o altă tutelă sau o curatelă
- cazul în care, din cauza bolii, a infirmităţii, a felului îndeletnicirii, a
depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile importante ale minorului sau din
alte motive întemeiate, persoana vizată nu ar putea să îndeplinească o asemenea
sarcină
În măsura în care aceste cauze apar în timpul exercitării tutelei, tutorele
poate solicita înlocuirea sa (art.118 alin.2 şi alin.3 Cod fam.).
Gratuitatea reflectă ideea că tutela este o sarcină gratuită, aspect
prevăzut expres de art6.121 alin.1 Cod fam. Acest caracter nu împiedică autoritatea
tutelară, în cazuri justificate, să acorde o anumită remuneraţie tutorelui pentru munca
depusă în administrarea patrimoniului minorului, această reconpensă neputând depăşi
10% din veniturile bunurilor minorului. Regula rămâne însă gratuitatea tutelei.
Personalitatea tutelei reprezintă ideea că obligaţiile ce se nasc în urma
instituirii tutelei şi numirii tutorelui trebuie executate personal de către persoana
desemnată în această funcţie, cu atât mai mult cu cât această operaţiune s-a finalizat
luându-se în considerare persoana tutorelui. Tutorele nu poate substitui în locul său o
altă persoană în vederea exercitării atribuţiilor specifice, nici chiar pe o perioadă
130

limitată, această personalitate neexcluzând, însă, utilizarea contractului de mandat, cu


condiţia ca acesta să nu fie general.
Exercitarea atribuţiilor tutelei se supune următoarelor principii:
Principiul generalităţii tutelei, potrivit căruia tutela se instituie ori de câte
ori este identificat un minor lipsit de ocrotirea părintească, deoarece nici un minor nu
poate rămâne lipsit de ocrotire legală, nici chiar un moment.
Principiul exercitării tutelei în interesul exclusiv al minorului .
Principiul autonomiei patrimoniale dintre minor şi tutore reflectă
independenţa ce trebuie să existe între patrimoniul minorului şi cel al tutorelui său,
astfel încât nici minorul nu va avea nici un drept asupra bunurilor tutorelui şi nici
tutorele asupra bunurilor minorului.
Principiul controlului permanent exercitat asupra tutelei de către stat este
explicat de importanţa pe care societatea o acordă asigurării ocrotirii copiilor lipsiţi de
ocrotirea părintească, evitându-se orice abuzuri ce ar putea pune în pericol sănătatea
minorului sau patrimoniul acestuia.
Sub aspectul capacităţii de a fi tutore, regula o reprezintă capacitatea,
excepţiile fiind strict şi limitativ prevăzute de lege. Generic, orice persoană fizică având
capacitate deplină de exerciţiu şi un comportament onest are capacitatea de a fi tutore.
Nu deţin această capacitate persoanele care deşi au capacitate de exerciţiu deplină, se
încadrează în una din categoriile prevăzute de art.117 Cod fam. :
- persoana decăzută din drepturile părinteşti sau declarată incapabilă de a
fi tutore
- persoana căreia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi politice sau civile,
fie în temeiul legii, fie ca efect al unei hotărâri judecătoreşti, sau persoana având rele
purtări
- persoana lipsită, potrivit legii speciale, de dreptul de a alege şi de a fi
ales deputat
- persoana care, exercitând o altă tutelă, a fost îndepărtată din aceasta
- persoana care, din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului, nu ar
putea îndeplini sarcina tutelei.
Dacă vreuna dintre aceste împrejurări se ivesc pe parcursul exercitării
tutelei, tutorele va trebui îndepărtat.
Tutela minorului se deschide ori de câte ori acesta este lipsit de ocrotire
părintească, astfel: dacă ambii părinţi sunt decedaţi sau sunt necunoscuţi ori sunt
decăzuţi din drepturile părinteşti; dacă ambii părinţi sunt puşi sub interdicţie, sunt
dispăruţi ori declaraţi judecătoreşte morţi ori s-a desfăcut adopţia copilului minor şi
instituirea tutelei este hotărâtă de către instanţa de judecată în interesul minorului,
131

deoarece părinţii fireşti se află în imposibilitatea de a redobândi exerciţiul drepturilor


părinteşti.
Tutela se instituie întotdeauna de autoritatea tutelară, chiar şi în
cazurile în care decizia aparţine instanţei judecătoreşti.
Numirea tutorelui se face din oficiu sau la înştiinţarea autorităţii tutelare
de către persoanele care în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în orice alte condiţii
au luat cunoştinţă de existenţa unui minor lipsit de îngrijire părintească, cum ar fi: cei
apropiaţi minorului, precum şi locatarii casei în care acesta locuieşte; ofiţerul de stare
civilă, cu prilejul înregistrării morţii unei persoane sau notarul public în cazul deschiderii
unei moşteniri; instanţele judecătoreşti, parchetul şi poliţia, cu prilejul pronunţării, luării
sau executării unor măsuri privative de libertate, precum şi autoritatea administraţiei
publice locale sau reprezentanţii persoanelor juridice private, în special ai celor care au
în obiectiv ocrotirea minorilor.
Singurul aspect care va fi avut în vedere la desemnarea persoanei
tutorelui va fi cel al protejării intereselor minorului. Numirea tutorelui se face prin
decizie scrisă, ce va fi comunicată persoanei desemnate de către autoritatea tutelară, şi
concomitent, va fi afişată la sediul primăriei de la domiciliul minorului, asigurându-se în
acest mod publicitatea numirii. Drepturile şi îndatoririle tutorelui încep de la primirea
deciziei de numire.
În măsura în care este necesară luarea unor măsuri provizorii şi există
pericolul ca până la identificarea unei persoane căreia i se poate încredinţa o asemenea
sarcină să treacă un anumit timp, este posibilă numirea unui curator, pe timp limitat.
La deschiderea tutelei trebuie luate anumite măsuri absolut necesare
pentru buna desfăşurare a acesteia. Astfel, în prezenţa tutorelui desemnat, un delegat
al autorităţii tutelare va verifica toate bunurile minorului, întocmindu-se un inventar
care va fi supus aprobării autorităţii tutelare. Din acest moment, orice creanţe pe care
le-ar avea tutorele, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui faţă de
minor vor putea fi plătite numai cu aprobarea autorităţii tutelare.
În ceea ce priveşte acoperirea cheltuielilor anuale necesare pentru
întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale, va fi stabilită în acest scop o
sumă anuală ce va putea fi modificată de autoritatea tutelară, potrivit împrejurărilor. În
măsura în care veniturile minorului nu permit acoperirea cheltuielilor – în condiţiile în
care tutorele nu are obligaţia să le suporte – şi nu poate fi identificată nici o persoană
căreia îi revine sarcina de a contribui la întreţinerea minorului, autoritatea tutelară va
putea solicita anumite sume din fondul de asigurări sociale.
În ceea ce priveşte îndatoririle tutorelui, acestea se referă în primul rând la
ocrotirea persoanei minorului, acesta fiind obligat să se îngrijească de sănătatea şi
132

dezvoltarea lui fizică, precum şi de pregătirea şcolară şi profesională a acestuia. Acesta


este motivul pentru care minorul locuieşte – de regulă – la tutore, putând avea o altă
locuinţă numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare, aceasta fiind abilitată şi să
încuviinţeze schimbarea felului învăţăturii sau a pregătirii profesionale pe care minorul
o primea la data numirii tutorelui.
Pe de altă parte, tutorele are dreptul - şi totodată obligaţia - să ceară
înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept.
În al doilea rând, conţinutul ocrotirii minorului prin tutelă cuprinde acele
drepturi şi obligaţii care privesc administrarea patrimoniului minorului. Tutorele are
obligaţia de a prezenta autorităţii tutelare, anual, câte o dare de seamă privind modul
în care au fost administrate bunurile celui ocrotit, în termen de 30 de zile de la sfârşitul
anului calendaristic, sau ori de câte ori autoritatea tutelară solicită un asemenea raport.
Descărcarea tutorelui se poate face doar în măsura în care se constată că
administrarea bunurilor minorului s-a făcut în mod corect, iar socotelile corespund
realităţii.
Tutorele are obligaţia de a-l reprezenta pe minor la încheierea actelor
juridice civile până la împlinirea vârstei de 14 ani şi de a-i încuviinţa acestuia actele
juridice civile pe care doreşte să le încheie pe întrega perioadă în care minorul are
capacitate de exerciţiu restrânsă, pentru a-l proteja împotriva abuzurilor terţilor.
Analizând aceste două etape, se impun următoarele precizări:
Referitor la faza reprezentării minorului, pot fi distinse trei categorii de
acte juridice civile în funcţie de care rolul tutorelui diferă:
Actele juridice pe care tutorele le poate încheia singur, fără încuviinţarea
prealabilă a autorităţii tutelare cuprind actele de conservare şi actele de administrare a
patrimoniului minorului. În această ultimă categorie sunt cuprinse şi acele acte care
raportate la un bun anume reprezintă acte de dispoziţie, dar care, la nivelul întregului
patrimoniu al minorului sunt acte de administrare (este vorba de înstrăinarea bunurilor
perisabile şi a celor ce au devenit nefolositoare pentru minor, cu condiţia ca valoarea
acestora din urmă să nu depăşească suma de 250 lei). În acest din urmă caz, se
consideră că prejudiciul ce poate fi adus minorului în cazul deteriorării bunurilor
respective este mai mare decât cel ce poate fi produs printr-o eventuală înstrăinare
lipsită de inspiraţie din partea tutorelui. Sunt asimilate actelor de administrare şi cele
care vizează ridicarea de la CEC a sumelor de bani depuse de tutore pe numele
minorului, într-un cont separat, destinate a fi folosite pentru întreţinerea minorului şi
administrarea bunurilor sale.
Actele juridice pe care tutorele le poate încheia numai cu încuviinţarea
prealabilă a autorităţii tutelare şi care cuprind orice înstrăinare sau gajare a bunurilor
133

minorului, orice renunţare la drepturile patrimoniale ale acestuia, sau, în general, orice
acte care depăşesc dreptul dreptul de a administra. În cazul în care astfel de acte se
încheie totuşi fără încuviinţarea autorităţii tutelare, ele sunt anulabile.
În momentul în care se va solicita acordarea încuviinţării – care trebuie să
fie dată pentru fiecare act în parte şi prealabil încheierii acestuia – se va avea în vedere
ca actul juridic să satisfacă anumite interese ale minorului sau să prezinte un folos
neîndoielnic pentru acesta. Cu titlu particular, în caz de vânzare, încuviinţarea va trebui
să indice dacă vânzarea se va face prin bună învoială sau în alt mod. În oricare dintre
aceste cazuri, autoritatea tutelară va putea indica tutorelui modul în care sumele de
bani obţinute vor fi întrebuinţate.
Acte ce nu pot fi încheiate de tutorele minorului sub 14 ani nici chiar cu
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare deoarece acestea sunt considerate
prejudiciabile pentru minor, prezumţia fiind legală şi absolută. Intră în această categorie
potenţialele acte încheiate între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau
surorile tutorelui pe de o parte şi minor, pe de altă parte, precum şi contractele de
donaţie, în măsura în care minorul are calitatea de donator, sau de garantare a
obligaţiilor unei alte persoane, cu bunurile minorului.
În cea de a doua etapă – cea cuprinsă între vârsta de 14 şi vârsta de 18 ani
a minorului – rolul esenţial al tutorelui este acela de a încuviinţa actele juridice civile
încheiate de minor în nume propriu, acesta având deja capacitate de exerciţiu
restrânsă.
Urmează ca în cazul actelor de dispoziţie să se adauge încuviinţării
tutorelui şi încuviinţarea autorităţii tutelare.
Şi în această perioadă se păstrează incapacitatea specială de folosinţă a
minorului de a încheia acte de donaţie sau de garantare a obligaţiilor altora cu bunurile
sale proprii.
În măsura în care actul se încheie fără încuviinţarea prealabilă, el este lovit
de nulitate relativă, putând fi confirmat prin obţinerea ulterioară a încuviinţării
necesare.
Încetarea funcţiei tutorelui poate interveni din anumite cauze ce privesc
persoana tutorelui, acestea fiind următoarele: decesul tutorelui; îndepărtarea de la
tutelă; înlocuirea tutorelui la cererea sa, dacă a intervenit una din cauzele care permit
şi refuzul acestei sarcini în timpul exercitării tutelei; numirea unui alt tutore în locul
celui în funcţie, ca urmare a punerii minorului sub interdicţie.
Tutela minorului încetează odată cu dispariţia cauzelor care au determinat
deschiderea ei, şi anume: dobândirea capacităţii depline de exerciţiu de către minorul
ocrotit; stabilirea filiaţiei copilului faţă de cel puţin unul dintre părinţi; ridicarea
134

decăderii din drepturile părinteşti pentru cel puţin unul din părinţii minorului; reapariţia
cel puţin a unuia dintre părinţii dispăruţi ori declaraţi judecătoreşte morţi ai minorului;
moartea minorului.
La încetarea funcţiei sau la încetarea tutelei minorului, tutorele este
obligat să dea socoteală privind modul în care şi-a îndeplinit sarcinile, perezentând în
30 de zile de la încetarea atribuţiilor sale, o dare de seamă generală în faţa autorităţii
tutelare. Toate bunurile vor fi predate fie fostului minor sau moştenitorilor acestuia, fie
noului tutore. După predarea bunurilor, verificarea socotelilor şi aprobarea lor,
autoritatea tutelară va da tutorelui descărcarea de gestiune.
În măsura în care tutorele, prin activitatea sa, a cauzat prejudicii minorului,
repararea acestora poate fi solicitată fie de noul tutore, fie de fostul minor ajuns la
majorat.

CAIET DE SEMINAR 16

Problema 1

Exercitarea ocrotirii părinteşti prezintă anumite particularităţi în caz de


divorţ sau în cazul încredinţării copilului unei terţe persoane sau unei instituţii de
ocrotire. Potrivit art.42 Cod fam., instanţa judecătorească va hotărî, odată cu
pronunţarea divorţului, căruia dintre părinţi îi vor fi încredinţaţi copiii minori, iar pentru
motive temeinice aceştia pot fi încredinţaţi unor rude ori unor alte persoane, cu
consimţământul acestora sau unor instituţii de ocrotire. Conform art.43, părintele
divorţat, căruia i s-a încredinţat copilul, exercită cu privire la acesta drepturile
părinteşti, iar părintele divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul, păstrează dreptul de
a avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea,
învăţătura şi pregătirea lui profesională. În măsura în care copilul a fost încredinţat unei
alte persoane sau unei instituţii de ocrotire, instanţa judecătorească va stabili care
dintre părinţi va exercita dreptul de a-i administra bunurile şi de a-l reprezenta sau de
a-i încuviinţa actele. Persoana sau instituţia de ocrotire căruia i s-a încredinţat copilul va
135

avea faţă de acesta numai drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor privitor la


persoana copilului. Aşa cum prevede art.44, în cazul schimvbării împrejurărilor, la
cererea oricăruia dintre părinţi sau a copilului, dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani, a
autorităţii tutelare sau a vreunei instituţii de ocrotire, instanţa va putea modifica
măsurile privitoare la drepturile şi obligaţiile personale sau patrimoniale între părinţii
divorţaţi şi copii.

Problema 2

Potrivit art.9 din Convenţia privind drepturile copilului, statele semnatare


sau obligat să vegheze ca nici un copil să nu fie separat de părinţii săi împotriva voinţei
acestora, cu excepţia situaţiei în care autorităţile competente decid că această
separare este necesară în interesul superior al copilului. De asemenea, statele părţi şi-
au asumat obligaţii privind transmiterea de informaţii esenţiale în legătură cu minorul
care a fost despărţit de membrii samiliei sale şi asigurarea respectării drepturilor
părinţilor, în orice condiţii, de a întreţine relaţii personale şi contacte directe cu copilul
lor, cu excepţia cazului în care asemenea acţiuni ar aduce prejudicii bunăstării copilului.

Problema 3

Pentru neexercitarea sau exercitarea necorespunzătoare a drepturilor


părinteşti şi pentru neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor
părinteşti, părinţii răspund potrivit legii, această răspundere putând îmbrăca forma
răspunderii penale, contravenţionale, de dreptul familiei sau civile. Este vorba atât de
raporturile dintre părinţi şi copii, cât şi o eventuală răspundere faţă de prejudicii
cauzate unor terţi ca urmare a acestei deficienţe ce îi priveşte pe părinţi (la materia
Teoria generală a obligaţiilor, va fi studiat capitolul răspunderii civile delictuale, care va
permite aprofundarea acestor aspecte).

Problema 4

În literatură s-a discutat problema exercitării atribuţiilor de autoritate


tutelară de către o instanţă judecătorească special investită în acest scop, ţări din
Europa Occidentală adoptând acest sistem1.
Merită, în acest context, menţionat faptul că în proiectul legii de modificare
şi completare a Codului civil – care cuprinde mai multe aspecte interesante asupra

1
Pentru dezvoltarea acestei idei, Ernest Lupan, op.cit., p.227 (nota 230)
136

cărora vom reveni la sfârşitul capitolului – s-a prevăzut controlul exercitării tutelei de
către o instanţă tutelară. De asemenea, se pare că se preconizează reintroducerea
instituţiei consiliului de familie, care va aviza toate măsurile luate de tutore – inclusiv
cele vizând persoana minorului – instanţa tutelară fiind cea care ar efectua un control
efectiv şi continuu asupra modului în care tutorele şi consiliul de familie îşi îndeplinesc
atribuţiile cu privire la minor şi bunurile acestuia.

Problema 5

Legat de personalitatea tutelei minorului, acest caracter trebuie înţeles în


felul următor: în măsura în care Ion Georgescu a fost desemnat ca fiind tutore al
minorului Cristian Ionescu, el nu îi poate solicita lui Ioan Ardelean să i se substituie şi să
exercite în locul său atribuţiile ce îi revin în calitate de tutore. Nimic nu îl împiedică însă
pe Ion Georgescu, în calitate de reprezentant al minorului – având domiciliul tutorele şi,
implicit, şi minorul în Suceava – să încheie un contract de mandat cu Ioan Ardelean –
având domiciliul în Satu-Mare – prin care să-i permită acestuia să încheie un contract
pentru şi în numele minorului, reprezentat de tutore, privind un imobil situat în Satu-
Mare.

Problema 6

Atenţie !
Principiul autonomiei patrimoniale dintre minor şi tutore prezintă o
trăsătură specifică faţă de relaţia dintre minor şi părinţi, deoarece minorul are drepturi
succesorale asupra patrimoniului părinţilor lui, la decesul acestora, drepturi care nu
există faţă de tutore decât în cazul în care tutorele este o rudă faţă de care minorul are
vocaţie legală succesorală.

Problema 7

Atenţie !
Legea nu stabileşte nici o ierarhie sau ordine de preferinţă între
persoanele care pot îndeplini sarcina tutelei. Aşa fiind, este posibil să fie aleasă pentru
137

această sarcină o persoană din afara familiei minorului, în detrimentul unor rude, în
măsura în care autoritatea tutelară va aprecia că această persoană este mai apropiată
faţă de minor, fiind în interesul acestuia din urmă păstrarea unei legături afective ce
deja există.
Întotdeauna cazurile de deschidere a tutelei minorului sunt legate de
situaţii în care nici unul dintre părinţi nu poate exercita ocrotirea părintească. Nu este
însă necesar ca ambii părinţi să fie în aceeaşi incapacitate; deci, tutela nu se deschide
doar dacă ambii părinţi sunt decedaţi sau ambii părinţi sunt necunoscuţi (fiind, de altfel,
destul de greu de imaginat un astfel de caz), ci şi când unul dintre părinţi, de exemplu,
este necunoscut, iar părintele cunoscut a decedat sau este pus sub interdicţie.
În cazul în care părinţii au fost decăzuţi din drepturile părinteşti,
incapacitatea lor de a exercita ocrotirea părintească apare în momentul în care
hotărârea judecătorească rămâne definitivă, aceeaşi fiind situaţia şi în cazul punerii sub
interdicţie. Referitor la dispariţie, simplul fapt al dispariţiei părinţilor, sau a unuia dintre
ei, când celălalt nu poate exercita ocrotirea părintească, poate conduce la deschiderea
tutelei minorului, acesta neputând rămâne fără ocrotire până la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti.
În cazul desfacerii adopţiei, regula este aceea că părinţii fireşti
redobândesc drepturile părinteşti, excepţia constituind-o cazul în care aceştia sunt în
imposibilitate sau când instanţa, în interesul minorului, hotărăşte instituirea unei tutele.

Problema 8

Actele care depăşesc dreptul de a administra sunt cele care, datorită


gravităţii, importanţei sau caracterului lor excepţional ies din sfera gestiunii curente a
patrimoniului. Intră în această categorie actele de înstrăinare a bunurilor minorului, de
gajare a acestor bunuri, de renunţare la drepturile patrimoniale ale minorului, ridicarea
sumelor de bani sau a hârtiilor de valoare depuse pe numele minorului la CEC şi care
depăşesc nevoile întreţinerii minorului şi ale administrării bunurilor sale, precum şi
încheierea unei tranzacţii cu privire la bunurile minorului.
În ceea ce priveşte suma de 250 lei, limită până la care tutorele poate
încheia anumite acte de dispoziţie, şi care în prezent face imposibilă această
operaţiune, au fost exprimate păreri potrivit cărora instanţa poate aprecia ca fiind
valabile asemenea acte şi în măsua în care valoarea bunurilor depăşeşte cu mult
această cifră, dar şi păreri potrivit cărora se impune intervenţia legiuitorului pentru
modificarea acestei sume. (Pentru detalii, Ernest Lupan, op.cit., p.240, nota 252).
Împărtăşim acest din urmă punct de vedere deoarece legiuitorul a intervenit ori de câte
138

ori a considerat necesar pentru a modifica asemenea limite, sau a precizat în mod
expres că sumele sunt supuse indexării, ori refuzul intervenţiei poate fi interpretat în
sensul că legiuitorul nu înţelege să modifice acest cuantum.

Problema 9

În ceea ce priveşte acţiunea pe care fostul minor o poate formula


împotriva fostului tutore, se impune a se menţiona faptul că este o acţiune
patrimonială, personală, prescriptibilă în termen de trei ani, termen ce nu va curge,
însă, până când socotelile nu au fost date şi aprobate, potrivit art.14 din Decretul
nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Problema 10

O importantă reglementare este cea cuprinsă de OUG nr.26/1997 privind


protecţia copilului aflat în dificultate (publicată în M.Of. nr.120/12.06.1997), aprobată
prin Legea nr.108/1998, (publicată în M.Of. nr.205/2.06.1998).
Potrivit acestei ordonanţe, prin copil se înţelege persoana care nu a
împlinit vârsta de 18 ani şi nu are capacitate deplină de exerciţiu.
Prin acest act normativ sunt instituite obligaţii pentru diferite persoane
juridice, expres indicate, în ceea ce priveşte ocrotirea copilului aflat în dificultate, adică
cel a cărui dezvoltare, securitate sau integritate fizică sau morală, este periclitată.
O prevedere specială este cea cuprinsă de art.10, potrivit căruia
persoanele fizice sau juridice cărora le-a fost încredinţat copilul – în condiţiile art.8 - au
faţă de acesta numai drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor cu privire la persoana
acestuia, în timp ce exercitarea dreptului de a încheia acte juridice în numele copilului
încredinţat ori încuviinţarea încheierii acestor acte se face de către Comisia pentru
protecţia copilului, aceasta exercitând şi dreptul de a administra bunurile copilului.
Actul normativ va fi studiat amănunţit la dreptul familiei, singura menţiune
care se impune fiind aceea că în prezent statul român desfăşoară o amplă activitate de
identificare a copiilor aflaţi în dificultate, în vederea asigurării protejării acestora,
precum şi, în paralel, se depune un efort susţinut pentru armonizarea legislaţiei
naţionale cu legislaţia europeană în domeniu, de aceea este posibil ca norme speciale
să fie edictate într-un viitor apropiat.

#2. Ocrotirea persoanei fizice majore


139

A. Interdicţia judecătorească

Interdicţia judecătorească este acea instituţie de drept civil prin care se


urmăreşte ocrotirea persoanei fizice lipsite de discernământul necesar pentru a se
îngriji de interesele sale datorită alienaţiei sau debilităţii mintale, care are ca efect
lipsirea acesteia de capacitatea de exerciţiu şi instituirtea tutelei1. Se poate reţine, deci,
că suntem în faţa unei măsuri de ocrotire, stabilită exclusiv prin hotărâre
judecătorească, ce se aplică doar la o anumită categorie de persoane fizice – cele lipsite
de discernământ datorită alienaţiei sau debilităţii mintale – şi care are ca efect lipsirea
persoanei fizice de capacitatea sa de exerciţiu. Aceasta creează premisele care permit
luarea tuturor măsurilor necesare în vederea ocrotirii sub toate aspectele – inclusiv cele
privind dreptul civil – a unor persoane care se află în astfel de situaţii deosebite, atipice.
Instituţia îşi găseşte reglementarea în cuprinsul Codului familiei (art.142-
151), precum şi în Decretul nr.32/1954 (art.30-35).
Condiţiile cumulative care trebuie îndeplinite pentru a se putea declanşa
procedura punerii sub interdicţie sunt ca persoana vizată să fie lipsită de discernământ,
iar această stare de fapt să se datoreze alienaţiei sau debilităţii mintale şi, concomitent,
lipsa discernământului să determine imposibilitatea persoanei de a se îngriji singură.
După cum prevede art.142 Cod fam., pot fi puşi sub interdicţie şi minorii.
În ceea ce priveşte procedura punerii sub interdicţie, aceasta poate fi
declanşată de autoritatea tutelară, de către orice persoană interesată, precum şi de
către persoana lipsită de discernământ însăşi. Competenţa de soluţionare a cauzei
revine tribunalului în raza teritorială a căruia se află domiciliul persoanei a cărui punere
sub interdicţie se cere, respectiv Tribunalul Municipiului Bucureşti.
Sunt prevăzute două faze, şi anume:
În prima fază – ce are un caracter necontradictoriu – preşedintele instanţei
sesizate cu o asemenea cerere dispune comunicarea acesteia, împreună cu toate
înscrisurile anexate, procurorului din cadrul parchetului de pe lângă tribunalul
competent, urmând ca acesta să dispună efectuarea cercetărilor pe care le consideră
necesare, inclusiv cele de natură medicală, aceastea din urmă materializându-se prin
opinia exprimată de o comisie formată din medici specialişti. În măsura în care
persoana vizată este internată într-o unitate sanitară, procurorul va solicita şi părerea
medicului curant. Dacă se impune,în baza datelor obţinute până în acest moment,
instanţa poate dispune internarea provizorie pe o perioadă de cel mult 6 săptămâni,
pentru a se permite ţinerea sub observaţie a stării mintale a persoanei pe o perioadă

1
Ernest Lupan, op.cit., p.248
140

mai îndelungată, cu condiţia ca această observare să nu se poată face în alt mod,


aspect confirmat de medicii care deja au cercetat datele cazului.
Concomitent, va fi sesizată şi autoritatea tutelară de la domiciliul celui a
cărui punere sub interdicţie este cerută, în vederea numirii unui curator (art.146 Cod
fam.).
În urma analizării rezultatului cercetării şi al avizului comisiei de specialişti,
preşedintele instanţei va fixa termen pentru soluţionarea cererii, dispunându-se citarea
părţilor.
Trecându-se la cea de a doua fază – care are deja un caracter
contradictoriu -, instanţa va purcede la interogatoriul pârâtului (administrarea probei
fiind obligatorie pentru a permite judecătorilor să îşi formeze propria părere în legătură
cu persoana respectivă) şi va asculta concluziile procurorului în legătură cu cererea
formulată. Rezultatul deliberării se va baza pe probele administrate şi pe constatările
directe ale instanţei.
Hotărârea tribunalului este supusă tuturor căilorde atac ordinare şi
extraordinare, acesta producând efecte de la rămânerea ei definitivă, în măsura în care
cererea a fost admisă, caz în care se va comunica din oficiu autorităţii tutelare de la
domiciliul persoanei puse sub interdicţie. Autoritatea tutelară va dispune ridicarea
curatelei, în măsura în care aceasta a fost instituită, şi deschiderea tutelei.
Faţă de terţi efectele hotărârii se vor produce din momentul transcrierii
hotărârii în registrul special, cu excepţia cazului în care în mod concret un terţ a avut
cunoştiinţă despre interdicţie în alt mod. De la data transcrierii hotărârii judecătoreşti
se naşte prezumţia absolută că terţii cunosc măsura luată.
Din momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de punere sub
interdicţie, interzisul este lipsit de capacitatea de exerciţiu, astfel încât va putea încheia
acte juridice doar prin intermediul reprezentantului său legal, putând încheia singur în
mod valabil doar actele de conservare a patrimoniului şi actele cotidiene mărunte,
permise şi minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani.
Cel de-al doilea efect al unei asemenea hotărâri îl reprezintă instituirea
tutelei, ca măsură de ocrotire a persoanei lipsite de discernământ. În măsura în care
persoana pusă sub interdicţie este un minor, acesta va fi supus în continuare ocrotirii
părinteşti, până în momentul împlinirii vârstei majoratului, dată de la care îi va fi numit
un tutore (care, evident, poate să fie părintele său). În măsura în care deja minorul se
afla sub tutelă, autoritatea tutelară va decide dacă fostul tutore păstrează această
sarcină sau va fi numit un nou tutore (art.150 alin.3 Cod fam.).
Potrivit normei cuprinse de art.147 Cod fam., se poate deduce că tutela
interzisului judecătoresc este asimilată cu tutela minorului lipsit de capacitate de
141

exerciţiu. Între cele două mijloace de ocrotire pot fi remarcate atât asemănări, cât şi
deosebiri. În primul rând, se poate remarca că oricare dintre acestea sunt călăuzite de
criteriul decisiv al interesului ocrotit. Oricare dintre tutori este reprezentantul legal al
persoanei a cărei ocrotire o asigură, având aceleaşi atribuţii în materie patrimonială.
Persoana ocrotită are în toate cazurile domiciliul la tutorele său, iar obligaţiile de a face
inventar, de a prezenta socotelile tutelei şi regulile privind controlul activităţii tutorelui
şi răspunderea sa sunt comune. Numirea tutorelui se face întotdeauna de autoritatea
tutelară, iar cauzele de incapacitate şi de refuzare a tutelei sunt aceleaşi.
Pot fi evidenţiate însă şi deosebiri în ceea ce priveşte tutela minorului şi
tutela interzisului, astfel:
- scopul principal al tutelei minorului îl reprezintă creşterea şi educarea
acestuia, pe când în cazul interzisului ceea ce se urmăreşte este vindecarea rapidă şi
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale persoanei ocrotite
- tutela minorului este limitată în timp, având ca punct maxim împlinirea
vârstei majoratului, în timp ce tutela interzisului are sub aspect temporal un caracter
aleatoriu, fiind, în principiu, nedeterminată în timp; acesta este şi motivul pentru care
tutorele interzisului judecătoresc poate solicita înlocuirea sa după trecerea a trei ani de
la numire, posibilitate ce nu este cunoscută în cazul tutorelui minorului
- tutorele interzisului are prerogative mai largi decât tutorele minorului, el
putând promova şi participa în cazul unor acţiuni de stare civilă privind persoana celui
ocrotit: acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă, acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de
tatăl din afara căsătoriei, acţiunea în tăgada paternităţii aparţinând celui aflat sub
interdicţie (în acest din urmă caz fiind necesară, însă, şi încuviinţarea autorităţii
tutelare); tutorele interzisului nu poate formula o acţiune de divorţ în numele acestuia,
dar poate participa la un astfel de proces în calitate de reprezentant legal al soţului pus
sub interdicţie, dacă acesta are calitatea de pârât.
- tutela minorului încetează de drept la împlinirea de către acesta a vârstei
majoratului, în timp ce tutela interzisului încetează doar în momentul rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti de ridicare a interdicţiei.
Interdicţia judecătorească încetează fie prin moartea persoanei puse sub
interdicţie (în cazul declarării judecătoreşti a morţii aceasta încetând la data stabilită în
hotărâre ca fiind data morţii), fie prin ridicarea interdicţiei, dacă au dispărut
împrejurările care au determinat luarea acestor măsuri.

B. Ocrotirea bolnavilor psihici periculoşi


142

Această ocrotire ce are un caracter primordial medical este reglemantată


prin prevederile Decretului nr.313/1980 privind asistenţa bolnavilor psihici periculoşi.
Trebuie spus că din punctul de vedere al regimului juridic ce le este aplicabil, bolnavii
ce suferă de maladii psihice pot fi inofensivi sau pot fi periculoşi. Intră înaceastă
categorie cei care pun în pericol, prin manifestările lor, viaţa sau sănătatea lor sau a
altora sau cei care tulbură în mod repetat şi grav condiţiile normale de muncă ori de
viaţă, în familie sau în societate. Se mai aplică acelaşi regim toxicomanilor care din
cauza intoxicării cronice prin alcool stupefiante sau alte substanţe, generează pericole
de genul celor amintite.
Tratamentul medical obligatoriu care se instituie în cazul unor astfel de
bolnavi poate fi aplicat ambulator sau în condiţii de spitalizare. În primul caz,
tratamentul se efectuează sub îmndrumarea şi controlul medicului psihiatru, bolnavul
fiind obligat să se prezinte la controlul medical periodic, să se supună tratamentului
stabilit şi să urmeze indicaţiile terapeutice între două controale.
În măsura în care este necesară o supraveghere medicală permanentă, se
dispune efectuarea tratamentului în condiţii de spitalizare, revenind conducerii unităţii
sanitare obligaţia de a urmări evoluţia stării bolnavului.
Procedura de instituire este declanşată prin înştiinţarea scrisă a unităţii
sanitare – dispensarul medical în a cărui rază teritorială domiciliază persoana
considerată a fi un astfel de bolnav - de către persoana ce are cunoştiinţă despre o
astfel de situaţie. Aceasta continuă apoi în faţa personalului de specialitate, constând
într-un examen medical, constatările fiind prezentate comisiei medicale alcătuită din
trei medici specialişti, care vor hotărî genul de tratament care va fi aplicat bolnavului.
Comisia adoptă hotărâri cu unanimitate, iar în caz de divergenţe componenţa acesteia
se completează cu încă doi membri, hotărârea urmând să se ia cu majoritate de voturi.
Înscrisul va purta semnătura tuturor membrilor comisiei şi va cuprinde diagnosticul
stabilit. Hotărârea comisiei medicale este executorie.
Dacă măsura dispusă constă în tratament medical obligatoriu în spital,
comisia medicală are obligaţia să îl reexamineze pe bolnav în termen de cel mult două
luni de la luarea măsurii sau ori de câte ori este nevoie, în funcţie de starea bolnavului.
În urma reexaminării, comisia poate hotărî menţinerea tratamentului în forma dispusă
iniţial sau încetarea tratamentului în condiţii de spitalizare şi continuarea acestuia în
regim ambulator sau încetarea oricărui fel de tratament medical obligatoriu.
În condiţiile în care măsura luată a fost aceea de aplicare a tratamentului
medical obligatoriu ambulator, încetarea măsurii poate fi hotărâtă tot de comisia
medicală respectivă.
143

Controlul măsurilor luate de comisia medicală se realizează prin verificarea


acestora efectuată de procurorul de la parchetul competent, în condiţiile în care comisia
medicală are obligaţia de a comunica în scris, în termen de 24 de ore hotărârea privind
instituirea tratamentului medical obligatoriu, precum şi a celor prin care s-a dispus
menţinerea, schimbarea sau încetarea tratamentului parchetului local în a cărui rază
teritorială se află situat spitalul. Reprezentanţii parchetelor pe a căror rază teritorială de
competenţă se află asemenea unităţi sanitare vor verifica din oficiu, periodic,
legalitatea internărilor şi a măsurilor luate.
Împotriva hotărârilor comisiei medicale se poate formula contestaţie la
judecătoria în a cărei rază teritorială se află unitatea sanitară unde funcţionează
comisia ce a luat hotărârea de către cel împotriva căruia s-a luat măsura, de către
procuror sau orice altă persoană. Judecarea contestaţiei se face în procedură de
urgenţă, instanţa verificând legalitatea hotărârii comisiei medicale. În mod obligatoriu,
se impune ascultarea persoanei faţă de care s-aluat măsura, precum şi desemnarea
din oficiu a unui apărător, în situaţia în care aceasta nu are un apărător ales. Ascultarea
concluziilor procurorului este obligatorie.

C. Orotirea prin curatelă

De la început trebuie menţionat faptul că potrivit reglementărilor legale în


vigoare, există două feluri de curatele, şi anume curatela propriu-zisă, care este măsura
de ocrotire luată în favoarea persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu deplină, dar
aflată în anumite situaţii speciale şi curatela specială, aceasta reprezentând măsura de
ocrotire luată în favoarea celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, care nu are la un moment dat un reprezentant legal sau acesta nu
este în măsură să îşi îndeplinească sarcina.
Curatela capabilului reprezintă o măsură de ocrotire luată în favoarea
persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu deplină, dar aflată în anumite situaţii
speciale care o împiedică să-şi ocrotească interesele şi să-şi administreze bunurile.
Următoarele cazuri de instituire a curatelei pot fi evidenţiate:
1. curatela persoanelor cu deficienţe fizice – dacă din cauza bătrâneţii, a
bolii sau a unei infirmităţi fizice, o persoană, deşi capabilă, nu poate să îşi administreze
bunurile personal şi nici să îşi apere interesele în condiţii mulţumitoare şi, din anumite
motive temeinice, nu îşi poate numi un reprezentant;
2. curatela pentru cazuri urgente – dacă din orice motive temeinic
justificate o persoană nu poate nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile
necesare în cazurile a căror rezolvare nu suferă amânare;
144

3. dacă din motive temeinice, părintele sau tutorele este împiedicat să


îndeplinească un anumit act în numele persoanei pe care o reprezintă sau ale cărei acte
le încuviinţează
4. curatela persoanei care lipseşte de la domiciliu - dacă o persoană, fiind
obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu nu a lăsat un mandatar general
5. curatela în cazul persoanei dispărute – dacă o persoană este dispărută
fără a parveni ştiri despre aceasta şi nu a fost numit un mandatar general.
Toate aceste cazuri sunt reglementate de art.152 Cod fam.
6. curatela succesorală notarială – reglementată de Legea nr.36/1995 –
este instituită în condiţiile în care la deschiderea succesiunii există pericolul de
înstrăinare sau pierdere a bunurilor succesorale;
7. curatela succesiunii acceptată sub beneficiul de inventar de către
moştenitorul unic – reglementată de art.672 Cod proc. civ.
8. curatela surdomutului – reglementată de art.816 Cod civil
Instituirea curatelei se face la cerere sau din oficiu, şi de principiu, nu
poate fi instituită decât cu consimţământul celui reprezentat, în afară de cazurile în care
acest consimţământ nu poate fi exprimat. Competenţa de numire a curatorului revine,
de regulă, autorităţii tutelare, cu excepţia curatelei moştenirii, în cazul căreia
competenţa revine notarului public.
Elementele specifice ale conţinutului curatelei capabilului sunt guvernate
de următoarele principii: această curatelă nu aduce nici o atingere capacităţi celui
reprezentat, activitatea desfăşurată de curator trebuie să se circumscrie scopului care a
justificat instituirea curatelei, iar acesteia îi sunt aplicabile regulile de la mandat.
Funcţia curatorului încetează fie prin revocarea acestuia de către persoana
reprezentată, fie la cererea curatorului, după trecerea a trei ani de la numire.
Măsura curatelei va înceta prin ridicarea ei, ca urmare a dispariţiei
cauzelor care au determinat-o.

#3. Ocrotirea minorilor prin curatelă

Prin curatela minorului se înţelege acel mijloc juridic, temporar şi


subsidiar prin care se asigură ocrotirea minorului aflat într-o situaţie în care
reprezentantul său legal nu poate exercita această ocrotire. Aceste situaţii apar dacă
minorul este vremelnic lipsit de ocrotire legală sau dacă părinţii ori tutorele nu pot să
acţioneze în numele şi în interesul minorului.
Curatela minorului va fi instituită de autoritatea tutelară de la domiciliul
minorului, din oficiu sau la cerere, respectându-se procedura instituirii tutelei.
145

Situaţiile care impun o astfel de măsură sunt următoarele:


- când numirea unui nou tutore nu are loc concomitent cu încetarea
funcţiei tutorelui anterior – art.139 Cod fam.
- când între minor şi ocrotitorul său legal apare o contrarietate de interese
– art.132 Cod fam.
- în cursul procesului privind punerea sub interdicţie privind un minor,
până la soluţionarea definitivă a acestuia – art.146 Cod fam.
- în cazul în care ocrotitorul legal al minorului este împiedicat vremelnic să
îşi exercite drepturile şi îndatoririle faţă de persoana şi bunurile acesteia – art.152 lit.C
Cod fam.
Curatela încetează dacă au dispărut cauzele care au condus la instituirea
ei, cu menţiunea că, potrivit art.156 Cod fam., curatorul poate solicita înlocuirea sa
după trecerea a trei ani de la numire.

CAIET DE SEMINAR 17

Problema 1

Persoana fizică are capacitate de exerciţiu până la data la care hotărârea


judecătorească de punere sub interdicţie a rămas definitivă. În aceste condiţii nu se
poate obţine anularea actelor juridice încheiate până în acest moment decât dacă se
face în mod concret dovada lipsei de discernământ în momentul încheierii actului juridic
respectiv (o astfel de dovadă se face, de regulă, printr-o expertiză medicală). În schimb,
actul juridic încheiat după rămânerea definitivă a hotărârii de punere sub interdicţie va
fi anulabil, chiar dacă s-ar face dovada că în momentul încheierii actului persoana pusă
sub interdicţie era lucidă, având reprezentarea efectelor actului încheiat.

Problema 2

Dacă cel pus sub interdicţie este un minor care nu a împlinit vârsta de 14
ani, hotărârea judecătorească de punere sub interdicţie îşi va produce efectul de la data
la care minorul împlineşte vârsta de 14 ani, înaintea acestui moment el fiind oricum
lipsit de capacitate de exerciţiu.
Dacă minorul dobândise capacitatea de exerciţiu restrânsă, acesta o va
pierde prin punerea sub interdicţie, situaţia fiind similară în cazul în care persoana este
146

majoră, cu deosebirea că în această variantă va fi lipsită de capacitatea de exerciţiu


deplină.

Problema 3

Sancţiunea aplicabilă în cazul încheierii unui act juridic cu nerespectarea


incapacităţii instituită prin hotărârea judecătorească de punere sub interdicţie este
nulitatea relativă.

Problema 4

În cazul în care persoana pusă sub interdicţie cauzează prin fapta sa ilicită
un prejudiciu, răspunderea va fi angajată în măsura în care cel în patrimoniul căruia s-a
produs prejudiciul va reuşi să dovedească discernământul interzisului în momentul
săvârşirii faptei prejudiciabile.

Problema 5

Explicaţia pentru care tutorele interzisului are prerogative mai largi decât
tutorele minorului constă şi în faptul că acest gen de acţiuni privind starea civilă nu sunt
întâlnite până la o anumită vârstă, cum ar fi în cazul acţiunii în tăgada paternităţii, ştiut
fiind că bărbatul se poate căsători numai la 18 ani, iar în cazul acţiunii în stabilirea
filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei legea prevede în mod expres că mama poate
formula acţiunea în numele copilului, chiar dacă ea este minoră (art.59 alin.1 Cod fam.).
În cazul în care se solicită desfacerea căsătoriei pe motivul că pârâtul
suferă de boli care determină lipsa discernământului, instanţele solicită numirea unui
curator de către autoritatea tutelară, chiar dacă pârâtul nu este pus sub interdicţie.
Problema 6

Exemplu de situaţii când între minor şi părinte pot să apară interese


contrare:
A şi B sunt căsătoriţi, având împreună un copil minor, C. B are un copil
dintr-o căsătorie anterioară, D. A decedează, moment în care se deschide succesiunea,
având calitatea de moştenitori C – copil şi B – soţ supravieţuitor. În masa succesorală a
lui A intră bunurile sale proprii şi cota ce îi revine din bunurile comune. Potrivit art.30
Cod fam., există o prezumţie că bunurile dobândite sub durata căsătoriei sunt bunuri
147

comune, după cum există o prezumţie simplă sub aspectul contribuţiei egale a soţilor la
dobândirea bunurilor comune sub durata căsătoriei.
În acest punct poate să intervină contrarietatea de interese între C-minor
şi B – ocrotitorul legal al acestuia, care însă doreşte să mărească masa succeorală
virtuală la care D va avea vocaţie prin pretinderea unor bunuri dobândite sub durata
căsătoriei cu A ca fiind bunuri proprii ale lui B sau că B ar avea o contribuiţie superioară
la dobândirea bunurilor comune. Astfel, în timp ce C are interesul de a include în masa
succesorală cât mai multe bunuri din cele dobândite de părinţii săi sub durata
căsătoriei, B va avea tendinţa să scoată bunuri din masa succesorală, încercând să
dovedească caracterul de bun propriu al acestora în favoarea sa. Acesta este momentul
în care se impune numirea unui curator care în acest proces concret să apere obiectiv
interesele lui C faţă de părintele său, B. Rolul curatorului va fi limitat exclusiv la acest
proces, restul drepturilor şi îndatoririlor părinteşti putând fi exercitate de B chiar până la
soluţionarea procesului. Temporal, rolul curatorului va înceta în momentul în care
hotărârea pronunţată în cauză va fi irevocabilă.

Problema 7

Atenţie !
Curatelei propriu-zise i se aplică regulile de la mandat.
Curatelei speciale i se aplică regulile de la tutelă.
148

I.B. PERSOANA JURIDICĂ

Secţiunea 1 – Noţiuni introductive

În cadrul raporturilor de drept civil constatăm o netă diferenţiere între


variantele în care aceste raporturi se nasc între persoane fizice sau între grupuri de
persoane fizice, respectiv între o persoană fizică şi un astfel de grup. Deci, prima
imagine pe care ne-o formăm în urma unei analize superficiale, este aceea că avem de
a face ori cu o persoană fizică, ori cu un subiect de drept colectiv, ce însumează un
număr de cel puţin două persoane fizice. Oricum a r fi însă, calitatea de subiect de
drept a unei persoane juridice este o problemă ce interseză dreptul civil, aceasta având
un caracter de ramură.
Calitatea de subiect de drept a persoanei juridice se deosebeşte de
calitatea de subiect de drept a persoanei fizice, deoarece cea dintâi dobândeşte
această calitate ca urmare a intervenţiei statului.
Întrebări în legătură cu natura personalităţii juridice a acestor subiecte de
drept au apărut din clipa în care a fost conştientizată prezenţa acestora în cadrul
raporturilor de drept civil, ceea ce trimite istoricul acestei analize până în perioada
dreptului roman clasic şi aspectul fascinant îl constituie cel potrivit căruia nici în prezent
nu se poate afirma că răspunsurile satisfac curiozitatea analistului în modul cel mai
complet.
Merită a fi subliniate principalele teorii ce au fost formulate în legătură cu
fondul persoanelor juridice, cu atât mai mult cu cât soluţia dată acestei probleme
determină importante concluzii practice1.
Teoria ficţiunii – consideră aceste subiecte de drept ca având un
fundament ce se regăseşte doar în imaginea participanţilor la raporturile juridice civile,
autorul ficţiunii fiind legiuitorul care extinde calitatea de persoană la o entitate creată
artificial. În varianta sa clasică, exponenţii acestei teorii consideră că persoanele
juridice sunt subiecte de drept care nu există decât în scopuri juridice, astfel încât în

1
Pentru o prezentare detaliată ce cuprinde toate argumentele şi contraargumentele exprimate,
Ernest Lupan, Drept civil. Persoana juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.14-24
149

timp ce persoana fizică există în realitate, ea fiind doar recunoscută ca subiect de


drept, persoana juridică are o existenţă pur juridică, generată de o concesiune legală
din partea legiuitorului, care o instituie.
Teoria realităţii – evidenţiază puterea discreţionară a statului în crearea şi
suprimarea personalităţii juridice, precum şi principiul specialităţii conceput cu o
rigiditate incompatibilă cu exigenţele interesului social.
Teoria proprietăţii colective – se bazează pe ideea că proprietatea
bunurilor ce aparţin acestui subiect de drept revine grupului, în mod colectiv, problema
personalităţii juridice trecând din dreptul persoanelor în dreptul bunurilor.
Teoria patrimoniului de afectaţiune – susţine că aşa-zisele persoane
juridice sunt simple patrimonii fără subiect, patrimonii impersonale, care nu aparţin în
colectiv persoanelor fizice ce alcătuiesc asociaţia, ci scopului destinaţiei pentru care au
fost constituite.
Teoria realităţii concrete – îmbracă două forme: potrivit teoriei organice,
persoana juridică este o realitate organică sau biologică în interiorul căreia celulele care
o alcătuiesc şi-au pierdut individualitatea.
În ceea ce priveşte teoria voinţei colective, aceasta consideră că un
colectiv poate fi privit ca o persoană, dacă are o voinţă colectivă, distinctă de voinţele
individuale.
Teoria instituţiei – apreciază că persoanele juridice sunt colectivităţi
organizate în vederea realizării unui scop, doar instituţiile care ajung la un anumit grad
de concentrare şi organizare fiind persoane juridice.
Teoria instituţională – consideră că există persoană juridică ori de câte ori
există un scop colectiv şi un interes particular al membrilor grupului.
Teoria realităţii tehnice – se bazează pe delimitarea dintre realitatea
concretă şi realitatea juridică, persoana juridică fiind o realitate în plan juridic, un
subiect capabil de a avea drepturi.
Se constată că toate aceste teorii îşi găsesc suportul, mai mult sau mai
puţin, pe ideea colectivului adică pe teoria potrivit căreia persoana juridică este necesar
o colectivitate care se compune dintr-un număr oarecare de persoane.
Teza este falsă deoarece există atât persoane juridice ce se bazează pe
existenţa fizică a unei singure persoane fizice cât şi persoane juridice care se înfiinţează
fără să fie legate în vreun fel de existenţa fizică a vreunei persoane, cum este cazul
fundaţiilor testamentare. Ori cum o teorie care urmăreşte să fundamenteze
personalitatea juridică trebuie să acopere toate situaţiile, singura concluzie ce se
impune este aceea că teoria colectivului nu răspunde acestor cerinţe.
150

Fără dubiu, se poate afirma că persoana juridică are caracter facultativ


pentru persoana fizică ce o înfiinţează aceasta din urmă putând uza de această
posibilitate fie individual, fie prin asocierea cu alte persoane fizice sau juridice.
Persoana juridică poate fi definită ca fiind acea entitate – subiect de drept
distinct – care este creată facultativ de către una sau mai multe alte persoane, cu
respectarea cerinţelor legale de fond şi de formă1. Se deduce astfel că persoana juridică
participă în nume propriu la cele mai variate raporturi juridice şi prezintă o răspundere
proprie pentru actele şi faptele încheiate, respectiv săvârşite prin intermediul organelor
sale ce o reprezintă.
Merită menţionat că cea mai importantă lege civilă, şi anume Codul civil
român, nu conţine nici o reglementare directă referitoare la persoanele juridice,
cuprinzând doar unele referiri indirecte. Se poate spune că reglementarea legală
generală a persoanei juridice se regăseşte în cuprinsul Decretului nr.31/1954 privitor la
persoanele fizice şi persoanele juridice. Ceea ce este foarte important, însă, de
menţionat este numărul extrem de mare de acte normative cu caracter special care
reglementează modul de organizare şi funcţionare ale unor tipuri de persoane juridice
(societăţi comerciale, societăţi agricole, societăţi bancare, asociaţii şi fundaţii, sindicate,
partide politice), astfel încât în prezent prevederile Decretului nr.31/1954 reprezintă
norme –cadru, cu caracter general, elementele specifice fiecărui tip de persoană
juridică evidenţiindu-se în cuprinsul normelor speciale.

#1. Categorii de persoane juridice

Criteriile de clasificare ce se pot stabili sunt suficient de numeroase şi


permit divizarea persoanelor juridice în grupe şi subgrupe.
I. După domeniul dreptului de care aparţin, pot fi distinse persoanele
juridice de drept public de persoanele juridice de drept privat. Pentru o corectă
delimitare vor fi avute în vedere atât obiectul de activitate al persoanei juridice, cât şi
tipul intereselor urmărite.
Sunt persoane juridice de drept public următoarele:
A.1. Statul - care reprezintă, în mod indiscutabil, o figură aparte în rândul
persoanelor juridice, în primul rând deoarece acestuia nu îi sunt aplicabile condiţiile
generale ce vizează înfiinţarea şi dobândirea personalităţii juridice, acesta
determinându-şi singur capacitatea juridică întocmai ca un corolar al suveranităţii
naţionale, ce aparţine poporului respectiv.

1
Ernest Lupan, op.cit., p.29
151

Statul, ca persoană juridică, participă în raporturile juridice prin Ministerul


Finanţelor, în afară de cazurile în care legea indică în mod expres un alt reperezentant.
Acesta are o capacitate juridică generală, deţinând aptitudinea de a fi titular de drepturi
şi obligaţii în cadrul oricăror raporturi juridice. În aceste condiţii, se subînţelege că
statul poate să apară în nume propriu, ca subiect de drept distinct, în raporturi de drept
civil, acest fapt rezultând şi din analiza art.25 din Decretul nr.31/1954. Conţinutul
capacităţii de folosinţă civilă a statului exprimă aptitudinea acestuia de a avea drepturi
şi obligaţii civile - reglementate întotdeauna în mod expres prin lege – iar capacitatea
de exerciţiu a acestui subiect de drept se pune în valoare, de regulă, prin Ministerul
Finanţelor.
Statul poate să apară ca subiect de drept civil în următoarele raporturi
juridice: în raporturile de proprietate –în condiţiile în care statul este titular al dreptului
de proprietate asupra unor bunuri din domeniul public şi privat ; în raporturi
obligaţionale – în temeiul art.504 Cod pr.pen.; în domeniul succesoral – în toate
situaţiile în care culege averile vacante şi fără stăpân, precum şi în cazul în care
dobândeşte anumite bunuri în calitate de legatar; în raporturile de comerţ – statul
putând deveni comerciant în domeniul internaţional.
A.2. Unităţile administrativ-teritoriale – respectiv comunele, oraşele
municipiile şi judeţele, acestea având deplină capacitate juridică, astfel încât pot avea
drepturi şi obligaţii, având exerciţiul acestora, singura limitare reprezentând-o principiul
specialităţii capacităţii de folosinţă.
Asemănător statului, unităţile administrativ-teritoriale au în proprietate
bunuri din domeniul public şi bunuri din domeniul privat.
A.3. Organele puterii legislative – Adunarea Deputaţilor şi Senatul
reprezintă cele două camere ale Parlamentului României, respectiv ale singurei
autorităţi legiuitoare a ţării.
A.4. Organele puterii executive – Preşedinţia Republicii, Guvernul
României, Ministerele şi alte organe centrale ale administraţiei centrale de stat.
A.5. Consiliile judeţene şi cele locale
A.6. Organele locale de specialitate ale administraţiei de stat
A.7. Organele puterii judecătoreşti – tribunalele, curţile de apel şi Curtea
Supremă de Justiţie.
Intră în această categorie de persoane juridice şi Curtea Constituţională,
iar în ceea ce priveşte Curtea de Conturi, aceasta are personalitate juridică, fiind
înfiinţată prin Legea nr.94/1992, impunându-se însă menţiunea că aceasta nu face
parte din sistemul instanţelor judecătoreşti.
152

A.8. Instituţiile de stat – înfiinţate, în special, în domeniile învăţământului,


sănătăţii, ştiinţei şi culturii, sunt instituţii bugetare şi reprezintă o categorie importantă
a persoanei juridice de drept public.
A.9. Partidele politice
A.10. Agenţii economici de stat care deţin în proprietate bunuri din
domeniul privat şi în administrare sau în concesiune bunuri din domeniul public,
desfăşurând, în anumite limite, activităţi comerciale – producătoare de profit – şi,
concomitent, activităţi ce urmăresc realizarea unui interes colectiv sau care au o
utilitate publică. Este vorba de persoane juridice care prezintă în acelaşi timp trăsături
specifice atât dreptului public cât şi celui privat, rezultate, în principal, în urma
reorganizării fostelor unităţi socialiste de stat în condiţiile Legii nr.15/1990. Cu trecerea
timpului, ponderea acestor persoane juridice se reduce, păstrând acest caracter specific
doar acelea care sunt organizate într-un domeniu vital, strategic.

