Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
DANA CIGAN
NOTE DE CURS
CAIETE DE SEMINAR
2
Cuvânt înainte
Autoarea
4
1
Pentru o prezentare mai largă a conceptului, vezi Emil Poenaru, Introducere în dreptul civil. Teoria
generală. Persoanele, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, p.5-8
2
Ernest Lupan, Introducere în dreptul civil, Editura Argonaut, Cluj Napoca, 1999, p.9
5
1
Ernest Lupan, op.cit., p.11
6
apariţia unor relaţii sociale care au necesitat o reglementare specială ce s-a desprins
din dreptul civil, fără a-şi nega însă veodată rădăcinile, astfel încât acesta îşi păstrează
calitatea de drept comun. Această calitate implică o raportare permanentă la
principiile şi regulile fundamentale ale dreptului civil în conexitate cu reglementările
speciale.
1
Ernest Lupan, op.cit., p.17
8
drept, concluzia care se desprinde este aceea a caracterizării raportului juridic concret
ca aparţinând dreptului civil.
Această formă de delimitare devine operaţională atunci când specificul
obiectului reglementării juridice, metoda de reglementare şi principiile de drept nu mai
sunt concludente, fiind necesară cercetarea sancţiunilor juridice aplicabile şi a calităţii
subiectelor.
Astfel, ceea ce distinge raporturile de drept civil de cele de dreptul familiei
este calitatea de soţi sau rude a subiectelor de drept, în cel de-al doilea caz, la fel cum
în cazul raporturilor de drept comercial cel puţin unul dintre subiectele raportului juridic
are calitatea de comerciant, iar în cazul raporturilor specifice dreptului transporturilor
intervine un subiect de drept ce are calitatea de cărăuş. Referitor la delimitarea
dreptului civil de dreptul internaţional privat, elementul de distincţie îl reprezintă cel de
extraneitate.
CAIET DE SEMINAR 1
11
Problema 1.
1
Emil Poenaru, op.cit., p.11
2
Antonie Iorgovan, Drept administrativ. Tratat elementar, vol.I, Editura Hercules, 1993, p.130
12
Problema 2
Problema 3
Problema 4
Problema 5
1
Ernest Lupan, op.cit., p.44
17
Izvoarele dreptului civil pot fi clasificate după mai multe criterii, ele
formând un întreg sistem.
1
idem, p.45
18
Îşi păstrează calitatea de izvoare ale acestei ramuri de drept şi alte acte
normative adoptate înainte de 1989, purtând alte denumiri – decrete prezidenţiale,
hotărâri ale Consiliului de Ministri, decrete ale Consiliului de Stat – cu condiţia să fie în
vigoare.
În situaţii de excepţie – război, calamităţi naturale – şi alte organe ale
puterii executive pot fi delegate să emită acte cu caracter obligatoriu, prin care pot fi
reglementate anumite relaţii sociale civile.
Mai trebuie amintite în acest context, acele acte, expresie a unui număr
mai mic sau mai mare de părţi, având o aplicabilitate relativ restrânsă, dar care, în
urma exprimării acordului de voinţă al subiectului de drept, devin obligatorii pentru
acesta (de exemplu statute ale diferitelor asociaţii, cooperative).
1
Noţiunea provine de la latinescul codex şi semnifică o colecţie de legi – în sens larg -, iar în sens
restrâns, prin cod se identifică colecţia în care sunt grupate mai multe norme privind instituţii
juridice aflate în conexitate
21
Codul civil român a fost elaborat în timpul domniei lui Al.I.Cuza, fiind
promulgat la 4 decembrie 1864, publicarea lui în Monitorul Oficial finalizându-se la 19
ianuarie 1865. Codul a intrat în vigoare doar la 1 decembrie 1865, acest moment fiind
structural legat de cel al finalizării elaborării Codului de procedură civilă şi al Legii de
organizare judecătorească.
În momentul publicării, legea a purtat denumirea “Codicele Alexandru Ioan
I”, în 1866 trecându-se la titlul “Codice civil”, pentru ca în prezent ea să fie utilizată sub
denumirea de “Codul civil român”1. Codul cuprinde un titlu preliminar şi trei cărţi
împărţite în titluri care sunt divizate în capitole, totalizând 1914 articole.
În vigoare şi în prezent, la aproape un secol şi jumătate de la promulgare,
Codul a cunoscut un proces de modernizare şi actualizare, fiind modificate şi
completate unele articole din Cod, iar altele au fost abrogate. De asemenea, anumite
părţi au fost abrogate în întregime, relaţiile sociale ce fuseseră reglementate prin
norme ce se regăseau în părţile respective găsindu-şi reglementări mai ample prin legi
speciale de-sine-stătătoare.
A. Practica judecătorească
În sistemul european continental, spre deosebire de cel anglo-american
(Common law), precedentul judiciar nu constituie izvor de drept. Acest principiu este
explicat prin separaţia puterilor în stat, legiuitorul având competenţă exclusivă de a
adopta legi (în sens larg) pe care instanţele trebuie să le aplice în cazurile concrete pe
care le soluţionează. Sistemul implică o legislaţie dezvoltată până la limita amănuntului
– ceea ce determină necesitatea unei dinamici mari în domeniu – permiţând însă, în
acelaşi timp, - mai ales în domeniul civil – o mobilitate suficient de mare practicianului,
care nu este legat de o soluţie de caz.
De regulă, principiul enunţat este acela că instanţele judecătoreşti sunt
organe de aplicare şi nu de creare a dreptului, astfel încât, fără putinţă de tăgadă,
practica judecătorescă nu constituie izvor de drept.
O menţiune trebuie făcută în acest context, şi anume aceea privind
deciziile secţiilor unite ale Curţii Supreme de Justiţie prin care se soluţionează recursuri
în interesul legii2. Potrivit art.329 Cod procedură civilă, procurorul general, din oficiu sau
1
Aceeaşi situaţie s-a petrecut şi în Franţa, unde la promulgare, denumirea a fost de “Code civil des
Francais”, pentru ca în 1807 să primească titlul de “Code Napoleon” până în 1816, când i s-a
schimbat titlul în “Code civil”. Modificările s-au mai repetat de câteva ori, pentru ca din 1870 Codul
să fie identificat prin expresia de Code civil.
2
O menţune în legătură cu acest fapt aparţine autoarei Maria Ileana Muţiu, Drept civil. Partea
generală, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1995, p.30
22
B. Obiceiul (cutuma)
Acesta reprezintă o regulă de conduită statornicită de-a lungul vremii în
practica unei comunităţi, cunoscută şi respectată ca atare de toţi membrii acesteia.
Cutuma nu reprezintă prin ea însăşi un izvor de drept direct, ci doar în mod
indirect, prin absorbţia de către o normă juridică civilă.
D. Tratatele internaţionale
1
Marian Nicolae, Discuţii cu privire la aplicarea în timp a art.35-36 din Legea nr.33/1994 privind
exproprierea pentru cauză de utilitate publică, Dreptul nr.11/2000, p.34
23
CAIET DE SEMINAR 2
Problema 1
Problema 2
Problema 3
Art 1436 Cod civil prevede că locaţiunea făcută pentru un timp determinat
încetează de la sine cu trecerea termenului, fără să fie necesară o prealabilă înştiinţare,
iar dacă a fost contractul încheiat fără termen, denunţarea va fi făcută confor
termenelor stabilite de obiceiul locului.
Problema 4
bancă – şi altele, practica fiind unificată prin decizii pronunţate de Curtea Supremă de
Justiţie1.
Enumerarea este exemplificativă, dar se poate constata că problemele
soluţionate au valoare de principiu, nefăcând parte din acele amănunte care diferă de
la speţă la speţă, astfel încât soluţionarea lor diferită la nivelul curţilor de apel din ţară
determină, în final, o adevărată inegalitate a subiectelor de drept în faţa legii, ori este
inadmisibil ca modul de soluţionare a unei probleme de o asemenea natură să fie
determinată de situarea instanţei chemată să soluţioneze un litigiu. În aceste condiţii,
apreciem că şi în măsura în care norma procesuală nu va prevedea în mod expres
obligativitatea deciziei Curţii Supreme de Justiţie, aceasta îşi păstrează acest caracter,
reprezentând un izvor de drept civil deoarece imprimă o anumită interpretare a textului
din lege.
1
Pentru a enumera doar două dintre ele: decizia nr.6/1999 asupra recursului în interesul legii cu
privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art.35 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea, publicată în
M.Of. nr.636 din 27.12.1999 şi decizia nr.8/1999 asupra recursului în interesul legii cu privire la
aplicarea unor dispoziţii din Codul civil referitoare la uzucapiune, publicată în M.Of. nr.636 din
27.12.1999
2
Mihail Eliescu, Aplicarea legii civile în timp şi în spaţiu, în Tratat de drept civil, Editura Academiei,
Bucureşti, 1967 p.77
27
luarea în considerare a sferei în care ea poate fi sau trebuie avută în vedere pentru a-şi
produce efectele1.
În ceea ce priveşte aplicarea legii civile,se pot, astfel, distinge trei aspecte:
aplicarea legii civile în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor. Se impune a fi făcută
completarea că sub aspectul teritoriului în care norma îşi produce efectele, cu acest
prilej va face obiect de cercetare spaţiului naţional, deoarece coliziunile de legi în spaţii
aparţinând unor state diferite sunt cercetate de o ramură a dreptului care se bucură de
autonomie, şi anume dreptul internaţional privat.
1
Ernest Lupan, op.cit., p.62
28
II. Ajunşi în acest punct, urmează să enunţăm cel de-al doilea principiu
al aplicării legii civile în timp, care este cel al aplicării imediate a legii noi. Explicaţia
29
Ieşirea din vigoare a legii civile are loc în momentul abrogării, care poate fi
de două feluri: abrogarea expresă sau abrogarea tacită.
Abrogarea expresă directă se materializează prin formularea concretă ce
se întâlneşte în legea nouă, potrivit căreia legea veche este abrogată, indicându-se
numărul şi denumirea acesteia din urmă. Şi în acest caz este valabilă regula potrivit
căreia nu este necesar ca legea veche să fie abrogată în totalitate, fiind posibilă
abrogarea unor articole sau a unor capitole dintr-o lege anterioară.
Abrogarea expresă poate fi şi indirectă, caz în care legea nouă va
cuprinde menţiunea potrivit căreia în momentul intrării ei în vigoare se abrogă toate
reglementările contrare prevederilor noii legi.
1
Matei Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucureşti,1921, p.27-28
30
CAIET DE SEMINAR 3
Problema 1
1
Curtea Constituţională, decizia nr.107 din 2 noiembrie 1994, publicată în Monitorul Oficial al
României, partea I, nr.34 din 15 februarie 1995
31
fiind partea în care vor fi găsite menţiuni privind o eventuală intrare în vigoare la o dată
ulterioară publicării în Monitorul Oicial, precum şi în ceea ce priveşte abrogarea actelor
normative anterioare. În măsura în care legea nu cuprinde o astfel de structură, aceste
elemente se vor regăsi în ultimele articole ale textului legal.
Atenţie: dacă nu se face nici o menţiune privind data intrării în vigoare a
legii, înseamnă că ea intră în vigoare de la data publicării, o menţiune expresă în acest
sens nemaifiind necesară.
Problema 2
Problema 3
Problema 4
33
Problema 5
Problema 6
Textul art.15 (2) din Constituţie este următorul :legea dispune numai
pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile. Atenţie: la materia drept
penal – parte generală – se va studia semnificaţia aplicării legii penale mai favorabile.
Ceea ce trebuie reţinut în acest moment este faptul că în materie civilă – care ne
interesează – legea dispune numai pentru viitor. Cum principiul are valoare
constituţională, iar din punct de vedere al ierarhiei nici un alt act normativ nu poate să
cuprindă o prevedere contrară Constituţiei, rezultă că, în măsura în care o lege, chiar
organică, ar cuprinde prevederea retroactivităţii, aceasta ar fi neconstituţională.
Spre deosebire de situaţia existentă după intrarea în vigoare a Constituţiei
– în urma referendumului naţional din 8.12.1991 – anterior anului 1989 principiul
34
neretroactivităţii legii se regăsea doar în art.1 Cod civil astfel încât era posibil ca printr-
o lege de acelaşi rang să se prevadă posibilitatea retroactivităţii actului normativ.
Problema 7
Exemple de abrogare:
În primul rând, potrivit art.150 din Constituţie, legile şi toate celelalte acte
normative au rămas în vigoare după intrarea în vigoare a Legii fundamentale, în
măsura în care ele nu contravin acesteia.
O altă situaţie ce se impune a fi menţionată este cea a art.72 alin.2-4 din
Legea nr.7/1996, potrivit cărora anumite dispoziţii legale au fost abrogate la data
intrării în vigoare a noii legi, iar altele după definitivarea cadastrului la nivelul întregii
ţări, existând şi situaţia potrivit căreia cele din a doua categorie şi-au încetat
aplicabilitatea pentru un anumit judeţ la data finalizării lucrărilor cadastrale şi a
registrelor de publicitate imobiliară pe întreg teritoriul administrativ al unui judeţ. Altfel
spus, dacă, de exemplu, la data X pe teritoriul judeţului Bihor sunt finalizate lucrările
cadastrale, iar la nivelul întregii ţări definitivarea cadastrului se realizează la data Y,
între momentele X şi Y pe teritoriul judeţului Bihor, legile enumerate îşi încetează
aplicabilitatea, ele urmând a fi abrogate doar în momentul Y.
Merită menţionat faptul că în timp ce a fost stabilit un astfel de regim şi
pentru Legea LX din 1881 privitoare la executarea silită imobiliară, şi că nici în judeţul
Bihor nu au fost finalizate lucrările cadastrale şi, deci, cu atât mai puţin la nivelul
întregii ţări, prin OUG nr.138/2000 s-a prevăzut că la data intrării în vigoare a
ordonanţei se abrogă Legea LX din 1881.
Exemple mai simple sunt următoarele:
Potrivit art.102 din Legea nr.18/1991 a fondului funciar, publicată în M.Of.
nr.37 din 20.02.1991, legea intră în vigoare la data publicării, dată de la care se abrogă:
art.1-36 şi 51-79 din Legea nr.59/1974 (abrogare parţială) , Decretul-Lege nr.42/1990
(abrogare totală) – ambele abrogări exprese directe, ..., precum şi orice alte dispoziţii
contrare prevederilor prezentei legi – abrogare expresă indirectă.
Problema 8
proprietatea asupra bunurilor comune ale soţilor şi aspecte legate de starea civilă a
persoanei fizice. Astfel, potrivit art.1, validitatea căsătoriei încheiate înainte de data
intrării în vigoare a Codului Familiei se tabileşte potrivit cu dispoziţiile legii în vigoare la
data încheierii ei. Cu toate acestea, în cazul când căsătoria este nulă sau anulabilă
potrivit legii anterioare, însă valabilă potrivit Codului Familiei, căsătoria nu mai poate fi
declarată nulă sau nu mai poate fi anulată, chiar dacă la data intrării în vigoare a
Codului acţiunea în declararea nulităţii sau cea în anulare este în curs de judecată.
Potrivit art.3, oricând s-ar fi căsătorit soţii, cât priveşte relaţiile lor personale, sunt
supuşi dispoziţiilor Codului Familiei, de la data intrării în vigoare a acestuia. Ba mai
mult, potrivit art.4, indiferent de data căsătoriei şi oricare ar fi fost regimul lor
matrimonial, legal sau convenţional, de mai înainte, soţii vor fi supuşi dispoziţiilor
Codului Familiei, bunurile pe care aceştia le au devenind comune sau proprii, potrivit
dispoziţiilor Codului, această calitate putând fi opusă chiar terţilor titulari ai vreunui
drept real asupra unui astfel de bun.
Problema 9
Problema 10
Problema 11
1
Pentru o amplă expunere a teoriilor exprimate, Mihail Eliescu, op.cit., p.91-92
38
(întrebare la care răspunsul cel mai simplu este acela că excepţia în cazul legii penale
este expres prevăzută de norma constituţională) trebuie să distingem între situaţia
obiectivă ce a făcut obiectul cercetării, şi cele subiective generate de actele juridice
civile.
Trebuie menţionat că deşi cvasiunanimitatea autorilor împărtăşesc această
idee, pentru recunoaşterea efectelor înscrisurilor sub semnătură privată prin care s-a
transmis proprietatea terenurilor au fost căutate şi găsite nenumărate soluţii, şi sub
acest aspect existând – în final – un punct de vedere majoritar sub aspectul finalităţii,
diferind însă foarte mult temeiul care justifică recunoaşterea efectelor unor astfel de
acte.
În ceea ce priveşte practica judiciară, în acest caz concret, destul de
repede a fost cristalizată ideea recunoaşterii efectelor unor astfel de acte, justificarea
uneori părând că nici nu mai are importanţă.
Dacă situaţia acestor acte este una particulară, confirmarea lor fiind
justificată şi de o idee de echitate, problema în sine rămâne în continuare deschisă,
rămânând una de principiu, aplicabilă oricărui act juridic.
Plecând de la ideea că părţile încheie acte juridice cu scopul ca acestea să
producă efecte şi că exercitarea drepturilor civile trebuie să se facă cu bună credinţă,
doar în aceste limite fiind protejată de stat, prin punerea la dispoziţia titularului
dreptului a forţei coercitive, în caz de nevoie, considerăm că actele juridice trebuie să
îşi producă efectele în situaţia în care legea nouă nu mai cuprinde norma ce a fost
prevăzută de legea veche şi a fost încălcată în momentul încheierii actului şi apreciem
că nu se pune problema retroactivităţii legii noi, ci dimpotrivă, este aplicabil principiul
aplicării imediate a legii noi, care în acest caz nu permite legii vechi să ultraactiveze1.
1
Pentru o dezvoltare a acestei teorii a se consulta Traian Ionaşcu şi Eugen A. Barasch, Concepţia
dreptului civil al Republicii Socialiste România asupra nulităţii actului juridic, în “Studii şi cercetări
juridice”, 1966, nr.2, p.223 şi urm.
39
După cum am văzut, legile civile – ca orice alte legi – se află într-o
indisolubilă legătură cu timpul şi cu spaţiul, fiecărui stat fiindu-i specifice propriile legi.
Această constatare nu este însă suficientă, deoarece ea ar determina
concluzia potrivit căreia legile – în sens larg – sunt aplicabile pe întregul teri toriu al
statului, şi exclusiv între aceste limite, ceea ce este doar parţial adevărat.
În cadrul analizei trebuie distinse două situaţii, şi anume cea internă, care
are în obiectiv raporturile juridice civile născute între subiecte de drept civil de
cetăţenie ori naţionalitate română, pe teritoriul României, precum şi una internaţională,
care are în vedere raporturi juridice civile conţinând cel puţin un element de
extraneitate, cum ar fi cetăţenia, respectiv naţionalitatea unuia dintre subiecte, locul
încheierii sau locul executării actului juridic, locul producerii delictului civil sau cel al
consumării efectelor sale. Această din urmă situaţie este, de regulă, rezolvată cu
ajutorul normelor conflictuale ale dreptului internaţional privat.
Referitor la aspectul intern al aplicării legii civile în spaţiu, regula este
aceea că actele normative civile adoptate de organe centrale de stat se aplică pe
întregul teritoriu al ţării, în timp ce reglementările civile emanate de la un organ de stat
local se aplică pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale respective.
O excepţie de la această regulă este cea a Decretului-Lege nr.115/1938,
care însă în curând va fi inclus în cursurile de Istoria dreptului românesc deoarece este
o chestiune de luni până când îşi va înceta aplicabilitatea. Este vorba de exemplul tipic
al unui act normativ emis de un organ central de stat şi care a cunoscut – datorită unor
condiţii obiective – o aplicabilitate restrânsă la nivelul Banatului, Ardealului şi Bucovinei,
în condiţiile în care, până la intrarea în vigoare a Legii nr.7/1996 a cadastrului şi a
publicităţii imobiliare, în sudul Moldovei, în Muntenia, Dobrogea şi Oltenia nu ai fost
utilizate cărţile funciare – ca sistem real de publicitate imobiliară, astfel încât Legea
pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare nu a fost aplicabilă.
40
CAIET DE SEMINAR 4
Problema 1
41
Problema 2
1
Adrian Pricopi, Despina Toma, Augustin Fuerea, Drept internaţional privat. Note de curs, Editura
Paco, Bucureşti, p.1
42
1
idem, p.5
43
Problema 3
Problema 4
Sunt legi civile cu vocaţie generală de aplicare cele care sunt aplicabile
atât persoanelor fizice cât şi persoanelor juridice, cum ar fi Codul civil, Decretul
nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, Decretul nr.167/1958
privind prescripţia extinctivă, Legea nr.33/1994 privind expropierea pentru cauză de
utilitate publică.
În ceea ce priveşte legile civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor
fizice, este posibil să fie identificate norme care se adresează unor categorii distincte,
cum ar fi: minorii aflaţi în stare de dificultate, minorii având capacitate de exerciţiu
restrâsă, persoane suferind de un anumit handicap, persoane care au fost persecutate,
etc.
În categoria legilor ce sunt destinate numai persoanlor juridice enumerăm
Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat, ca regii autonome
şi societăţi comerciale, Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, Legea
nr.27/1996 a partidelor politice.
44
1
Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de
editură şi presă “Şansa” SRL, Bucureşti, 1999, p.66
45
pot fi acoperite până la cele mai mici amănunte de textul adoptat de legiuitor,
întotdeauna revenind practicii şi doctrinei sarcina de a stabili limite extensive sau
restrictive de aplicare, limite ce nu se vor îndepărta niciodată în mod exagerat de
textul formal al normei. Nu trebuie uitat faptul că limbajul juridic are – ca orice alt
limbaj de specialitate – termeni folosiţi în alt sens decât în vorbirea curentă, iar, pe de
altă parte, elementul cel mai fascinant al activităţii de aplicare a legii este cel al
coroborării normelor în vederea soluţionării unei situaţii concrete date.
După criteriul forţei sale, în sensul că interpretarea este obligatorie sau nu,
o distingem pe cea oficială de cea neoficială.
A. De principiu, interpretarea oficială este făcută de către un organ de stat,
în exercitarea atribuţiilor ce îi revin potrivit legii, indiferent de autoritatea (puterea)
căreia îi aparţine.
Interpretarea este autentică când provine de la însuşi organul de stat care
a adoptat actul normativ, în acest caz textul interpretativ având aceeaşi valoare,
precum şi o aplicare retroactivă (aşa cum s-a văzut la analiza aplicării civile în timp).
Acelaşi caracter autentic îl are şi interpretarea ce aparţine unui organ
obştesc investit de lege cu prerogativa reglementării anumitor relaţii la care participă
organizaţiile obşteti respective, în acest caz urmând a se emite un act distinct, cu
caracter normativ, care are ca obiect interpretarea unui articol dintr-un act normativ
anterior1.
Tot în categoria interpretării oficiale se regăseşte şi interpretarea judiciară,
aceasta reprezentând soluţia pronunţată de un organ al puterii judecătoreşti (o
instanţă), trăsătura caracteristică a acesteia regăsindu-se în caracterul ei limitat la
speţa concretă soluţionată, cu condiţia dobândirii caracterului irevocabil.
B. Interpretarea neoficială revine doctrinei, ce reuneşte lucrările elaborate
de cercetători şi specialişti în materie, respectiv mandatarilor specializaţi ai părţilor
(avocaţi, consilieri juridici), reflectându-se în pledoariile expuse în faţa instanţelor
judecătoreşti. Deşi o astfel de interpretare nu are putere juridică obligatorie, ea poate
influenţa interpretarea judiciară, atrăgând atenţia asupra unor aspecte rămase într-un
con de umbră până în acel moment.
1
Ernest Lupan, op.cit. p.71
46
CAIET DE SEMINAR 5
Problema 1
Problema 2
Interpretarea literală
Potrivit art.845 Cod civil, valoarea bunurilor înstrăinate unui succesibil în
linie dreaptă, cu sarcina unei rendite viagere sau cu rezervă de uzufruct va fi socotită în
porţiunea disponibilă şi excedentele, de este, se va trece în masa succesiunii. Altfel
spus, potrivit acestui text legal, înstrăinarea făcută în favoarea unui succesibil
(succesibilul este persoana care în momentul deschiderii succesiunii are vocaţie
sucesorală, în cazul acceptării moştenirii el transformându-se în succesor =
moştenitor) în linie dreaptă cu rezerva uzufructului este prezumată a fi o liberalitate.
Deci, dacă un părinte care are trei copii, vinde unuia dintre ei un imobil, păstrându-şi
uzufructul (adică posesia şi folosinţa imobilului), potrivit prezumţiei relative instituite
prin art.845 Cod civil, instanţa va aprecia că această vânzare este o liberalitate,
50
Problema 3
Interpretarea extensivă.
Exemplul folosit în doctrină pentru exemplificarea modului de interpretare
extensivă este cel al art.21 din Decretul nr.31/1954, potrivit căruia în cazul în care mai
multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a
supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată. Într-o astfel de situaţie,
persoanele decedate sunt individualizate prin noţiunea de comorienţi. Aplicându-i-se
textului metoda interpretării extensive s-a concluzionat că acesta este aplicabil şi în
varianta în care moartea persoanelor a survenit în împrejurări diferite, dar în acelaşi
moment, fără a se putea stabili dacă una a supravieţuit alteia2.
Problema 4
Interpretarea restrictivă
Prin Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat
ca regii autonome şi societăţi comerciale (art.5) s-a statuat că regia autonomă este
proprietara bunurilor din patrimoniul său. Ulterior, prin presiunea exercitată de opiniile
exprimate în doctrină şi prin amplificarea principiilor proprietăţii publice şi private a
statului, practica a restrâns limitele de aplicare ale textului, în sensul recunoaşterii
faptului că este posibil ca în momentul reorganizării unităţilor economice de stat ca
regii autonome să fi existat în patrimoniul celor dintâi bunuri ce se circumscriu
proprietăţii publice a statului – de interes local sau naţional – asupra cărora regia a
dobândit doar un drept de administrare.
1
Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr.1150/1984 în RRD nr.6/1985, p.72-73, decizie citată în
lucrarea prof. univ. dr. Gheorghe Beleiu, citată supra p.74
2
Francisc Deak, Moştenirea legală, Editura Actami, Bucureşti, 1994, p.45-46
51
Problema 5
Interpretarea gramaticală.
Potrivit art.13 din Decretul nr.31/1954, domiciliul unei persoane fizice este
acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală. Astfel, dacă persoana are mai
multe locuinţe statornice, domiciliul său va fi acolo unde aceasta îşi are locuinţa
principală, aceasta fiind concluzia care se desprinde din folosirea particulei sau, iar nu
a celei de şi.
Problema 6
Interpretarea sistematică.
Potrivit art.4 dinCodul familiei, femeia se poate căsători numai dacă a
împlinit 16 ani, aceasta constituind regula. Prin excepţie, pentru motive temeinice, se
poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit 15 ani, dispensa urmând a fi acordată
dacă există motive temeinice cum ar fi graviditatea sau boala.
Problema 7
Interpretarea istorico-teleologică.
Trebuie remarcat faptul că sunt situaţii în care actul normativ trebuie
analizat în funcţie de momentul adoptării sale, un astfel de moment special
reprezentându-l – de exemplu - cel al zilelor imediat următoare evenimentelor din
Decembrie 1989. Este adevărat că în astfel de situaţii de excepţie amprenta este mult
mai puternică în cazul actelor normative ce se circumscriu în limitele dreptului penal,
fiind evidentă relaxarea bruscă sau, dimpotrivă, înăsprirea bruscă a limitelor unor
pedepse privind infracţiuni aflate într-o legătură mai mult sau mai puţin directă cu
52
Problema 8
Interpretarea logică.
Regula de interpretare 1. Excepţia este de strictă interpretare şi
aplicare.
În general, se supun acestei reguli textele legale care conţin enumerări
limitative (cum ar fi art.31 dinCodul familiei care enumeră limitativ categoriile de
bunuri care, deşi sunt dobândite de soţi sub durata căsătoriei, vor avea regimul de
bunuri proprii ale unuia dintre soţi, şi nu de bunuri comune, potrivit regulii generale),
textele legale care instituie prezumţii legale (sunt bunuri comune cele dobândite
sub durata căsătoriei, nu anterior căsătoriei sau ulterior desfacerii acesteia) şi texte
legale care conţin o excepţie (astfel potrivit art.1309 Cod civil, nici judecătorii şi nici
avocaţii nu pot dobândi drepturi litigioase în cazul în care litiiul este de competenţa
instanţei în a cărei rază teritorială îşi exercită funcţiile; deci, astfel de bunuri pot fi
cumpărate de orice alţi cumpărători, iar judecătorii pot cumpăra liber alte bunuri, cu
excepţia acestora – trebuie menţionat că restricţia nu este totuşi unică, judecătorul
putând fi afectat într-o altă calitate, cum ar fi cea de tutore, de o altă incapacitate, care
va fi, de asemenea, stipulată în mod expres).
Regula de interpretare 2. Unde legea nu distinge, nici interpretul
nu trebuie să distingă.
Potrivit art.14 alin.1 din Decretul nr.31/1954, domiciliul minorului este la
părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte statornic, regula regăsindu-se
şi în conţinutul art.100 din Codul familiei: copilul minor locuieşte la părinţii săi. Nici una
dintre cele două norme nu face însă distincţia între minorul sub 14 ani şi cel între 14 şi
18 ani, situaţie în care ele vor fi aplicate uniform tuturor minorilor.
Regula de interpretare 3. Legea civilă trebuie interpretată în
sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării.
Trebuie menţionat faptul că această egulă de interpretare este conţinută
de art.978 Cod civil pentru interpretarea convenţiilor, dar, pentru identitate de raţiune,
ea este extinsă şi la interpretarea normei de drept civil.
53
1
Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr.1984/1989, Dreptul nr.4/1990, p.73, citată în lucrarea
prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu, ciată supra, p.75
54
unor proprietari diferiţi, astfel încât, dacă cele două imobile aparţin aceluiaşi proprietar,
acesta având o libertate absolută în ceea ce priveşte modul în care exercită atributele
ce-i revin, servitutea dispare.
1
Ernest Lupan, op.cit., p.84
55
CAIET DE SEMINAR 6
Caracter simplu voliţional: potrivit art.998 Cod civil, orice faptă a omului,
care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-
l repara. În aceste condiţii, dacă A, jucându-se cu o minge, o scapă şi sparge geamul
imobilului lui B, între A şi B se naşte un raport juridic în al cărui conţinut se regăsesc
dreptul lui B de a-i fi reparat geamul şui obligaţia lui A de a asigura acoperirea
pejudiciului. Deci, raportul juridic se naşte în temeiul normei şi ca urmare a faptei
culpabile a lui A, esenţial fiind însă aspectul că A nu a acţionat cu scopul de a produce
acest prejudiciu, deci nu a urmărit în sine naşterea acestui raport juridic civil.
Caracter dublu voliţional: în cazul în care A încheie cu B un contract de
vânzare-cumpărare, normei care permite un astfel de transfer de proprietate,
stabilindu-i şi condiţiile de validitate, i se alătură acordul de voinţă intervenit între
vânzător şi cumpărător în momentul încheierii contractului.
56
PARTEA I
PĂRŢILE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL
Prin părţi ale raportului juridic civil înţelegem acele persoane fizice sau
juridice care sunt titulare ale unor drepturi civile subeictive şi obligaţii corelative.
După o sumară cercetare se poate constata cu uşurinţă că omul, luat în
primul rând ca personă fizică şi, în măsura manifestării unei opţiuni, membru al unei
entităţi organizate în condiţiile legii – ca persoană juridică – este subiect de drept civil
din momentul apariţiei sale şi până la încetarea existenţei sale.
juridică a individului din chiar momentul naşterii acestuia (sau chiar anterior), pentru
fiecare etapă a vieţii existând reglementări exprese care stabilesc anumite coordonate
sau anumite limite ce nu pot fi depăşite de o parte sau de alta.
Persoana fizică participă la raporturile juridice civile în calitatea pe care o
are de subiect de drept civil, această calitate însumând-o atât pe cea de participant la
astfel de raporturi, cât şi vocaţia în sine - ce poate fi concretizată prin aptitudinea de a-
şi pune în valoare drepturile şi obligaţiile ce îi sunt recunoscute, respectiv impuse- 1.
Această aptitudine permite omului, ca persoană fizică, să participe la cele mai variate
raporturi juridice, în vederea realizării unor scopuri personale şi exercitării unor obligaţii
fie impuse de dispoziţia normelor juridice, fie asumate prin acte juridice.
1
Pentru o prezentare amplă a acestei probleme, a se vedea Mircea N.Costin, Marile instituţii ale
dreptului civil român, 2, Persoana fizică şi persoana juridică, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1984, p.9
2
A se vedea pentru argumentarea acestei opinii, Traian Ioanaşcu, Persoana fizică în dreptul RPR,
Editura Academiei, Bucureşti, 1963, p.153
3
Ernest Lupan, Drept civil. Persoana fizică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999 p.16 şi urm.
58
CAIET DE SEMINAR 7
Problema 1
gospodărie. Trebuie amintit că robia a fost desfiinţată în Moldova printr-o lege din 1855,
iar în Ţara Românească un an mai târziu.
Problema 2
Problema 3
CAIET DE SEMINAR 8
Problema 1
Problema 2
Problema 3
CAIET DE SEMINAR 9
Problema 1
Problema 2
Potrivit art.703 Cod civil, moştenitorii care au ascuns o parte din bunurile
succesiunii nu mai pot renunţa la aceasta, fiind forţaţi să accepte succesiunea, iar la
partajarea masei succesorale nu vor putea dobândi bunurile pe care le-au ascuns.
Trebuie menţionat faptul că succesibilul îşi confirmă vocaţia succesorală prin
acceptarea succesiunii, care însă nu este obligatorie. Astfel, un succesibil, oricât ar fi de
apropiat ca şi grad de rudenie de defunct, poate să nu îşi confirme vocaţia succesorală,
fie în mod expres – prin renunţarea la succesiune – fie prin permiterea curgerii
termenului de acceptare fără a se face nici un act sau fapt în acest sens. Aprofundându-
se materia, se va constata că sunt situaţii în care pentru succesibil este mai avantajos
să renunţe la succesiune decât să o accepte. Într-un astfel de caz, dacă subiectul de
drept a renunţat expres sau nu a acceptat succesiunea în termen, dar se dovedeşte că
a ascuns anumite lucruri ce compun masa succesorală în scopul de a profita de ele (de
71
Problema 3
Problema 4
Problema 5
1
Ernest Lupan, op.cit., p.60
2
Ernest Lupan, op.cit., p.64
75
1
S-a exprimat în literatura de specialitate şi opinia potrivit căreia o astfel de acţiune prin care se
tinde a se obţine anularea hotărârii declarative de moarte este inadmisibilă – de lege lata – în
primul rând datorită lipsei uneia din condiţiile acţiunii civile – interesul -, iar în al doilea rând
datorită inexistenţei unei proceduri prin care să se obţină anularea unei hotărâri judecătoreşti
irevocabile. Pentru amânunte, a se vedea Ernest Lupan, op.cit., p.72. Considerăm însă că o
revizuire în acest caz este admisibilă, temeiul putându-l constitui art.322 pct.6 sau 8 Cod pr.civ.
77
bunuri, iar convenţia îşi păstrează valabilitatea), pe când cel de rea credinţă – cel care
ştia că antecesorul său este în viaţă – va restitui, în cazul în care bunurile nu se mai află
în patrimoniul său – fie preţul încasat fie valoarea bunurilor din momentul revendicării
(ce poate fi mai mare decât preţul încasat) – alegerea făcând-o proprietarul – precum şi
toate fructele produse de bunurile din masa succesorală luate, atât cele culese efectiv
cât şi cele pe care a neglijat să le culeagă, sau echivalentul acestora.
În cazul subdobânditorilor, următoarele situaţii pot să apară:
Subdobânditorul cu titlu oneros, de bună credinţă va păstra bunul dobândit
de la prezumtivul succesor al celui declarat mort şi reapărut, regula fiind instituită de
art.20 alin.2 din Decretul nr.31/1954 (în această variantă, actul juridic încheiat de părţi
îşi va păstra valabilitatea, chiar dacă titlul înstrăinătorului a fost desfiinţat).
Regula generală a efectelor nulităţi actului juridic civil, potrivit căreia, în
cazul lipsirii de efecte juridice a actului primordial vor fi desfiinţate şi actele
subsecvente (resolutio jure dantis resolvitur jus accipientis) va fi aplicată în situaţiile în
care terţul a dobândit bunul cu titlu gratuit – indiferent că a fost de bună credinţă sau
de rea credinţă – precum şi în varianta în care, deşi a dobândit bunul cu titlu oneros, a
fost de rea credinţă. În toate aceste cazuri, bunul sau bunurile vor fi restituite,
reîntorcându-se în patrimoniul pe care l-au părăsit nejustificat.
Trebuie menţionat că reaua credinţă constă în faptul că terţul a avut
cunoştiinţă de faptul că proprietarul real al bunului este în viaţă şi ea trebuie probată,
neprezumându-se. Evident, terţul care a pierdut bunul se va putea întoarce împotriva
vânzătorului, care va răspunde pentru evicţiune.
Efectele anulării hotărârii declarative de moarte se întind şi în planul
raporturilor de familie, prezentând o particularitate deosebită în relaţiile dintre soţi. În
principiu, drepturile persoanei sunt apreciate ca fiind neîntrerupte, perioada cuprinsă
între rămânerea definitivă a hotărârii declarative de moarte şi anularea acesteia fiind
practic radiată din acest plan, capacitatea de folosinţă a persoanei fizice neputând fi
segmentată.
Elementul ce distinge însă relaţiile dintre soţi este acela că soţul
supravieţuitor se poate recăsători anterior anulării hotărârii declarative a morţii, astfel
încât, la un moment dat, acesta apare ca fiind căsătorit cu două persoane diferite ceea
ce, potrivit principiilor înscrise în art.5 şi 19 Cod fam. ar atrage nulitatea celei de a
doua căsătorii, fiind vorba de o bigamie.
În realitate, potrivit art.22 din Codul familiei, în cazul în care soţul unei
persoane declarate moartă s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de
moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă; prima căsătorie este
desfăcută pe data încheierii noii căsătorii. O astfel de soluţie este motivată de ideea că
80
cea dintâi căsătorie îş pierde consistenţa ca urmare a lipsei îndelungate a unuia dintre
soţi, fiind preferabilă protejarea unei relaţii de familie ce se bazează pe sentimente
actuale, cu atât mai mult cu cât soţului prezumtiv supravieţuitor nu i se poate reţine
nici o culpă.
Declararea morţii neprecedată de declararea dispariţiei reprezintă o
excepţie a acestei proceduri, respectiv o varietate a declarării morţii reglementată de
art.16 alin.3 din Decretul nr.31/1954.
Această cale poate fi urmată dacă sunt întrunite două condiţii, şi anume:
ca persoane fizică să fi dispărut într-o împrejurare excepţonală, care îndreptăţeşte a se
presupune decesul şi ca de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia persoanei
fizice să fi trecut cel puţin un an.
În măsura în care nu se poate dovedi cu exactitate ziua în care s-a produs
evenimentul care a determinat dispariţia, sunt aplicabile regulile reglementateîn mod
expres în cazul procedurii declarării dispariţiei, potrivit art.17 alin.2 din Decretul
nr.31/1954.
Procedura ce va fi urmată este aceeaşi ca şi în varianta declarării
judecătoreşti a morţii, precedată de declararea dispariţiei, lipsind doar segmentul
prealabil.
Comorienţii. Art.21 din Decretul nr.31/1954 stabileşte că în cazul în care
mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a
supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată, aceste persoane fiind
denumite de doctrină comorienţi.
Reglementarea prezintă utilitate practică în materie succesorală, mai ales
în cazul în care persoanele respective aveau vocaţie succesorală reciprocă, sau cel
puţin – în temeiul unui testament, de exemplu – una dintre aceste persoane avea
vocaţie succesorală faţă de cealaltă.
În ultimul timp, este din ce în ce mai frecvent acreditată ideea că norma
este aplicabilă, prin extindere, şi în cazul în care persoanele nu au murit în aceeaşi
împrejurare, dar nu se poate stabili dacă una dintre acestea a supravieţuit celeilalte1.
CAIET DE SEMINAR 10
Problema 1
1
Francisc Deak, op.cit., p.45-46
81
Problema 2
ATENŢIE !
82
Problema 3
ATENŢIE !
Data morţii nu trebuie confundată nici cu data ultimelor ştiri, nici cu data
pronunţării hotărârii declarative de moarte, nici cu data rămânerii definitive a acestei
hotărâri. Data morţii este întotdeauna cea stabilită – obligatoriu – de instanţă în
dispozitivul hotărârii.
În ceea ce priveşte rectificarea datei morţii, aceasta nu trebuie confundată
cu alte proceduri, cum ar fi calea extraordinară de atac a revizuirii, prevăzută de
art.322 Cod pr.civ., îndreptarea hotărârii judecătoreşti – art.281 Cod pr.civ.- şi nici cu
procedura de rectificare a actelor de stare civilă reglementată de art.57 şi 58 din Legea
nr.119/1996. Este adevărat că pot fi stabilite puncte comune cu oricare dintre aceste
proceduri, după cum se poate discuta şi dacă o astfel de rectificare aduce atingere
autorităţii lucrului judecat, dar ceea ce este important, în opinia noastră, este că
această posibilitate este acordată instanţei în mod expres, potrivit art.18 alin.ultim din
Decretul nr.31/1954, astfel încât evident, suntem în faţa unei norme speciale care nu
mai necesită nici o altă explicaţie.
Problema 4
Problema 5
Problema 6
Situaţia comorienţilor.
A este căsătorit cu B, şi din această căsătorie nu s-au născut copii. A are în
viaţă un părinte şi doi fraţi, iar B are doi copii dintr-o căsătorie anterioară.
A şi B mor într-un accident de maşină.
Dacă se poate constata, de exemplu, că B a supravieţuit lui A, atunci B
dobândeşte calitatea de moştenitor al lui A, alături de părinte şi de cei doi fraţi, iar
masa succesorală a lui B, ce va cuprinde în acest caz şi o cotă din masa succesorală a
lui A, va reveni celor doi copii ai lui B dintr-o căsătorie anterioară.
84
1
Ernest Lupan, op.cit., p.93
86
1
Ernest Lupan, op.cit., p.105
88
fiind însă necesară încuviinţarea prealabilă şi individuală din partea ocrotitorului legal,
dublată, în unele situaţii de excepţie, de încuviinţarea autorităţi tutelare.
Dovada dobândirii capacităţii de exertciţiu restrânse se face dovedindu-se
împlinirea vârstei de 14 ani prin prezentarea certificatului de naştere al persoanei
respective.
Conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânse cuprinde următoarele
categorii de acte juridice civile:
A. Acte juridice civile pe care minorul între 14 şi 18 ani le poate încheia
personal şi singur, fără a fi necesară nici o altă formalitate:
- în primul rând, minorul care a împlinit 14 ani va putea în continuare să încheie
actele de conservare şi actele mărunte ce îi erau permise şi anterior acestei date, astfel
încât acestea nu caracterizează perioada capacităţii de exerciţiu restrânse
- acte de administrare, cu condiţia să nu fie lezionare pentru minor
- contractul de depozit special la CEC
- minorul care a împlinit vârsta de 16 ani poate dispune prin testament de
jumătate din bunurile de care ar fi putut dispune dacă era major – art.807 Cod civil
- recunoaşterea paternităţii unui copil din afara căsătoriei
B. Actele juridice pe care minorul între 14 şi 18 ani le încheie valabil
personal, dar numai cu încuviinţarea valabilă a ocrotitorului legal:
- acte de administrare ale unui bun singular: închirierea unui bun, contractul de
antrepriză pentru repararea unui imobil
- acte de administrare ale unui patrimoniu – care în raport cu un bun singular
sunt acte de dispoziţie: înstrăinarea bunurilor ce au devenit nefolositoare pentru minor,
în limita unei valori stabilite de lege sau înstrăinarea bunurilor perisabile
C. Acte juridice civile încheiate personal de minorul cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, ce reclamă însă o dublă încuvinţare aceea a ocrotitorului legal şi a
autorităţii tutelare:
- înstrăinarea unui bun
- renunţarea la un drept sau încheierea unei tranzacţii
În afara limitelor stabilite pentru conţinutul capacităţii de exerciţiu
restrânse se situează şi actele a căror încheiere este prohibită pentru minorul cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, în această categorie intrând, pe de o parte, donaţiile
şi garantarea obligaţiilor altora cu bunurile proprii, iar pe de altă parte, cele încheiate cu
tutorele sau rudele acestuia. Aceste acte vor fi lovite de nulitate absolută chiar şi în
varianta în care s-ar obţine avizul autorităţii tutelare pentru încheierea lor.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă încetează atunci când:
89
CAIET DE SEMINAR 11
Problema 1
Problema 2
care interdicţia va fi ridicată până la împlinirea vârstei de 18 ani sau după împlinirea
acesteia.
Problema 3
Problema 4
1
Pentru o expunere amplă, Maria Banciu, Reprezentarea în actele juridice civile, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1995
93
exemplu, dacă minorul îşi înstrăinează lanţul de aur pentru un compact disc,
nerealizând diferenţa mare de valoare între cele două contraprestaţii.
Problema 5
Problema 6
Problema 7
Problema 8
1
Pentru o prezentare detaliată, Eugeniu Safta-Romano, Contracte civile 1, Editura Graphix, Iaşi,
1995, p.146-147
95
cazului în care acest a exercitat în mod public atribuţia de delegat de stare civilă);
căsătoria este fictivă; căsătoria a fost încheiată de persoane de acelaşi sex. În cazul în
care consimţământul unuia dintre soţi este viciat, sancţiunea va fi nulitatea relativă. În
toate aceste cazuri, dacă femeia a dobândit capacitate de exerciţiu deplină prin
căsătorie, ca urmare a constatării sau pronunţării nulităţii căsătoriei, ea va pierde
această capacitate de exerciţiu deplină, revenind la situaţia de a avea capacitate de
exerciţiu restrânsă, până la împlinirea vârstei majoratului sau până la încheierea unei
noi căsătorii.
În ceea ce priveşte căsătoria putativă (art.23 Cod fam.), deşi este o
căsătorie nulă sau anulabilă, se caracterizează prin buna credinţă a unuia sau a ambilor
soţi în momentul încheierii ei, bună credinţă ce echivalează cu necunoaşterea cauzei ce
atrage nulitatea căsătoriei.
Considerăm , pentru motivele expuse deja, că această capacitate de
exerciţiu deplină dobândită de femeie pri căsătorie trebuie considerată un drept
câştigat, în mod faptic neexistând nici o deosebire între un astfel de caz şi cel al femeii
căsătorite anterior dobândirii vârstei de 18 ani, şi care divorţează sau rămâne văduvă
înainte de împlinirea majoratului, variantă în care ea îşi va păstra capacitatea de
exerciţiu deplină dobândită.
1
Ernest Lupan, op.cit., p.123
96
individului sub anumite aspecte. Pe de altă parte, aceste atribute sunt uneori
reglementate sub forma unor drepturi subiective civile, în acest context meritând a fi
subliniat faptul că sub aspectul naturii lor juridice se poate afirma că atributele de
identificare a persoanei fizice sunt drepturi nepatrimoniale, fiind caracterizate de toate
trăsăturile acestei categorii de drepturi subiective. Acestea aparţin tuturor persoanelor
fizice, fiind drepturi generale şi având caracter de universalitate.
În ceea ce priveşte apărarea acestora, aceasta este asigurată în limitele
stabilite de art.54 alin.1 din Decretul nr.31, care stabileşte că persoana vătămată într-
un drept subiectiv nepatrimonial poate cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii
faptei ce aduce atingere acelui drept. Obiectul unei asemenea acţiuni îl constituie, de
regulă, înlăturarea atingerii aduse dreptului subiectiv, ca atribut de identificare şi prin
aceasta restabilirea lui, ce se realizează prin obligarea de către instanţa judecătorească
a faptuitorului la încetarea acţiunii care a adus atingere dreptului, ori la îndeplinirea
oricăror altor măsuri considerate necesare în vederea realizării aceluiaşi scop.
I. Numele de familie
stabileşte prin efectul filiaţiei, excepţia reprezentând-o situaţia copilului născut din
părinţi necunoscuţi, variantă reglementată de art.2 alin.3.
*1. În cazul copilului din căsătorie (ai cărui părinţi, evident, sunt
cunoscuţi) se aplică regula potrivit căreia el va lua numele de familie comun al
părinţilor (art.62 alin.1 Cod fam.).
În cazul în care părinţii nu au nume comun, numele copilului se va stabili
prin acordul părinţilor, declarându-se la serviciul de stare civilă în momentul declarării
naşterii copilului. În varianta în care părinţii nu se înţeleg, autoritatea tutelară de la
domiciliul copilului va hotărî dacă minorul va purta numele unuia dintre aceştia sau
numele lor reunite.
*2. În cazul copilului din afara căsătoriei, regula este aceea că acesta
va dobândi numele de familie al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a
fost mai întâi stabilită (art.64 alin.1 Cod fam.).
În cazul în care filiaţia copilului a fost stabilită concomitent, se aplică - prin
asimilare – regulile din cazul copilului născut din căsătorie ai cărui părinţi nu au numele
comun.
*3. În cazul copilului născut din părinţi necunoscuţi, stabilirea numelui
se face pe cale administrativă de către autoritatea tutelară a locului în care a fost
găsit copilul, prin decizie.
necesar ca soţul să îşi dea consimţământul, iar în cazul în care soţii nu se înţeleg în
ceea ce priveşte extinderea efectelor asupra copiilor minori, competenţa de decizie
aparţine autorităţii tutelare.
Înscrierile privind retranscrierea numelui de familie se comunică şi
organului local al poliţiei în rază căruia domiciliază persoana în cauză, iar orice
persoană interesată poate depune o contestaţie la judecătoria locului său de domiciliu,
în termen de un an de la admiterea cererii.
Dacă cererea a fost respinsă, solicitantul poate formula o plângere la
judecătoria locului său de domiciliu.
II. Prenumele
III. Pseudonimul
IV. Porecla
105
CAIET DE SEMINAR 12
Problema 1
sunt anulate sau chiar, dacă interesul copilului o cere, instanţa poate dispune
desfacerea adopţiei, ori în aceste cazuri copilul trebuie să reia numele avut anterior
adopţiei, ceea ce nu s-ar putea în varianta avansată.
Problema 2
Copilul născut din afara căsătoriei, poartă numele mamei, deoarece faţă
de aceasta s-a stabilit filiaţia, acela de Ionescu, iar ulterior se stabileşte filiaţia şi faţă de
tatăl, care se numeşte Pop. Potrivit art.64 alin.2 Cod fam., în cazul în care filiaţia a fost
stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte instanţa judecătorescă va putea da
încuviinţare copilului să poarte numele acestuia din urmă. Deci: este nevoie de o cerere
în acest sens şi rămâne la latitudinea instanţei dacă o admite sau nu, în funcţie de
temeinicia acesteia. Dacă cererea este admisă, numele copilului, de Ionescu, se va
modifica în Pop, în prezent neexistând posibilitatea ca în acest caz copilul să poarte
numele reunite ale părinţilor săi – variantă care există dacă minorul a fost recunoscut în
acelaşi timp de ambii părinţi.
schimb, dacă minorului i s-a stabilit numele tatălui, va interveni o modificare, el purtând
în viitor numele mamei.
Dacă ulterior se stabileşte filiaţia faţă de tatăl adevărat, sunt aplicabile
regulile modificării numelui copilului din afara căsătriei a cărui filiaţie a fost ulterior
stabilită în raport cu al doilea părinte, instanţa judecătorescă putând încuviinţa copilului
să poarte numele tatălui faţă de care i s-a stabilit filiaţia.
Problema 3
Problema 4
numelui dobândit prin adopţie sau reluarea celui avut anterior adopţiei neexistând
posibilitatea purtării celor două nume reunite.
În cazul constatării nulităţii adopţiei (pentru nerespectarea unor condiţii de
fond sau de formă, cerute ad validitatem) adoptatul va reveni la numele avut anterior.
Problema 5
La căsătorie, soţul poartă numele Ionescu, soţia numele Pop, aceştia prin
acordul lor de voinţă vor stabili numele ce îl vor purta după căsătorie, variantele fiind
următoarele: Ionescu sau Pop sau Ionescu-Pop sau Pop-Ionescu (în toate aceste
variante ei având un nume comun) ori şi pe viitor fiecare va purta numele avut anterior
căsătoriei.
ATENŢIE ! Nu este posibil ca unul să se numească Ionescu-Pop, iar celălat
Pop-Ionescu, după cum nu este posibil ca soţia să poarte numele Pop-Ionescu, iar soţul
să rămână la numele Ionescu pur şi simplu.
La divorţ, potrivit art.40 alin.1 şi 2 Cod fam., soţii se pot învoi ca cel care a
purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt, să poarte acest nume şi după
desfacerea căsătoriei, în acest caz instanţa judecătorescă, luând act de această
convenţie prin hotărârea de divorţ. Efectele acordului de voinţă sunt irevocabile, soţul
care şi-a dat acordul neputând reveni asupra acestuia, nici chiar în cazul în care ex-
soţul se recăsătoreşte, iar numele comun al noilor soţi va fi numele acestuia, păstrat în
urma desfacerii celei dintâi căsătorii.
Pentru motive temeinice, la desfacerea căsătoriei, instanţa poate să
încuviinţeze acest drept chiar în lipsa unei învoieli între soţi, potrivit art.40 alin.2 teza II
Cod fam., iar practica a stabilit că această încuviinţare poate fi acordată chiar împotriva
voinţei celuilalt soţ. Este vorba, în principal, de persoane care desfăşoară anumite
activităţi de cercetare ştiinţifică, de personalităţi ale lumii artistice sau, altfel spus, de
persoane care sunt cunoscute în societate, iar modificarea numelui le-ar putea cauza
anumite prejudicii. În ultimii ani, practica a statuat că este suficient şi motivul invocat
de reclamantă, în sensul că doreşte să aibă un nume comun cu cel al copiilor care i-au
fost încredinţaţi spre creştere şi educare, pentru a nu le produce acestora o traumă
(divorţul părinţilor nu afectează în nici un mod numele copiilor, stabilite la naştere,
potrivit regulilor deja analizate).
Problema 6
109
Problema 7
Problema 8
1
Pentru amănunte, Ernest Lupan, op.cit., p.146-148
110
CAIET DE SEMINAR 13
Problema 1
Problema 2
art.44 Cod fam., respectiv dacă s-au schimbat împrejurările avute în vedere de instanţă
atunci când s-a luat măsura încredinţării copilului.
Domiciliul copilului minor are o foarte mare importanţă, mai ales când el
nu locuieşte cu ambii părinţi şi prin prisma art.1000 alin.2 Cod civil, potrivit căruia, tatăl
şi mama sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu
dânşii. Această problemă a răspunderii civile delictuale pentru altul va fi studiată la
Teoria generală a obligaţiilor.
Problema 3
1
Ernest Lupan, op.cit., p.181
115
CAIET DE SEMINAR 14
117
Problema 1
1
Potrivit art.44 din Legea nr.119/1996
119
respectarea prevederilor acestei legi, sunt valabile chiar dacă persoana respectivă
nu avea calitatea cerută de lege pentru a exercita aceste atribuţii. Este vorba
de o aplicaţie a regulii error comunis facit jus în materia înregistrărilor de stare civilă.
Potrivit prevederilor art.9 din legea specială, orice modificare intervenită în
statutul civil al unei persoane fizice, ca urmare a întocmirii unui act de stare civilă sau
dispusă printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă ori printr-un act administrativ, se
comunică din oficiu, în termen de 10 zile, autorităţii administraţiei publice locale unde
s-a întocmit actul la care această modificare se referă, în vederea înscrierii menţiunii
corespunzătoare.