Sunt persoane juridice de drept privat următoarele:


B.1. Societăţile comerciale ce îşi au sediul în România, fiind în aceste
condiţii, persoane juridice române cu capital privat, activitatea acestora vizând
producţia, prestările de servicii, desfacerea produselor etc. Ele pot îmbrăca una din
următoarele forme: societate în nume colectiv; societate în comandită simplă; societate
pe acţiuni; societate în comandită pe acţiuni; societate cu răspundere limitată.
B.2. Organizaţiile cooperartiste, care pot îmbrăca una di următoarele
forme: cooperative meşteşugăreşti, cooperative de consum, asociaţii ale unor astfel de
cooperative ce pot, din punct de vedere organizatoric, să creeze federale teritoriale şi,
în vârful piramidei, o uniune naţională.
B.3. Societăţile agricole – se constituie de către proprietarii de terenuri
agricole, în vederea desfăşurării unor activităţi cu caracter specific.
B.4. Asociaţii şi fundaţii
B.5. Sindicatele
B.6. Cultele religioase
II. După felul proprietăţii, persoanele juridice pot fi:
A A. Fundamentate pe proprietatea publică
B. Fundamentate pe proprietate publică şi privată–unităţile administrativ-
teritoriale, societăţile comerciale cu capital mixt, etc.
C. Fundamentate exclusiv pe proprietatea privată – societăţile comerciale
cu capital privat, organizaţiile cooperatiste şi asociaţiile lor, cultele religioase, etc.
153

III. După naţionalitatea lor distingem:


A. Persoane juridice române – care îşi au sediul principal în România şi sunt
constituite potrivit legii române, capacitatea lor juridică fiind determinată de această
lege
B. Persoane juridice străine - care îşi au sediul principal în afara graniţelor
ţării, fiind constituite potrivit legii locului situării, dar care desfăşoară activităţi şi pe
teritoriul României
IV. În funcţie de natura scopului urmărit, determinăm:
A. Persoane juridice cu scop patrimonial
B. Persoane juridice cu scop nepatrimonial (instituţiile de stat, partidele
politice, sindicatele, asociaţiile cu scop nelucrativ, fundaţiile etc).
V. Prin raportare la modul de înfiinţare, pot fi identificate:
A. Persoanele juridice constituite prin act de dispoziţie al organului de
stat competent (unităţile administrativ-teritoriale, organele puterii de stat, instituţiile
de stat, regiile autonome)
B. Persoane juridice constituite prin act juridic de asociere al celor ce
le înfiinţează (majoritatea societăţilor comerciale, organizaţiile cooperatiste,
asociaţiile)
C. Persoanele juridice constituite prin actul de voinţă al unei singure
persoane (societăţi cu răspundere limitată înfiinţate de un asociat unic).

#2. Elementele constitutive ale persoanei juridice

Deşi în legislaţia română nu poate fi identificată o enumerare limitativă a


elementelor constitutive ale persoanei juridice, pornind de la prevederile art.26 lit.e din
Decretul nr.31/1954, doctrina a ajuns la concluzia că pentru a fi în prezenţa unui astfel
de subiect de drept, trebuie să se întâlnească concomitent următoarele elemente
constitutive: o organizare de sine stătătoare; un patrimoniu propriu şi distinct; un scop
propriu determinat în acord cu interesul general. Aceste elemente sunt nu numai
necesare, dar şi suficiente pentru existenţa unei persoane juridice, cu menţiunea
identificării unor particularităţi ce vor suporta modificări de la o categorie de persoane
juridice la alta.
2.1. Elementele constitutive ale persoanei juridice se caracterizează prin
următoarele trăsături:
Generalitatea – exprimă ideea că ele se regăsesc în structura tuturor
categoriilor de persoane juridice.
154

Legalitatea – reprezintă aspectul potrivit căruia aceste elemente sunt


reglementate prin lege, respectiv doar legea putând delimita un element constitutiv al
persoanei juridice.
Unitatea – reflectă realitatea potrivit căreia cele trei elemente constitutive
trebuie întrunite cumulativ, pentru a putea fi remarcată existenţa unei persoane
juridice, lipsa unuia dintre ele fiind suficientă pentru a lipsi entitatea respectivă de
calitatea de subiect de drept.
Exclusivitatea – relevă faptul că aceste elemente nu sunt doar necesare ci,
în acelaşi timp, şi suficiente.
Diversitatea – vizează conţinutul elementelor constitutive, care cunosc
anumite particularităţi de la o categorie de persoane juridice la alta, ba chiar în cadrul
aceleiaşi categorii, de la o persoană juridică la alta.

#3. Organizarea de sine stătătoare

Organizarea proprie este acel element constitutiv al oricărei persoane


juridice care constă în alcătuirea unui întreg unitar ori structurarea, compartimentarea
subiectului de drept respectiv1. Această organizare exprimă ideea că o anumită entitate
– pentru a avea calitatea de persoană juridică – trebuie să fie caracterizată printr-o
structură determinată de lege sau de un statut, în condiţiie în care doar o unitate
organizată într-un anumit mod poate acţiona ca subiect de drept distinct, putând
dobândi personalitate juridică.
Organizarea de sine stătătoare vizează două laturi ale aşezării persoanei
juridice, şi anume: organizarea acesteia pe compartimente cu diferite structuri şi
denumiri (secţii, ateliere, ferme, birouri), precum şi stabilirea organelor de conducere şi
desemnarea persoanelor fizice cu funcţii de conducere care pot acţiona în numele
persoanei juridice.

#4. Patrimoniul propriu

Patrimoniul – ca element constitutiv al persoanelor juridice – este


prezentat ca însumând totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut economic care
aparţin unor titulari – persoane juridice.
Patrimoniul persoanei juridice este partajat în două, cuprinzând partea
activă – care cuprinde drepturile patrimoniale (reale şi de creanţă) – şi partea pasivă –
care cuprinde obligaţiile patrimoniale (contractuale sau extracontractuale).

1
Pentru detalii, Ernest Lupan, op.cuit., p.59
155

Patrimoniul trebuie să fie propriu – adică să aparţină persoanei juridice


vizate - şi distinct – element ce se evidenţiază doar prin raportare la patrimoniul
persoanelor care alcătuiesc persoana juridică respectivă.
Acest element constitutiv are o importanţă vitală pe întreaga perioadă a
constituirii, existenţei şi activităţii persoanei juridice, ba chiar şi în faza de lichidare a
acesteia, deoarece reprezintă suportul material al calităţii de subiect de drept distinct,
ce permite măsuri specifice în cazul în care este antrenată răspunderea patrimonială
proprie a acestuia, deoarece, de regulă, persoana juridică răspunde numai cu
patrimoniul său social pentru obligaţiile ce se nasc în sarcina sa.
Patrimoniul persoanei juridice aşază la baza sa dreptul de proprietate
asupra bunurilor proprii, adăugând acestuia şi alte drepturi reale principale, cum ar fi
dreptul de administrare, dreptul de folosinţă, dreptul de concesiune. Nu în ultimul rând,
persoanele juridice pot deţine drepturi reale accesorii sau drepturi de creanţă.

#5. Scopul propriu

Este al treilea element constitutiv al persoanei juridice, identificându-se cu


obiectul de activitate al acesteia. Acesta indică, în cea mai mare parte, raţiunea
existenţei acestor subiecte de drept civil, concretizându-se pentru fiecare entitate în
parte.
Pentru a fi valabil, scopul persoanei juridice trebuie să fie licit, determinat
şi să fie în concordanţă cu interesul public.
Scopul tebuie să corespundă prevederilor legale pentru a-şi asigura un
caracter licit, o structură care-şi propune realizarea unui scop ilicit neputând să
dobândească personalitate juridică. În măsura în care, după dobândirea personalităţii
juridice, subiectul de drept îşi schimbă scopul propriu şi acesta devine ilegal, el va fi
supus dizolvării forţate, fiind obligat să-şi înceteze activitatea, în condiţiile legii. Chiar şi
în varianta în care scopul este legal, însă mijloacele folosite pentru realizarea acestuia
sunt sau devin ilegale, persoaa juridică va avea aceeaşi soartă.
Sub aspectul determinării, scopul persoanei juridice trebuie întotdeauna să
fie formulat concret, nelăsând loc la interpretări, încă din momentul înfiinţării
subiectului de drept respectiv. Scopul persoanei juridice este determiant sub două
aspecte: în mod generic, prin actele normative speciale care reglementează
organizarea, activitatea şi încetarea diferitelor categorii de subiecte de drept, şi în mod
concret, prin actele de înfiinţare şi prin statutul de organizare şi funcţionare. Altfel
spus, scopul concret se stabileşte printr-un act individual, în limitele stabilite de legea
de organizare şi funcţionare a categoriei de persoane juridice respective.
156

Nu în ultimul rând, scopul persoanei juridice trebuie să fie în concordanţă


cu interesul public, nici un astfel de subiect de drept neputând să îşi stabilească un
scop concret prin care să încalce acest interes.
Din punctul de vedere al conţinutului său, scopul persoanei juridice poate
să fie de natură patrimonială – atunci când se urmpăreşte realizarea unui profit în urma
exercitării unei activităţi specifice – sau de natură nepatrimonială, când nu se
urmăreşte un astfel de rezultat.
Mai trebuie să distingem scopul principal (care desemnează activitatea de
bază a persoanei juridice) de scopul secundar (care cuprinde activităţile anexe).
O ultimă precizare se referă la faptul că, într-un sens larg, prin scopul
persoanei juridice înţelege atât scopul propriu-zis – generic –cât şi obiectul de activitate,
pe când în sens restrâns, prin scop al persoanei juridice se înţelege obiectivul urmărit
prin înfiinţarea subiectului de drept respectiv.

#6. Atributele de identificare a persoanei juridice

Identificarea persoanei juridice constă în individualizarea sau


nominalizarea acestui subiect de drept în raporturile juridice la care participă în nume
propriu, operaţiunea impunându-se pentru a se putea distinge un astfel de subiect de
drept de altul1.
Unele dintre atributele de identificare sunt generale – caracterizând toate
persoanele juridice -, iar altele sunt specifice doar unora dintre acestea.
6.1. Denumirea persoanei juridice – este acel atribut de identificare care se
compune dintr-un cuvânt sau mai multe cuvinte stabilite în actul de constituire sau
statut şi acceptate de organele de stat competente, în vederea distingerii acestor
subiecte de drept de altele care participă la raporturi juridice civile. Pentru a se evita
suprapunerea denumirilor, aspect care ar determina mari confuzii şi ar crea prejudicii
partenerilor din cadrul raporturilor juridice civile, statul asigură un control în ceea ce
priveşte evidenţa acestor elemente de identificare, prin norme speciale. Stabilirea, în
cazurile şi în condiţiile stabilite de lege, este singura modalitatea de dobândire a
denumirii de către un subiect de drept, aceasta neputând face obiectul unei tranzacţii.
Denumirea va identifica persoana juridică respectivă din momentul constituirii şi până
la încetarea personalităţii juridice, sau până la schimbarea sa, acest lucru fiind posibil
prin urmarea aceleiaşi proceduri ca şi în cazul stabilirii denumirii – inclusiv în ceea ce
priveşte publicitatea.

1
Ernest Lupan, op.cit., p.78
157

Pe de altă parte, persoana juridică are obligaţia de a se identifica în


raporturile cu terţii, prin utilizarea denumirii ce i-a fost atribuită.
Deoarece denumirea constituie obiect al unui drept subiectiv
nepatrimonial, persoana juridică se poate opune oricând ca un alt subiect de drept să
poarte în mod legitim aceeaşi denumire, iar în situaţia în care i s-a creat un prejudiciu,
se va putea solicita obligarea uzurpatorului la plata despăgubirilor corespunzătoare.
6.2. Sediul persoanei juridice – este al doilea atribut de identificare, de
această dată permiţându-se prin utilizarea lui localizarea în spaţiu a subiectului de
drept, prin indicarea unui loc determinat concret, în care îşi desfăşoară activitatea
conducerea şi administrarea principală a persoanei juridice respective.
Sediul principal este acel loc în care persoana juridică îşi desfăşoară
întreaga activitate sau activitatea în ansamblu, dar în primul rând, cea de conducere şi
de administraţie. Sediul secundar priveşte doar o porţiune a activităţii persoanei
juridice, servind la identificarea acesteia în legătură cu anumite activităţi ale sale.
Sediul de drept comun este cel obligatoriu – stabilit prin actul de înfiinţare
şi înscris în registrul în care se înmatriculează persoana juridică – în timp ce sediul
convenţional este facultativ fiind stabilit de către părţi (prin manifestarea lor de voinţă)
pentru un act sau anumite acte juridice, în vederea prorogării de competenţă teritorială
a organului de jurisdicţie.
La rândul său, dreptul la sediu este un drept subiectiv cu caracter
nepatrimonial, ce prezintă toate trăsăturile proprii unui astfel de drept, născându-se
concomirtent şi obligaţia persoanei juridice de a se identifica în raporturile cu terţii prin
indicarea sediului. Deoarece stabilitatea caracterizează acest atribut de identificare,
orice schimbare trebuie să respecte reglementările legale în materie.

6.3. Alte atribute de identificare:


Naţionalitatea – exprimă apartenenţa persoanei juridice la un anumit stat
şi, implicit, la un anumit sistem de drept naţional.
Contul bancar – permite identificarea persoanei juridice, în special în
raporturile patrimoniale la care participă, subiectul de drept fiind obligat să deţină cel
puţin un cont deschis într-o bancă.
Codul fiscal – constituie, pentru anumite categorii de persoane juridice, un
atribut de identificare (este vorba, în special, de agenţii economici).
Firma persoanei juridice – reprezintă denumirea sub care un comerciant îşi
exercită comerţul şi sub care semnează.
158

Marca – este un element de identificare indirect, deoarece aceasta


permite, în principal, consumatorului să distingă produsele şi serviciile oferite de către
un producător, comerciant sau prestator de servicii, dar, prin identificarea produsului,
implicit, este identificat atât producătorul cât şi distribuitorul produsului.
Numărul de telefon, telex, fax – permit, alături de celelalte atribute,
identificarea persoanei juridice.

Secţiunea 2 – Înfiinţarea persoanelor juridice

Potrivit art.37 din Constituţie, cetăţenii se pot asocia liber în partide


politice, în sindicate şi în alte forme de asociere. Principiul fiind prevăzut printr-o normă
de un asemenea rang, se poate spune că sunt create premisele înfiinţării unor noi
subiecte de drept, de această dată prin efectul voinţei exprimate – în anumite condiţii –
a una sau mai multe persoane fizice, cu condiţia ca statul să permită producerea de
efecte juridice acestei voinţe liber exprimate. Persoanele au dreptul de a se asocia sau
de a înfiinţa singure persoane juridice pe care interesul public exprimat prin voinţa
statului le acceptă, acest interes fiind cel care determină conţinutul activităţii entităţii
statale, chemate să îl apere.
Nu există în acest moment o reglementare cadru cu caracter general, dar
în măsura în care legile speciale în materie permit constituirea unor persoane juridice,
acestea, implicit, reglementează exercitarea dreptului la asociere.
În mod indiscutabil, majoritatea persoanelor juridice au caracter asociativ,
astfel încât situaţiile în care dreptul de a întemeia o persoană juridică îşi are izvorul într-
o unică voinţă sunt reglementate în mod expres de lege.
Se poate spune că prin constituirea unor persoane juridice se înţelege
înfiinţarea sau organizarea unor astfel de subiecte de drept, operaţiune ce determină
creearea unor noi subiecte – altele decât persoanele fizice -, de către o altă sau alte
subiecte de drept, persoane fizice sau persoane juridice create deja. Ceea ce este
foarte important, este faptul că, pe de altă parte, simplul fapt al modelării unei noi
entităţi – prin asociere sau printr-o manifestare unilaterală de voinţă – nu determină
necesar apariţia unui nou subiect de drept, cu atât mai puţin în cazul în care cadrul
legal lipseşte.
Procedura de acordare a calităţii de persoană juridică prezintă o mare
importanţă deoarece permite persoanei sau grupării respective să devină un subiect de
drept nou şi distinct ce poate dobândi şi exercita drepturi şi obligaţii patrimoniale şi
nepatrimoniale, participând la circuitul juridic şi îndeplinindu-şi scopul în vederea căruia
a fost creat.
159

În condiţiile în care voinţa persoanei sau a persoanelor care doresc să


întemeieze o persoană juridică este insuficientă – deşi necesară -, se impune intervenţia
puterii publice, cu menţiunea că actul de intervenţie diferă sub aspectul competenţei
materiale şi teritoriale, în funcţie de tipul de persoană juridică ce ia naştere. Crearea
unei noi persoane nu se reduce la o simplă re cunoaştere şi nici la o simplă autorizare,
indiferent că este una administrativă sau judecătorească, fiind, în majoritatea cazurilor,
rezultatul unei proceduri complexe, care temporal se situează între momentul adoptării
primului act constitutiv şi cel al dobândirii personalităţii juridice.
Ceea ce trebuie subliniat, însă, este că actul puterii publice are
întotdeauna caracter constitutiv, producând efecte numai pentru viitor.
Raportat la categoria şi tipul persoanei juridice avute în vedere, pentru
constituirea acesteia este uneori necesar şi suficient un singur act juridic, în alte cazuri
impunându-se adoptarea a două sau chiar a mai multor acte juridice, care doar
împreună vor produce acest efect.
De-a lungul timpului doctrina şi practica au recunoscut prevederilor art.28
lit. a-d din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice
caracterul de norme generale în ceea ce priveşte constituirea persoanelor juridice, dar
după 1990 reglementări speciale în materie au invadat acest domeniu, fiind din ce în ce
mai largă paleta unor astfel de subiecte de drept care pot intra în raporturi juridice
civile.
Referitor la atribuţiile organelor de stat privind înfiinţarea persoanelor
juridice, este evident că statului îi revine, în primul rând, rolul de a reglementa modurile
şi condiţiile de înfiinţare a diferitelor categorii de persoane juridice. În acest context se
impune menţiunea că legile speciale privind diferitele categorii de persoane juridice
reglementează în mod expres şi amănunţit statutul legal al acestor subiecte de drept,
inclusiv limitele şi modalităţile prin care voinţa individuală de a constitui o persoană
juridică nouă poate fi dublată de voinţa puterii publice.
În ceea ce priveşte puterea executivă, aceasta participă în mai multe
moduri la înfiinţarea persoanelor juridice; în unele situaţii, organele puterii executive au
competenţa de a înfiinţa direct anumite persoane juridice (cum ar fi instituţii de stat,
agenţi economici cu capital de stat), pe când în alte situaţii, acestea avizează înfiinţarea
unor noi subiecte de drept; concomitent, aceste organe ale puterii executive au
competenţa de a ţine evidenţa anumitor categorii de persoane juridice.
Puterea judecătorească este chemată – în cazul unor categorii de persoane
juridice ce aparţin sectorului privat – să autorizeze apariţia unui nou subiect de drept,
instanţele având şi competenţa de a înmatricula în registre speciale aceste persoane
juridice.
160

În mod indiscutabil, puterile statului desfăşioară o activitate unitară, ce


vizează atât respectarea voinţei exprimate de a da naştere unor noi subiecte de drept,
cât şi realizarea unui control privind procesul de constituire a acestor persoane juridice.
Pornind de la ideea acestui control, trebuie remarcat faptul că există şi
anumite limitări ale dreptului de asociere, în special în varianta în care prin activitatea
noului subiect de drept s-ar milita împotriva principiilor statului de drept, sau a
suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României.
Verificarea şi monitorizarea unor aspecte – în principal, strâns legate de
viaţa politică – ce ar putea atrage încălcarea unor norme cu caracter imperativ, revine
organelor statului, atât în faza de constituire a persoanelor juridice cât şi pe întregul
parcurs al activităţii acestora.

#1. Înfiinţarea persoanelor juridice prin act de dispoziţie

Prin act de dispoziţie se înţelege o manifestare de voinţă a organului de


stat competent exprimată cu scopul de a înfiinţa, în condiţiile legii, o persoană juridică.
Această manifestare de voinţă se poate materializa fie printr-o lege individuală
adoptată de Parlamentul României, fie printr-o hotărâre a Guvernului României sau a
consiliului judeţean, respectiv a consiliului local.
Se înfiinţează (sau au foat înfiinţate) prin act de dispoziţie al organului de
stat competent următoarele persoane juridice de stat: unităţile administrativ-teritoriale
(judeţul, oraşul, comuna), organele puterii legislative (Adunarea deputaţilor şi Senatul),
organele puterii executive (Preşedinţia României, Guvernul României, ministerele şi
celelalte organe centrale ale administraţiei de stat), organele puterii judecătoreşti,
instituţiile de stat şi anumite persoane juridice ce se încadrează în sfera activităţii
economice (regii autonome, companii, societăţi comerciale cu capital de stat) – în acest
din urmă caz, prin actul de înfiinţare se aprobă statutul societăţii comerciale, stabilindu-
se forma juridică concretă, obiectul de activitate, denumirea, sediul principal al
societăţii, capitalul social subscris, structura şi modalitatea de constituire a acestuia.
Societatea comercială cu capital de stat dobândeşte personalitate juridică de la data
publicării actului de dispoziţie de înfiinţare în Monitorul Oficial sau în altă publicaţie
oficială.

#2. Înfiinţarea persoanelor juridice prin act de asociere


161

Prin act de asociere pentru înfiinţarea unor persoane juridice se înţelege


manifestarea de voinţă a două sau mai multe persoane cu intenţia de a determina
constituirea unui nou subiect de drept distinct – în condiţiile legii.
Forma pe care o poate îmbrăca această manifestare de voinţă se poate
concretiza într-un contract de societate, suficient sau alăturat unui statut (în cazul
societăţilor comerciale); într-un act de constituire – hotărâre a adunării constitutive – la
care se adaugă un statut adoptat în condiţiile legii (în cazul cooperativelor de consum şi
meşteşugăreşti, al federaţiilor şi uniunilor acestora); o convenţie însoţită de un statut,
ambele autentificate (asociaţiile cu scop nelucrativ); un proces-verbal de constituire şi
un statut (în cazul unui sindicat) sau o hotărâre de înfiinţare împreună cu un statut şi un
program politic propriu (specifice partidelor politice) – enumerarea este exemplificativă
şi nu limitativă. De regulă, actul constitutiv de asociere se semnează de toţi cei care
participă la adoptarea lui.
Sunt situaţii în care, după adoptarea actului constitutiv de asociere,
urmează o procedură de recunoaştere a înfiinţării persoanei juridice, după cum uneori
adoptarea actului de constituire trebuie precedată de obţinerea unei autorizaţii
administrative. Sunt însă şi variante în care reglementările în vigoare nu impun vreo
autorizare administrativă anterioară sau vreo recunoaştere ulterioară, persoana juridică
înfiinţându-se în mod liber, prin actul de asociere al celor ce o constituie, variante în
care urmează intervenţia instanţei, care aprobă sau nu cererea de înscriere într-un
registru special ce se poate afla în deţinerea unor diferite organe ale statului; doar în
măsura în care cererea a fost aprobată de instanţa de judecată, înregistrarea noului
subiect de drept poate fi operată.
Se înfiinţează în acest mod: societăţile comerciale cu capital privat,
cooperativele de consum, federalele teritoriale şi uniunile acestora, cooperativele
meşteşugăreşti şi uniunile acestora, societăţile agricole, asociaţiile fără scop
patrimonial, fundaţiile, partidele politice, sindicatele, precum şi alte persoane juridice,
în măsura în care norma specială prevede acest lucru.

#3. Înfiinţarea persoanelor juridice prin act de voinţă al unei


singure persoane

Prin act de voinţă al unei singure persoane se înţelege manifestarea de


voinţă a unei persoane fizice sau juridice exprimată cu scopul de a constitui un nou
subiect de drept distinct, materializat printr-o persoană juridică.
Potrivit reglementărilor actuale, se înfiinţează în acest mod societăţile cu
răspundere limitată având un unic asociat şi – în unele cazuri – fundaţiile.
162

* *
*

Aceste modalităţi de înfiinţare a diferitelor categorii de persoane juridice


determină un cadru abstract, la apariţia unui nou subiect de drept impunându-se, în
cele mai multe cazuri, şi respectarea unor condiţii speciale, acestea fiind stabilite pe
categorii de subiecte de drept, prin reglementări ce au, de asemenea, un caracter
special. Este vorba de un număr minim sau maxim de membri, de un capital minim sau
maxim, precum şi orice alte astfel de condiţii ce se pot regăsi în normele speciale şi
care se pot modifica de la o perioadă la alta, astfel încât, întotdeauna în clipa
constituirii unei persoane juridice, se impune verificarea cerinţelor din momentul
respectiv, întotdeauna legea fiind de imediată aplicabilitate deoarece vizează
capacitatea juridică a subiectului de drept.

Secţiunea 3 – Momentul dobândirii personalităţii juridice

Este posibil ca procesul de înfiinţare a persoanei juridice să fie determinat


de o anumită procedură ce se desfăşoară în timp şi presupune mai multe acte juridice.
Este important să se distingă, în vâltoarea acestei proceduri, momentul concret în care
noul subiect de drept îşi dobândeşte personalitatea juridică, cu atât mai mult cu cât
aceasta este clipa din care persoana juridică va putea dobândi drepturile şi obligaţiile
necesare realizării scopului care a impus apariţia ei.
Şi în acest caz, legea specială este cea care stabileşte momentul
dobândirii personalităţii juridice, putând fi însă menţionate următoarele situaţii:
De la data înregistrării (înmatriculării) – dobândesc personalitate
următoarele categorii de persoane juridice: societăţile comerciale, organizaţiile
cooperatiste, societăţile agricole.
De la data actului de înfiinţare (cea a publicării acestui act): unităţile
administrativ-teritoriale, organele celor trei puteri ale statului, instituţiile de stat,
societăţile comerciale cu capital de stat.
De la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată:
sindicatele; iar de la data pronunţării hotărârii definitive a instanţei privind admiterea
cererii de înregistrare – partidele.
Se impune a se menţiona faptul că toate persoanele juridice sunt supuse
unei proceduri privind înregistrarea de către stat, cu excepţia persoanelor juridice
163

publice, procedură ce este reglementată expres şi imperativ prin norme speciale.


Această înregistrare – ce poate avea loc în diferite registre, potrivit normelor care
reglementează competenţa de înregistrare, forma registrelor şi denumirea acestora –
poate fi privită sub un dublu aspect. Dintr-un prim punct de analiză, se poate
concluziona că înregistrarea ia forma înmatriculării, de regulă având un efect
constitutiv. Dintr-un alt punct de analiză, sunt cercetate înscrierile unor menţiuni
referitoare la persoanele juridice deja existente.
Înregistrarea mai poate fi utilă şi pentru păstrarea unei evidenţe a
persoanelor juridice şi a modificărilor intervenite în elementele lor constitutive sau
atributele de identificare, cu atât mai mult cu cât acestea toate sunt opozabile terţilor
doar în măsura înregistrării.
Pentru că după momentul înmatriculării persoanelor juridice pot interveni
aspecte ce impun modificarea unor elemente deja înregistrate, este posibilă adăugarea
sau scăderea unor elemente care constituie substanţa datelor înscrise în registrele
oficiale. Poate fi vorba de: înfiinţarea de sucursale sau filiale, înstrăinarea fondului de
comerţ sau încheierea unui act juridic în legătură cu posesia şi folosinţa acestuia,
schimbări legate de starea civilă a asociaţilor sau chiar de persoana acestora sau legate
de datele reprezentantului legal al persoanei juridice. Modificarea actelor constitutive
se realizează prin înregistrarea acestor menţiuni în registrele respective.

CAIET DE SEMINAR 18

1. O persoană juridică poate fi înfiinţată prin voinţa unei persoane fizice


(Ionescu înfiinţează o societate cu răspundere limitată, fiind unic asociat, sau o
fundaţie; fundaţia este posibil să fie înfiinţată prin manifestarea de voinţă a unei
singure persoane exprimată printr-un act ce produce efecte după moartea autorului –
pentru cauză de moarte -, respectiv printr-un testament – exemplu Fundaţia Nobel);
prin voinţa mai multor persoane fizice (care pun bazele unei societăţi comerciale, unui
partid, unui sindicat, etc); prin voinţa unei/unor persoane juridice deja existente (o
fundaţie înfiinţează o societate comercială) sau prin voinţa unei/unor persoane fizice şi
unei/unor persoane juridice deja existente (Ionescu şi SC Libelula SA înfiinţează o nouă
societate comercială).
2. Persoana juridică a fost desemnată în legislaţia şi doctrina mai veche
prin următorii termeni: persoană morală, persoană civilă. S-a propus înlocuirea
termenilor de persoană fizică cu expresia subiect natural de drept, iar a celor de
persoană juridică cu subiect artificial de drept (vezi pentru argumente, Ernest Lupan,
op.cit., p.32).
164

3. Referitor la participarea statului în raporturile de drept civil:


A. În raporturile de proprietate, statul este titular al dreptului de
proprietate asupra bunurilor din domeniul public ce îi aparţine, potrivit art.135 (3) din
Constituţie (şi unităţile administrativ-teritoriale pot fi titulare ale dreptului de
proprietate asupra domeniului public de interes local şi judeţean).
În ceea ce priveşte regimul juridic al bunurilor din domeniul public şi
apartenenţa acestora la domeniul public sau privat al statului, problemele vor fi
analizate la materia Drept civil – drepturi reale.
Domeniul privat este alcătuit din bunuri mobile sau imobile care au trecut
în proprietatea statului cu diferite titluri: cumpărare, schimb, donaţie, prin efectul unor
legi speciale, bunuri fără stăpân sau abandonate.
În cadrul raporturilor de proprietate statul este obligat să respecte dreptul
de proprietate al celorlalte subiecte de drept, obligaţie ce se distinge de cea care îi
revine pe plan legislativ şi care vizează instituţiile sale prin prisma art. 135 (1) din
Constituţie, potrivit căruia statul ocroteşte proprietatea.
B. În raporturile obligaţionale, după cum rezultă din conţinutul art.504 Cod
pr. pen., orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de
către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre
definitivă că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există. Au dreptul la
repararea pagubei şi persoanele care, fiind arestate, ulterior, pentru aceleaşi motive, au
fost scoase de sub urmărire sau au fost achitate, cu menţiunea că, în măsura în care
oricare dintre aceste persoane, înainte de arestare erau încadrate în muncă, li se va
calcula vechime în muncă şi timpul cât au fost arestate, respectiv cât au executat
pedeapsa la locul de muncă.Şi în astfel de cauze, Statul român este reprezentat de
Ministerul Finanţelor.
Este de asemenea posibil ca prin legi speciale (Legea nr.112/1995) sau
prin hotărâri judecătoreşti ale unor instanţe internaţionale (Curtea Europeană a
Depturilor Omului de la Strasbourg – a cărei jurisdicţie este recunoscută de România în
urma ratificării Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale prin Legea nr.30/1994) Statul român să fie obligat la despăgubiri în
favoarea unei persoane fizice sau juridice, ca urmare a încălcării unui drept sau a unei
libertăţi fundamentale ori cu titlul unei măsuri reparatorii.
C. În domeniul succesoral statul culege averile persoanelor care mor fără
moştenitori legali sau testamentari, cu menţiunea că aceste bunuri trec în domeniul
privat al statului şi nu în domeniul public al acestuia (art.477 Cod civil fiind modificat în
acest sens prin art.25 din Legea nr.213/1998: în accepţiunea prezentei legi, prin
165

sintagma domeniu public cuprinsă în art.477 din Codul civil se înţelege domeniul privat
al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz).
Este posibil însă, ca statul să culeagă o moştenire sau bunuri succesorale
şi în calitate de legatar (deci, prin act de ultimă voinţă -–testament – o persoană
transmite întregul său patrimoniu sau anumite bunuri, după decesul său, statului).
Probleme speciale
După cum s-a remarcat, în ceea ce priveşte reglementarea persoanelor
juridice, Codul civil nu cuprinde o reglementare de principiu (exact ca şi în cazul
persoanelor fizice), astfel de norme cu caracter general fiind cuprinse de Decretul
nr.31/1954, cu menţiunea că o parte dintre ele sunt deja depăşite sau incomplete. Cu
toate acestea, ar fi nefiresc să nu se analizeze acest cadru general, coroborat
permanent cu prevederile Constituţiei, reglementările speciale fiind cele care vin să
aşeze elementele de amănunt (număr de fondatori, patrimoniu la constituire, procedura
de înfiinţare, momentul dobândirii capaciotăţii juridice, organele de conducere şi de
reprezentare, scopul urmărit la înfiinţare, etc) pe structurile alcătuite de aceste două
acte normative, dintre care unul cu valoare fundamentală.
Este indiscutabil că a se face referire la reglementările speciale prezintă
interes, dar evoluţia rapidă a legislaţiei în domeniu ne obligă să prezentăm aspectele cu
caracter de generalitate, urmând ca juristul să fie apt de a interpreta şi aplica legea
specială – aflată într-o continuă dinamică – în mod corespunzător.
Vom face unele exemplificări pentru a asigura totuşi studenţilor accesul la
reglementările care în prezent sunt în vigoare privind persoanele juridice.
1. Organele puterii legislative au fost înfiinţate prin lege, în urma
alegerilor, potrivit art. 58 şi urm. din Constituţie.
2. Preşedinţia României este persoană juridică, în condiţiile art.80 din
Constituţie. În prezent, este în vigoare Legea nr.47/1994 privind organizarea şi
funcţionarea Preşedenţiei României, modificată prin OUG nr.1/2000.
3. Guvernul României este organizat potrivit art.101 şi urm. din Constituţia
României, fiind în vigoare Legea nr.37/1990 pentru organizarea şi funcţionarea
Guvernului României, cu modificările aduse prin OUG nr.292/2000.
4. Ministerele au fost organizate potrivit Legii nr.6/1990 privind
reorganizarea ministerelor şi salarizarea funcţiilor din Guvernul României şi a unor
funcţii la nivel parlamentar, modificată prin Legea nr.3/1991; sunt incidente prevederile
OUG nr.2/2001 pentru stabilirea unor măsuri privind înfiinţarea, organizarea sau
funcţionarea unor ministere, organe de specialitate ale administraţiei publice centrale.
Ministerele sunt organizate prin hotărâri ale Guvernului României: HG
nr.12/2001 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi
166

Pădurilor, HG nr.13/2001 – organizarea şi funcţionarea Ministerului Informaţiilor Publice,


HG nr.14/2001 – organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale, etc.
Aceeaşi este situaţia şi în cazul unor organe centrale ale administraţiei de
stat – de exemplu, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie, ca organ
de specialitate al administraţiei publice centrale, aflat în subordinea Guvernului şi
având personalitate juridică, a fost înfiinţată prin OUG nr.12/2001.
5. Organele puterii judecătoreşti sunt constituite în condiţiile art.123 şi
urm. din Constituţie; este în vigoare Legea nr.92/1992, modificată prin Legea
nr.89/1996 şi Legea nr.142/1997 şi republicată în M.Of. nr.259/30.09.1997.
6. Instituţiile de stat sunt create prin acte normative individuale: Institutul
Român pentru Drepturile Omului – Legea nr.9/1991; Asociaţiile utilizatorilor de apă
pentru irigaţie – OUG nr.147/1999.
7. Regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat de interes
naţional sunt înfiinţate prin hotărâri ale Guvernului (Regia Autonomă “Loteria
Naţională”, înfiinţată prin HG nr.816/1994), în timp ce societăţile comerciale cu capital
de stat de interes local sunt înfiinţate prin hotărâri ale consiliilor locale.
8. Se mai impun a fi menţionate următoarele acte normative:
- Regii autonome – Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor
economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale – publicată în M.Of.
nr.98/8.08.1990, modificată şi completată prin următoarele acte normative: Legea
nr.58/1991 privind privatizarea societăţilor comerciale – M.Of. nr.169/16.08.1991, OG
nr.15/1993 rivind unele măsuri pentru restructurarea activităţii regiilor autonome –
M.Of. nr.202/23.08.1993, Legea nr.55/1995 pentru accelerarea procesului de privatizare
– M.Of. nr.122/19.06.1995, OUG nr.88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale
– M.Of. nr.381/29.12.1997; OUG nr.49/1999 privind administrarea
companiilor/societăţilor naţionale, a societăţilor comerciale la care statul este acţionar
majoritar, precum şi a regiilor autonome.
- Societăţi comerciale – Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale –
M.Of. nr.126/17.11.1990, republicată în M.Of. nr.33/29.01.1998 în temeiul art.X din OUG
nr.32/1997 – M.Of. nr.133/27.06.1997, aprobată şi modificată prin Legea nr.195/1997 –
M.Of. nr.335/28.11.1997 (dându-se textelor o nouă numerotare)
- Legea nr.36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în
agricultură – M.Of. nr.97/6.05.1991
- Legea bancară nr.58/1998 – M.Of. nr.121/23.03.1998, modificată prin
OUG nr.24/1999 – M.Of. nr.130/31.03.1999 şi OUG nr.56/2000 – M.Of. 227/23.05.2000
- Legea nr.54/1991 cu privire la sindicate – M.Of. nr.164/7.08.1991
167

- Legea nr.27/1996 a partidelor politice – M.Of. nr.87/29.04.1996,


modificată prin OUG nr.3/1996 aprobată prin Legea nr.46/1998
- Decretul-Lege nr.66/1990 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei
meşteşugăreşti – M.Of. nr.23/9.02.1990
- Legea nr.109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de
consum şi a cooperaţiei de credit – M.Of nr.252/18.10.1996, fiind incidente prevederile
OUG nr.114/1999 pentru suspendarea aplicării dispoziţiilor privind cooperativele de
credit- bănci populare din cuprinsul art.59 din Legea nr.109/1996 şi modificată prin OUG
nr.97/2000 privind organizaţiile cooperatiste de credit – M.Of. nr.330/14.07.2000 –
modificată şi completată prin OUG nr.272/2000 – M.Of. nr.676/19.12.2000
- Ordonanţa Guvernului nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii – M.Of
nr.39/31.01.2000; Trebuie menţionat că prin acest act normativ a fost abrogată Legea
nr.21/1994 pentru persoanele juridice, care reglementa în special asociaţiile şi
fundaţiile, dar care a cuprins multe norme cu caracter de generalitate.

* *
*

Probleme legate de înfiinţarea persoanelor juridice concrete:


1. Elemente constitutive:
A. Organizarea de sine stătătoare: evident, un partid politic va avea o altă
structură organizatorică decât o societate comercială (şi diferenţele sunt între oricare
tipuri de persoane juridice analizate prin comparaţie) atât sub aspectul organizării pe
compartimente, cât şi sub cel al stabilirii organelor de conducere.
B. În cazul unor persoane juridice legea prevede necesitatea unui
patrimoniu minim la înfiinţare – de exemplu în cazul fundaţiei, activul patrimonial iniţial
al acesteia trebuie să includă bunuri în natură sau în numerar, a căror valoare totală să
fie de cel puţin 100 de ori salariul minim brut pe economie, la data constituirii fundaţiei.
C. Referitor la scop, o entitate care-şi propune realizarea unui scop ilicit,
respectiv a unuia care nu corespunde cerinţelor legale, contravenind dispoziţiilor
imperative şi exprese ale legii, nu va putea dobândi personalitate juridică (nu orice
persoană juridică poate să desfăşoare activităţi didactice, asistenţă juridică sau
medicală, etc). În măsura în care persoana juridică, odată înfiinţată cu respectarea
prevederilor legale, îşi modifică scopul şi acesta devine ilegal, sau mijloacele folosite
pentru realizarea scopului sunt nelegale, aceasta va fi supusă divizării forţate.
2. În ceea ce priveşte denumirea persoanei fizice, trebuie să subliniem
existenţa reglementării privind Registrul comerţului (Legea nr.26/1990), acesta fiind
168

registrul în care sunt înmatriculate societăţile comerciale, asigurându-se şi


opozabilitatea faţă de terţi a elementelor de identificare ale acestora. În funcţie de
denumirile societăţilor comerciale deja în fiinţă, va fi autorizată denumirea unei noi
asemenea persoane juridice, urmărindu-se înlăturarea oricăror posibilităţi de confuzie
sau suprapunerea unor denumiri.
Atribuirea sau schimbarea denumirii judeţelor, municipiilor, oraşelor şi
comunelor – ca unităţi administrativ-teritoriale cu personalitate juridică – se fac la
propunerea Guvernului de către Parlamentul României.
3. Prin alegerea unui sediu convenţional se urmăreşte de către părţile unui
contract prorogarea de competenţă teritorială a organului de jurisdicţie. De exemplu,
dacă o societate comercială are o reţea de distribuţie cu o largă întindere teritorială,
preferă să se asigure că în caz de litigii cu beneficiarii instanţa competentă va fi cea în a
cărei rază de activitate îşi are propriul sediu (şi nu instanţele în raza de activitate a
cărora îşi desfăşoară activitatea beneficiarii) pentru a putea asigura prezenţa la
instanţă a reprezentanţilor săi şi depunerea probelor cu o mai mare operativitate.
4. Potrivit art.28 din Decretul nr.31/1954, persoanele juridice pot lua fiinţă
prin următoarele moduri:
a. prin actul de dispoziţie al organului competent al puterii sau
administraţiei de stat;
b. prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, recunoscut de, organul
puterii sau administraţiei de stat, competent a verifica numai dacă sunt întrunite
cerinţele legii pentru ca acea persoană juridică să poată lua fiinţă;
c. prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, cu prealabila autorizare
a organului puterii sau adminitraţiei de stat, competent a aprecia oportunitatea
înfiinţării ei;
d. printr-un alt mod reglementat de lege.
5. Atenţie! Constituirea persoanei juridice nu se confundă niciodată cu
reorganizarea acesteia.
169

Secţiunea 4 – Capacitatea civilă a persoanei juridice

#1. Noţiuni introductive

Personalitatea juridică se recunoaşte subiectelor de drept pentru a crea o


premisă în favoarea acestora care să le permită să dobândească drepturi şi să-şi asume
obligaţii în cadrul raporturilor juridice civile, comerciale, administrative, financiare, pe
care să le poată, la nevoie, apăra în instanţă, în calitate de reclamant sau de pârât.
Deşi există anumite asemănări între capacitatea civilă a persoanei fizice şi
cea a persoanei juridice, nu există o suprapunere între acestea, capacitatea persoanei
juridice deosebindu-se calitativ de cea a persoanei fizice.
Pe de o parte, persoanelor juridice le este imposibilă dobândirea
drepturilor inseparabil legate de personalitatea umană, cum ar fi dreptul a viaţă, la
sănătate, la integritate fizică.
Pe de altă parte, capacitatea specială a persoanelor juridice este de esenţa
acestora, deoarece ele se înfiinţează întotdeauna pentru realizarea unui scop anume
determinat şi declarat în momentul dobândirii personalităţii juridice, motiv pentru care
aceste subiecte de drept vor putea dobândi şi exercita doar acele drepturi şi îşi vor
putea asuma doar acele obligaţii care, într-un mod sau altul, sunt în legătură
indisolubilă cu scopul pentru care au fost înfiinţate.
Prin capacitatea civilă a persoanei juridice se înţelege aptitudinea acestui
subiect de drept de a avea drepturi şi obligaţii civile, de a le dobândi şi exercita,
respectiv de a le asuma şi executa prin încheierea de acte juridice civile1.
Capacitatea civilă a persoanei juridice prezintă următoarele caractere
juridice: legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea şi intangibilitatea.

1
Ernest Lupan, op.cit., p.167
170

Capacitatea civilă face parte din capacitatea juridică a persoanei juridice,


fiind alcătuită din două elemente constitutive: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de
exerciţiu.

#2. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice

2.1.Aceasta poate fi definită ca fiind acea parte a capacităţii juridice civile


care constă în aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii. În mod
indiscutabil, orice persoană juridică are capacitate de folosinţă.
În cazul persoanelor juridice, capacitatea de folosinţă se caracterizează
prin următoarele:
Legalitatea – reflectă ideea că aceasta este stabilită de lege sub toate
aspectele sale, prin norme imperative.
Inalienabilitatea – exprimă ideea că aceasta nu poate fi înstrăinată şi nici
cedată de către titularul său nici în întregime şi nici în parte.
Intangibilitatea – subliniază faptul că această capacitate nu poate fi
îngrădită decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute în mod expres şi limitativ de lege.
Generalitatea – reflectă caracterul abstract al capacităţii de folosinţă în
sensul că reprezintă o aptitudine generală, fără a se impune o enumerare limitativă a
drepturilor şi obligaţiilor civile pe care le poate avea persoana juridică.
Specialitatea – constă în însuşirea persoanei juridice de a avea exclusiv
acele drepturi şi obligaţii care sunt necesare realizării scopului legal sau statutar pentru
care a fost înfiinţată.
2.2.Persoanele juridice înfiinţate prin act de dispoziţie dobândesc
capacitate de folosinţă de la data publicării actului de înfiinţare.
Persoanele juridice care se înfiinţează prin act de asociere, dobândesc
capacitate de folosinţă din momente diferite, în funcţie de momentul dobândirii
personalităţii juridice.
Capacitate de folosinţă de la data înmatriculării dobândesc societăţile
comerciale, asociaţiile şi fundaţiile, societăţile agricole, organizaţiile cooperatiste,
asociaţiile de proprietari.
De la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de admitere a
înregistrării dobândesc capacitate de folosinţă partidele poluitice şi organizaţiile
sindicale.
Cultele religioase şi camerele de comerţ şi industrie dobândesc capacitate
de folosinţă de la data recunoaşterii.
171

Evident, prin norme speciale pot fi stabilite şi alte momente de dobândire


a capacităţii de folosinţă în cazul unor persoane juridice concrete.
Trebuie menţionat în acest context faptul că dreptul civil recunoaşte şi o
capacitate de folosinţă anticipată (restrânsă ori limitată). Potrivit art.33 alin.3 din
Decretul nr.31/1954, persoana juridică are capacitate chiar de la data actului de
înfiinţare – înainte de data înregistrării sau îndeplinirii oricăror alte cerinţe – în ceea ce
priveşte drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri
preliminare ce ar fi necesare, în măsura în care acestea sunt impuse pentru ca
persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil. Se poate constata că această capacitate de
folosinţă anticipată este limitată deoarece priveşte doar drepturile şi obligaţiile
necesare dobândirii personalităţii juridice.
2.3.Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice cuprinde drepturile
şi obligaţiile pe care un astfel de subiect de drept le poate avea. Acest conţinut este
determinat prin lege în ceea ce priveşte categoriile mari de persoane juridice, în mod
concret fiind stabilit prin actul de înfiinţare şi statutul sau regulamentul de funcţionare.
În funcţie de limitele astfel stabilite, persoana juridică dobândeşte - prin actele juridice
pe care le încheie - drepturi şi îşi asumă obligaţii concrete.
Se constată astfel rolul determinant al actului de constituire a persoanei
juridice deoarece prin acest act se stabileşte scopul în vederea realizării căruia
subiectul de drept a fost înfiinţat, fiind astfel stabilite limitele capacităţii de folosinţă.
În strânsă conexitate cu principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a
persoanei juridice, în mod obligatoriu trebuie subliniată ideea că această limită are
efecte exlusiv în situaţia în care izvorul raportului juridic este un act juridic civil,
neoperând în cazul celor născute din fapte juridice – în sens restrâns – sau din lege.
Astfel, referitor la capacitatea delictuală a subiectului de drept, aptitudinea acestuia de
a avea drepturile şi obligaţiile civile ce îşi au izvorul în faptul cauzator de prejudicii este
stabilită direct de lege, nefiind condiţionată de manifestarea de voinţă a persoanei
juridice.
Tot în acest context se impune a se preciza că în cazul persoanei juridice,
capacitatea de folosinţă a acesteia se va plia atât în funcţie de scopul principal stabilit
prin actul de înfiinţare, cât şi prin obiecte de activitate complementare sau secundare,
cu menţiunea că şi acestea trebuie să se regăsească în actul constitutiv. Modificarea
scopului persoanei juridice atrage după sine adaptarea conţinutului principiului
specialităţii capacităţii de folosinţă la noile condiţii.
2.4. Capaciatea de folosinţă restrânsă a persoanei juridice încetează în
momentul în care aceasta dobândeşte capacitate de folosinţă deplină.
172

Referitor la sfârşitul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, aceasta


poate avea loc doar odată cu încetarea calităţii de subiect de drept a acesteia.
În măsura în care persoana juridică intră în proces de lichidare,
capacitatea de folosinţă se va restrânge, singura activitate ce va putea fi desfăşurată
fiind aceea prin care se va realiza acest scop, astfel încât în perioada cuprinsă între
momentul în care instanţa a dispus dizolvarea şi încetarea calităţii de subiect de drept a
persoanei juridice aceasta nu va putea încheia decât acte în vederea realizării
drepturilor patrimoniale şi plăţii datoriilor faţă de creditori, nemaiputând dobândi
drepturi şi nici asuma obligaţii la modul general.
2.5. Încheierea actelor juridice civile în lipsa capacităţii de folosinţă a
persoanei juridice sau cu încălcarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă este
sancţionată cu nulitatea absolută.

#3. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice

3.1. Capacitatea de exerciţiu reprezintă acea parte a capacităţii civile care


constă în aptitudinea persoanei juridice de a dobândi şi exercita drepturi civile
subiective şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţiile civile, încheind acte juridice civile prin
organele sale de conducere, ca regulă generală.
Primul aspect care trebuie evidenţiat este acela că persoana juridică se
deosebeşte – ca subiect de drept – de persoanele care o compun. Pe de altă parte, doar
prin angajarea activităţii persoanelor fizice în numele şi pe seama persoanei juridice se
va putea realiza administrarea patrimoniului propriu şi distinct al acesteia în vederea
atingerii scopului pentru care a fost înfiinţată. Aşa fiind, voinţa persoanei juridice se
manifestă, în limitele legii, prin persoane fizice.
Exercitarea drepturilor şi asumarea obligaţiilor, prin încheierea de acte
juridice, presupune manifestarea voinţei juridice a subiectului de drept respectiv,
aceasta realizându-se prin intermediul organelor de conducere ale persoanei juridice,
ce nu acţionează prin reprezentare, ci ca părţi componente ale persoanei juridice, astfel
încât voinţa exprimată este voinţa persoanei juridice însăşi. Este vorba de o construcţie
juridică absolut necesară, deoarece, în fond, persoane juridică nu are ea însăşi nici o
voinţă proprie şi nici discernământ. Această trăsătură caracteristică se exprimă – prin
voinţa legiuitorului – ca o reprezentare legală a persoanei juridice de către organele
sale de conducere (potrivit art.35 alin.1 din Decretul nr.31/1954, persoana juridică îşi
exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale).
3.2. Capacitatea de exerciţiu este dobândită de persoana juridică în
momentul în care sunt desemnate organele de conducere ale acesteia.
173

În mod practic, momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu coincide cu cel


al dobândirii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, deoarece personalitatea
juridică în sine nu poate fi dobândită în lipsa desemnării organelor de conducere ale
subiectelor de drept.
3.3. Conţinutul, respectiv întinderea capacităţii de exerciţiu a persoanei
juridice se exprimă printr-un ansamblu de atribuţii şi competenţe de a încheia acte
juridice, prin care subiectul de drept îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţiile civile.
Două laturi alcătuiesc conţinutul capacităţii de exerciţiu, şi anume cea activă,
exprimată prin aptitudinea de a dobândi şi de a exercita drepturi civile prin încheierea
de acte juridice, şi cea pasivă – aptitudinea de a-şi asuma şi îndeplini obligaţiile prin
aceeaşi modalitate.
Evident, conţinutul capacităţii de exerciţiu nu îl poate depăşi pe cel al
capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, astfel încât limitele acesteia din urmă
impun şi restricţii celui dintâi.
Pe un alt plan, conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este
determiant şi de obligativitatea de a respecta competenţa organelor de conducere, în
condiţiile în care principiul dominant este cel al pluralităţii acestora. Actele încheiate de
organele de conducere sunt actele persoanei juridice însăşi, cu condiţia ca acestea să fi
fost încheiate în limitele puterilor conferite (art.35 alin.2 din Decretul nr.31/1954). Se
poate spune astfel că acest conţinut al capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este
exprimat de totalitatea atribuţiilor tuturor organelor de conducere ale acesteia.
Nimic nu împiedică organele de conducere ale persoanei juridice să acorde
mandat unor persoane (fizice sau juridice, membre sau nu ale organului de conducere
sau ale persoanei juridice însăşi) să încheie acte juridice civile în numele şi pe seama
subiectului de drept respectiv.
3.4. Potrivit dispoziţiilor legale în materie, se poate afirma că realizarea
conţinutului capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este guvernată de două
principii.
3.4.1. Principiul pluralităţii organelor de conducere exprimă ideea că
persoanele juridice au, în general şi de regulă, mai multe organe de conducere,
aspectul prezentând importanţă prin consecinţele care decurg din aceasta (organ de
conducere unipersonal: director, directot general, preşedinte, ministru, şi organe
colegiale – adunare generală, consiliu de administraţie, comitet de direcţie).
În permanenţă se impune respectarea delimitării atribuţiilor între diferitele
organe de conducere ale aceleiaşi persoane juridice, condiţie esenţială a valabilităţii
actului juridic încheiat.
174

De principiu, persoana juridică este reprezentată în raporturile cu terţii prin


organul unipersonal de conducere, acesta având calitatea de reprezentat legal al
subiectului de drept, în temeiul legii. Dacă acest reprezentant legal ar acorda o
împuternicire unei alte persoane, în acest sens, am fi în faţa unui reprezentant
convenţional al persoanei juridice.
3.4.2. Principiul răspunderii persoanelor fizice care alcătuiesc organele
persoanei juridice pentru modul în care realizează capacitatea de exerciţiu a acesteia
privesc, mai ales, raporturile interne dintre persoana juridică şi persoanele fizice ce
compun aceste organe de conducere, raporturi care sunt supuse, prin asemănare,
regulilor mandatului, cu condiţia să nu se fi prevăzut altfel prin lege, prin actul de
înfiinţare sau prin statut.
3.5. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice încetează odată cu
sfârşitul capacităţii de folosinţă a acesteia.
3.6. Sancţiunea în cazul nerespectării regulilor privind capacitatea de
exerciţiu a persoanei juridice este - de principiu – nulitatea relativă a actului juridic
astfel încheiat. Pot să apară încălcări ale delimitărilor de atribuţii ale organelor de
conducere, încheierea actului juridic de către o persoană care face parte din colectiv,
fără însă să deţină calitatea de organ de conducere a persoanei juridice sau încheierea
actului juridic de către o persoană căreia i s-a dat mandat, dar cu nerespectarea
puterilor încredinţate.
Caracterul sancţiunii se explică prin cel personal - preponderent – al
interesului ocrotit, rămânând la latitudinea persoanei juridice opţiunea de a solicita
lipsirea actului de efecte juridice sau de a-l confirma.