O regulă de principiu este cuprinsă în art.10, potrivit căruia în cazul în care
ofiţerul de stare civilă refuză să întocmească un act sau să înscrie o menţiune ce intră
în atribuţiile sale, persoana nemulţumită poate sesiza judecătoria în raza căreia
domiciliază.
Potrivit dispoziţiilor legale (art.11), pe baza actelor de stare civilă se
eliberează certificate de naştere şi de căsătorie titularilor sau reprezentanţilor legali ai
acestora, iar certificate de deces membrilor familiei sau altor persoane îndreptăţite.
Legea specială interzice reţinerea certificatelor de stare civilă de către
orice persoană, cu excepţia cazurilor strict şi limitativ prevăzute de lege.
Cetăţenii străini care au domiciliul sau se află temporar în România pot
cere înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii
români. Persoanele fizice fără cetăţenie sunt obligate să solicite înregistrarea actelor
şi faptelor de stare civilă autorităţilor administraţiei publice locale competente.
În măsura în care un cetăţean străin s-a căsătorit ori a decedat pe teritoriul
României, ofiţerul de stare civilă care a întocmit actul va comunica în termen de 5 zile
de la înregistrare un extras organului competent al Ministerului de Interne, care, la
rândul său, îl va transmite misiunii diplomatice sau oficiului consular al ţării respective
acreditate în România, potrivit obligaţiilor izvorâte din tratate, acorduri sau convenţii la
care România este parte, sau pe bază de reciprocitate.
* *
*
CAIET DE SEMINAR 15
Problema 1
Problema 2
Problema 3
Problema 4
Problema 5
această instituţie juridică complexă: interesul minorului este cel care trebuie avut în
vedere ca obiectiv al exercitării drepturilor părinteşti şi ca rezultat al îndeplinirii
îndatoririlor părinteşti; controlul şi îndrumarea permanentă exercitată de societate prin
intermediul autorităţii specializate; independenţa patrimonială dintre copil şi părinte;
egalitatea condiţiei juridice a copiilor, indiferent că sunt născuţi din căsătorie, din afara
căsătoriei sau sunt adoptaţi, precum şi egalitatea părinţilor în ceea ce priveşte
exercitarea ocrotirii părinteşti.
Principalele drepturi şi îndatoriri părinteşti sunt următoarele: dreptul
părinţilor de a-şi creşte personal copii şi îndatorirea de a se îngriji de sănătatea şi
dezvoltarea fizică a copiilor lor minori; dreptul şi îndatorirea de a asigura copiilor o
educaţie corespunzătoare, respectiv de a se îngriji de învăţătura şi pregătire
profesională a acestora; dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care
l-ar deţine fără drept şi de a păstra legături personale cu copilul în situaţia în care
acesta nu s-ar afla lângă părinţii săi; dreptul de a consimţi la adopţia copilului sau de a
cere desfacerea adopţiei, precum şi cel de a solicita modificarea oricăror măsuri luate
cu privire la drepturile şi obligaţiile personale şi patrimoniale între părinţii a căror
căsătorie a fost desfăcută ori desfiinţată şi copiii lor minori. În ceea ce priveşte bunurile
minorului, părinţii au dreptul şi îndatorirea de a le administra, precum şi de a-l
reprezenta pe copilul lor minor în actele juridice civile până la împlinirea vârstei de 14
ani respectiv de a-i încuviinţa actele juridice civile între vârsta de 14 şi cea de 18 ani.
Regula este acea că drepturile şi îndatoririle părinteşti se exercită de către
ambii părinţi, potrivit art.98 alin.1 Cod fam., iar dacă unul dintre aceştia se află în
imposibilitatea de a exercita această ocrotire părintească, celălalt părinte va exercita
toate drepturile şi va îndeplini toate obligaţiile legate de persoana şi patrimoniul
minorului.
Pentru neexercitarea sau exercitarea necorespunzătoare a drepturilor
părinteşti şi pentru neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor
părinteşti, titularii drepturilor şi obligaţiilor respective răspund potrivit legii,
răspunderea putând îmbrăca forma răspunderii penale, a celei contravenţiionale, de
dreptul familiei sau civile.
* *
*
În situaţia de excepţie în care niciunul dintre părinţi nu poate să exercite
ocrotirea părintească, ocrotirea minorului revine unei alte persoane alegerea acesteia
nefăcându-se însă la întâmplare.
129
minorului, orice renunţare la drepturile patrimoniale ale acestuia, sau, în general, orice
acte care depăşesc dreptul dreptul de a administra. În cazul în care astfel de acte se
încheie totuşi fără încuviinţarea autorităţii tutelare, ele sunt anulabile.
În momentul în care se va solicita acordarea încuviinţării – care trebuie să
fie dată pentru fiecare act în parte şi prealabil încheierii acestuia – se va avea în vedere
ca actul juridic să satisfacă anumite interese ale minorului sau să prezinte un folos
neîndoielnic pentru acesta. Cu titlu particular, în caz de vânzare, încuviinţarea va trebui
să indice dacă vânzarea se va face prin bună învoială sau în alt mod. În oricare dintre
aceste cazuri, autoritatea tutelară va putea indica tutorelui modul în care sumele de
bani obţinute vor fi întrebuinţate.
Acte ce nu pot fi încheiate de tutorele minorului sub 14 ani nici chiar cu
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare deoarece acestea sunt considerate
prejudiciabile pentru minor, prezumţia fiind legală şi absolută. Intră în această categorie
potenţialele acte încheiate între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau
surorile tutorelui pe de o parte şi minor, pe de altă parte, precum şi contractele de
donaţie, în măsura în care minorul are calitatea de donator, sau de garantare a
obligaţiilor unei alte persoane, cu bunurile minorului.
În cea de a doua etapă – cea cuprinsă între vârsta de 14 şi vârsta de 18 ani
a minorului – rolul esenţial al tutorelui este acela de a încuviinţa actele juridice civile
încheiate de minor în nume propriu, acesta având deja capacitate de exerciţiu
restrânsă.
Urmează ca în cazul actelor de dispoziţie să se adauge încuviinţării
tutorelui şi încuviinţarea autorităţii tutelare.
Şi în această perioadă se păstrează incapacitatea specială de folosinţă a
minorului de a încheia acte de donaţie sau de garantare a obligaţiilor altora cu bunurile
sale proprii.
În măsura în care actul se încheie fără încuviinţarea prealabilă, el este lovit
de nulitate relativă, putând fi confirmat prin obţinerea ulterioară a încuviinţării
necesare.
Încetarea funcţiei tutorelui poate interveni din anumite cauze ce privesc
persoana tutorelui, acestea fiind următoarele: decesul tutorelui; îndepărtarea de la
tutelă; înlocuirea tutorelui la cererea sa, dacă a intervenit una din cauzele care permit
şi refuzul acestei sarcini în timpul exercitării tutelei; numirea unui alt tutore în locul
celui în funcţie, ca urmare a punerii minorului sub interdicţie.
Tutela minorului încetează odată cu dispariţia cauzelor care au determinat
deschiderea ei, şi anume: dobândirea capacităţii depline de exerciţiu de către minorul
ocrotit; stabilirea filiaţiei copilului faţă de cel puţin unul dintre părinţi; ridicarea
134
decăderii din drepturile părinteşti pentru cel puţin unul din părinţii minorului; reapariţia
cel puţin a unuia dintre părinţii dispăruţi ori declaraţi judecătoreşte morţi ai minorului;
moartea minorului.
La încetarea funcţiei sau la încetarea tutelei minorului, tutorele este
obligat să dea socoteală privind modul în care şi-a îndeplinit sarcinile, perezentând în
30 de zile de la încetarea atribuţiilor sale, o dare de seamă generală în faţa autorităţii
tutelare. Toate bunurile vor fi predate fie fostului minor sau moştenitorilor acestuia, fie
noului tutore. După predarea bunurilor, verificarea socotelilor şi aprobarea lor,
autoritatea tutelară va da tutorelui descărcarea de gestiune.
În măsura în care tutorele, prin activitatea sa, a cauzat prejudicii minorului,
repararea acestora poate fi solicitată fie de noul tutore, fie de fostul minor ajuns la
majorat.
CAIET DE SEMINAR 16
Problema 1
Problema 2
Problema 3
Problema 4
1
Pentru dezvoltarea acestei idei, Ernest Lupan, op.cit., p.227 (nota 230)
136
cărora vom reveni la sfârşitul capitolului – s-a prevăzut controlul exercitării tutelei de
către o instanţă tutelară. De asemenea, se pare că se preconizează reintroducerea
instituţiei consiliului de familie, care va aviza toate măsurile luate de tutore – inclusiv
cele vizând persoana minorului – instanţa tutelară fiind cea care ar efectua un control
efectiv şi continuu asupra modului în care tutorele şi consiliul de familie îşi îndeplinesc
atribuţiile cu privire la minor şi bunurile acestuia.
Problema 5
Problema 6
Atenţie !
Principiul autonomiei patrimoniale dintre minor şi tutore prezintă o
trăsătură specifică faţă de relaţia dintre minor şi părinţi, deoarece minorul are drepturi
succesorale asupra patrimoniului părinţilor lui, la decesul acestora, drepturi care nu
există faţă de tutore decât în cazul în care tutorele este o rudă faţă de care minorul are
vocaţie legală succesorală.
Problema 7
Atenţie !
Legea nu stabileşte nici o ierarhie sau ordine de preferinţă între
persoanele care pot îndeplini sarcina tutelei. Aşa fiind, este posibil să fie aleasă pentru
137
această sarcină o persoană din afara familiei minorului, în detrimentul unor rude, în
măsura în care autoritatea tutelară va aprecia că această persoană este mai apropiată
faţă de minor, fiind în interesul acestuia din urmă păstrarea unei legături afective ce
deja există.
Întotdeauna cazurile de deschidere a tutelei minorului sunt legate de
situaţii în care nici unul dintre părinţi nu poate exercita ocrotirea părintească. Nu este
însă necesar ca ambii părinţi să fie în aceeaşi incapacitate; deci, tutela nu se deschide
doar dacă ambii părinţi sunt decedaţi sau ambii părinţi sunt necunoscuţi (fiind, de altfel,
destul de greu de imaginat un astfel de caz), ci şi când unul dintre părinţi, de exemplu,
este necunoscut, iar părintele cunoscut a decedat sau este pus sub interdicţie.
În cazul în care părinţii au fost decăzuţi din drepturile părinteşti,
incapacitatea lor de a exercita ocrotirea părintească apare în momentul în care
hotărârea judecătorească rămâne definitivă, aceeaşi fiind situaţia şi în cazul punerii sub
interdicţie. Referitor la dispariţie, simplul fapt al dispariţiei părinţilor, sau a unuia dintre
ei, când celălalt nu poate exercita ocrotirea părintească, poate conduce la deschiderea
tutelei minorului, acesta neputând rămâne fără ocrotire până la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti.
În cazul desfacerii adopţiei, regula este aceea că părinţii fireşti
redobândesc drepturile părinteşti, excepţia constituind-o cazul în care aceştia sunt în
imposibilitate sau când instanţa, în interesul minorului, hotărăşte instituirea unei tutele.
Problema 8
ori a considerat necesar pentru a modifica asemenea limite, sau a precizat în mod
expres că sumele sunt supuse indexării, ori refuzul intervenţiei poate fi interpretat în
sensul că legiuitorul nu înţelege să modifice acest cuantum.
Problema 9
Problema 10
A. Interdicţia judecătorească
1
Ernest Lupan, op.cit., p.248
140
exerciţiu. Între cele două mijloace de ocrotire pot fi remarcate atât asemănări, cât şi
deosebiri. În primul rând, se poate remarca că oricare dintre acestea sunt călăuzite de
criteriul decisiv al interesului ocrotit. Oricare dintre tutori este reprezentantul legal al
persoanei a cărei ocrotire o asigură, având aceleaşi atribuţii în materie patrimonială.
Persoana ocrotită are în toate cazurile domiciliul la tutorele său, iar obligaţiile de a face
inventar, de a prezenta socotelile tutelei şi regulile privind controlul activităţii tutorelui
şi răspunderea sa sunt comune. Numirea tutorelui se face întotdeauna de autoritatea
tutelară, iar cauzele de incapacitate şi de refuzare a tutelei sunt aceleaşi.
Pot fi evidenţiate însă şi deosebiri în ceea ce priveşte tutela minorului şi
tutela interzisului, astfel:
- scopul principal al tutelei minorului îl reprezintă creşterea şi educarea
acestuia, pe când în cazul interzisului ceea ce se urmăreşte este vindecarea rapidă şi
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale persoanei ocrotite
- tutela minorului este limitată în timp, având ca punct maxim împlinirea
vârstei majoratului, în timp ce tutela interzisului are sub aspect temporal un caracter
aleatoriu, fiind, în principiu, nedeterminată în timp; acesta este şi motivul pentru care
tutorele interzisului judecătoresc poate solicita înlocuirea sa după trecerea a trei ani de
la numire, posibilitate ce nu este cunoscută în cazul tutorelui minorului
- tutorele interzisului are prerogative mai largi decât tutorele minorului, el
putând promova şi participa în cazul unor acţiuni de stare civilă privind persoana celui
ocrotit: acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă, acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de
tatăl din afara căsătoriei, acţiunea în tăgada paternităţii aparţinând celui aflat sub
interdicţie (în acest din urmă caz fiind necesară, însă, şi încuviinţarea autorităţii
tutelare); tutorele interzisului nu poate formula o acţiune de divorţ în numele acestuia,
dar poate participa la un astfel de proces în calitate de reprezentant legal al soţului pus
sub interdicţie, dacă acesta are calitatea de pârât.
- tutela minorului încetează de drept la împlinirea de către acesta a vârstei
majoratului, în timp ce tutela interzisului încetează doar în momentul rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti de ridicare a interdicţiei.
Interdicţia judecătorească încetează fie prin moartea persoanei puse sub
interdicţie (în cazul declarării judecătoreşti a morţii aceasta încetând la data stabilită în
hotărâre ca fiind data morţii), fie prin ridicarea interdicţiei, dacă au dispărut
împrejurările care au determinat luarea acestor măsuri.
CAIET DE SEMINAR 17
Problema 1
Problema 2
Dacă cel pus sub interdicţie este un minor care nu a împlinit vârsta de 14
ani, hotărârea judecătorească de punere sub interdicţie îşi va produce efectul de la data
la care minorul împlineşte vârsta de 14 ani, înaintea acestui moment el fiind oricum
lipsit de capacitate de exerciţiu.
Dacă minorul dobândise capacitatea de exerciţiu restrânsă, acesta o va
pierde prin punerea sub interdicţie, situaţia fiind similară în cazul în care persoana este
146
Problema 3
Problema 4
În cazul în care persoana pusă sub interdicţie cauzează prin fapta sa ilicită
un prejudiciu, răspunderea va fi angajată în măsura în care cel în patrimoniul căruia s-a
produs prejudiciul va reuşi să dovedească discernământul interzisului în momentul
săvârşirii faptei prejudiciabile.
Problema 5
Explicaţia pentru care tutorele interzisului are prerogative mai largi decât
tutorele minorului constă şi în faptul că acest gen de acţiuni privind starea civilă nu sunt
întâlnite până la o anumită vârstă, cum ar fi în cazul acţiunii în tăgada paternităţii, ştiut
fiind că bărbatul se poate căsători numai la 18 ani, iar în cazul acţiunii în stabilirea
filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei legea prevede în mod expres că mama poate
formula acţiunea în numele copilului, chiar dacă ea este minoră (art.59 alin.1 Cod fam.).
În cazul în care se solicită desfacerea căsătoriei pe motivul că pârâtul
suferă de boli care determină lipsa discernământului, instanţele solicită numirea unui
curator de către autoritatea tutelară, chiar dacă pârâtul nu este pus sub interdicţie.
Problema 6
comune, după cum există o prezumţie simplă sub aspectul contribuţiei egale a soţilor la
dobândirea bunurilor comune sub durata căsătoriei.
În acest punct poate să intervină contrarietatea de interese între C-minor
şi B – ocrotitorul legal al acestuia, care însă doreşte să mărească masa succeorală
virtuală la care D va avea vocaţie prin pretinderea unor bunuri dobândite sub durata
căsătoriei cu A ca fiind bunuri proprii ale lui B sau că B ar avea o contribuiţie superioară
la dobândirea bunurilor comune. Astfel, în timp ce C are interesul de a include în masa
succesorală cât mai multe bunuri din cele dobândite de părinţii săi sub durata
căsătoriei, B va avea tendinţa să scoată bunuri din masa succesorală, încercând să
dovedească caracterul de bun propriu al acestora în favoarea sa. Acesta este momentul
în care se impune numirea unui curator care în acest proces concret să apere obiectiv
interesele lui C faţă de părintele său, B. Rolul curatorului va fi limitat exclusiv la acest
proces, restul drepturilor şi îndatoririlor părinteşti putând fi exercitate de B chiar până la
soluţionarea procesului. Temporal, rolul curatorului va înceta în momentul în care
hotărârea pronunţată în cauză va fi irevocabilă.
Problema 7
Atenţie !
Curatelei propriu-zise i se aplică regulile de la mandat.
Curatelei speciale i se aplică regulile de la tutelă.
148
1
Pentru o prezentare detaliată ce cuprinde toate argumentele şi contraargumentele exprimate,
Ernest Lupan, Drept civil. Persoana juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.14-24
149
1
Ernest Lupan, op.cit., p.29
151
1
Pentru detalii, Ernest Lupan, op.cuit., p.59
155
1
Ernest Lupan, op.cit., p.78
157
* *
*
CAIET DE SEMINAR 18
sintagma domeniu public cuprinsă în art.477 din Codul civil se înţelege domeniul privat
al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz).
Este posibil însă, ca statul să culeagă o moştenire sau bunuri succesorale
şi în calitate de legatar (deci, prin act de ultimă voinţă -–testament – o persoană
transmite întregul său patrimoniu sau anumite bunuri, după decesul său, statului).
Probleme speciale
După cum s-a remarcat, în ceea ce priveşte reglementarea persoanelor
juridice, Codul civil nu cuprinde o reglementare de principiu (exact ca şi în cazul
persoanelor fizice), astfel de norme cu caracter general fiind cuprinse de Decretul
nr.31/1954, cu menţiunea că o parte dintre ele sunt deja depăşite sau incomplete. Cu
toate acestea, ar fi nefiresc să nu se analizeze acest cadru general, coroborat
permanent cu prevederile Constituţiei, reglementările speciale fiind cele care vin să
aşeze elementele de amănunt (număr de fondatori, patrimoniu la constituire, procedura
de înfiinţare, momentul dobândirii capaciotăţii juridice, organele de conducere şi de
reprezentare, scopul urmărit la înfiinţare, etc) pe structurile alcătuite de aceste două
acte normative, dintre care unul cu valoare fundamentală.
Este indiscutabil că a se face referire la reglementările speciale prezintă
interes, dar evoluţia rapidă a legislaţiei în domeniu ne obligă să prezentăm aspectele cu
caracter de generalitate, urmând ca juristul să fie apt de a interpreta şi aplica legea
specială – aflată într-o continuă dinamică – în mod corespunzător.
Vom face unele exemplificări pentru a asigura totuşi studenţilor accesul la
reglementările care în prezent sunt în vigoare privind persoanele juridice.
1. Organele puterii legislative au fost înfiinţate prin lege, în urma
alegerilor, potrivit art. 58 şi urm. din Constituţie.
2. Preşedinţia României este persoană juridică, în condiţiile art.80 din
Constituţie. În prezent, este în vigoare Legea nr.47/1994 privind organizarea şi
funcţionarea Preşedenţiei României, modificată prin OUG nr.1/2000.
3. Guvernul României este organizat potrivit art.101 şi urm. din Constituţia
României, fiind în vigoare Legea nr.37/1990 pentru organizarea şi funcţionarea
Guvernului României, cu modificările aduse prin OUG nr.292/2000.
4. Ministerele au fost organizate potrivit Legii nr.6/1990 privind
reorganizarea ministerelor şi salarizarea funcţiilor din Guvernul României şi a unor
funcţii la nivel parlamentar, modificată prin Legea nr.3/1991; sunt incidente prevederile
OUG nr.2/2001 pentru stabilirea unor măsuri privind înfiinţarea, organizarea sau
funcţionarea unor ministere, organe de specialitate ale administraţiei publice centrale.
Ministerele sunt organizate prin hotărâri ale Guvernului României: HG
nr.12/2001 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi
166
* *
*
1
Ernest Lupan, op.cit., p.167
170
CAIET DE SEMINAR 19
1
Ernest Lupan, op.cit., p.225
2
Pentru o analiză a noţiunii de reorganizare, şi prin prisma proiectului legii de modificare a Codului
civil, a se vedea Ernest Lupan, Unele probleme privind reorganizarea persoanei juridice, în RDC
nr.4/2000, p.61-66
178
CAIET DE SEMINAR 20
Problema 1
Problema 2
Problema 3
Problema 4
Problema 5
Problema 6
TEMĂ OBLIGATORIE
dacă bunul asupra căuia poartă obligaţia asumată printr-un act juridic este divizibil, dar
părţile înţeleg să îl considere indivizibil, şi acest aspect trebuie în mod expres prevăzut
în convenţia încheiată.
- datorită specificităţii izvorului lor, transmiterea creanţei faţă de
moştenitorii debitorilor se face diferit: solidaritatea funcţionează numai faţă de cei între
care s-a născut (faţă de moştenitori obligaţia transmiţându-se divizată), pe când
indivizibilitatea se transmite şi către succesori.
- solidaritatea pasivă se caracterizează prin existenţa unei prezumţii de
mandat tacit reciproc de reprezentare între codebitorii solidari, un astfel de mandat
neexistând între debitorii unei obligaţii afectate de indivizibilitate. În primul caz, orice
act juridic al oricăruia dintre codebitori prin care se urmăreşte stingerea sau micşorarea
obligaţiei profită deopotrivă tuturor codebitorilor solidari.
Prezumţia operează şi în favoarea creditorului, în sensul că acţiunea
introdusă împotriva oricărui codebitor întrerupe prescripţia faţă de toţi codebitorii
solidari.
- solidaritatea pasivă încetează prin plată, prin moartea debitorului sau
prin remiterea de datorie, în timp ce indivizibilitatea încetează dacă obiectul obligaţiei
devine divizibil sau dacă părţile hotărăsc să-l caracterizeze ca atare, dar nu poate
înceta prin renunţarea creditorului, atâta vreme cât obiectul rămâne indivizibil.
CAIET DE SEMINAR 21
Problema 1
Problema 2
189
bijuteriile şi pisica, cele trei loturi fiind egale ca valoare), fie unul va lua bunul sau
întreaga masă de bunuri, achitând în bani celorlalţi contravaloarea cotei lor de 1/3
parte.
În situaţia soţilor, cota acestora la dobândirea bunurilor comune se va
stabili fie în momentul decesului unuia dintre soţi deoarece numai în acest mod se
poate stabili ce bunuri intră în masa succesoarală a soţului defunct, sau în cazul
divorţului, care este întotdeauna urmat de împărţirea de bunuri.
2.2. În cazul raporturilor obligaţionale:
- A îi împrumută lui B o sumă de bani, A fiind titularul dreptului de a-şi
recupera această sumă, iar B fiind obligat să o restituie. A îi vinde lui B un imobil, A
devenind titularul dreptului de a încasa preţul şi debitor al obligaţiei de a preda bunul,
iar B este obligat să achite preţul şi îndreptăţit să intre în posesia bunului. Ambele sunt
raporturi juridice simple, unul fiind izvorât dintr-un contract unilateral, iar unul dintr-un
contract sinalagmatic (într-un contract unilateral o parte are numai drepturi şi o parte
are numai obligaţii, în timp ce într-un contract sinalagmatic părţile au drepturi şi
obligaţii reciproce).
- A şi B îi împrumută lui C câte 5000 lei, deci în total 10.000 lei sau A le dă
lui C şi D câte 5.000 lei, în total 10.000 lei. Regula fiind divizibilitatea, în primul caz A nu
îi poate cere lui C decât 5.000 de lei, aceeaşi fiind situaţia şi în cel de-al doilea caz
(obligaţia conjunctă sau divizibilă este acea obligaţie cu pluralitate de subiecte – mai
mulţi creditori sau mai mulţi debitori – între care creanţa sau datoria se divide de plin
drept, fiecare creditor neputând pretinde debitorului sau debitorilor săi decât cota parte
din creanţa ce i se cuvine, iar fiecare debitor nu poate fi urmărit de către creditor sau
de către creditorii săi decât pentru cota-parte din datoria la care s-a obligat).
- A şi B le împrumută lui C şi D 1.000.000 lei, stipulând în contractul de
împrumut atât solidaritatea activă, cât şi solidaritatea pasivă. A îi va putea cere lui C
întrega sumă de 1.000.000 lei şi acesta nu se va putea apăra oferind doar jumătate din
sumă. În schimd, odată plătită suma în mâna lui A, C se va elibera de datorie şi faţă de
B. B nu va mai putea să ceară plata creanţei nici faţă de C şi nici faţă de D, fiind obligat
să se îndrepte împotriva lui A pentru a-şi recupera partea, la fel cum C se va îndrepta
împotriva lui B pentru ca acesta din urmă să suporte partea de creanţă ce îi revine.
- A,B,C şi D au moştenit un tablou – bun indivizibil – pe care îl vând lui E cu
60.000.000 lei. E îi plăteşte suma lui D, care îi şi predă tabloul. Obligaţia fiind
indivizibilă, cumpărătorul poate cere tabloul în întregul lui de la cel care îl deţine şi
plătind întregul preţ în mâna aestuia el este liberat de datorie faţă de toţi vânzătorii,
astfel încât A,B şi C vor recupera de la D partea din preţ ce le revine.
191
TEMĂ
CAIET DE SEMINAR 22
o are faţă de propriul creditor, prin intervenţia unui creditor al acestuia, el nu va mai
putea executa această obligaţie decât faţă de creditorul creditorului.
Exemplu: A îi datorează lui B 100.000.000 lei, iar C îi datorează lui A
120.000.000 lei. Între C şi B nu există nici un raport juridic direct. Cu ajutorul popririi –
care este o formă de executare – şi în temeiul unei încuviinţări date de instanţă, B va
putea obţine plata creanţei de către C. Deci, suma nu va mai trece de la C la A, iar apoi
de la A la B, ci va trece de la C direct în mâinile lui B, evident, C predându-i lui A
diferenţa de 20.000.000 lei. Trebuie reţinute următoarele: acordul unei astfel
deoperaţiuni se face numai prin instanţă, sau cu acceptul debitorului-creditor (A); odată
indisponibilizată suma de către instanţă, C nu va mai putea face plăţi faţă de A, fiind
obligat să achite suma indicată în hotărârea de validare a popririi direct în mâna lui B,
neputând fi tras la răspundere de A pentru această plată, chiar efectuată împotriva
voinţei acestuia.
În majoritatea cazurilor, în practică, C este fie angajator care îi achită lui A
lunar salarii, fie este o bancă unde A are un cont deschis.
195
BIBLIOGRAFIE
1. Ernest Lupan, Introducere în dreptul civil, Editura Argonaut, Cluj Napoca, 1999
2. Ernest Lupan, Drept civil. Persoana fizică, Editura Lumina Lex, Bucureşti,1999
3. Ernest Lupan, Drept civil. Persoana juridică, Editura Lumina Lex,
Bucureşti,2000
4. Colectiv, Tratat de drept civil, Partea generală, vol I, Editura Academiei,
Bucureşti, 1967
5. Colectiv, Tratat de drept civil, Partea generală, vol I, Editura Academiei,
Bucureşti, 1989
6. Mircea N. Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român. Persoana fizică şi
persoana juridică, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1984
7. Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, Casa de editură şi presă “Şansa” SRL, Bucureşti, 1999
8. Maria Ileana Muţiu, Drept civil. Partea generală, Editura Imprimeriei de Vest,
Oradea,
1995
9. Maria Ileana Muţiu, Drept civil. Persoana fizică şi persoana juridică, Editura
Imprimeriei
de Vest, Oradea, 1995
10. Ion Dogaru, Drept civil român, Tratat, vol.I, Editura Europa, Craiova,1996
11. Tudor R. Popescu, Drept civil, I. Introducere Generală, Editura Oscar Print,
Bucureşti,
1994
12. Paul Mircea Cosmovici Drept civil. Introducere în dreptul civil, Editura All,
Bucureşti,
1994
13. Emil Poenaru, Introducere în dreptul civil. Teoria generală. Persoanele.,
Editura Europa
Nova, 1996
14. Teofil Pop, Drept civil român. Teoria Generală, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1993
196
15. Iosif R. Urs, Smaranda Angheni, Drept civil, vol.I, Partea generală.
Persoanele, Editura
Oscar Print, Bucureşti, 1997
UNIVERSITATEA ORADEA
FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE
DANA CIGAN
- II -
NOTE DE CURS
CAIETE DE SEMINAR
197
2001
Cel de-al doilea element al structurii raportului juridic civil în reprezintă conţinutul
acestuia, care se exprimă prin drepturile subiectului activ şi obligaţiile corelative ce revin
subiectul pasiv, acestea condiţionându-se reciproc deoarece natura şi întinderea dreptului
civil determină direct natura şi întinderea obligaţiei corelative. Drepturile civile formează
latura activă a conţinutului raportului juridic civil, iar obligaţiile civile alcătuiesc latura pasivă
a acestuia, existenţa loc concomitentă fiind obligatorie.
Secţiunea I - Drepturile civile subiective.
Nici legea generală şi nici cea specială nu cuprind o definiţie a dreptului civil subiectiv,
revenind doctrinei sarcina de a defini această noţiune. Reţinem definiţia dreptului subiectiv
civil ca fiind cea potrivit căreia acesta exprimă posibilitatea subiectului activ, recunoscută de
normele dreptului civil obiectiv, în virtutea căreia el poate avea, în limitele determinate de
lege, o anumită conduită şi poate pretinde subiectului pasiv să aibă o conduită
corespunzătoare – adică să dea, să facă sau să nu facă ceva -, iar la nevoie să apeleze la
forţa coercitivă a statului.1
Dreptul civil subiectiv - analizat ca o posibilitate teoretică - nu se confundă cu
exercitarea efectivă a acestuia, astfel încât dreptul nu este identic cu conduita subiectului
activ, fiind însă şi situaţii de excepţie, în care un astfel de drept implică şi obligaţia exercitării
lui efective (titularului nefiindu-i permis să renunţe la această oportunitate).
# 1. Clasificarea drepturilor civile subiective.
1
Pentru prezentarea altor definiţii, a se vedea Ernest Lupan, Introducere în dreptul civil,
Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p. 100-101
198
1
- Ernest Lupan, op. cit. p. 104.
200
CAIET DE SEMINAR 1
Problema 1
Dreptul absolut.
Dreptul de proprietate – este determinat titularul acestuia astfel: Bărbulescu deţine în
proprietate imobilul situat în Caracal, str. T. Arghezi, nr. 11. Subiectelor nedeterminate le
revine obligaţia negativă generală de a nu face nimic din ceea ce ar putea să îl împiedice pe
Bărbulescu să-şi exercite dreptul de proprietate: Ionescu nu poate să intre în casa
proprietarului, nu poate să pună flori în grădina acestuia, nu îşi poate muta gardul ce desparte
cele două proprietăţi, nu poate culege merele din pomii ce se află în grădina casei lui
Bărbulescu şi în nici un caz nu poate vinde unui terţ această casă. Toate posibilităţile
enumerate sunt deschise numai proprietarului, corelativ subiectului pasiv revenindu-i această
obligaţie generală negativă.
Atenţie! Drepturilor absolute le corespunde aceeaşi obligaţie negativă generală – de a
nu face nimic de natură să împiedice pe titular să-şi exercite dreptul.
O situaţie de excepţie privind opozabilitatea erga omnes: dreptul nepatrimonial de autor
este protejat la nivel internaţional prin Convenţia de la Berna, această convenţie fiind însă
aplicabilă doar pentru ţările semnatare, astfel încât doar cetăţenii acestor state pot beneficia
de avantajele acestei protecţii şi doar acestora putându-le fi opus un astfel de drept
nepatrimonial de autor. În cazul în care se solicită recunoaşterea unui drept nepatrimonial de
autor faţă de cetăţenii unor ţări care nu au aderat la Convenţia de la Berna, se impune
urmarea procedurii naţionale din statul respectiv, altminteri dreptul nefiind opozabil cetăţenilor
acestui stat.
Dreptul relativ.
Bărbulescu îi dă lui Ionescu cu titlu de împrumut 1.000.000 lei. Dreptul lui Bărbulescu
de a primi banii înapoi este opozabil numai lui Ionescu, ambele subiecte fiind determinate din
202
aparţine altui proprietar, doar pentru nevoile lui şi ale familiei lui, art. 571 Cod civil),
dreptul de abitaţie (care este o varietate a uzului având ca obiect o casă de locuit),
servituţile (care sunt sarcini impuse asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea unui
imobil având un alt proprietar – art. 576 Cod civil) şi superficia (dreptul care
cuprinde dreptul de proprietate pe care îl are o persoană asupra construcţiilor,
plantaţiilor sau altor lucrări ce se află pe un teren ce aparţine unei alte persoane,
precum şi dreptul de folosinţă asupra terenului respectiv);
- dreptul de administrare al regiilor autonome şi al instituţiilor publice asupra unor
bunuri ce se găsesc în patrimoniul statului;
- dreptul de folosinţă asupra unor terenuri atribuite unor societăţi comerciale;
- dreptul de folosinţă asupra unor terenuri atribuite persoanelor fizice pentru
construirea de locuinţe;
- dreptul de folosinţă gratuită, pe termen limitat, al societăţilor şi instituţiilor de utilitate
publică sau de binefacere.
Dreptul de urmărire conferit titularului dreptului real se valorifică astfel: X
este proprietarul unui imobil şi plecând să lucreze mai mulţi ani în străinătate, îi permite lui Y
să locuiască în imobilul respectiv, cu condiţia de avea grijă ca acesta să nu se degradeze, şi
să achite toate taxele şi impozitele aferente. După aproximativ un an Y înstrăinează imobilul în
favoarea lui Z, încasând preţul. X, revenind în ţară, în virtutea dreptului de proprietate care
îi conferă un drept de urmărire, poate să solicite predarea bunului de la Z, şi chiar dacă
acesta l-ar fi înstrăinat lui W, şi de la acesta din urmă, în ciuda faptului că între X şi Z sau între
X şi W nu există un raport juridic direct în afara celui născut din proprietatea lui X asupra
imobilului, dreptul acestuia fiind opozabil erga omnes.
Dreptul de urmărire poate fi exercitat chiar şi în cazul în care proprietatea vizează un
bun mobil, situaţie în care, de regulă, posesia face dovada proprietăţii (potrivit art. 1909 Cod
civil, lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo
curgere de timp). Astfel, dacă bunul a fost pierdut sau furat, proprietarul poate să pretindă
înapoierea lui, în anumite condiţii, chiar de la o persoană care l-a cumpărat dintr-un târg..
Dreptul de preferinţă interesează în special în cazul drepturilor reale accesorii. Un
creditor are de regulă un gaj general asupra bunurilor debitorului său, ceea ce face ca în cazul
în care un debitor datorează sume de bani mai multor creditori, aceştia să suporte în mod
proporţional insolvabilitatea debitorului. Dacă această datorie este garantată printr-un drept
real accesoriu, creditorul respectiv va avea o situaţie privilegiată faţă de alţi creditori. Dacă X
datorează sume de bani în favoarea lui Y – creditor ipotecar, Z - creditor gajist şi W – creditor
204
chirografar, în momentul în care se va trece la vânzarea bunurilor lui X, din preţul obţinut din
vânzarea imobilului va fi plătit Y, din preţul obţinut din vânzarea autoturismului va fi plătit Z, iar
din diferenţele rămase (în măsura în care mai rămân sume disponibile) va fi plătit W, chiar
dacă valoarea creanţei acestuia este mult superioară valorii creanţelor celorlalţi doi creditori.
Atenţie! Dreptul real accesoriu însoţeşte întotdeauna un drept principal de
creanţă, niciodată neînsoţind un drept principal real.
Sunt drepturi reale accesorii: dreptul de gaj (sau amanetul) care este o garanţie reală
mobiliară, dreptul de ipotecă – este o garanţie reală imobiliară, privilegiile, care pot fi
generale – în privinţa tuturor bunurilor debitorului – sau speciale – mobiliare ori imobiliare –
precum şi dreptul de retenţie – în virtutea căruia cel ce deţine un bun mobil sau imobil al
altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să reţină lucrul respectiv, până ce titularul îi
va plăti sumele cheltuite cu conservarea, întreţinerea sau îmbunătăţirea bunului.
Exemple:
1.X îi acordă un împrumut lui Y, ce este garantat cu un autoturism. Dacă Y nu va
restitui suma datorată la termenul stipulat, în anumite condiţii şi cu respectarea unei procedurii
expres reglementate, X va putea obţine vânzarea silită a autoturismului, iar din preţul obţinut îi
va fi restituită suma datorată.
2.X îi acordă un împrumut lui Y, ce este garantat cu un apartament; în cazul executării
silite, din preţul obţinut în urma vânzării apartamentului va fi restituit împrumutul.
3.Privilegiile generale, reglementate de art. 1727, 1729 Cod civil, permit achitarea cu
prioritate a unor datorii ale debitorului, înaintea altor creanţe.
4.Privilegii speciale, reglementate de art. 1730 Cod civil (asupra bunurilor mobile) şi de
art. 1737 Cod civil (asupra anumitor bunuri imobile).
Dreptul subiectiv accesoriu depinde întotdeauna de dreptul civil principal; astfel,
dacă dreptul principal se stinge, se va stinge şi dreptul accesoriu. Un aspect care trebuie bine
înţeles este că acţiunea prin care se valorifică dreptul de creanţă – principal – este o acţiune
prescriptibilă, iar prin neexercitarea acestei acţiuni în termenul de prescripţie se va pierde
dreptul la acţiune în sens material. În aceste condiţii faptul că dreptul real accesoriu este de
principiu imprescriptibil este irelevant, deoarece stingându-se dreptul la acţiune în sens
material privind valorificarea dreptului principal, titularul nu mai poate valorifica nici dreptul
accesoriu. Astfel, dacă X îi dă cu titlu de împrumut lui Y o sumă de bani ce trebuie restituită la
1 mai 2001, în cazul în care Y nu îşi respectă obligaţia, X are un termen de 3 ani în care
poate solicita obţinerea unei hotărâri judecătoreşti, cu valoare de titlu executoriu, în temeiul
căreia poate cere intervenţia executorului în vederea vânzării silite a unor bunuri ce-i aparţin
205
lui Y, din preţul obţinut stingându-se creanţa. Dacă acţiunea nu este formulată în termenul de
3 ani, chiar dacă restituirea împrumutului a fost garantată printr-o clauză ipotecară, aceasta
va fi lipsită de eficienţă deoarece nu se mai poate porni execuţia silită, în lipsa unui titlu
executoriu ce nu mai poate fi obţinut.
Problema 3.
Dreptul de creanţă este identificat şi prin expresia drept personal, în opoziţie cu dreptul
real. Drepturile de creanţă sunt nelimitate, ele putând fi stabilite prin acordul de voinţă al
părţilor. Astfel, partea se poate obliga să spele geamuri pentru cineva, să-i plimbe câinii, să-i
cureţe autoturismul, să-i amenajeze grădina etc.
Atenţie! Nu confundaţi dreptul de creanţă cu dreptul de a încasa o sumă de bani.
Potrivit definiţiei, în temeiul dreptului pe care îl deţine, titularul poate pretinde subiectului pasiv
să dea, să facă sau să nu facă ceva, deci nu se limitează doar la obligaţia de restituire a
unui împrumut.
Problema 4.
Din categoria drepturilor nepatrimoniale distingem:
-cele care privesc existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei: dreptul la viaţă,
dreptul la sănătate, dreptul la integritate fizică, dreptul la libertate, dreptul la onoare, la cinste,
la reputaţie, la secretul vieţii personale etc.;
-cele care privesc elementele de identificare a persoanei: dreptul la nume, la
pseudonim, la domiciliu, respectiv dreptul la denumire, la sediu etc.;
-cele care privesc latura nepatrimonială a drepturilor de creaţie intelectuală: dreptul de
a fi recunoscut creatorul unei invenţii, autorul unei opere literare, muzicale etc. Trebuie făcută
distincţia între latura nepatrimonială şi cea patrimonială deoarece un inventator poate să
înstrăineze dreptul de utilizare a invenţiei în schimbul unei redevenţe lunare, la fel cum un
pictor îşi vinde tabloul primind un preţ în schimbul acestuia. Indiferent unde se va afla tabloul
şi oricând pictorul respectiv va fi recunoscut ca fiind autor al lucrării, ceea ce nu înseamnă
însă că ar putea să-l revendice odată ce l-a vândut.
Drepturile nepatrominale nu fac parte din patrimoniul titularului, astfel încât nu sunt
cesibile prin acte juridice şi nu se transmit pe calea moştenirii, iar
pe de altă parte ele pot fi exercitate doar personal, nu şi prin reprezentare.
Drepturile nepatrimoniale sunt întotdeauna principale.
Problema 5.
Dacă X încheie un contract de închiriere cu Y vizând un apartament, iar actul este pur
şi simplu, Y se va putea imediat muta în apartamentul respectiv, iar X va putea imediat să
206
încaseze chiria. Dacă actul este afectat de termen, Y se va putea muta doar de la data
inserată în contract, sau dimpotrivă, va putea locui în apartament doar până la data stipulată
în contract.
Un drept eventual este cel care vizează repararea unui prejudiciu ce s-ar produce în
viitor (riscurile asigurate de regulă sunt generatoare de drepturi eventuale – X se asigură
pentru ca în cazul în care va produce un prejudiciu printr-un accident, asigurătorul să acopere
valoarea acestui prejudiciu).
Un drept viitor este cel care nu are nici obiect şi nici subiect în momentul
***
Sub aspectul apărării acestor drepturi subiective civile, aceasta îşi are
intereselor legitime ale persoanelor, consacrat de art. 3 alin. 1 din Decretul nr.
31/1954.
în măsura în care are loc totuşi o încălcare a acestora titularii nu îşi vor putea
face singuri dreptate. Explicaţia acestei stări de fapt reflectă poziţia de egalitate
juridică a părţilor în cadrul raportului juridic civil. După cum ne amintim, această
poziţie înseamnă tocmai faptul că nici una dintre părţi nu are mijloace proprii de
ajutor se obţine prin anumite mijloace de ocrotire juridică, fiind evident că doar
Orice drept civil subiectiv este însoţit de dreptul la acţiune în justiţie, practic
ocrotire de lege.
încălcat şi, totodată, restabilirea ordinii de drept. Pare a fi executarea silită cea
judecătoreşti – este evidentă. Trebuie subliniat însă faptul că nici celelalte faze
avea loc în lipsa unui titlu executoriu care este format de cele mai multe ori dintr-
speciale în materie, cum ar fi, de exemplu, cele cuprinse de art. 54 alin. 1 din
speciale:
economic şi social pentru care a fost recunoscut, sau cu nesocotirea legii ori a
şi garantat.
când delictul civil este o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu. Pe de altă parte,
regăseşte în cazul delictului civil, în limitele în care una din condiţiile răspunderii
unui astfel de abuz decât în măsura în care actul de exerciţiu al dreptului este
victimei.
213
CAIET DE SEMINAR 2
Problema 1.
restituie banii. Avem un raport juridic stabilit între X şi Y, X fiind titularul dreptului
de a I se preda suma de bani, corelativă acestui drept relativ fiind obligaţia lui Y
ajutorul forţei coercitive a statului pentru a-şi recupera banii. X va putea formula
o acţiune în justiţie prin care va solicita obligarea lui Y de a-i restitui suma.
să înstrăineze bunuri ce-i aparţin lui Y, iar din preţul obţinut să-i predea suma de
10.000.000 lei lui X, în acest mod stingându-se creanţa. Evident, toată această
214
procesul civil.
instanţei care fie nu a fost atacată cu apel sau cu recurs, fie, exercitându-se
aceste căi de atac, toate instanţele legal investite s-au pronunţat în legătură cu
Problema 2.
Un exemplu prin care titularul dreptului se poate apăra prin invocarea unei
primească bunul şi este obligat să plătească preţul. În cazul unui proces în care
propria obligaţie câtă vreme vânzătorul, la rândul lui, nu şi-a executat obligaţia
de predare a bunului (să spunem că era stipulat un termen până la care bunul
Problema 3.
materiale sau juridice. O limită materială o reprezintă suprafaţa unui teren deţinut
împrumut.
subiectiv putând să-l valorifice în interesul său, dar numai îmbinat cu interesul
tuturor.
cultivă pe terenul ce-i aparţine anumite plante toxice al căror miros determină
limitele proprietăţii sale dar, neluând măsurile necesare sub aspectul captării
unui bloc, îşi udă florile, aflate pe balcon, şi din greşeală un ghiveci alunecă şi în
216
cădere sparge parbrizul unui autoturism parcat sub balcon. În această situaţie,
practica judiciară. Mul timp, a fost de neimaginat ca exerciţiul unui drept să poată
devenit din ce în ce mai evidentă necesitatea trasării acestor limite. Nu este mai
în lipsa unui interes legitim, aspect întâlnit din ce în ce mai des sub aspect
unui imobil, deşi pârâtul nu are posesia imobilului respectiv, casa fiind goală şi
părăsită).
***
217
subiectiv corelativ, conduită care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva
drept
în patrimoniul cumpărătorului.
1
Gheorghe Beleiu, Drept civil roman. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil. Casa de Editură şi Presă « Şansa » SRL, Bucureşti, 1999, p. 95
218
care se raportează. Obligaţia de a nu face, atunci când este corelativă unui drept
atingere dreptului respectiv. În cazul în care obligaţia este corelativă unui drept
nu a fost executată.
219
depune toată stăruinţa pentru obţinerea unui anumit rezultat, fără ca acesta să
Obligaţia obişnuită este cea care este opozabilă doar debitorului faţă de
dreptului real asupra acelui bun, care este ţinut şi el de îndeplinirea unei obligaţii
Obligaţia reală (propter rem) revine, potrivit legii, deţinătorului unui bun, în
obţinută pe cale silită, dar care odată executată de bună voie permite stingerea
CAIET DE SEMINAR 3
unui drept real, nu numai prin transmiterea acestuia. Astfel, împrumutatul îşi
care cultivă anumite legume, din vânzarea acestora obţinând 5.000.000 lei
anumită substanţă, care spălată de apa ploii, determină ofilirea unor flori pe care
100.000.000 lei pe an. În aceste condiţii vecinul îi oferă lui X 10.000.000 lei pe
vecinului său.
decât din momentul somării sau al chemării în judecată. Situaţia este diferită în
dreptul comercial unde chiar şi debitorul unei obligaţii pozitive este de drept în
decembrie 2001, chiar dacă el nu a fost parte în contract (nu va putea solicita
evacuarea lui Y din imobil) – art. 1441 Cod civil. Bineînţeles, este posibil ca
Obligaţie reală: cea care revine deţinătorului unui teren agricol de a-l
cultiva, potrivit Legii fondului funciar. Mai sunt vizate, de regulă şi bunurile –
obţine ajutorul forţei coercitive a statului) achită datoria, plata este considerată
valabilă, astfel încât şi în măsura în care Y află ulterior că acţiunea era prescrisă,
el nu va putea obţine restituirea sumei respective – art. 20 alin. 1 din Decretul nr.
167/1958.
224
acestuia, care constă în acţiunea sau inacţiunea, adică în conduita la care este
care privesc acţiunile lor, este natural ca obiectul acestor raporturi să-l reprezinte
opinii, acest obiect este diferit în funcţie de apartenenţa lui la un raport juridic
civil ce conţine drepturi reale sau drepturi de creanţă, în timp ce alţi autori
independente, distincte ale raportului juridic civil, care se află însă, în mod
II. Bunurile.
# 1. Noţiuni generale.
Unele dintre lucrurile pe care le întâlnim la fiecare pas sunt ale tuturor, cum
unei singure persoane. Altele însă, pot să aparţină omului, ca subiect de drept,
valoare sinonimă. În sens restrâns, prin bun, se înţeleg lucruri cu privire la care
pot exista drepturi şi obligaţii patrimoniale, iar în sens larg, prin bun, se înţeleg
Bunurile pot fi definite ca fiind acele lucruri, ca valori economice, care sunt
calitatea avută în vedere de dreptul civil, aceea de bun, trebuie să fie întrunite,
- acel lucru să fie util pentru satisfacerea unor nevoi materiale sau
spirituale ale omului;
- lucrul să aibă o valoare economică, să fie exprimabil în bani;
- să fie susceptibil de a apropriere (însuşire) sub forma drepturilor
patrimoniale.
În opoziţie, lucrurile reprezintă tot ceea ce există în realitate, în lumea
drept sau o creanţă. Aşa fiind, lucrul este întregul, iar bunul este partea.
1
Mircea Mureşan Drept civil. Partea generală, Ed. Cordial SRL Cluj-Napoca, 1992, p. 81
227
Indiferent care dintre cele două definiţii este reţinută, bunurile au un caracter
patrimonial.
# 2. Clasificarea bunurilor.
menţionat că doar aceste subiecte pot deţine în proprietate bunuri din domeniul
public, potrivit art. 135 alin. 3 din Constituţie. Fac obiect exclusiv al proprietăţii
interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice
228
şi ale platoului continental, precum şi orice alte bunuri stabilite de lege (art. 135
alin. 4). Prin Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al
domeniului public, aparţin domeniului privat. Bunurile din domeniul privat pot
Regimul juridic al bunurilor ce aparţin unui domeniul sau altul este complet
de lungă durată.
2.2.După regimul circulaţiei lor juridice bunurile pot fi în circuitul civil sau
Acest regim al circulaţiei juridice a bunurilor este în cea mai mare parte
Regula este că bunurile pot face obiectul unor tranzacţii, fiind posibilă
înstrăinarea acestora şi constituirea unor drepturi reale asupra lor. Este vorba de
distinse bunurile care pot circula neîngrădit de cele care pot fi dobândite,
moment dat să fie în domeniul public iar apoi să fie dezafectat, deoarece el nu
mai este necesar realizării unui interes obştesc astfel încât el reintră în circuitul
civil.
scos din circuitul civil în măsura în care o dispoziţie legală expresă sau o clauză
timp.
incorporale.
corporal.
230
aşezare fixă, putând fi mutate dintr-un loc în altul, fără a se aduce atingere
substanţei lor.
- mobile, prin natura lor – art. 273 Cod civil – sunt acelea care se pot
transporta de la un loc la altul, atât prin tracţiune proprie cât şi cele care
au nevoie de o forţă exterioară pentru această operaţiune (animalele şi
bunurile care pot fi mutate prin intervenţia oamenilor)1;
- mobilele prin determinarea legii – art. 474 Cod civil – sunt obligaţiile
şi acţiunile având ca obiect sume exigibile sau bunuri mobile, acţiunile
sau interesele în companii de finanţe, de comerţ sau de industrie, chiar
şi atunci când capitalul acestor companii constă în mobile; sunt de
1
Pentru analiza unei probleme relativ de curând abordată în doctrina românească, a se vedea E.
Lupan Situaţia juridică a animalelor, în Dreptul nr. 10- 11/1991, p. 42 şi urm.; idem, Protecţia
juridică a faunei terestre şi acvatice, în E. Lupan, M .Şt. Minea,, A. Marga, Dreptul mediului.
Partea generală, Tratat elementar II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 156 şi urm.
231
plantaţiile, în general tot ceea ce este legat de sol, şi care nu pot fi mutate dintr-
generice.
o anumită individualitate.
Bunurile determinate generic sunt acelea care sunt privite prin prisma
caracterelor comune ale întregii lor categorii şi care individualizează ulterior prin
de regim juridic al celor două categorii de bunuri, în primul rând sun aspectul
momentului transmiterii dreptului de proprietate (sau unui alt drept real) prin acte
bunurilor (care este, de regulă, momentul cântăririi, numărării, măsurării sau cel
al predării).
diferit, raportat la calitatea bunului care a pierit, respectiv dacă a fost un bun
individual determinat sau dimpotrivă, dacă a fost un bun din categoria celor
generice.
în acest sens, deoarece în cazul unui bun cert locul predării bunului este cel în
care se afla bunul în momentul încheierii contractului (art. 1319 Cod civil), pe
când în situaţia în care este vorba de un bun generic, locul predării bunului este
domiciliul debitorului.
creditorului.
încadrarea lor într-una din aceste categorii, dar este posibil ca părţile, prin
acordul lor de voinţă, să stabilească în mod expres încadrarea unui bun într-o
în momentul în care se cercetează dacă o plată făcută este valabilă sau nu. Mai
trebuie reţinut că doar bunurile fungibile pot face obiectul unei compensaţii (art.
face în funcţie de includerea bunului predat într-o categorie sau alta precum şi
neconsumptibile.
236
folosite, potrivit destinaţiei lor obişnuite, fără a li se consuma substanţa ori fără a
anumită categorie nu pot face obiectul unor anumite contracte sau nu pot fi
2.8.După cum pot fi sau nu împărţite, fără să-şi schimbe destinaţia, avem
Bunurile divizibile sunt acele lucruri apropriabile care pot fi împărţite, fără
Este adevărat că din punct de vedere fizic, orice bun este divizibil, sub
accesorii.
principale.
şi bunuri nefrugifere.
Fructele sunt produsele periodice ale bunului frugifer şi pot fi de trei feluri:
fructele naturale - sunt acelea care se produc fără vreo intervenţie a omului;
fructele civile – cele care constituie echivalentul în bani sau în alte bunuri al
naturale şi cele industriale se dobândesc prin culegere, iar cele civile zi cu zi,
prin separarea lor. Dacă asupra bunului există constituit un drept de uzufruct,
2.11.După cum sunt sau nu spuse urmăririi silite pentru plata datoriilor,
executării silite a debitorului, în timp ce cele insesizabile sunt cele care nu pot fi
CAIET DE SEMINAR 4
1.Criteriile care stau la baza includerii unor bunuri în domeniul public îl reprezintă fie
declaraţia legii, fie natura sau destinaţie acestora (afectarea lor uzului sau interesului public).