CAIET DE SEMINAR 19

1. Au fost exprimate în doctrină opinii privind capacitatea generală a


persoanelor juridice, argumentele fiind bazate, în special pe ideea necesităţii ocrotirii
intereselor terţilor care intră în raporturi juridice cu aceste subiecte de drept (pentru
detalii, vezi Ernest Lupan, op.cit., p.160-166).
Potrivit reglementărilor legale în vigoare, nu poate fi recunoscută o astfel
de capacitate generală de folosinţă, dar recunoaşterea acesteia nici nu se impune
deoarece este imposibil să se susţină că persoanele juridice ar putea avea generic, un
175

scop comun de activitate. Dimpotrivă, scopurile diferite permit delimitarea persoanelor


juridice şi clasificarea acestora în diferite categorii.
2. Specialitatea capacităţii de folosinţă priveşte doar raporturile juridice ce
au ca izvor acte juridice. Astfel, o asociaţie înfiinţată în scopul protejării unei specii de
urs pe cale de dispariţie, nu va putea încheia acte juridice prin care să comercializeze
produse petroliere. În schimb, dacă urmărind un pui de urs aflat în libertate cu un
autovehicul, se intră pe proprietatea privată a unei persoane fizice şi se distruge o
cultură de bambus, persoana juridică va trebui să acopere prejudiciul cauzat de către
prepusul său, această creanţă neputând fi înlăturată prin invocarea specialităţii
capacităţii de folosinţă.
Este posibil, însă, ca asociaţia ce are un asemenea scop, pentru a face rost
de fonduri necesare cercetării şi îngrijirii puilor de urs, să înfiinţeze o societate
comercială – eventual alături de alte persoane fizice şi juridice – care, de exemplu, să
comercializeze jucării şi diverse ilustrate şi alte suveniruri, iar din profiturile obţinute să
aloce sume de bani în vederea realizării scopului propus. Este vorba însă, de două
persoane juridice distincte, având scopuri diferite, capacitatea lor de folosinţă având
alte limite, în funcţie de scopul specific al fiecăreia: protejarea urşilor şi, respectiv
obţinerea de fonduri.
3. Art.35 alin.2 din Decretul nr.31/1954 prevede că actele juridice făcute
de organee persoanei juridice, în limitele puterii ce le-au fost conferite, sunt actele
persoanei juridice însăşi iar potrivit alin.3, faptele licite sau ilicite săvârşite de organele
sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării
funcţiei lor. Potrivit alin.4, faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a
săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de cel de-al treilea.
4. Probleme speciale privind capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice
4.1.În cazul persoanelor juridice înfiinţate prin acte de dispoziţie, pot fi
prezentate următoarele exemple:
- statul participă în raporturile de drept privat prin Ministerul Finanţelor,
afară de cazul în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop; în raporturile
de drept internaţional public, statul este reprezentat de Preşedintele României.
- guvernul este reprezentat de primul-ministru în relaţiile cu Parlamentul,
cu Preşedintele României, Curtea Supremă de Justiţie, partidele şi formaţiunile politice,
precum şi în relaţiile internaţionale
- comuna sau oraşul sunt reprezentate de primar în relaţiile cu alte
subiecte de drept, precum şi în justiţie
- conducerea regiilor autonome revine consiliului de administraţie, unul din
membrii acestuia fiind şi directorul sau directorul general al regiei
176

4.2. Pentru persoanele juridice înfiinţate prin act de asociere:


- în cazul societăţilor comerciale cu capital privat, administratorii pot face
toate operaţiile cerute pentrui aducerea la îndeplinire a obiectului societăţii, afară de
restricţiile arătate în contractul de societate; reguli speciale există în cazul societăţilor
în nume colectiv, precum şi în varianta în care există mai mulţi administratori şi pentru
unele operaţiuni nu se obţine unanimitatea sau majoritatea voturilor; pe de altă parte,
organul de conducere al societăţii comerciale este adunarea generală. Legea
nr.31/1990 cuprinde toate normele speciale privind organele de conducere şi modul în
care persoana juridică ia hotărâri, atât într-un cadru general, cât şi pentru fiecare tip de
societate comercială în parte, acolo unde este cazul.
- în cazul societăţilor agricole, administrarea societăţilor se face de către
consiliul de administraţie, care poate alege, dacă e cazul, un comitet de direcţie.
- în cadrul cooperativelor de consum, adunarea generală este organul de
conducere, activitatea operativă fiind asigurată de un consiliu de administraţie.
4.3. În măsura în care persoana juridică este înfiinţată prin act de voinţă a
unei singure persoane, aceasta va stabili şi modul în care subiectul de drept va fi
reprezentat în raporturile cu terţii.
5. Referitor la momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu, au fost propuse
trei soluţii:
- capacitatea de exerciţiu se dobândeşte odată cu capacitatea de folosinţă
- capacitatea de exerciţiu este dobândită în momentul desemnării
organelor de conducere
- persoana juridică dobândeşte capacitate de exerciţiu de la data înfiinţării
sale, dar ea poate fi pusă în valoare doar de la data desemnării efective a organelor de
conducere ale persoanei juridice
6. Nu trebuie niciodată confundată încetarea capacităţii de exerciţiu a
persoanei juridice cu descompletarea, la un moment dat, a organelor de conducere ale
persoanei juridice respective, această “vacanţă” a postului respectiv putând fi
înlăturată într-un termen relativ scurt, perioadă în care, însă, capacitatea de exerciţiu a
persoanei juridice nu este afectată.
7. Referitor la sancţiunile ce pot să apară în cazul încheierii unor acte
juridice civile cu încălcarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei
juridice, pe lângă nulitatea relativă a actului încheiat în asemenea condiţii, au fost
propuse şi alte sancţiuni, cum ar fi cea a inopozabilităţii actului faţă de persoana
juridică sau cea a nulităţii absolute.
8. Merită menţionată în acest context, cu titlu de principiu, reglementarea
cuprinsă de art.2 alin.2 din OG nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii – în temeiul
177

dreptului constituţional la asociere, persoanele fizice se pot asocia fără a constitui o


persoană juridică atunci când realizarea scopului propus permite aceasta.

Secţiunea 5 – Reorganizarea persoanelor juridice

#1. Noţiuni generale

Reorganizarea persoanelor juridice a fost definită ca fiind o operaţiune


juridică ce implică două sau mai multe persoane juridice existente sau care iau astfel
fiinţă şi care produce efecte constitutive, extinctive şi translative1. Se deduce astfel că
pentru a fi în faţa reorganizării este necesar să fie antrenate cel puţin două persoane
juridice, înţelegându-se că transformările care au loc în cadrul unei singure persoane
juridice – chiar dacă vizează structura organizatorică, patrimoniul, scopul acesteia – nu
determină o reorganizare2. În cazul unei transformări, încetează să mai existe o
persoană juridică, locul acesteia fiind luat de un alt subiect de drept, astfel încât o astfel
de operaţiune poate fi considerată ca o reorganizare, remarcându-se însă că în prezent
o astfel de operaţiune este discutabil dacă întruneşte condiţia cerută de doctrină şi
practică, şi anume aceea a implicării a cel puţin două persoane juridice.
Pe de altă parte, noţiunea de reorganizare implică un proces de contopire
şi/sau de împărţire, în urma acestei operaţiuni putând să apară noi persoane juridice, să
se modifice cele care sunt supuse acestui proces ori unele să-şi înceteze chiar existenţa
ca subiecte de drept.
Necesitatea reorganizării rezultă din dinamica vieţii social-economice, care
nu permite unei persoane juridice să aibă o existenţă statică, impunându-i un dinamism
adaptat la condiţiile concrete, într-o perioadă dată.
Reorganizarea persoanelor juridice este întotdeauna decisă de aceleaşi
organe care au hotărât înfiinţarea lor.
Potrivit dispoziţiilor legale în vigoare – atât cu caracter general, cât şi cu
caracter special - se poate afirma că reorganizarea persoanelor juridice poate să
îmbrace două forme, şi anume comasarea şi divizarea.

#2. Comasarea persoanelor juridice

1
Ernest Lupan, op.cit., p.225
2
Pentru o analiză a noţiunii de reorganizare, şi prin prisma proiectului legii de modificare a Codului
civil, a se vedea Ernest Lupan, Unele probleme privind reorganizarea persoanei juridice, în RDC
nr.4/2000, p.61-66
178

Comasarea reprezintă acea formă a reorganizării care se materialitzează


prin contopirea a două sau mai multe persoane juridice având un profil identic sau
asemănător.
Comasarea se realizează prin fuziune sau prin absorbţie.
2.1. Fuziunea reprezintă acea formă a comasării în care două sau mai
multe persoane juridice se unesc (contopesc) pentru a forma o nouă persoană juridică,
producând următoarele efecte:
2.1.1. Din punctul de vedere al personalităţi juridice, aceasta încetează în
ceea ce priveşte toate subiectele de drept participante la operaţiunea juridică, în mod
obligatoriu înfiinţându-se una sau mai multe persoane juridice noi. Evident, condiţiile de
înfiinţare a noii persoane juridice vor trebui respectate, chiar dacă înfiinţarea se face
prin fuziunea altor persoane juridice.
2.1.2. Sub aspect patrimonial, efectele sunt următoarele: fiind o
transmisiune universală, drepturile şi obligaţiile cu conţinut economic ale persoanelor
juridice fuzionate trec asupra noii persoane juridice înfiinţate, aceasta preluând toate
drepturile şi obligaţiile patrimoniale existente la data fuziunii în patrimoniul persoanelor
juridice desfiinţate, inclusiv executarea obligaţiilor contractuale valabil încheiate şi încă
neexecutate.
2.1.3. În ceea ce priveşte persoanele care compun subiectele de drept
supuse fuziunii (acţionari, membri fondatori, membri cooperatori), efectele acestei
operaţiuni constau în încetarea calităţii deţinute şi dobândirea unei noi calităţi în cadrul
persoanei juridice nou înfiinţate.
2.2. Absorbţia este acea formă a comasării care constă în înglobarea
uneia sau mai multor persoane juridice de către o altă persoană juridică.
2.2.1. Persoana juridică absorbantă îşi păstrează personalitatea juridică, pe
când unitatea sau unităţile absorbite îşi încetează existenţa ca subiecte de drept
distincte.
2.2.2. Din punct de vedere patrimonial, drepturile şi obligaţiile cu conţinut
economic ale subiectelor de drept absorbite se transmit asupra persoanei juridice
absorbante, producându-se o contopire totală de patrimoniu, printr-o transmisiune
universală în favoarea unităţii care îşi păstrează personalitatea juridică.
2.2.3. Persoanele îşi pierd calitatea în cadrul persoanelor absorbite şi devin
componenţi ai persoanelor juridice absorbante.

#3. Divizarea persoanei juridice


179

Divizarea este acea formă a reorganizării care constă în împărţirea, în


totalitate sau doar în parte, a persoanei juridice între unităţi deja existente sau care iau
astfel fiinţă.
3.1. Divizarea totală reprezintă împărţirea întregului patrimoniu al unei
persoane juridice, care îşi încetează astfel existenţa între două sau mai multe persoane
juridice care există sau care iau astfel fiinţă.
3.1.1. Personalitatea juridică a subiectului de drept supus divizării totale
încetează, subiectul de drept dispărând de la data la care operează divizarea totală.
Dintr-un alt punct de vedere, apariţia unui nou subiect de drept nu este necesară,
deoarece patrimoniul persoanei juridice divizate poate să revină unor persoane juridice
care există deja. În practică însă, de regulă, în urma divizării totale apare cel puţin o
nouă persoană juridică.
3.1.2. Sub aspect patrimonial, efectul divizării totale este acela că toate
drepturile şi obligaţiile cu conţinut economic se împart între două sau mai multe
persoane juridice dobânditoare.
Potrivit art.47 din Decretul nr.31/1954, patrimoniul persoanei juridice care
şi-a încetat existenţa se împarte în mod egal între persoanele juridice dobânditoare,
dacă prin actul care a dispus divizarea nu s-a stabilit o altă proporţie.
Spre deosebire de fuziune şi absorbţie, unde transmisiunea este
universală, în cazul divizării totale transmiterea patrimoniului are loc cu titlu universal,
vizând doar o parte din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor persoanei juridice care
încetează să mai existe. Acesta este motivul pentru care în actul de divizare se va
insera expres şi amănunţit modul în care operează transmisiunea patrimoniului, de
către persoanele juridice noi sau care existau deja. Regula este aceea că răspunderea
pentru pasiv este proporţională cu valoarea activului preluat, regulă ce se prezumă
întotdeauna, ea nefiind aplicată doar în cazul în care participanţii la divizare, prin voinţa
lor, au stabilit derogări stabilite în mod expres.
3.1.3 Din punctul de vedere al persoanelor care o compun, persoana
juridică supusă divizării totale, acestea pierd orice calitate faţă de această persoană,
urmând, dacă este cazul, să dobândească o asemenea calitate faţă de subiectelede
drept beneficiare ale unor părţi din patrimoniu.

3.2. Divizarea parţială este acea formă a reorganizării care constă în


desprinderea din patrimoniul persoanei juridice supuse acesteai operaţiuni (şi care îşi
păstrează fiinţa) a uneia sau mai multor părţi şi transmiterea acestora către una sau
mai multe persoane juridice existente sau care iau, astfel, fiinţă.
180

3.2.1. Persoana juridică ce suportă o divizare parţială nu îşi pierde


capacitatea civilă, rămânând în continuare un subiect de drept distinct.
3.2.2. Sub aspect patrimonial, efectul principal al divizării parţiale constă
în micşorarea patrimoniului persoanei juridice respective şi creşterea corespunzătoare a
patrimoniului persoanelor juridice în favoarea cărora se transmit părţile desprinse.
În ceea ce priveşte preluarea laturii pasive, potrivit art.47 alin.2 din
Decretul nr.31/1954, în varianta în care o parte din patrimoniul unui astfel de subiect de
drept se desprinde şi se transmite la o singură persoană juridică existentă sau care ia
fiinţă, împărţirea patrimoniului se face proporţional părţii transmise, iar dacă
transmisiunea are loc faţă de mai multe persoane juridice sau care iau astfel fiinţă,
obligaţiile vor fi preluate în mod proporţional cu partea de patrimoniu dobândită.
Dacă nu se poate stabili persoana juridică răspunzătoare pentru o
obligaţie, persoanele juridice care au dobândit bunuri sau drepturi prin divizare răspund
solidar.
Transmiterea patrimoniului este, şi în acest caz, cu titlu universal.
3.2.3. Sub aspectul persoanelor care compun persoana juridică supusă
divizării, acestea îşi vor pierde calitatea deţinută în componenţa persoanei juridice
divizate doar în măsura în care vor urma părţile din patrimoniu transmise, urmâns să
dobândească alte calităţi în cadrul persoanelor juridice respective.

#4. Transformarea persoanei juridice

Transformarea este – virtual - acea formă de reorganizare a persoanei


juridice care intervine atunci când o persoană juridică îşi încetează fiinţa, concomitent
cu crearea în locul ei a altei persoane juridice.
Procedeul a fost utilizat în special în cazul unităţilor socialiste de stat,
transformate în regii autonome şi societăţi comerciale în temeiul Legii nr.15/1990, dar
nu înseamnă deloc că acest caz particular va rămâne singular.
De regulă, persoana juridică supusă transformării îşi încetează fiinţa,
concomitent apărând un nou subiect de drept. Drepturile şi obligaţiile persoanei juridice
transformate trec asupra celei create în locul ei, cu excepţia cazului în care prin actul
de transformare s-ar dispune altfel.

Secţiunea 6 – Încetarea persoanei juridice


181

Prin încetarea persoanei juridice subiectul de drept dispare, capacitatea


juridică a acestuia luând sfârşit. Caracteristic acestui mod de dispariţie a persoanei
juridice este faptul că patrimoniul subiectului de drept nu va fi transmis, iar încetarea
acestuia nu va provoca apariţia unei alte persoane juridice.
Persoanele juridice de drept privat încetează prin dizolvare, iar persoanele
juridice de drept public prin actul de dispoziţie al organului de stat competent.

#1. Dizolvarea persoanei juridice

Prin dizolvare se înţelege acea operaţiune juridică prin care se urmăreşte,


în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, încetarea definitivă a unei persoane juridice
date urmată de lichidare.
După modul în care operează, distingem dizolvarea de drept a persoanei
juridice şi dizolvarea în temeiul unui act al organului competent.
În funcţie de natura sau caracterul cauzelor, dizolvarea poate fi voluntară
sau forţată. În cele mai multe cazuri dizolvarea este voluntară, depinzând direct sau
indirect de voinţa subiectului care a generat apariţia acesteia, exprimată în actul de
înfiinţare sau hotărâtă la un moment dat. Dizolvarea forţată sau silită are loc în cazul
încălcării unor norme legale imperative referitoare la scopul persoanei juridice şi la
mijloacele folosite pentru realizarea scopului.
Cauzele generale ale dizolvării sunt enumerate în art.45 din Decretul
nr.31/1954 şi acestea sunt:
a. termenul pentru care a fost constituită persoana juridică s-a împlinit
b. scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit
c. scopul pe care îl urmăreşte persoane juridică sau mijloacele
întrebuinţate pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii ori regulilor de
convieţuire socială sau urmăresc un alt scop decât cel declarat
d. numărul membrilor a scăzut sub limita stabilită de lege, actul de
înfiinţare sau statut.
În toate aceste variante dizolvarea se produce de plin drept.
La aceste cazuri se adaugă cel al dizolvării în temeiul unei hotărâri a
organului competent a persoanei juridice, care poate decide oricând, în condiţiile legii, o
astfel de măsură.
Prin reglementările speciale, pe categorii de persoane juridice, sunt
prevăzute şi alte cauze de dizolvare.
Efectele dizolvării persoanei juridice – potrivit reglementărilor cuprinse în
art.51-53 din Decretul nr.31/1954, efectul principal al dizolvării constă în intrarea
182

persoanei juridice în lichidare. Sunt demarate o serie de operaţiuni prin care se


urmăreşte realizarea activului şi plata pasivului, lichidareareprezentând mijlocul juridic
de încetare propriu-zisă a persoanei juridice.
Situaţia bunurilor rămase după lichidare este, de principiu, cea stabilită
prin actul de înfiinţare, prin statut sau prin hotărârea luată la data dizolvării de organele
care au decis această măsură. În lipsa unei asemenea prevederi, în oricare din aceste
acte, precum şi în cazul în care hotărârea este contrară legii sau regulilor de convieţuire
socială, bunurile rămase după lichidare vor fi atribuite de organul competent unei
persoane juridice cu scop identic sau asemănător. În măsura în care motivul dizolvării l-
a reprezentat ilegalitatea scopului sau a mijloacelor întrebuinţate pentru realizarea
acestuia, bunurile rămase după lichidare trec în patrimoniul statului, fiind făcute venit la
buget.

#2. Desfiinţarea persoanei juridice

Desfinţarea este unul din modurile de încetare a unor subiecte de drept,


care se realizează în temeiul unui act de dispoziţie al organului de stat competent, fără
a determina intrarea în lichidare. Acest mod de încetare a personalităţii juridice este
specific persoanelor juridice de drept public, care iau fiinţă şi se desfiinţează prin astfel
de acte de dispoziţie, transmiterea universală sau cu titlu universal a patrimoniului
având loc în favoarea unei alte persoane juridice, potrivit dispoziţiilor organelor care au
decis desfiinţarea.

CAIET DE SEMINAR 20

Problema 1

Aspectele legate de reorganizarea persoanei juridice prezintă o mare


importanţă pentru terţii creditori, fiind întotdeauna esenţial ca în actul prin care se
dispune reorganizarea să se stabilească în mod expres modul în care sunt preluate
datoriile persoanei juridice care dispare sau al cărei patrimoniu este divizat.
În măsura în care prin actul de reorganizare se face trimitere expresă la
anumite creanţe, iar ulterior se constată că mai există şi altele care nu au fost
specificate în mod expres, persoana juridică succesoare în drtepturi nu se va putea
apăra cu necuprinderea acestora în respectivul act, devenind aplicabile regulile
generale potrivit cărora fiecare succesor preia creanţa corespunzător cotei de
patrimoniu pe care a preluat-o.
183

Problema 2

Este de mare importanţă regula potrivit căreia reorganizarea se decide de


aceleaşi organe care au hotărât înfiinţarea persoanei juridice. Astfel:
- dacă persoana juridică a fost înfiinţată prin hotărâre a Guvernului
României sau a unui consiliu local tot Guvernul României sau consiliul respectiv vor
aprecia oportunitatea unei reorganizări.
- în măsura în care persoana juridică este rezultatul acordului de voinţă
intervenit între mai mulţi asociaţi, aceştia vor fi cei care vor dispune şi asupra
reorganizării.
- evident, dacă persoana juridică a fost înfiinţată ca urmare a voinţei
exprimată de o singură persoană, aceasta va fi cea care va dispune în legătură cu
reorganizarea.
Trebuie menţionat că în cazul fuziunii sau al absorbţiei, acordul pentru
reorganizare trebuie, în primul rând, să cuprindă voinţa organelor de decizie privind
pornirea procedurii de comasare pentru fiecare persoană juridică implicată, adică, altfel
spus, acordul pentru a se porni tratativele, iar în final, acceptarea de către organele de
decizie ale persoanei juridice condiţiilor concrete privind efectuarea operaţiunii, modului
în care se transmite patrimoniul şi calitatea persoanelor care compun subiectele de
drept implicate în reorganizare.
Este foarte important ca prin această procedură să nu se urmărească
fraudarea intereselor părţilor, în caz contrar procedura de reorganizare putând fi oprită
de cei interesaţi şi care justifică un real interes. Nu lipsit de importanţă este faptul că
cea mai grea sancţiune constă oricum în impunerea suportării unei creanţe ce a
aparţinut persoanei juridice supuse reorganiozării, deoarece o astfel de creanţă nu
poate să dispară pur şi simplu – nici din punct de vedere civil şi nici din punct de vedere
contabil – ca urmare a reorganizării.

Problema 3

Făcându-se o comparaţie între eectele reorganizării, următoarele concluzii


pot fi prezentate:
- sub aspectul efectului creator care implică întotdeauna înfiinţarea unei
noi persoane juridice, se evidenţiază fuziunea şi transformarea; apariţia uneia sau mai
multor persoane juridice în cazul divizării este posibilă dar nu obligatorie.
184

- efectul extinctiv constă în desfiinţarea unor persoane juridice şi se


produce în următoarele cazuri: la fuziune – vizează toate persoanele care intră în
procedura de reorganizare; în cazul absorbţiei dispare persoana juridică absorbită; în
cazul divizării toatale îşi încetează fiinţa persoana juridică supusă acestei forme de
reorganizare, acelaşi fiind efectul şi în cazul transformării.
- efectul translativ vizează transmiterea din patrimoniul unor persoane
juridice în patrimoniul aparţinând altora a drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut
economic.
Transmisiunea este universală atunci când priveşte întregul patrimoniu
(fiziune, absorbţie, transformare) sau cu titlu universal, când vizează părţi din
patrimoniu (divizare totală sau parţială). Transmisiunea cu titlu particular priveşte
transferul dreptului real asupra unui bun sau bunuri determinate. Acest tip de
transmisiune nu este specific reorganizării persoanei juridice, dar nu este imposibil de
imaginat ca într-o astfel de operaţiune complexă, subiectul de drept care intră în
reorganizare să transmită un drept real privind un bun în favoarea unei persoane fizice
sau altei persoane juridice decât cele angrenate în procedură. De exemplu, o asociaţie
se divide în mai multe persoane juridice, prin actul de reorganizare specificându-se în
mod expres modul în care sunt preluate atât latura activă cât şi cea pasivă a
patrimoniului, cu menţiunea că un anumit autovehicul, va fi preluat de o persoană
juridică – alta decât persoanele juridice care iau fiinţă în urma divizării asociaţiei
respective.
- răspunderea juridică în cazul reorganizării intervine pentru toate
obligaţiile preluate, indiferent de raportul concret între activ şi pasiv, pentru persoana
juridică dobânditoare, care preia o universalitate, în caz de fuziune sau absorbţie.
- în cazul comasării persoanelor juridice, toate contractele aflate în
derulare (de natură civilă sau comercială ori de dreptul muncii) se transmit, ca
elemente ale patrimoniului, supus transmisiunii universale; în varianta divizării,
principiul aplicabil este acela al transmiterii contractului nefracţionat, executarea
contractului urmând a se face de o singură persoană juridică dobânditoare. Prin
excepţie, şi doar când natura contractului permite o executare fracţionată, aceasta va fi
asigurată de mai multe persoane juridice dobânditoare.
- pentru persoanele juridice supuse înregistrării, efectele reorganizării se
produc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, prin înregisterare, de la data efectuării
acestei formalităţi; în cazul persoanelor juridice nesupuse înregistrării, efectele
reorganizării se produc numai de la data aprobării de către organele competente a
documentelor întocmite în acest scop.
185

Problema 4

Deosebirile dintre reorganizere şi dizolvare sunt următoarele:


- cauzele reorganizării nu sunt enumerate în mod expres de normele în
vigoare, pe când în cazul dizolvării acestea se regăsesc în cuprinsul art.45 din Decretul
nr.31/1954 şi în cuprinsul reglementărilor speciale privind anumite categorii de
persoane juridice
- reorganizarea nu presupune ci chiar exclude lichidarea, pe când
dizolvarea o implică în mod obligatoriu.
- reorganizarea este o procedură aplicabilă oricărei persoane juridice, în
timp ce dizolvarea nu poate să vizeze persoane juridice de drept public.
- referitor la modul în care are loc transmiterea patrimoniului, în cazul
reorganizării operează transmisiunea universală ori cu titlu universal, pe când în cazul
dizolvării transmisiunea este cu titlu particular.

Problema 5

Majoritatea persoanelor juridice sunt societăţi comerciale, cea mai mare


parte – cu capital privat. Asupra probemelor legate de înfiinţarea, funcţionarea şi
încetarea acestor persoane juridice se va reveni la materia Drept comercial. Singurul
amânunt care mai trebuie invocat îl reprezintă normele speciale aplicabile societăţilor
comerciale care nu mai fac faţă creanţelor acumulate, norme cuprinse în Legea
nr.64/1995 privind procedura reorganizării şi lichidării judiciare, completată, modificată
şi republicată.

Problema 6

Fără a se intra în foarte multe amănunte, trebuie menţionat că şi în


prezent există un proiect al legii de modificare şi completare a Codului civil, aşa cum în
ultimii 50 de ani fiecărei generaţii de studenţi îi corespunde un proiect distinct, fără a se
reuşi finalizarea unei operaţiuni de o asemenea anvergură. Se impune totuşi a se
sublinia că este un proiect elaborat după 1990, înaintat Parlamentului spre aprobare de
către Ministerul Justiţiei, precum şi instanţelor pentru ca magistraţii să îşi exprime
opiniile în legătură cu acest proiect legislativ.
186

Fără putinţă de tăgadă, modificarea revoluţionară vizează exact includerea


în cea mai importantă lege civilă a normelor care reglementează scondiţia juridică a
subiectelor de drept, în condiţiile în care niciodată aceste reglementări nu au fost
cuprinse de Codul civil, în special aspectele legate de persoana juridică.
În măsura în care proiectul ar fi adoptat, va reveni doctrinei sarcina de a
propaga ideile novatoare ale reglementării şi de a explica anumite aspecte care pot da
naştere la interpretări. Evident, fiind vorba de aspecte legate de starea civilă şi
capacitatea persoanei, o asemenea lege şi-ar produce efecte imediat după intrarea în
vigoare.

TEMĂ OBLIGATORIE

Se va elabora o lucrare bazată pe studiul individual al


următoarelor acte normative: OG nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii,
Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat în regii
autonome şi societăţi comerciale, Legea nr.31/1990 a societăţilor comerciale,
Legea nr.36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în
agricultură, Legea nr.54/1991 cu privire la sindicate şi Legea nr.27/1996 a
partidelor politice, subliniindu-se: modurile de înfiinţare, momentul dobândirii
capacităţii juridice, organele de conducere şi atribuţiile acestora.
I.C. ASPECTE LEGATE DE POZIŢIA SUBIECTELOR ÎN CADRUL
RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

#1. Determinarea subiectelor de drept civil

Determinarea participanţilor la raporturile juridice civile reprezintă


nominalizarea părţilor care participă la aceste raporturi. În mod concret, această
determinare prezintă elemente de specificitate în funcţie de conţinutul raporturilor
juridice civile. Deoarece în cazul drepturilor absolute este determinat doar subiectul
activ – titularul dreptului -, subiectul pasiv este format din toate celelalte subiecte de
drept civil – nedeterminate -. În cazul raportului juridic ce cuprinde în conţinutul său
drepturi relative, sunt determinaţi atât subiectul activ – creditor -, cât şi subiectul pasiv
- debitor -.

#2. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil


187

De regulă, un raport juridic civil se stabileşte între două persoane, fiind


posibil ca una să fie doar titulară de drepturi, iar cealaltă titulară de obligaţii, sau
ambele pot deţine drepturi şi pot avea obligaţii reciproce.
Nu este imposibil, însă, ca într-un astfel de raport juridic să apară la un
moment dat mai multe persoane: fie vor fi mai mulţi creditori, caz în care vom avea o
pluralitate activă, fie mai mulţi debitori – pluralitate pasivă, fiind posibilă şi o pluralitate
mixtă.
Pluralitatea de subiecte poate fi întâlnită atât în raporturile juridice civile în
conţinutul cărora sunt cuprinse drepturi reale principale, cât şi în cazul celor care au în
conţinut drepturi de creanţă. Cu titlu de excepţie, pluralitatea de subiecte poate fi
întâlnită şi în raporturile juridice civile nepatrimoniale.
În legătură cu raporturile obligaţionale, trebuie menţionat faptul că regula
o reprezintă divizibilitatea când obligaţiile civile sunt conjuncte. Divizibilitatea fiind
regula, ea nu trebuie prevăzută expres, ci se subînţelege.
De la această regulă sunt cunoscute două excepţii: solidaritatea şi
indivizibilitatea.
Solidaritatea este o modalitate a obligaţiei, în temeiul căreia aceasta
rămâne nedivizată, în sensul că dacă obligaţia are mai mulţi creditori, fiecare dintre ei
este îndreptăţit să ceară debitorului plata întregii creanţe, iar dacă sunt mai mulţi
debitori, fiecare dintre ei este obligat să plătească întreaga datorie. Se poate deci
constata că solidaritatea poate fi activă sau/şi pasivă.
Solidaritatea este activă atunci când obligaţia are mai mulţi creditori,
fiecare fiind îndreptăţit să pretindă şi să obţină plata integrală de la debitor , care este
liberatorie faţă de toate celelalte subiecte active.
Solidaritatea este pasivă când obligaţia are mai mulţi debitori, oricare
dintre aceştia putând fi obligat la plata întregii datorii, toate subiectele pasive fiind
obligate la acelaşi obiect, executarea obligaţiei putând fi reclamată de către creditor în
totalitate de la oricare dintre ele.
Indivizibilitatea este, de asemenea, o modalitate a obligaţiilor în caz de
pluralitate de subiecte, în temeiul căreia fiecare dintre creditori este îndreptăţit şi
fiecare dintre debitori este obligat la plata integrală a creanţei.
În condiţiile în care efectele indivizibilităţii şi ale solidarităţii sunt sensibil
apropiate, următoarele distincţii trebuie făcute:
- sub aspectul izvorului lor, oricare dintre ele poate rezulta din voinţa
părţilor, solidaritatea se poate naşte şi din lege, în timp ce indivizibilitatea îşi are
izvorul, de regulă, în caracterul indivizibil al bunului ce reprezintă obiectul derivat al
raportului juridic civil. În cazul convenţiilor, solidaritatea trebuie prevăzută expres, iar
188

dacă bunul asupra căuia poartă obligaţia asumată printr-un act juridic este divizibil, dar
părţile înţeleg să îl considere indivizibil, şi acest aspect trebuie în mod expres prevăzut
în convenţia încheiată.
- datorită specificităţii izvorului lor, transmiterea creanţei faţă de
moştenitorii debitorilor se face diferit: solidaritatea funcţionează numai faţă de cei între
care s-a născut (faţă de moştenitori obligaţia transmiţându-se divizată), pe când
indivizibilitatea se transmite şi către succesori.
- solidaritatea pasivă se caracterizează prin existenţa unei prezumţii de
mandat tacit reciproc de reprezentare între codebitorii solidari, un astfel de mandat
neexistând între debitorii unei obligaţii afectate de indivizibilitate. În primul caz, orice
act juridic al oricăruia dintre codebitori prin care se urmăreşte stingerea sau micşorarea
obligaţiei profită deopotrivă tuturor codebitorilor solidari.
Prezumţia operează şi în favoarea creditorului, în sensul că acţiunea
introdusă împotriva oricărui codebitor întrerupe prescripţia faţă de toţi codebitorii
solidari.
- solidaritatea pasivă încetează prin plată, prin moartea debitorului sau
prin remiterea de datorie, în timp ce indivizibilitatea încetează dacă obiectul obligaţiei
devine divizibil sau dacă părţile hotărăsc să-l caracterizeze ca atare, dar nu poate
înceta prin renunţarea creditorului, atâta vreme cât obiectul rămâne indivizibil.

CAIET DE SEMINAR 21

Problema 1

Exemplu de raport juridic civil ce conţine un drept absolut: în cazul


dreptului de proprietate, este determinat subiectul activ – titularul (proprietarul) –
tuturor celorlalte subiecte de drept civil nedeterminate revenindu-le obligaţia de a nu
face nimic care să stânjenească exercitarea dreptului proprietarului.
În cadrul unui raport obligaţional, subiectele sunt determinate de la
naşterea acestuia: în momentul în care A îi dă împrumut lui B o sumă de bani, raportul
juridic civil se naşte în baza convenţiei de împrumut, A fiind creditor şi B debitor.

Problema 2
189

2.1. În cadrul raporturilor patrimoniale pot să apară următoarele cazuri de


pluralitate activă (atenţie, pluralitatea poate fi doar activă deoarece subiectul pasiv nu
este determinat):
- coproprietatea – reprezintă acea modalitate a proprietăţii în temeiul
căreia mai multe persoane deţin un bun sau mai multe bunuri determinate, fiecare
având calitatea de coproprietar. Fiecare coproprietar îşi cunoaşte cota ideală de drept,
dar nu are o parte sdeterminată din bunul privit în materialitatea lui, neputând să îşi
exercite prerogativele proprietăţii în mod exclusiv asupra unei porţiuni din bun şi fiind
obligat să respecte posesia şi folosinţa celorlalţi coproprietari; coproprietarul poate însă
să înstrăineze cota sa ideală din bun, pentru o asemenea operaţiune nefiind nevoie de
acordul celorlalţi. În rest, pentru orice act de dispoziţie, iar în unele cazuri chiar pentru
un act de administrare, este necesară unanimitatea coproprietarilor.
Exemplu: în urma decesului proprietarului unui imobil format din şase
camere cu anexe şi dependinţe, cei trei copii moştenesc imobilul în cote egale de câte
1/3 parte fiecare. Nici unul dintre ei nu va putea să folosească în mod exclusiv nici
măcar o cameră din imobil fără acordul celorlalţi. Oricare dintre ei va putea să
înstrăineze cota de 1/3 parte, dar nici unul nu va putea vinde întregul imobil, iar în cazul
în care casa va fi folosită abuziv de o terţă persoană, toţi trei vor trebui să formuleze –
împreună – o acţiune în revendicare.
- indiviziunea – mai multe persoane deţin în proprietate o masă de bunuri,
fiecare coindivizar deţinând o cotă ideală, dar neputând să folosească exclusiv nici un
bun, indiferent de valoarea redusă a acestuia, fără acordul celorlalţi.
Dacă în exemplul anterior, cei trei fraţi au moştenit nu numai o casă ci şi
întreaga mobilă şi animalele ce se aflau în gospodărie, ei au devenit coindivizari.
- devălmăşia – este o formă de indiviziune specifică exclusiv soţilor, masa
de bunuri fiind formată din cele dobândite sub durata căsătoriei, având o trăsătură
aparte exprimată prin necunoaşterea cotei ideale ce revine fiecărui soţ. Întinderea
acestei cote va fi stabilită doar în momentul încetării căsătoriei prin moartea unuia
dintre soţi sau în cazul desfacerii acesteia prin divorţ.
Cu excepţia devălmăşiei – care asigură dreptul de administrare al soţilor
asupra bunurilor dobândite în perioada convieţuirii – celelalte modalităţi ale proprietăţii
prezintă mari inconveniente, astfel încât cea mai uşoară modalitate este aceea a ieşirii
din indiviziune, respectiv a încetării coproprietăţii printr-o transformare a acesteia într-o
proprietate pură şi simplă.
În exemplul detaliat, cei trei fraţi vor sista indiviziunea, fie prin formarea
unor loturi în natură (unul ia imobilul, unul ia tablourile şi gâşteşe, iar ultimul ia
190

bijuteriile şi pisica, cele trei loturi fiind egale ca valoare), fie unul va lua bunul sau
întreaga masă de bunuri, achitând în bani celorlalţi contravaloarea cotei lor de 1/3
parte.
În situaţia soţilor, cota acestora la dobândirea bunurilor comune se va
stabili fie în momentul decesului unuia dintre soţi deoarece numai în acest mod se
poate stabili ce bunuri intră în masa succesoarală a soţului defunct, sau în cazul
divorţului, care este întotdeauna urmat de împărţirea de bunuri.
2.2. În cazul raporturilor obligaţionale:
- A îi împrumută lui B o sumă de bani, A fiind titularul dreptului de a-şi
recupera această sumă, iar B fiind obligat să o restituie. A îi vinde lui B un imobil, A
devenind titularul dreptului de a încasa preţul şi debitor al obligaţiei de a preda bunul,
iar B este obligat să achite preţul şi îndreptăţit să intre în posesia bunului. Ambele sunt
raporturi juridice simple, unul fiind izvorât dintr-un contract unilateral, iar unul dintr-un
contract sinalagmatic (într-un contract unilateral o parte are numai drepturi şi o parte
are numai obligaţii, în timp ce într-un contract sinalagmatic părţile au drepturi şi
obligaţii reciproce).
- A şi B îi împrumută lui C câte 5000 lei, deci în total 10.000 lei sau A le dă
lui C şi D câte 5.000 lei, în total 10.000 lei. Regula fiind divizibilitatea, în primul caz A nu
îi poate cere lui C decât 5.000 de lei, aceeaşi fiind situaţia şi în cel de-al doilea caz
(obligaţia conjunctă sau divizibilă este acea obligaţie cu pluralitate de subiecte – mai
mulţi creditori sau mai mulţi debitori – între care creanţa sau datoria se divide de plin
drept, fiecare creditor neputând pretinde debitorului sau debitorilor săi decât cota parte
din creanţa ce i se cuvine, iar fiecare debitor nu poate fi urmărit de către creditor sau
de către creditorii săi decât pentru cota-parte din datoria la care s-a obligat).
- A şi B le împrumută lui C şi D 1.000.000 lei, stipulând în contractul de
împrumut atât solidaritatea activă, cât şi solidaritatea pasivă. A îi va putea cere lui C
întrega sumă de 1.000.000 lei şi acesta nu se va putea apăra oferind doar jumătate din
sumă. În schimd, odată plătită suma în mâna lui A, C se va elibera de datorie şi faţă de
B. B nu va mai putea să ceară plata creanţei nici faţă de C şi nici faţă de D, fiind obligat
să se îndrepte împotriva lui A pentru a-şi recupera partea, la fel cum C se va îndrepta
împotriva lui B pentru ca acesta din urmă să suporte partea de creanţă ce îi revine.
- A,B,C şi D au moştenit un tablou – bun indivizibil – pe care îl vând lui E cu
60.000.000 lei. E îi plăteşte suma lui D, care îi şi predă tabloul. Obligaţia fiind
indivizibilă, cumpărătorul poate cere tabloul în întregul lui de la cel care îl deţine şi
plătind întregul preţ în mâna aestuia el este liberat de datorie faţă de toţi vânzătorii,
astfel încât A,B şi C vor recupera de la D partea din preţ ce le revine.
191

2.3. În cazul raporturilor nepatrimoniale întâlnim pluralitate de subiecte


active, de exemplu în cazul unei opere colective, definită de Legea nr.8/1996 privind
dreptul de autor şi drepturile conexe ca fiind opera în care contribuţiile personale ale
coautorilor formează un tot, fără a fi posibil, dată fiind natura operei, să se atribuie un
drept distinct vreunuia dintre coautori asupra ansamblului operei create (art.6 alin.1).
De asemenea, în cazul în care o invenţie a fost creată împreună de mai muţi
inventatori, fiecare dintre aceştia are calitatea de coautor al invenţiei, iar dreptul
aparţine în comun acestora (art.4 alin.1 din Legea privind brevetele de invenţie
nr.64/1991).
Atenţie ! Este vorba de latura nepatrimonială a dreptului de inventator,
respectiv de autor. Nu ne interesează în acest context modul în care vor fi împărţite
sumele rezultate din exploatarea invenţiei sau din vânzarea operei, ci modul în care
publicul va cunoaşte şi recunoaşte calitatea de inventator, respectiv de autor a
persoanelor respective, faţă de invenţia, respectiv opera creată.

TEMĂ

Vor fi analizate prevederile următoarelor texte din Codul civil: art.1034-


1035 art.1042, art.1003, art.1551, art.1057-1059 şi art.1062.

#3.Schimbarea subiectelor raportului juridic civil

În cazul în care un raport juridic civil se naşte între anumite subiecte de


drept, el nu se va derula în mod obligatoriu în contradictoriu cu acestea, fiind posibil ca
pe parcursul existenţei acestuia, persoanele care au generat raportul juridic civil
respectiv să se schimbe, în condiţiile legii.
192

Schimbarea subiectelor raportului juridic civil poate interveni numai în raporturile


patrimoniale, drepturile nepatrimoniale fiind inalienabile, obligaţiile corelative revenind
subiectului pasiv ce cuprinde celelalte persoane nedeterminate.
Referitor la schimbarea subiectelor raporturilor juridice civile patrimoniale,
aceasta prezintă particularităţi în funcţie de conţinutul raportului juridic.
În cazul raporturilor juridice civile ce conţin drepturi reale, poate fi întâlnită
doar schimbarea subiectului activ, subiectul pasiv neputând fi schimbat, el fiind format
din persoane nedeterminate. În urma încheierii unui contract de vânzare-cumpărare, se
va schimba proprietarul imobilului respectiv, sub aspect pasiv neintervenind nici o
modificare.
O astfel de schimbare nu va apărea în cazul în care dreptul real poartă
asupra unui bun scos din circuitul civil, deci care nu poate fi înstrăinat.
În cazul raporturilor juridice patrimoniale obligaţionale, poate interveni o
schimbare atât a subiectului activ (creditor) – prin cesiune de creanţă, subrogaţie
personală şi novaţie prin schimbare de creditor – cât şi a subiectului pasiv (debitor) –
prin stipulaţie pentru altul, novaţie prin schimbare de debitor, delegaţia perfectă sau
imperfectă şi prin poprire -.

CAIET DE SEMINAR 22

1. Cesiune de creanţă – este o convenţie prin care un creditor transmite o


creanţă a sa unei alte persoane.
De exemplu, A îi dă cu titlu de împrumut lui B 500.000.000 lei la
1.01.2001, cu termen de restituire 1.01.2005. Între timp, lui A i se oferă posibilitatea
plecării la o bursă pe o perioadă mai mare de timp, având nevoie de bani, aspect
neavut în vedere în momentul contractării împrumutului. Din cauza termenului stipulat
în acest caz în favoarea lui B, A nu poate să îi ceară acestuia banii înainte de 1.01.2005.
În aceste condiţii el va transmite creanţa sa lui C, care îi va plăti pe loc suma
tranzacţionată (reţinându-şi eventual un comision) şi va intra în contractul de împrumut
în locul lui A, luând poziţia acestuia de creditor faţă de B, bucurându-se de toate
garanţiile şi suportând toate riscurile avute de A. La 1.01.2005, B va trebui să achite
creanţa în mâinile lui C.
2. Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei (subrogaţia
personală) este un mijloc de transmitere legală sau convenţională a dreptului de
creanţă, cu toate garanţiile şi accesoriile sale, către un terţ care a plătit pe creditorul
iniţial, în locul debitorului.
193

A împrumută lui B o sumă de 100.000.000 lei, cu termen de restituire la


31.12.2001 (din nou, termenul este stabilit în favoarea debitorului). C, bun prieten al lui
B, constatând că la mijlocul perioadei acesta din urmă are mari probleme financiare,
nereuşindu-i afacerea începută, îi achită lui A creanţa, devenind creditorul lui B, pe care
datorită relaţiilor de prietenie, îl mai poate păsui, termen de graţie ce A nu l-ar fi
acordat. Deci, şi în acest caz, se schimbă creditorul, C urmând să recupereze creanţa
de la B.
3. Novaţia este o convenţie prin care părţile unui raport juridic obligaţional
sting o obligaţie existentă, înlocuind-o cu o nouă obligaţie. Novaţia poate fi obiectivă,
când se modifică obiectul sau cauza raportului juridic obligaţional, dar părţile rămân
aceleaşi. În prezentul context ne interesează varianta noveţiei subiective, care
presupune schimbarea creditorului sau a debitorului raportului juridic de obligaţie, dar
spre deosebire de cazurile anterioare, în această situaţie obligaţia iniţială se stinge,
născându-se o nouă obligaţie, care conţine un element nou – odată cu vechea obligaţie
se sting şi toate obligaţiile sau garanţiile care o însoţeau, în măsura în care părţile nu
stipulează altfel.
4. Stipulaţia pentru altul este acel contract (în favoarea unei terţe
persoane) prin care părţile stipulează ca obligaţia uneia dintre ele să nu fie executată în
favoarea celeilalte, ci în favoareas unei terţe persoane, adică prin care o parte
denumită promitent se obligă faţă de stipulant să execute o anumită prestaţie în folosul
unui beneficiar care nu participă şi nu este prezent la încheierea contractului.
Exemplu: A îi vinde lui B un imobil în valoare de 500.000.000 lei dar nu
doreşte să i se plătească banii, ci doreşte ca B să îi asigure copilului lui A cazare şi
pensiune completă în perioada studiilor pe care acesta le face în oraşul în care se află
imobilul.
5. Delegaţia este o convenţie prin care un debitor aduce creditorului său
angajamentul unui al doilea debitor, alături de el sau în locul lui. Delegaţia perfectă
poate fi confundată în unele limite, cu novaţia prin schimbare de debitor, Codul civil
reglementând, de alztfel, delegaţia (art.1132-1133) în cadrul secţiunii consacrate
novaţiei.
În cazul delegaţiei imperfecte, creditorul nu consimte liberarea debitorului,
ceea ce va determina ca acest creditor iniţial să aibă, pe lângă debitorul său, un nou
debitor. Regula este cea a delegaţiei imperfecte, delagaţia perfectă necesitând o
declaraţie expresă a creditorului în sensul descărcării de obligaţie a debitorului iniţial.
6. Poprirea realizează o schimbare a subiectului pasiv al raportului juridic
civil prin faptul că terţul poprit devine debitor direct al creditorului popritor, putând plăti
în mod valabil numai acestuia. Operând indisponibilizarea obligaţiei pe care terţul poprit
194

o are faţă de propriul creditor, prin intervenţia unui creditor al acestuia, el nu va mai
putea executa această obligaţie decât faţă de creditorul creditorului.
Exemplu: A îi datorează lui B 100.000.000 lei, iar C îi datorează lui A
120.000.000 lei. Între C şi B nu există nici un raport juridic direct. Cu ajutorul popririi –
care este o formă de executare – şi în temeiul unei încuviinţări date de instanţă, B va
putea obţine plata creanţei de către C. Deci, suma nu va mai trece de la C la A, iar apoi
de la A la B, ci va trece de la C direct în mâinile lui B, evident, C predându-i lui A
diferenţa de 20.000.000 lei. Trebuie reţinute următoarele: acordul unei astfel
deoperaţiuni se face numai prin instanţă, sau cu acceptul debitorului-creditor (A); odată
indisponibilizată suma de către instanţă, C nu va mai putea face plăţi faţă de A, fiind
obligat să achite suma indicată în hotărârea de validare a popririi direct în mâna lui B,
neputând fi tras la răspundere de A pentru această plată, chiar efectuată împotriva
voinţei acestuia.
În majoritatea cazurilor, în practică, C este fie angajator care îi achită lui A
lunar salarii, fie este o bancă unde A are un cont deschis.
195

BIBLIOGRAFIE

1. Ernest Lupan, Introducere în dreptul civil, Editura Argonaut, Cluj Napoca, 1999
2. Ernest Lupan, Drept civil. Persoana fizică, Editura Lumina Lex, Bucureşti,1999
3. Ernest Lupan, Drept civil. Persoana juridică, Editura Lumina Lex,
Bucureşti,2000
4. Colectiv, Tratat de drept civil, Partea generală, vol I, Editura Academiei,
Bucureşti, 1967
5. Colectiv, Tratat de drept civil, Partea generală, vol I, Editura Academiei,
Bucureşti, 1989
6. Mircea N. Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român. Persoana fizică şi
persoana juridică, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1984
7. Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, Casa de editură şi presă “Şansa” SRL, Bucureşti, 1999
8. Maria Ileana Muţiu, Drept civil. Partea generală, Editura Imprimeriei de Vest,
Oradea,
1995
9. Maria Ileana Muţiu, Drept civil. Persoana fizică şi persoana juridică, Editura
Imprimeriei
de Vest, Oradea, 1995
10. Ion Dogaru, Drept civil român, Tratat, vol.I, Editura Europa, Craiova,1996
11. Tudor R. Popescu, Drept civil, I. Introducere Generală, Editura Oscar Print,
Bucureşti,
1994
12. Paul Mircea Cosmovici Drept civil. Introducere în dreptul civil, Editura All,
Bucureşti,
1994
13. Emil Poenaru, Introducere în dreptul civil. Teoria generală. Persoanele.,
Editura Europa
Nova, 1996
14. Teofil Pop, Drept civil român. Teoria Generală, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1993
196

15. Iosif R. Urs, Smaranda Angheni, Drept civil, vol.I, Partea generală.
Persoanele, Editura
Oscar Print, Bucureşti, 1997

UNIVERSITATEA ORADEA
FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE

DANA CIGAN

INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL

- II -

NOTE DE CURS

CAIETE DE SEMINAR
197

EDITURA UNIVERSITĂŢII DIN ORADEA

2001

CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

Cel de-al doilea element al structurii raportului juridic civil în reprezintă conţinutul
acestuia, care se exprimă prin drepturile subiectului activ şi obligaţiile corelative ce revin
subiectul pasiv, acestea condiţionându-se reciproc deoarece natura şi întinderea dreptului
civil determină direct natura şi întinderea obligaţiei corelative. Drepturile civile formează
latura activă a conţinutului raportului juridic civil, iar obligaţiile civile alcătuiesc latura pasivă
a acestuia, existenţa loc concomitentă fiind obligatorie.
Secţiunea I - Drepturile civile subiective.
Nici legea generală şi nici cea specială nu cuprind o definiţie a dreptului civil subiectiv,
revenind doctrinei sarcina de a defini această noţiune. Reţinem definiţia dreptului subiectiv
civil ca fiind cea potrivit căreia acesta exprimă posibilitatea subiectului activ, recunoscută de
normele dreptului civil obiectiv, în virtutea căreia el poate avea, în limitele determinate de
lege, o anumită conduită şi poate pretinde subiectului pasiv să aibă o conduită
corespunzătoare – adică să dea, să facă sau să nu facă ceva -, iar la nevoie să apeleze la
forţa coercitivă a statului.1
Dreptul civil subiectiv - analizat ca o posibilitate teoretică - nu se confundă cu
exercitarea efectivă a acestuia, astfel încât dreptul nu este identic cu conduita subiectului
activ, fiind însă şi situaţii de excepţie, în care un astfel de drept implică şi obligaţia exercitării
lui efective (titularului nefiindu-i permis să renunţe la această oportunitate).
# 1. Clasificarea drepturilor civile subiective.

1
Pentru prezentarea altor definiţii, a se vedea Ernest Lupan, Introducere în dreptul civil,
Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p. 100-101
198

Drepturile civile subiective se clasifică după mai multe criterii:


1.1.În funcţie de opozabilitatea lor, drepturile civile subiective sunt absolute şi relative.
Dreptul absolut este acel drept civil subiectiv în virtutea căruia titularul său poate avea
o anumită conduită fără a fi necesar să se facă apel la o altă persoană pentru realizarea
acestuia, tuturor celorlalte persoane revenindu-le obligaţia generală şi negativă de a nu face
nimic de natură a-i aduce atingere.
Sunt drepturi absolute drepturile civile subiective nepatrimoniale şi cele reale.
Acestor drepturi le sunt caracteristice următoarele trăsături:
- în cadrul unui raport juridic ce cuprinde un drept absolut este determinat doar
titularul acestuia, subiecte pasive fiind toate celelalte subiecte;
- obligaţia corelativă unui astfel de drept are întotdeauna acelaşi conţinut constând
într-o obligaţie negativă de a nu face nimic de natură să aducă atingere exercitării
dreptului ce aparţine unui titular determinat;
- dreptul este opozabil tuturor – erga omnes – toate celelalte subiective fiind ţinute să-
l respecte (excepţiile sunt reglementate în mod expres);
- de principiu, acţiunile în justiţie prin care este valorificat un astfel de drept sunt
imprescriptibile extinctiv.
Dreptul relativ este acel drept civil subiectiv în virtutea căruia subiectul activ
determinat – creditorul – are posibilitatea de a pretinde de la subiectul pasiv, de asemenea
determinat – debitorul -, să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Sunt drepturi relative drepturile de creanţă, caracterizate prin următoarele trăsături:
- atât subiectul activ cât şi subiectul pasiv sunt determinate din momentul naşterii
raportului juridic;
- obligaţia corelativă unui drept subiectiv relativ poate consta în a da, a face sau a nu
face ceva, deducându-se că acest conţinut al obligaţiei corelative diferă de la un
raport juridic civil la altul;
- dreptul relativ este opozabil doar faţă de subiectul activ al raportului juridic civil
concret;
- acţiunile prin care sunt valorificate drepturile relative sunt prescriptibile extinctiv
(excepţiile fiind expres reglementate de lege).
1.2.În funcţie de natura conţinutului lor, drepturile civile subiective sunt
patrimoniale şi nepatrimoniale.
1.2.1.Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi civile subiective care au un conţinut
economic, fiind evaluabile în bani, astfel încât fac parte din patrimoniul persoanei.
199

Sunt patrimoniale drepturile reale şi drepturile de creanţă.


Dreptul real este acel drept civil subiectiv patrimonial în virtutea căruia titularul său
poate exercita atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun în mod direct şi
nemijlocit, fără a fi necesară intervenţia unei alte persoane.1
Numărul drepturilor reale este limitat, acestea fiind în mod expres reglementate de
lege, astfel de drepturi neputând fi constituite prin simpla voinţă a participanţilor la raportul
juridic civil.
Dreptul real conferă titularului său un drept de urmărire şi un drept de preferinţă.
Dreptul de urmărire reprezintă o posibilitate recunoscută titularului de a pretinde bunul din
mâinile oricui s-ar afla – deci chiar din posesia unei persoane cu care nu se află într-un raport
obligaţional direct, ci doar în raportul juridic ce conţine dreptul real –, iar dreptul de preferinţă
este posibilitatea pe care dreptul real accesoriu o conferă titularului dreptului de creanţă
principal de a avea prioritate faţă de toţi ceilalţi creditori pentru a obţine satisfacerea creanţei
sale, prin urmărirea bunului asupra căruia poartă acest drept real.
Pot fi distinse două feluri de drepturi reale – cele principale şi cele accesorii.
Drepturile reale principale au o existenţă de sine stătătoare, soarta lor nedepinzând de
vreun alt drept, în timp ce drepturile reale accesorii nu au un astfel de statut, ele presupunând
existenţa unor drepturi de creanţă a căror îndeplinire de către debitor o garantează. Sunt
drepturi reale principale dreptul de proprietate, dezmembrămintele acestuia, dreptul de
administrare, dreptul de folosinţă şi sunt drepturi accesorii dreptul de gaj, dreptul de ipotecă,
privilegiile generale sau speciale, precum şi dreptul de retenţie.
Dreptul de creanţă este acel drept subiectiv, patrimonial, în temeiul căruia subiectul
activ determinat – creditor – îi poate pretinde subiectului pasiv – debitor – să dea, să facă sau
să nu facă ceva.
Numărul drepturilor de creanţă nu este nici limitat şi acestea nu sunt enumerate de
lege, iar ele nu conferă titularului nici un drept de urmărire şi nici un drept de preferinţă, ci doar
un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului.
1.2.2.Drepturile nepatrimoniale sunt acele drepturi subiective care nu au conţinut
economic şi nu sunt evaluabile în bani, astfel încât nu pot fi incluse în patrimoniul titularului lor.
Pot fi distinse trei categorii de drepturi civile subiective nepatrimoniale:
1. drepturi nepatrimominale care privesc existenţa şi integritatea fizică şi morală a
persoanei (denumite şi drepturi personale umane);
2. drepturi care privesc elementele sau atributele de identificare a persoanei;

1
- Ernest Lupan, op. cit. p. 104.
200

3. drepturile care privesc latura nepatrimonială a drepturilor de creaţie intelectuală.