Potrivit anexelor Legii nr. 213/1998, domeniul public al statului este alcătuit din următoarele
bunuri: bogăţiile de orice natură a subsolului, în stare de zăcământ, spaţiul aerian, apele (de
suprafaţă, cu albii, maluri şi cuvetele lacurilor, cele subterane, cele maritime interioare, marea
teritorială, faleza şi plaja mării, căile navigabile interioare), pădurile şi terenurile destinate
împăduririi, cele care servesc nevilor de cultură, de producţie ori de administraţie silvică,
240
precum şi terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul
forestier naţional şi nu sunt proprietate privată, terenurile institutelor şi staţiunilor de cercetări
ştiinţifice şi ale unităţilor de învăţământ agricol şi silvic, parcurile naţionale, rezervaţiile naturale
şi monumentele naturii, patrimoniul natural a Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, resursele
naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, infrastructura căilor ferate, tunelele şi
casetele de metrou, drumurile naţionale, canalele navigabile, reţele de transport a energiei
electrice, reţelele de transport şi distribuţie de telecomunicaţii precum şi spectrele de
frecvenţă, reţele de distribuţie pentru irigaţii, conductele de transport a ţiţeiului, al produselor
petroliere şi al gazelor naturale, lacurile de acumulare şi barajele acestora, digurile de apărare
împotriva inundaţiile, lucrările de regularizare a cursurilor de ape, cantoanele hidrotehnice,
staţiile hidrologice, meteorologice şi de calitate a apelor, porturile maritime şi fluviale civile şi
militare, terenurile destinate exclusiv instrucţiei militare, pichetele de grăniceri şi fortificaţiile de
apărare a ţării, pistele de decolare, aterizare, căile de rulare şi terenurile pe care sunt
amplasate, statuile şi monumentele declarate de interes public naţional, ansamblurile şi siturile
istorice şi arheologice, muzeele, colecţiile de artă declarate de interes public naţional,
terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea: Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul,
Ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi instituţiile
publice subordonate acestora, instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea,
unităţi ale M.A.N. şi M.I., ale serviciilor publice de informaţii, precum şi cele ale Direcţiei
Generale ale Penitenciarelor, serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi prefecturile, cu excepţia
celor dobândite din venituri proprii extrabugetare, care constituie proprietatea privată a
acestora; domeniul public judeţean este alcătuit din următoarele bunuri: drumurile
judeţene, terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul judeţean şi aparatul
propriu al acestuia, precum şi instituţiile publice de interes judeţean, cum ar fi: biblioteci,
muzee, spitale judeţene şi alte asemenea bunuri – dacă nu au fost declarate de uz sau interes
public naţional sau local -, reţelele de alimentare cu apă realizate în sistem zonal sau
microzonal, precum şi staţiile de tratare cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente
acestora; domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor este alcătuit din
următoarele bunuri: drumurile comunale şi străzile, pieţele publice, comerciale, parcurile
publice şi zonele de agrement, lacurile şi plajele care nu sunt declarate de interes public
naţional sau judeţean, reţelele de alimentaţie cu apă, canalizare, termoficare, gaze, staţiile de
tratare şi epurare a apelor cu instalaţii, construcţiile şi terenurile aferente, terenurile şi clădirile
în care îşi desfăşoară activitatea consiliul local şi primăria, precum şi instituţiile publice de
241
interes local cum ar fi teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele sau policlinicile, locuinţele
sociale, statuile şi monumentele – dacă nu au fost declarate de interes public naţional -,
bogăţiile de orice natură a subsolului, în stare de zăcământ – dacă nu au fost declarate de
interes public naţional -, terenurile cu destinaţie forestieră – dacă nu fac parte din domeniul
privat al statului şi dacă nu sunt proprietatea persoanelor fizice ori a persoanelor juridice de
drept privat, cimitirele orăşeneşti şi comunale.
Este posibil ca la un moment dat un bun să aparţină domeniului public, iar ulterior – mai
ales dacă la baza includerii sale a stat destinaţia acestuia – să se dispună scoaterea lui din
acest domeniu. De exemplu, primăria unei localităţi poate să ocupe un imobil la un moment
dat, iar în urma construirii unui sediu nou, imobilul să nu mai aibă destinaţia iniţială. În aceste
cazuri bunul trece din domeniul public în domeniul privat al statului sau al unităţii administrativ-
teritoriale şi intră în circuitul civil.
Bunurile din domeniul public sunt inalienabile – deci nu pot fi înstrăinate, sunt
imprescriptibile – deci nici un subiect de drept nu poate dobândi proprietatea unui astfel de
bun printr-o posesie de lungă durată (prin prescripţie achizitivă sau uzucapiune) şi sunt
insesizabile, deci nu pot fi înstrăinate de creditori pentru recuperarea creanţelor lor.
De altfel, insesizabilitatea este o trăsătură caracteristică bunurilor ce aparţin statului –
chiar dacă ele sunt din domeniul public sau privat – deoarece statul este prezumat a fi solvabil
întotdeauna, astfel încât creditorii pot obţine recuperarea creanţelor fără a fi nevoie să treacă
la vânzarea unor bunuri aparţinând acestuia.
Bunurile din domeniul public au acelaşi regim juridic, indiferent că ele aparţin statului
sau unităţilor administrativ-teritoriale.
Din domeniul privat pot să facă parte bunuri indiferent de titularul acestora, respectiv
pot fi întâlnite bunuri din domeniul privat ce aparţin statului, unităţilor administrativ-teritoriale,
persoanelor juridice de drept public sau privat, sau persoanelor fizice.
Potrivit art. 41 din Constituţie, dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra
statului sunt garantate, iar proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de
proprietar.
Orice act juridic încheiat cu nerespectarea regimului juridic al bunurilor din domeniul
public este lovit de nulitate absolută.
2. În principal, sunt scoase din circuitul civil bunurile din domeniul public.
Potrivit art. 963 Cod civil numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract,
iar art. 1310 prevede că toate lucrurile care sunt în comerţ pot fi vândute, afară numai dacă
vreo lege a oprit aceasta. Un exemplu al unor bunuri aflate în această din urmă categorie îl
242
reprezintă anumite terenuri şi anumite locuinţe. Astfel, potrivit art. 32 din Legea nr. 18/1991
(Legea fondului funciar), terenul atribuit conform art. 19 alin. 1, art. 21 şi art. 43 nu poate fi
înstrăinat prin acte între vii timp de 10 ani, socotiţi de la începutul anului următor celui
în care s-a făcut înscrierea proprietăţii, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de
înstrăinare. Este vorba de membrii cooperatori activi care bun au adus teren în CAP sau au
adus teren mai puţin de 5000 mp, precum şi de cei care neavând calitatea de cooperatori au
lucrat în orice mod, ca angajaţi în ultimii trei ani, anterior apariţiei legii în cooperativă sau
asociaţii cooperatiste, şi cărora li se poate atribui în proprietate loturi din terenurile rămase la
dispoziţia comisiei, cu condiţia să se stabilească în localitatea respectivă şi să nu deţină
terenuri în proprietate în alte localităţi. De remarcat că interdicţia de înstrăinarea se aplică
doar celor enumeraţi, nu şi persoanelor a căror situaţie este reglementată prin aliniatul 2 al
aceluiaşi art. 19, respectiv persoanelor care au fost deportate şi care nu beneficiază de
dispoziţiile reparatorii prevăzute de art. 14 – 16. Pe de altă parte, potrivit art. 9 alin. 8 din
Legea 112/1995 (privind reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţie de
locuinţe, trecute în proprietatea statului) apartamentele dobândite în condiţiile alin. 1 nu
pot fi înstrăinate 10 ani de la data cumpărării – este vorba de situaţia chiriaşilor titulari de
contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari şi care pot cumpăra
aceste apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului. Remarcaţi - vă rog – că în ambele
cazuri inalienabilitatea este temporară.
Sunt situaţii în care bunul este scos din circuitul civil nu printr-o dispoziţie legală ci
printr-o clauză contractuală. Şi în acest caz, pentru a fi valabilă, clauza trebuie să fie
temporară, fiind de neacceptat scoaterea definitivă a bunului din circuitul civil.
Din categoria bunurilor care se află în circuitul civil fac parte şi cele care sunt supuse
unui control al organelor specializate ale statului. Este vorba de arme şi muniţii, produse şi
substanţe toxice, deşeuri toxice, metale şi pietre preţioase, valuta, obiectele de cult şi cele
aparţinând patrimoniului cultural naţional.
Regimul circulaţiei acestor bunuri este întotdeauna reglementat prin norme speciale.
Este posibil ca la un moment dat legiuitorul să lărgească sfera acestor bunuri, fie datorită
importanţei lor pentru societate la data respectivă, fie datorită gradului mare de pericol pe care
îl reprezintă în cazul unei utilizări necorespunzătoare.
3.În ultimii ani pe piaţa românească a devenit din ce în ce mai accentuată circulaţia
bunurilor incorporale, doctrina acordând atenţie sporită acestei categorii de bunuri. În literatura
de specialitate, pe lângă drepturile reale - altele decât dreptul de proprietate – se disting trei
categorii de bunuri incorporale: proprietăţile incorporale, titlurile de valoare şi creanţele.
243
În prima categorie sunt incluse acele bunuri a căror existenţă depinde de activitatea şi
de puterea creatoare a omului, fie dintr-o activitatea în curs (de exemplu fondul de comerţ), fie
dintr-o activitate trecută şi materializată în creaţii spirituale (drepturile de autor, drepturile
conexe acestora, drepturile de proprietate industrială). În cea de-a doua categorie sunt incluse
valorile mobiliare (acţiunile, obligaţiile, instrumentele financiare derivate sau orice alte titluri de
credit încadrate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în această categorie), precum şi
efectele de comerţ (cambia, biletul la ordin şi cecul). Din cea de-a treia categorie de bunuri
incorporale fac parte drepturile de creanţă1.
4.Clasificarea în bunuri mobile şi bunuri imobile este reţinută din Codul civil, care în art.
1461 prevede următoarele: toate bunurile sunt mobile sau imobile.
Pentru a distinge între cele două categorii de bunuri este important a se avea în vedere
în primul rând posibilitatea ca lucrul să fie mutat fără a-i fi distrusă esenţa. În fond, au situaţii
în care au fost cumpărate castele din Scoţia şi acestea au fost mutate pe teritoriul S.U.A., dar
asta nu înseamnă că un castel este un bun mobil, deoarece este evident că pentru a putea fi
efectuată această operaţiune castelul a fost desfăcut bucată cu bucată – deci i-a fost afectată
substanţa – şi a fost reconstruit pe un alt teren.
Acelaşi bun, în funcţie de context, poate fi mobil sau imobil.
De exemplu, un cal folosit la aratul câmpului este un imobil prin destinaţie – fiind
destinat exploatării unui fond agricol – iar un cal folosit pentru alergări este un bun mobil (este
posibil ca acelaşi cal să fie în tinereţe, potrivit acestei clasificări, un bun mobil, iar la o vârstă
înaintată să devină imobil).
Pe de altă parte, recoltele care încă se ţin de rădăcini sunt imobile prin natura lor – art.
465 Cod civil, dar părţile le pot considera ca fiind mobile prin anticipaţie, mai ales atunci când
ele sunt vândute înainte de culegerea lor.
Singurul bun imobil prin natura sa este, în realitate, terenul, toate celelalte bunuri
devenind imobile prin încorporaţie – respectiv prin alipirea lor de pământ. Pământul însă nu
încetează niciodată de a fi imobil.
O construcţie este considerată ca fiind un imobil cu condiţia să fie aşezată pe o
fundaţie, în cazul construcţiilor provizorii (baracă provizorie, colibă, cort, şopron), norma
nefiind aplicabilă. Mai trebuie menţionat că uşile, ferestrele, scările unei clădiri sunt
considerate imobile deoarece fără aceste accesorii bunul principal nu ar putea fi folosit
potrivit destinaţiei sale.
1
G. Boroi, Drept civil. Partea generală, Ed. All Bek, Bucureşti, 1999, p. 75-76
244
Sunt enumerate expres ca fiind imobile, prin natura lor, şi morile de vânt sau de apă,
aşezate pe stâlpi, indiferent de materialul din care sunt făcuţi aceştia.
Potrivit art. 470 Cod civil sunt imobile prin încorporaţie ţevile, conductele de orice fel,
aşezate în pământ sau chiar deasupra solului, utilizate transportului apei, gazului, ţiţeiului.
Imobile prin destinaţie sunt: animalele afectate exploatării fondului, uneltele de
agricultură, seminţele destinate însămânţării, iepurii de casă, stupii cu roi, peştii din iazuri sau
bălţi, ingredientele naturale sau artificiale care servesc la îngrăşarea solului, maşinile, uneltele
şi instrumentele necesare activităţii industriale şi comerciale, destinate exploatării fondului
industrial sau comercial, icoanele, veşmintele şi toate bunurile aşezate într-o biserică,
necesare serviciului religios etc.
Este posibil ca proprietarul să schimbe destinaţia bunurilor, la un moment dat.
Potrivit art. 468 alin. 3 Cod civil, mai sunt imobile prin destinaţie şi bunurile mobile pe
care proprietarul le-a aşezat pe un fond cu caracter permanent. În acest caz nu se are în
vedere destinaţia bunului pentru exploatarea fondului, ci doar voinţa proprietarului de a aşeza
bunul pe fondul respectiv, ca un accesoriu al acestuia (a se vedea conţinutul art. 469 Cod civil,
cu menţiunea că enumerarea nu este limitativă, ci doar exemplificativă).
Ceea ce trebuie reţinut este că vânzarea fondului atrage şi vânzarea imobilelor prin
destinaţie, cu excepţia cazului în care părţile nu stabilesc altfel.
Odată ce destinaţia bunurilor se schimbă definitiv, este posibil ca imobilele prin
destinaţie să redevină bunuri mobile.
Efectele clasificării:
a).Art. 1909 alin. 1 Cod civil prevede că lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul
posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp. Asta înseamnă că – exceptând
situaţiile în care bunul mobil a fost pierdut sau furat, ori el se află în posesia lui X, în temeiul
unul act juridic – subiectul de drept nu mai trebuie să facă nici o dovadă în ceea ce priveşte
dobândirea proprietăţii asupra bunului, simpla lui posesie fiindu-i suficientă. În toate cazurile
revine reclamantului obligaţia de a face dovada modului în care a pierdut posesia bunului, în
cazul unei acţiuni în revendicare mobiliară.
Prescripţia achizitivă (uzucapiunea) reprezintă un mod de dobândire a proprietăţii bazat
pe efectul posesiei lucrului un timp determinat, starea de fapt transformându-se într-o stare de
drept. Doar bunurile imobile pot fi dobândite prin prescripţie achizitivă, aceasta fiind
reglementată de art. 1837 şi urm. Cod civil, precum şi de art. 27 şi 28 din Decretul - Lege nr.
115/1938.
245
prin înscris autentic. Este adevărat că pentru construcţii această cerinţă nu este
Cerinţele nu sunt reglementate în cazul bunurilor mobile, sub acest aspect, deşi este
posibil ca un bun mobil să aibă o valoare mult mai mare decât un imobil (o bijuterie sau un
tablou ori un timbru pot valora mult mai mult decât un apartament).
Este adevărat că bunurile mobile de mare valoare, respectiv circulaţia acestora, este de
cele mai multe ori prevăzută prin legi speciale, iar dacă nu se impune forma autentică, de cele
mai multe ori apare necesitatea obţinerii unor vize din partea unor organe specializate care
supraveghează aceste bunuri, cum ar fi cazul metalelor şi pietrelor preţioase, lucrărilor de artă
de mare valoare, etc.;
c)În cazul bunurilor comune ale soţilor trebuie subliniată ideea că este necesar acordul
expres al ambilor soţi doar pentru înstrăinarea sau grevarea imobilelor, pentru dobândirea
unui astfel de bun fiind suficient acordului unuia dintre soţi deoarece se apreciază că în acest
mod valoarea masei comunitare este majorată, aspect care profită ambilor soţi. În legătură cu
consinţământul expres necesar la înstrăinare sau la grevare – aspect asupra căruia se va
reveni la materia Dreptul familiei – practica a statuat că are această valoare prezenţa soţului
respectiv la negocieri, preluarea preţului şi eventual numărarea banilor achitaţi cu acest titlu,
chiar dacă nu se semnează în mod expres actul care consfinţeşte transferul de proprietate.
Ceea ce este important este ca soţul să aibă cunoştinţă de înstrăinare şi să nu se opună
acesteia.
246
d)După cum se va vedea la materia Drept procesul civil, potrivit art. 5 Cod procedură
civilă, regula este aceea că cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului. Cu toate acestea,
în materia imobilelor este stabilită o competenţă teritorială specială şi absolută, art. 13 Cod
procedură civilă prevăzând că cererile privitoare la nemişcătoare se fac numai la instanţa în
circumscripţia căreia se află nemişcătoarele.
5.Un bun individual determinat este au autoturism DACIA 1300 având numărul de
înmatriculare 01-BH-XXX, de asemenea având un număr individual al seriei de motor şi şasiu.
Faptul că bunul este neconsumptibil înseamnă că el nu poate fi consumat la prima lui utilizare,
putând face obiectul unor acte de folosinţă repetată şi este în acelaşi timp nefungibil. Din
acest motiv în cazul în care X îi dă lui Y maşina lui, pentru a face un drum la Galaţi, iar Y
distruge maşina în urma unui accident de circulaţie, el nu mai poate să îţi execute obligaţia de
restituire a bunului rezultată din contract chiar dacă ar face rost de un alt autoturism DACIA
1300 căruia i-ar pune tăbliţele cu numerele de înmatriculare deoarece seria motorului nu va
mai corespunde.
Pe de altă parte, dacă X dă lui Y o sumă de bani cu titlu de împrumut, printr-o hârtie
având o valoare foarte mare (de exemplu o bancnotă care să valoreze 1.000.000 lei)
restituirea se poate face în 10 bancnote de câte 100.000 lei, obligaţia de plată fiind
considerată executată, tocmai pentru că banii sunt bunuri fungibile şi consumptibile.
Aşa fiind, contractul de împrumut (de consumaţie) este cel prin care o persoană, numită
împrumutător, transmite unei alte persoane, numită împrumutat, proprietatea asupra unei
câtimi de bunuri de gen în vederea consumării lor, cu obligaţia pentru acesta din urmă de a
restitui la scadenţă o cantitate egală de bunuri de acelaşi gen şi calitate (art. 1576 Cod civil),
pe când contractul de comodat (sau împrumutul de folosinţă) este contractul în temeiul căruia
o persoană, numită comodant, remite spre folosinţă temporară şi gratuită unei alte
persoane, numită comodatar, un bun individual determinat cu obligaţia pentru aceasta din
urmă de a-l restitui în natură la un anumit termen (art. 1560 Cod civil)1.
6.În ceea ce priveşte momentul transmiterii dreptului de proprietate şi problema
suportării riscului contractului, următoarele aspecte se impun a fi reţinute:
-în cazul bunurilor certe, regula este formulată de art. 971 Cod civil, potrivit căruia în
contractele ce au de obiect translaţia proprietăţii sau unui alt drept real, proprietatea sau
dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor şi lucrul rămâne în rizico – pericolul
dobânditorului, chiar când nu I-a făcut tradiţiunea lucrului iar în materie de vânzare-
cumpărare, prin art. 1295 alin.1 Cod civil se stabileşte următoarea regulă: vinderea este
1
Dan Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Ed. Cordi
al, Cluj-Napoca, 1994, p. 220, 228
247
anexele (de exemplu garajul – deşi în această situaţie a apărut într-o speţă concretă cererea
formulată de unul dintre coproprietari, care a solicitat garajul, cu motivarea că îl poate închiria;
soluţia a fost cea de atribuire a garajului, împreună cu apartamentul, deoarece s-a considerat
că valoarea de circulaţie a imobilului, şi implicit a sultei datorate a avut în vedere că
apartamentul dispune de garaj, ceea ce îi determină un spor de valoare, dar apare întrebarea
care ar fi fost soluţia dacă foştii soţi ar fi avut şi un autoturism care ar fi fost atribuit soţului care
nu a primit imobilul; în acest caz caracterul de accesoriu al garajului urma să fie analizat în
funcţie de apartament sau de autoturism?)
9.Fructe naturale: fructe de pădure, plante medicinale, ciupercile dintr-o pădure, sporul
natural al animalelor.
Fructe industriale: recoltele agricole, produsele lactate obţinute din activitatea specifică
desfăşurată într-o fermă etc.
Fructe civile: chirii, dobânzi, rente.
Producte: marmora dintr-o carieră, piatra extrasă dintr-un munte.
În situaţia în care A îi înstrăinează lui B un imobil compus din casă şi o vie B va culege
strugurii şi va obţine şi o anumită cantitate de vin, în prima toamnă după cumpărarea
imobilului. Ulterior, din anumite motive, dreptul de proprietate a lui A este desfiinţat, şi în
anumite condiţii (ce vor fi studiate în amănunt mai târziu) este lipsit de efecte juridice şi actul
translativ de proprietate încheiat de A şi B. Deoarece până în momentul în care se formulează
acţiune împotriva sa B este un posesor de bună credinţă (el fiind convins că a cumpărat de la
un proprietar) fructele culese i se cuvin, în urma admiterii acţiunii el fiind obligat să restituie
doar imobilul proprietarului adevărat. Dacă însă ar fi obţinut producte el ar fi fost obligat ca
odată cu bunul să le predea şi pe acestea, deoarece întotdeauna productele se cuvin
proprietarului.
În cazul în care proprietatea asupra imobilului aparţine lui X iar Y are un drept de
uzufruct asupra aceluiaşi imobil (care îi conferă posesia şi folosinţa bunului) Y va culege
fructele iar X va dobândi productele.
CAPITOLUL III
249
# 1. Noţiuni introductive.
De principiu, norma juridică civilă stabileşte doar ipotetic şi abstract
condiţiile în care se pot forma raporturile juridice civile concrete între subiecte
de drept, creând o premisă ce poate fi concretizată în măsura în care un virtual
raport juridic ia naştere cu adevărat. Altfel spus, pentru existenţa raportului
juridic civil trebuie să fie prezente subiectele iar norma să permită naşterea lui,
la aceste componente adăugându-se un anume element de care legea civilă să
lege apariţia unui astfel de raport juridic concret. O astfel de împrejurare poate fi
un fapt juridic – în sens larg -, practic faptele juridice civile fiind izvoarele
oricărui raport juridic concret.
Putem spune că norma juridică civilă constituie premisa necesară
existenţei oricărui raport juridic civil în timp ce un astfel de raport concret
particularizează tiparul reprezentat de raportul juridic civil abstract,
particularitate care se află în strânsă legătură cu izvorul care generează situaţia
juridică determinantă dintre subiectele de drept civil. Aşa fiind, nu orice
împrejurare dă naştere unui raport juridic civil, ci doar aceea de care legea civilă
leagă o asemenea consecinţă. Oricum, ceea ce determină naşterea unui raport
juridic civil concret este faptul social şi nu norma, fapt care însă poate produce
un astfel de efect doar în măsura în care el este recunoscut prin reglementarea
juridică.
# 2. Definiţia şi clasificarea raporturilor juridice civile concrete.
Prin izvor al raportului juridic civil concret se înţelege o împrejurare – act
sau fapt – de care legea civilă leagă naşterea unui raport civil juridic concret1.
a)După sfera de acţiune, se distinge faptul juridic în sens larg (lato sensu)
şi faptul juridic în sens restrâns (stricto sensu).
În sens larg, prin fapt juridic se înţeleg atât evenimentele, cât şi acţiunile
omeneşti săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care
totuşi se produc deoarece norma juridică prevede astfel. Putem spune că în
acest sens, noţiunea de fapt juridic este sinonimă cu cea de izvor al aportului
juridic civil concret.
În sens restrâns, prin fapt juridic înţelegem numai faptele omeneşti
săvârşite fără intenţia de produce efecte juridice – şi care produc totuşi în
puterea legii – precum şi faptele naturale, denumite şi evenimente.
b)După legătura lor cu voinţa umană, izvoarele raportului juridic civil
concret se împart în acţiuni omeneşti şi fapte naturale (evenimente).
1
Gheorghe Beleiu – op. cit. p. 119
250
Caiet de seminar 5
Izvor al raportului juridic civil = fapt juridic în sens larg.
Izvoarele raportului juridic civil sunt:
- evenimentele + acţiunile omeneşti sau
- faptele juridice în sens restrâns + actele juridice.
Evenimente (fapte naturale): naştere omului determină apariţia unui nou
subiect de drept; decesul unei persoane are ca efect încetarea capacităţii
juridice civile a subiectului de drept civil respectiv; împlinirea vârstei majoratului
determină dobândirea capacităţii de exerciţiu etc.
Acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte
juridice, efecte care se produc datorită faptului că legea leagă de
aceste acţiuni naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic
civil.
Acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridic licite:
251
1
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1981, p. 118
252
1
Gheorghe Beleiu, op. cit. p. 120.
253
Sub aspect terminologic, termenul este folosit în trei sensuri diferite: într-
un prim sens termenul de probă este sinonim cu cel de dovadă; într-un al doilea
sens este vorba de operaţiunea de prezentare, în faţa justiţiei, a mijloacelor de
probă iar într-o ultimă variantă termenul este folosit pentru a se desemna
rezultatul obţinut prin folosirea mijloacelor de dovadă.
Sub aspectul condiţiilor admisibilităţii probelor precum şi al reglementării
mijloacelor de dovadă cum ar fi înscrisurile, mărturia, mărturisirea şi prezumţiile
sediul materiei se regăseşte în Codul civil şi în Codul comercial, în timp ce
modalitatea administrării probelor precum şi reglementarea expertizei, a
probelor materiale şi a cercetării la faţa locului, pot fi găsite în Codul de
procedură civilă.
Probele au o importanţă vitală, procesul civil fiind o luptă a probelor
părţilor deoarece, în fond, un drept nedovedit este inexistent, oricine pretinde
un drept civil subiectiv trebuind să facă dovada existenţei lui. Nu trebuie înţeles
însă că probe dreptului civil subiectiv s-ar confunda cu însuşi dreptul, fiind vorba
totuşi de noţiuni distincte. În fond, dreptul civil subiectiv există, iar obligaţia
corelativă poate fi executată de bună voie de către cel căruia îi incumbă, fiind
irelevant dacă dreptul poate fi probat sau nu deoarece în măsura în care
debitorul este de bună credinţă el recunoaşte obligaţia pe care şi-a asumat-o.
În situaţia în care se impune totuşi dovada dreptului civil subiectiv,
elementul care trebuie dovedit de către cel care îl invocă reprezintă obiectul
probei, acest obiect cuprinzând faptele juridice din care rezultă drepturile şi
obligaţiile ce compun conţinutul raportului juridic civil concret. Altfel spus acest
obiect al probei constă în acele împrejurări (evenimente sau acţiuni) care au
generat, au modificat ori au stins drepturi civile subiective.
Pot fi sesizate însă anumite particularităţi, respectiv unele situaţii speciale
ce pot să apară în legătură cu obiectul probei. Astfel, :
-norma de drept nu constituie obiect al probei, judecătorul fiind prezumat
a cunoaşte legea; singura excepţie o reprezintă legea străină invocată în faţa
instanţei române, al cărei conţinut se stabileşte prin atestări obţinute de la
organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau într-un alt mod
adecvat, în această variantă partea care invocă o astfel de lege putând fi
obligată să facă dovada conţinutului ei (art. 7 din Legea nr. 105/1992);
-faptele negative generale nu pot forma obiect al probei, în schimb un fapt
negativ determinat poate fi invocat, el dovedindu-se prin probarea faptului
pozitiv contrar;
-faptele notorii se dovedesc prin probarea notorietăţii;
-faptele necontestate nu necesită, în principiu, probarea lor;
-aspectele cunoscute personal de judecător, din alte împrejurări decât
acelea ale dosarului, formează obiect al probaţiunii judiciare.
Sarcina probei reprezintă îndatorirea de a face dovada actului sau a
faptului juridic din care decurge dreptul pretins, fiind reglementată de art. 1169
Cod civil astfel: cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o
dovedească. De regulă, cel ce face primul o asemenea propunere este
reclamantul, prin acţiunea cu care a sesizat instanţa, astfel încât lui îi revine, în
primul rând, sarcina probei.
În măsura în care reclamantul şi-a dovedit pretenţiile, vine rândul
pârâtului să acţioneze, în sensul combaterii acestor pretenţii, situaţie în care
sarcina probei trece asupra lui. Nu este mai puţin adevărat că pârâtul poate
ridica el însuşi pretenţii, pe calea acţiunii reconvenţionale, fiind evident că în
acest caz îi revine sarcina probei, pentru dovedirea acestora. Nu în ultimul rând,
254
pârâtul trebuie să iasă din pasivitate în cazul în care invocă excepţii în apărarea
sa.
Este evident că sarcina probei revine de-a lungul procesului atât
reclamantului cât şi pârâtului. Aşa fiind, judecătorul trebuie să stăruie pentru a
descoperi adevărul şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor,
potrivit dispoziţiilor art. 130 alin. 2 Cod procedură civilă. În acelaşi timp însă,
judecătorul va opri acest duel al probelor în măsura în care va aprecia că au fost
administrate suficiente probe pentru dovedirea pretenţiilor părţilor din proces.
Pentru a fi încuviinţate de instanţă, probele trebuie să îndeplinească,
cumulativ, următoarele condiţii: să nu fie oprite de lege, să fie verosimile, să fie
utile, să fie pertinente şi să fie concludente.
Referitor la convenţiile pe care părţile le pot încheia asupra probelor, ele
pot avea ca obiect sarcina probei, obiectul probei, admisibilitatea acesteia,
puterea doveditoare a probei şi administrarea dovezii. Cum în realitate normele
care stabilesc aceste aspecte au, în majoritatea cazurilor, un caracter imperativ,
ce nu poate fi atins de voinţa părţilor, destul de rar vor fi întâlnite în practică
astfel de convenţii.
CAIET DE SEMINAR 6
transformarea obligaţiei prin novaţie, şi oricare dintre aceste fapte juridice vor
trebui dovedite pentru a fi reţinute ca producând efecte, de către judecător.
În măsura în care B va invoca nulitatea actului de împrumut – de exemplu
pentru lipsa consimţământului – el va putea formula o acţiune reconvenţională,
urmând să facă dovada propriilor afirmaţii.
Administrarea probelor trebuie limitată într-o măsură care să permită
clarificarea situaţiei de fapt şi de drept fără a încărca dosarul în mod nejustificat.
Astfel, de exemplu, dacă au fost audiaţi doi martori care au declarat că au văzut
când ghiveciul cu flori a căzut, din balconul lui A, spărgând parbrizul
autoturismului lui B, nu se mai impune audierea altor martori, care să relateze
acelaşi lucru.
Nu se poate dovedi că A nu a fost niciodată într-o anumită localitate (fapt
negativ general sau nedefinit) dar se poate dovedi că A nu a fost în data de 1
martie 2001 la Galaţi, dovedindu-se că a fost, în aceeaşi dată, la Oradea.
Un fapt necontestat este un fapt recunoscut de pârât; de exemplu, B
recunoaşte că a primit, cu titlu de împrumut, o anumită sumă de la A, dar nu a
restituit-o pentru că nu a avut bani. În această variantă nu se mai impune
administrarea de probe pentru a se dovedi existenţa împrumutului şi cuantumul
creanţei.
În măsura în care judecătorul cunoaşte în mod direct anumite fapte care
sunt esenţiale la dezlegarea pricinii, el va renunţa la calitatea de judecător al
cauzei şi va relata, în calitate de martor, aceste aspecte cunoscute. Oricum,
hotărârea sa trebuie să se bazeze exclusiv pe probe administrate în instanţă, cu
respectarea principiului oralităţii şi contradictorialităţii.
Un exemplu în care proba este oprită de lege este cel al interogatoriului în
caz de divorţ, deoarece potrivit art. 612 alin. ultim din Codul de procedură civilă
interogatorul şi jurământul nu pot fi cerute pentru dovedirea motivelor de
despărţenie.
# 2. Clasificarea probelor.
Pentru clasificarea probelor se au în vedere mai multe criterii.
A. După izvorul de la care provin:
1.Probe personale şi probe materiale. Probele personale sunt cele
percepute de cel care le redă instanţei, verbal sau în scris, pe când cele
materiale sunt obiectele ,care prin însuşirile lor, locul în care se află sau urmele
lăsate pot furniza informaţii valoroase pentru soluţionarea litigiului.
2.Probe nemijlocite sunt acelea luate din prima sursă (interogatoriul sau
cercetarea la faţa locului), în timp ce probele mediate sunt cele care ajung la
cunoştinţa judecătorului printr-un factor intermediar (declaraţiile martorului,
care relatează aspecte cunoscute de la o altă persoană).
3.Probele preconstituite, care sunt întocmite anterior apariţiei litigiului şi
probe create după apariţia litigiului (declaraţie de martor, mărturisire).
B. După legătura cu faptul care urmează a fi probat:
1.Probe directe, care permit stabilirea faptului generator, modificator sau
extinctiv de drepturi singure, fără a fi necesar concursul altor probe.
2.Probe indirecte, care permit stabilirea izvorului raportului juridic printr-
un fapt probator, intermediar, vecin şi conex, fiind necesar în acest caz să se
recurgă la un raţionament deductiv sau inductiv.
C. După forma de exprimare pot fi deosebite probele verbale de cele
scrise şi de cele materiale.
D. După cum probele sunt administrate în faţa instanţei sau în afara
acesteia se deosebesc probele judiciare de cele extrajudiciare. Probele judiciare
dintr-un proces pot fi utilizate într-un alt proces, caz în care vor fi caracterizate
ca fiind probe extrajudiciare.
Referitor la înscrisuri se cunosc mai multe clasificări ale acestor mijloace
de probă, astfel:
A. După cum, la întocmirea înscrisului, s-a avut în vedere sau nu folosirea
acestuia ca mijloc de probă, distingem înscrisurile preconstituite de cele
nepreconstituite.
Înscrisurile preconstituite pot fi împărţite, la rândul lor, în înscrisuri
originare – cele întocmite de organul instrumentator, competent sau de către
părţi, cu scopul constatării încheierii, modificării sau stingerii unui raport juridic
258
# 3. Mijloacele de probă.
3.1 Înscrisurile.
Definim înscrisurile ca fiind declaraţii despre un act sau fapt juridic făcute
de părţi sau de terţi în formă scrisă cu mâna sau prin dactilografiere ori
imprimare, cu orice litere sau sistem de scris, pe hârtie sau pe orice alt
material.1
De cele mai multe ori înscrisurile sunt preconstituite, adică redactate
înainte de naşterea oricărui litigiu, tocmai în scopul de a fi întrebuinţate, la
nevoie, ca mijloace de probă (înscrisurile autentice, înscrisurile sub semnătură
privată, chitanţe, facturi, răbojuri2). Înscrisurile pot fi evident şi nepreconstituite,
la întocmirea acestora neurmărindu-se scopul de a fi folosite ca mijloc de
dovadă (cărţile, hârtiile casnice, scrisorile).
3.1.1.Înscrisul autentic.
Potrivit art. 1171 Cod civil înscrisul autentic este acela care a fost realizat
cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public care are dreptul de a
funcţiona în locul unde actul s-a făcut. Aceste înscrisuri sunt instrumente
probatorii cu o valoare semnificativă deoarece cuprind manifestări de voinţă ale
părţilor făcute înainte de ivirea litigiului, cu intenţia de a servi ca mijloc de
dovadă în viitor. Se poate spune că înscrisurile autentice – ca probe
extrajudiciare – constituie cea mai importantă categorie a înscrisurilor
preconstituite, deoarece fac dovada deplină până la înscrierea în fals, ele fiind
cele mai puternice mijloace de probă.3
Din definiţia dată înscrisurilor autentice de art. 1171 Cod civil se desprind
mai multe condiţii impuse de legiuitor pentru validitatea înscrisului autentic:
actul să fie întocmit de către un funcţionar public; funcţionarul public să aibă
calitatea de a întocmi actul şi să fie capabil pentru această operaţiune (sub
rezerva aplicării maximei error comunis facit jus); funcţionarul public să fie
competent pentru a încheia înscrisul, atât sub aspectul competenţei materiale
cât şi a cele teritoriale, precum şi faptul că înscrisul trebuie să fie întocmit cu
formalităţile cerute de lege, sub sancţiunea nulităţii.
Principalele categorii de acte autentice sunt: înscrisurile autentice
notariale (cele întocmite de notarul public sau cele redactate de părţi şi doar
autentificate de acesta); hotărârile organelor jurisdicţionale; actele de stare
civilă; înscrisurile elaborate de reprezentanţele diplomatice ale României. Legea
1
Ernet Lupan, op. cit., p. 120
2
Răbojul este o bucată de lemn, în formă cilindrică, sau în patru muchii, pe care sunt însemnate,
prin crestături, anumite socoteli.
3
Florea Măgureanu, op. cit. p. 51
259
specială este cea care stabileşte că actul întocmit de un anumit funcţionar are
sau nu valoarea unui înscris autentic.
Întocmirea sub formă autentică a înscrisurilor poate fi cerută de lege sau
poate fi decisă de voinţa părţilor.
Redactarea actelor juridice civile sub forma actului autentic prezintă
pentru părţi avantaje deosebite, datorită trăsăturilor care le caracterizează,
astfel:
- înscrisul autentic se bucură de prezumţia de autenticitate care îl scuteşte
pe titular de orice altă dovadă, proba contrară fiind solicitată celui care contestă
actul; în măsura în care înscrisul are înfăţişarea unuia autentic prin forma şi
aparenţa sa exterioară, el se bucură de prezumţia de autenticitate, în sensul că
emană cu adevărat de la cei care figurează ca semnatari;
- înscrisurile autentice fac dovada până la înscrierea în fals în ceea ce
priveşte constatările personale ale funcţionarului instrumentator;
- actul face deplina dovadă, până la înscrierea în fals, şi în ceea ce priveşte
semnăturile părţilor şi a agentului instrumentator, precum şi sub aspectul datei
întocmirii actului;
- înscrisurile autentice care constată obligaţii – ajunse la scadenţă – pot fi
puse în executare, fiind necesară doar investirea cu formă executorie, altminteri
nemaimpunându-se intervenţia instanţei.
Puterea doveditoare a înscrisului autentic rezultă din faptul că a fost
întocmit şi autentificat sau cel puţin primit şi autentificat de un funcţionar public
competent a instrumenta actul respectiv, ce funcţionează în locul în care actul a
fost întocmit, şi în limita propriilor atribuţii.
Înscrisul autentic se bucură de o prezumţie de autenticitate în sensul că
emană cu adevărat de la cei care figurează ca semnatari, atunci când prin forma
şi aparenţa sa exterioară se prezintă ca un înscris autentic întocmit potrivit
dispoziţiilor legale (aparenţa exterioară este redată de semnătura funcţionarului
public, sigiliul autorităţii, numărul de înregistrare etc.). Dacă, dimpotrivă,
înscrisul prezintă nerelegularităţi – vicii materiale sau formale care evidenţiază
de la prima vedere falsitatea sa – nu numai că acesta nu poate constitui temeiul
prezumţiei de autenticitate, dar instanţa îl va putea înlătura fără a mai recurge
la procedura înscrierii în fals.
Principalul efect al prezumţiei de autenticitate de care se bucură
înscrisul autentic este cel al inversării sarcinii probei, aceasta trecând
de la partea care invocă actul la cea care contestă sinceritatea şi
autenticitatea acestuia. Persoana care invocă înscrisul autentic nu mai
trebuie să facă nici o dovadă, sarcina de a dovedi falsitatea actului revenind
părţii contestatoare, care va fi obligată să apeleze la procedura înscrierii în fals.
I. Puterea doveditoare a menţiunilor referitoare la constatările personale
ale funcţionarului public instrumentator.
Menţiunile cuprinse în înscrisul autentic cu privire la faptele materiale
săvârşite de însuşi funcţionarul public şi cele privind faptele materiale petrecute
în faţa sa şi constatate prin propriile sale simţuri în cadrul atribuţiilor ce-i revin,
potrivit legii, se bucură de deplină putere doveditoare, ele neputând fi
combătute decât prin procedura specială a înscrierii în fals.
Sunt cuprinse în această categorie: semnătura părţilor şi a altor
participanţi, semnătura funcţionarului instrumentator, menţiunile privind
prezenţa părţilor şi constatarea identităţii lor, data şi locul încheierii înscrisului,
declaraţia părţilor că afirmaţiile cuprinse în înscris exprimă voinţa lor, precum şi
260
lipsa uneia sau a mai multora din condiţiile esenţiale lipseşte înscrisul de forţa
sa probantă specifică, consecinţele fiind mai mult sau mai puţin semnificative,
raportat la condiţia impusă de legiuitor privind necesitatea formei autentice ad
validitatem sau ad probationem.
În cazurile în care forma înscrisului autentic este cerută de legiuitor în mod
imperativ, ca o condiţie obligatorie pentru valabilitatea actului juridic civil, în
măsura în care înscrisul va fi nul ca înscris autentic, întregul act juridic civil va fi
lovit de această sancţiune.
Dacă părţile au convenit şi au îmbrăcat actul juridic în forma actului
autentic, numai pentru a-şi asigura o dovadă mai sigură, nulitatea înscrisului sub
acest aspect nu va influenţa valabilitatea actului juridic în sine şi nici
valabilitatea înscrisului privit ca un înscris sub semnătură privată şi având dată
certă.
cele care nu pot sau nu ştiu să scrie sau să citească, nefiind în măsură să ia
cunoştinţă de cuprinsul actului şi nu sunt în măsură să verifice conformitatea
cuprinsului acestuia cu declaraţia lor de voinţă. Pe de altă parte, persoanele
care datorită unor infirmităţi sau unor boli nu pot să scrie sau nu pot să citească
se vor afla, de asemenea, în incapacitatea de a semna astfel de acte. În toate
aceste cazuri, chiar pentru dovedirea actului juridic, se impune redactarea
înscrisului în formă autentică.
Referitor la data înscrisului sub semnătură privată, legislaţia în materie
civilă nu impune în mod expres obligativitatea menţionării acesteia deşi este
vorba de un element care prezintă importanţă în anumite situaţii (de exemplu
stabilirea capacităţii părţii în momentul încheierii actului).
Indicarea datei în înscrisuri sub semnătură privată, având caracterul unei
menţiuni a părţilor, nu poate să aibă altă putere probantă decât cea pe care o
au celelalte menţiuni din înscris. În vederea ocrotirii intereselor terţilor care ar
putea fi prejudiciaţi în cazul indicării unei alte date în act decât cea la care s-a
realizat cu adevărat acordul de voinţă al părţilor semnatare, legiuitorul a
prevăzut o regulă specială, potrivit căreia data înscrisului sub semnătură privată
nu este opozabilă acestor terţi decât din ziua în care a devenit certă, prin unul
din mijloacele indicate de lege (art. 1182 Cod civil).
Între părţile contractante menţiunea datei este supusă condiţiei
recunoaşterii sau celei a verificării de scripte. Odată recunoscută, într-un fel sau
altul ca valabilă, ea este opozabilă părţilor contractante, făcând dovada până la
proba contrarie. În ceea ce priveşte pe terţi, menţiunea datei are aceeaşi putere
– până la proba contrară – ca şi menţiunile ce formează conţinutul înscrisului.
Data certă se dobândeşte de înscrisul sub semnătură privată prin
următoarele mijloace:
- prin prezentarea înscrisului la o instituţie de stat administrativă,
judecătorească sau de orice altă natură, în care caz înscrisul sub semnătură
privată dobândeşte dată certă din ziua prezentării;
- prin înregistrarea înscrisului într-un registru public, cum ar fi registrele
instanţelor judecătoreşti sau registrele fiscale, în această variantă data înscrierii
în registru fiind data certă a înscrisului;
- prin relatarea conţinutului înscrisului, chiar şi prescurtat – dar în mod
suficient pentru identificarea acestuia – în acte întocmite de magistraţi, notari
sau funcţionari publici (hotărâri judecătoreşti, procese-verbale încheiate de
executorii judecătoreşti, înscrisuri autentice) în toate aceste variante actul sub
semnătură privată având ca dată certă data înscrisului în care a fost menţionat;
- prin decesul uneia din persoanele care au semnat actul, în care caz
înscrisul sub semnătură privată dobândeşte dată certă din ziua morţii persoanei
respective;
- prin darea de dată certă de către notarul public, în temeiul art. 8 lit. f din
Legea nr. 36/1995.
Din modul de redactare al art. 1182 Cod civil se deduce că mijloacele de
dobândire a datei certe sunt enumerate limitativ, neadmiţându-se alte
modalităţi de efectuare a acestei operaţiuni.
Pe lângă condiţia generală – a semnăturii autorului sau autorilor -, pentru
valabilitatea unor anumite înscrisuri sub semnătură privată legea impune
îndeplinirea unor condiţii speciale:
A. Condiţia pluralităţii de exemplare sau a multiplului exemplar este
solicitată de art. 1179 Cod civil, potrivit căruia actele sub semnătură privată,
care cuprind convenţii sinalagmatice, nu sunt valabile dacă nu s-au făcut în
263
atâtea exemplare originale cât sunt părţi cu interes contrar, este de ajuns un
singur exemplar original pentru toate persoanele care au acelaşi interes.
Fiecare exemplar trebuie să facă menţiunea de numărul originalelor ce s-
au făcut.
Cu toate acestea, lipsa de menţiune că originalele s-au făcut în număr
îndoit, întreit şi celelalte, nu poate fi opusă de acela care a executat din parte-i
convenţia constatată prin act.
Formalitatea multiplului exemplar a fost introdusă pentru prima data de
Parlamentul din Paris printr-o decizie din 30 august 1736. Condiţia este cerută
cu valoare ad probationem şi numai pentru înscrisurile ce constată convenţii
sinalagmatice, ceea ce permite limitarea domeniului de aplicare a acestei
formalităţi. Legiuitorul a urmărit aşezarea părţilor pe o poziţie de egalitate sub
aspectul dovedirii drepturilor şi obligaţiilor reciproce prin deţinerea şi înfăţişarea
unui exemplar original al înscrisului întocmit tocmai pentru a folosi ca mijloc de
dovadă.
Formalitatea este solicitată doar în cazul convenţiilor sinalagmatice, din
care rezultă drepturi şi obligaţii reciproce deoarece numai în varianta în care se
încheie astfel de convenţii pot fi întâlnite părţi cu interese distincte care au
nevoie de exemplare originale ale înscrisului doveditor ce s-a întocmit. Aşa fiind
condiţia nu este necesară pentru actele unilaterale şi nici pentru convenţiile
unilaterale care cuprind obligaţii din partea doar a uneia dintre părţi.
De la condiţia multiplului exemplar, prevăzută de art. 1179 Cod civil, se
cunosc mai multe excepţii, chiar în varianta în care este vorba de convenţii
sinalagmatice, cum ar fi:
-în cazurile în care, potrivit art. 1172 Cod civil, un înscris este nul ca înscris
autentic, el va fi valabil ca înscris sub semnătură privată, cu singura condiţie de
a fi semnat de părţi, fără a fi necesar să fi fost întocmit în mai multe exemplare;
-convenţiile sinalagmatice comerciale cărora li se aplică dispoziţiile
Codului comercial nu sunt supuse condiţiei pluralităţii de exemplare originale,
deoarece potrivit art. 46 ele pot fi dovedite prin orice mijloc de probă, inclusiv
martori şi prezumţii;
-dacă înscrisul sub semnătură privată este încredinţat de părţi spre
păstrare unei terţe persoane;
-convenţia adiţională care completează sau modifică o convenţie
sinalagmatică anterioară, poate fi întocmită într-un singur exemplar original, cu
condiţia menţionării ei într-o clauză de trimitere adăugată pe toate exemplarele
convenţiei iniţiale;
-înscrisul va fi de asemenea valabil indiferent de numărul de exemplare
redactate dacă părţile îl recunosc;
-în situaţia în care convenţia sinalagmatică s-a încheiat prin schimbul a
două înscrisuri – oferta urmată de acceptare – condiţia pluralităţii de exemplare
se consideră a fi îndeplinită dacă se prezintă în instanţă ambele înscrisuri,
fiecare purtând semnătura expeditorului.
Trebuie menţionat faptul că neîndeplinirea cerinţei multiplului exemplar
poate avea consecinţe doar asupra dovedirii existenţei actului juridic nu şi
asupra valabilităţii acestuia.
O altă cerinţă este prevăzută de art. 1179 alin. 2 Cod civil, în sensul că nu
este suficient ca înscrisul să fie întocmit în mai multe exemplare, ci este necesar
ca fiecare exemplar al actului să poarte menţiunea numărului originalelor
redactate. Totuşi, în varianta în care lipseşte această menţiune, dar sunt
264
3.1.3.Alte înscrisuri.
În afară de înscrisurile autentice şi sub semnătură privată, Codul civil,
Codul comercial şi Codul de procedură civilă se referă şi la alte categorii de
înscrisuri, care pot contribui la aflarea adevărului în pricinile cercetate.
266
CAIET DE SEMINAR 7
267
Problema 1.
Modelul unui act autentic: acesta este format, de regulă, din două părţi –
în special în cazul actelor notariale -, prima parte conţinând clauzele actului
juridic ce reprezintă voinţa părţilor, iar cea de-a doua parte conţinând încheierea
de autentificare.
ATENŢIE! Nu reduceţi actele autentice la actele notariale, în ciuda faptului
că acestea din urmă reprezintă majoritatea actelor autentice, mai ales din sfera
celor care sunt întocmite la cererea părţilor. Să nu uităm că au acest caracter şi
hotărârile judecătoreşti şi actele de stare civilă, precum şi orice acte cărora
legea specială le conferă această valoare.
Contract de vânzare-cumpărare
Între AB, dom. în Copăcenii de Munte, nr. 15, în calitate de vânzător, şi CD,
dom. în Copăcenii de Vale, nr. 17, în calitate de cumpărător, s-a încheiat
următorul
contract:------------------------------------------------------------------------------------------
Vânzătorul înstrăinează imobilul situat în Copăcenii de Munte, nr. 15,
dobândit cu titlu de moştenire, în favoarea cumpărătorului, în schimbul preţului
de 200.000.000 lei. Imobilul este format din 5000 mp, teren înscris în CF 272-
Copăceni, nr. top 672, precum şi construcţiile edificate, constând în casă cu 15
camere şi piscină.------------------------------------------------------------------------------
Preţul a fost plătit integral azi, data autentificării actului, în mâinile
vânzătorului.----------------------------------------------------------------------------------
Imobilul se vinde liber de orice sarcini şi vânzătorul garantează pe
cumpărător că bunul nu este ipotecat şi nu a fost scos din circuitul civil, totodată
asumându-şi obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi vicii ascunse.-------------------
Cumpărătorul preia posesia imobilului azi, data autentificării actului, de la
aceeaşi dată suportând toate taxele şi impozitele către stat şi unitatea
administrativ-
teritorială.----------------------------------------------------------------------------------------
Cumpărătorul declară că este căsătorit, prezentul imobil reprezentând bun
comun.-------------------------------------------------------------------------------------------
Actul a fost redactat şi dactilografiat azi, data autentificării, în 4 exemplare
originale, din care unul pentru vânzător, unul pentru cumpărător, unul necesar
înscrierii dreptului în cartea funciară şi unul pentru mapa de acte autentice a
notarului public instrumentator, la Biroul notarului public XYZ, cu sediul în
Copăceni, nr. 215.------------------------------------------------------------------------------
Vânzător, Cumpărător,
ROMÂNIA
BIROUL NOTARULUI PUBLIC XYZ
Copăceni, nr. 215
Loc ştampilă
Problema 2.
Referitor la înscrisurile sub semnătură privată următoarele aspecte pot fi
invocate:
-singura condiţie generală este aceea a semnăturii părţii sau părţilor de la
care emană, pentru valabilitatea actului nefiind necesară semnarea lui şi de
către martori – terţi faţă de actul juridic pe care înscrisul îl consemnează;
-menţiunea bun şi aprobat nu trebuie să se regăsească obligatoriu în
această formulă, fiind suficientă identificarea unei menţiuni din care să rezulte
269
Problema 3.
În faţa instanţei, partea care invocă un anumit înscris va trebui să depună
la dosar copii ale acestuia, un exemplar pentru instanţă şi câte un exemplar
pentru fiecare parte, el nefiind obligat să depună originalul decât în cazul în care
partea adversă sau instanţa solicită înscrisul pentru a-l vedea şi a-l confrunta cu
copiile depuse. Dacă partea obligată de instanţă să depună originalul nu-şi
execută această obligaţie sau refuză să răspundă la interogatoriul ce i se ia
pentru dovedirea deţinerii sau existenţei înscrisului, proba nu va fi avută în
vedere la soluţionarea cererii. În măsura în care înscrisurile sunt redactate într-o
limbă străină sau într-un alt alfabet, partea care invocă actul va fi obligată să
depună traduceri legalizate, atât pentru uzul instanţei, cât şi pentru celelalte
părţi.
După ce înscrisurile au fost depuse la instanţă, cercetarea lor se face în
şedinţă publică, în faţa completului şi în contradictoriu cu toate părţile din
proces.
Procedura falsului este reglementată de art. 180 – 184 Cod procedură
civilă şi se foloseşte în cazul înscrisurilor autentice. Ea se declanşează atunci
când partea căreia i se opune înscrisul autentic contestă valabilitatea acestuia,
fiind posibilă şi când se afirmă că a fost falsificat un înscris sub semnătură
privată.
Invocarea că un înscris este fals trebuie făcută de parte personal sau de
un mandatar cu procură specială. Preşedintele completului va dispune
prezentarea înscrisului original în sală, ocazie cu care se va întocmi un proces -
verbal care va cuprinde constatările acestuia referitoare la starea materială a
înscrisului în sensul menţionării existenţei unor modificări sau adăugiri.
Preşedintele va semna înscrisul şi va cere şi grefierului, respectiv părţilor să-l
semneze, actul fiind apoi predat grefei, spre păstrare. Aceste înscrisuri vor fi
păstrate în plicuri separate şi dacă este nevoie se va dispune efectuarea unei
expertize de specialitate. În varianta în care există modele de comparaţie se va
examina conţinutul textului şi modul în care partea căreia i se opune actul
compune şi scrie un text care, pentru uşurarea expertizei, va fi acelaşi cu cel din
înscrisul contestat. Proba de comparaţie va fi luară de către preşedintele
completului, dictându-i-se textul respectiv părţii, atât stând jos cât şi în picioare.
Această modalitate de verificare se utilizează atunci când este vorba de un fals
material, deoarece în cazul falsului intelectual menţiunea neconformă apare în
cuprinsul actului.
Dacă partea care a propus folosirea înscrisului ca probă stăruie în
utilizarea acestuia, iar cea căreia I s-a opus insistă în afirmaţia că acesta este
fals, se încheie un proces-verbal de constatare a poziţiei părţilor, acesta
împreună cu toate probele fiind trimis procurorului competent să efectueze
cercetări în cazul infracţiunilor de fals.
270
Problema 4.
Trebuie reţinut faptul că actul sub semnătură privată poate fi folosit ca
probă dacă toate exemplarele cerute de lege sunt prezentate în instanţă, chiar
dacă nu apare pe fiecare din acestea numărul de exemplare în care actul a fost
întocmit. Pe de altă parte, nu se va putea prevala de o asemenea neregularitate
partea care a început să execute sau a executat contractul în întregime
deoarece, prin această executare, ea a recunoscut implicit încheierea actului
juridic.
Se pot întâlni şi cazuri în care partea nu a semnat pe exemplarul ce i-a
fost înmânat, dar a semnat pe toate celelalte exemplare, iar exemplarul pe care
îl are în posesie poartă semnătura părţilor cu interese contrare. Într-un astfel de
caz subiectul nu se va putea prevala de neregularitatea care i se datorează lui
sau antecesorului său în drepturi.
Problema 5.
Atenţie! În cazul testamentului olograf, acesta trebuie să fie scris, semnat
şi datat de către testator pentru a-şi produce efecte. Lipsa oricăreia dintre
aceste menţiuni va determina ineficacitatea actului. Deci, chiar dacă actul a fost
scris şi semnat de testator, nu va produce efecte dacă nu poartă data, sau nu
271
poate produce efecte un act chiar dacă este semnat şi datat de testator dar este
scris de o altă persoană sau dactilografiat.
3.2. Mărturia (proba testimonială).
Mărturia este relatarea făcută de o persoană oral în faţa instanţei de
judecată cu privire la acte sau fapte litigioase săvârşite în trecut, despre care
are cunoştinţă personală.1
Un element esenţial îl reprezintă cunoaşterea personală de către martor a
faptelor litigioase pe care le relatează, martorul aducând la cunoştinţa instanţei
aspecte văzute şi auzite personal. Altfel spus, nu va putea fi reţinută depoziţia
care cuprinde aspecte cunoscute de martor din relatările unor terţe persoane,
decât în măsura în care poate fi indicată şi individualizată persoana de la care
ştirea a fost obţinută (mărturia indirectă).
O situaţia specială o reprezintă faptele notorii, caz în care obiectul probei îl
va reprezenta împrejurarea notorietăţii, respectiv că faptul este cunoscut, în
general, de toată lumea, pe un anumit teritoriu.
Un al doilea element esenţial constă în prezentarea mărturiei în mod oral
în faţa instanţei, astfel încât declaraţiile scrise ale unor terţe persoane, chiar
redactate în formă autentică sau în cadrul unei anchete administrative ori într-
un alt proces, nu pot constitui mărturii propriu-zise şi aceasta în primul rând
deoarece nici instanţa şi nici părţile nu au posibilitatea de a pune întrebări
directe martorului.