1.3.După corelaţia dintre ele, drepturile civile subiective pot fi principale
şi accesorii.
Sunt drepturi principale acelea care au o existenţă de sine stătătoare, în sensul că
naşterea, valabilitatea, modificarea şi stingerea lor nu sunt condiţionate de existenţa valabilă a
vreunui alt drept.
Un astfel de drept principal dă naştere în mod direct la un drept de acţiune, titularul lui
putând avea o anumită conduită sau putând să pretindă unui alt subiect de drept o conduită
oarecare, în caz de neexecutare putând fi solicitată intervenţia forţei coercitive a statului.
Sunt drepturi accesorii acelea care nu au o existenţă de sine stătătoare, fiinţând pe
lângă un alt drept de a cărui existenţă valabilă depinde naşterea, existenţa, modificarea şi
stingerea lor. Acestea nu dau niciodată naştere în mod direct unui drept la acţiune în justiţie.
1.4.După siguranţa oferită titularilor, drepturile civile subiective sunt pure şi simple,
afectate de modalităţi, eventuale şi viitoare.
Sunt drepturi civile subiective pure şi simple cele care conferă titularilor o deplină
siguranţă, producându-şi efectele imediat după naşterea lor, în mod definitiv şi irevocabil.
Sunt drepturi civile subiective afectate de modalităţi cele care nu oferă o astfel de
siguranţă deplină titularilor, existenţa sau exerciţiul lor depinzând de un eveniment viitor, care
poate fi sigur sau nesigur sub aspectul realizării.
Sunt drepturi civile subiective eventuale cele cărora le lipseşte unul din componentele
necesare existenţei lor, pe această scară ierarhică oferind un grad şi mai redus de siguranţă
titularului.
Drepturile civile subiective viitoare nu au nici obiect şi nici subiect, iar în momentul
analizei nu se poate cunoaşte dacă aceste elemente vor exista sau nu la un moment dat.
201

CAIET DE SEMINAR 1

Problema 1
Dreptul absolut.
Dreptul de proprietate – este determinat titularul acestuia astfel: Bărbulescu deţine în
proprietate imobilul situat în Caracal, str. T. Arghezi, nr. 11. Subiectelor nedeterminate le
revine obligaţia negativă generală de a nu face nimic din ceea ce ar putea să îl împiedice pe
Bărbulescu să-şi exercite dreptul de proprietate: Ionescu nu poate să intre în casa
proprietarului, nu poate să pună flori în grădina acestuia, nu îşi poate muta gardul ce desparte
cele două proprietăţi, nu poate culege merele din pomii ce se află în grădina casei lui
Bărbulescu şi în nici un caz nu poate vinde unui terţ această casă. Toate posibilităţile
enumerate sunt deschise numai proprietarului, corelativ subiectului pasiv revenindu-i această
obligaţie generală negativă.
Atenţie! Drepturilor absolute le corespunde aceeaşi obligaţie negativă generală – de a
nu face nimic de natură să împiedice pe titular să-şi exercite dreptul.
O situaţie de excepţie privind opozabilitatea erga omnes: dreptul nepatrimonial de autor
este protejat la nivel internaţional prin Convenţia de la Berna, această convenţie fiind însă
aplicabilă doar pentru ţările semnatare, astfel încât doar cetăţenii acestor state pot beneficia
de avantajele acestei protecţii şi doar acestora putându-le fi opus un astfel de drept
nepatrimonial de autor. În cazul în care se solicită recunoaşterea unui drept nepatrimonial de
autor faţă de cetăţenii unor ţări care nu au aderat la Convenţia de la Berna, se impune
urmarea procedurii naţionale din statul respectiv, altminteri dreptul nefiind opozabil cetăţenilor
acestui stat.
Dreptul relativ.
Bărbulescu îi dă lui Ionescu cu titlu de împrumut 1.000.000 lei. Dreptul lui Bărbulescu
de a primi banii înapoi este opozabil numai lui Ionescu, ambele subiecte fiind determinate din
202

momentul naşterii raportului juridic. Dreptului titularului îi corespunde o obligaţie concretă de


restituire a sumei împrumutate. Dacă Bărbulescu i-ar fi dat lui Ionescu o maşină pe care să o
folosească în interes personal pentru a parcurge un drum până la Piteşti şi înapoi, obligaţia
consta în restituirea maşinii. Dacă Bărbulescu îi vindea lui Ionescu o maşină, dreptului de a
încasa preţul îi corespundea obligaţia de plată a acestuia, iar dreptului de a prelua imobilul îi
corespundea obligaţia vânzătorului de a preda bunul. Deci, fiecărui drept relativ îi corespunde
o obligaţie concretă, care diferă de la caz la caz, singura generalizare putându-se face în
sensul că uneori este vorba de obligaţii de a da, alteori de obligaţii de a face, iar alteori de
obligaţii de a nu face.
Problema 2.
Patrimoniul desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut economic,
evaluabile în bani, care aparţin unei persoane. Nu interesează că la un moment dat valoarea
laturii pasive poate fi mai mare decât valoarea celei active, în orice moment al existenţei sale
persoana (fizică sau juridică) având un patrimoniu. Acesta nu se transmite în întregul său
decât în cazul decesului, pe calea succesiunii legale sau testamentare, sau în cazul
persoanei juridice printr-unul din modurile de reorganizare. Este posibil însă ca la un moment
dat anumite drepturi patrimoniale să fie înstrăinate în favoarea unor terţi prin acte juridice.
Drepturilor patrimoniale le este caracteristic şi faptul că pot fi exercitate şi prin
reprezentare, aceasta putând fi legală (cazul minorului reprezentat de tutore) sau
convenţională (prin mandatar).
Dreptul real.
Sunt drepturi reale: principale:
- dreptul de proprietate – definit de art. 480 Cod civil ca fiind dreptul ce are cineva de
a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele
determinate de lege; acesta conferă titularului posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra
bunului respectiv; în prezent proprietatea poate fi publică sau privată, în funcţie de
titular;
- dezmembrămintele dreptului de proprietate reprezintă drepturi reale care conferă
titularului doar o parte din atributele deţinute de proprietar, niciodată neconferind
însă dreptul de dispoziţie asupra bunului, acesta revenind exclusiv proprietarului;
sunt dezmembrăminte alte dreptului de proprietate: dreptul de uzufruct (dreptul de
a se bucura cineva de lucrurile ce sunt proprietatea altuia, întocmai ca însuşi
proprietarul lor, însă cu îndatorirea de a le conserva substanţa – art. 517 Cod civil),
dreptul de uz (dreptul titularului de a folosi şi de a culege fructele unui bun ce
203

aparţine altui proprietar, doar pentru nevoile lui şi ale familiei lui, art. 571 Cod civil),
dreptul de abitaţie (care este o varietate a uzului având ca obiect o casă de locuit),
servituţile (care sunt sarcini impuse asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea unui
imobil având un alt proprietar – art. 576 Cod civil) şi superficia (dreptul care
cuprinde dreptul de proprietate pe care îl are o persoană asupra construcţiilor,
plantaţiilor sau altor lucrări ce se află pe un teren ce aparţine unei alte persoane,
precum şi dreptul de folosinţă asupra terenului respectiv);
- dreptul de administrare al regiilor autonome şi al instituţiilor publice asupra unor
bunuri ce se găsesc în patrimoniul statului;
- dreptul de folosinţă asupra unor terenuri atribuite unor societăţi comerciale;
- dreptul de folosinţă asupra unor terenuri atribuite persoanelor fizice pentru
construirea de locuinţe;
- dreptul de folosinţă gratuită, pe termen limitat, al societăţilor şi instituţiilor de utilitate
publică sau de binefacere.
Dreptul de urmărire conferit titularului dreptului real se valorifică astfel: X
este proprietarul unui imobil şi plecând să lucreze mai mulţi ani în străinătate, îi permite lui Y
să locuiască în imobilul respectiv, cu condiţia de avea grijă ca acesta să nu se degradeze, şi
să achite toate taxele şi impozitele aferente. După aproximativ un an Y înstrăinează imobilul în
favoarea lui Z, încasând preţul. X, revenind în ţară, în virtutea dreptului de proprietate care
îi conferă un drept de urmărire, poate să solicite predarea bunului de la Z, şi chiar dacă
acesta l-ar fi înstrăinat lui W, şi de la acesta din urmă, în ciuda faptului că între X şi Z sau între
X şi W nu există un raport juridic direct în afara celui născut din proprietatea lui X asupra
imobilului, dreptul acestuia fiind opozabil erga omnes.
Dreptul de urmărire poate fi exercitat chiar şi în cazul în care proprietatea vizează un
bun mobil, situaţie în care, de regulă, posesia face dovada proprietăţii (potrivit art. 1909 Cod
civil, lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo
curgere de timp). Astfel, dacă bunul a fost pierdut sau furat, proprietarul poate să pretindă
înapoierea lui, în anumite condiţii, chiar de la o persoană care l-a cumpărat dintr-un târg..
Dreptul de preferinţă interesează în special în cazul drepturilor reale accesorii. Un
creditor are de regulă un gaj general asupra bunurilor debitorului său, ceea ce face ca în cazul
în care un debitor datorează sume de bani mai multor creditori, aceştia să suporte în mod
proporţional insolvabilitatea debitorului. Dacă această datorie este garantată printr-un drept
real accesoriu, creditorul respectiv va avea o situaţie privilegiată faţă de alţi creditori. Dacă X
datorează sume de bani în favoarea lui Y – creditor ipotecar, Z - creditor gajist şi W – creditor
204

chirografar, în momentul în care se va trece la vânzarea bunurilor lui X, din preţul obţinut din
vânzarea imobilului va fi plătit Y, din preţul obţinut din vânzarea autoturismului va fi plătit Z, iar
din diferenţele rămase (în măsura în care mai rămân sume disponibile) va fi plătit W, chiar
dacă valoarea creanţei acestuia este mult superioară valorii creanţelor celorlalţi doi creditori.
Atenţie! Dreptul real accesoriu însoţeşte întotdeauna un drept principal de
creanţă, niciodată neînsoţind un drept principal real.
Sunt drepturi reale accesorii: dreptul de gaj (sau amanetul) care este o garanţie reală
mobiliară, dreptul de ipotecă – este o garanţie reală imobiliară, privilegiile, care pot fi
generale – în privinţa tuturor bunurilor debitorului – sau speciale – mobiliare ori imobiliare –
precum şi dreptul de retenţie – în virtutea căruia cel ce deţine un bun mobil sau imobil al
altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să reţină lucrul respectiv, până ce titularul îi
va plăti sumele cheltuite cu conservarea, întreţinerea sau îmbunătăţirea bunului.
Exemple:
1.X îi acordă un împrumut lui Y, ce este garantat cu un autoturism. Dacă Y nu va
restitui suma datorată la termenul stipulat, în anumite condiţii şi cu respectarea unei procedurii
expres reglementate, X va putea obţine vânzarea silită a autoturismului, iar din preţul obţinut îi
va fi restituită suma datorată.
2.X îi acordă un împrumut lui Y, ce este garantat cu un apartament; în cazul executării
silite, din preţul obţinut în urma vânzării apartamentului va fi restituit împrumutul.
3.Privilegiile generale, reglementate de art. 1727, 1729 Cod civil, permit achitarea cu
prioritate a unor datorii ale debitorului, înaintea altor creanţe.
4.Privilegii speciale, reglementate de art. 1730 Cod civil (asupra bunurilor mobile) şi de
art. 1737 Cod civil (asupra anumitor bunuri imobile).
Dreptul subiectiv accesoriu depinde întotdeauna de dreptul civil principal; astfel,
dacă dreptul principal se stinge, se va stinge şi dreptul accesoriu. Un aspect care trebuie bine
înţeles este că acţiunea prin care se valorifică dreptul de creanţă – principal – este o acţiune
prescriptibilă, iar prin neexercitarea acestei acţiuni în termenul de prescripţie se va pierde
dreptul la acţiune în sens material. În aceste condiţii faptul că dreptul real accesoriu este de
principiu imprescriptibil este irelevant, deoarece stingându-se dreptul la acţiune în sens
material privind valorificarea dreptului principal, titularul nu mai poate valorifica nici dreptul
accesoriu. Astfel, dacă X îi dă cu titlu de împrumut lui Y o sumă de bani ce trebuie restituită la
1 mai 2001, în cazul în care Y nu îşi respectă obligaţia, X are un termen de 3 ani în care
poate solicita obţinerea unei hotărâri judecătoreşti, cu valoare de titlu executoriu, în temeiul
căreia poate cere intervenţia executorului în vederea vânzării silite a unor bunuri ce-i aparţin
205

lui Y, din preţul obţinut stingându-se creanţa. Dacă acţiunea nu este formulată în termenul de
3 ani, chiar dacă restituirea împrumutului a fost garantată printr-o clauză ipotecară, aceasta
va fi lipsită de eficienţă deoarece nu se mai poate porni execuţia silită, în lipsa unui titlu
executoriu ce nu mai poate fi obţinut.
Problema 3.
Dreptul de creanţă este identificat şi prin expresia drept personal, în opoziţie cu dreptul
real. Drepturile de creanţă sunt nelimitate, ele putând fi stabilite prin acordul de voinţă al
părţilor. Astfel, partea se poate obliga să spele geamuri pentru cineva, să-i plimbe câinii, să-i
cureţe autoturismul, să-i amenajeze grădina etc.
Atenţie! Nu confundaţi dreptul de creanţă cu dreptul de a încasa o sumă de bani.
Potrivit definiţiei, în temeiul dreptului pe care îl deţine, titularul poate pretinde subiectului pasiv
să dea, să facă sau să nu facă ceva, deci nu se limitează doar la obligaţia de restituire a
unui împrumut.
Problema 4.
Din categoria drepturilor nepatrimoniale distingem:
-cele care privesc existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei: dreptul la viaţă,
dreptul la sănătate, dreptul la integritate fizică, dreptul la libertate, dreptul la onoare, la cinste,
la reputaţie, la secretul vieţii personale etc.;
-cele care privesc elementele de identificare a persoanei: dreptul la nume, la
pseudonim, la domiciliu, respectiv dreptul la denumire, la sediu etc.;
-cele care privesc latura nepatrimonială a drepturilor de creaţie intelectuală: dreptul de
a fi recunoscut creatorul unei invenţii, autorul unei opere literare, muzicale etc. Trebuie făcută
distincţia între latura nepatrimonială şi cea patrimonială deoarece un inventator poate să
înstrăineze dreptul de utilizare a invenţiei în schimbul unei redevenţe lunare, la fel cum un
pictor îşi vinde tabloul primind un preţ în schimbul acestuia. Indiferent unde se va afla tabloul
şi oricând pictorul respectiv va fi recunoscut ca fiind autor al lucrării, ceea ce nu înseamnă
însă că ar putea să-l revendice odată ce l-a vândut.
Drepturile nepatrominale nu fac parte din patrimoniul titularului, astfel încât nu sunt
cesibile prin acte juridice şi nu se transmit pe calea moştenirii, iar
pe de altă parte ele pot fi exercitate doar personal, nu şi prin reprezentare.
Drepturile nepatrimoniale sunt întotdeauna principale.
Problema 5.
Dacă X încheie un contract de închiriere cu Y vizând un apartament, iar actul este pur
şi simplu, Y se va putea imediat muta în apartamentul respectiv, iar X va putea imediat să
206

încaseze chiria. Dacă actul este afectat de termen, Y se va putea muta doar de la data
inserată în contract, sau dimpotrivă, va putea locui în apartament doar până la data stipulată
în contract.
Un drept eventual este cel care vizează repararea unui prejudiciu ce s-ar produce în
viitor (riscurile asigurate de regulă sunt generatoare de drepturi eventuale – X se asigură
pentru ca în cazul în care va produce un prejudiciu printr-un accident, asigurătorul să acopere
valoarea acestui prejudiciu).
Un drept viitor este cel care nu are nici obiect şi nici subiect în momentul

analizei. Astfel, Y în calitate de nepot, ar putea avea vocaţie succesorală în ceea

ce priveşte moştenirea bunicii sale, însă din momentul analizei şi până în

momentul decesului bunicii pot interveni o mulţime de factori care să determine

înlăturarea lui Y de la posibilitatea de a culege o parte din masa succesorală.

***

# 2. Recunoaşterea şi ocrotirea drepturilor civile subiective.

De principiu, recunoaşterea drepturilor civile subiective este oglindită de

prevederile art. 1 şi 2 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice şi

persoanele juridice, potrivit cărora aceste drepturi sunt recunoscute în scopul de

a se satisface interesele personale, materiale şi culturale, în acord cu interesul

obştesc şi potrivit legii şi regulilor de convieţuire socială, respectiv în vederea

asigurării creşterii bunăstării materiale prin dezvoltarea puterii economice a ţării

– în cazul persoanelor juridice.

În mod concret, recunoaşterea drepturilor civile subiective se realizează

prin reglementări speciale, specifice unor categorii diferite de drepturi.

Majoritatea drepturilor reale şi de creanţă se regăsesc în reglementări ale


207

Codului civil, Decretul nr. 31/1954 recunoaşte o parte a drepturilor

nepatrimoniale – în special a celor strict legate de persoana subiectului de drept,

şi în mod indiscutabil Constituţia este cea care asigură baza recunoaşterii

principalelor drepturi patrimoniale.

Sub aspectul apărării acestor drepturi subiective civile, aceasta îşi are

temeiul într-un principiu general al dreptului civil, şi anume cel al ocrotirii

intereselor legitime ale persoanelor, consacrat de art. 3 alin. 1 din Decretul nr.

31/1954.

De principiu, drepturile civile subiective sunt respectate de bună voie, dar

în măsura în care are loc totuşi o încălcare a acestora titularii nu îşi vor putea

face singuri dreptate. Explicaţia acestei stări de fapt reflectă poziţia de egalitate

juridică a părţilor în cadrul raportului juridic civil. După cum ne amintim, această

poziţie înseamnă tocmai faptul că nici una dintre părţi nu are mijloace proprii de

constrângere, fiind nevoită să apeleze la forţa de constrângere a statului. Acest

ajutor se obţine prin anumite mijloace de ocrotire juridică, fiind evident că doar

recunoaşterea dreptului civil subiectiv nu este suficientă.

Mijloacele de ocrotire juridică sunt concretizate în acţiunea în justiţie,

excepţia de procedură şi dreptul de a cere executarea silită.

Orice drept civil subiectiv este însoţit de dreptul la acţiune în justiţie, practic

aceasta reprezentând cel mai important mijloc legal de protejare prin


208

constrângere judiciară nu numai a drepturilor civile încălcate ci şi a intereselor

ocrotire de lege.

Excepţia de procedură reprezintă un mijloc procedural de apărare pe care

orice parte interesată poate să o utilizeze, încercând în acest mod să blocheze

pretenţiile reclamantului, fără a angaja fondul litigios al cauzei.

Executarea silită reprezintă procedura prin intermediul căreia titularul unui

drept recunoscut printr-un titlu executoriu poate constrânge subiectul pasiv să

aducă la îndeplinire prestaţia specificată în titlu, fiind ajutat în acest sens de

organele de stat competente. Se obţine în acest mod o respectare a dreptului

încălcat şi, totodată, restabilirea ordinii de drept. Pare a fi executarea silită cea

mai evidentă formă de ocrotire a dreptului subiectiv civil deoarece, pe de o parte,

această procedură se află la finalul întregului proces civil, permiţând realizarea

concretă a obligaţiei neexecutate de bună voie de subiectul pasiv, iar pe de altă

parte, deoarece intervenţia organelor de stat competente – executorii

judecătoreşti – este evidentă. Trebuie subliniat însă faptul că nici celelalte faze

procesuale nu sunt lipsite de interes şi de importanţă, executarea silită neputând

avea loc în lipsa unui titlu executoriu care este format de cele mai multe ori dintr-

o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Mai trebuie avute în vedere - în acest context – şi reglementările legale

speciale în materie, cum ar fi, de exemplu, cele cuprinse de art. 54 alin. 1 din

Decretul nr. 31/1954, care prevăd că persoana care a suferit o atingere a

dreptului său la nume ori pseudonim, la denumire, la onoare, la reputaţie, sau în


209

general în legătură cu orice drept personal nepatrimonial, va putea solicita

instanţei judecătoreşti să dispună încetarea săvârşirii faptei care determină

atingerea acestor drepturi.

# 3. Exercitarea drepturilor civile subiective şi abuzul de drept.

Spre deosebire de posibilitatea juridică – sinonimă cu însuşi dreptul civil

subiectiv, posibilitatea materializată se reflectă în exercitarea dreptului civil

subiectiv, apreciată ca o activitate îndreptată spre realizarea satisfacerii

intereselor fiecărui titular în temeiul propriului drept. Este simplu de înţeles că

această exercitare a unui drept civil subiectiv nu este niciodată obligatorie,

oportunitatea acestei activităţi fiind lăsată la latitudinea subiectului de drept.

Odată, însă, luată hotărârea privind exercitarea dreptului şi pusă în

practică, aceasta trebuie să fie conformă unor principii exprimate în norme

speciale:

- drepturile subiective civile pot fi exercitate doar potrivit scopului


economic şi social pentru care au fost recunoscute (art. 3 alin. 2 din
Decretul nr. 31/1954);
- în cursul exercitării dreptului civil subiectiv titularul trebuie să aibă în
vedere respectarea legilor şi a moralei (art. 5 Cod civil);
- dreptul civil subiectiv trebuie exercitat cu bună credinţă şi în limitele sale
materiale şi juridice.
Prin abuz de drept se înţelege exercitarea unui drept civil subiectiv
210

cu încălcarea regulilor specifice acestei activităţi prin nesocotirea scopului

economic şi social pentru care a fost recunoscut, sau cu nesocotirea legii ori a

moralei sau cu rea credinţă, respectiv cu depăşirea limitelor sale.

Trebuie subliniat că niciodată existenţa în sine a dreptului nu poate să fie

abuzivă ci doar modul în care acesta este sau nu exercitat, obţinându-se o

deturnare de la finalitatea socială şi economică pentru care el a fost reglementat

şi garantat.

Cea mai evidentă sancţiune a abuzului de drept o reprezintă refuzul

concursului forţei de constrângere a statului, reflectată fie în respingerea acţiunii

(a excepţiilor invocate) reclamantului, fie prin nepatriciparea organelor

competente la execuţia silită pornită de titularul dreptului.

Este forate important să atragem atenţia că abuzul de drept nu poate fi

confundat cu delictul civil deoarece, pe de o parte, el presupune existenţa unui

drept civil subiectiv care se exercită însă cu încălcarea limitelor acceptate, pe

când delictul civil este o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu. Pe de altă parte,

prejudiciul nu este esenţa abuzului de drept, putând să existe o exercitare

abuzivă a dreptului fără să fie cauzat un prejudiciu unui terţ, aspect ce nu se

regăseşte în cazul delictului civil, în limitele în care una din condiţiile răspunderii

civile delictuale o reprezintă existenţa prejudiciului neacoperit.

Prin instituţia juridică a abuzului de drept se urmăreşte, pe de o parte,

asigurarea intangibilităţii intereselor generale, iar pe de altă parte înlăturarea


211

unui egoism ce poate fi întâlnit în cazul exercitării drepturilor civile subiective,

urmărindu-se în permanent o armonizare a acestei activităţi cu exigenţele

economice şi morale ale societăţii.

Doctrina cunoaşte două moduri de abordare a abuzului de drept: concepţia

subiectivă şi cea obiectivă.

Concepţia subiectivă – sau restrictivă – apreciază că nu suntem în faţa

unui astfel de abuz decât în măsura în care actul de exerciţiu al dreptului este

făcut cu intenţia de a păgubi un alt subiect de drept.

În ceea ce priveşte concepţia obiectivă, aceasta este mai largă, bazându-

se pe ideea că drepturile civile subiective sunt ocrotite de lege doar în măsura în

care ele sunt exercitate potrivit destinaţiei lor economice şi sociale.

În dreptul civil român este consacrată – în principiu – concepţia obiectivă.

În mod indiscutabil abuzul de drept atrage răspunderea civilă, cu privire la

natura acestei răspunderi doctrina punând în discuţie următoarele aspecte:

- pe de o parte, că am fi în situaţia unei variante a răspunderii civile


delictuale, cu care tinde a se confunda, susţinându-se că, în mod
concret, abuzul de drept nu se deosebeşte de fapta ilicită; în această
concepţie, abuzul de drept este considerat a fi prezent în cazul depăşirii
limitelor exercitării dreptului subiectiv, situaţie în care titularul de drept
depăşeşte graniţa domeniului ilicitului;
- pe de altă parte, se susţine că abuzul de drept depăşeşte răspunderea
delictuală, el deosebindu-se de fapta ilicită care o angajează,
concomitent între acestea existând şi numeroase asemănări1.
1
Ernset Lupan, op. cit. p. 116
212

Nu trebuie scăpat din vedere faptul că sancţiunile aplicabile în cele două

cazuri diferă. În varianta abuzului de drept instanţa de judecată va dispune

încetarea exercitării abuzive a acestuia, iar în caz de neconformare va stabili o

amendă civilă pentru fiecare zi de întârziere, sumele respective vărsându-se la

bugetul statului. În măsura în care acest exerciţiu abuziv al dreptului determină şi

un prejudiciu în patrimoniul unui alt subiect de drept, vor putea fi acordate şi

despăgubiri materiale. Când este vorba de o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii,

sancţiunea va urmării întotdeauna repararea prejudiciului patrimonial cauzat

victimei.
213

CAIET DE SEMINAR 2

Problema 1.

X îi predă, cu titlu de împrumut, lui Y suma de 10.000.000 lei, la 1 ianuarie

2001, termenul de restituire fiind 20 iunie 2001. La termenul scadent Y nu

restituie banii. Avem un raport juridic stabilit între X şi Y, X fiind titularul dreptului

de a I se preda suma de bani, corelativă acestui drept relativ fiind obligaţia lui Y

de a restitui împrumutul. Faţă de pasivitatea lui Y, care nu înţelege să-şi execute

obligaţia asumată de bună voie, X are la îndemână mijloace de ocrotire juridică.

Deci simpla recunoaştere a dreptului ar fi ineficientă, dacă X nu ar putea obţine

ajutorul forţei coercitive a statului pentru a-şi recupera banii. X va putea formula

o acţiune în justiţie prin care va solicita obligarea lui Y de a-i restitui suma.

Hotărârea judecătorească prin care această cerere a fost admisă – definitivă şi

irevocabilă – va fi investită cu formulă executorie. Înarmat cu acest titlu

executoriu X se va adresa executorului judecătoresc cu o cerere, iar dacă Y în

continuare refuză să achite suma datorată, executorul judecătoresc este abilitat

să înstrăineze bunuri ce-i aparţin lui Y, iar din preţul obţinut să-i predea suma de

10.000.000 lei lui X, în acest mod stingându-se creanţa. Evident, toată această
214

procedură cunoaşte anumite reguli, care vor fi analizate la materia Drept

procesul civil.

Reamintim că prin hotărâre definitivă şi irevocabilă se înţelege hotărârea

instanţei care fie nu a fost atacată cu apel sau cu recurs, fie, exercitându-se

aceste căi de atac, toate instanţele legal investite s-au pronunţat în legătură cu

cererile formulate în cauză.

Problema 2.

Un exemplu prin care titularul dreptului se poate apăra prin invocarea unei

excepţii: în cazul unei vânzări – cumpărări, vânzătorul trebuie să predea bunul şi

este îndreptăţit să încaseze preţul, iar cumpărătorul este îndreptăţit să

primească bunul şi este obligat să plătească preţul. În cazul unui proces în care

vânzătorul solicită instanţei obligarea cumpărătorului la plata preţului, acesta

poate invoca excepţia de neexecutare, el neputând fi obligat să-şi execute

propria obligaţie câtă vreme vânzătorul, la rândul lui, nu şi-a executat obligaţia

de predare a bunului (să spunem că era stipulat un termen până la care bunul

trebuia predat, iar vânzătorul, deşi termenul a expirat, nu a predat bunul).

Problema 3.

Drepturile subiective trebuie exercitate în anumite limite externe care pot fi

materiale sau juridice. O limită materială o reprezintă suprafaţa unui teren deţinut

în proprietate de X. În clipa în care X îşi va ridica un gard, el nu va putea depăşi


215

limita suprafeţei pe care o deţine. O depăşire a limitei juridice ar reprezenta-o

cererea formulată de un creditor ca debitorul să-i înapoieze suma datorată şi în

plus o dobândă ce nu a fost stipulată în momentul încheierii contractului de

împrumut.

Dar drepturile subiective au şi anumite limite interne, stabilite de scopul în

vederea îndeplinirii căruia au fost recunoscute şi sunt ocrotite. Interesele

personale nu pot fi despărţite de interesele generale, fiecare titular al unui drept

subiectiv putând să-l valorifice în interesul său, dar numai îmbinat cu interesul

tuturor.

Este foarte important să distingem abuzul de drept de delictul civil:

Exemplu privind exercitarea abuzivă a unui drept civil subiectiv: dacă X

cultivă pe terenul ce-i aparţine anumite plante toxice al căror miros determină

decesul unor animale aparţinând vecinului său. Este adevărat că X nu a depăşit

limitele proprietăţii sale dar, neluând măsurile necesare sub aspectul captării

emanaţiilor acestor plante, el cauzează un prejudiciu ce se impune a fi

recuperat. Dar şi dacă nu s-ar pune problema decesului animalelor respective, ci

pur şi simplu plantele crescute pe terenul lui X ar emana mirosuri imposibil de

suportat pentru vecini – în această variantă necauzându-se un prejudiciu – am fi

în faţa exercitării abuzive a dreptului.

Exemplu de răspundere civilă delictuală: X, care locuieşte la etajul V al

unui bloc, îşi udă florile, aflate pe balcon, şi din greşeală un ghiveci alunecă şi în
216

cădere sparge parbrizul unui autoturism parcat sub balcon. În această situaţie,

datorită neglijenţei lui X, s-a produs un prejudiciu în patrimoniul proprietarului

autoturismului, prejudiciu ce trebuie acoperit prin plata contravalorii parbrizului.

Dacă ghiveciul nu produce nici un prejudiciu (nici măcar o zgârietură) nu se va

pune problema răspunderii delictuale a lui X.

Teoria abuzului de drept este o creaţie a doctrinei franceze, inspirată de

practica judiciară. Mul timp, a fost de neimaginat ca exerciţiul unui drept să poată

fi îngrădit, prin stabilirea unor limite în interiorul cărora să fie canalizată

exercitarea acestuia. Trebuie remarcat că abuzul de drept se manifestă mai ales

în exerciţiul dreptului de proprietate, în raport cu alte subiecte de drept care

posedă bunuri imobile în vecinătate, ori odată cu creşterea aglomerări urbane a

devenit din ce în ce mai evidentă necesitatea trasării acestor limite. Nu este mai

puţin adevărat că abuzul de drept se poate manifesta şi în materia contractelor,

atât în faza de încheiere a acestora, cât şi în faza de executare.

Se consideră un abuz de drept chiar şi exercitarea dreptului civil subiectiv

în lipsa unui interes legitim, aspect întâlnit din ce în ce mai des sub aspect

procedural (de exemplu, se introduce o acţiune prin care se tinde revendicarea

unui imobil, deşi pârâtul nu are posesia imobilului respectiv, casa fiind goală şi

părăsită).

***
217

Secţiunea 2 – Obligaţiile civile.

Prin obligaţie civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv – al raportului

juridic civil – de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului civil

subiectiv corelativ, conduită care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva

şi care poate fi impusă, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului. 1

Termenul este folosit în trei sensuri:

- obligaţia civilă, în sensul de îndatorire a subiectului pasiv de a da, a


face sau a nu face ceva;
- obligaţia civilă, în sensul de raport obligaţional, adică un raport civil, în
care subiectul activ – creditorul – poate pretinde subiectului pasiv –
debitorul – să dea, să facă sau să nu facă ceva;
- obligaţie în sens de înscris constatator al unei creanţe.
Obligaţiile pot fi clasificate astfel:

2.1.În funcţie de obiectul lor distingem:

2.1.1.Obligaţia de a da, a face sau a nu face ceva.

Obligaţia de a da reprezintă îndatorirea de a constitui sau transmite un

drept

real. Exemplul tipic al acestei obligaţii îl reprezintă aceea care revine

vânzătorului privind transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului vândut

în patrimoniul cumpărătorului.

1
Gheorghe Beleiu, Drept civil roman. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil. Casa de Editură şi Presă « Şansa » SRL, Bucureşti, 1999, p. 95
218

Obligaţia de a face reprezintă îndatorirea de a executa o lucrare, de a

presta un serviciu sau de a preda un bun.

Obligaţia de a nu face ceva are un conţinut diferit în funcţie de dreptul la

care se raportează. Obligaţia de a nu face, atunci când este corelativă unui drept

absolut, reprezintă îndatorirea generală de a nu face nimic de natură a aduce

atingere dreptului respectiv. În cazul în care obligaţia este corelativă unui drept

relativ, reprezintă interdicţia de a face ceva ce debitorul ar fi putut să facă dacă

nu s-ar fi obligat la abţinere (de exemplu obligaţia de a nu plata la o distanţă mai

mică de 20 m de la mejdia dintre cele două proprietăţi).

Clasificarea prezintă relevanţă sub aspectul calificării actelor juridice şi al

posibilităţii aducerii la îndeplinire silită a obligaţiilor.

2.1.2.Obligaţii pozitive şi obligaţii negative.

Sunt pozitive obligaţiile de a da şi de a face şi este negativă obligaţia de a

nu face ceva. Clasificarea are relevanţă sub aspectul necesităţii punerii în

întârziere a debitorului, întotdeauna obligatorie în cazul obligaţiilor pozitive.

2.1.3.Obligaţii de rezultat şi obligaţii de diligenţă.

Obligaţia de rezultat este aceea care constă în îndatorirea debitorului de a

obţine un rezultat determinat, în lipsa rezultatului considerându-se că obligaţia

nu a fost executată.
219

Obligaţia de diligenţă este aceea care constă în îndatorirea debitorului de a

depune toată stăruinţa pentru obţinerea unui anumit rezultat, fără ca acesta să

se oblige să-l obţină efectiv.

2.2.După opozabilitatea lor, obligaţiile civile pot fi: obligaţii obişnuite,

obligaţii opozabile şi terţilor şi obligaţii reale.

Obligaţia obişnuită este cea care este opozabilă doar debitorului faţă de

care s-a născut, majoritatea obligaţiilor având acest caracter.

Obligaţia opozabilă şi terţilor (scriptae in rem) este strâns legată de un bun,

creditorul neputându-şi realiza dreptul decât cu concursul titularului actual al

dreptului real asupra acelui bun, care este ţinut şi el de îndeplinirea unei obligaţii

născute anterior, fără ca el să fi participat la perfectarea acesteia.

Obligaţia reală (propter rem) revine, potrivit legii, deţinătorului unui bun, în

considerarea importanţei deosebite a acestuia pentru societate.

2.3.După sancţiunea ce asigură respectarea obligaţiilor civile, distingem

obligaţii perfecte şi obligaţii imperfecte.

Obligaţia perfectă este cea a cărei executare este asigurată printr-o

acţiune în justiţie ce permite obţinerea unui titlu executor, ca punct de pornire a

unei execuţii silite.

Obligaţia imperfectă sau naturală este cea a cărei executare nu poate fi

obţinută pe cale silită, dar care odată executată de bună voie permite stingerea

raportului juridic civil, debitorul nemaiputând obţine restituirea ei.


220

CAIET DE SEMINAR 3

Atenţie! Obligaţia de a da nu trebuie confundată cu obligaţia de

predare a unui bun, care este o obligaţie de a face.

Astfel, vânzătorul are atât o obligaţie de a da – în sensul transmiterii

dreptului de proprietate asupra bunului vândut în patrimoniul cumpărătorului -,

cât şi o obligaţie de a face – de a preda bunul.

Pe de altă parte, obligaţia de a da se poate materializa şi prin constituirea

unui drept real, nu numai prin transmiterea acestuia. Astfel, împrumutatul îşi

poate asuma obligaţia de a constitui un drept de ipotecă în favoarea

împrumutătorului, pentru a-i garanta creanţa.

Sunt obligaţii de a face: cea de a presta întreţinere, cea de a achita o rentă

viageră, cea de a plimba căţeii, cea de a face curăţenie etc.

Obligaţie de a nu face corelativă unui drept relativ: X deţine un teren pe

care cultivă anumite legume, din vânzarea acestora obţinând 5.000.000 lei

beneficiu, în fiecare an. Pentru dezvoltarea legumelor respective el foloseşte o

anumită substanţă, care spălată de apa ploii, determină ofilirea unor flori pe care

vecinul său le cultivă, din vânzarea cărora acesta obţine un beneficiu de

100.000.000 lei pe an. În aceste condiţii vecinul îi oferă lui X 10.000.000 lei pe

an pentru a nu cultiva legumele respective. Dându-şi acordul, evident X îşi


221

asumă obligaţia de a nu face ceva ce ar fi putut să facă, dacă nu ar fi contractat

această obligaţie, el primind în schimb suma promisă de vecinul său, care nu

numai că îi acoperă valoarea producţiei ci o şi depăşeşte. Bineînţeles, în măsura

în care X nu îşi va respecta obligaţia - într-un astfel de caz nerespectarea

însemnând să faci ceea ce te-ai obligat că nu vei face – X nu numai că nu va fi

recompensat, dar va trebui chiar să suporte eventualele prejudicii cauzate

vecinului său.

Fiind o obligaţie negativă, cea descrisă mai sus, în momentul în care X va

stropi cu substanţa respectivă legumele aflate pe terenul său, el va fi drept de în

întârziere, datorând creditorului o sumă egală cu întregul prejudiciu cauzat, la

care se adaugă şi dobânzi, până la plata integrală a creanţei respective.

În cazul unei obligaţii pozitive – împrumutul trebuia restituit la 01 ianuarie

2001 – debitorul nu va datora dobânzi pentru neexecutarea la timp a obligaţiei,

decât din momentul somării sau al chemării în judecată. Situaţia este diferită în

dreptul comercial unde chiar şi debitorul unei obligaţii pozitive este de drept în

întârziere în cazul neîndeplinirii obligaţiei asumate la scadenţă.

Obligaţie de rezultat – cea asumată de antreprenor ca la o anumită dată să

predea beneficiarului casa comandată, conform proiectului, la cheie. Dacă

antreprenorul nu îşi respectă obligaţia asumată, nici beneficiarul nu va fi obligat

să achite contravalaoarea lucrării, în condiţiile stipulate.


222

Obligaţie de diligenţă – cea asumată de un cadru didactic, în timpul liber,

de a pregăti un elev pentru un examen. Prestaţia profesorului va fi plătită

periodic, şi nu doar în funcţie de rezultatul elevului respectiv la examenul pentru

care a fost pregătit.

Obligaţie obişnuită sau opozabilă între terţi: X îi împrumută o sumă de bani

lui Y. X poate solicita restituirea banilor doar de la Y, iar Y este obligat la

restituire numai faţă de X.

Obligaţie opozabilă terţilor – X îi închiriază lui Y un apartament de la 1

ianuarie 2001, până la 31 decembrie 2001. În mai 2001 X îi vinde apartamentul

lui Z, noul proprietar fiind obligat să respecte contractul de închiriere până la 31

decembrie 2001, chiar dacă el nu a fost parte în contract (nu va putea solicita

evacuarea lui Y din imobil) – art. 1441 Cod civil. Bineînţeles, este posibil ca

închirierea să se facă cu inserarea unei clauze, potrivit căreia, în măsura în care

imobilul ar fi înstrăinat, chiriaşul va elibera spaţiul, o astfel de clauză regăsindu-

se mai ales în varianta în care încheierea este fără termen.

Obligaţie reală: cea care revine deţinătorului unui teren agricol de a-l

cultiva, potrivit Legii fondului funciar. Mai sunt vizate, de regulă şi bunurile –

mobile sau imobile ce aparţin patrimoniului cultural naţional, proprietarilor

revenindu-le obligaţia de conservare a acestor bunuri.


223

Obligaţie perfectă: X îi împrumută lui Y o sumă de bani, pe care acesta

nu i-o restituie la scadenţă. X are posibilitatea de a formula acţiune în justiţie şi

de a obţine executarea silită.

Obligaţie imperfectă: în cazul aceluiaşi împrumut, dacă X nu formulează

acţiune într-un termen de 3 ani, calculaţi de la scadenţă, acţiunea se va prescrie

extinctiv. În măsura în care, după 4 ani, Y (chiar neştiind că X nu mai poate

obţine ajutorul forţei coercitive a statului) achită datoria, plata este considerată

valabilă, astfel încât şi în măsura în care Y află ulterior că acţiunea era prescrisă,

el nu va putea obţine restituirea sumei respective – art. 20 alin. 1 din Decretul nr.

167/1958.
224

OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

Al treilea element al structurii raportului juridic civil îl reprezintă obiectul

acestuia, care constă în acţiunea sau inacţiunea, adică în conduita la care este

îndrituit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv.

În condiţiile în care raporturile juridice sunt raporturi stabilite între oameni şi

care privesc acţiunile lor, este natural ca obiectul acestor raporturi să-l reprezinte

tocmai aceste acţiuni sau inacţiuni ale părţilor.

Problema obiectului raportului juridic a fost una dintre cele mai

controversate probleme ale literaturii juridice de specialitate.1

În primul rând, a fost pusă în discuţie problema necesităţii recunoaşterii

obiectului raportului juridic civil, ca element structural distinct al raportului juridic

civil. Majoritatea doctrinei oferă un răspuns pozitiv acestei doctrine, cu motivarea

că un drept, fără obiectul său, ar reprezenta o noţiune ruptă de realitate.

În al doilea rând, discuţiile privesc noţiunea în sine deoarece, potrivit unor

opinii, acest obiect este diferit în funcţie de apartenenţa lui la un raport juridic

civil ce conţine drepturi reale sau drepturi de creanţă, în timp ce alţi autori

apreciază că obiectul raportului juridic civil este acelaşi, întotdeauna.


1
Pentru o prezentare mai amplă, a se vedea Colectiv, Tratat de drept civil, vol. I, Partea
generală, Ed, Academiei, Bucureşti, 1989, p. 77-78
225

A fost exprimată şi ideea că în măsura în care conduita priveşte un bun,

acesta trebuie privit şi el ca obiect – este adevărat, derivat – al raportului juridic

civil. Această opinie însă nu este împărtăşită de o parte a doctrinei.

Trebuie să se observe că obiectul şi conţinutul sunt elemente structurale

independente, distincte ale raportului juridic civil, care se află însă, în mod

indiscutabil, într-o strânsă legătură. Drepturile şi obligaţiile ar fi lipsite de conţinut

fără obiect, după cum şi obiectul ar reprezenta o simplă imagine lipsită de

conţinut, fără existenţa dreptului şi obligaţiei juridice corelative.

II. Bunurile.

# 1. Noţiuni generale.

Bunul nu constituie un element structural al raportului juridic civil, dar este

de netăgăduit că o parte însemnată a acestor raporturi juridice – şi anume, cele

patrimoniale – ia naştere în legătură cu unul sau mai multe bunuri. În aceste

cazuri obiectul drepturilor îl constituie bunurile.

Unele dintre lucrurile pe care le întâlnim la fiecare pas sunt ale tuturor, cum

ar fi aerul, lumina soarelui, mările şi oceanele, acestea neputând să aparţină

unei singure persoane. Altele însă, pot să aparţină omului, ca subiect de drept,

acestea putând fi însuşite prin apropriere.

În legislaţia civilă românească nu există o definiţie a noţiunii de bun,

întâlnindu-se chiar situaţii în care noţiunile de bun şi de lucru sunt utilizate cu


226

valoare sinonimă. În sens restrâns, prin bun, se înţeleg lucruri cu privire la care

pot exista drepturi şi obligaţii patrimoniale, iar în sens larg, prin bun, se înţeleg

atât aceste lucruri cât şi drepturile ce le privesc.

Bunurile pot fi definite ca fiind acele lucruri, ca valori economice, care sunt

utile şi necesare pentru satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale omului şi

care sunt susceptibile de a apropriere sub forma de drepturi patrimoniale.1

Din această definiţie se reţine că pentru ca un lucru să dobândească

calitatea avută în vedere de dreptul civil, aceea de bun, trebuie să fie întrunite,

cumulativ, următoarele condiţii:

- acel lucru să fie util pentru satisfacerea unor nevoi materiale sau
spirituale ale omului;
- lucrul să aibă o valoare economică, să fie exprimabil în bani;
- să fie susceptibil de a apropriere (însuşire) sub forma drepturilor
patrimoniale.
În opoziţie, lucrurile reprezintă tot ceea ce există în realitate, în lumea

înconjurătoare fiind perceptibile prin simţurile oamenilor, precum şi ceea ce

există în imaginaţia omului: pământul, aerul, lumina soarelui, copacul, casa, un

drept sau o creanţă. Aşa fiind, lucrul este întregul, iar bunul este partea.

Pe de altă parte, trebuie să precizăm că patrimoniul este un ansamblu de

drepturi şi obligaţii, cu conţinut economic, deci evaluabile în bani. În măsura în

care patrimoniul este definit ca reprezentând totalitatea acestor drepturi şi

obligaţii, precum şi a bunurilor la care se referă ele şi care aparţin unei

1
Mircea Mureşan Drept civil. Partea generală, Ed. Cordial SRL Cluj-Napoca, 1992, p. 81
227

persoane, bunurile apar ca fiind elemente componente ale patrimoniului.

Indiferent care dintre cele două definiţii este reţinută, bunurile au un caracter

indispensabil deoarece, fără putinţă de tăgadă, la ele se referă drepturile şi

obligaţiile, jucând un rol deosebit în desfăşurarea raportului juridic civil

patrimonial.

# 2. Clasificarea bunurilor.

Din punct de vedere practic această clasificare prezintă importanţă

deoarece permite încadrarea diferitelor situaţii de fapt în limitele stabilite de

normele dreptului civil şi, concomitent, soluţionarea corectă a problemelor

ridicate de circuitul civil.

2.1.În funcţie de domeniul de care aparţin, distingem bunuri din domeniul

public şi bunuri din domeniul privat.

Bunurile aflate în domeniul public, pot fi clasificate, la rândul lor, în funcţie

de titularul dreptului, în bunuri din domeniul public aparţinând statului şi bunuri

din domeniul public aparţinând unităţilor administrativ-teritoriale. Trebuie

menţionat că doar aceste subiecte pot deţine în proprietate bunuri din domeniul

public, potrivit art. 135 alin. 3 din Constituţie. Fac obiect exclusiv al proprietăţii

publice bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul

aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în

interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice
228

şi ale platoului continental, precum şi orice alte bunuri stabilite de lege (art. 135

alin. 4). Prin Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al

acesteia1 au fost detaliate prin enumerarea – ce nu este limitativă – în cuprinsul

anexelor bunurile care aparţin domeniului public de interes naţional, precum şi

cele care aparţin domeniului public de interes judeţean şi local.

Prin interpretarea textelor legale se deduce că bunurile care nu aparţin

domeniului public, aparţin domeniului privat. Bunurile din domeniul privat pot

aparţine atât statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, cât şi altor subiecte de

drept – persoane juridice sau persoane fizice.

Regimul juridic al bunurilor ce aparţin unui domeniul sau altul este complet

diferit. Astfel, bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi

imprescriptibile, în timp ce bunurile din domeniul privat pot fi înstrăinate, pot fi

utilizate pentru garantarea unor împrumuturi şi pot fi dobândite pe calea posesiei

de lungă durată.

2.2.După regimul circulaţiei lor juridice bunurile pot fi în circuitul civil sau

pot fi scoase din circuitul civil.

Acest regim al circulaţiei juridice a bunurilor este în cea mai mare parte

determinat de domeniul de care aparţine bunul.

Regula este că bunurile pot face obiectul unor tranzacţii, fiind posibilă

înstrăinarea acestora şi constituirea unor drepturi reale asupra lor. Este vorba de

bunurile ce aparţin domeniului privat, indiferent de proprietar.


1
Publicată în Monitorul Oficial nr. 448 din 24.11.1998
229

Acestea, la rândul lor, se subclasifică în două categorii, şi anume pot fi

distinse bunurile care pot circula neîngrădit de cele care pot fi dobândite,

deţinute sau înstrăinate doar în anumite condiţii (arme şi muniţii, produse şi

substanţe toxice, metale şi pietre preţioase, obiecte de cult).

Bunurile din domeniul public nu se află însă în circuitul civil, dreptul de

proprietate asupra acestora neputând fi transmis. Este posibil ca un bun la un

moment dat să fie în domeniul public iar apoi să fie dezafectat, deoarece el nu

mai este necesar realizării unui interes obştesc astfel încât el reintră în circuitul

civil.

Se poate întâmpla şi ca un bun din domeniul privat să fie la un moment dat

scos din circuitul civil în măsura în care o dispoziţie legală expresă sau o clauză

contractuală de inalineabilitate îl indisponibilizează pe o perioadă determinată de

timp.

2.3.După modul de percepere, distingem bunurile corporale de bunurile

incorporale.

Sunt corporale acele bunuri care au o existenţă materială, fiind perceptibile

simţurilor noastre, indiferent că este necesară sau nu intervenţia unor

instrumente care implică accentuarea acestor simţuri.

Bunuri incorporale sunt cele care nu au o astfel de existenţă materială

perceptibilă simţurilor omului, ele existând independent de un suport material

corporal.
230

Această clasificare prezintă importanţă sub următoarele aspecte:

- doar bunurile mobile corporale pot fi dobândite printr-o posesie de bună


credinţă (art. 1909 Cod civil);
- dobândirea proprietăţii prin simpla remitere a bunului operează numai în
cazul bunurilor corporale;
- titlurile de valoare se transmit diferit, în funcţie de tipul lor: cele la
purtător se transmit prin tradiţiune, cele nominale prin cesiune, iar cele
la ordin prin gir ori andosament;
- diferă regimul de drept internaţional privat aplicabil (art. 52-63 din Legea
nr. 105/1992).
2.4.În funcţie de natura lor şi calificarea dată de lege distingem bunuri

mobile şi bunuri imobile – art. 461 Cod civil.

2.4.1.Prin bunuri mobile se înţeleg acele lucruri apropriabile care nu au o

aşezare fixă, putând fi mutate dintr-un loc în altul, fără a se aduce atingere

substanţei lor.

La rândul lor, bunurile mobile pot fi:

- mobile, prin natura lor – art. 273 Cod civil – sunt acelea care se pot
transporta de la un loc la altul, atât prin tracţiune proprie cât şi cele care
au nevoie de o forţă exterioară pentru această operaţiune (animalele şi
bunurile care pot fi mutate prin intervenţia oamenilor)1;
- mobilele prin determinarea legii – art. 474 Cod civil – sunt obligaţiile
şi acţiunile având ca obiect sume exigibile sau bunuri mobile, acţiunile
sau interesele în companii de finanţe, de comerţ sau de industrie, chiar
şi atunci când capitalul acestor companii constă în mobile; sunt de
1
Pentru analiza unei probleme relativ de curând abordată în doctrina românească, a se vedea E.
Lupan Situaţia juridică a animalelor, în Dreptul nr. 10- 11/1991, p. 42 şi urm.; idem, Protecţia
juridică a faunei terestre şi acvatice, în E. Lupan, M .Şt. Minea,, A. Marga, Dreptul mediului.
Partea generală, Tratat elementar II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 156 şi urm.
231

asemenea mobile prin determinarea legii veniturile perpetue sau pe


viaţă asupra statului sau asupra particularilor; este vorba deci, de toate
drepturile care se referă la un bun mobil, de drepturi de creanţă şi
acţiuni în justiţie privind un astfel de bun, cât şi de titlurile de bursă;
acestei enumerări cuprinse de textul legal o parte a doctrinei îi adaugă
şi drepturile personale nepatrimoniale, respectiv acele drepturi care pot
genera efecte patrimoniale (este vorba de drepturile generate de creaţia
intelectuală). Fără nici o dificultate se constată că este vorba de drepturi
mobiliare reale (uzufructul şi uzul bunurilor mişcătoare, privilegiile
asupra mobilelor, proprietatea unui bun mobil, amanetul – care este un
drept real exclusiv mobiliar) şi drepturi mobiliare personale (de creanţă):
obligaţiile care au ca obiect bani sau alte bunuri mobiliare, acţiunile şi
interesele în companii de finanţe şi veniturile permanente ori pe viaţă fie
asupra statului, fie asupra particularilor;
- mobilele prin anticipaţie sunt acele bunuri care prin natura lor sunt
bunuri imobile, dar părţile actului juridic civil le privesc ca fiind mobile, în
considerarea a ceea ce vor deveni în viitor.
2.4.2.Prin bunuri imobile – art. 462 Cod civil – înţelegem acele lucruri

apropriabile care au o aşezare fixă şi stabilă, cum sunt pământul, clădirile,

plantaţiile, în general tot ceea ce este legat de sol, şi care nu pot fi mutate dintr-

un loc în altul fără a se aduce o atingere substanţei lor.

Şi bunurile imobile pot clasificate astfel:

- imobile prin natura lor – acestea constituie categoria principală de


imobile, cuprinzând fondurile de terenuri şi clădirile (art. 463 Cod civil),
morile de vânt sau de apă, aşezate pe stâlpi (art. 464 Cod civil),
recoltele care încă se ţin de rădăcini şi fructele de pe arbori neculese
încă (art. 465 Cod civil);
232

- imobilele prin destinaţie – în această categorie sunt cuprinse:


animalele de muncă, pe întreaga perioadă a păstrării destinaţiei lor (art.
467 Cod civil), diferitele bunuri pe care proprietarul unui fond le-a aşezat
pe el pentru a-i servi la exploatarea fondului respectiv (art. 468 Cod
civil);
- imobilele prin obiectul la care se aplică – şi care sunt drepturile
imobiliare: uzufructul bunurilor imobile, servituţile şi acţiunile prin care
se tinde a se revendica un bun imobil (art. 471 Cod civil), dreptul de uz
şi abitaţie a unui imobil, dreptul de superficie, privilegiile care se exercită
asupra imobilelor (art. 1737 Cod civil), proprietatea unui imobil.
Importanţa clasificării este una reală deoarece regimul juridic al celor două

categorii de bunuri – mobile şi imobile – cunoaşte situaţii diametral opuse:

- sub aspectul efectelor posesiei: posesia exercitată cu bună credinţă


valorează proprietate doar în cazul bunurilor mobile (art. 1909 Cod
civil); uzucapiunea (prescripţia achizitivă) se aplică numai imobilelor;
acţiunile posesorii se aplică doar în cazul în care posesia unui imobil
este tulburată;
- în privinţa înstrăinării: publicitatea înstrăinării este specifică imobilelor,
de regulă în cazul acestor bunuri fiind necesară şi îndeplinirea unor
condiţii speciale de formă; în ceea ce priveşte bunurile mobile, condiţiile
speciale au caracter de excepţie;
- referitor la garanţiile reale: gajul poate avea ca obiect doar bunuri
mobile, în timp de ipoteca – doar bunuri imobile;
- în ceea ce priveşte regimul juridic al bunurilor comune ale soţilor: în
cazul bunurilor mobile legea prezumă un mandat tacit reciproc ce există
între soţi, înstrăinarea unui astfel de bun putându-se face doar de către
unul dintre soţi, în timp ce înstrăinarea sau grevarea unui imobil nu
poate opera decât cu consimţământul expres al ambilor soţi;
233

- referitor la competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti: în materie


de mobile, competentă este instanţa judecătorească a domiciliului
pârâtului, în timp ce în materie de imobile, competenţa revine- de regulă
- instanţei locului situării bunului;
- în privinţa executării silite: norme speciale reglementează executarea
silită în materie mobiliară şi alte norme speciale reglementează execuţia
silită în materie imobiliară, neexistând norme comune sub aspectul strict
al procedurii de executare;
- în materia dreptului internaţional privat: de principiu, bunurilor imobile le
sunt aplicabile legile statului în care se găsesc, în timp ce bunurilor
mobile li se aplică legea proprietarului bunului (care poate fi legea
cetăţeniei sau legea domiciliului); excepţiile sunt expres reglementate
de lege, în fiecare caz.
2.5.După modul în care sunt determinate, distingem bunuri certe şi bunuri

generice.

Bunuri individual determinate (certe) sunt acele lucruri care prin

însuşirile lor specifice se deosebesc de bunurile asemănătoare, conturându-li-se

o anumită individualitate.

Bunurile determinate generic sunt acelea care sunt privite prin prisma

caracterelor comune ale întregii lor categorii şi care individualizează ulterior prin

numărare, măsurare sau cântărire.

Această clasificare are de asemenea o importanţă sub aspectul deosebirii

de regim juridic al celor două categorii de bunuri, în primul rând sun aspectul

momentului transmiterii dreptului de proprietate (sau unui alt drept real) prin acte

juridice între vii. În cazul bunurilor certe, dreptul real se transmite de la


234

înstrăinător la dobânditor în momentul încheierii actului juridic (care este

momentul realizării acordului de voinţă) în timp ce în cazul bunurilor generice,

dreptul se transmite de la înstrăinător la dobânditor în momentul individualizării

bunurilor (care este, de regulă, momentul cântăririi, numărării, măsurării sau cel

al predării).

În al doilea rând, sub aspectul suportării riscului contractului, deşi regula

este aceea că riscul pieirii fortuite a bunului este suportată de proprietar, în

funcţie de momentul transferului dreptului de proprietate situaţia va fi analizată

diferit, raportat la calitatea bunului care a pierit, respectiv dacă a fost un bun

individual determinat sau dimpotrivă, dacă a fost un bun din categoria celor

generice.

Nu în ultimul rând, diferă şi rezultatul analizei privind locul de executare a

obligaţiei de predare a bunurilor, în varianta în care părţile nu au prevăzut nimic

în acest sens, deoarece în cazul unui bun cert locul predării bunului este cel în

care se afla bunul în momentul încheierii contractului (art. 1319 Cod civil), pe

când în situaţia în care este vorba de un bun generic, locul predării bunului este

domiciliul debitorului.

2.6.În funcţie de posibilitatea de a fi înlocuite sau nu în momentul

executării unei obligaţii, distingem bunurile fungibile de bunuri nefungibile.


235

Bunurile fungibile sunt acelea care pot fi înlocuite unele cu altele în

executarea unei obligaţii, fără ca această înlocuire să determine vreun prejudiciu

creditorului.

Bunurile nefungibile sunt acelea care, în executarea unei obligaţii, nu se

pot înlocui unele cu altele.

În principiu însuşirile naturale ale bunurilor sunt cele care determină

încadrarea lor într-una din aceste categorii, dar este posibil ca părţile, prin

acordul lor de voinţă, să stabilească în mod expres încadrarea unui bun într-o

categorie sau alta.

Importanţa clasificării este evidenţiată în planul executării obligaţiilor civile,

în momentul în care se cercetează dacă o plată făcută este valabilă sau nu. Mai

trebuie reţinut că doar bunurile fungibile pot face obiectul unei compensaţii (art.

1145 Cod civil), că distincţia dintre contractul de împrumut şi cel de comodat se

face în funcţie de includerea bunului predat într-o categorie sau alta precum şi

că, regula consensualismului reglementată de art. 971 Cod civil nu poate fi

aplicată în varianta în care obligaţia are ca obiect material un bun fungibil.

2.7.În funcţie de criteriului potrivit căruia folosirea bunurilor implică sau nu

consumarea ori înstrăinarea lor, distingem bunuri consumptibile şi bunuri

neconsumptibile.
236

Bunurile consumptibile sunt acele lucruri apropriabile care nu pot fi

folosite, potrivit destinaţiei lor obişnuite, fără a li se consuma substanţa ori fără a

fi înstrăinate la prima lor utilizare.

Bunurile neconsumptibile sunt acele lucruri apropriabile care pot face

obiectul unor acte de folosinţă repetată, fără ca prin aceasta să se consume

substanţa lor sau să fie înstrăinate.

Importanţa clasificării rezidă în concluzia că bunurile care fac parte dintr-o

anumită categorie nu pot face obiectul unor anumite contracte sau nu pot fi

deţinute cu anumite titluri.

2.8.După cum pot fi sau nu împărţite, fără să-şi schimbe destinaţia, avem

bunuri indivizibile şi bunuri divizibile.

Bunurile indivizibile sunt acele lucruri apropriabile care nu pot fi împărţite

fără ca părţile create să-şi schimbe destinaţia economică anterioară. O

eventuală împărţire a unor asemenea bunuri atrage – atunci când operaţiune

este posibilă – o simţitoare scădere sau pierdere a valorii lor.

Bunurile divizibile sunt acele lucruri apropriabile care pot fi împărţite, fără

ca prin aceasta să li se schimbe destinaţia.

Este adevărat că din punct de vedere fizic, orice bun este divizibil, sub

aspect juridic divizibilitatea fiind însă condiţionată de următoarele aspecte: părţile

rezultate în urma operaţiunii să posede toate calităţile individuale ale întregului;

părţile rezultate să poată avea aceeaşi destinaţie economică pe care o avea


237

întregul; părţile create să nu sufere o depreciere valorică disproporţională. În

măsura în care aceste aspecte nu pot fi realizate, bunul va fi considerat – din

punct de vedere juridic – ca indivizibil.

Importanţa juridică a clasificării este evidenţiată în materie de partaj şi în

cea a obligaţiilor cu pluralitate de subiecte.

2.9.După corelaţia dintre ele bunurile pot fi împărţite în principale şi

accesorii.

Bunurile principale sunt acele lucruri apropriabile care, având o

întrebuinţare independentă, pot fi folosite potrivit destinaţiei lor economice, în

mod independent şi nu sunt destinate să servească la utilizarea altor bunuri.

Bunurile accesorii sunt bunurile afectate întrebuinţării unor bunuri

principale.

Pentru a se putea face o asemenea corelare între un bun principal şi un

bun accesoriu este obligatoriu ca ambele să aparţină aceluiaşi subiect de drept.

Importanţa clasificării vizează executarea obligaţiilor civile, deoarece bunul

accesoriu urmează întotdeauna soarta juridică a celui principal.

2.10.După cum sunt sau nu producătoare de fructe, avem bunuri frugifere

şi bunuri nefrugifere.

Evident, bunurile frugifere sunt acele lucruri apropriabile care, în mod

periodic şi fără consumarea substanţei lor, sunt susceptibile de a produce alte

bunuri, denumite fructe.


238

Fructele sunt produsele periodice ale bunului frugifer şi pot fi de trei feluri:

fructele naturale - sunt acelea care se produc fără vreo intervenţie a omului;

fructele industriale - cele care se produc ca urmare a activităţii omului;

fructele civile – cele care constituie echivalentul în bani sau în alte bunuri al

folosirii unui bun (chiriile, dobânzile, rentele , arendele).

Fructele se deosebesc de producte, acestea din urmă fiind foloase trase

dintr-un bun şi care determină consumarea substanţei acestuia din urmă.

Importanţa juridică a clasificării poate fi exprimată în următoarele variante:

în ceea ce priveşte modul de dobândire al fructelor şi productelor, fructele

naturale şi cele industriale se dobândesc prin culegere, iar cele civile zi cu zi,

aparţinând proprietarului bunului frugifer, în timp de productele se dobândesc

prin separarea lor. Dacă asupra bunului există constituit un drept de uzufruct,

fructele se cuvin uzufructuarului iar productele nudului proprietar. În materie de

posesiune, posesorul de bună credinţă dobândeşte fructele bunului aflat în

posesia sa, pe când productele aparţin întotdeauna proprietarului bunului.

2.11.După cum sunt sau nu spuse urmăririi silite pentru plata datoriilor,

distingem bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile.

Bunurile sesizabile sunt acele bunuri care pot fi urmărite în cadrul

executării silite a debitorului, în timp ce cele insesizabile sunt cele care nu pot fi

urmărire prin această procedură.


239

CAIET DE SEMINAR 4

1.Criteriile care stau la baza includerii unor bunuri în domeniul public îl reprezintă fie
declaraţia legii, fie natura sau destinaţie acestora (afectarea lor uzului sau interesului public).
Potrivit anexelor Legii nr. 213/1998, domeniul public al statului este alcătuit din următoarele
bunuri: bogăţiile de orice natură a subsolului, în stare de zăcământ, spaţiul aerian, apele (de
suprafaţă, cu albii, maluri şi cuvetele lacurilor, cele subterane, cele maritime interioare, marea
teritorială, faleza şi plaja mării, căile navigabile interioare), pădurile şi terenurile destinate
împăduririi, cele care servesc nevilor de cultură, de producţie ori de administraţie silvică,
240

precum şi terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul
forestier naţional şi nu sunt proprietate privată, terenurile institutelor şi staţiunilor de cercetări
ştiinţifice şi ale unităţilor de învăţământ agricol şi silvic, parcurile naţionale, rezervaţiile naturale
şi monumentele naturii, patrimoniul natural a Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, resursele
naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, infrastructura căilor ferate, tunelele şi
casetele de metrou, drumurile naţionale, canalele navigabile, reţele de transport a energiei
electrice, reţelele de transport şi distribuţie de telecomunicaţii precum şi spectrele de
frecvenţă, reţele de distribuţie pentru irigaţii, conductele de transport a ţiţeiului, al produselor
petroliere şi al gazelor naturale, lacurile de acumulare şi barajele acestora, digurile de apărare
împotriva inundaţiile, lucrările de regularizare a cursurilor de ape, cantoanele hidrotehnice,
staţiile hidrologice, meteorologice şi de calitate a apelor, porturile maritime şi fluviale civile şi
militare, terenurile destinate exclusiv instrucţiei militare, pichetele de grăniceri şi fortificaţiile de
apărare a ţării, pistele de decolare, aterizare, căile de rulare şi terenurile pe care sunt
amplasate, statuile şi monumentele declarate de interes public naţional, ansamblurile şi siturile
istorice şi arheologice, muzeele, colecţiile de artă declarate de interes public naţional,
terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea: Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul,
Ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi instituţiile
publice subordonate acestora, instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea,
unităţi ale M.A.N. şi M.I., ale serviciilor publice de informaţii, precum şi cele ale Direcţiei
Generale ale Penitenciarelor, serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi prefecturile, cu excepţia
celor dobândite din venituri proprii extrabugetare, care constituie proprietatea privată a
acestora; domeniul public judeţean este alcătuit din următoarele bunuri: drumurile
judeţene, terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul judeţean şi aparatul
propriu al acestuia, precum şi instituţiile publice de interes judeţean, cum ar fi: biblioteci,
muzee, spitale judeţene şi alte asemenea bunuri – dacă nu au fost declarate de uz sau interes
public naţional sau local -, reţelele de alimentare cu apă realizate în sistem zonal sau
microzonal, precum şi staţiile de tratare cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente
acestora; domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor este alcătuit din
următoarele bunuri: drumurile comunale şi străzile, pieţele publice, comerciale, parcurile
publice şi zonele de agrement, lacurile şi plajele care nu sunt declarate de interes public
naţional sau judeţean, reţelele de alimentaţie cu apă, canalizare, termoficare, gaze, staţiile de
tratare şi epurare a apelor cu instalaţii, construcţiile şi terenurile aferente, terenurile şi clădirile
în care îşi desfăşoară activitatea consiliul local şi primăria, precum şi instituţiile publice de
241

interes local cum ar fi teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele sau policlinicile, locuinţele
sociale, statuile şi monumentele – dacă nu au fost declarate de interes public naţional -,
bogăţiile de orice natură a subsolului, în stare de zăcământ – dacă nu au fost declarate de
interes public naţional -, terenurile cu destinaţie forestieră – dacă nu fac parte din domeniul
privat al statului şi dacă nu sunt proprietatea persoanelor fizice ori a persoanelor juridice de
drept privat, cimitirele orăşeneşti şi comunale.
Este posibil ca la un moment dat un bun să aparţină domeniului public, iar ulterior – mai
ales dacă la baza includerii sale a stat destinaţia acestuia – să se dispună scoaterea lui din
acest domeniu. De exemplu, primăria unei localităţi poate să ocupe un imobil la un moment
dat, iar în urma construirii unui sediu nou, imobilul să nu mai aibă destinaţia iniţială. În aceste
cazuri bunul trece din domeniul public în domeniul privat al statului sau al unităţii administrativ-
teritoriale şi intră în circuitul civil.
Bunurile din domeniul public sunt inalienabile – deci nu pot fi înstrăinate, sunt
imprescriptibile – deci nici un subiect de drept nu poate dobândi proprietatea unui astfel de
bun printr-o posesie de lungă durată (prin prescripţie achizitivă sau uzucapiune) şi sunt
insesizabile, deci nu pot fi înstrăinate de creditori pentru recuperarea creanţelor lor.
De altfel, insesizabilitatea este o trăsătură caracteristică bunurilor ce aparţin statului –
chiar dacă ele sunt din domeniul public sau privat – deoarece statul este prezumat a fi solvabil
întotdeauna, astfel încât creditorii pot obţine recuperarea creanţelor fără a fi nevoie să treacă
la vânzarea unor bunuri aparţinând acestuia.
Bunurile din domeniul public au acelaşi regim juridic, indiferent că ele aparţin statului
sau unităţilor administrativ-teritoriale.
Din domeniul privat pot să facă parte bunuri indiferent de titularul acestora, respectiv
pot fi întâlnite bunuri din domeniul privat ce aparţin statului, unităţilor administrativ-teritoriale,
persoanelor juridice de drept public sau privat, sau persoanelor fizice.
Potrivit art. 41 din Constituţie, dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra
statului sunt garantate, iar proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de
proprietar.
Orice act juridic încheiat cu nerespectarea regimului juridic al bunurilor din domeniul
public este lovit de nulitate absolută.
2. În principal, sunt scoase din circuitul civil bunurile din domeniul public.
Potrivit art. 963 Cod civil numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract,
iar art. 1310 prevede că toate lucrurile care sunt în comerţ pot fi vândute, afară numai dacă
vreo lege a oprit aceasta. Un exemplu al unor bunuri aflate în această din urmă categorie îl
242

reprezintă anumite terenuri şi anumite locuinţe. Astfel, potrivit art. 32 din Legea nr. 18/1991
(Legea fondului funciar), terenul atribuit conform art. 19 alin. 1, art. 21 şi art. 43 nu poate fi
înstrăinat prin acte între vii timp de 10 ani, socotiţi de la începutul anului următor celui
în care s-a făcut înscrierea proprietăţii, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de
înstrăinare. Este vorba de membrii cooperatori activi care bun au adus teren în CAP sau au
adus teren mai puţin de 5000 mp, precum şi de cei care neavând calitatea de cooperatori au
lucrat în orice mod, ca angajaţi în ultimii trei ani, anterior apariţiei legii în cooperativă sau
asociaţii cooperatiste, şi cărora li se poate atribui în proprietate loturi din terenurile rămase la
dispoziţia comisiei, cu condiţia să se stabilească în localitatea respectivă şi să nu deţină
terenuri în proprietate în alte localităţi. De remarcat că interdicţia de înstrăinarea se aplică
doar celor enumeraţi, nu şi persoanelor a căror situaţie este reglementată prin aliniatul 2 al
aceluiaşi art. 19, respectiv persoanelor care au fost deportate şi care nu beneficiază de
dispoziţiile reparatorii prevăzute de art. 14 – 16. Pe de altă parte, potrivit art. 9 alin. 8 din
Legea 112/1995 (privind reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţie de
locuinţe, trecute în proprietatea statului) apartamentele dobândite în condiţiile alin. 1 nu
pot fi înstrăinate 10 ani de la data cumpărării – este vorba de situaţia chiriaşilor titulari de
contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari şi care pot cumpăra
aceste apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului. Remarcaţi - vă rog – că în ambele
cazuri inalienabilitatea este temporară.
Sunt situaţii în care bunul este scos din circuitul civil nu printr-o dispoziţie legală ci
printr-o clauză contractuală. Şi în acest caz, pentru a fi valabilă, clauza trebuie să fie
temporară, fiind de neacceptat scoaterea definitivă a bunului din circuitul civil.
Din categoria bunurilor care se află în circuitul civil fac parte şi cele care sunt supuse
unui control al organelor specializate ale statului. Este vorba de arme şi muniţii, produse şi
substanţe toxice, deşeuri toxice, metale şi pietre preţioase, valuta, obiectele de cult şi cele
aparţinând patrimoniului cultural naţional.
Regimul circulaţiei acestor bunuri este întotdeauna reglementat prin norme speciale.
Este posibil ca la un moment dat legiuitorul să lărgească sfera acestor bunuri, fie datorită
importanţei lor pentru societate la data respectivă, fie datorită gradului mare de pericol pe care
îl reprezintă în cazul unei utilizări necorespunzătoare.
3.În ultimii ani pe piaţa românească a devenit din ce în ce mai accentuată circulaţia
bunurilor incorporale, doctrina acordând atenţie sporită acestei categorii de bunuri. În literatura
de specialitate, pe lângă drepturile reale - altele decât dreptul de proprietate – se disting trei
categorii de bunuri incorporale: proprietăţile incorporale, titlurile de valoare şi creanţele.
243

În prima categorie sunt incluse acele bunuri a căror existenţă depinde de activitatea şi
de puterea creatoare a omului, fie dintr-o activitatea în curs (de exemplu fondul de comerţ), fie
dintr-o activitate trecută şi materializată în creaţii spirituale (drepturile de autor, drepturile
conexe acestora, drepturile de proprietate industrială). În cea de-a doua categorie sunt incluse
valorile mobiliare (acţiunile, obligaţiile, instrumentele financiare derivate sau orice alte titluri de
credit încadrate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în această categorie), precum şi
efectele de comerţ (cambia, biletul la ordin şi cecul). Din cea de-a treia categorie de bunuri
incorporale fac parte drepturile de creanţă1.
4.Clasificarea în bunuri mobile şi bunuri imobile este reţinută din Codul civil, care în art.
1461 prevede următoarele: toate bunurile sunt mobile sau imobile.
Pentru a distinge între cele două categorii de bunuri este important a se avea în vedere
în primul rând posibilitatea ca lucrul să fie mutat fără a-i fi distrusă esenţa. În fond, au situaţii
în care au fost cumpărate castele din Scoţia şi acestea au fost mutate pe teritoriul S.U.A., dar
asta nu înseamnă că un castel este un bun mobil, deoarece este evident că pentru a putea fi
efectuată această operaţiune castelul a fost desfăcut bucată cu bucată – deci i-a fost afectată
substanţa – şi a fost reconstruit pe un alt teren.
Acelaşi bun, în funcţie de context, poate fi mobil sau imobil.
De exemplu, un cal folosit la aratul câmpului este un imobil prin destinaţie – fiind
destinat exploatării unui fond agricol – iar un cal folosit pentru alergări este un bun mobil (este
posibil ca acelaşi cal să fie în tinereţe, potrivit acestei clasificări, un bun mobil, iar la o vârstă
înaintată să devină imobil).
Pe de altă parte, recoltele care încă se ţin de rădăcini sunt imobile prin natura lor – art.
465 Cod civil, dar părţile le pot considera ca fiind mobile prin anticipaţie, mai ales atunci când
ele sunt vândute înainte de culegerea lor.
Singurul bun imobil prin natura sa este, în realitate, terenul, toate celelalte bunuri
devenind imobile prin încorporaţie – respectiv prin alipirea lor de pământ. Pământul însă nu
încetează niciodată de a fi imobil.
O construcţie este considerată ca fiind un imobil cu condiţia să fie aşezată pe o
fundaţie, în cazul construcţiilor provizorii (baracă provizorie, colibă, cort, şopron), norma
nefiind aplicabilă. Mai trebuie menţionat că uşile, ferestrele, scările unei clădiri sunt
considerate imobile deoarece fără aceste accesorii bunul principal nu ar putea fi folosit
potrivit destinaţiei sale.

1
G. Boroi, Drept civil. Partea generală, Ed. All Bek, Bucureşti, 1999, p. 75-76
244

Sunt enumerate expres ca fiind imobile, prin natura lor, şi morile de vânt sau de apă,
aşezate pe stâlpi, indiferent de materialul din care sunt făcuţi aceştia.

Potrivit art. 470 Cod civil sunt imobile prin încorporaţie ţevile, conductele de orice fel,
aşezate în pământ sau chiar deasupra solului, utilizate transportului apei, gazului, ţiţeiului.
Imobile prin destinaţie sunt: animalele afectate exploatării fondului, uneltele de
agricultură, seminţele destinate însămânţării, iepurii de casă, stupii cu roi, peştii din iazuri sau
bălţi, ingredientele naturale sau artificiale care servesc la îngrăşarea solului, maşinile, uneltele
şi instrumentele necesare activităţii industriale şi comerciale, destinate exploatării fondului
industrial sau comercial, icoanele, veşmintele şi toate bunurile aşezate într-o biserică,
necesare serviciului religios etc.
Este posibil ca proprietarul să schimbe destinaţia bunurilor, la un moment dat.
Potrivit art. 468 alin. 3 Cod civil, mai sunt imobile prin destinaţie şi bunurile mobile pe
care proprietarul le-a aşezat pe un fond cu caracter permanent. În acest caz nu se are în
vedere destinaţia bunului pentru exploatarea fondului, ci doar voinţa proprietarului de a aşeza
bunul pe fondul respectiv, ca un accesoriu al acestuia (a se vedea conţinutul art. 469 Cod civil,
cu menţiunea că enumerarea nu este limitativă, ci doar exemplificativă).
Ceea ce trebuie reţinut este că vânzarea fondului atrage şi vânzarea imobilelor prin
destinaţie, cu excepţia cazului în care părţile nu stabilesc altfel.
Odată ce destinaţia bunurilor se schimbă definitiv, este posibil ca imobilele prin
destinaţie să redevină bunuri mobile.
Efectele clasificării:
a).Art. 1909 alin. 1 Cod civil prevede că lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul
posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp. Asta înseamnă că – exceptând
situaţiile în care bunul mobil a fost pierdut sau furat, ori el se află în posesia lui X, în temeiul
unul act juridic – subiectul de drept nu mai trebuie să facă nici o dovadă în ceea ce priveşte
dobândirea proprietăţii asupra bunului, simpla lui posesie fiindu-i suficientă. În toate cazurile
revine reclamantului obligaţia de a face dovada modului în care a pierdut posesia bunului, în
cazul unei acţiuni în revendicare mobiliară.
Prescripţia achizitivă (uzucapiunea) reprezintă un mod de dobândire a proprietăţii bazat
pe efectul posesiei lucrului un timp determinat, starea de fapt transformându-se într-o stare de
drept. Doar bunurile imobile pot fi dobândite prin prescripţie achizitivă, aceasta fiind
reglementată de art. 1837 şi urm. Cod civil, precum şi de art. 27 şi 28 din Decretul - Lege nr.
115/1938.
245

b).De regulă, pentru ca transferul de proprietate să se producă este

suficient acordul de voinţă al părţilor (vânzător – cumpărător), acest fapt fiind

exprimat prin principiul consensualismului. Principiul nu funcţionează însă în

cazul imobilelor, aproape în permanenţă pentru astfel de bunuri legea solicitând

ca acordul de voinţă ce intervine între cele două subiecte să îmbrace o anumită

formă. De exemplu, în prezent înstrăinarea terenurilor nu poate fi făcută decât

prin înscris autentic. Este adevărat că pentru construcţii această cerinţă nu este

reglementată, dar cum orice construcţie este aşezată pe un teren, condiţia se

subînţelege. De asemenea, pentru ca dreptul real să fie opozabil terţilor, în cazul

bunurilor imobile se cere respectarea unei anumite forme de publicitate.

Cerinţele nu sunt reglementate în cazul bunurilor mobile, sub acest aspect, deşi este
posibil ca un bun mobil să aibă o valoare mult mai mare decât un imobil (o bijuterie sau un
tablou ori un timbru pot valora mult mai mult decât un apartament).
Este adevărat că bunurile mobile de mare valoare, respectiv circulaţia acestora, este de
cele mai multe ori prevăzută prin legi speciale, iar dacă nu se impune forma autentică, de cele
mai multe ori apare necesitatea obţinerii unor vize din partea unor organe specializate care
supraveghează aceste bunuri, cum ar fi cazul metalelor şi pietrelor preţioase, lucrărilor de artă
de mare valoare, etc.;
c)În cazul bunurilor comune ale soţilor trebuie subliniată ideea că este necesar acordul
expres al ambilor soţi doar pentru înstrăinarea sau grevarea imobilelor, pentru dobândirea
unui astfel de bun fiind suficient acordului unuia dintre soţi deoarece se apreciază că în acest
mod valoarea masei comunitare este majorată, aspect care profită ambilor soţi. În legătură cu
consinţământul expres necesar la înstrăinare sau la grevare – aspect asupra căruia se va
reveni la materia Dreptul familiei – practica a statuat că are această valoare prezenţa soţului
respectiv la negocieri, preluarea preţului şi eventual numărarea banilor achitaţi cu acest titlu,
chiar dacă nu se semnează în mod expres actul care consfinţeşte transferul de proprietate.
Ceea ce este important este ca soţul să aibă cunoştinţă de înstrăinare şi să nu se opună
acesteia.
246

d)După cum se va vedea la materia Drept procesul civil, potrivit art. 5 Cod procedură
civilă, regula este aceea că cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului. Cu toate acestea,
în materia imobilelor este stabilită o competenţă teritorială specială şi absolută, art. 13 Cod
procedură civilă prevăzând că cererile privitoare la nemişcătoare se fac numai la instanţa în
circumscripţia căreia se află nemişcătoarele.
5.Un bun individual determinat este au autoturism DACIA 1300 având numărul de
înmatriculare 01-BH-XXX, de asemenea având un număr individual al seriei de motor şi şasiu.
Faptul că bunul este neconsumptibil înseamnă că el nu poate fi consumat la prima lui utilizare,
putând face obiectul unor acte de folosinţă repetată şi este în acelaşi timp nefungibil. Din
acest motiv în cazul în care X îi dă lui Y maşina lui, pentru a face un drum la Galaţi, iar Y
distruge maşina în urma unui accident de circulaţie, el nu mai poate să îţi execute obligaţia de
restituire a bunului rezultată din contract chiar dacă ar face rost de un alt autoturism DACIA
1300 căruia i-ar pune tăbliţele cu numerele de înmatriculare deoarece seria motorului nu va
mai corespunde.
Pe de altă parte, dacă X dă lui Y o sumă de bani cu titlu de împrumut, printr-o hârtie
având o valoare foarte mare (de exemplu o bancnotă care să valoreze 1.000.000 lei)
restituirea se poate face în 10 bancnote de câte 100.000 lei, obligaţia de plată fiind
considerată executată, tocmai pentru că banii sunt bunuri fungibile şi consumptibile.
Aşa fiind, contractul de împrumut (de consumaţie) este cel prin care o persoană, numită
împrumutător, transmite unei alte persoane, numită împrumutat, proprietatea asupra unei
câtimi de bunuri de gen în vederea consumării lor, cu obligaţia pentru acesta din urmă de a
restitui la scadenţă o cantitate egală de bunuri de acelaşi gen şi calitate (art. 1576 Cod civil),
pe când contractul de comodat (sau împrumutul de folosinţă) este contractul în temeiul căruia
o persoană, numită comodant, remite spre folosinţă temporară şi gratuită unei alte
persoane, numită comodatar, un bun individual determinat cu obligaţia pentru aceasta din
urmă de a-l restitui în natură la un anumit termen (art. 1560 Cod civil)1.
6.În ceea ce priveşte momentul transmiterii dreptului de proprietate şi problema
suportării riscului contractului, următoarele aspecte se impun a fi reţinute:
-în cazul bunurilor certe, regula este formulată de art. 971 Cod civil, potrivit căruia în
contractele ce au de obiect translaţia proprietăţii sau unui alt drept real, proprietatea sau
dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor şi lucrul rămâne în rizico – pericolul
dobânditorului, chiar când nu I-a făcut tradiţiunea lucrului iar în materie de vânzare-
cumpărare, prin art. 1295 alin.1 Cod civil se stabileşte următoarea regulă: vinderea este
1
Dan Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Ed. Cordi
al, Cluj-Napoca, 1994, p. 220, 228
247

perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător în privinţa


vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu
se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat.
De exemplu, A îi vinde lui B un tablou şi părţile stabilesc că, deşi transferul proprietăţii a
operat, B va ridica tabloul după trei zile, dată la care va putea să achite şi preţul. Dacă în cele
trei zile, datorită unei calamităţi, tabloul este distrus, B va fi obligat să achite preţul chiar dacă
nu va primi bunul, deoarece fiind proprietarul acestuia din momentul realizării acordului de
voinţă, el este cel care suportă riscul pierii fortuite a bunului. Dacă însă B s-a prezentat să
ridice tabloul şi A, din culpa lui, nu l-a predat, el va fi cel care va suporta pieirea bunului, cu
excepţia cazului în care va putea să facă dovada că bunul, chiar dacă s-ar fi aflat la B, ar fi
pierit.
-în cazul bunurilor generice dreptul real se transmite de la înstrăinător la dobânditor în
momentul individualizării acestora, astfel încât pierirea fortuită a bunului nu îl liberează pe
înstrăinător, care va fi ţinut să-şi execute obligaţia faţă de dobânditor; din punct de vedere
juridic se consideră că bunurile de gen nu pier, debitorul obligaţiei de a da şi de a face având
posibilitatea să obţină alte bunuri de acelaşi gen, astfel încât el nu poate invoca niciodată o
imposibilitate de a-şi executa obligaţia.
7.În cazul partajului, în măsura în care bunul este divizibil, se încearcă formarea de
loturi în natură în favoarea fiecăruia dintre foştii coproprietari, dacă este posibil cu respectarea
cotei lor de proprietate care se materializează în mărimea lotului. Astfel, dacă patru
coproprietari deţin 10 ha teren, cel care deţine cota de 25 % va primi 2,5 ha, cel care deţine
70 % va primi 7 ha iar ceilalţi doi, care deţin 5 % vor primi, eventual, un lot de 0,5 ha pentru a
nu se fărâmiţa parcela atât de mult încât ea să-şi piardă valoarea economică. Dacă însă bunul
nu este divizibil (de exemplu o garsonieră) doar unul dintre coproprietari va primi bunul în
natură, urmând ca ceilalţi să fie plătiţi cu o sumă ce corespunde cotei lor de coproprietate,
raportată la valoarea de circulaţie a bunului. În ceea ce priveşte locuinţele, se consideră a fi
bun divizibil cel care asigură formarea mai multor unităţi locative distincte, fie direct prin
operaţiune de partajare, fie prin investiţii minime.
8.Exemple ale unor bunuri principale şi accesorii: o cheie faţă de un lacăt, vâslele faţă
de o barcă sau, în materie imobiliară, anexele care nu pot fi transmise în proprietate decât
odată cu corpul principal de clădire. Aşa fiind, de exemplu, în cazul în care se pune problema
sistării indiviziunii asupra unui astfel de imobil, el este considerat ca formând o singură unitate
locativă, în cazul partajului bunuri accesorii urmând soarta bunului principal, neputându-se
forma două loturi, din care unul să cuprindă corpul principal de clădire, iar celălalt doar
248

anexele (de exemplu garajul – deşi în această situaţie a apărut într-o speţă concretă cererea
formulată de unul dintre coproprietari, care a solicitat garajul, cu motivarea că îl poate închiria;
soluţia a fost cea de atribuire a garajului, împreună cu apartamentul, deoarece s-a considerat
că valoarea de circulaţie a imobilului, şi implicit a sultei datorate a avut în vedere că
apartamentul dispune de garaj, ceea ce îi determină un spor de valoare, dar apare întrebarea
care ar fi fost soluţia dacă foştii soţi ar fi avut şi un autoturism care ar fi fost atribuit soţului care
nu a primit imobilul; în acest caz caracterul de accesoriu al garajului urma să fie analizat în
funcţie de apartament sau de autoturism?)
9.Fructe naturale: fructe de pădure, plante medicinale, ciupercile dintr-o pădure, sporul
natural al animalelor.
Fructe industriale: recoltele agricole, produsele lactate obţinute din activitatea specifică
desfăşurată într-o fermă etc.
Fructe civile: chirii, dobânzi, rente.
Producte: marmora dintr-o carieră, piatra extrasă dintr-un munte.
În situaţia în care A îi înstrăinează lui B un imobil compus din casă şi o vie B va culege
strugurii şi va obţine şi o anumită cantitate de vin, în prima toamnă după cumpărarea
imobilului. Ulterior, din anumite motive, dreptul de proprietate a lui A este desfiinţat, şi în
anumite condiţii (ce vor fi studiate în amănunt mai târziu) este lipsit de efecte juridice şi actul
translativ de proprietate încheiat de A şi B. Deoarece până în momentul în care se formulează
acţiune împotriva sa B este un posesor de bună credinţă (el fiind convins că a cumpărat de la
un proprietar) fructele culese i se cuvin, în urma admiterii acţiunii el fiind obligat să restituie
doar imobilul proprietarului adevărat. Dacă însă ar fi obţinut producte el ar fi fost obligat ca
odată cu bunul să le predea şi pe acestea, deoarece întotdeauna productele se cuvin
proprietarului.
În cazul în care proprietatea asupra imobilului aparţine lui X iar Y are un drept de
uzufruct asupra aceluiaşi imobil (care îi conferă posesia şi folosinţa bunului) Y va culege
fructele iar X va dobândi productele.

CAPITOLUL III
249

Izvoarele şi proba raporturilor juridice civile concrete.

Secţiunea 1 – Izvoarele raportului juridic civil concret.

# 1. Noţiuni introductive.
De principiu, norma juridică civilă stabileşte doar ipotetic şi abstract
condiţiile în care se pot forma raporturile juridice civile concrete între subiecte
de drept, creând o premisă ce poate fi concretizată în măsura în care un virtual
raport juridic ia naştere cu adevărat. Altfel spus, pentru existenţa raportului
juridic civil trebuie să fie prezente subiectele iar norma să permită naşterea lui,
la aceste componente adăugându-se un anume element de care legea civilă să
lege apariţia unui astfel de raport juridic concret. O astfel de împrejurare poate fi
un fapt juridic – în sens larg -, practic faptele juridice civile fiind izvoarele
oricărui raport juridic concret.
Putem spune că norma juridică civilă constituie premisa necesară
existenţei oricărui raport juridic civil în timp ce un astfel de raport concret
particularizează tiparul reprezentat de raportul juridic civil abstract,
particularitate care se află în strânsă legătură cu izvorul care generează situaţia
juridică determinantă dintre subiectele de drept civil. Aşa fiind, nu orice
împrejurare dă naştere unui raport juridic civil, ci doar aceea de care legea civilă
leagă o asemenea consecinţă. Oricum, ceea ce determină naşterea unui raport
juridic civil concret este faptul social şi nu norma, fapt care însă poate produce
un astfel de efect doar în măsura în care el este recunoscut prin reglementarea
juridică.
# 2. Definiţia şi clasificarea raporturilor juridice civile concrete.
Prin izvor al raportului juridic civil concret se înţelege o împrejurare – act
sau fapt – de care legea civilă leagă naşterea unui raport civil juridic concret1.
a)După sfera de acţiune, se distinge faptul juridic în sens larg (lato sensu)
şi faptul juridic în sens restrâns (stricto sensu).
În sens larg, prin fapt juridic se înţeleg atât evenimentele, cât şi acţiunile
omeneşti săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care
totuşi se produc deoarece norma juridică prevede astfel. Putem spune că în
acest sens, noţiunea de fapt juridic este sinonimă cu cea de izvor al aportului
juridic civil concret.
În sens restrâns, prin fapt juridic înţelegem numai faptele omeneşti
săvârşite fără intenţia de produce efecte juridice – şi care produc totuşi în
puterea legii – precum şi faptele naturale, denumite şi evenimente.
b)După legătura lor cu voinţa umană, izvoarele raportului juridic civil
concret se împart în acţiuni omeneşti şi fapte naturale (evenimente).

1
Gheorghe Beleiu – op. cit. p. 119
250

b.1)Acţiunile omeneşti sunt fapte comisive sau omisive ale omului


săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice civile, constând în
naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice civile concrete.
Aceste acţiuni, la rândul lor, se subclasifică, distingându-se acţiunile
săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice şi care cuprind acele fapte în
legătură cu care voinţa omului se manifestă doar în sensul de a săvârşi fapta
respectivă, fără a fi avut în vedere efectul juridic produs. Aceste fapte sunt
faptele juridice civile în sens restrâns, ele putând - fi la rândul lor - licite sau
ilicite.
Pe de altă parte, întâlnim acţiunile omeneşti săvârşite cu intenţia de a
produce efecte juridice şi care cuprind toate celelalte acţiuni, respectiv acele
manifestări de voinţă săvârşite în scopul generării, modificării sau stingerii unor
raporturi juridice civile concrete. Acestea sunt actele juridice civile.
b.2)Faptele naturale sunt acele împrejurări care se produc independent de
voinţa omului şi de care norma juridică civilă leagă anumite consecinţe juridice,
constând în naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice civile
concrete.
c)În funcţie de structura lor, izvoarele raportului juridic civil concret pot fi
simple sau complexe, iar în funcţie de efectele pe care le produc pot fi distinse
izvoarele de drepturi patrimoniale de cele de drepturi nepatrimoniale.

Caiet de seminar 5
Izvor al raportului juridic civil = fapt juridic în sens larg.
Izvoarele raportului juridic civil sunt:
- evenimentele + acţiunile omeneşti sau
- faptele juridice în sens restrâns + actele juridice.
Evenimente (fapte naturale): naştere omului determină apariţia unui nou
subiect de drept; decesul unei persoane are ca efect încetarea capacităţii
juridice civile a subiectului de drept civil respectiv; împlinirea vârstei majoratului
determină dobândirea capacităţii de exerciţiu etc.
Acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte
juridice, efecte care se produc datorită faptului că legea leagă de
aceste acţiuni naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic
civil.
Acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridic licite:
251

-gestiunea intereselor altei persoane – este o operaţie ce constă în aceea


că o persoană intervine, prin fapta sa voluntară şi unilaterală, şi săvârşeşte acte
materiale sau juridice în interesul altei persoane, fără a fi primit mandat din
partea acesteia din urmă (art. 987 Cod civil)1. Persoana care intervine se
numeşte gerant iar persoana pentru care se acţionează se numeşte gerat.
Exemplul clasic îl reprezintă cel al proprietarului unui apartament situat într-un
imobil cu mai multe locuinţe, care este plecat pentru o perioadă mai lungă de
timp şi la un moment dat se sparge o conductă de apă în apartamentul
respectiv. Unul sau unii dintre vecini, şi pentru a-şi salva propriile locuinţe de
stricăciuni şi chiar în interesul vecinului lor, sparg uşa şi intră în apartament
pentru a repara conducta respectivă. Din acel moment se naşte un raport
juridic între vecini şi proprietarul apartamentului, cei dintâi răspunzând pentru
eventualele stricăciuni produse în timpul intervenţiei lor, iar cel de-al doilea fiind
obligat să suporte toate cheltuielile generate de această gestiune a intereselor
sale;
-plata nedatorată – reprezintă executarea de către o persoană a unei
obligaţii la care nu era ţinută şi pe care a făcut-o fără intenţia de a plăti datoria
altuia (art. 992-993 Cod civil). De exemplu moştenitorul găseşte în actele
antecesorului său o chitanţă care atestă că acesta ar fi contractat un împrumut
şi se prezintă la creditor pentru a stinge creanţa. Ulterior efectuării plăţii găseşte
un alt act, care confirmă executarea obligaţiei de către antecesorul său. În
aceste condiţii moştenitorul (solvens) va fi îndreptăţit să recupereze plata
nedatorată din partea celui care a primit-o (accipiens);
-îmbogăţirea fără justă cauză – definită ca fiind faptul juridic prin care
patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane ,
fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic; din acest fapt juridic se naşte
obligaţia pentru cel care-şi vede mărit patrimoniul de a restitui, în limita măririi,
către cel care şi-a diminuat patrimoniul prestaţiile care au determinat acest
dezechilibru. O condiţie pentru intentarea acţiunii în restituire (acţiune care nu
este reglementată în mod expres, fiind o creaţie a practicii judecătoreşti) este
aceea de a exista o legătură între sporirea patrimoniului pârâtului şi diminuarea
celui ce aparţine reclamantului. Trebuie menţionat că acţiunea în restituire,
întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, are un caracter subsidiar,
reclamantul neavând la dispoziţie nici un alt mijloc juridic de recuperare a
prestaţiilor executate. Exemplul îl reprezintă cazul celui căruia I se promite
încheierea unui contract de întreţinere, virtualul întreţinător făcând investiţii la
imobilul ce aparţine virtualului întreţinut, care îi profită acestuia şi care ulterior
nu mai încheie actul promis. Este evident că în patrimoniul proprietarului
imobilului se reflectă o creştere de valoare datorată investiţiilor efectuate la
imobil (dacă proprietarul doreşte să vândă preţul obţinut va fi mai mare decât
cel ce putea fi negociat anterior efectuării investiţiilor) iar în patrimoniul
virtualului întreţinător se reflectă o scădere a valorii acestuia, corespunzătoare
investiţiilor efectuate şi care nu au fost înlocuite cu nici o altă valoare în acest
patrimoniu. Pentru că nu se mai încheie contractul virtualul întreţinător nu are
nici o altă acţiune la dispoziţie pentru recuperarea investiţiilor avansate decât
pe cea întemeiată pe îmbogăţirea fără just temei.
Acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridic ilicite:

1
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1981, p. 118
252

Este vorba despre fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, ca izvor de


obligaţii, reglementată de art. 998-1003 Cod civil.
Potrivit art. 998 Cod civil orice faptă a omului, care cauzează altuia
prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara, iar
potrivit art. 999 omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin
fapta sa, dar şi de acelea ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa.
În afară de răspunderea pentru fapta proprie, legea instituie răspunderea
unor categorii de persoane pentru fapta ilicită săvârşită de o altă persoană, sau
pentru prejudiciile cauzate de lucrurile ori animalele aflate în paza juridică a
unor subiecte de drept.
Fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu declanşează întotdeauna o
răspundere civilă delictuală al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de
reparare a prejudiciului cauzat:
-A iese pa balcon să ude florile şi din greşeală loveşte un ghiveci care cade
şi sparge parbrizul autoturismului lui B, parcat legal sub balconul lui A. Se naşte
raportul juridic în temeiul căruia A este obligat să suporte contravaloarea
prejudiciului cauzat lui B. Atenţie: A nu a intenţionat să genereze un astfel de
raport juridic, care s-a născut deoarece norma prevede obligativitatea reparării
prejudiciului cauzat de fapta omului.
-A, copil de 12 ani, jucându-se în faţa blocului, aruncă mingea şi sparge
parbrizul autoturismului lui B. Tatăl şi mama lui A vor fi obligaţi să-i plătească lui
B contravaloarea prejudiciului cauzat (parbriz + costul manoperei de înlocuire).
-A, conducător auto al SC XXX SRL, conducând autoturismul societăţii
comerciale, în timpul programului şi în exercitarea sarcinilor atribuite, produce
un accident în urma căruia este distrus autoturismul lui B. Obligaţia de acoperire
a prejudiciului se naşte atât în sarcina lui A, cât şi în sarcina societăţii
comerciale SC XXX SRL.
-A, în vârstă de 10 ani, jucându-se în timpul orei, distruge ghiozdanul
colegului său de bancă, în anumite limite vor fi obligaţi la repararea
prejudiciului, atât profesorul care avea oră în perioada respectivă, cât şi părinţii
lui A.
-un perete al imobilului ce-i aparţine lui A se prăbuşeşte peste
autoturismul lui B, strivindu-l. A, în calitatea sa de proprietar, va fi obligat să
suporte contravaloarea reparaţiilor necesare pentru punerea autoturismului în
stare de funcţionare.
-câinele lui A distruge un strat cu flori de mare valoare din curtea lui B. A
va fi obligat să suporte contravaloarea florilor distruse de câinele său.
Acţiunile omeneşti săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice =
acte juridice.
A încheie un contract de vânzare cumpărare cu B deoarece doreşte să
obţină bunul respectiv, ce-i aparţine lui B şi pe care acesta îl înstrăinează. Este
vorba deci de dorinţa părţii de a genera un raport juridic civil, aceasta fiind
diferenţa esenţială între acest tip de acţiuni omeneşti şi cele analizate anterior.
La încheierea fiecărui act juridic partea doreşte să dea naştere, să modifice sau
să stingă un raport juridic civil concret, astfel încât acest efect se şi produce.
Secţiunea 2 – Proba raportului juridic civil concret.
# 1. Noţiuni generale.
Prin probă se înţelege mijlocul juridic de stabilire a existenţei unui act sau
fapt juridic şi, prin aceasta, a dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile. 1

1
Gheorghe Beleiu, op. cit. p. 120.
253

Sub aspect terminologic, termenul este folosit în trei sensuri diferite: într-
un prim sens termenul de probă este sinonim cu cel de dovadă; într-un al doilea
sens este vorba de operaţiunea de prezentare, în faţa justiţiei, a mijloacelor de
probă iar într-o ultimă variantă termenul este folosit pentru a se desemna
rezultatul obţinut prin folosirea mijloacelor de dovadă.
Sub aspectul condiţiilor admisibilităţii probelor precum şi al reglementării
mijloacelor de dovadă cum ar fi înscrisurile, mărturia, mărturisirea şi prezumţiile
sediul materiei se regăseşte în Codul civil şi în Codul comercial, în timp ce
modalitatea administrării probelor precum şi reglementarea expertizei, a
probelor materiale şi a cercetării la faţa locului, pot fi găsite în Codul de
procedură civilă.
Probele au o importanţă vitală, procesul civil fiind o luptă a probelor
părţilor deoarece, în fond, un drept nedovedit este inexistent, oricine pretinde
un drept civil subiectiv trebuind să facă dovada existenţei lui. Nu trebuie înţeles
însă că probe dreptului civil subiectiv s-ar confunda cu însuşi dreptul, fiind vorba
totuşi de noţiuni distincte. În fond, dreptul civil subiectiv există, iar obligaţia
corelativă poate fi executată de bună voie de către cel căruia îi incumbă, fiind
irelevant dacă dreptul poate fi probat sau nu deoarece în măsura în care
debitorul este de bună credinţă el recunoaşte obligaţia pe care şi-a asumat-o.
În situaţia în care se impune totuşi dovada dreptului civil subiectiv,
elementul care trebuie dovedit de către cel care îl invocă reprezintă obiectul
probei, acest obiect cuprinzând faptele juridice din care rezultă drepturile şi
obligaţiile ce compun conţinutul raportului juridic civil concret. Altfel spus acest
obiect al probei constă în acele împrejurări (evenimente sau acţiuni) care au
generat, au modificat ori au stins drepturi civile subiective.
Pot fi sesizate însă anumite particularităţi, respectiv unele situaţii speciale
ce pot să apară în legătură cu obiectul probei. Astfel, :
-norma de drept nu constituie obiect al probei, judecătorul fiind prezumat
a cunoaşte legea; singura excepţie o reprezintă legea străină invocată în faţa
instanţei române, al cărei conţinut se stabileşte prin atestări obţinute de la
organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau într-un alt mod
adecvat, în această variantă partea care invocă o astfel de lege putând fi
obligată să facă dovada conţinutului ei (art. 7 din Legea nr. 105/1992);
-faptele negative generale nu pot forma obiect al probei, în schimb un fapt
negativ determinat poate fi invocat, el dovedindu-se prin probarea faptului
pozitiv contrar;
-faptele notorii se dovedesc prin probarea notorietăţii;
-faptele necontestate nu necesită, în principiu, probarea lor;
-aspectele cunoscute personal de judecător, din alte împrejurări decât
acelea ale dosarului, formează obiect al probaţiunii judiciare.
Sarcina probei reprezintă îndatorirea de a face dovada actului sau a
faptului juridic din care decurge dreptul pretins, fiind reglementată de art. 1169
Cod civil astfel: cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o
dovedească. De regulă, cel ce face primul o asemenea propunere este
reclamantul, prin acţiunea cu care a sesizat instanţa, astfel încât lui îi revine, în
primul rând, sarcina probei.
În măsura în care reclamantul şi-a dovedit pretenţiile, vine rândul
pârâtului să acţioneze, în sensul combaterii acestor pretenţii, situaţie în care
sarcina probei trece asupra lui. Nu este mai puţin adevărat că pârâtul poate
ridica el însuşi pretenţii, pe calea acţiunii reconvenţionale, fiind evident că în
acest caz îi revine sarcina probei, pentru dovedirea acestora. Nu în ultimul rând,
254

pârâtul trebuie să iasă din pasivitate în cazul în care invocă excepţii în apărarea
sa.
Este evident că sarcina probei revine de-a lungul procesului atât
reclamantului cât şi pârâtului. Aşa fiind, judecătorul trebuie să stăruie pentru a
descoperi adevărul şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor,
potrivit dispoziţiilor art. 130 alin. 2 Cod procedură civilă. În acelaşi timp însă,
judecătorul va opri acest duel al probelor în măsura în care va aprecia că au fost
administrate suficiente probe pentru dovedirea pretenţiilor părţilor din proces.
Pentru a fi încuviinţate de instanţă, probele trebuie să îndeplinească,
cumulativ, următoarele condiţii: să nu fie oprite de lege, să fie verosimile, să fie
utile, să fie pertinente şi să fie concludente.
Referitor la convenţiile pe care părţile le pot încheia asupra probelor, ele
pot avea ca obiect sarcina probei, obiectul probei, admisibilitatea acesteia,
puterea doveditoare a probei şi administrarea dovezii. Cum în realitate normele
care stabilesc aceste aspecte au, în majoritatea cazurilor, un caracter imperativ,
ce nu poate fi atins de voinţa părţilor, destul de rar vor fi întâlnite în practică
astfel de convenţii.

CAIET DE SEMINAR 6

În Codul civil se regăsesc reglementări în această materie în art. 1169 –


1206. Proba jurământului, prevăzută de art. 1170 Cod civil, a fost înlăturată prin
prevederile Decretului nr. 205/1950.
Codul de procedură civilă reglementează cele trei mijloace de probă
precum şi administrarea acestora în art. 167– 225 şi 235 –241.
Raportul juridic, în majoritatea cazurilor, există indiferent de faptul că el
poate fi probat sau nu, şi atâta vreme cât dreptul nu este contestat iar obligaţia
este executată de bună voie nici nu apare necesitatea dovedirii acestuia. O
astfel de necesitate apare în măsura în care fie titularul dreptului solicită
executarea unei obligaţii într-o modalitate cu care debitorul nu este de acord, fie
debitorul nu recunoaşte întinderea dreptului subiectului activ. Într-o astfel de
situaţie, instanţa va fi cea chemată să soluţioneze acest litigiu, ori judecătorul
nu se poate pronunţa decât în măsura în care poate să cerceteze în mod exact
modul în care raportul juridic s-a născut, voinţa părţilor în momentul respectiv şi
efectele pe care acestea le-au avut în vedere.
Sarcina şi obiectul probei:
A îi dă cu titlu de împrumut lui B o sumă de bani, la 25 ianuarie 2000,
urmând ca B să restituie împrumutul la 1 iunie 2000. În cazul în care B nu îşi
execută obligaţia, A va sesiza instanţa în vederea obţinerii unui titlu executoriu.
A va trebui să dovedească în faţa judecătorului încheierea contractului de
împrumut, predarea banilor şi suma în sine, precum şi data la care obligaţia
trebuia stinsă. Dacă A va reuşi să facă dovada pretenţiilor sale, B va trebui să se
apare, invocând de exemplu restituirea sumei, prescripţia dreptului la acţiune,
255

transformarea obligaţiei prin novaţie, şi oricare dintre aceste fapte juridice vor
trebui dovedite pentru a fi reţinute ca producând efecte, de către judecător.
În măsura în care B va invoca nulitatea actului de împrumut – de exemplu
pentru lipsa consimţământului – el va putea formula o acţiune reconvenţională,
urmând să facă dovada propriilor afirmaţii.
Administrarea probelor trebuie limitată într-o măsură care să permită
clarificarea situaţiei de fapt şi de drept fără a încărca dosarul în mod nejustificat.
Astfel, de exemplu, dacă au fost audiaţi doi martori care au declarat că au văzut
când ghiveciul cu flori a căzut, din balconul lui A, spărgând parbrizul
autoturismului lui B, nu se mai impune audierea altor martori, care să relateze
acelaşi lucru.
Nu se poate dovedi că A nu a fost niciodată într-o anumită localitate (fapt
negativ general sau nedefinit) dar se poate dovedi că A nu a fost în data de 1
martie 2001 la Galaţi, dovedindu-se că a fost, în aceeaşi dată, la Oradea.
Un fapt necontestat este un fapt recunoscut de pârât; de exemplu, B
recunoaşte că a primit, cu titlu de împrumut, o anumită sumă de la A, dar nu a
restituit-o pentru că nu a avut bani. În această variantă nu se mai impune
administrarea de probe pentru a se dovedi existenţa împrumutului şi cuantumul
creanţei.
În măsura în care judecătorul cunoaşte în mod direct anumite fapte care
sunt esenţiale la dezlegarea pricinii, el va renunţa la calitatea de judecător al
cauzei şi va relata, în calitate de martor, aceste aspecte cunoscute. Oricum,
hotărârea sa trebuie să se bazeze exclusiv pe probe administrate în instanţă, cu
respectarea principiului oralităţii şi contradictorialităţii.
Un exemplu în care proba este oprită de lege este cel al interogatoriului în
caz de divorţ, deoarece potrivit art. 612 alin. ultim din Codul de procedură civilă
interogatorul şi jurământul nu pot fi cerute pentru dovedirea motivelor de
despărţenie.