Trebuie spus că dacă la un moment dat mărturia reprezenta proba cea
mai importantă în cazul unui litigiu, în urma creşterii gradului de educaţie şi a
tehnicii de redactare a unor înscrisuri, acestea din urmă au dobândit o pondere
din ce în ce mai mare, pondere justificată şi de gradul de precizie privind
redarea informaţiei. În fond, depoziţia martorului poate fi incoerentă sau
incorectă fie pentru că memoria acestuia nu a reţinut corect un eveniment la
care a participat, fie pentru că el este de rea credinţă şi relatează în mod voit
faptele nu aşa cum s-au petrecut ele ci în mod distorsionat.
Prin raportare la izvoarele raportului juridic civil, regula este aceea că
faptele juridice pot fi dovedite neîngrădit cu martori, în timp ce actelor
juridice le sunt aplicabile normele restrictive prevăzute de art. 1191
cod civil. În acelaşi context se impune precizarea potrivit căreia actul juridic
este la rândul său, pentru terţ, un fapt juridic, astfel încât acesta va putea face
dovada cu ajutorul probei testimoniale.
Potrivit art. 1191 alin. 1 Cod civil dovada actelor juridice al căror obiect
are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se
poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată.
Norma se întregeşte cu prevederile art. 1193 – 1195 Cod civil, astfel încât proba
nu va fi admisă nici dacă obiectul litigiului este o sumă mai mică de 250 lei dar
aceasta reprezintă un rest dintr-o creanţă mai mare, dacă suma este rezultatul
cumulării mai multor creanţe, în varianta în care părţile raporturilor juridice sunt
acelaşi creditor şi acelaşi debitor şi nici dacă valoarea creanţei este mai mare
dar reclamantul o reduce sub 250 lei, deoarece nu este în posesia unor înscrisuri
care să ateste existenţa raportului juridic.
Şi mai restrictiv, proba testimonială nu va putea fi administrată nici chiar
dacă valoarea litigiului ar fi sub 250 lei, în cazul în care cu ajutorul martorilor s-
ar dori a se dovedi împotriva sau peste cuprinsul actului (art. 1191 alin. 2 Cod
civil).
1
Aurelian Ionaşcu Probele în procesul civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pag.. 172
272
Evident, s-a pus problema - în ultimii ani - a menţinerii valorii de 250 lei
în cuprinsul acestor reglementări, fiind evident că în prezent practic este
imposibilă dovedirea actului juridic prin intermediul acestui mijloc de probă. Este
reală susţinerea potrivit căreia valoarea este desuetă fiind necesară majorarea
acesteia, dar experienţa a demonstrat faptul că întotdeauna legiuitorul a
intervenit, atunci când a dorit, în mod real, să o facă (reglementând de exemplu,
principiul reactualizării valorii taxelor judiciare de timbru, prin hotărâre a
guvernului) ori din moment ce în acest domeniu nu a făcut-o – deşi doctrina a
atras atenţia asupra problemei – se poate înţelege că nu a dorit să o facă. O
explicaţie ar fi şi aceea că actele civile trebuie dovedite prin înscrisuri şi în
secolul XXI nu mai ridică probleme redactarea unui înscris, proba fiind la
îndemâna oricărui subiect de drept şi fiind de preferat ca înscrisul să fie întocmit
în momentul în care se realizează acordul de voinţă, să cuprindă voinţa reală a
părţilor pentru a putea fi utilizat în caz de litigiu şi pentru a permite instanţei să-
şi formeze o imagine clară în legătură cu cele urmărite de părţi.
Evident, dat fiind caracterul extrem de strict al normei, anumite excepţii
au fost prevăzute. Astfel, potrivit art. 1192 Cod civil, restricţia nu va fi aplicată în
cazul în care cererea depăşeşte limita datorită unirii capitalului cu dobânzile dar,
ceea ce este mai important, este prevederea cuprinsă de art. 1197 şi 1198 Cod
civil, potrivit căreia interdicţia nu va opera în varianta în care există un început
de dovadă scrisă sau dacă nu im-a fost cu putinţă creditorului să-şi procure o
dovadă scrisă în legătură cu obligaţia pe care o pretinde sau i-a fost imposibil
să-şi conserve proba ce a fost obţinută.
Începutul de dovadă scrisă este orice înscris ce provine de la cel căruia i
se opune pretenţia - şi care o face credibilă - , indiferent de scopul sau de forma
în care acesta a fost făcut, nereprezentând nici o importanţă că el este sau nu
datat, semnat sau nesemnat, cu condiţia ca provenienţa lui să nu fie pusă la
îndoială. În acest context trebuie înţeles şi răspunsul părţii la interogatoriu sau,
dimpotrivă, lipsa părţii care a fost citată cu această menţiune (potrivit art. 225
Cod procedură civilă, dacă partea – fără motive temeinice – refuză să răspundă
la interogatoriu sau nu se înfăţişează, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca
o mărturisire deplină sau ca un început de dovadă în folosul părţii
potrivnice).
În legătură cu imposibilitatea procurării unei dovezi scrise, aceasta poate
fio imposibilitate morală sau materială.
Imposibilitatea morală apare atunci când părţi ale actului juridic sunt rude,
prieteni apropiaţi sau persoana aflate pe o structură ierarhică profesională sau
socială care dă naştere unei prezumţii potrivit căreia creditorul nu a avut curajul
să solicite un înscris debitorului – superior, pentru a nu-şi periclita serviciul sau
poziţia. În toate aceste variante se va trece în primul rând la dovedirea
existenţei unor astfel de raporturi (cele de rudenie vor fi probate cu ajutorul
actelor de stare civilă iar relaţiile de prietenie sau de subordonare utilizându-se
proba testimonială) urmând ca doar în măsura în care acestea vor fi dovedite,
fără putinţă de tăgadă, instanţa să încuviinţeze audierea martorilor pentru
probarea încheierii actului juridic şi conţinutului acestuia.
Imposibilitatea materială se referă la obligaţii care se nasc din delicte, la
depozitul necesar în caz de incendiu, ruină, inundaţii sau naufragiu, la orice fel
de accidente neprevăzute, în toate aceste variante creditorului fiindu-i imposibil
să preconstituie probe.
Ultima excepţie se referă la situaţia în care creditorul a fost prevăzător şi a
întocmit un înscris, pe care ulterior l-a pierdut dintr-o cauză de forţă majoră. În
273
acest caz se va dovedi în primul rând existenţa înscrisului şi motivul pentru care
acesta a pierit, doar în cazul în care instanţa poate să-şi formeze o imagine clară
în legătură cu aceste aspecte permiţând apoi dovedirea actului juridic şi a
conţinutului acestuia cu ajutorul probei testimoniale. Într-o situaţie similară se
va afla şi creditorul, al cărui titlu a fost sustras cu rea credinţă de către debitorul
care reţine acest act sau care l-a distrus.
3.3. Mărturisirea.
Mărturisirea este recunoaşterea de către o persoană a unui fapt pe care o
altă persoană îşi întemeiază o pretenţie sau o apărare şi care este de natură să
producă consecinţe juridice împotriva autorului ei.1
Spre deosebire de mărturie, care cuprinde explicaţiile terţilor în legătură
cu aspecte cunoscute în mod direct, această probă însumează recunoaşteri
făcute de o parte privind fapte pe care ar fi trebuit să le dovedească partea
adversă şi care sunt de natură să producă unele consecinţe juridice împotriva
autorului lor.
Pentru ca recunoaşterea ca adevărată a unui fapt să constituie o
mărturisire nu este necesar ca partea să-o fi făcut cu intenţia de a putea fi
folosită ca probă împotriva sa, fiind suficient ca ea să fi fost voluntară şi din
cuprinsul ei să se deducă această posibilitate. Este necesar însă ca
recunoaşterea să rezulte în mod neîndoielnic din declaraţia părţii respective
(propunerea încheierii litigiului printr-o tranzacţie, de exemplu, nu echivalează
cu recunoaşterea faptelor pe care se sprijină pretenţia reclamantului).
Referitor la natura juridică a mărturisirii, într-o opinie s-a apreciat că
aceasta se reduce o intervertire a sarcinii probei – în sensul că partea care face
mărturisirea scuteşte pe cealaltă parte de sarcina ce-i revenea în sensul de a
proba faptul pretins şi mărturisit de autor.2 Corelativ, potrivit acestei teorii,
mărturisirea ar putea fi interpretată ca o renunţare a pârâtului la dreptul de a
cere obligarea reclamantului să facă dovada izvorului care generează dreptul
pretins. Într-o altă părere se afirmă că mărturisirea este o probă, în acest
context apreciindu-se că natura ei juridică trebuie analizată din punctul de
vedere al normelor care reglementează probele şi nu al normelor din dreptul
material. Autorii care au susţinut acest punct de vedere au concluzionat că
probaţiunea prin mărturisire apare ca o aplicaţie a procedeului logic de
deplasare a obiectului probei de la faptul mărturisit necunoscut, petrecut în
trecut, la faptul cunoscut al mărturisirii, din existenţa căruia judecătorul poate
determina existenţa faptului mărturisit.
Din definiţia mărturisirii se desprinde ideea că ea reprezintă un act de
voinţă, unilateral, ce reprezintă un mijloc de probă, împotriva autorului ei, fiind
evident un act personal. Aceste caractere ale mărturisirii determină anumite
consecinţe ce reprezintă adevărate condiţii de valabilitate ale probei. Astfel, în
primul rând, autorul mărturisirii trebuie să aibă o voinţă conştientă iar aceasta
trebuie exteriorizată în mod liber. Pe de altă parte, se recunoaşte că ea este
1
Aurelian Ionaaşcu, op. cit., p. 255
2
Pentru o analiză detaliată a acestor teorii, Aurelian Ionaşcu, op. cit. p. 256 şi urm.
274
valabilă şi produce efecte prin ea însăşi, fără a fi necesară vreo acceptare din
partea celui care va beneficia de recunoaşterea cuprinsă în mărturisire. Nu este
mai puţin adevărat că mărturisirea este definitivă şi irevocabilă, din momentul în
care a fost făcută, autorul ei nemaiputând-o retracta nici în situaţia în care nu ar
fi fost acceptată de partea adversă, în condiţiile în care această acceptare nu
are nici o semnificaţie juridică. Ceea ce este important este impactul pe care
proba o are asupra judecătorului, voinţa părţii adverse fiind nesemnificativă.
Potrivit art. 1206 alin. 2 Cod civil, mărturisirea poate fi revocată dacă a
fost făcută din eroare, practic într-un asemenea caz urmărindu-se o anulare a
declaraţiei de recunoaştere pentru motivul că autorul ei a descoperit că - din
eroare – a recunoscut ca adevărat un fapt care nu corespunde realităţii.
Mărturisirea poate determina pierderea litigiului de către autorul ei astfel
încât poate avea un caracter vătămător pentru partea respectivă, motiv pentru
care este important ca cel care face mărturisirea să aibă capacitate de exerciţiu
deplină (în concluzie minorul şi interzisul nu pot face mărturisiri care să le fie
opozabile).
Din caracterul personal al mărturisirii deducem că ea nu poate fi făcută
decât de către titularul dreptului litigios – personal – sau de un mandatar al
acestuia, cu procură specială (art. 1206 Cod civil). Reprezentantul egal al
persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu nu poate face mărturisiri în numele
incapabilului, cu excepţia cazului când este vorba de acte încheiate şi fapte
săvârşite de acesta, în virtutea calităţii de reprezentant (art. 220 Cod procedură
civilă).
Tot din caracterul personal al mărturisirii derivă şi consecinţa că ea este
opozabilă nu numai autorului ei ci succesorilor universali şi cu titlu universal ai
acestuia, nu însă şi succesorilor particulari sau terţilor.
Mărturisirea este admisă – în principiu – în toate materiile, însă ea nu
poate avea ca obiect decât fapte care determină naşterea, modificarea sau
stingerea unui raport juridic civil.
Cu toate acestea, mărturisirea nu va fi admisă în cazurile expres
prevăzute de lege (exemplu: faptele invocate ca motive de divorţ), când prin
admiterea mărturisirii s-ar eluda dispoziţiile legii sau dacă prin admiterea
mărturisirii s-ar putea ajunge la pierderea - în tot sau în parte – unui drept la
care nu se poate renunţa sau care nu poate face obiect al unei tranzacţii.
3.3.1.Felurile mărturisirii. Mărturisirea poate fi judiciară sau extrajudiciară
(art. 1204 Cod civil).
a. Mărturisirea este judiciară când se produce în faţa judecătorului şi în
timpul procesului în care este folosită (art. 1206 Cod civil).
Pentru a avea acest caracter, mărturisirea trebuie să fie făcută în cadrul
unui proces care îndeplineşte toate regulile procedurale de fond şi de formă.
Astfel, în caz de necompetenţă absolută a instanţei, mărturisirea făcută în faţa
acesteia va fi considerată extrajudiciară, putând fi însă utilizată ca probă într-un
proces ce se va desfăşura în faţa instanţei competente.
Tot pentru a fi considerată judiciară, mărturisirea trebuie obţinută în
cadrul procesului în care este invocată ca mijloc de probă. Dacă ea a fost făcută
într-un alt proces – chiar între aceleaşi persoane – nu-şi va mai păstra această
calitate.
Nu în ultimul rând, mărturisirea trebuie făcută în faţa instanţei, fără însă a
fi necesară prezenţa părţii adverse în momentul respectiv.
Orice mărturisire care nu îndeplineşte, cumulativ, aceste condiţii este una
extrajudiciară, aceasta putând fi însă transformată într-una judiciară dacă este
275
3.4.Prezumţiile.
Prezumţiile sunt definite de art. 1199 Cod civil ca fiind consecinţele ce
legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. În
doctrină, acestea sunt definite fie ca reprezentând considerarea unui fapt ca
existent, dedus din existenţa altui fapt, vecin şi conex, fie ca inducerea
existenţei unui fapt necunoscut din cunoaşterea altui fapt, datorită legăturii ce
există între cele două fapte. 1
Această presupunere făcută de legiuitor sau judecător se bazează pe
două fapte: o faptă necunoscută, generatoare de drepturi şi una cunoscută, a
cărei existenţă poate fi mai uşor de dovedit, aceasta din urmă fiind vecină şi
conexă cu cea dintâi. Existenţa faptei necunoscute se desprinde pe calea unei
concluzii logice din cunoaşterea celei vecine şi conexe.
Prezumţiile prezintă avantajul că deplasează obiectul probei de la faptul
generator de drepturi la cel vecin şi conex. Practic, ceea ce este specific
prezumţiei este o dublă deplasare a obiectului probei: odată de la faptul
generator de drepturi necunoscut – greu sau imposibil de dovedit – la un fapt
vecin şi conex cu acesta, de asemenea necunoscut – dar mai uşor de dovedit –
1
Gheorghe Beleiu, op. cit. p. 130
277
iar a doua oară de la acest fapt vecin şi conex la un fapt probator (înscris,
mărturie etc.) Din cunoaşterea faptului probator se trage mai întâi concluzia
existenţei faptului vecin şi conex şi apoi din cunoaşterea acestuia se trage
concluzia existenţei faptului generator de drepturi. Dubla deplasare a obiectului
probei este însoţită de o dublă operaţie de inducere a existenţei unui fapt
necunoscut din existenţa unuia cunoscut.1
3.4.1.Clasificarea prezumţiilor.
a. Potrivit art. 1199 Cod civil - în funcţie de autorul lor - prezumţiile pot fi
simple sau legale, după cum consecinţele dedus dintr-un fapt cunoscut la un
fapt necunoscut sunt opera judecătorului sau a legii.2
a.1.Prezumţiile simple. Această categorie este definită de art. 1123 Cod
civil astfel prezumţiile care nu sunt stabilite de lege sunt lăsate la luminile şi
înţelepciunea magistratului; magistratul nu trebuie să se pronunţe decât
întemeindu-se pe prezumţii care să aibă greutate şi putere de a naşte
probabilitatea; prezumţiile nu sunt permise magistratului, decât numai în
cazurile când este permisă şi dovada prin martori, afară numai dacă un act nu
este atacat că s-a făcut prin fraudă, dol sau violenţă.
Constatăm că prezumţiile simple pot fi extrem de numeroase şi variate,
ele pot fi folosite neîngrădit, ori de câte ori situaţiile juridice practice le reclamă
cu condiţia ca în litigiu să fie admisibilă proba testimonială. Evident, puterea lor
doveditoare este lăsată la aprecierea judecătorului, cu atât mai mult cu cât ele
nu pot naşte mai mult decât o probabilitate, fiind astfel susceptibile de
răsturnare prin alte mijloace de probă admise de lege.
a.2.Prezumţiile legale sunt determinate special de lege, în număr limitat,
norma precizând şi puterea lor doveditoare. Raţionamentul ce constituie esenţa
lor aparţine însuşi legiuitorului şi se bazează pe observarea îndelungată a
faptelor sociale şi pe o asimilare critică şi selectivă a datelor pe care le oferă
ştiinţa, în diversele ei ramuri. Există în acelaşi timp pericolul ca modelul
generalizat şi sistematizat prin prezumţii să nu reprezinte trăsăturile
dominatoare ale unei majorităţi. Concomitent, magistratul este obligat să ţină
seama de ceea ce legiuitorul a prezumat, de multe ori irefragabil, chiar dacă
evidenţa faptelor reclamă o altă soluţie decât cea la care dispoziţia legii
constrânge şi îndeamnă. Concluzia care se impune este aceea că numărul
prezumţiilor legale şi, în special, a celor absolute – trebuie restrâns cât mai mult
cu putinţă, pentru a nu da naştere unor soluţii abuzive şi în contradicţie cu
realitatea cotidiană.
Din definiţia cuprinsă de art. 1200 Cod civil deducem că prezumţiile legale
sunt determinate special prin lege, în temeiul unui text expres, ele fiind
limitative şi de strictă interpretare. În al doilea rând, o astfel de prezumţie
reprezintă o dispensă de probă în ceea ce priveşte faptul generator de drepturi,
partea având totuşi sarcina de a dovedi faptul vecin şi conex pe care se
întemeiază prezumţia legală.
Potrivit art. 1200 Cod civil prezumţiile legale se divid în patru categorii şi
anume: actele pe care legea le declară nule; împrejurările ce atestă dobândirea
dreptului de proprietate sau liberaţiunea unui debitor; puterea doveditoare
acordată de lege mărturisirii şi autoritatea lucrului judecat. Clasificarea este
criticabilă deoarece, pe de o parte, nu cuprinde toate prezumţiile ce se regăsesc
1
Aurelian Ionaşcu, op. cit. p. 224
2
Pentru o analiză detaliată, Ion Deleanu, Vălean Mărgineanu, Prezumţiile în drept, Ed. Dacia, Cluj-
Napoca, . p. 35 şi urm.
278
în Codul civil, iar pe de altă parte, dintr-o altă perspectivă anumite prezumţii nu
pot fi incluse în nici una dintre aceste categorii.
b. Potrivit scopului care le justifică, prezumţiile pot fi clasificate în
următoarele categorii:
-prezumţii legale care suplinesc imposibilitatea sau dificultatea dovedirii
anumitor fapte;
-prezumţii legale, care uşurează proba anumitor fapte, nerealizabile în
mod eficace prin dovezile directe şi indirecte;
-prezumţiile legale destinate să evite eludarea unei interdicţii legale;
-prezumţia puterii lucrului judecat.
c. Raportat la interesul ocrotit, se disting prezumţiile legale, care
urmăresc în mod precumpănitor ocrotirea unor interese individuale, de cele
legale care urmăresc apărarea normelor legale imperative şi prohibitive, precum
şi ocrotirea ordinii publice, sociale şi economice.
d. Raportat la forţa lor probantă, prezumţiile pot fi clasificate astfel:
-prezumţii legale relative – care pot fi combătute prin proba contrară;
-prezumţii legale absolute – care nu pot fi combătute prin nici un mijloc de
probă;
-prezumţii legale intermediare sau mixte – care pot fi combătute prin
anumite mijloace de dovadă dar numai în anumite condiţii sau doar de către
anumite persoane, potrivit dispoziţiilor legale în materie.
3.5.Alte mijloace de probă.
În cadrul celei de-a treia secţiuni a capitolului III – Judecata – din Codul de
procedură civilă, este reglementată procedura de administrare a dovezilor dar,
în acelaşi timp, aici de regăsesc normele privind expertiza şi cercetarea la faţa
locului.
Referitor la expertize, trebuie menţionat aspectul că nu de puţine ori
lămurirea faptelor ce formează obiectul unui proces sau a legăturilor între
anumite împrejurări invocate de către părţi şi acele fapte reclamă cunoştinţe de
specialitate din diferite domenii de activitate, fiind necesară administrarea unei
asemenea probe.
Raportul de expertiză în sine cuprinde relatarea expertului, prin care
acesta expune instanţei, constatările şi concluziile sale. Expertul aplică, în
expertiză şi în raportul său, datele şi metodele ştiinţei, ale tehnicii sale ale artei
la faptele litigioase şi explică, în raportul său, faptele examinate, prin prisma
acestor date şi metode, precum şi a experienţei sale de specialist.
Din punct de vedere juridic, ceea ce constituie proba este raportul de
expertiză şi nu expertiza însăşi, care nu reprezintă decât cercetarea prealabilă
pe care se bazează raportul. Trebuie menţionat că raportul constituie o probă, în
întregul său şi nu numai în partea care cuprinde concluziile expertului, deoarece
pentru înţelegerea deplină a acestuia trebuie cercetate toate aspectele
prezentate de expert.
În ceea ce priveşte cercetarea la faţa locului, aceasta este reglementată
de art. 215 – 217 Cod procedură civilă, fiind întâlnită cel mai adesea în cazul
litigiilor în materie imobiliară. Cele constatate de complet cu ocazia unei
asemenea deplasări la faţa locului vor fi consemnate într-un proces-verbal, care
se depune la dosarul cauzei, însoţit de eventualele schiţe întocmite de instanţă
sau de experţi sau de schiţe şi acte prezentate de părţi instanţei cu acel prilej.
Cu ocazia deplasării pot fi audiaţi martori, cu menţiunea că declaraţiile acestora
se vor consemna în procese-verbale separate, întocmite potrivit normelor de
drept comun deoarece, în fond, cercetarea la faţa locului nu este decât o şedinţă
279
CAIET DE SEMINAR 8
Problema 1.
Cazuri excepţionale în care proba testimonială este inadmisibilă
independent de valoarea actului juridic: tranzacţia (art. 1705 Cod civil);
contractul verbal de închiriere nepus în executare (art. 1416 Cod civil);
contractul de depozit voluntar (art. 1597 Cod civil); orice alte situaţii prevăzute
de norme speciale.
Problema 2.
Semnificaţia inadmisibilităţii dovezii cu martori împotriva şi peste cuprinsul
unui înscris.
În măsura în care părţile întocmesc un înscris pentru constatarea unui act
juridic se presupune că ele şi-au cuprins în înscrisul respectiv întregul lor acord
de voinţă şi că au înţeles, de asemenea, să-şi dovedească raportul juridic prin
înscrisul respectiv. Aşa fiind, se naşte prezumţia că intenţia părţilor s-a baza pe
caracterul mai sigur al probei scrise astfel încât apare nereală presupunerea că
deşi au redactat un înscris voinţa lor a fost ca eventualele înţelegeri să poată fi
dovedite cu ajutorul martorilor, chiar în varianta în care valoarea contractului ar
fi fost mai mică de 250 lei. Prezumţia este susţinută şi de faptul că părţile pot
conveni în sensul ca raportul lor juridic să poată fi dovedit cu martori astfel încât
dacă nu au cuprins o asemenea clauză, ele nu a avut-o în vedere.
În ceea ce priveşte prima interdicţie cuprinsă de art. 1191 Cod civil, proba
cu martori nu este admisă pentru a stabili că înscrisul ar cuprinde clauze sau
menţiuni inexacte care s-ar fi introdus în cuprinsul acestuia din eroare ori din
intenţia culpabilă a uneia dintre părţi. Astfel, de exemplu, nu se poate dovedi
prin martori că preţul ar fi fost altul decât cel prevăzut în înscris sau că preţul n-
ar fi fost plătit la încheierea contractului, aşa cum se arată în act.
Cea de-a doua interdicţie privind dovedirea peste cuprinsul unui înscris,
împiedică să se stabilească prin martori faptul că părţile ar fi adus verbal
modificări actului pe care l-au constatat prin înscris, indiferent de momentul în
care se pretinde că aceste schimbări ar fi intervenit. Discuţiile avute de părţi
înainte de redactare înscrisului, în momentul întocmirii acestuia sau ulterior
trebuie considerate ca simple tratative, atâta timp cât ele nu se regăsesc în
textul înscrisului pe care părţile îl deţin. Astfel, nu vor putea fi dovedite prin
martori pretenţia creditorului că s-ar fi stipulat o dobândă sau pretenţia
debitorului că s-ar fi introdus un termen sau o condiţie.
În schimb, vor putea fi dovedite prin martori orice împrejurări cu condiţia
ca ele să nu vină în contradicţie cu înscrisul părţilor şi să nu aducă modificări
cuprinsului acestuia. Proba testimonială va fi astfel admisă pentru a lămuri
sensul exact al unora din clauzele înscrisului când acestea sunt obscure, confuze
280
Problema 3.
Condiţiile începutului de dovadă scrisă: existenţa unei scrieri, condiţia
provenienţei acesteia de la cel căruia i se opune şi condiţia ca scrierea să facă
verosimil faptul pretins. 1
Problema 4.
Aprecierea mărturiei. În actualul sistem de administrare a probelor
valoarea mărturiei este lăsată la libera apreciere a judecătorului, puterea ei
doveditoare depinzând de măsura în care ea poate determina intima convingere
a judecătorului despre realitatea faptelor relatate de martori. În fond, este
indiferent numărul martorilor care confirmă un a anumit fapt, căci depoziţia unui
singur martor poate avea o suficientă forţă de convingere încât să determine
înlăturarea tuturor celorlalte depoziţii din dosarul respectiv. Mărturia trebuie să
emane de la un martor de bună credinţă şi să fie veridică, să inspire
judecătorului încrederea că reflectă în mod exact realitatea. Analizând
mărturiile, de multe ori neconcordante, şi corelaţia lor cu celelalte probe de la
dosar, instanţa trebuie să aprecieze fiecare probă în parte pentru a-şi da seama
care este cea care reflectă în mod exact realitatea. Această convingere se va
regăsi în motivarea hotărârii, instanţa arătând modul şi rezultatul aprecierii sale
şi elementele care au determinat-o să reţină doar anumite mărturii şi să le
înlăture pe celelalte. Doar în acest mod instanţele de control vor putea verifica
temeinicia hotărârii.
Problema 5.
Prezumţii:
-prezumţii legale, în temeiul cărora legea declară nule anumite acte
pentru că le consideră făcute în frauda dispoziţiilor sale: art. 812 Cod civil –
dispoziţiile în favoarea unui incapabil sunt nule, fie ele deghizate sub forma unui
contract oneros, fie făcute în numele unor persoane interpuse – sunt considerate
a fi persoane interpuse tatăl, mama, descendenţii şi soţul persoanei incapabile;
-este vorba de persoane incapabile să primească donaţii, astfel încât actele de
dispoziţie cu titlu oneros sunt prezumate a fi donaţii deghizate, acelaşi caracter
avându-l şi donaţiile făcute în favoarea membrilor familiei incapabilului – prin
raportare la art. 810 Cod civil;
-prezumţii în temeiul cărora legea trage din anumite împrejurări concluzia
dobândirii dreptului de proprietate sau eliberării debitorului de obligaţia sa: art.
492 Cod civil ( construcţiile sau plantaţiile făcute pe un anumit teren sunt
presupuse a fi făcute de proprietarul terenului, pe cheltuiala sa şi deci că sunt
1
Pentru o analiză detaliată vezi Aurelian Ionaşcu, op. cit. p. 187 – 195.