Proba trebuie să fie verosimilă în sensul că ea nu trebuie să tindă la


dovedirea unor fapte incredibile. Se va respinge proba prin care s-ar solicita să
se dovedească faptul că un om a urcat pe raza soarelui, dar verosimilitatea va fi
incontestabil analizată în funcţie de anumite rezultate obţinute de dezvoltarea
tehnicii şi tehnologiei şi care permit administrarea unor probe imposibil de
imaginat în urmă cu câţiva ani.
Proba este utilă atunci când prin administrarea ei se tinde la dovedirea
unor fapte contestate (dacă, de exemplu, pârâtul nu recunoaşte la interogatoriu
nici una din pretenţiile formulate de reclamant; dacă pe o parte din acestea le
recunoaşte şi pe o parte le contestă, nu se va mai impune administrarea de
probe pentru dovedirea faptelor recunoscute, ci doar pentru dovedirea celor
contestate).
Proba este pertinentă dacă are legătură cu cauza şi este concludentă dacă
permite rezolvarea acesteia; orice probă concludentă este şi pertinentă, dar nu
orice probă pertinentă este şi concludentă.
***
Se poate afirma că probele au importanţa lor, care poate fi analizată sub
mai multe aspecte. În mod incontestabil probele judiciare au o legătură
indisolubilă cu temeinicia şi legalitatea hotărârii pronunţară într-o anumită
256

cauză. 1 Temeinicia unei astfel de hotărâri se bazează pe probele administrate


care trebuie să fie suficiente pentru a permite judecătorului să-şi formeze o
convingere. Se întâmplă, de multe ori, ca instanţele de apel sau de recurs să
constate că netemeinicia hotărârilor judecătoreşti cenzurate are la bază o
insuficientă administrate a probelor sau o greşită apreciere a acestora.
Varianta ideală o reflectă prezentarea unui material probator suficient de
vast, care să permită stabilirea unor date reale, obiective şi suficiente, pentru
lămurirea situaţiei de fapt, întotdeauna instanţa fiind obligată să urmărească
respectarea principiilor procesului civil - legalitatea, aflarea adevărului,
continuitatea, nemijlocirea, publicitatea, contradictorialitatea - şi să nu uite
niciodată de conţinutul principiului rolului activ al judecătorului, principiu care
uneori este formulat expres iar alteori se deduce din spiritul normelor
procedurale, dar care este imposibil de înlăturat deoarece el determină aflarea
adevărului despre un raport juridic civil şi efectele acestuia, punct final al
oricărui proces.
Pe de altă parte, o importanţă deosebită o prezintă probele şi pentru alte
ştiinţe decât aceea a dreptului, în special atunci când este vorba de cercetări
istorice. Se poate imagina o paralelă între un judecător şi un istoric, ambii
căutând urma lăsate de fapte, lucruri şi fiinţe din trecut, pentru a reconstitui o
perioadă şi a stabili adevărul în cauza cercetată.
Nu în ultimul rând un sistem probator bine pus la punct permite
pronunţarea unor hotărâri conforme cu realitatea, acestora recunoscându-li-se
un rol educativ, în mod indubitabil conţinutul acestora reflectându-se în
conştiinţa subiectelor de drept.
***
Izvoarele cele mai îndepărtate care fac amintire despre probe datează cu
mult înaintea erei noastre, un astfel de exemplu reprezentându-l legea asiriană,
care cunoaşte două sisteme de probe: probele legale şi probele materiale.
În mod indiscutabil, cele mai bine conservate şi păstrate sunt datele ce
provin din dreptul roman, probele cunoscute în această perioadă fiind în
principal actele şi martorii, iar în unele situaţii chiar şi prezumţiile. Specific
acestei perioade este şi faptul că nu erau cristalizate reguli cu privire la valoarea
mijloacelor de probă, ele fiind clasificate în funcţie de criterii destul de
subiective.
În dreptul feudal existau ordaliile, care constau în proba cu fierul roşu,
căldarea cu apă fiartă, duelul judiciar, judecata lui Dumnezeu, proba cu martori,
actele scrise şi blestemul.2
Ulterior, normele de procedură cuprinse în cutume au fost unificate,
regăsindu-se în norme ce au dobândit, din ce în ce mai mult, un caracter tehnic.
Concomitent, în doctrină au apărut lucrări de specialitate, majoritatea ţărilor
europene cunoscând sistemul probator în secolul al XVIII-lea. De asemenea,
reprezintă o trăsătură comună faptul că aceste norme s-au regăsit în Codul civil
şi Codul de procedură civilă al fiecăruia dintre sistemele de drept naţional, fiind
elocvent în acest sens faptul că sarcina probei şi admisibilitatea diferitelor
mijloace de probă sunt cuprinse de Codul civil francez, în timp ce Codul de
procedură civilă reglementează expertiza, ancheta şi interogatoriul. Aceeaşi
este situaţia în legislaţia italiană care reglementează probele prin normele
1
Pentru o anlaiză detaliată, Florea Măgureanu, Înscrisurile – mijloace de probă în procesul civil, Ed.
Lumina Lex,
Bucureşti, 1997, p. 16 şi urm.
2
E. Mihuleac, Sistemul probator în procesul civil, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970, p.14 şi urm.
257

Codului civil, Codului de procedură civilă şi Codului comercial, recunoscându-se


dreptul judecătorului de a aprecia probele ce au fost strânse de un alt magistrat.
O situaţia specială o reprezintă legislaţia engleză, deoarece probele sunt
tratate în cuprinsul legilor de aplicare a drepturilor de fond şi se disting anumite
trăsături specifice tipurilor de judecată care pot fi: prin judecător, prin judecător
şi juriu obişnuit, prin judecător şi juriu special, prin judecător şi expert sau prin
arbitri şi expert. De asemenea, o altă trăsătură specifică sistemului de common-
law o reprezintă faptul că martori pot fi chiar şi părţile din proces.
În legislaţia SUA probele sunt reglementate de o lege specială, denumită
„Law of Evidence”, judecata făcându-se cu ajutorul juriului.
În sistemul nostru de drept, reglementări mai vechi au recunoscut
sistemul probelor legale, mijloacele de dovadă fiind limitate, expres
reglementate şi ierarhizate potrivit legii, având o valoare prestabilită. În acest
sistem judecătorul avea sarcina să constate dacă exista proba prevăzută de lege
şi în cazul unui răspuns afirmativ să-i acorde acesteia puterea atribuită de
normă.

# 2. Clasificarea probelor.
Pentru clasificarea probelor se au în vedere mai multe criterii.
A. După izvorul de la care provin:
1.Probe personale şi probe materiale. Probele personale sunt cele
percepute de cel care le redă instanţei, verbal sau în scris, pe când cele
materiale sunt obiectele ,care prin însuşirile lor, locul în care se află sau urmele
lăsate pot furniza informaţii valoroase pentru soluţionarea litigiului.
2.Probe nemijlocite sunt acelea luate din prima sursă (interogatoriul sau
cercetarea la faţa locului), în timp ce probele mediate sunt cele care ajung la
cunoştinţa judecătorului printr-un factor intermediar (declaraţiile martorului,
care relatează aspecte cunoscute de la o altă persoană).
3.Probele preconstituite, care sunt întocmite anterior apariţiei litigiului şi
probe create după apariţia litigiului (declaraţie de martor, mărturisire).
B. După legătura cu faptul care urmează a fi probat:
1.Probe directe, care permit stabilirea faptului generator, modificator sau
extinctiv de drepturi singure, fără a fi necesar concursul altor probe.
2.Probe indirecte, care permit stabilirea izvorului raportului juridic printr-
un fapt probator, intermediar, vecin şi conex, fiind necesar în acest caz să se
recurgă la un raţionament deductiv sau inductiv.
C. După forma de exprimare pot fi deosebite probele verbale de cele
scrise şi de cele materiale.
D. După cum probele sunt administrate în faţa instanţei sau în afara
acesteia se deosebesc probele judiciare de cele extrajudiciare. Probele judiciare
dintr-un proces pot fi utilizate într-un alt proces, caz în care vor fi caracterizate
ca fiind probe extrajudiciare.
Referitor la înscrisuri se cunosc mai multe clasificări ale acestor mijloace
de probă, astfel:
A. După cum, la întocmirea înscrisului, s-a avut în vedere sau nu folosirea
acestuia ca mijloc de probă, distingem înscrisurile preconstituite de cele
nepreconstituite.
Înscrisurile preconstituite pot fi împărţite, la rândul lor, în înscrisuri
originare – cele întocmite de organul instrumentator, competent sau de către
părţi, cu scopul constatării încheierii, modificării sau stingerii unui raport juridic
258

civil -, înscrisuri recognitive – care au scopul de a recunoaşte existenţa


înscrisului originar, pierdut sau distrus, pe care-l înlocuiesc – şi înscrisurile
confirmative, care permit producerea de efecte juridice de către un act anulabil,
existenţa lor fiind strict determinată de intenţia subiectului de drept protejat de
norma încălcată la încheierea actului, de a acoperi viciul respectiv.
B. Înscrisuri a căror putere doveditoare este prevăzută de lege şi înscrisuri
a căror putere doveditoare este lăsată la aprecierea judecătorului.
C. După subiectul de la care emană înscrisurile acestea pot fi oficiale sau
neoficiale.
D. Înscrisuri autentice şi înscrisuri sub semnătură privată.

# 3. Mijloacele de probă.

3.1 Înscrisurile.
Definim înscrisurile ca fiind declaraţii despre un act sau fapt juridic făcute
de părţi sau de terţi în formă scrisă cu mâna sau prin dactilografiere ori
imprimare, cu orice litere sau sistem de scris, pe hârtie sau pe orice alt
material.1
De cele mai multe ori înscrisurile sunt preconstituite, adică redactate
înainte de naşterea oricărui litigiu, tocmai în scopul de a fi întrebuinţate, la
nevoie, ca mijloace de probă (înscrisurile autentice, înscrisurile sub semnătură
privată, chitanţe, facturi, răbojuri2). Înscrisurile pot fi evident şi nepreconstituite,
la întocmirea acestora neurmărindu-se scopul de a fi folosite ca mijloc de
dovadă (cărţile, hârtiile casnice, scrisorile).
3.1.1.Înscrisul autentic.
Potrivit art. 1171 Cod civil înscrisul autentic este acela care a fost realizat
cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public care are dreptul de a
funcţiona în locul unde actul s-a făcut. Aceste înscrisuri sunt instrumente
probatorii cu o valoare semnificativă deoarece cuprind manifestări de voinţă ale
părţilor făcute înainte de ivirea litigiului, cu intenţia de a servi ca mijloc de
dovadă în viitor. Se poate spune că înscrisurile autentice – ca probe
extrajudiciare – constituie cea mai importantă categorie a înscrisurilor
preconstituite, deoarece fac dovada deplină până la înscrierea în fals, ele fiind
cele mai puternice mijloace de probă.3
Din definiţia dată înscrisurilor autentice de art. 1171 Cod civil se desprind
mai multe condiţii impuse de legiuitor pentru validitatea înscrisului autentic:
actul să fie întocmit de către un funcţionar public; funcţionarul public să aibă
calitatea de a întocmi actul şi să fie capabil pentru această operaţiune (sub
rezerva aplicării maximei error comunis facit jus); funcţionarul public să fie
competent pentru a încheia înscrisul, atât sub aspectul competenţei materiale
cât şi a cele teritoriale, precum şi faptul că înscrisul trebuie să fie întocmit cu
formalităţile cerute de lege, sub sancţiunea nulităţii.
Principalele categorii de acte autentice sunt: înscrisurile autentice
notariale (cele întocmite de notarul public sau cele redactate de părţi şi doar
autentificate de acesta); hotărârile organelor jurisdicţionale; actele de stare
civilă; înscrisurile elaborate de reprezentanţele diplomatice ale României. Legea
1
Ernet Lupan, op. cit., p. 120
2
Răbojul este o bucată de lemn, în formă cilindrică, sau în patru muchii, pe care sunt însemnate,
prin crestături, anumite socoteli.
3
Florea Măgureanu, op. cit. p. 51
259

specială este cea care stabileşte că actul întocmit de un anumit funcţionar are
sau nu valoarea unui înscris autentic.
Întocmirea sub formă autentică a înscrisurilor poate fi cerută de lege sau
poate fi decisă de voinţa părţilor.
Redactarea actelor juridice civile sub forma actului autentic prezintă
pentru părţi avantaje deosebite, datorită trăsăturilor care le caracterizează,
astfel:
- înscrisul autentic se bucură de prezumţia de autenticitate care îl scuteşte
pe titular de orice altă dovadă, proba contrară fiind solicitată celui care contestă
actul; în măsura în care înscrisul are înfăţişarea unuia autentic prin forma şi
aparenţa sa exterioară, el se bucură de prezumţia de autenticitate, în sensul că
emană cu adevărat de la cei care figurează ca semnatari;
- înscrisurile autentice fac dovada până la înscrierea în fals în ceea ce
priveşte constatările personale ale funcţionarului instrumentator;
- actul face deplina dovadă, până la înscrierea în fals, şi în ceea ce priveşte
semnăturile părţilor şi a agentului instrumentator, precum şi sub aspectul datei
întocmirii actului;
- înscrisurile autentice care constată obligaţii – ajunse la scadenţă – pot fi
puse în executare, fiind necesară doar investirea cu formă executorie, altminteri
nemaimpunându-se intervenţia instanţei.
Puterea doveditoare a înscrisului autentic rezultă din faptul că a fost
întocmit şi autentificat sau cel puţin primit şi autentificat de un funcţionar public
competent a instrumenta actul respectiv, ce funcţionează în locul în care actul a
fost întocmit, şi în limita propriilor atribuţii.
Înscrisul autentic se bucură de o prezumţie de autenticitate în sensul că
emană cu adevărat de la cei care figurează ca semnatari, atunci când prin forma
şi aparenţa sa exterioară se prezintă ca un înscris autentic întocmit potrivit
dispoziţiilor legale (aparenţa exterioară este redată de semnătura funcţionarului
public, sigiliul autorităţii, numărul de înregistrare etc.). Dacă, dimpotrivă,
înscrisul prezintă nerelegularităţi – vicii materiale sau formale care evidenţiază
de la prima vedere falsitatea sa – nu numai că acesta nu poate constitui temeiul
prezumţiei de autenticitate, dar instanţa îl va putea înlătura fără a mai recurge
la procedura înscrierii în fals.
Principalul efect al prezumţiei de autenticitate de care se bucură
înscrisul autentic este cel al inversării sarcinii probei, aceasta trecând
de la partea care invocă actul la cea care contestă sinceritatea şi
autenticitatea acestuia. Persoana care invocă înscrisul autentic nu mai
trebuie să facă nici o dovadă, sarcina de a dovedi falsitatea actului revenind
părţii contestatoare, care va fi obligată să apeleze la procedura înscrierii în fals.
I. Puterea doveditoare a menţiunilor referitoare la constatările personale
ale funcţionarului public instrumentator.
Menţiunile cuprinse în înscrisul autentic cu privire la faptele materiale
săvârşite de însuşi funcţionarul public şi cele privind faptele materiale petrecute
în faţa sa şi constatate prin propriile sale simţuri în cadrul atribuţiilor ce-i revin,
potrivit legii, se bucură de deplină putere doveditoare, ele neputând fi
combătute decât prin procedura specială a înscrierii în fals.
Sunt cuprinse în această categorie: semnătura părţilor şi a altor
participanţi, semnătura funcţionarului instrumentator, menţiunile privind
prezenţa părţilor şi constatarea identităţii lor, data şi locul încheierii înscrisului,
declaraţia părţilor că afirmaţiile cuprinse în înscris exprimă voinţa lor, precum şi
260

menţiunile referitoare la alte fapte materiale constatate personal de funcţionarul


instrumentator, cu condiţia ca acestea să intre în atribuţiile sale de serviciu.
Aceste toate menţiuni fac aceeaşi dovadă şi faţă de terţi care nu le vor
putea combate decât tot prin înscrierea în fals, deoarece caracterul de
autenticitate este indivizibil.
Nu trebuie înţeles că autentificarea unui înscris ar face imposibilă anularea
acestuia pentru motive de incapacitate a părţilor sau pentru vicierea
consimţământului sau constatarea caracterului simulat al actului deoarece
funcţionarul nu are nici obligaţia şi nici posibilitatea de a controla voinţa părţilor
sub aceste aspecte.
În măsura în care menţiunile cuprinse în actul autentic depăşesc atribuţiile
conferite de lege funcţionarului public instrumentator, actul va avea doar
valoarea unei simple mărturii.
II. Puterea doveditoare a declaraţiilor şi menţiunilor părţilor cuprinse în
înscrisul autentic.
Spre deosebire de forţa probantă conferită menţiunilor referitoare la
constatările personale ale agentului instrumentator, puterea doveditoare a
declaraţiilor părţilor cuprinse în înscrisul autentic, cunoaşte o valoare limitată,
respectiv până la proba contrară deoarece este vorba de menţiuni care nu pot fi
verificate pentru a se stabili dacă ele exprimă voinţa liberă şi neviciată a părţilor
şi nici măcar dacă ele corespund sau nu realităţii.
În ceea ce priveşte pe funcţionarul public instrumentator, acesta atestă un
fapt, şi anume că părţile au declarat în faţa sa că cele cuprinse în înscris
exprimă voinţa lor, iar această atestare face dovada până la înscrierea în fals,
dar realitatea afirmaţiilor în sine nu poate avea o putere doveditoare mai mare
decât aceea corespunzătoare menţiunilor făcute sub semnătura părţilor
respectiv până la proba contrară.
Dorind să concluzionăm, putem spune că menţiunile trecute de părţi într-
un înscris autentic pot fi grupate în trei categorii şi anume:
- declaraţiile părţilor referitoare la obiectul însuşi al faptului juridic civil pe
care înscrisul îl constată privind drepturile şi obligaţiile lor;
- enunţările părţilor care nu se referă la obiectul principal al actului juridic
pe care înscrisul îl constată, dar care au legătură cu obiectul respectiv;
- afirmaţiile părţilor cu privire la fapte străine de obiectul actului juridic
civil, în vederea constatării căruia s-a întocmit înscrisul.
Declaraţiile din primele două categorii au putere doveditoare până la
proba contrară, iar în ceea ce priveşte menţiunile din cea de-a treia categorie,
acestea nu constituie decât un început de dovadă scrisă, care va trebui
completat prin alte probe. Stabilirea faptului dacă afirmaţiile părţilor au sau nu
legătură cu raportul juridic pentru constatarea căruia s-a întocmit înscrisul, cade
în sarcina instanţei, care este chemată să aprecieze în fiecare caz concret în
parte.
III. Valoarea probatorie a înscrisului nul ca înscris autentic.
Dispoziţiile art. 1172 Cod civil prevăd că actul care nu poate fi autentic din
cauza necompetenţei sau necapacităţii funcţionarului, sau din lipsă de forme,
este valabil ca scriptură sub semnătură privată, dacă s-a iscălit de părţile
contractante.
Se poate spune că înscrisul este nul ca înscris autentic în măsura în care actul
nu reuneşte condiţiile prevăzute de lege pentru a fi autentic: dacă s-a încălcat
competenţa sau capacitatea funcţionarului ori dacă nu au fost respectate
cerinţele de formă prevăzute prin norme cu caracter imperativ. Este evident că
261

lipsa uneia sau a mai multora din condiţiile esenţiale lipseşte înscrisul de forţa
sa probantă specifică, consecinţele fiind mai mult sau mai puţin semnificative,
raportat la condiţia impusă de legiuitor privind necesitatea formei autentice ad
validitatem sau ad probationem.
În cazurile în care forma înscrisului autentic este cerută de legiuitor în mod
imperativ, ca o condiţie obligatorie pentru valabilitatea actului juridic civil, în
măsura în care înscrisul va fi nul ca înscris autentic, întregul act juridic civil va fi
lovit de această sancţiune.
Dacă părţile au convenit şi au îmbrăcat actul juridic în forma actului
autentic, numai pentru a-şi asigura o dovadă mai sigură, nulitatea înscrisului sub
acest aspect nu va influenţa valabilitatea actului juridic în sine şi nici
valabilitatea înscrisului privit ca un înscris sub semnătură privată şi având dată
certă.

3.1.2. Înscrisurile sub semnătură privată.


Înscrisul sub semnătură privată este acel înscris care este semnate de cel
ori de cei de la care provin, singura condiţie cu caracter general pentru
valabilitatea unui astfel de act reprezentând-o semnătura autorului sau autorilor.
Semnătura trebuie să fie executată de mâna autorului, ceea ce însemnă
că numele dactilografiat, litografiat, executat prin parafă sau punere de deget
nu îndeplinesc această condiţie. Cerinţa semnăturii nu este sinonimă cu
menţionarea numelui părţii, fiind vorba despre semnătura obişnuită a acestuia.
Nu este mai puţin adevărat că această semnătură trebuie aşezată într-un
asemenea mod în cuprinsul actului, încât să rezulte cu uşurinţă că autorul ei îşi
însuşeşte în întregime acest conţinut.
Actul în sine poate să fie însă dactilografiat, litografiat sau imprimat, fiind
considerate ca acte sub semnătură privată chitanţele, poliţele de asigurare,
contractele tipizate, în toate aceste variante însă semnătura fiind olografă.
Înscrisurile pot fi redactate în limba română sau într-o altă limbă,
admiţându-se chiar folosirea unui limbaj convenţional, folosit de părţi, cu
condiţia ca acesta să fie accesibil tuturor părţilor care au semnat actul.
Atunci când în cuprinsul înscrisului se fac adăugiri sau înlăturări de cuvinte
ce determină schimbarea conţinutului acestuia toate aceste modificări trebuie
să fi confirmate prin semnătură de partea sau părţile de la care emană actul.
Caracteristicile înscrisului sub semnătură privată sunt următoarele:
- înscrisul sub semnătură privată, recunoscut de cel căruia i se opune sau
considerat de normă ca fiind recunoscut, este asimilat sub aspectul valorii
probante înscrisului autentic, cu menţiunea că efectul se produce atât faţă de
părţile semnatare cât şi faţă de moştenitorii acestora;
- nu este mai puţin adevărat că partea căreia i se opune actul are
posibilitatea de a contesta conţinutul sau semnătura, iar moştenitorii au o
poziţie şi mai favorabilă, fiind suficient să declare că nu cunosc scrierea sau
semnătura antecesorului lor; într-o astfel de variantă se va proceda la
verificarea de scripte sau se va declanşa procedura falsului pentru a se stabili
autenticitatea scrisului, respectiv a semnăturii contestate;
- înscrisul sub semnătură privată, prin forma şi condiţiile lui, se bucură de
o prezumţie de validitate până la proba contrară.
Nu pot încheia acte sub semnătură privată persoanele care se află în
imposibilitatea fizică sau intelectuală a întocmi asemenea înscrisuri, respectiv
262

cele care nu pot sau nu ştiu să scrie sau să citească, nefiind în măsură să ia
cunoştinţă de cuprinsul actului şi nu sunt în măsură să verifice conformitatea
cuprinsului acestuia cu declaraţia lor de voinţă. Pe de altă parte, persoanele
care datorită unor infirmităţi sau unor boli nu pot să scrie sau nu pot să citească
se vor afla, de asemenea, în incapacitatea de a semna astfel de acte. În toate
aceste cazuri, chiar pentru dovedirea actului juridic, se impune redactarea
înscrisului în formă autentică.
Referitor la data înscrisului sub semnătură privată, legislaţia în materie
civilă nu impune în mod expres obligativitatea menţionării acesteia deşi este
vorba de un element care prezintă importanţă în anumite situaţii (de exemplu
stabilirea capacităţii părţii în momentul încheierii actului).
Indicarea datei în înscrisuri sub semnătură privată, având caracterul unei
menţiuni a părţilor, nu poate să aibă altă putere probantă decât cea pe care o
au celelalte menţiuni din înscris. În vederea ocrotirii intereselor terţilor care ar
putea fi prejudiciaţi în cazul indicării unei alte date în act decât cea la care s-a
realizat cu adevărat acordul de voinţă al părţilor semnatare, legiuitorul a
prevăzut o regulă specială, potrivit căreia data înscrisului sub semnătură privată
nu este opozabilă acestor terţi decât din ziua în care a devenit certă, prin unul
din mijloacele indicate de lege (art. 1182 Cod civil).
Între părţile contractante menţiunea datei este supusă condiţiei
recunoaşterii sau celei a verificării de scripte. Odată recunoscută, într-un fel sau
altul ca valabilă, ea este opozabilă părţilor contractante, făcând dovada până la
proba contrarie. În ceea ce priveşte pe terţi, menţiunea datei are aceeaşi putere
– până la proba contrară – ca şi menţiunile ce formează conţinutul înscrisului.
Data certă se dobândeşte de înscrisul sub semnătură privată prin
următoarele mijloace:
- prin prezentarea înscrisului la o instituţie de stat administrativă,
judecătorească sau de orice altă natură, în care caz înscrisul sub semnătură
privată dobândeşte dată certă din ziua prezentării;
- prin înregistrarea înscrisului într-un registru public, cum ar fi registrele
instanţelor judecătoreşti sau registrele fiscale, în această variantă data înscrierii
în registru fiind data certă a înscrisului;
- prin relatarea conţinutului înscrisului, chiar şi prescurtat – dar în mod
suficient pentru identificarea acestuia – în acte întocmite de magistraţi, notari
sau funcţionari publici (hotărâri judecătoreşti, procese-verbale încheiate de
executorii judecătoreşti, înscrisuri autentice) în toate aceste variante actul sub
semnătură privată având ca dată certă data înscrisului în care a fost menţionat;
- prin decesul uneia din persoanele care au semnat actul, în care caz
înscrisul sub semnătură privată dobândeşte dată certă din ziua morţii persoanei
respective;
- prin darea de dată certă de către notarul public, în temeiul art. 8 lit. f din
Legea nr. 36/1995.
Din modul de redactare al art. 1182 Cod civil se deduce că mijloacele de
dobândire a datei certe sunt enumerate limitativ, neadmiţându-se alte
modalităţi de efectuare a acestei operaţiuni.
Pe lângă condiţia generală – a semnăturii autorului sau autorilor -, pentru
valabilitatea unor anumite înscrisuri sub semnătură privată legea impune
îndeplinirea unor condiţii speciale:
A. Condiţia pluralităţii de exemplare sau a multiplului exemplar este
solicitată de art. 1179 Cod civil, potrivit căruia actele sub semnătură privată,
care cuprind convenţii sinalagmatice, nu sunt valabile dacă nu s-au făcut în
263

atâtea exemplare originale cât sunt părţi cu interes contrar, este de ajuns un
singur exemplar original pentru toate persoanele care au acelaşi interes.
Fiecare exemplar trebuie să facă menţiunea de numărul originalelor ce s-
au făcut.
Cu toate acestea, lipsa de menţiune că originalele s-au făcut în număr
îndoit, întreit şi celelalte, nu poate fi opusă de acela care a executat din parte-i
convenţia constatată prin act.
Formalitatea multiplului exemplar a fost introdusă pentru prima data de
Parlamentul din Paris printr-o decizie din 30 august 1736. Condiţia este cerută
cu valoare ad probationem şi numai pentru înscrisurile ce constată convenţii
sinalagmatice, ceea ce permite limitarea domeniului de aplicare a acestei
formalităţi. Legiuitorul a urmărit aşezarea părţilor pe o poziţie de egalitate sub
aspectul dovedirii drepturilor şi obligaţiilor reciproce prin deţinerea şi înfăţişarea
unui exemplar original al înscrisului întocmit tocmai pentru a folosi ca mijloc de
dovadă.
Formalitatea este solicitată doar în cazul convenţiilor sinalagmatice, din
care rezultă drepturi şi obligaţii reciproce deoarece numai în varianta în care se
încheie astfel de convenţii pot fi întâlnite părţi cu interese distincte care au
nevoie de exemplare originale ale înscrisului doveditor ce s-a întocmit. Aşa fiind
condiţia nu este necesară pentru actele unilaterale şi nici pentru convenţiile
unilaterale care cuprind obligaţii din partea doar a uneia dintre părţi.
De la condiţia multiplului exemplar, prevăzută de art. 1179 Cod civil, se
cunosc mai multe excepţii, chiar în varianta în care este vorba de convenţii
sinalagmatice, cum ar fi:
-în cazurile în care, potrivit art. 1172 Cod civil, un înscris este nul ca înscris
autentic, el va fi valabil ca înscris sub semnătură privată, cu singura condiţie de
a fi semnat de părţi, fără a fi necesar să fi fost întocmit în mai multe exemplare;
-convenţiile sinalagmatice comerciale cărora li se aplică dispoziţiile
Codului comercial nu sunt supuse condiţiei pluralităţii de exemplare originale,
deoarece potrivit art. 46 ele pot fi dovedite prin orice mijloc de probă, inclusiv
martori şi prezumţii;
-dacă înscrisul sub semnătură privată este încredinţat de părţi spre
păstrare unei terţe persoane;
-convenţia adiţională care completează sau modifică o convenţie
sinalagmatică anterioară, poate fi întocmită într-un singur exemplar original, cu
condiţia menţionării ei într-o clauză de trimitere adăugată pe toate exemplarele
convenţiei iniţiale;
-înscrisul va fi de asemenea valabil indiferent de numărul de exemplare
redactate dacă părţile îl recunosc;
-în situaţia în care convenţia sinalagmatică s-a încheiat prin schimbul a
două înscrisuri – oferta urmată de acceptare – condiţia pluralităţii de exemplare
se consideră a fi îndeplinită dacă se prezintă în instanţă ambele înscrisuri,
fiecare purtând semnătura expeditorului.
Trebuie menţionat faptul că neîndeplinirea cerinţei multiplului exemplar
poate avea consecinţe doar asupra dovedirii existenţei actului juridic nu şi
asupra valabilităţii acestuia.
O altă cerinţă este prevăzută de art. 1179 alin. 2 Cod civil, în sensul că nu
este suficient ca înscrisul să fie întocmit în mai multe exemplare, ci este necesar
ca fiecare exemplar al actului să poarte menţiunea numărului originalelor
redactate. Totuşi, în varianta în care lipseşte această menţiune, dar sunt
264

prezentate în instanţă toate exemplarele originale care trebuiau întocmite, actul


va putea fi folosit ca mijloc de probă.
B. Condiţia scrierii în întregime, respectiv a menţiunii bun şi aprobat.
Potrivit prevederilor art. 1180 Cod civil actul sub semnătură privată prin
care o parte se obligă către alta a-i plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare,
trebuie să fie scris în întregul lui de acela care l-a subscris, sau cel puţin
acesta, înainte de a semna, să adauge la finele actului cuvintele bun şi
aprobat, arătând totdeauna în litere suma sau câtimea lucrurilor şi
apoi să iscălească.
Această prevedere reprezintă o protecţie pentru debitorul pe care îl
opreşte să semneze astfel de convenţii în alb, fiind evident că debitorul are
cunoştinţă de valoarea creanţei pe care şi-a asumat-o. În mod evident este
vorba doar de înscrisurile întocmite pentru a constata obligaţii unilaterale ce au
ca obiect plata unei sume de bani sau predarea unor cantităţi de bunuri
fungibile.
Menţiunea în înscrisul sub semnătură privată a cerinţei bun şi aprobat este
necesară dacă înscrisul nu este scris de mâna debitorului, în următoarele cazuri:
-când o obligaţie unilaterală este constatată într-un înscris în forma
aparentă de convenţie sinalagmatică, dar în realitate actul este unilateral;
-când mai mulţi debitori se obligă unilateral faţă de un creditor, doar unul
dintre aceştia redactând înscrisul, iar celorlalţi revenindu-le obligaţia de a face
menţiunea înaintea semnăturii lor;
-când înscrisul constată angajamente unilaterale de a plăti o rentă, ori o
sumă de bani în urma încheierii unei tranzacţii, sau prin care se recunoaşte
primirea unui depozit;
-când angajamentul unilateral luat cu ocazia încheierii unei convenţii
sinalagmatice este consemnat în înscrisul întocmit pentru constatarea
convenţiei, deoarece în acest caz suntem în prezenţa a două acte, dintre care
unul este unilateral;
-când înscrisurile constată angajamente unilaterale accesorii, cum ari fi
fidejusiunea.
Îndeplinirea formalităţii nu este necesară în următoarele cazuri:
-când obligaţia unilaterală are ca obiect predarea unui lucru individualizat
şi identificat prin prestaţia de a face sau de a nu face;
-când înscrisul care constată o obligaţie unilaterală de a plăti o sumă de
bani sau de a preda o cantitate de lucruri este nul ca înscris autentic, având
valoarea unui înscris sub semnătură privată;
-în cazul înscrisurilor care constată primirea unei plăţi – chitanţe –
deoarece în acest caz actul se referă la executarea obligaţiei şi nu la naşterea
ei;
-în cazul în care obligaţia unilaterală a debitorului este nedeterminată, în
această variantă neputând fi indicată suma sau câtimea lucrurilor.
În situaţia în care apar neconcordanţe între cuprinsul înscrisului şi
menţiunea bun şi aprobat, potrivit art. 1181 Cod civil, se prezumă că obligaţia s-
a încheiat pentru suma cea mai mică.
Nerespectarea formalităţii scrierii în întregime a actului sub semnătură
privată de cel care-l semnează – în acest caz particular -, sau cel puţin a
menţiunii bun şi aprobat, are drept consecinţă nulitatea înscrisului care va putea
fi folosit ca un început de dovadă scrisă, cu menţiunea că valabilitatea obligaţiei
însăşi nu este afectată. Acceptarea înscrisului nul ca înscris sub semnătură
privată – pentru neîndeplinirea condiţiilor cerute de art. 1179, respectiv de art.
265

1180 Cod civil – ca început de dovadă scrisă prezintă avantajul că permite


judecătorului posibilitatea administrării probei cu martori şi prezumţii în vederea
stabilirii adevărului obiectiv.
C. Testamentul olograf.
Potrivit art. 859 Cod civil testamentul olograf nu este valabil decât când
este scris în tot, datat şi subsemnat de mâna testatorului.
În acest caz nu există nici o situaţie de excepţie, neputându-se acorda
valoare de testament olograf nici unui alt act care nu îndeplineşte cumulativ
aceste condiţii.
D. Forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată.
Cu toate că înscrisul sub semnătură privată îşi justifică puterea
doveditoare în semnătura părţilor, el prezintă mai puţine garanţii cu privire la
originea sa decât înscrisul autentic. Până în momentul în care semnătura nu
este recunoscută sau nu este valorificată în justiţie, nu se poate şti cu
certitudine dacă ea aparţine sau nu celui care figurează în înscris ca semnatar.
Aceasta este cea mai importantă deosebire între înscrisul sub semnătură privată
şi cel autentic, acesta din urmă bucurându-se de o prezumţie de autenticitate
care răstoarnă sarcina probei.
Printr-o reglementare aproape identică, art. 1177 alin. 1 Cod civil şi art.
177 alin. 1 Cod procedură civilă stabilesc că acela căruia I se opune un înscris
sub semnătură privată este obligat fie să recunoască fie să conteste scrisul sau
semnătura.
În varianta în care cel căruia i se opune un astfel de înscris nu-l
tăgăduieşte şi nu se opune folosirii acestuia în proces, va trebui să admită proba
în sine, poziţia sa fiind considerată ca o recunoaştere tacită a valabilităţii actului.
În ceea ce-i priveşte pe succesorii în drepturi ai aceluia de la care se
pretinde că emană înscrisul sau pe terţi, aceştia pot declara că nu recunosc
înscrisul sau semnătura, ei neputând fi obligaţi să adopte opoziţie tranşantă în
legătură cu acest aspect.
Este suficient ca semnătura să fie tăgăduită de parte sau declarată ca
necunoscută de succesorii în drepturi ai părţii pentru ca înscrisul să fie lipsit de
orice putere doveditoare, până la verificarea autenticităţii sale şi sub rezerva
unei asemenea verificări. Într-o astfel de situaţie sarcina probei revine celui care
doreşte să utilizeze înscrisul, el fiind obligat dă dovedească realitatea semnăturii
părţii.
În oricare din situaţiile analizate instanţa de judecată va fi obligată să
procedeze la verificarea autenticităţii înscrisului, utilizând mijloacele prevăzute
de art. 178 – 179 Cod procedură civilă, adică fie prin comparaţia înscrisului cu
semnătura şi scrisul părţii obţinute în faţa instanţei, fie prin compararea actului
cu alte înscrisuri provenind de la aceeaşi parte, comparaţie ce se realizează, de
regulă, printr-o expertiză grafologică.
Când partea care şi-a recunoscut semnătura sau a cărei semnătură a fost
verificată, pretinde că înscrisul a fost falsificat după semnare, în ce priveşte
conţinutul său – prin ştersături, adăugiri ori alte mijloace de realizare a falsului –
sau când înscrisul ar conţine un fals intelectual, ea poate uza de procedura
înscrierii în fals, reglementată de art. 180 – 185 Cod procedură civilă.

3.1.3.Alte înscrisuri.
În afară de înscrisurile autentice şi sub semnătură privată, Codul civil,
Codul comercial şi Codul de procedură civilă se referă şi la alte categorii de
înscrisuri, care pot contribui la aflarea adevărului în pricinile cercetate.
266

1.Răboajele – sunt înscrisuri nesemnate şi, potrivit legii civile, constituie


un mijloc de probă între persoanele care au obiceiul de a le utiliza, cu condiţia
ca ambele bucăţi să conţină crestături egale şi corelative (art. 1187 Cod civil).
2.Registrele comerciale – Codul comercial reglementează în art. 50 – 56
proba prin astfel de registre, la acestea făcând referire şi prevederile art. 1183 –
1184 Cod civil. Acestea cuprind mărturisirile scrise, extrajudiciare, făcute de
comercianţi privitor la operaţiunile trecute în ele. Registrele, se păstrează de
comercianţi timp de 10 ani, iar în cazul în care sunt întocmite în mod regulat pot
face dovadă pentru fapte şi chestiuni de comerţ atât împotriva cât şi în folosul
comerciantului, instanţa putând să compare fiecare registrul al părţilor aflate în
litigiu. În situaţia în care evidenţa nu este ţinută în mod regulat registrul poate
face dovadă împotriva comerciantului, cu menţiunea că cealaltă parte nu poate
scinda conţinutul registrului pentru a alege doar ce îi este favorabil. În litigiile
dintre un comerciant şi un necomerciant, registrele fac dovadă împotriva
comerciantului şi în folosul necomerciantului. Oricum ar fi, puterea doveditoare
a registrelor comerciale este lăsată la aprecierea judecătorului, care va decide
valoarea probei cu menţiunea obligativităţii motivării înlăturării acesteia. Cele
cuprinse în astfel de registre pot fi combătute prin orice mijloc de probă, inclusiv
martori şi prezumţii.
3.Menţiunea făcută de creditor pe titlul de creanţă. Potrivit prevederilor
art. 1186 alin. 2 Cod civil, orice adnotaţie făcută de creditor în josul, pe
marginea sau pe dosul unui titlu de creanţă este crezută, cu toate că nu este
subsemnată nici datată de el, când tinde a proba liberaţiunea debitorului.
Menţiunile vor fi crezute până la proba contrară, făcute prin orice mijloc de
probă. Trebuie reţinut faptul că norma prevede exclusiv situaţia menţiunilor prin
care creditorul atestă o plată care profită debitorului, nefiind reglementate
menţiunile care ar îngreuna situaţia acestuia.
4.Scrisorile – sunt înscrisuri semnate în mod obişnuit scrise de mână sau
dactilografiate, prin care expeditorul face anumite comunicări destinatarului
utilizând transmiterea prin intermediul poştei sau a unei terţe persoane. Sunt
cuprinse în această categorie, pe lângă scrisorile închise, şi cărţile poştale şi
ilustratele. În acţiunea de folosire în justiţie a corespondenţei trebuie
întotdeauna să se ţină cont de caracterul confidenţial al acesteia.
5.Telegramele – sunt asimilate înscrisurilor sub semnătură privată, cu
condiţia să fie semnate de persoana care le expediază, cel puţin în varianta
originalului predat oficiului telegrafic. Este vorba de declaraţii de voinţă predate
unui oficiu poştal, sub formă scrisă, ale căror cuprins este transcris prin mijloace
mecanice la oficiul de destinaţie şi remis destinatarului.
6.Mai pot fi utilizate ca mijloace de probă registrele şi hârtiile casnice –
condici, caiete, carnete, foi legate împreună sau foi volante pe care o persoană
are obiceiul de a menţiona acte şi fapte juridice care o interesează -, precum şi
telexurile şi faxurile. De asemenea, în materie comercială, mai pot fi utilizate ca
probe titlurile de credit (cambia, cecul, biletul la ordin, ordinul de plată), cu
condiţia ca acestea să îndeplinească formele cerute de lege.

CAIET DE SEMINAR 7
267

Problema 1.
Modelul unui act autentic: acesta este format, de regulă, din două părţi –
în special în cazul actelor notariale -, prima parte conţinând clauzele actului
juridic ce reprezintă voinţa părţilor, iar cea de-a doua parte conţinând încheierea
de autentificare.
ATENŢIE! Nu reduceţi actele autentice la actele notariale, în ciuda faptului
că acestea din urmă reprezintă majoritatea actelor autentice, mai ales din sfera
celor care sunt întocmite la cererea părţilor. Să nu uităm că au acest caracter şi
hotărârile judecătoreşti şi actele de stare civilă, precum şi orice acte cărora
legea specială le conferă această valoare.

Contract de vânzare-cumpărare

Între AB, dom. în Copăcenii de Munte, nr. 15, în calitate de vânzător, şi CD,
dom. în Copăcenii de Vale, nr. 17, în calitate de cumpărător, s-a încheiat
următorul
contract:------------------------------------------------------------------------------------------
Vânzătorul înstrăinează imobilul situat în Copăcenii de Munte, nr. 15,
dobândit cu titlu de moştenire, în favoarea cumpărătorului, în schimbul preţului
de 200.000.000 lei. Imobilul este format din 5000 mp, teren înscris în CF 272-
Copăceni, nr. top 672, precum şi construcţiile edificate, constând în casă cu 15
camere şi piscină.------------------------------------------------------------------------------
Preţul a fost plătit integral azi, data autentificării actului, în mâinile
vânzătorului.----------------------------------------------------------------------------------
Imobilul se vinde liber de orice sarcini şi vânzătorul garantează pe
cumpărător că bunul nu este ipotecat şi nu a fost scos din circuitul civil, totodată
asumându-şi obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi vicii ascunse.-------------------
Cumpărătorul preia posesia imobilului azi, data autentificării actului, de la
aceeaşi dată suportând toate taxele şi impozitele către stat şi unitatea
administrativ-
teritorială.----------------------------------------------------------------------------------------
Cumpărătorul declară că este căsătorit, prezentul imobil reprezentând bun
comun.-------------------------------------------------------------------------------------------
Actul a fost redactat şi dactilografiat azi, data autentificării, în 4 exemplare
originale, din care unul pentru vânzător, unul pentru cumpărător, unul necesar
înscrierii dreptului în cartea funciară şi unul pentru mapa de acte autentice a
notarului public instrumentator, la Biroul notarului public XYZ, cu sediul în
Copăceni, nr. 215.------------------------------------------------------------------------------

Vânzător, Cumpărător,

ROMÂNIA
BIROUL NOTARULUI PUBLIC XYZ
Copăceni, nr. 215

ÎNCHEIERE DE AUTENTIFICARE NR. 5


Anul 2001, luna ianuarie, ziua 7
268

În faţa mea, XYZ, notar public, s-au prezentat:


AB, dom. în Copăceni, nr. 15, identificat cu cartea de identitate seria XH
nr. 888888, eliberat de Poliţia Copăceni, la data 7 decembrie 1995;
CD, dom. în Copăceni, nr. 17, identificat cu cartea de identitate seria BH
nr. 737373, eliberat de Poliţia Copăceni la data de 3 februarie 1996, care au
semnat actul în faţa mea şi şi-au dat consimţământul la autentificarea acestuia.
În temeiul art. 58 – 65 din Legea nr. 36/1995
SE AUTENTIFICĂ PREZENTUL ÎNSCRIS.
S-a taxat cu 2.500.000 lei taxă de timbru şi 30.000 lei timbru judiciar şi s-
a încasat 1.000.000 lei taxă notarială.
NOTAR PUBLIC

Loc ştampilă

Deci, au putere doveditoare, până la înscrierea în fals, menţiunile care


dovedesc prezenţa şi identitatea părţilor în faţa notarului public, precum şi
faptul că acestea şi-au dat acordul pentru autentificare.
Aşa fiind, pentru ca AB să dovedească faptul că nu a semnat actul, nu îi va
fi suficient ca în faţa instanţei să facă o dovadă certă că în ziua autentificării a
fost plecat la mii de kilometri distanţă, ci el va trebui să pornească procedura
înscrierii în fals.
Referitor la cuantumul preţului şi la faptul că acesta a fost achitat, cum
aceste aspecte nu au fost verificate personal de către notar, forţa probantă a
declaraţiilor părţilor şi implicit a înscrisului este până la răsturnarea prin probă
contrară. Altfel spus, părţile pot conveni, printr-un alt act, încheiat de exemplu în
aceeaşi zi ca preţul să se achite în rate lunare, de câte 50.000.000 lei. În acest
caz un înscris ce va consemna un astfel de acord va putea fi folosit ca probă
împotriva celor menţionate în actul, chiar şi autentic.
Rareori se întâlnesc în practică cazuri ca părţile să cuprindă în înscrisul
autentic declaraţii care nu au nici o legătură cu acordul lor de voinţă, cu atât
mai mult cu cât un astfel de act este redactat de avocat sau de notar, fiind
destul de dificilă apariţia unor astfel de elemente.
Cel mai adesea putem întâlni astfel de situaţii în cazul testamentelor
autentice ce cuprind şi recunoaşterea paternităţii unui copil astfel încât actul va
avea un caracter complex, iar menţiunea privind recunoaşterea paternităţii nici
nu va mai putea fi revocată, ea producându-şi efecte, chiar dacă dispoziţiile de
ultimă voinţă au fost ulterior modificate.

Problema 2.
Referitor la înscrisurile sub semnătură privată următoarele aspecte pot fi
invocate:
-singura condiţie generală este aceea a semnăturii părţii sau părţilor de la
care emană, pentru valabilitatea actului nefiind necesară semnarea lui şi de
către martori – terţi faţă de actul juridic pe care înscrisul îl consemnează;
-menţiunea bun şi aprobat nu trebuie să se regăsească obligatoriu în
această formulă, fiind suficientă identificarea unei menţiuni din care să rezulte
269

cu certitudine că debitorul şi-a asumat obligaţia de plată a sumei respective,


sumă ce va fi scrisă în cifre şi litere; Atenţie! Menţiunea nu este necesară dacă
înscrisul a fost redactat de debitor (scris de mâna acestuia);
-în cazul actelor sinalagmatice se redactează atâtea acte originale câte
părţi cu interese contrare sunt; dacă A şi B – soţ şi soţie – înstrăinează un imobil
lui C şi D – soţ şi soţie – vor fi redactate cel puţin două exemplare, fiind în acelaşi
timp suficiente, deoarece unul va fi înmânat vânzătorilor iar unul cumpărătorilor.

Problema 3.
În faţa instanţei, partea care invocă un anumit înscris va trebui să depună
la dosar copii ale acestuia, un exemplar pentru instanţă şi câte un exemplar
pentru fiecare parte, el nefiind obligat să depună originalul decât în cazul în care
partea adversă sau instanţa solicită înscrisul pentru a-l vedea şi a-l confrunta cu
copiile depuse. Dacă partea obligată de instanţă să depună originalul nu-şi
execută această obligaţie sau refuză să răspundă la interogatoriul ce i se ia
pentru dovedirea deţinerii sau existenţei înscrisului, proba nu va fi avută în
vedere la soluţionarea cererii. În măsura în care înscrisurile sunt redactate într-o
limbă străină sau într-un alt alfabet, partea care invocă actul va fi obligată să
depună traduceri legalizate, atât pentru uzul instanţei, cât şi pentru celelalte
părţi.
După ce înscrisurile au fost depuse la instanţă, cercetarea lor se face în
şedinţă publică, în faţa completului şi în contradictoriu cu toate părţile din
proces.
Procedura falsului este reglementată de art. 180 – 184 Cod procedură
civilă şi se foloseşte în cazul înscrisurilor autentice. Ea se declanşează atunci
când partea căreia i se opune înscrisul autentic contestă valabilitatea acestuia,
fiind posibilă şi când se afirmă că a fost falsificat un înscris sub semnătură
privată.
Invocarea că un înscris este fals trebuie făcută de parte personal sau de
un mandatar cu procură specială. Preşedintele completului va dispune
prezentarea înscrisului original în sală, ocazie cu care se va întocmi un proces -
verbal care va cuprinde constatările acestuia referitoare la starea materială a
înscrisului în sensul menţionării existenţei unor modificări sau adăugiri.
Preşedintele va semna înscrisul şi va cere şi grefierului, respectiv părţilor să-l
semneze, actul fiind apoi predat grefei, spre păstrare. Aceste înscrisuri vor fi
păstrate în plicuri separate şi dacă este nevoie se va dispune efectuarea unei
expertize de specialitate. În varianta în care există modele de comparaţie se va
examina conţinutul textului şi modul în care partea căreia i se opune actul
compune şi scrie un text care, pentru uşurarea expertizei, va fi acelaşi cu cel din
înscrisul contestat. Proba de comparaţie va fi luară de către preşedintele
completului, dictându-i-se textul respectiv părţii, atât stând jos cât şi în picioare.
Această modalitate de verificare se utilizează atunci când este vorba de un fals
material, deoarece în cazul falsului intelectual menţiunea neconformă apare în
cuprinsul actului.
Dacă partea care a propus folosirea înscrisului ca probă stăruie în
utilizarea acestuia, iar cea căreia I s-a opus insistă în afirmaţia că acesta este
fals, se încheie un proces-verbal de constatare a poziţiei părţilor, acesta
împreună cu toate probele fiind trimis procurorului competent să efectueze
cercetări în cazul infracţiunilor de fals.
270

Instanţa va aprecia dacă judecata trebuie suspendată, ţinând cont de


valoarea probatorie a înscrisului, de stadiul desfăşurării procesului sau de alte
aspecte în legătură cu cauza. Se va avea în vedere şi faptul că există un motiv
de revizuire a hotărârii bazat pe falsitatea actului care a stat la baza pronunţării
acesteia (art. 322 pct. 4 Cod procedură civilă).
În măsura în care instanţa penală nu poate soluţiona cererea, deoarece
autorul falsului nu poate fi identificat sau în varianta în care acţiunea penală s-a
stins prin decesul autorului, prin prescrierea răspunderii penale sau prin
amnistie, falsul va fi cercetat şi stabilit de instanţa civilă, fiind posibilă
administrarea oricăror mijloace de probă.
Dacă falsul este reţinut de instanţa penală sau civilă, înscrisul va fi
înlăturat, iar dacă actul va fi considerat nealterat el va putea fi utilizat ca probă
în proces, având valoarea actului autentic sau respectiv a înscrisului recunoscut
de părţi.
Procedura verificării de scripte este reglementată de art. 177 – 179 Cod
procedură civilă, fiind specifică situaţilor în care se contestă un înscris sub
semnătură privată.
În varianta în care una dintre părţile căreia i se opune actul contestă
scrierea sau semnătura sau dacă moştenitorii nu recunosc unul din aceste două
elemente, instanţa va fi obligată să dispună verificarea înscrisului respectiv. Mai
mult, se va putea trece la o astfel de verificare chiar dacă înscrisul a fost
recunoscut dar instanţa are dubii în ceea ce priveşte sinceritatea unei asemenea
afirmaţii.
Verificarea de scripte se va face fie direct de către instanţă, utilizându-se
materialele de comparaţie fie solicitându-se efectuarea unei expertize de
specialitate. Materialele de comparaţie reprezintă fie probe obţinute direct de la
parte în faţa instanţei fie, dacă acest lucrul nu mai este posibil, alte înscrisuri –
de preferinţă autentice - necontestate de către părţile aflate în litigiu ca
aparţinând autorului căruia i se atribuie şi actul contestat.

Problema 4.
Trebuie reţinut faptul că actul sub semnătură privată poate fi folosit ca
probă dacă toate exemplarele cerute de lege sunt prezentate în instanţă, chiar
dacă nu apare pe fiecare din acestea numărul de exemplare în care actul a fost
întocmit. Pe de altă parte, nu se va putea prevala de o asemenea neregularitate
partea care a început să execute sau a executat contractul în întregime
deoarece, prin această executare, ea a recunoscut implicit încheierea actului
juridic.
Se pot întâlni şi cazuri în care partea nu a semnat pe exemplarul ce i-a
fost înmânat, dar a semnat pe toate celelalte exemplare, iar exemplarul pe care
îl are în posesie poartă semnătura părţilor cu interese contrare. Într-un astfel de
caz subiectul nu se va putea prevala de neregularitatea care i se datorează lui
sau antecesorului său în drepturi.

Problema 5.
Atenţie! În cazul testamentului olograf, acesta trebuie să fie scris, semnat
şi datat de către testator pentru a-şi produce efecte. Lipsa oricăreia dintre
aceste menţiuni va determina ineficacitatea actului. Deci, chiar dacă actul a fost
scris şi semnat de testator, nu va produce efecte dacă nu poartă data, sau nu
271

poate produce efecte un act chiar dacă este semnat şi datat de testator dar este
scris de o altă persoană sau dactilografiat.
3.2. Mărturia (proba testimonială).
Mărturia este relatarea făcută de o persoană oral în faţa instanţei de
judecată cu privire la acte sau fapte litigioase săvârşite în trecut, despre care
are cunoştinţă personală.1
Un element esenţial îl reprezintă cunoaşterea personală de către martor a
faptelor litigioase pe care le relatează, martorul aducând la cunoştinţa instanţei
aspecte văzute şi auzite personal. Altfel spus, nu va putea fi reţinută depoziţia
care cuprinde aspecte cunoscute de martor din relatările unor terţe persoane,
decât în măsura în care poate fi indicată şi individualizată persoana de la care
ştirea a fost obţinută (mărturia indirectă).
O situaţia specială o reprezintă faptele notorii, caz în care obiectul probei îl
va reprezenta împrejurarea notorietăţii, respectiv că faptul este cunoscut, în
general, de toată lumea, pe un anumit teritoriu.
Un al doilea element esenţial constă în prezentarea mărturiei în mod oral
în faţa instanţei, astfel încât declaraţiile scrise ale unor terţe persoane, chiar
redactate în formă autentică sau în cadrul unei anchete administrative ori într-
un alt proces, nu pot constitui mărturii propriu-zise şi aceasta în primul rând
deoarece nici instanţa şi nici părţile nu au posibilitatea de a pune întrebări
directe martorului.
Trebuie spus că dacă la un moment dat mărturia reprezenta proba cea
mai importantă în cazul unui litigiu, în urma creşterii gradului de educaţie şi a
tehnicii de redactare a unor înscrisuri, acestea din urmă au dobândit o pondere
din ce în ce mai mare, pondere justificată şi de gradul de precizie privind
redarea informaţiei. În fond, depoziţia martorului poate fi incoerentă sau
incorectă fie pentru că memoria acestuia nu a reţinut corect un eveniment la
care a participat, fie pentru că el este de rea credinţă şi relatează în mod voit
faptele nu aşa cum s-au petrecut ele ci în mod distorsionat.
Prin raportare la izvoarele raportului juridic civil, regula este aceea că
faptele juridice pot fi dovedite neîngrădit cu martori, în timp ce actelor
juridice le sunt aplicabile normele restrictive prevăzute de art. 1191
cod civil. În acelaşi context se impune precizarea potrivit căreia actul juridic
este la rândul său, pentru terţ, un fapt juridic, astfel încât acesta va putea face
dovada cu ajutorul probei testimoniale.
Potrivit art. 1191 alin. 1 Cod civil dovada actelor juridice al căror obiect
are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se
poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată.
Norma se întregeşte cu prevederile art. 1193 – 1195 Cod civil, astfel încât proba
nu va fi admisă nici dacă obiectul litigiului este o sumă mai mică de 250 lei dar
aceasta reprezintă un rest dintr-o creanţă mai mare, dacă suma este rezultatul
cumulării mai multor creanţe, în varianta în care părţile raporturilor juridice sunt
acelaşi creditor şi acelaşi debitor şi nici dacă valoarea creanţei este mai mare
dar reclamantul o reduce sub 250 lei, deoarece nu este în posesia unor înscrisuri
care să ateste existenţa raportului juridic.
Şi mai restrictiv, proba testimonială nu va putea fi administrată nici chiar
dacă valoarea litigiului ar fi sub 250 lei, în cazul în care cu ajutorul martorilor s-
ar dori a se dovedi împotriva sau peste cuprinsul actului (art. 1191 alin. 2 Cod
civil).

1
Aurelian Ionaşcu Probele în procesul civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pag.. 172
272

Evident, s-a pus problema - în ultimii ani - a menţinerii valorii de 250 lei
în cuprinsul acestor reglementări, fiind evident că în prezent practic este
imposibilă dovedirea actului juridic prin intermediul acestui mijloc de probă. Este
reală susţinerea potrivit căreia valoarea este desuetă fiind necesară majorarea
acesteia, dar experienţa a demonstrat faptul că întotdeauna legiuitorul a
intervenit, atunci când a dorit, în mod real, să o facă (reglementând de exemplu,
principiul reactualizării valorii taxelor judiciare de timbru, prin hotărâre a
guvernului) ori din moment ce în acest domeniu nu a făcut-o – deşi doctrina a
atras atenţia asupra problemei – se poate înţelege că nu a dorit să o facă. O
explicaţie ar fi şi aceea că actele civile trebuie dovedite prin înscrisuri şi în
secolul XXI nu mai ridică probleme redactarea unui înscris, proba fiind la
îndemâna oricărui subiect de drept şi fiind de preferat ca înscrisul să fie întocmit
în momentul în care se realizează acordul de voinţă, să cuprindă voinţa reală a
părţilor pentru a putea fi utilizat în caz de litigiu şi pentru a permite instanţei să-
şi formeze o imagine clară în legătură cu cele urmărite de părţi.
Evident, dat fiind caracterul extrem de strict al normei, anumite excepţii
au fost prevăzute. Astfel, potrivit art. 1192 Cod civil, restricţia nu va fi aplicată în
cazul în care cererea depăşeşte limita datorită unirii capitalului cu dobânzile dar,
ceea ce este mai important, este prevederea cuprinsă de art. 1197 şi 1198 Cod
civil, potrivit căreia interdicţia nu va opera în varianta în care există un început
de dovadă scrisă sau dacă nu im-a fost cu putinţă creditorului să-şi procure o
dovadă scrisă în legătură cu obligaţia pe care o pretinde sau i-a fost imposibil
să-şi conserve proba ce a fost obţinută.
Începutul de dovadă scrisă este orice înscris ce provine de la cel căruia i
se opune pretenţia - şi care o face credibilă - , indiferent de scopul sau de forma
în care acesta a fost făcut, nereprezentând nici o importanţă că el este sau nu
datat, semnat sau nesemnat, cu condiţia ca provenienţa lui să nu fie pusă la
îndoială. În acest context trebuie înţeles şi răspunsul părţii la interogatoriu sau,
dimpotrivă, lipsa părţii care a fost citată cu această menţiune (potrivit art. 225
Cod procedură civilă, dacă partea – fără motive temeinice – refuză să răspundă
la interogatoriu sau nu se înfăţişează, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca
o mărturisire deplină sau ca un început de dovadă în folosul părţii
potrivnice).
În legătură cu imposibilitatea procurării unei dovezi scrise, aceasta poate
fio imposibilitate morală sau materială.
Imposibilitatea morală apare atunci când părţi ale actului juridic sunt rude,
prieteni apropiaţi sau persoana aflate pe o structură ierarhică profesională sau
socială care dă naştere unei prezumţii potrivit căreia creditorul nu a avut curajul
să solicite un înscris debitorului – superior, pentru a nu-şi periclita serviciul sau
poziţia. În toate aceste variante se va trece în primul rând la dovedirea
existenţei unor astfel de raporturi (cele de rudenie vor fi probate cu ajutorul
actelor de stare civilă iar relaţiile de prietenie sau de subordonare utilizându-se
proba testimonială) urmând ca doar în măsura în care acestea vor fi dovedite,
fără putinţă de tăgadă, instanţa să încuviinţeze audierea martorilor pentru
probarea încheierii actului juridic şi conţinutului acestuia.
Imposibilitatea materială se referă la obligaţii care se nasc din delicte, la
depozitul necesar în caz de incendiu, ruină, inundaţii sau naufragiu, la orice fel
de accidente neprevăzute, în toate aceste variante creditorului fiindu-i imposibil
să preconstituie probe.
Ultima excepţie se referă la situaţia în care creditorul a fost prevăzător şi a
întocmit un înscris, pe care ulterior l-a pierdut dintr-o cauză de forţă majoră. În
273

acest caz se va dovedi în primul rând existenţa înscrisului şi motivul pentru care
acesta a pierit, doar în cazul în care instanţa poate să-şi formeze o imagine clară
în legătură cu aceste aspecte permiţând apoi dovedirea actului juridic şi a
conţinutului acestuia cu ajutorul probei testimoniale. Într-o situaţie similară se
va afla şi creditorul, al cărui titlu a fost sustras cu rea credinţă de către debitorul
care reţine acest act sau care l-a distrus.

3.3. Mărturisirea.
Mărturisirea este recunoaşterea de către o persoană a unui fapt pe care o
altă persoană îşi întemeiază o pretenţie sau o apărare şi care este de natură să
producă consecinţe juridice împotriva autorului ei.1
Spre deosebire de mărturie, care cuprinde explicaţiile terţilor în legătură
cu aspecte cunoscute în mod direct, această probă însumează recunoaşteri
făcute de o parte privind fapte pe care ar fi trebuit să le dovedească partea
adversă şi care sunt de natură să producă unele consecinţe juridice împotriva
autorului lor.
Pentru ca recunoaşterea ca adevărată a unui fapt să constituie o
mărturisire nu este necesar ca partea să-o fi făcut cu intenţia de a putea fi
folosită ca probă împotriva sa, fiind suficient ca ea să fi fost voluntară şi din
cuprinsul ei să se deducă această posibilitate. Este necesar însă ca
recunoaşterea să rezulte în mod neîndoielnic din declaraţia părţii respective
(propunerea încheierii litigiului printr-o tranzacţie, de exemplu, nu echivalează
cu recunoaşterea faptelor pe care se sprijină pretenţia reclamantului).
Referitor la natura juridică a mărturisirii, într-o opinie s-a apreciat că
aceasta se reduce o intervertire a sarcinii probei – în sensul că partea care face
mărturisirea scuteşte pe cealaltă parte de sarcina ce-i revenea în sensul de a
proba faptul pretins şi mărturisit de autor.2 Corelativ, potrivit acestei teorii,
mărturisirea ar putea fi interpretată ca o renunţare a pârâtului la dreptul de a
cere obligarea reclamantului să facă dovada izvorului care generează dreptul
pretins. Într-o altă părere se afirmă că mărturisirea este o probă, în acest
context apreciindu-se că natura ei juridică trebuie analizată din punctul de
vedere al normelor care reglementează probele şi nu al normelor din dreptul
material. Autorii care au susţinut acest punct de vedere au concluzionat că
probaţiunea prin mărturisire apare ca o aplicaţie a procedeului logic de
deplasare a obiectului probei de la faptul mărturisit necunoscut, petrecut în
trecut, la faptul cunoscut al mărturisirii, din existenţa căruia judecătorul poate
determina existenţa faptului mărturisit.
Din definiţia mărturisirii se desprinde ideea că ea reprezintă un act de
voinţă, unilateral, ce reprezintă un mijloc de probă, împotriva autorului ei, fiind
evident un act personal. Aceste caractere ale mărturisirii determină anumite
consecinţe ce reprezintă adevărate condiţii de valabilitate ale probei. Astfel, în
primul rând, autorul mărturisirii trebuie să aibă o voinţă conştientă iar aceasta
trebuie exteriorizată în mod liber. Pe de altă parte, se recunoaşte că ea este

1
Aurelian Ionaaşcu, op. cit., p. 255
2
Pentru o analiză detaliată a acestor teorii, Aurelian Ionaşcu, op. cit. p. 256 şi urm.
274

valabilă şi produce efecte prin ea însăşi, fără a fi necesară vreo acceptare din
partea celui care va beneficia de recunoaşterea cuprinsă în mărturisire. Nu este
mai puţin adevărat că mărturisirea este definitivă şi irevocabilă, din momentul în
care a fost făcută, autorul ei nemaiputând-o retracta nici în situaţia în care nu ar
fi fost acceptată de partea adversă, în condiţiile în care această acceptare nu
are nici o semnificaţie juridică. Ceea ce este important este impactul pe care
proba o are asupra judecătorului, voinţa părţii adverse fiind nesemnificativă.
Potrivit art. 1206 alin. 2 Cod civil, mărturisirea poate fi revocată dacă a
fost făcută din eroare, practic într-un asemenea caz urmărindu-se o anulare a
declaraţiei de recunoaştere pentru motivul că autorul ei a descoperit că - din
eroare – a recunoscut ca adevărat un fapt care nu corespunde realităţii.
Mărturisirea poate determina pierderea litigiului de către autorul ei astfel
încât poate avea un caracter vătămător pentru partea respectivă, motiv pentru
care este important ca cel care face mărturisirea să aibă capacitate de exerciţiu
deplină (în concluzie minorul şi interzisul nu pot face mărturisiri care să le fie
opozabile).
Din caracterul personal al mărturisirii deducem că ea nu poate fi făcută
decât de către titularul dreptului litigios – personal – sau de un mandatar al
acestuia, cu procură specială (art. 1206 Cod civil). Reprezentantul egal al
persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu nu poate face mărturisiri în numele
incapabilului, cu excepţia cazului când este vorba de acte încheiate şi fapte
săvârşite de acesta, în virtutea calităţii de reprezentant (art. 220 Cod procedură
civilă).
Tot din caracterul personal al mărturisirii derivă şi consecinţa că ea este
opozabilă nu numai autorului ei ci succesorilor universali şi cu titlu universal ai
acestuia, nu însă şi succesorilor particulari sau terţilor.
Mărturisirea este admisă – în principiu – în toate materiile, însă ea nu
poate avea ca obiect decât fapte care determină naşterea, modificarea sau
stingerea unui raport juridic civil.
Cu toate acestea, mărturisirea nu va fi admisă în cazurile expres
prevăzute de lege (exemplu: faptele invocate ca motive de divorţ), când prin
admiterea mărturisirii s-ar eluda dispoziţiile legii sau dacă prin admiterea
mărturisirii s-ar putea ajunge la pierderea - în tot sau în parte – unui drept la
care nu se poate renunţa sau care nu poate face obiect al unei tranzacţii.
3.3.1.Felurile mărturisirii. Mărturisirea poate fi judiciară sau extrajudiciară
(art. 1204 Cod civil).
a. Mărturisirea este judiciară când se produce în faţa judecătorului şi în
timpul procesului în care este folosită (art. 1206 Cod civil).
Pentru a avea acest caracter, mărturisirea trebuie să fie făcută în cadrul
unui proces care îndeplineşte toate regulile procedurale de fond şi de formă.
Astfel, în caz de necompetenţă absolută a instanţei, mărturisirea făcută în faţa
acesteia va fi considerată extrajudiciară, putând fi însă utilizată ca probă într-un
proces ce se va desfăşura în faţa instanţei competente.
Tot pentru a fi considerată judiciară, mărturisirea trebuie obţinută în
cadrul procesului în care este invocată ca mijloc de probă. Dacă ea a fost făcută
într-un alt proces – chiar între aceleaşi persoane – nu-şi va mai păstra această
calitate.
Nu în ultimul rând, mărturisirea trebuie făcută în faţa instanţei, fără însă a
fi necesară prezenţa părţii adverse în momentul respectiv.
Orice mărturisire care nu îndeplineşte, cumulativ, aceste condiţii este una
extrajudiciară, aceasta putând fi însă transformată într-una judiciară dacă este
275

reiterată în faţa instanţei competente, cu îndeplinirea tuturor condiţiilor


enumerate.
Mijlocul procedural de obţinere al mărturisirii îl reprezintă
interogatoriul, răspunsul părţii fiind consemnat în scris, sub semnătura
acesteia sau în procesul verbal de şedinţă.
b. Mărturisirea extrajudiciară este mărturisirea care nu îndeplineşte
condiţiile pentru a fi considerată ca fiind judiciară, aceasta putând fi făcută oral
sau în scris.
Potrivit art. 1205 Cod civil ea nu poate fi folosită ca mijloc de probă în
cazul în care proba testimonială nu este admisă, mărturisirea extrajudiciară
orală neputând fi dovedită decât prin martori, acest fapt implicând
admisibilitatea ascultării martorilor în cauza respectivă. Altfel spus, dacă s-ar
admite dovada cu martori a mărturisirii extrajudiciare orale şi în cazurile în care
proba testimonială nu este admisă, s-ar ajunge indirect la încălcarea dispoziţiilor
legale, care nu permit folosirea probei cu martori în anumite litigii. Evident, în
măsura în care mărturisirea extrajudiciară verbală va fi consemnată într-un act
întocmit de o instanţă, de o unitate a Ministerului Public sau a unui alt organ, ea
va putea fi utilizată în orice procese, chiar în cele în care proba testimonială este
inadmisibilă.
3.3.2.Formele mărturisirii. Mărturisirea poate fi făcută printr-o declaraţie
expresă dar, în mod excepţional, ea poate fi şi tacită, în situaţiile în care legea
permite instanţei să o deducă dintr-o anumită atitudine a părţii. Este cazul
prevăzut, de exemplu, de art. 225 Cod procedură civilă.
3.3.3.În funcţie de structura sa, mărturisirea poate fi simplă, calificată şi
complexă.
Mărturisirea este simplă atunci când ea corespunde în totalitate cu
pretenţia reclamantului, când faptul care formează obiectul litigiului este
recunoscut de pârât, aţa cum a fost prezentat de partea adversă, fără nici o
rezervă.
Mărturisirea este calificată în situaţiile în care, pe lângă faptul invocat de
reclamant, pârâtul mai prezintă şi alte împrejurări – legate strâns de acel fapt,
chiar din momentul săvârşirii sau producerii lui – care îl califică însă în mod
deosebit de modul în care l-a înfăţişat reclamantul, schimbându-i semnificaţia
juridică pe care acesta i-a atribuit-o.
Mărturisirea este complexă în toate acele variante în care pârâtul, pe
lângă faptul principal invocat de reclamant, prezintă şi un alt fapt – distinct şi
posterior – care restrânge sau anihilează efectele celui dintâi.
În cazul mărturisirii calificate sau complexe se pune problema
indivizibilităţii ei deoarece, potrivit art. 1206 alin. 2 Cod civil, aceasta nu poate
fi luată decât în întregime împotriva celui care a făcut-o.
În acest context trebuie menţionat faptul că în urma modificărilor
legislative petrecute în 1950, proba şi-a pierdut rolul special pe care l-a deţinut
pe teren probator, fiind pusă alături, sub aspectul valorii, de celelalte probe şi
fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Concomitent însă ea şi-a păstrat
caracterul de probă indivizibilă (pe care judecătorul n-o poate scinda), caracter
ce era iniţial strâns legat de superioritatea ei calitativă, pe care a pierdut-o.
Potrivit regulilor indivizibilităţii, mărturisirea calificată nu poate fi scindată,
ea urmând a fi analizată în ansamblul ei, ca un tot unitar. Analiza este mai
complicată în cazul mărturisirii complexe, când pe lângă faptul principal se
recunosc fapte posterioare distincte, în doctrină fiind cunoscute două tendinţe
de rezolvare a problemei indivizibilităţii acestui tip de mărturisire. Într-o primă
276

variantă, este considerată mărturisirea complexă ca fiind indivizibilă, în toate


cazurile în care, între faptul principal şi cel posterior distinct există o conexitate,
în sensul că acesta din urmă îl presupune necesar pe cel dintâi, ea putând fi
scindată în cazurile în care faptul posterior distinct reprezintă o altă obligaţie
între aceleaşi persoane, care determină stingerea celei dintâi, fără să existe
vreo conexitate între ele. Într-o altă opinie, mărturisirea complexă poate fi
scindată şi când între cele două fapte există conexitate, dacă faptul posterior
distinct nu reprezintă urmare obişnuită a faptului principal, ci numai una
accidentală.
În prezent, ţinând cont de regulile care determină puterea doveditoare a
mărturisirii, se consideră că regula indivizibilităţii acesteia a fost menţinută
formal în vigoare, probabil datorită unei inadvertenţe. Se apreciază că regula în
sine trebuie subordonată principiului liberei a probelor şi a principiului
obligativităţii judecătorului de administra toate probele necesare în vederea
determinării adevărului în cauză. Altfel spus, nu se poate impune judecătorului
să menţină o mărturisire simplă ca o probă deplină şi nici să reţină o mărturisire
calificată sau complexă în întregul ei, în măsura în care are îndoieli cu privire la
faptele cuprinse în mărturisire. De altfel, regula este că mărturisirea se
coroborează – chiar indirect – cu celelalte probe administrate în proces.
Mai trebuie menţionat faptul că mărturisirea poate fi spontană, dar de cele
mai multe ori ea este provocată pe calea interogatoriului – reglementat de Codul
de procedură civilă (art. 218 – 225). Fiecare din părţi poate chema pe cealaltă la
interogatoriu, iar instanţa îl poate ordona din oficiu şi, în mod indiscutabil,
acesta nu poate avea ca obiect decât fapte sau, şi mai corect, fapte personale
ale părţii care răspunde la interogatoriu. În ceea ce priveşte alte fapte, străine
de persoana părţilor, acestea vor fi dovedite prin alte mijloace de probă,
eventuale întrebări în acest sens fiind irelevante şi urmând a fi respinse de către
instanţă dacă ele se vor strecura în înscrisul care cuprinde întrebările propuse
de partea adversă. Evident, vor fi avute în vedere doar faptele personale ale
părţii, care au legătură cu procesul şi care pot determina soluţionarea acestuia,
orice alte întrebări neputând fi nici pertinente şi nici concludente.

3.4.Prezumţiile.
Prezumţiile sunt definite de art. 1199 Cod civil ca fiind consecinţele ce
legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. În
doctrină, acestea sunt definite fie ca reprezentând considerarea unui fapt ca
existent, dedus din existenţa altui fapt, vecin şi conex, fie ca inducerea
existenţei unui fapt necunoscut din cunoaşterea altui fapt, datorită legăturii ce
există între cele două fapte. 1
Această presupunere făcută de legiuitor sau judecător se bazează pe
două fapte: o faptă necunoscută, generatoare de drepturi şi una cunoscută, a
cărei existenţă poate fi mai uşor de dovedit, aceasta din urmă fiind vecină şi
conexă cu cea dintâi. Existenţa faptei necunoscute se desprinde pe calea unei
concluzii logice din cunoaşterea celei vecine şi conexe.
Prezumţiile prezintă avantajul că deplasează obiectul probei de la faptul
generator de drepturi la cel vecin şi conex. Practic, ceea ce este specific
prezumţiei este o dublă deplasare a obiectului probei: odată de la faptul
generator de drepturi necunoscut – greu sau imposibil de dovedit – la un fapt
vecin şi conex cu acesta, de asemenea necunoscut – dar mai uşor de dovedit –

1
Gheorghe Beleiu, op. cit. p. 130
277

iar a doua oară de la acest fapt vecin şi conex la un fapt probator (înscris,
mărturie etc.) Din cunoaşterea faptului probator se trage mai întâi concluzia
existenţei faptului vecin şi conex şi apoi din cunoaşterea acestuia se trage
concluzia existenţei faptului generator de drepturi. Dubla deplasare a obiectului
probei este însoţită de o dublă operaţie de inducere a existenţei unui fapt
necunoscut din existenţa unuia cunoscut.1

3.4.1.Clasificarea prezumţiilor.
a. Potrivit art. 1199 Cod civil - în funcţie de autorul lor - prezumţiile pot fi
simple sau legale, după cum consecinţele dedus dintr-un fapt cunoscut la un
fapt necunoscut sunt opera judecătorului sau a legii.2
a.1.Prezumţiile simple. Această categorie este definită de art. 1123 Cod
civil astfel prezumţiile care nu sunt stabilite de lege sunt lăsate la luminile şi
înţelepciunea magistratului; magistratul nu trebuie să se pronunţe decât
întemeindu-se pe prezumţii care să aibă greutate şi putere de a naşte
probabilitatea; prezumţiile nu sunt permise magistratului, decât numai în
cazurile când este permisă şi dovada prin martori, afară numai dacă un act nu
este atacat că s-a făcut prin fraudă, dol sau violenţă.
Constatăm că prezumţiile simple pot fi extrem de numeroase şi variate,
ele pot fi folosite neîngrădit, ori de câte ori situaţiile juridice practice le reclamă
cu condiţia ca în litigiu să fie admisibilă proba testimonială. Evident, puterea lor
doveditoare este lăsată la aprecierea judecătorului, cu atât mai mult cu cât ele
nu pot naşte mai mult decât o probabilitate, fiind astfel susceptibile de
răsturnare prin alte mijloace de probă admise de lege.
a.2.Prezumţiile legale sunt determinate special de lege, în număr limitat,
norma precizând şi puterea lor doveditoare. Raţionamentul ce constituie esenţa
lor aparţine însuşi legiuitorului şi se bazează pe observarea îndelungată a
faptelor sociale şi pe o asimilare critică şi selectivă a datelor pe care le oferă
ştiinţa, în diversele ei ramuri. Există în acelaşi timp pericolul ca modelul
generalizat şi sistematizat prin prezumţii să nu reprezinte trăsăturile
dominatoare ale unei majorităţi. Concomitent, magistratul este obligat să ţină
seama de ceea ce legiuitorul a prezumat, de multe ori irefragabil, chiar dacă
evidenţa faptelor reclamă o altă soluţie decât cea la care dispoziţia legii
constrânge şi îndeamnă. Concluzia care se impune este aceea că numărul
prezumţiilor legale şi, în special, a celor absolute – trebuie restrâns cât mai mult
cu putinţă, pentru a nu da naştere unor soluţii abuzive şi în contradicţie cu
realitatea cotidiană.
Din definiţia cuprinsă de art. 1200 Cod civil deducem că prezumţiile legale
sunt determinate special prin lege, în temeiul unui text expres, ele fiind
limitative şi de strictă interpretare. În al doilea rând, o astfel de prezumţie
reprezintă o dispensă de probă în ceea ce priveşte faptul generator de drepturi,
partea având totuşi sarcina de a dovedi faptul vecin şi conex pe care se
întemeiază prezumţia legală.
Potrivit art. 1200 Cod civil prezumţiile legale se divid în patru categorii şi
anume: actele pe care legea le declară nule; împrejurările ce atestă dobândirea
dreptului de proprietate sau liberaţiunea unui debitor; puterea doveditoare
acordată de lege mărturisirii şi autoritatea lucrului judecat. Clasificarea este
criticabilă deoarece, pe de o parte, nu cuprinde toate prezumţiile ce se regăsesc
1
Aurelian Ionaşcu, op. cit. p. 224
2
Pentru o analiză detaliată, Ion Deleanu, Vălean Mărgineanu, Prezumţiile în drept, Ed. Dacia, Cluj-
Napoca, . p. 35 şi urm.
278

în Codul civil, iar pe de altă parte, dintr-o altă perspectivă anumite prezumţii nu
pot fi incluse în nici una dintre aceste categorii.
b. Potrivit scopului care le justifică, prezumţiile pot fi clasificate în
următoarele categorii:
-prezumţii legale care suplinesc imposibilitatea sau dificultatea dovedirii
anumitor fapte;
-prezumţii legale, care uşurează proba anumitor fapte, nerealizabile în
mod eficace prin dovezile directe şi indirecte;
-prezumţiile legale destinate să evite eludarea unei interdicţii legale;
-prezumţia puterii lucrului judecat.
c. Raportat la interesul ocrotit, se disting prezumţiile legale, care
urmăresc în mod precumpănitor ocrotirea unor interese individuale, de cele
legale care urmăresc apărarea normelor legale imperative şi prohibitive, precum
şi ocrotirea ordinii publice, sociale şi economice.
d. Raportat la forţa lor probantă, prezumţiile pot fi clasificate astfel:
-prezumţii legale relative – care pot fi combătute prin proba contrară;
-prezumţii legale absolute – care nu pot fi combătute prin nici un mijloc de
probă;
-prezumţii legale intermediare sau mixte – care pot fi combătute prin
anumite mijloace de dovadă dar numai în anumite condiţii sau doar de către
anumite persoane, potrivit dispoziţiilor legale în materie.
3.5.Alte mijloace de probă.
În cadrul celei de-a treia secţiuni a capitolului III – Judecata – din Codul de
procedură civilă, este reglementată procedura de administrare a dovezilor dar,
în acelaşi timp, aici de regăsesc normele privind expertiza şi cercetarea la faţa
locului.
Referitor la expertize, trebuie menţionat aspectul că nu de puţine ori
lămurirea faptelor ce formează obiectul unui proces sau a legăturilor între
anumite împrejurări invocate de către părţi şi acele fapte reclamă cunoştinţe de
specialitate din diferite domenii de activitate, fiind necesară administrarea unei
asemenea probe.
Raportul de expertiză în sine cuprinde relatarea expertului, prin care
acesta expune instanţei, constatările şi concluziile sale. Expertul aplică, în
expertiză şi în raportul său, datele şi metodele ştiinţei, ale tehnicii sale ale artei
la faptele litigioase şi explică, în raportul său, faptele examinate, prin prisma
acestor date şi metode, precum şi a experienţei sale de specialist.
Din punct de vedere juridic, ceea ce constituie proba este raportul de
expertiză şi nu expertiza însăşi, care nu reprezintă decât cercetarea prealabilă
pe care se bazează raportul. Trebuie menţionat că raportul constituie o probă, în
întregul său şi nu numai în partea care cuprinde concluziile expertului, deoarece
pentru înţelegerea deplină a acestuia trebuie cercetate toate aspectele
prezentate de expert.
În ceea ce priveşte cercetarea la faţa locului, aceasta este reglementată
de art. 215 – 217 Cod procedură civilă, fiind întâlnită cel mai adesea în cazul
litigiilor în materie imobiliară. Cele constatate de complet cu ocazia unei
asemenea deplasări la faţa locului vor fi consemnate într-un proces-verbal, care
se depune la dosarul cauzei, însoţit de eventualele schiţe întocmite de instanţă
sau de experţi sau de schiţe şi acte prezentate de părţi instanţei cu acel prilej.
Cu ocazia deplasării pot fi audiaţi martori, cu menţiunea că declaraţiile acestora
se vor consemna în procese-verbale separate, întocmite potrivit normelor de
drept comun deoarece, în fond, cercetarea la faţa locului nu este decât o şedinţă
279

ţinută în afara sediului instanţei, la locul de situare sau aşezare a probei


materiale cercetate.

CAIET DE SEMINAR 8

Problema 1.
Cazuri excepţionale în care proba testimonială este inadmisibilă
independent de valoarea actului juridic: tranzacţia (art. 1705 Cod civil);
contractul verbal de închiriere nepus în executare (art. 1416 Cod civil);
contractul de depozit voluntar (art. 1597 Cod civil); orice alte situaţii prevăzute
de norme speciale.

Problema 2.
Semnificaţia inadmisibilităţii dovezii cu martori împotriva şi peste cuprinsul
unui înscris.
În măsura în care părţile întocmesc un înscris pentru constatarea unui act
juridic se presupune că ele şi-au cuprins în înscrisul respectiv întregul lor acord
de voinţă şi că au înţeles, de asemenea, să-şi dovedească raportul juridic prin
înscrisul respectiv. Aşa fiind, se naşte prezumţia că intenţia părţilor s-a baza pe
caracterul mai sigur al probei scrise astfel încât apare nereală presupunerea că
deşi au redactat un înscris voinţa lor a fost ca eventualele înţelegeri să poată fi
dovedite cu ajutorul martorilor, chiar în varianta în care valoarea contractului ar
fi fost mai mică de 250 lei. Prezumţia este susţinută şi de faptul că părţile pot
conveni în sensul ca raportul lor juridic să poată fi dovedit cu martori astfel încât
dacă nu au cuprins o asemenea clauză, ele nu a avut-o în vedere.
În ceea ce priveşte prima interdicţie cuprinsă de art. 1191 Cod civil, proba
cu martori nu este admisă pentru a stabili că înscrisul ar cuprinde clauze sau
menţiuni inexacte care s-ar fi introdus în cuprinsul acestuia din eroare ori din
intenţia culpabilă a uneia dintre părţi. Astfel, de exemplu, nu se poate dovedi
prin martori că preţul ar fi fost altul decât cel prevăzut în înscris sau că preţul n-
ar fi fost plătit la încheierea contractului, aşa cum se arată în act.
Cea de-a doua interdicţie privind dovedirea peste cuprinsul unui înscris,
împiedică să se stabilească prin martori faptul că părţile ar fi adus verbal
modificări actului pe care l-au constatat prin înscris, indiferent de momentul în
care se pretinde că aceste schimbări ar fi intervenit. Discuţiile avute de părţi
înainte de redactare înscrisului, în momentul întocmirii acestuia sau ulterior
trebuie considerate ca simple tratative, atâta timp cât ele nu se regăsesc în
textul înscrisului pe care părţile îl deţin. Astfel, nu vor putea fi dovedite prin
martori pretenţia creditorului că s-ar fi stipulat o dobândă sau pretenţia
debitorului că s-ar fi introdus un termen sau o condiţie.
În schimb, vor putea fi dovedite prin martori orice împrejurări cu condiţia
ca ele să nu vină în contradicţie cu înscrisul părţilor şi să nu aducă modificări
cuprinsului acestuia. Proba testimonială va fi astfel admisă pentru a lămuri
sensul exact al unora din clauzele înscrisului când acestea sunt obscure, confuze
280

sau susceptibile de mai multe înţelesuri, deoarece a interpreta nu echivalează


cu a proba contra sau peste cuprinsul înscrisului ci, dimpotrivă, a stabili sensul
exact al acestuia. În acelaşi mod vor putea fi corectate şi eventualele erori
materiale strecurate în înscris.
Regula înscrisă în art. 1195 alin. 2 Cod civil nu se referă la viciile de care
pot suferi actele juridice: eroarea, dolul, violenţa, falsitatea cauzei, absenţa
acesteia, toate acestea putând fi dovedite prin martori sau orice alte mijloace de
probă deoarece sunt împrejurări de fapt a căror existenţă nu se va putea
niciodată regăsi în înscrisuri.

Problema 3.
Condiţiile începutului de dovadă scrisă: existenţa unei scrieri, condiţia
provenienţei acesteia de la cel căruia i se opune şi condiţia ca scrierea să facă
verosimil faptul pretins. 1
Problema 4.
Aprecierea mărturiei. În actualul sistem de administrare a probelor
valoarea mărturiei este lăsată la libera apreciere a judecătorului, puterea ei
doveditoare depinzând de măsura în care ea poate determina intima convingere
a judecătorului despre realitatea faptelor relatate de martori. În fond, este
indiferent numărul martorilor care confirmă un a anumit fapt, căci depoziţia unui
singur martor poate avea o suficientă forţă de convingere încât să determine
înlăturarea tuturor celorlalte depoziţii din dosarul respectiv. Mărturia trebuie să
emane de la un martor de bună credinţă şi să fie veridică, să inspire
judecătorului încrederea că reflectă în mod exact realitatea. Analizând
mărturiile, de multe ori neconcordante, şi corelaţia lor cu celelalte probe de la
dosar, instanţa trebuie să aprecieze fiecare probă în parte pentru a-şi da seama
care este cea care reflectă în mod exact realitatea. Această convingere se va
regăsi în motivarea hotărârii, instanţa arătând modul şi rezultatul aprecierii sale
şi elementele care au determinat-o să reţină doar anumite mărturii şi să le
înlăture pe celelalte. Doar în acest mod instanţele de control vor putea verifica
temeinicia hotărârii.

Problema 5.
Prezumţii:
-prezumţii legale, în temeiul cărora legea declară nule anumite acte
pentru că le consideră făcute în frauda dispoziţiilor sale: art. 812 Cod civil –
dispoziţiile în favoarea unui incapabil sunt nule, fie ele deghizate sub forma unui
contract oneros, fie făcute în numele unor persoane interpuse – sunt considerate
a fi persoane interpuse tatăl, mama, descendenţii şi soţul persoanei incapabile;
-este vorba de persoane incapabile să primească donaţii, astfel încât actele de
dispoziţie cu titlu oneros sunt prezumate a fi donaţii deghizate, acelaşi caracter
avându-l şi donaţiile făcute în favoarea membrilor familiei incapabilului – prin
raportare la art. 810 Cod civil;
-prezumţii în temeiul cărora legea trage din anumite împrejurări concluzia
dobândirii dreptului de proprietate sau eliberării debitorului de obligaţia sa: art.
492 Cod civil ( construcţiile sau plantaţiile făcute pe un anumit teren sunt
presupuse a fi făcute de proprietarul terenului, pe cheltuiala sa şi deci că sunt

1
Pentru o analiză detaliată vezi Aurelian Ionaşcu, op. cit. p. 187 – 195.
281

proprietatea acestuia); art. 1138 Cod civil (remiterea voluntară a titlului original
făcută de creditor debitorului presupune efectuarea plăţii şi stingerea datoriei);
-prezumţia puterii lucrului judecat, art. 1020-1021 Cod civil (se prezumă
că un litigiu soluţionat în mod definitiv şi irevocabil, care a trecut prin toate
gradele de jurisdicţie, a fost finalizat printr-o hotărâre legală şi temeinică, astfel
încât legea nu mai permite reluarea aceluiaşi litigiu între aceleaşi părţi.
Prezumţii intermediare sau mixte: prezumţia de proprietate comună a
zidului despărţitor dintre două imobile stabilită de art. 590 Cod civil, nu poate fi
combătută decât prin înscrisuri, semne de necomunitate sau prescripţie;
prezumţia de proprietate a posesoriului de bună credinţă a unui bun mobil
corporal (art. 1909 Cod civil) nu poate fi combătută decât în caz de pierdere sau
furt; prezumţia de paternitate a copilului din căsătorie nu poate fi combătută
decât de tatăl prezumat prin acţiunea în tăgada paternităţii.

TITLUL III – ACTUL JURIDIC CIVIL

CAPITOLUL I – CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

Secţiunea I – Noţiunea actului juridic civil.

Expresia de act juridic este folosită în două sensuri, şi anume în cel de


operaţie juridică (negotium) şi în sensul de înscris probator (instrumentum).
În sensul de operaţiune juridică prin acte juridic civil se înţelege
manifestarea de voinţă a uneia sau mai multor persoane săvârşită cu intenţia de
a produce efecte juridice civile, constând în crearea, modificarea sau stingerea
unor raporturi juridice civile, în temeiul şi în limitele stabilite de normele
dreptului civil obiectiv.1
1
Ernest Lupan, op. cit. p. 181
282

Elementele definitorii ale actului juridic civil sunt următoarele: în mod


indiscutabil acesta reprezintă o manifestare de voinţă a subiectului sau a mai
multor subiecte de drept civil, realizată în limitele şi condiţiile stabilite de
normele juridice civile; această manifestare exprimă intenţia de a produce
efecte juridice iar efectul ei îl reprezintă naşterea, modificarea sau stingerea
unor raporturi juridice civile.

Secţiunea II. Clasificare actelor juridice civile.

1.În funcţie de numărul părţilor distingem acte juridice civile unilaterale,


bilaterale şi multilaterale.
a. Actul unilateral este cel care reprezintă rezultatul voinţei unei singure
părţi (şi nu neapărat al unei singure persoane). Esenţial în acest caz este faptul
că simpla şi unica voinţă de a se angaja din punct de vedere juridic, manifestată
de către o parte, este suficientă pentru a da naştere la obligaţii în sarcina ei,
fără a fi necesară o acceptare a celeilalte părţi.
Actele tipice unilaterale sunt: testamentul, promisiunea publică de
recompensă (ce poate fi făcută de exemplu de două persoane – soţ şi soţie –
care şi-au pierdut câinele sau li s-a furat autoturismul), acceptarea succesiunii,
renunţarea la moştenire, confirmarea unui act anulabil.
Este posibil ca formarea valabilă sau producerea efectelor juridice în cazul
unor asemenea acte să depindă de comunicarea manifestării de voinţă către
destinatarul direct al actului, astfel încât aceste acte juridice se subclasifică în
acte supuse comunicării – oferta, promisiunea publică de recompensă – şi
nesupusă comunicării – testamentul.
b. Actul bilateral este cel care reprezintă voinţa concordantă a două părţi,
în sensul creării, modificării sau stingerii de raporturi juridice civile concrete.
Actul juridic civil bilateral tipic este contractul civil.
Atenţie! Trebuie distins actul unilateral de contractul unilateral, acesta
din urmă fiind un act bilateral - ca orice contract – dar care generează pentru
una dintre părţi doar drepturi şi pentru una dintre părţi doar obligaţii. Un astfel
de caz este cel al contractului de împrumut, care generează obligaţii doar
pentru împrumutat şi anume pe aceea de a restitui împrumutul creditorului său.
Tipic actelor juridice civile bilaterale le este faptul că fiecare parte
urmăreşte realizarea unui scop propriu, diferit de cel urmărit de cealaltă parte,
motiv pentru care majoritatea contractelor sunt sinalagmatice, născându-se în
patrimoniul ambelor părţi atât drepturi cât şi obligaţii (vânzare-cumpărare,
schimb).
c. Actul juridic multilateral este rodul acordului de voinţă ce provine de la
mai multe părţi, care urmăresc realizarea aceluiaşi scop.
Un astfel de act juridic este contractul civil de societate, reglementat de
art. 1491 Cod civil.

Clasificarea actelor juridice civile, plecând de la criteriul numărului părţilor,


prezintă importanţă juridică în primul rând sub aspectul aprecierii valabilităţii
actului, deoarece la actele unilaterale se are în vedere o singură voinţă juridică,
pe când la cele bilaterale şi multilaterale trebuie cercetate toate voinţele juridice
implicate. Sub un alt aspect viciile de consimţământ se cercetează diferit în
funcţie de categoria căreia actul îi aparţine.
Pe de altă parte, trebuie făcută menţiunea că actul juridic civil unilateral
este un izvor al raportului juridic civil concret doar în măsura în care legea
283

prevede în mod expres acest lucru, această verificare neimpunându-se în cazul


actelor bilaterale, caracterizate de principiul libertăţii contractuale.
Interesul practic al clasificării se reflectă şi în analiza excepţiilor de la
principiul irevocabilităţii actelor juridice civile deoarece actele bilaterale sau
multilaterale – de principiu – pot fi revocate de comun acord de către părţi (deşi
această revocare echivalează în fond cu un nou act juridic prin care părţile sting
raportul juridic născut dintr-un act anterior) în timp ce actul unilateral este
caracterizat de irevocabilitate (deşi testamentul care actul tipic unilateral este în
acelaşi timp, de principiu, revocabil; de altfel şi oferta publică poate fi revocată
până în momentul receptării ei, iar renunţarea la succesiunea poate fi, de
asemenea, revocată în anumite condiţii; actul unilateral tipic irevocabil este
reprezentat de acceptarea succesiunii, care odată făcută, nu se mai poate
reveni asupra ei).

2.După scopul urmărit la încheierea lor, actele juridice civile se împart în


acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit.
a.Actul juridic cu titlu oneros este acel act civil prin care, în schimbul
folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte, se urmăreşte obţinerea altui
folos patrimonial sau, altfel spus, la încheierea unui asemenea act juridic ambele
părţi urmăresc realizarea unui interes patrimonial.
Sunt acte juridice civile cu titlu oneros contractul de vânzare-cumpărare
(vânzătorul doreşte să obţină preţul iar cumpărătorul urmăreşte dobândirea
bunului), contractul de antrepriză (beneficiarul doreşte construirea unei locuinţe
ia antreprenorul urmăreşte realizarea unui profit) etc.
Actele juridice civile cu titlu oneros se subclasifică în acte comutative şi
acte aleatorii.
Actele comutative sunt cele în care părţile cunosc sau pot cunoaşte, încă
din momentul încheierii actului, existenţa şi întinderea obligaţiilor ce le revin.
Astfel, vânzătorul cunoaşte bunul ce trebuie predat şi în ce condiţii, iar
cumpărătorul ştie exact ce preţ va plăti pentru a-l putea dobândi, precum şi
condiţiile exacte de plată.
Actele aleatorii sunt acelea în care părţile au în vedere posibilitatea unui
câştig sau riscul unei pierderi, de care fac să depindă existenţa sau întinderea
obligaţiilor lor. De exemplu, în cazul contractului de întreţinere, ceea ce se
cunoaşte în momentul încheierii actului îl reprezintă valoarea bunului dobândit
de întreţinător, fără însă a se putea stabili valoarea întreţinerii ce urmează a fi
acordată întreţinutului până la decesul acestuia, valoare ce poate fi mai mică,
aproximativ egală sau mai mare decât cea a bunului ce a intrat în patrimoniul
întreţinătorului.
b. Actul juridic cu titlu gratuit este acel act juridic civil prin care o persoană
procură alteia un folos patrimonial, fără a urmări obţinerea unui folos în schimb.
Actele juridice civile cu titlu gratuit sunt la rândul lor, împărţite în
liberalităţi şi acte dezinteresate.
Liberalităţile sunt acele acte juridice civile cu titlu gratuit prin care
dispunătorul îşi micşorează patrimoniul, transmiţând gratificatului (cealaltă
parte a actului juridic) un bun, o fracţiune de patrimoniu sau un patrimoniu
întreg (care poate fi transmis doar prin act pentru cauză de moarte), fără a primi
în schimb vreun echivalent. De exemplu, în cazul unei donaţii donatorul îţi
micşorează patrimoniul transmiţând donatarului un imobil, fără a primi nimic în
schimb, spre deosebire de vânzătorul care primeşte în schimbul imobilului preţul
cuvenit.
284

Actele dezinteresate sunt acelea care au ca efect procurarea de către


dispunător a unui avantaj patrimonial celeilalte părţi, fără ca el însuşi să-şi
micşoreze patrimoniul. De exemplu, este cazul împrumutului fără dobândă sau
al împrumutului unui bun neconsumptibil.
Unele acte juridice civile sunt, prin esenţa lor cu titlu oneros (vânzarea-
cumpărarea, schimbul) la fel cum unele sunt doar cu titlu gratuit (de exemplu
împrumutul de folosinţă). Pentru unele acte juridice civile caracterul gratuit ţine
numai de natura şi nu de esenţa lor, ele putând fi şi cu titlu oneros (mandat
gratuit sau remunerat, depozit gratuit sau plătit, împrumut cu sau fără
dobândă).

Importanţa acestei clasificări poate fi cercetată din mai multe puncte de


vedere.
Sub aspectul formei, legea este mai exigentă în cazul actelor cu titlu
gratuit deoarece se urmăreşte atenţionarea transmiţătorului dreptului sau
bunului în legătură cu faptul că patrimoniul său va rămâne sărăcit în urma unei
asemenea operaţiuni, neintrând nici un alt bun sau un alt drept în schimb.
Sub aspectul răspunderii, aprecierea este mai severă în cazul unui act cu
titlu oneros în cazul căruia avantajele sunt reciproce, decât în cel al unui act cu
titlu gratuit, când partea procură celeilalte un folos, fără a primi nimic în schimb.
De asemenea, în cazul actelor cu titlu gratuit legea civilă instituie mai
multe incapacităţi speciale decât în cazul actelor cu titlu oneros.

3.După efectul lor actele juridice civile se împart în constitutive,


translative şi declarative.
a. Actele constitutive sunt cele care dau naştere unor drepturi subiective
civile care nu au existat anterior. De exemplu, au acest caracter ipoteca
convenţională (act juridic accesoriu care însoţeşte un contract principal de
împrumut şi în temeiul căruia ia naştere un drept reala accesoriu), actul de
constituire a unui uzufruct (în temeiul căruia ia naştere un drept real –
dezmembrământ al dreptului de proprietate, care nu a existat anterior).
b. Actele translative sunt acelea care au ca efect strămutarea unui drept
civil subiectiv dintr-un patrimoniu în altul. Astfel de acte sunt contractul de
vânzare-cumpărare (dreptul de proprietate se transmite de la vânzător la
cumpărător), contractul de donaţie, contractul de schimb etc.
c. Actele declarative sunt cele care au ca efect consolidarea sau
definitivarea între părţi a unor drepturi preexistente. Cu titlu de exemplu
amintim partajul (în urma definitivării căruia dreptul de proprietate al subiectului
de drept în ceea ce priveşte lotul nou format este consolidat anterior în timp
până în momentul naşterii coproprietăţii, apreciindu-se că întotdeauna subiectul
respectiv a fost proprietarul lotului respectiv şi că niciodată altcineva nu a avut
vreun drept în legătură cu acesta; partajul poate fi atât judiciar cât şi
convenţional, efectele lui fiind aceleaşi); tranzacţia (care este un contract prin
care părţile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce poate să
se nască – art. 1704 Cod civil; în principiu tranzacţia produce efecte declarative,
prin ea părţile nefăcând altceva decât să-şi recunoască reciproc drepturile aflate
în litigiu, motiv pentru care contractul nu poate constitui just titlu pentru
uzucapiunea de 10 –20 de ani, părţile nu sunt ţinute să garanteze drepturile
recunoscute prin convenţie, iar aceasta produce efecte retroactive, de la data
naşterii drepturilor recunoscute prin tranzacţie; este posibil ca prin tranzacţie
285

părţile să se oblige şi la prestaţii noi, situaţie în care tranzacţiile vor avea efecte
constitutive sau translative de drepturi).
O specie aparte din familia actelor juridice declarative o reprezintă actul
confirmativ, prin care o persoană renunţă la dreptul său de a invoca nulitatea
relativă a unui act juridic civil la a cărui încheiere a fost încălcată o dispoziţie
legală ce ocrotea un interes privat, favorabil persoanei respective. Prin actul
confirmativ este înlăturată cauza de anulabilitate, actul juridic civil devenind
valabil (contractul de vânzare a unui imobil ce reprezintă bun comun, încheiat
doar de soţ, poate deveni valabil în cazul în care soţia confirmă înstrăinarea,
printr-un act separat).

Clasificarea subliniază în primul rând faptul că în timp ce actul constitutiv


şi cel declarativ îşi produc efectele doar pentru viitor (ex nunc) actul declarativ
produce efecte şi pentru trecut (ex tunc). Pe de altă parte, doar actele
translative pot constitui just titlu pentru uzucapiunea de 10-20 de ani.

4.După importanţa lor, se deosebesc acte juridice civile de conservare,


acte juridice civile de administrare şi acte juridice civile de dispoziţie.
a. Actele de conservare sunt cele care au ca efect preîntâmpinarea
pierderii unui drept subiectiv civil, ele fiind întotdeauna avantajoase pentru
autorul lor, deoarece presupun cheltuieli nesemnificative faţă de valoarea
dreptului protejat.
Actele de conservare, teoretic, pot fi încheiate de persoane lipsite de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, dar dacă vom
analiza practic modul în care se materializează aceste acte vom vedea că foarte
rar ele sunt încheiate de această categorie de subiecte de drept. Astfel,
întreruperea unei prescripţii, prin acţiunea în justiţie, nu poate fi realizată decât
de persoana cu capacitate de exerciţiu, sau de cea cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, asistată de ocrotitorul său legal, deoarece altminteri ea nu
beneficiază de capacitate procesuală, element esenţial al acţiunii civile. Aceeaşi
este situaţia şi în cazul înscrierii unei ipoteci sau a unui privilegiu sau
comunicarea unei somaţii (somaţie care, de regulă, nu întrerupe prescripţia, dar
permite recuperarea cheltuielilor de judecată într-un proces civil, în temeiul art.
275 Cod procedură civilă). Un astfel de act juridic întâlnit în practică poate fi însă
antrepriza pentru repararea unui imobil.
b. Actele de administrare sunt cele prin care se realizează o normală
punere în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu. În acest din urmă caz
folosirea şi exploatarea normală poate presupune şi unele acte care, raportate
la un singur bun, reprezintă acte de înstrăinare, care raportate la un patrimoniu
sunt acte de administrare. Pot fi amintite ca făcând parte din această categorie
închirierea, asigurarea unui bun etc.
c.Actele de dispoziţie sunt cele care determină ieşirea din patrimoniul unei
persoane a unui drept sau grevarea unui bun cu o sarcină reală, prin încheierea
unor asemenea acte urmărindu-se transmiterea unui drept sau renunţarea la
acesta, asumarea unei obligaţii, constituirea unui drept real în favoarea unui terţ
etc. Intră în această categorie vânzarea, schimbul, donaţia, renunţarea la drept
în cadrul procesului civil.

Importanţa clasificării este cercetată în primul rând din punctul de vedere


al capacităţii de a încheia astfel de acte juridice deoarece actele de conservare
pot fi încheiate personal chiar şi de persoana fizică lipsită de capacitate de
286

exerciţiu, deci cu atât mai mult de cel cu capacitate de exerciţiu restrânsă.


Actele de administrare pot fi încheiate de reprezentantul legal al celui lipsit de
capacitate de exerciţiu, fără a fi necesară vreo încuviinţare, ba chiar şi de către
acesta însuşi, cu condiţia să nu sufere vreo leziune, în timp ce actele de
dispoziţie presupun, obligatoriu, existenţa capacităţii de exerciţiu, respectiv
autorizarea din partea autorităţii tutelare, în cazul în care actul se încheie de
reprezentantul legal sau de persoana fizică asistată de acesta.
În materie de reprezentare - convenţională - trebuie ştiut că mandatul
general dat unei persoane este valabil pentru actele de conservare şi de
administrare, în timp ce pentru actele de dispoziţie mandatul trebuie să fie
special.

5.În funcţie de conţinutul lor actele juridice civile pot fi patrimoniale şi


nepatrimoniale.
a. Sunt patrimoniale actele juridice civile care au un conţinut economic,
adică sunt exprimabile în bani (vânzarea-cumpărarea, donaţia, împrumutul etc.).
b. Actele juridice nepatrimoniale sunt cele care nu au un conţinut
economic şi nu pot fi exprimate în bani (convenţia părinţilor căsătoriţi, care nu
au un nume comun, referitoare la numele ce îl va purta copilul).
Utilitatea clasificării constă în analiza efectelor nulităţii, deoarece în cazul
lipsirii de efecte a actului nepatrimonial nu se pune problema restituirii
prestaţiilor executate.
6.După modul de încheiere actele juridice civile pot fi consensuale,
solemne sau reale.
a. Actele consensuale sunt cele care se încheie prin simpla manifestare de
voinţă a autorului sau autorilor lor. Majoritatea actelor juridice civile sunt
cuprinse în această categorie, în dreptul civil românesc funcţionând regula
consensualismului.
b. Actele solemne sunt cele la a căror încheiere manifestarea de voinţă
trebuie să îmbrace forma cerută în mod expres de lege, fiind vorba în acest caz
de o cerinţă ce afectează însăşi valabilitatea actului juridic civil. Intră în această
categorie testamentul, contractul de donaţie, ipoteca convenţională etc. Forma
solemnă constă, de regulă, într-un înscris autentic notarial, dar nu reduce la
această variantă, putând fi întâlnite şi alte forme (de exemplu testamentul
olograf).
Important este de reţinut că în cazul nerespectării formei cerute pentru
valabilitatea actului juridic civil, acesta va fi lovit de nulitate absolută.
c. Actele reale sunt cele pentru încheierea cărora nu este suficientă simpla
manifestare de voinţă a părţilor, fiind necesară şi remiterea (predarea) bunului.
Cu titlu de exemplu pot fi enumerate următoarele contracte: de împrumut, de
depozit, de gaj etc.
Nu este imposibil ca acelaşi contract să poată fi încheiat uneori prin simpla
manifestare a acordului de voinţă, iar alteori să fie necesară forma autentică,
diferenţierea intervenind prin raportare la obiectul material avut în vedere de
părţi. Astfel, vânzarea-cumpărarea este valabilă prin realizarea acordului dintre
vânzător şi cumpărător, dar dacă în discuţie este un teren, transferul proprietăţii
va opera doar în cazul încheierii contractului în formă autentică, deoarece lege
solicită această formă în mod expres.
Importanţa juridică a clasificării este determinată de criteriile avute în
vedere în momentul cercetării valabilităţii actelor juridice civile. Evident,
nerespectarea formei solemne atrage nulitatea absolută a unui act formal, iar în
287

măsura în care mandatarul urmează să încheie un act solemn şi procura sa va


îmbrăca, obligatoriu, aceeaşi formă.
7.După momentul producerii efectelor distingem acte juridice civile între
vii şi acte pentru cauză de moarte.
a. Actele între vii sunt cele care îşi produc efectele potrivit intenţie părţii
sau părţilor, încă în timpul vieţii lor.
b. Actele pentru cauză de moarte sunt cele care-şi produc efectele numai
la moartea autorului lor, ele încheindu-se tocmai în considerarea acestui
eveniment.
Trebuie înţeles că un în cazul unui act între vii este posibil ca unul dintre
subiecte să înceteze din viaţă, înainte ca acesta să-şi fi produs efectele, dar
acest eveniment nu schimbă caracterul actului. Singurul efect va fi acela că
obligaţia va fi executată de moştenitori – în cazul în care debitorul a decedat –
sau în favoarea moştenitorilor – dacă a decedat creditorul. În cazul actului
pentru cauză de moarte efectele acestuia sunt condiţionate de evenimentul ce
constă în decesul autorului lui.
Actul tipic pentru cauză de moarte este testamentul, mai fiind întâlnite şi
asigurările asupra vieţii.
Este uşor de constatat că, în general, actele pentru cauză de moarte sunt
reglementate mai strict decât cele între vii, ele fiind întotdeauna acte solemne.
Pe de altă parte, ele sunt enumerate expres de lege, fiind întotdeauna tipice sau
numite.
8.După rolul voinţei părţilor, în stabilirea conţinutului lor, actele juridice
civile se împart în acte subiective şi acte condiţie.
a. Acte subiective sunt cele în care voinţa părţilor are un rol hotărâtor sub
aspectul stabilirii conţinutului raportului juridic civil.
b. Actele condiţie sunt cele în care părţile îşi manifestă dorinţa ca anumite
reguli să le fie aplicabile, rolul voinţei lor rezumându-se la a declanşa incidenţa
regulilor de conduită respective. Altfel spus, părţile îşi manifestă voinţa doar sub
aspectul încheierii sau nu a actului juridic, care cuprinde clauze standard, clauze
ce nu pot fi modificate (contractul de livrare a energiei electrice, a energiei
termice, cel privind prestarea serviciilor telefonice, închirierea de locuinţe din
fondul locativ de stat sau locaţia unor spaţii comerciale – evident actele
enumerate cu titlu de exemplu fac parte din sfera mai largă a dreptului civil, în
înţelesul lui de drept comun).
Valabilitatea actelor condiţie este verificată doar sub aspectul modului în
care a fost dat consimţământul la încheierea acestora, clauzele
nemaiprezentând interes deoarece ele sunt deja notorii.
9.După legătura lor cu modalităţile, actele juridice civile pot fi pure şi
simple sau afectate de modalităţi.
a. Actele pure şi simple sunt cele care-şi produc efectele imediat după
încheierea lor, acestea nefiind afectate de nici o modalitate. Din categoria
actelor juridice care nu pot fi decât pure şi simple amintim actul de opţiune
succesorală (acceptarea ori renunţarea la moştenire, moştenitorul neputând
condiţiona opţiunea sa).
b. Actele afectate de modalităţi sunt cele a căror existenţă sau ale căror
efecte depind de împlinirea unui termen, realizarea unei condiţii sau de
executarea unei sarcini. Există acte juridice care sunt esenţialmente afectate de
modalităţi: contractul de asigurare – condiţia producerii riscului asigurat;
contractul de împrumut – termenul de restituire; donaţia cu sarcini.
288

În general, modalităţile sunt analizate ca fiind elemente neesenţiale ale


actului juridic civil, dar în cazul actelor juridice care sunt esenţialmente afectate
de modalităţi lipsa acestora atrage ineficacitatea celor dintâi.
10.După raportul dintre ele, actele juridice civile se împart în principale şi
accesorii.
a. Actul principal este cel care are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa
nedepinzând de cea a unui alt act juridic.
b. Actul accesoriu este cel care nu are o existenţă de sine stătătoare,
existenţa sa depinzând structural de cea a unui alt act juridic – principal. Au
acest caracter fidejusiunea, gajul, ipoteca convenţională, arvuna, clauza penală.
Actele accesorii pot fi încheiate concomitent sau ulterior încheierii actului
principal.
11.După legătura lor cu cauza (scopul) se disting actele juridice civile
cauzale de cele abstracte.
a. Actele cauzale sunt cele a căror valabilitate o implică şi pe cea a cauzei,
astfel încât dacă aceasta este imorală, ilicită sau lipseşte, actul juridic civil va fi
lovit de nulitate.
b. Actele abstracte sunt cele care sunt detaşate de elementul cauză, ele
rezultând de regulă din operaţii juridice care implică mai multe părţi, cum ar fi
fidejusiunea, delegaţia, cambia, biletul la ordin, titlurile reprezentative. În aceste
situaţii creditorul nu cunoaşte cauza care îl determină pe debitor să se oblige
faţă de el, această cauză putând fi găsită într-un raport juridic anterior, existent
între debitor şi terţ, faţă de care creditorul este străin.
12.După modalitatea încheierii lor, deosebit acte juridice civile strict
personale şi acte juridice civile care pot fi încheiate şi prin reprezentare.
a. Actele strict personale sunt acelea care nu pot fi încheiate decât de
parte, în orice condiţii, exemplul tipic reprezentându-l testamentul. Actele de
acest gen sunt expres reglementate de legea civilă.
b. Actele care nu sunt strict personale intră în cea de-a doua categorie, ele
putând fi încheiate prin reprezentare.
Importanţa clasificării rezultă în procesul de verificare a valabilităţii actelor
deoarece un act strict personal va fi apreciat doar în raport de persoana sau
persoanele care îl încheie, în timp ce cele din categoria actelor ce pot fi
încheiate şi prin reprezentat vor fi cercetate şi prin prisma capacităţii
reprezentantului.
Trebuie menţionat faptul că acest tip de clasificare vizează exclusiv actele
încheiate de persoanele fizice, distincţia neputând să apară în cazul persoanelor
juridice.
13.După modul în care sunt reglementate, delimităm actele juridice civile
tipice (numite) de cele atipice (nenumite).
a. Actele tipice sunt cele care au o denumire stabilită de legea civilă şi o
reglementare juridică proprie.
b. Actele atipice sunt cele care nu beneficiază nici de reglementare şi nici
de denumire proprii, de cele mai multe ori existenţa lor fiind confirmată de
practică şi de doctrină, pornindu-se de la condiţiile generale de valabilitate a
actului juridic civil. Un exemplu tipic în acest sens îl reprezintă contractul de
întreţinere.
Tocmai în acest context este justificată ideea că în cazul actelor tipice se
aplică norma juridică existentă, în timp ce în cazul actelor atipice sunt aplicabile
regulile generale şi nu cele specifice unui alt act, tipic, oricât de apropriate ar
părea cele două acte (excepţiile fiind de strictă interpretare).
289

14.După modul lor de executare distingem acte juridice civile cu


executare dintr-o dată şi acte juridice civile cu executare succesivă.
a. Actele cu executare dintr-o dată sunt cele a căror executare presupune
o singură prestaţie din partea debitorului, aceasta fiind instantanee (preţul se
achită printr-o singură plată).
b. Actele cu executare succesivă sunt cele a căror executare presupune
mai multe prestaţii, eşalonate în timp (chiria se plăteşte periodic – lunar sau
trimestrial sau anual, conform convenţiei părţilor, dar nu se face o singură plată
pentru întreaga perioadă).
În cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor asumate partea care şi-a
executat obligaţia într-un contract cu executare dintr-o dată, dar putea solicita
rezoluţiunea actului, iar în cazul unui act cu prestaţii succesive se va solicita
rezilierea, în această din urmă variantă lipsirea de efecte având eficienţă numai
pentru viitor.
Sub aspectul prescripţiei extinctive, în cazul actelor cu executare
succesivă curge un termen distinct de prescripţie, pentru fiecare prestaţie în
parte.

CAPITOLUL II – CONDIŢIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL

Secţiunea I – Noţiune şi clasificări.


Prin condiţii de valabilitate a actului juridic civil se înţeleg componentele
structurale ale acestuia – elementele sale constitutive – care pot fi comune
tuturor actelor juridice, dar unele dintre acestea pot fi specifice doar unei
anumite categorii sau, în cazuri extreme, unui singur act juridic aparte. Aceste
componente sunt necesare pentru ca actul juridic civil să fie valabil şi să-şi
producă efectele.
Aceste condiţii care pot afecta în sens pozitiv sau negativ valabilitatea
actului juridic civil (denumite şi elemente sau cerinţe) se pretează la o grupare,
în funcţie de mai multe criterii, astfel: prin raportare la aspectul la care se
referă, pot fi distinse condiţiile de fond de cele de formă. Condiţiile de fond
privesc conţinutul actului juridic civil, în timp ce acelea de formă se referă la
modul de exteriorizare a voinţei părţilor.
În funcţie de obligativitatea sau neobligativitatea lor, condiţiile pot fi
esenţiale sau neesenţiale.
Cele esenţiale sunt condiţiile care trebuie îndeplinite în mod obligatoriu,
lipsa lor determinând nevalabilitatea actului (intră în această categorie condiţiile
de fond şi cele de formă, când ele sunt cerute ad validitatem). Condiţiile
neesenţiale sunt cele care nu pot influenţa, prin prezenţa sau prin lipsa lor,
valabilitatea actului juridic civil.
290

Condiţiile esenţiale se subdivid în funcţie de izvorul obligativităţii întrunirii


lor, în legale şi convenţionale (voluntare).
În funcţie de consecinţele pe care le produc, condiţiile actelor juridice
civile sunt de validitate şi de eficacitate. Condiţiile de validitate sunt cele
esenţiale – a căror nerespectare determină nulitatea actului juridic civil – iar
condiţiile de eficacitate sunt cele care atrag alte sancţiuni – de exemplu
inopozabilitatea.
O anumită condiţie poate fi, în acelaşi timp, de fond esenţială şi de
validitate sau de formă şi esenţială, criteriile putând opera concomitent.
Legislaţia română nu conţine o prevedere a condiţiilor de fond ale unui act
juridic civil în general, art. 1948 Cod civil referindu-se doar la condiţiile esenţiale
pentru valabilitatea unei convenţii, acesta fiind: capacitatea de a contracta;
consimţământul valabil al părţilor ce se obligă, un obiect determinat şi o cauză
licită.

Secţiunea II – Capacitatea.
Capacitatea de a încheia acte juridice civile reprezintă o componentă a
capacităţii de folosinţă a subiectului de drept şi apare ca o premisă a capacităţii
de exerciţiu a acesteia, cealaltă fiind discernământul juridic al persoanei fizice
însăşi, respectiv a reprezentanţilor persoanei juridice.
Capacitatea de a încheia actul juridic civil este acea condiţie de fond şi
esenţială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil, de a deveni titular
de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea unor astfel de acte. 1 În mod evident,
capacitatea reprezintă regula generală, incapacităţile fiind întotdeauna expres şi
limitativ prevăzute de lege. De altfel, potrivit art. 6 alin. 1 din Decretul nr.
31/1954 nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot
sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile stabilite
de lege . Desigur, în privinţa persoanelor juridice este aplicabilă regula
specialităţii capacităţii de folosinţă a acestora.
În timp ce capacitatea de a încheia acte juridice civile este o stare de
drept, discernământul este o stare de fapt, acesta putând să existe distinct,
chiar în cazul unei persoane puse sub interdicţie tot aşa cum este admisibil ca o
persoană având capacitate de exerciţiu deplină să se afle într-o situaţie în care,
trecător, să fie lipsită de discernământ. Fără să se poată spune că cele două
stări s-ar suprapune, este indiscutabil că între capacitate şi discernământ se
regăseşte o legătură indestructibilă, evidenţiată de faptul că stabilirea
valabilităţii unui act juridic civil este condiţionată atât de existenţa capacităţii,
cât şi de cea a discernământului. În acest context trebuie menţionat faptul că în
practica judiciară s-a admis admisibilitatea acţiunii în anularea unui act juridic
încheiat de o persoană care are capacitate de exerciţiu deplină. Într-o astfel de
situaţie însă este obligatoriu să se dovedească în mod neechivoc lipsa
discernământului autorului în momentul încheierii actului juridic a căruia
valabilitate este pusă în discuţie.
Sub aspect probator, capabilul este cel care trebuie să dovedească lipsa
discernământului în momentul încheierii actului juridic civil – în situaţia în care
se
prevalează de o asemenea neregularitate – în timp ce dacă partea adversă
invocă existenţa discernământului în cazul unei persoane puse sub interdicţie

1
Pentru o prezentare detaliată, Ernest Lupan, op. cit. p.204
291

(prezumată a fi lipsită de discernământ) va trebuie să facă această dovadă.


Momentul la care se raportează proba trebuie să fie întotdeauna cel al
manifestării voinţei de a contracta.
Încălcarea normelor legale referitoare la capacitate atrage una din
următoarele sancţiuni: nulitatea absolută (în cazul actelor prin care se
suprimă sau se îngrădeşte capacitatea de folosinţă sau cea de exerciţiu, aşa
cum sunt acestea reglementate; în cazul celor prin care părţile ar stabili, prin
voinţa lor, ca un incapabil să fie considerat capabil; cele care se încheie cu
încălcarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice);
nulitatea relativă (în cazul actelor încheiate de minorul sub 14 ani, personal şi
singur sau de interzisul judecătoresc; a celor de donaţie sau de garantare a
intereselor altuia făcute în numele şi pe seama incapabilului de către ocrotitorul
său legal; cele care depăşesc dreptul de administrare al patrimoniului, încheiate
de ocrotitorul legal sau de minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, fără
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare); inopozabilitatea actului juridic
(în cazul celui încheiat în numele minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă
de către reprezentantul său legal, în ciuda faptului că minorul este deja
îndreptăţit să încheie actul personal).

Secţiunea III – Consimţământul.


Consimţământul reprezintă o condiţie de fond a actului juridic civil prin
care se înţelege manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic civil, subiectul
de drept confirmând intenţia lui de a se obliga juridiceşte. Consimţământul
formează, împreună cu cauza actului juridic voinţa juridică.
Consimţământul reprezintă, într-un prim sens, acordul de voinţă al părţii
(în cazul actelor bilaterale şi multilaterale) iar într-un alt sens voinţa
exteriorizată a autorului actului unilateral.
Ceea ce este extrem de important pentru existenţa actului juridic civil
însuşi este manifestarea de voinţă a părţii/părţilor şi intenţia acesteia/acestora
ca această manifestare să producă efecte juridice.
Voinţa este de natură psihologică dar relevanţa ei rezultă din faptul că
între acesta şi consimţământ există o strânsă corelaţie. Sub aspect juridic, după
cum am mai arătat, structura voinţei cuprinde cele două elemente, respectiv
consimţământul şi cauza. În fond, formarea voinţei juridice este rezultatul unui
proces psihologic complex, care porneşte de la nevoia subiectului de drept ce se
reflectă în conştiinţa acestuia, trece prin etapa alegerii mijlocului de satisfacere
a nevoii respective prin luarea hotărârii de încheiere a actului juridic civil şi se
finalizează prin exteriorizarea acestei hotărâri. Indiferent din ce perspectivă am
privi această evoluţie, ceea ce prezintă cu adevărat importanţă este momentul
apariţiei motivului determinant care justifică încheierea actului juridic civil şi, în
aceeaşi măsură exteriorizarea hotărârii de a finaliza această operaţiune. Motivul
determinant echivalează juridic cu noţiunea de cauză a actului juridic civil
(scopul pentru care actul este încheiat) iar hotărârea exteriorizată se exprimă
prin consimţământ.
În dreptul civil voinţa juridică este guvernată de două principii consacrate
în Codul civil şi anume:
a. Principiul libertăţii actelor juridice civile - denumit şi principiul
autonomiei de voinţă, rezultă indirect din prevederile art. 969 alin. 1 şi art. 5 cod
civil. Din interpretarea acestor texte se poate concluziona că părţile sunt libere
292

să încheie orice convenţii sau să-şi manifeste voinţa exprimată printr-un act
unilateral, până la limita legii şi a bunelor moravuri, în această ideea constând
esenţa principiului libertăţii actelor juridice civile, la baza căreia stă
recunoaşterea de către dreptul obiectiv a forţei generatoare de efecte juridice a
voinţei subiectelor de drept.
În mod indiscutabil, părţile sunt libere să încheie orice act juridic civil, să-i
dea acestuia conţinutul pe care îl doresc, după cum pot, în mod liber, să
modifice sau să pună capăt unui asemenea act juridic, toate aceste operaţiuni
fiind făcute în limita legii şi a moralei societăţii. Această limită este stabilită de
ordinea publică, respectiv de normele juridice care reglementează ordinea
economică, socială şi politică din stat, de bunele moravuri şi de normele
imperative ale dreptului civil.
b. Principiul voinţei interne (reale) caracterizează, de asemenea,
voinţa juridică. De regulă generală nu apar probleme de determinare a
principiului aplicabil, deoarece se poate constata, cu uşurinţă, concordanţa
dintre elementul intern şi cel extern ce aparţin voinţei juridice. Nu este exclus ca
între aceste două elemente să apară însă discordanţe, variantă în care trebuie
rezolvată problema priorităţii unui element faţă de celălalt, răspunsul urmând a
fi dat în funcţie de concepţia împărtăşită, din cele două lansate de doctrină în
acest context.
Astfel, concepţia subiectivă acordă prioritate voinţei interne, care exprimă
adevăratul conţinut al actului juridic civil, în timp ce concepţia obiectivă acordă
prioritate voinţei declarate, exteriorizate, cu motivarea că voinţa internă nu
poate să prezinte utilitate sau relevanţă decât în măsura în care ea este
exteriorizată.
Codul civil român a consacrat, ca principiu, sistemul voinţei interne, iar ca
excepţie sistemul voinţei declarate. Astfel, de exemplu, potrivit art. 977 Cod civil
interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante,
iar nu după sensul literal al termenilor.
III.1. Condiţiile consimţământului.
Pentru a fi valabil şi a produce efecte juridice, consimţământul trebuie să
îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
- să emane de la o persoană cu discernământ;
- să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
- să fie exteriorizat;
- să fie neviciat.
a. Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ.
Această condiţie exprimă ideea că subiectul de drept civil trebuie să deţină
puterea de a aprecia şi de a percepe efectele juridice care se produc în temeiul
manifestării sale de voinţă, percepţie care se poate realiza doar în prezenţa
discernământului şi care, în principiu, este deţinut de persoanele cu capacitate
de exerciţiu, dar nu exclusiv. Aşadar, cerinţa prezenţei capacităţii de exerciţiu
nu trebuie confundată cu condiţia de valabilitate a consimţământului sub
aspectul existenţei discernământului. Se poate spune că lipsa discernământului
echivalează practic cu lipsa consimţământului, atrăgând în acest mod nulitatea
relativă a actului juridic civil încheiat.
b. Consimţământul trebuie exprimat cu intenţia de produce efecte juridice.
În măsura în care subiectul de drept îşi exteriorizează voinţa cu intenţia de a
produce efecte juridice se angajează, din punct de vedere juridic, obligaţia astfel
293

asumată fiind susceptibilă de a fi executată – dacă se impune – chiar cu ajutorul


forţei coercitive a statului.
Atât în doctrină cât şi în practica judiciară s-a considerat că lipseşte
intenţia de a produce efecte juridice dacă manifestarea de voinţă a fost făcută în
glumă, sau a fost prea vagă, dacă consimţământul a fost dat cu o rezervă
mintală cunoscută de destinatarul acesteia, dacă manifestarea de voinţă a avut
loc sub condiţie pur potestativă, în cazul simulaţiei sau în cazul interpretării unui
rol de către un actor.
c. Consimţământul trebuie să fie exteriorizat. Practic, pentru a putea
produce efecte juridice civile, voinţa trebuie exteriorizată deoarece în caz
contrar ea nu poate fi cunoscută de alte persoane.
De regulă, forma de exteriorizare a consimţământului este lăsată la
aprecierea autorului, putând să întâlnim atât o manifestare expresă cât şi o
manifestare tacită a voinţei acestuia, dar indiferent de modul în care se exprimă
ea produce acelaşi efect, având valoare juridică în egală măsură.
Principiul aplicării exteriorizării consimţământului este cel al
consensualismului deoarece simpla manifestare de voinţă este nu numai
necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să se nască valabil sub
acest aspect. Cazurile în care legea impune ca manifestarea de voinţă să
îmbrace o anumită formă reprezintă excepţii de la acest principiu, în majoritatea
variantelor ele fiind prevăzute ca o măsură de protecţie a subiectului de drept.
În principiu, tăcerea nu are valoarea unei manifestări de voinţă, ea
neputând fi apreciată nici măcar ca un consimţământul tacit, prezumţia fiind
aceea că subiectul de drept care nu îşi manifestă în nici un mod voinţa nu
doreşte să încheie un act juridic civil. Excepţiile sunt limitativ şi expres
prevăzute de lege.
d. Consimţământul trebuie să nu fie viciat. Legea civilă cere ca formarea
voinţei să fie liberă, neinfluenţată sau mai bine spus, nealterată de vicii de
consimţământ, adică de acele împrejurări care pot afecta caracterul conştient şi
liber al voinţei de a încheia un act juridic civil.
III.2.Viciile de consimţământ.
III.2.1.Eroarea.
Eroarea poate fi definitivă ca o falsă reprezentare a realităţii la încheierea
unui act juridic civil. 1
Este posibil ca eroarea să intervină fie în momentul declanşării voinţei
interne, fie la declararea, transmiterea ori interpretarea voinţei.
În funcţie de gravitatea şi efectele pe care le produce, eroarea poate fi:
A. Eroarea obstacol – este acea falsă reprezentare a realităţii care
împiedică formarea actului juridic civil, fiind practic distructivă de voinţă, astfel
încât, în cazul contractelor face ca voinţele individuale ale părţilor să nici nu se
întâlnească.
Indiscutabil, eroarea obstacol este cea mai gravă formă a erorii, ea putând
să cadă fie asupra naturii actului care se încheie, fie asupra identităţii
obiectului.
B. Eroarea – viciu de consimţământ – este falsa reprezentare a
realităţii ce cade asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului sau
asupra persoanei contractante. Această eroare nu este distructivă de voinţă,
astfel încât ea nu înlătură consimţământul ci doar îl viciază.

1
Vezi art. 953 şi 954 Cod civil.
294

În structura acestui viciu de consimţământ intră un singur element de


natură psihologică – falsa reprezentare a realităţii – astfel încât probarea lui este
extrem de dificilă.
În cazul erorii asupra substanţei obiectului actului juridic civil se impune
cercetarea noţiunii de substanţă, deoarece în legătură cu aceasta se cunosc în
doctrină mai multe concepţii. Potrivit concepţiei obiective eroarea se reduce la
aceea asupra materiei din care este confecţionat bunul, neluându-se în calcul
intenţia părţilor, astfel încât convenţia ar fi lipsită de efecte doar în situaţia în
care partea a urmărit să achiziţioneze un bun de aur şi a cumpărat unul de
aramă, nu şi atunci când a cumpărat un obiect realizat dintr-un aliaj de aur,
chiar dacă ulterior cumpărătorul pretinde că a dorit procurarea unui obiect de
aur pur. Concepţia subiectivă acordă o mai mare semnificaţie noţiunii de
substanţă a obiectului actului juridic civil, incluzându-se în această noţiune orice
însuşire care a fost determinantă la încheierea actului juridic civil. Aşa fiind, vor
fi apreciate ca şi calităţi esenţiale ale obiectului nu doar însuşirile materiale ale
acestuia ci şi autenticitatea, vechimea şi capacitatea de a fi folosit potrivit
destinaţiei avute în vedere de părţi, la încheierea contractului.
Într-o concepţie intermediară, prin noţiunea de substanţă a obiectului
actului juridic civil se înţeleg acele calităţi pe care opinia generală şi obiceiurile
le consideră esenţiale sau a căror reunire determină natura specifică a lucrului.
Referitor la eroarea asupra persoanei (asupra identităţii sau calităţilor
speciale ale acesteia avute în vedere la încheierea contractului) domeniul ei de
aplicabilitate se limitează, în principal, la actele intuitu personae.
C.Eroarea indiferentă – este tot o falsă reprezentare a unor împrejurări,
care sunt însă mai puţin importante la încheierea actului juridic civil, astfel încât
deoarece ea nu se referă la aspectele esenţiale nici nu afectează valabilitatea
manifestării de voinţă a părţilor.
În cazul erorii obstacol sancţiunea este nulitatea absolută a actului juridic
civil, deoarece acordul de voinţă nu s-a format.
În cazul erorii – viciu de consimţământ sancţiunea este nulitatea relativă a
actului juridic civil, iar eroarea indiferentă poate atrage o diminuarea valorică a
prestaţiei, dar este posibil să nu determine nici o consecinţă juridică, în condiţiile
în care nu a avut nici un rol la încheierea actului juridic civil.
După criteriul naturii realităţii fals reprezentate, distingem:
A. Eroarea de fapt care constă în falsa reprezentare a unor situaţii
faptice, în momentul încheierii actului juridic civil, aspecte care vizează obiectul
actului, valoarea sau persoana cocontractantului.
b. Eroarea de fapt care constă în necunoaşterea existenţei sau
cunoaşterea inexactă a conţinutului unui act normativ sau a unei norme juridice.
Trebuie remarcat în acest context că au fost exprimate mai multe opinii în
doctrină, nu toţi autorii recunoscând erorii de drept valoarea unui viciu de
consimţământ.
III.2.2.Dolul.
Dolul este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a
unei persoane prin utilizarea de mijloace viclene pentru a o determina să
încheie un act juridic civil (art. 960 Cod civil). Constatăm astfel că suntem
practic în prezenţa unei erori provocate, spre deosebire de eroarea propriu-zisă,
care are un caracter spontan.
În funcţie de natura elementelor asupra cărora poartă (sau după
consecinţele pe care le are asupra valabilităţii actului) distingem dolul
principal (în acest caz inducerea în eroare vizează elementele determinante la
295

încheierea actului juridic civil, sancţiunea în această variantă fiind nulitatea


relativă a acestuia) şi dolul incidental care cade asupra unor împrejurări
nedeterminate pentru încheierea actului juridic civil astfel încât deschide doar
dreptul la o acţiune în despăgubire pentru eventuale diferenţe de preţ.
Structura dolului, ca viciu de consimţământ, cuprinde două elemente: cel
obiectiv se materializează în utilizarea unor mijloace viclene pentru inducerea în
eroare a contractantului, de regulă fiind vorba de acţiuni – fapte pozitive – dar
nu este imposibil să întâlnim şi omisiuni. Elementul subiectiv, intenţional constă
în intenţia de a induce în eroare o persoană pentru a o determina să încheie un
act juridic civil, astfel încât provocarea unei erori din simplă neglijenţă nu
antrenează consecinţele dolului.
În materia liberalităţilor dolul îmbracă un conţinut specific, manifestându-
se sub forma captaţiei şi a sugestiei. Captaţia constă în folosirea de mijloace
viclene în scopul de câştiga afecţiunea dispunătorului şi de a-l determina să facă
o liberalitate – pe care altfel nu ar fi făcut-o – în favoarea autorului, care a
recurs la aceste mijloace viclene. Sugestia constă în folosirea unor asemenea
mijloace, urmărindu-se în acest mod atenuarea afecţiunii dispunătorului faţă de
rudele sale sau faţă de cel căruia acesta intenţiona să-i facă o liberalitate,
determinându-l astfel să dispună în favoarea unei alte persoane decât cea avută
iniţial în vedere.
Pentru a constitui viciu de consimţământ şi a atrage anulabilitatea actului
juridic civil, dolul trebuie să întrunească, în mod cumulativ, două condiţii:
a. Dolul trebuie să aibă caracter determinant pentru încheierea actului
juridic civil. Altfel spus, trebuie stabilit cu certitudine că victima manoperelor
frauduloase nu ar fi încheiat actul juridic în lipsa acestora. Condiţia este
formulată expres în art. 960 Cod civil. Aprecierea prezenţei dolului se face
subiectiv, de la caz la caz, ţinându-se cont de pregătirea şi experienţa de viaţă a
subiectului de drept asupra căruia s-au exercitat manoperele dolosive.
b.Dolul trebuie să emane de la cealaltă parte indiferent că aceasta a
exercitat ea însăşi mijloacele viclene sau doar a participat la ele. Nu este
imposibil ca în actele bilaterale dolul să apară în cazul ambelor părţi, în această
variantă oricare dintre ele fiind îndreptăţită să ceară anularea actului juridic civil
pentru dolul al cărei victimă este, evident neputându-se invoca pentru lipsirea
de eficacitate a actului propria culpă (propriile manopere dolosive exercitate
faţă de cealaltă parte).
Dolul nu se presupune (art. 960 alin. 2 Cod civil) astfel încât partea care
invocă viciul de consimţământ trebuie să facă dovada manoperelor viclene
exercitate. Este adevărat însă că fiind vorba de un fapt juridic, proba se va
putea face prin orice mijloc de probă admis de lege, astfel încât se poate
concluziona că dovada dolului este mai uşor de realizat decât cea a erorii.
Sub aspect sancţionator dolul atrage nulitatea relativă a actului juridic civil
încheiat în urma exercitării manoperelor frauduloase, deschizându-se calea
părţii prejudiciate şi la promovarea unei acţiuni în despăgubiri, în temeiul art.
998 Cod civil.
III.2.3.Violenţa.
Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei
persoane cu un rău care insuflă acesteia o temere ce o determină să încheie un
act juridic civil pe care în alte condiţii nu l-ar fi încheiat. Textele legale fac
trimitere la acest viciu de consimţământ în art. 953, 955-959 Cod civil,
reţinându-se că ameninţarea cu un rău poate să provină atât de la cocontractant
cât şi de la un terţ.
296

În funcţie de efectele pe care le produc asupra voinţei victimei, putem să


distingem:
Violenţa fizică este sesizabilă atunci când ameninţarea cu răul vizează
integritatea fizică ori bunurile persoanei, victima ajungând în situaţia de a servi
ca simplu instrument la încheierea actului juridic civil. Se poate spune că într-o
astfel de situaţie consimţământul nu numai că este viciat dar, în mod concret, el
lipseşte, subiectul de drept necontribuind nici măcar formal la încheierea actului
juridic civil.
Violenţa morală este tot o ameninţare care priveşte însă onoarea,
cinstea ori sentimentele persoanei ce poate să-i provoace acesteia o temere,
care o determină să încheie un act juridic civil pe care, altminteri, nu l-ar fi
încheiat.
Raportat la caracterul ameninţării, violenţa poate fi:
Violenţa legitimă constă tot într-o ameninţare – care cel puţin este
percepută în acest mod de subiectul de drept – dar care este făcută în condiţiile
legii, în vederea realizării unui drept subiectiv. Într-un asemenea caz nu sunt în
faţa unui viciu de consimţământ astfel încât această aşa-zisă ameninţare nu va
avea nici un efect asupra valabilităţii actului juridic civil.
În varianta în care ameninţarea excede dispoziţiile legale violenţa
exercitată va fi nelegitimă, atrăgând lipsirea de efecte a actului juridic civil.
Structural, violenţa cuprinde două elemente:
Elementul obiectiv constă în ameninţarea cu un rău care poate fi de
natură fizică (lovituri, ameninţarea cu moartea, acestea vizând persoana
contractantului sau o altă persoană – membru da familie sau nu – de care
contractantul este foarte ataşat), patrimonială (distrugerea sau degradarea unui
bun de mare valoare sau care prezintă o valoare sentimentală importantă
pentru parte) sau de natură morală (compromiterea reputaţiei).
Elementul subiectiv constă în insuflarea unei temeri persoanei
ameninţate, care este de natură să o determine să încheie un act juridic civil pe
care altfel nu l-ar fi încheiat, deoarece consimţământul este alterat tocmai de
această temere şi nu de ameninţarea în sine.
Pentru a fi viciu de consimţământ şi a atrage anulabilitatea actului juridic
civil, violenţa trebuie să întrunească, în mod cumulativ, două condiţii şi anume
aceea de a fi determinantă pentru încheierea actului şi de a fi injustă.
Violenţa, fiind un fapt juridic, poate fi probată prin orice mijloc de probă,
iar în cazul în care s-a dovedit vicierea consimţământului actul va fi lovit de
nulitate relativă.
III.2.4.Leziunea.
Leziunea – ca viciu de consimţământ – constă în disproporţia vădită de
valoare între două prestaţii, într-un prejudiciu încercat de către o parte a actului
juridic civil, în chiar momentul perfectării actului.
Se impune a se sublinia faptul că de la intrarea în vigoare a Decretului nr.
31/1954 aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la acţiunea în anulare pentru
leziune s-a restrâns la minorii care – având capacitate de exerciţiu restrânsă –
încheie singuri – fără încuviinţarea ocrotitorului legal – acte juridice pentru a
căror valabilitate nu se cere încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, în
condiţiile în care aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare.
De la interdicţia cuprinsă de art. 1165 Cod civil, potrivit căruia majorul nu
poate, pentru leziune, să exercite acţiunea în resciziune se cunosc excepţii, cum
ar fi cea prevăzută de art. 66 din Decretul nr. 443/1972 privind navigaţia civilă
maritimă, care prevede că o convenţie de asistenţă sau de salvare poate fi
297

anulată dacă se dovedeşte a fi viciată prin eroare, dol sau leziune, sau redusă
la un cuantum corespunzător serviciului prestat, sau cea reglementată de art.
694 Cod civil, în aceste două cazuri fiind admisibilă acţiunea chiar formulată de
o persoană majoră.
În literatura de specialitate s-a apreciat atât că pentru a fi în prezenţa
leziunii este suficient să existe o disproporţie de valoare între contraprestaţii, cât
şi că într-un asemenea caz, pe lângă elementul obiectiv trebuie să existe şi un
element subiectiv, concretizat în viciul de consimţământ ce rezultă din
exploatarea stării de nevoie în care se află una dintre părţi, de care are
cunoştinţă cealaltă parte şi de care profită. În dreptul nostru civil este
consacrată prima dintre aceste concepţii (cea obiectivă), astfel încât cine invocă
leziunea trebuie să dovedească doar paguba suferită în urma disproporţiei
vădite de valoare între contraprestaţii, şi nu viciul de consimţământ care a
provocat această disproporţie sau o virtuală stare de nevoie de care ar fi profitat
cealaltă parte.
Pentru a fi în prezenţa leziunii trebuie întrunite, cumulativ, următoarele
condiţii: să existe o pagubă materială, ea să constea în disproporţia vădită de
valoare între contraprestaţii, aceasta să fie consecinţa directă şi nemijlocită a
actului juridic respectiv – şi nu a altor acte distincte – iar disproporţia avută în
vedere să existe în raport cu momentul perfectării actului juridic civil.
Indiscutabil, potrivit legislaţiei noastre civile actuale leziunea are un
domeniu restrâns de aplicare, atât în ceea ce priveşte persoanele care o pot
invoca – fiind vorba, în principiu, de minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă
– cât şi de actele juridice civile în care poate fi întâlnită – acte de administrare
încheiate de minor singur, fără încuviinţarea ocrotitorului legal şi pentru care nu
se cere, potrivit legii, încuviinţarea autorităţii tutelare. Sunt avute în vedere doar
actele juridice civile cu titlu oneros şi comutative, viciul de consimţământ
neputând fi invocat în cazul actelor mărunte, al celor de conservare şi nici în
cazul actelor juridice civile încheiate de persoane lipsite total de capacitate de
exerciţiu, în acest din urmă caz sancţiunea fiind alta.
Proba leziunii este în sarcina minorului cu capacitate de exerciţiu
restrânsă iar sancţiunea este nulitatea relativă a actului astfel încheiat.

CAIET DE SEMINAR 9

Problema 1.
Persoana fizică este lipsită de capacitate de exerciţiu până la 14 ani, între
14 şi 18 ani are o capacitate de exerciţiu restrânsă, iar după 18 ani dobândeşte
capacitate de exerciţiu deplină. În prima fază lipsa discernământului este
prezumată, după cum prezumată este existenţa discernământului după
împlinirea vârstei de 14 ani, cu menţiunea că pentru perioada cuprinsă între 14
şi 18 ani legiuitorul a reglementat o perioadă de adaptare la circuitul civil, astfel
încât subiectul de drept încheie actele juridice fiind asistat de ocrotitorul său
298

legal şi, pentru cele efecte semnificative pentru patrimoniul său, cu


încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare. Pe de altă parte, lipsa
discernământului reprezintă, de asemenea, o prezumţie în cazul celor puţi sub
interdicţie. Din aceste considerente subiectul de drept interesat va trebui să
facă dovada existenţei discernământului în momentul în care persoana pusă sub
interdicţie a încheiat un act juridic civil, în timp ce minorul peste 14 ani, şi în
egală măsură majorul, vor trebuie să facă dovada lipsei discernământului în
momentul încheierii unui act juridic civil, în măsura în care aceste părţi tind să
lipsească actul de efecte juridice.
Atenţie! Interesează discernământul în momentul formării actului
juridic.
Problema 2.
Formarea voinţei juridice: Ionescu are nevoie de o maşină deoarece
constant nu ajunge la timp la serviciu şi a fost ameninţat cu desfacerea
contractului de muncă; îşi poate procura o maşină cumpărând una sau
împrumutând-o pe cea a fratelui său, dar această ultimă variantă nu este
convenabilă deoarece sunt zile când şi fratele său are nevoie de autoturism,
deci, se hotărăşte să cumpere una; odată luată această hotărâre, el ia legătura
cu un magazin specializat şi încheie contractul de vânzare-cumpărare a
autoturismul cu plata preţului în rate.
Problema 3.
Art. 5 Cod civil: nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare
de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri.
Art. 969 alin. 1 Cod civil: convenţiile legal făcute au putere de lege între
părţile contractante.
Aşa fiind, între limitele stabilite de ordinea publică şi bunele moravuri,
părţile pot încheia orice tip de act juridic, numit sau nenumit. De exemplu însă
nu vor putea încheia un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect un bun
ce aparţine domeniului public, sau un major nu va putea încheia un act valabil
cu un minor în vârstă de 9 ani, convenţia având ca obiect vânzarea-cumpărarea
unui apartament. Trebuie înţeles că limitele acestei libertăţi a actelor juridice
civile ce pot fi încheiate sunt trasate prin normele imperative ce se regăsesc în
reglementările civile.
Referitor la voinţa internă, pot să apară următoarele aspecte:
Într-o primă variantă conţinutul actului corespunde voinţei părţilor dar
denumirea lui nu concordă nici cu acest conţinut şi nici cu această voinţă; în
această variantă situaţie este relativ simplă deoarece va fi avut în vedere
conţinutul şi nu caracterul stabilit de părţi, care poate fi inexact prin raportare la
propria lor voinţă. Într-o a doua variantă este posibil ca însuşi conţinutul actului
să nu corespundă voinţei părţilor, în această situaţie problema devenind
complexă datorită necesităţii identificării motivului care a generat această
neconcordanţă.
Problema 4.
Lipseşte intenţia de a produce efecte juridice în măsura în care
consimţământul a fost exprimat în una din următoarele variante:
-s-a discutat în glumă, s-a pus un pariu, discuţia a fost superficială, bazată
pe ideea că amănuntele vor fi discutate ulterior;
-manifestarea de voinţă a avut loc sub condiţie pur potestativă, adică
executarea obligaţiei asumate este condiţionată de voinţa celui care s-a obligat
– partea se obligă să încheie contractul în măsura în care va fi dispus să o facă
la data respectivă (art. 1010 Cod civil);
299

-manifestarea de voinţă a fost dată de un actor, în timpul interpretării unui


rol, într-un context în care şi subiectul de drept este amplasat – de exemplu
ambii joacă pe scenă, într-o piesă, şi la un moment dat, improvizând, replicile
sunt schimbate, iar una dintre părţi îşi asumă o obligaţie pe care evident nu
intenţionează să o execute în realitate.
Problema 5.
Manifestarea de voinţă este expresă când este exteriorizată prin
modalităţi de natură a o face cunoscută altor persoane în mod nemijlocit şi este
tacită când se deduce din anumite semne sau gesturi, autorul ei permiţând să
se tragă concluzia, neîndoielnică, cu privire la acţiunea sa.
De exemplu, în cazul acceptării succesiunii – act juridic civil – moştenitorul
se poate prezenta la notar, solicitând a se lua act printr-o declaraţie autentică
de opţiunea sa succesorală, sau poate să intre în posesia bunurilor din masa
succesorală, confirmându-şi în acest mod vocaţia.
În principiu, tăcerea nu constituie o manifestare de voinţă, situaţiile de
excepţie fiind următoarele:
-în cazul contractului de închiriere, la expirarea termenului pentru care
acesta a fost încheiat, locaţiunea se poate transforma dintr-un cu termen, într-
una fără termen, fără a fi necesară o menţiune expresă, în măsura în care
proprietarul permite locatarului să deţină posesia bunului respectiv şi preia
chiria ce este achitată periodic de acesta (art. 1437 Cod civil);
-în măsura în care părţile prevăd în mod expres că atribuie tăcerii, într-un
anumit context, o anumită semnificaţie juridică;
-atunci când tăcerii i se atribuie valoare de consimţământ, potrivit
obiceiului locului.
Problema 6.
Eroare ce intervine în momentul declanşării voinţei interne: oferta este
făcută pentru bunul respectiv, la un preţ mult mai mic decât cel avut în vedere
de vânzător, datorită unei neatenţii a acestuia (se pierde un element în
momentul calculării preţului sau se listează preţul cu mai puţine cifre decât era
necesar); într-o astfel de situaţie oferta, odată acceptată, va fi considerată
valabilă, cu excepţia cazului în care beneficiarul ofertei cunoştea sau trebuia să
cunoască existenţa acestei inadvertenţe.
Problema 7.
Eroare obstacol: proprietarul imobilului doreşte să încheie un contract de
întreţinere, iar contractantul doreşte să încheie un contract de vânzare-
cumpărare.
Acelaşi vânzător are într-un imobil un apartament situat pe soare, iar unul
situat pe umbră, el doreşte să îl înstrăineze pe cel de-al doilea, iar cumpărătorul
doreşte să-l cumpere pe cel dintâi.
Eroarea – viciu de consimţământ ce poate să cadă asupra persoanei
contractante prezintă importanţă doar în actele intuitu personae, respectiv în
cazul acelor acte în care persoana contractantului este esenţială la încheierea
actului. De exemplu, donatorul transmite proprietatea asupra unui imobil de
mare valoare nepoatei sale (fiica fiului său) în considerarea acestei calităţi,
pentru ca ulterior să se constate că legătura de rudenie nu există, respectiv
tânăra domnişoară nu este fiica fiului donatorului. Evident că în acest caz
donatorul doreşte lipsirea actului de efectele sale. Dacă donaţia însă nu a avut
în vedere exclusiv această calitate de rudenie, ci ea s-a bazat pe o simpatie ce
există între donator şi donatar, actul juridic poate fi păstrat (o discuţie
interesantă ar fi în acest caz o cerere prin care moştenitorii donatorului să
300

solicite lipsirea de efecte juridice a actului, iar donatara să se apare în sensul că


nu relaţia de rudenie a fost importantă în momentul încheierii actului de
donaţie).
O situaţie similară poate să apare în măsura în care un beneficiar
angajează un antreprenor cunoscut pentru calitatea lucrărilor sale, ori acesta
angajează pe altcineva pentru efectuarea acestor lucrări.
Problema 8.
Şi în cazul erorii se cer două condiţii cumulative pentru ca acesteia să-i fie
recunoscută valoarea unui viciu de consimţământ şi anume:
-elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fie fost hotărâtor,
determinant pentru încheierea actului, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscută
realitatea, actul nu s-ar fi încheiat;
-în cazul actelor bilaterale, cu titlu oneros, este necesar ca şi
cocontractantul să fi ştiut sau să fi trebuie să ştie că elementul asupra căruia
cade falsa reprezentare este determinat pentru încheierea actului juridic civil;
altfel spus, dacă partenerul nu a cunoscut că subiectul de drept se află în eroare
sau nu a avut reprezentarea că eroarea este determinantă la încheierea actului,
actul nu va putea fi lipsit de efectele sale.
Problema 9.
Lipsa discernământului şi dolul sub forma captaţiei se exclud.
Nu există dol dacă cocontractantul cunoştea împrejurarea pretins ascunsă
– această situaţie apare în cazul dolului prin inacţiune (prin reticenţă).
Problema 10.
Exemplu de violenţă legitimă: creditorul îl ameninţă pe debitor că dacă nu
îi va restitui banii datoraţi va recurge la forme de executare silită, respectiv va
apela la ajutorul forţei coercitive a statului.
Violenţa nu cuprinde situaţiile în care ameninţarea rezultă din alte
împrejurări decât cele legate de persoana cocontractantului sau a unui terţ ce se
află în legătură cu acesta din urmă. Altfel spus, viciul de consimţământ nu are
nici un punct comun cu situaţia rezultată dintr-o stare de necesitate deoarece o
asemenea împrejurare determină subiectul de drept să încheie un act juridic
civil pentru a evita sau a limita consecinţele unui pericol grav şi iminent care-i
ameninţă viaţa, integritatea corporală ori sănătatea şi care nu poate fi înlăturat
pe o altă cale.
Problema 11.
Acţiunea în resciziune este acţiunea prin care se solicită anularea unui
contract pentru leziune.
Atenţie! Minorul sub 14 ani poate solicita lipsirea actului de efecte juridice,
invocând lipsa capacităţii de exerciţiu, ori cum sancţiunea este mai gravă, el nu
are interes să invoce până la această vârstă o eventuală leziune.

SECŢIUNEA IV – OBIECTUL ACTULUI JURIDIC CIVIL

Potrivit art. 948 Cod civil una dintre condiţiile de valabilitate ale
contractului – şi astfel, prin extensie ale oricărui act juridic civil – este existenţa
301

unui obiect determinat. Prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita
părţilor stabilită prin actul juridic, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care ele
sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute. 1 Altfel spus, obiectul actului juridic
civil se identifică cu cel al raportului juridic civil care îşi are originea în actul
respectiv.
Deşi bunurile nu constituie obiect propriu-zis nici al actului juridic civil – şi
nici al raportului juridic civil – atunci când conduita părţilor se referă la bunuri,
acestea sunt privite ca un obiect derivat al actului juridic civil.
Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii generale: să existe, să fie în circuitul civil, să fie licit şi
moral. Pe lângă acestea, pentru anumite acte juridice civile se cer a fi îndeplinite
şi anumite condiţii speciale.
IV.1.Prima condiţie este aceea ca obiectul actului juridic civil să
existe. Dacă acesta lipseşte practic nici nu se mai poate pune problema
îndeplinirii celorlalte condiţii.
În măsura în care obiectul actului juridic civil se referă la un bun,
următoarele reguli sunt aplicabile: dacă bunul a existat, dar nu mai există la
data încheierii actului juridic civil, actul nu poate fi valabil (art. 1311 Cod civil).
Bunul existent în momentul încheierii actului juridic civil îndeplineşte condiţia
cerută, pe când cel viitor poate forma obiect valabil al actului juridic civil, cu o
singură excepţie – negativă – legală care priveşte succesiunea viitoare, aceasta
neputând forma obiectul unui act juridic civil, indiferent că este vorba de un act
unilateral sau de o covenţie.
IV.2.A doua condiţie este aceea ca obiectul să fie în circuitul civil.
După cum s-a precizat în momentul în care s-a analizat clasificarea bunurilor în
funcţie de acest criteriu, pot fi identificate bunuri care se află în circuitul civil,
libere de orice restricţie – şi care sunt majoritatea –, bunuri care nu se află în
circuitul civil, deci nu pot forma obiect valabil al unui act juridic civil precum şi
bunuri care se află în circuitul civil dar prezintă anumite trăsături specifice în
ceea ce priveşte regimul circulaţiei lor (art. 963, art. 1310 Cod civil).
IV.3.O altă condiţie este aceea ca obiectul actului juridic civil să fie
determinat sau cel puţin determinabil (art. 948, 964 Cod civil). Obiectul
este determinat ori de câte ori părţile actului juridic civil precizează în momentul
încheierii acestuia toate elementele care îl individualizează, creditorul
cunoscând precis natura dreptului său şi corelativ debitorul ştiind care este
obligaţia pe care şi-a asumat-o. Vorbim despre un obiect determinabil dacă în
acelaşi moment actul juridic civil cuprinde suficiente elemente cu ajutorul cărora
de va putea determina în viitor acest obiect, cu condiţia ca această operaţiune
să aibă loc cel mai târziu la data la care obligaţia debitorului trebuie executată.
În acest din urmă caz criteriile în baza cărora se va face determinarea trebuie
stabilite de părţi în momentul încheierii actului juridic civil, în caz contrar fiind
necesar un nou acord de voinţă pentru a determina aceste limite.
IV.4.Cea de-a patra condiţie este aceea ca obiectul actului juridic civil
să fie posibil. Este evident că nimeni nu poate fi obligat să execute o prestaţie
imposibilă.
Ceea ce este important în acest context este faptul că această
imposibilitate trebuie analizată în funcţie de un criteriu absolut şi obiectiv adică
prestaţia să fie imposibilă pentru oricine. Dacă ea este subiectivă, în sensul că
obligaţia nu poate fi executată de un anumit debitor, concluzia este aceea că

1
Ernest Lupan, op. cit. p. 231
302

obiectul actului juridic civil este valabil, iar în caz de neexecutare culpabilă din
partea debitorului este angajată răspunderea civilă a acestuia.
Imposibilitatea poate fi materială – atunci când ea se datorează unor
împrejurări de fapt (de exemplu, imposibilitatea de a străbate, într-o zi, pe jos,
distanţa de la Bucureşti la Oradea) sau juridică, atunci când ea rezultă din
prevederi exprese ale legii.
Această condiţie trebuie apreciată în raport cu momentul încheierii actului
juridic civil deoarece este posibil care între acest moment şi cel al executării
datorită evoluţiei ştiinţei şi tehnicii obiectul să devină posibil, deşi el nu întrunea
această caracteristică într-o primă fază.
IV.5.O ultimă condiţie generală este aceea ca obiectul actului juridic
civil să fie licit şi moral, adică să fie în conformitate cu dispoziţiile legale şi
regulile de convieţuire socială, în caz contrar actul fiind lovit de nulitate
absolută.
IV.6.O condiţie specială, în actele juridice constitutive sau translative de
drepturi este ca cel care se obligă să fie titularul dreptului. Aceasta are la
bază principiul juridic potrivit căruia nimeni nu se poate obliga valabil la ceva ce
nu are ori mai mult decât are.
IV.7.O altă condiţie specială în actele cu pronunţat caracter personal
este ca obiectul să constea într-un fapt personal. Altfel spus, nimeni nu se
poate obliga valabil dacă nu depinde de el însuşi executarea obligaţiei, respectiv
nimeni nu se poate obliga pentru altul. Această condiţie este impusă de
caracterul personal al unor acte juridice civile cum ar fi antrepriza, mandatul, în
care însuşirile debitorului sunt avute în vedere în momentul încheierii actului
juridic civil.

SECŢIUNEA V – CAUZA ACTULUI JURIDIC CIVIL

Cauza (scopul) actului juridic civil este acea condiţie de valabilitate care
constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act juridic (art. 948,
966 Cod civil). Ea reprezintă un element al voinţei juridice, exprimând motivaţia
care a stat la baza încheierii actului juridic civil şi totodată are un caracter
independent deoarece exprimă motivul determinant care a generat exteriorizare
consimţământului.
Din punct de vedere structural cauza include două elemente: scopul
imediat şi scopul mediat.
a. Scopul imediat (direct) diferă în funcţie de categoria de acte juridice
civile, fiind în cadrul unei categorii de acte juridice civile, însă, un element
abstract şi invariabil.
b. Scopul mediat (indirect) constă în motivul determinant al încheierii
unui act juridic civil, în această variantă fiind vorba de nevoia principală ce
determină partea să consimtă la încheierea acestuia. Acest element are un
caracter complet şi subiectiv fiind variabil de la un act juridic la altul.
Pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
V.1.Cauza trebuie să existe - în primul rând (art. 966 Cod civil). Nu este
mai puţin adevărat că legislaţia civilă nu precizează în ce situaţii se poate
deduce că lipseşte cauza, în doctrină fiind prezentate mai multe opinii. Astfel, s-
a considerat că lipsa cauzei se confundă cu o cauză falsă care este, în esenţă, o
303

eroare asupra cauzei deoarece orice persoană conştientă care încheie un act
juridic civil urmăreşte un anume scop.1
Într-o altă opinie se consideră că lipsa cauzei nu are independenţă
conceptuală, ea fiind încorporată în conceptul de cauză falsă. În ce priveşte
scopul imediat, inexistenţa şi falsitatea cauzei nu se confundă în toate cazurile,
iar în ce priveşte scopul imediat, lipsa acesteia se reduce la o eroare asupra
cauzei. 2
Într-o a treia opinie s-a arătat că pentru rezolvarea problemei trebuie să se
plece de la o dublă distincţie: pe de o parte, trebuie deosebit scopul mediat de
scopul imediat, iar pe de altă parte, trebuie deosebite punctele de plecare ce
determină lipsa de cauză. Pornind de la aceste distincţii se ajunge la
următoarele soluţii: când lipsa cauzei se datorează lipsei de discernământ,
lipsesc ambele elemente ale cauzei (scopul mediat şi cel imediat). În această
variantă lipsa cauzei determină nulitatea relativă a actului juridic civil, deoarece
aceasta este sancţiunea lipsei discernământului. Dacă însă lipsa cauzei este
generată de lipsa contraprestaţiei în contractele sinalagmatice, lipsei predării
bunului în actele reale, lipsei riscului în actele aleatorii sau lipsei intenţiei de a
gratifica în actele cu titlu gratuit, totdeauna lipseşte un element esenţial al
actului juridic civil, iar lipsa scopului imediat absoarbe eroarea asupra scopului
mediat, sancţiunea aplicabilă fiind nulitatea absolută. 3
V.2.Cauza trebuie să fie reală (art. 966 Cod civil). Cauza actului juridic
civil nu este reală când există o eroare asupra acelui element sau acelor
elemente care constituie motivul determinat al consimţământului. Falsitatea
cauzei atrage nulitatea relativă a actului juridic civil.
V.3.Cauza trebuie să fie licită, condiţia fiind îndeplinită atunci când
aceasta este în deplin acord cu legea. Evident, cauza va fi ilicită când ea va fi în
contradicţie cu normele imperative ale legii, cu menţiunea că ilicit poate fi doar
scopul mediat.
V.4.Cauza trebuie să fie morală (art. 968 Cod civil). Această condiţie
este prevăzută de legea civilă împreună cu caracterul licit deşi actul este
susceptibil de desfiinţare ori de câte ori cauza acestuia contravine normelor de
convieţuire socială, fără a se aduce atingere unor dispoziţii legale.
Trebuie menţionat faptul că prin mijlocirea cauzei părţile atribuie
întotdeauna valoare de motiv determinat unei anumite împrejurări care
altminteri ar rămâne lipsită de relevanţă juridică, astfel încât se poate spune că
această cauză este un mijloc de exprimare juridică a unui interes al părţii
respective.
Potrivit art. 967 Cod civil convenţia este valabilă cu toate că nu este cauza
expresă, iar aceasta este prezumată până la dovada contrarie. Se poate
constata că legea instituie o dublă prezumţie sub aspectul valabilităţii cauzei şi
al existenţei ei, astfel încât cel care invocă lipsa cauzei trebuie să o dovedească,
răsturnând prezumţia legală relativă. Aceeaşi este situaţia şi în varianta în care
se invocă nevalabilitatea cauzei actului juridic civil.
Sub aspect probator, în principiu sunt valabile regulile generale privind
proba drepturilor subiective civile, în mod concret cele care vizează înscrisurile
şi mărturia ca mijloc de probă cu titlu de excepţie în materia actelor juridice
1
Aurelian Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 91-
93.
2
Traian Ionaşcu, în Tratat…, 1967, p. 272-274 şi Doru Cosma, Teoria generală a actului juridic civil,
Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 229, 234.
3
Gheorghe Beleiu, op. cit. p. 176.
304

civile. În măsura în care înscrisul ce confirmă realizarea acordului de voinţe nu


cuprinde nici o menţiune în privinţa cauzei inexistenţa acesteia poate fi dovedită
prin orice mijloc legal de probă.
Încălcarea cerinţelor legale privitoare la cauză este sancţionată astfel:
caracterul ilicit sau imoral al cauzei atrag nulitatea absolută pe când lipsa de
cauză ori falsitatea acesteia atrag – în principiu – nulitatea relativă.

SECŢIUNEA VI – FORMA ACTULUI JURIDIC CIVIL.

Prin forma actului juridic civil se înţelege modalitatea de exteriorizare a


manifestării de voinţă făcută cu intenţia de a da naştere, modifica sau stinge un
raport juridic civil concret.1
În condiţiile în care esenţa actului juridic civil reflectă manifestarea de
voinţă a părţii modul în care aceasta se exteriorizează se referă, în principal, la
consimţământ. Altfel spus, forma actului juridic civil reprezintă mijlocul sau
modul de exteriorizare a voinţei interne.
În sens restrâns prin forma actului juridic civil se înţelege tocmai acest
mod de exteriorizare în timp ce în sens larg prin acest concept se înţeleg
condiţiile de formă care pot să apară în trei variante, şi anume: forma cerută
pentru însăşi valabilitatea actului juridic civil; cea solicitată pentru probarea
actului precum şi forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic faţă de terţi.
# 1.Principiul consensualismului.
Forma actului juridic civil (în sensul restrâns al noţiunii) este dominată de
principiul consensualismului, acesta semnificând că simpla manifestare de
voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia
naştere în mod valabil din punctul de vedere al formei pe care o îmbracă
această manifestare exteriorizată în scopul de a produce efecte juridice. Regula
cuprinde ideea că manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă
specială pentru a produce efecte juridice astfel încât exteriorizarea voinţei este
dominată de principiul libertăţii alegerii formei de manifestare a acesteia.
Acest principiu, deşi nu este expres consacrat cu caracter general în Codul
civil, existenţa sa este dedusă neîndoielnic deoarece consensualismul este
evidenţiat în cazul convenţiilor uzuale, el rezultând şi din faptul că ori de câte ori
legiuitorul a urmărit ca manifestarea de voinţă să îmbrace o formă specială a
reglementat acest aspect.
O condiţie se cere totuşi, şi aceea este ca modul de exteriorizare a voinţei
de a încheia un act juridic civil să permită cocontractantului sau terţilor să ia
cunoştinţă de aceasta.
# 2.Clasificarea condiţiilor de formă.
Acestea se clasifică, în principal, în funcţie de consecinţele juridice ale
nerespectării lor. Pornind de la acest criteriu distingem:
-forma cerută pentru valabilitatea actului juridic – ad validitatem sau ad
solemnitatem; nerespectarea acesteia atrage nulitatea absolută a actului
juridic civil;

1
Ernest Lupan, op. cit. p. 247
305

-forma cerută pentru probarea actului juridic civil – ad probationem;


nerespectarea acesteia determină imposibilitatea dovedirii existenţei actului
juridic civil printr-un alt mijloc de probă;
-forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi, a cărei nerespectare este
sancţionată tocmai cu inopozabilitatea actului faţă de aceştia; în cazul în care
manifestarea de voinţă nu îmbracă această formă terţul va putea să facă
abstracţie de actul juridic respectiv, drepturile sale fiind cercetate ca şi când
actul nu ar exista.
În funcţie de sursa ori izvorul care determină o anumită formă pentru actul
juridic civil delimităm forma legală, impusă de legea civilă, de forma voluntară
(convenţională).
# 2.1.Forma cerută pentru valabilitatea actului.
Această formă se bazează pe următoarele raţiuni: atenţionarea părţilor
asupra importanţei deosebite pe care o au anumite acte juridice civile (în special
în cazul celor cu titlu gratuit); asigurarea unei depline libertăţi şi certitudini în
ceea ce priveşte consimţământul la încheierea actului; exercitarea unui control –
în numele societăţii – de către stat în legătură cu actele ce se referă la bunuri ce
prezintă o importanţă juridică ce depăşeşte interesele părţilor.
În dreptul civil român sunt acte juridice solemne: donaţia (art. 813 Cod
civil); testamentul (art. 858, 868-886 Cod civil); revocarea expresă a legatelor
(art. 920 Cod civil); acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar, renunţarea
expresă la succesiune, subrogarea în drepturile creditorului consimţită de
debitor, înstrăinarea terenurilor proprietate privată etc.
Caracterele juridice ale formei cerute ad validitatem sunt următoarele:
-forma este un element constitutiv, esenţial al actului juridic civil, lipsa
acesteia determinând nulitatea absolută a actului;
-cerinţa formei este incompatibilă cu exprimarea implicită, cu
manifestarea tacită a consimţământului, ea presupunând o manifestare expresă
a voinţei;
-în principiu, forma este exclusivă, părţile neputând alege între mai multe
forme; o excepţie o reprezintă testamentul care poate îmbrăca forme diferite,
cele mai întâln