281
proprietatea acestuia); art. 1138 Cod civil (remiterea voluntară a titlului original
făcută de creditor debitorului presupune efectuarea plăţii şi stingerea datoriei);
-prezumţia puterii lucrului judecat, art. 1020-1021 Cod civil (se prezumă
că un litigiu soluţionat în mod definitiv şi irevocabil, care a trecut prin toate
gradele de jurisdicţie, a fost finalizat printr-o hotărâre legală şi temeinică, astfel
încât legea nu mai permite reluarea aceluiaşi litigiu între aceleaşi părţi.
Prezumţii intermediare sau mixte: prezumţia de proprietate comună a
zidului despărţitor dintre două imobile stabilită de art. 590 Cod civil, nu poate fi
combătută decât prin înscrisuri, semne de necomunitate sau prescripţie;
prezumţia de proprietate a posesoriului de bună credinţă a unui bun mobil
corporal (art. 1909 Cod civil) nu poate fi combătută decât în caz de pierdere sau
furt; prezumţia de paternitate a copilului din căsătorie nu poate fi combătută
decât de tatăl prezumat prin acţiunea în tăgada paternităţii.
părţile să se oblige şi la prestaţii noi, situaţie în care tranzacţiile vor avea efecte
constitutive sau translative de drepturi).
O specie aparte din familia actelor juridice declarative o reprezintă actul
confirmativ, prin care o persoană renunţă la dreptul său de a invoca nulitatea
relativă a unui act juridic civil la a cărui încheiere a fost încălcată o dispoziţie
legală ce ocrotea un interes privat, favorabil persoanei respective. Prin actul
confirmativ este înlăturată cauza de anulabilitate, actul juridic civil devenind
valabil (contractul de vânzare a unui imobil ce reprezintă bun comun, încheiat
doar de soţ, poate deveni valabil în cazul în care soţia confirmă înstrăinarea,
printr-un act separat).
Secţiunea II – Capacitatea.
Capacitatea de a încheia acte juridice civile reprezintă o componentă a
capacităţii de folosinţă a subiectului de drept şi apare ca o premisă a capacităţii
de exerciţiu a acesteia, cealaltă fiind discernământul juridic al persoanei fizice
însăşi, respectiv a reprezentanţilor persoanei juridice.
Capacitatea de a încheia actul juridic civil este acea condiţie de fond şi
esenţială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil, de a deveni titular
de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea unor astfel de acte. 1 În mod evident,
capacitatea reprezintă regula generală, incapacităţile fiind întotdeauna expres şi
limitativ prevăzute de lege. De altfel, potrivit art. 6 alin. 1 din Decretul nr.
31/1954 nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot
sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile stabilite
de lege . Desigur, în privinţa persoanelor juridice este aplicabilă regula
specialităţii capacităţii de folosinţă a acestora.
În timp ce capacitatea de a încheia acte juridice civile este o stare de
drept, discernământul este o stare de fapt, acesta putând să existe distinct,
chiar în cazul unei persoane puse sub interdicţie tot aşa cum este admisibil ca o
persoană având capacitate de exerciţiu deplină să se afle într-o situaţie în care,
trecător, să fie lipsită de discernământ. Fără să se poată spune că cele două
stări s-ar suprapune, este indiscutabil că între capacitate şi discernământ se
regăseşte o legătură indestructibilă, evidenţiată de faptul că stabilirea
valabilităţii unui act juridic civil este condiţionată atât de existenţa capacităţii,
cât şi de cea a discernământului. În acest context trebuie menţionat faptul că în
practica judiciară s-a admis admisibilitatea acţiunii în anularea unui act juridic
încheiat de o persoană care are capacitate de exerciţiu deplină. Într-o astfel de
situaţie însă este obligatoriu să se dovedească în mod neechivoc lipsa
discernământului autorului în momentul încheierii actului juridic a căruia
valabilitate este pusă în discuţie.
Sub aspect probator, capabilul este cel care trebuie să dovedească lipsa
discernământului în momentul încheierii actului juridic civil – în situaţia în care
se
prevalează de o asemenea neregularitate – în timp ce dacă partea adversă
invocă existenţa discernământului în cazul unei persoane puse sub interdicţie
1
Pentru o prezentare detaliată, Ernest Lupan, op. cit. p.204
291
să încheie orice convenţii sau să-şi manifeste voinţa exprimată printr-un act
unilateral, până la limita legii şi a bunelor moravuri, în această ideea constând
esenţa principiului libertăţii actelor juridice civile, la baza căreia stă
recunoaşterea de către dreptul obiectiv a forţei generatoare de efecte juridice a
voinţei subiectelor de drept.
În mod indiscutabil, părţile sunt libere să încheie orice act juridic civil, să-i
dea acestuia conţinutul pe care îl doresc, după cum pot, în mod liber, să
modifice sau să pună capăt unui asemenea act juridic, toate aceste operaţiuni
fiind făcute în limita legii şi a moralei societăţii. Această limită este stabilită de
ordinea publică, respectiv de normele juridice care reglementează ordinea
economică, socială şi politică din stat, de bunele moravuri şi de normele
imperative ale dreptului civil.
b. Principiul voinţei interne (reale) caracterizează, de asemenea,
voinţa juridică. De regulă generală nu apar probleme de determinare a
principiului aplicabil, deoarece se poate constata, cu uşurinţă, concordanţa
dintre elementul intern şi cel extern ce aparţin voinţei juridice. Nu este exclus ca
între aceste două elemente să apară însă discordanţe, variantă în care trebuie
rezolvată problema priorităţii unui element faţă de celălalt, răspunsul urmând a
fi dat în funcţie de concepţia împărtăşită, din cele două lansate de doctrină în
acest context.
Astfel, concepţia subiectivă acordă prioritate voinţei interne, care exprimă
adevăratul conţinut al actului juridic civil, în timp ce concepţia obiectivă acordă
prioritate voinţei declarate, exteriorizate, cu motivarea că voinţa internă nu
poate să prezinte utilitate sau relevanţă decât în măsura în care ea este
exteriorizată.
Codul civil român a consacrat, ca principiu, sistemul voinţei interne, iar ca
excepţie sistemul voinţei declarate. Astfel, de exemplu, potrivit art. 977 Cod civil
interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante,
iar nu după sensul literal al termenilor.
III.1. Condiţiile consimţământului.
Pentru a fi valabil şi a produce efecte juridice, consimţământul trebuie să
îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
- să emane de la o persoană cu discernământ;
- să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
- să fie exteriorizat;
- să fie neviciat.
a. Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ.
Această condiţie exprimă ideea că subiectul de drept civil trebuie să deţină
puterea de a aprecia şi de a percepe efectele juridice care se produc în temeiul
manifestării sale de voinţă, percepţie care se poate realiza doar în prezenţa
discernământului şi care, în principiu, este deţinut de persoanele cu capacitate
de exerciţiu, dar nu exclusiv. Aşadar, cerinţa prezenţei capacităţii de exerciţiu
nu trebuie confundată cu condiţia de valabilitate a consimţământului sub
aspectul existenţei discernământului. Se poate spune că lipsa discernământului
echivalează practic cu lipsa consimţământului, atrăgând în acest mod nulitatea
relativă a actului juridic civil încheiat.
b. Consimţământul trebuie exprimat cu intenţia de produce efecte juridice.
În măsura în care subiectul de drept îşi exteriorizează voinţa cu intenţia de a
produce efecte juridice se angajează, din punct de vedere juridic, obligaţia astfel
293
1
Vezi art. 953 şi 954 Cod civil.
294
anulată dacă se dovedeşte a fi viciată prin eroare, dol sau leziune, sau redusă
la un cuantum corespunzător serviciului prestat, sau cea reglementată de art.
694 Cod civil, în aceste două cazuri fiind admisibilă acţiunea chiar formulată de
o persoană majoră.
În literatura de specialitate s-a apreciat atât că pentru a fi în prezenţa
leziunii este suficient să existe o disproporţie de valoare între contraprestaţii, cât
şi că într-un asemenea caz, pe lângă elementul obiectiv trebuie să existe şi un
element subiectiv, concretizat în viciul de consimţământ ce rezultă din
exploatarea stării de nevoie în care se află una dintre părţi, de care are
cunoştinţă cealaltă parte şi de care profită. În dreptul nostru civil este
consacrată prima dintre aceste concepţii (cea obiectivă), astfel încât cine invocă
leziunea trebuie să dovedească doar paguba suferită în urma disproporţiei
vădite de valoare între contraprestaţii, şi nu viciul de consimţământ care a
provocat această disproporţie sau o virtuală stare de nevoie de care ar fi profitat
cealaltă parte.
Pentru a fi în prezenţa leziunii trebuie întrunite, cumulativ, următoarele
condiţii: să existe o pagubă materială, ea să constea în disproporţia vădită de
valoare între contraprestaţii, aceasta să fie consecinţa directă şi nemijlocită a
actului juridic respectiv – şi nu a altor acte distincte – iar disproporţia avută în
vedere să existe în raport cu momentul perfectării actului juridic civil.
Indiscutabil, potrivit legislaţiei noastre civile actuale leziunea are un
domeniu restrâns de aplicare, atât în ceea ce priveşte persoanele care o pot
invoca – fiind vorba, în principiu, de minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă
– cât şi de actele juridice civile în care poate fi întâlnită – acte de administrare
încheiate de minor singur, fără încuviinţarea ocrotitorului legal şi pentru care nu
se cere, potrivit legii, încuviinţarea autorităţii tutelare. Sunt avute în vedere doar
actele juridice civile cu titlu oneros şi comutative, viciul de consimţământ
neputând fi invocat în cazul actelor mărunte, al celor de conservare şi nici în
cazul actelor juridice civile încheiate de persoane lipsite total de capacitate de
exerciţiu, în acest din urmă caz sancţiunea fiind alta.
Proba leziunii este în sarcina minorului cu capacitate de exerciţiu
restrânsă iar sancţiunea este nulitatea relativă a actului astfel încheiat.
CAIET DE SEMINAR 9
Problema 1.
Persoana fizică este lipsită de capacitate de exerciţiu până la 14 ani, între
14 şi 18 ani are o capacitate de exerciţiu restrânsă, iar după 18 ani dobândeşte
capacitate de exerciţiu deplină. În prima fază lipsa discernământului este
prezumată, după cum prezumată este existenţa discernământului după
împlinirea vârstei de 14 ani, cu menţiunea că pentru perioada cuprinsă între 14
şi 18 ani legiuitorul a reglementat o perioadă de adaptare la circuitul civil, astfel
încât subiectul de drept încheie actele juridice fiind asistat de ocrotitorul său
298
Potrivit art. 948 Cod civil una dintre condiţiile de valabilitate ale
contractului – şi astfel, prin extensie ale oricărui act juridic civil – este existenţa
301
unui obiect determinat. Prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita
părţilor stabilită prin actul juridic, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care ele
sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute. 1 Altfel spus, obiectul actului juridic
civil se identifică cu cel al raportului juridic civil care îşi are originea în actul
respectiv.
Deşi bunurile nu constituie obiect propriu-zis nici al actului juridic civil – şi
nici al raportului juridic civil – atunci când conduita părţilor se referă la bunuri,
acestea sunt privite ca un obiect derivat al actului juridic civil.
Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii generale: să existe, să fie în circuitul civil, să fie licit şi
moral. Pe lângă acestea, pentru anumite acte juridice civile se cer a fi îndeplinite
şi anumite condiţii speciale.
IV.1.Prima condiţie este aceea ca obiectul actului juridic civil să
existe. Dacă acesta lipseşte practic nici nu se mai poate pune problema
îndeplinirii celorlalte condiţii.
În măsura în care obiectul actului juridic civil se referă la un bun,
următoarele reguli sunt aplicabile: dacă bunul a existat, dar nu mai există la
data încheierii actului juridic civil, actul nu poate fi valabil (art. 1311 Cod civil).
Bunul existent în momentul încheierii actului juridic civil îndeplineşte condiţia
cerută, pe când cel viitor poate forma obiect valabil al actului juridic civil, cu o
singură excepţie – negativă – legală care priveşte succesiunea viitoare, aceasta
neputând forma obiectul unui act juridic civil, indiferent că este vorba de un act
unilateral sau de o covenţie.
IV.2.A doua condiţie este aceea ca obiectul să fie în circuitul civil.
După cum s-a precizat în momentul în care s-a analizat clasificarea bunurilor în
funcţie de acest criteriu, pot fi identificate bunuri care se află în circuitul civil,
libere de orice restricţie – şi care sunt majoritatea –, bunuri care nu se află în
circuitul civil, deci nu pot forma obiect valabil al unui act juridic civil precum şi
bunuri care se află în circuitul civil dar prezintă anumite trăsături specifice în
ceea ce priveşte regimul circulaţiei lor (art. 963, art. 1310 Cod civil).
IV.3.O altă condiţie este aceea ca obiectul actului juridic civil să fie
determinat sau cel puţin determinabil (art. 948, 964 Cod civil). Obiectul
este determinat ori de câte ori părţile actului juridic civil precizează în momentul
încheierii acestuia toate elementele care îl individualizează, creditorul
cunoscând precis natura dreptului său şi corelativ debitorul ştiind care este
obligaţia pe care şi-a asumat-o. Vorbim despre un obiect determinabil dacă în
acelaşi moment actul juridic civil cuprinde suficiente elemente cu ajutorul cărora
de va putea determina în viitor acest obiect, cu condiţia ca această operaţiune
să aibă loc cel mai târziu la data la care obligaţia debitorului trebuie executată.
În acest din urmă caz criteriile în baza cărora se va face determinarea trebuie
stabilite de părţi în momentul încheierii actului juridic civil, în caz contrar fiind
necesar un nou acord de voinţă pentru a determina aceste limite.
IV.4.Cea de-a patra condiţie este aceea ca obiectul actului juridic civil
să fie posibil. Este evident că nimeni nu poate fi obligat să execute o prestaţie
imposibilă.
Ceea ce este important în acest context este faptul că această
imposibilitate trebuie analizată în funcţie de un criteriu absolut şi obiectiv adică
prestaţia să fie imposibilă pentru oricine. Dacă ea este subiectivă, în sensul că
obligaţia nu poate fi executată de un anumit debitor, concluzia este aceea că
1
Ernest Lupan, op. cit. p. 231
302
obiectul actului juridic civil este valabil, iar în caz de neexecutare culpabilă din
partea debitorului este angajată răspunderea civilă a acestuia.
Imposibilitatea poate fi materială – atunci când ea se datorează unor
împrejurări de fapt (de exemplu, imposibilitatea de a străbate, într-o zi, pe jos,
distanţa de la Bucureşti la Oradea) sau juridică, atunci când ea rezultă din
prevederi exprese ale legii.
Această condiţie trebuie apreciată în raport cu momentul încheierii actului
juridic civil deoarece este posibil care între acest moment şi cel al executării
datorită evoluţiei ştiinţei şi tehnicii obiectul să devină posibil, deşi el nu întrunea
această caracteristică într-o primă fază.
IV.5.O ultimă condiţie generală este aceea ca obiectul actului juridic
civil să fie licit şi moral, adică să fie în conformitate cu dispoziţiile legale şi
regulile de convieţuire socială, în caz contrar actul fiind lovit de nulitate
absolută.
IV.6.O condiţie specială, în actele juridice constitutive sau translative de
drepturi este ca cel care se obligă să fie titularul dreptului. Aceasta are la
bază principiul juridic potrivit căruia nimeni nu se poate obliga valabil la ceva ce
nu are ori mai mult decât are.
IV.7.O altă condiţie specială în actele cu pronunţat caracter personal
este ca obiectul să constea într-un fapt personal. Altfel spus, nimeni nu se
poate obliga valabil dacă nu depinde de el însuşi executarea obligaţiei, respectiv
nimeni nu se poate obliga pentru altul. Această condiţie este impusă de
caracterul personal al unor acte juridice civile cum ar fi antrepriza, mandatul, în
care însuşirile debitorului sunt avute în vedere în momentul încheierii actului
juridic civil.
Cauza (scopul) actului juridic civil este acea condiţie de valabilitate care
constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act juridic (art. 948,
966 Cod civil). Ea reprezintă un element al voinţei juridice, exprimând motivaţia
care a stat la baza încheierii actului juridic civil şi totodată are un caracter
independent deoarece exprimă motivul determinant care a generat exteriorizare
consimţământului.
Din punct de vedere structural cauza include două elemente: scopul
imediat şi scopul mediat.
a. Scopul imediat (direct) diferă în funcţie de categoria de acte juridice
civile, fiind în cadrul unei categorii de acte juridice civile, însă, un element
abstract şi invariabil.
b. Scopul mediat (indirect) constă în motivul determinant al încheierii
unui act juridic civil, în această variantă fiind vorba de nevoia principală ce
determină partea să consimtă la încheierea acestuia. Acest element are un
caracter complet şi subiectiv fiind variabil de la un act juridic la altul.
Pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
V.1.Cauza trebuie să existe - în primul rând (art. 966 Cod civil). Nu este
mai puţin adevărat că legislaţia civilă nu precizează în ce situaţii se poate
deduce că lipseşte cauza, în doctrină fiind prezentate mai multe opinii. Astfel, s-
a considerat că lipsa cauzei se confundă cu o cauză falsă care este, în esenţă, o
303
eroare asupra cauzei deoarece orice persoană conştientă care încheie un act
juridic civil urmăreşte un anume scop.1
Într-o altă opinie se consideră că lipsa cauzei nu are independenţă
conceptuală, ea fiind încorporată în conceptul de cauză falsă. În ce priveşte
scopul imediat, inexistenţa şi falsitatea cauzei nu se confundă în toate cazurile,
iar în ce priveşte scopul imediat, lipsa acesteia se reduce la o eroare asupra
cauzei. 2
Într-o a treia opinie s-a arătat că pentru rezolvarea problemei trebuie să se
plece de la o dublă distincţie: pe de o parte, trebuie deosebit scopul mediat de
scopul imediat, iar pe de altă parte, trebuie deosebite punctele de plecare ce
determină lipsa de cauză. Pornind de la aceste distincţii se ajunge la
următoarele soluţii: când lipsa cauzei se datorează lipsei de discernământ,
lipsesc ambele elemente ale cauzei (scopul mediat şi cel imediat). În această
variantă lipsa cauzei determină nulitatea relativă a actului juridic civil, deoarece
aceasta este sancţiunea lipsei discernământului. Dacă însă lipsa cauzei este
generată de lipsa contraprestaţiei în contractele sinalagmatice, lipsei predării
bunului în actele reale, lipsei riscului în actele aleatorii sau lipsei intenţiei de a
gratifica în actele cu titlu gratuit, totdeauna lipseşte un element esenţial al
actului juridic civil, iar lipsa scopului imediat absoarbe eroarea asupra scopului
mediat, sancţiunea aplicabilă fiind nulitatea absolută. 3
V.2.Cauza trebuie să fie reală (art. 966 Cod civil). Cauza actului juridic
civil nu este reală când există o eroare asupra acelui element sau acelor
elemente care constituie motivul determinat al consimţământului. Falsitatea
cauzei atrage nulitatea relativă a actului juridic civil.
V.3.Cauza trebuie să fie licită, condiţia fiind îndeplinită atunci când
aceasta este în deplin acord cu legea. Evident, cauza va fi ilicită când ea va fi în
contradicţie cu normele imperative ale legii, cu menţiunea că ilicit poate fi doar
scopul mediat.
V.4.Cauza trebuie să fie morală (art. 968 Cod civil). Această condiţie
este prevăzută de legea civilă împreună cu caracterul licit deşi actul este
susceptibil de desfiinţare ori de câte ori cauza acestuia contravine normelor de
convieţuire socială, fără a se aduce atingere unor dispoziţii legale.
Trebuie menţionat faptul că prin mijlocirea cauzei părţile atribuie
întotdeauna valoare de motiv determinat unei anumite împrejurări care
altminteri ar rămâne lipsită de relevanţă juridică, astfel încât se poate spune că
această cauză este un mijloc de exprimare juridică a unui interes al părţii
respective.
Potrivit art. 967 Cod civil convenţia este valabilă cu toate că nu este cauza
expresă, iar aceasta este prezumată până la dovada contrarie. Se poate
constata că legea instituie o dublă prezumţie sub aspectul valabilităţii cauzei şi
al existenţei ei, astfel încât cel care invocă lipsa cauzei trebuie să o dovedească,
răsturnând prezumţia legală relativă. Aceeaşi este situaţia şi în varianta în care
se invocă nevalabilitatea cauzei actului juridic civil.
Sub aspect probator, în principiu sunt valabile regulile generale privind
proba drepturilor subiective civile, în mod concret cele care vizează înscrisurile
şi mărturia ca mijloc de probă cu titlu de excepţie în materia actelor juridice
1
Aurelian Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 91-
93.
2
Traian Ionaşcu, în Tratat…, 1967, p. 272-274 şi Doru Cosma, Teoria generală a actului juridic civil,
Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 229, 234.
3
Gheorghe Beleiu, op. cit. p. 176.
304
1
Ernest Lupan, op. cit. p. 247
305
CAIET DE SEMINAR 10
1
Ernest Lupan, op. cit. p. 257
2
Pentru o prezentare a altor definiţii, Ernest Lupan, op. cit, p. 258, nota 1.
311
imorală (art. 1008-1009 Cod civil). Actul juridic civile se desfiinţează doar în
măsura în care condiţia ilicită, imorală sau imposibilă este suspensivă, fiind
considerat valabil în oricare dintre aceste variante dacă ea este rezolutorie.
Efectele condiţiei sunt guvernate de două principii: condiţia afectează
însăşi existenţa actului juridic civile şi ea îşi produce efecte retroactiv (ex tunc) –
art. 1004, 1022, 1015 Cod civil -.
Efectele condiţiei suspensive:
a. efectele condiţiei suspensive anterioare împlinirii acesteia sunt legate
de faptul că în această perioadă actul juridic este temporar ineficace, motiv
pentru care:
-creditorul nu poate cere executarea obligaţiei deoarece debitorul nu-i
datorează încă nimic;
-dacă debitorul şi-a executat obligaţia, acesta poate să ceară restituirea
plăţii nedatorate;
-în actele juridice translative sau constitutive de drepturi reale nu are loc
transmiterea sau constituirea acestora, astfel că riscurile rămân în sarcina
transmiţătorului;
-creditorul poate lua măsuri de conservare a dreptului său şi poate cere şi
obţine garanţii pentru creanţa sa; de asemenea creditorul poate ceda dreptul pe
calea cesiunii de creanţă;
-prescripţie extinctivă nu începe să curgă înainte de împlinirea condiţiei.
b. efectele condiţiei suspensive ulterioare împlinirii condiţiei se analizează
prin prisma faptului că după acest moment actul juridic se consideră retroactiv
că a fost pur şi simplu încă din ziua încheierii lui şi în consecinţă:
-dacă debitorul a făcut plata înainte de îndeplinirea condiţiei, după acest
moment plata este validă şi nu mai poate fi obţinută restituirea;
-transmisiunea de drepturi reale făcută de titularul dreptului condiţional
către alte persoane se consolidează, rămânând valabile din ziua încheierii lor.
De la retroactivitatea efectelor condiţiei suspensive există
următoarele excepţii: prescripţia extinctivă nu curge decât de la împlinirea
condiţiei; fructele culese de înstrăinător rămân în proprietatea sa; deşi dreptul
înstrăinătorului dispare cu efect retroactiv, actele de administrare rămân
neatinse; riscurile sunt în sarcina înstrăinătorului.
Efectele condiţiei rezolutorii:
a. efectele condiţiei rezolutorii anterioare împlinirii acesteia se analizează
pornindu-se de la ideea că până în momentul împlinirii condiţiei actul este unul
pur şi simplu, producându-şi efectele ca atare, astfel că:
-debitorul trebuie să-şi execute obligaţiile iar creditorul chiar îi poate
pretinde acest lucru;
-cel care a dobândit un bun individual determinat printr-un act juridic civil
sub condiţie rezolutorie suportă riscurile pieirii bunului, întrucât este proprietarul
lui;
-dreptul dobândit în acest mod poate fi transmis prin act între vii sau
pentru cauză de moarte.
b. efectele condiţiei rezolutorii ulterioare împlinirii acesteia sunt cercetate
din perspectiva faptului că actul se desfiinţează cu efect retroactiv, astfel:
-părţile trebuie să-şi restituie prestaţiile efectuate;
-drepturile constituite de dobânditor în favoarea altor persoane se
desfiinţează.
Prin excepţie de la regula retroactivităţii, riscurile produse până în
momentul realizării condiţiei rămân suportate de dobânditorul proprietar, astfel
314
CAIET DE SEMINAR 11
dolari SUA. După această dată însă, în măsura în care B nu va stinge creanţa, A
îl va putea acţiona în judecată pe C, solicitând obligarea acestuia la restituirea
împrumutului în favoarea lui B, deoarece în măsura în care B va recupera cei
15.000 dolari SUA va fi în măsură să-i predea lui A cei 10.000 dolari SUA datoraţi
(art. 974 Cod civil).
5.Din punct de vedere al probei termenului trebuie să se delimiteze
situaţia în care termenul este cuprins în corpul actului juridic civil, caz în care
dovada urmează regulile dreptului probator comun privind aceste acte, şi
împlinirea în sine a termenului care fiind un fapt juridic poate fi dovedit prin
orice mijloc legal de probă.
6.Condiţie suspensivă: îţi vând apartamentul dacă sunt transferat la
Cluj;
Condiţie rezolutorie: îţi vând apartamentul meu pentru că eu am fost
transferat la Cluj, dar şefii de acolo mi-au stabilit un termen de probă iar
confirmarea mea pe post se va face dacă îndeplinesc standardele lor; în măsura
în care nu voi face faţă acestor cerinţe şi va trebui să mă întorc la Oradea,
doresc ca vânzarea să se desfiinţeze deoarece eu nu voi avea unde să locuiesc;
Condiţie cazuală: în contractele de asigurare despăgubirea se plăteşte
de către asigurător dacă se produce riscul asigurat, care poate fi de exemplu
legat de un dezastru: inundaţii, cutremure, incendii.
Condiţie mixtă: dacă A îmi vinde apartamentul care îmi place pentru că
este mai luminos, eu ţi-l vând pe al meu ţie.
Condiţie potestativă pură: îţi vând apartamentul meu, dacă am chef
(actul este lovit de nulitate pentru că executarea obligaţiei de a face şi de a da
asumată de debitorul vânzător depinde de voinţa exclusivă a acestuia).
Condiţie potestativă simplă: dacă Andrei, care un BMV, mă cere în
căsătorie până în toamnă, îţi vând ţie Matiz-ul meu.
7.Efectele condiţiei:
Condiţie suspensivă – înainte de împlinire: dacă sunt transferat la Cluj, îţi
vând apartamentul: nu operează transferul dreptului de proprietate, astfel încât
vânzătorul suportă riscul pierii fortuite a bunului; debitorul nu poate cere, prin
instanţă, perfectarea convenţiei.
-după împlinirea condiţiei (a operat transferul la Cluj),
se consideră că vânzarea cumpărarea a avut loc retroactiv, în momentul
realizării acordului de voinţă între cumpărător şi vânzător. Excepţii: dacă
vânzătorul a închiriat imobilul până în momentul în care clauza se împlineşte el
va culege chiria, iar dacă a contractat o firmă de construcţii pentru efectuarea
anumitor reparaţii necesare, acestea vor fi suportate de cumpărător, căruia îi
profită.
O aplicaţie specială a efectelor condiţiei suspensive o reprezintă actele de
înstrăinare încheiate de un coproprietar, având ca obiect întregul bun, afectate
de condiţia ca în momentul partajului bunul să-i fie atribuit în natură. O casă cu
grădină de 150 mp este deţinută în coproprietate de A, B şi C, cei trei copii ai
proprietarului tabular decedat. A înstrăinează întregul imobil lui X şi Y, aceştia
intrând în posesia imobilului. Această vânzare va putea produce efecte juridice
privind imobilul în măsura în care atunci când se solicită prin instanţă partajarea
acestuia, el va fi atribuit lui A, evident cu menţiunea că A va achita lui B şi C
sulta corespunzătoare cotelor de proprietate ale acestora. Într-o asemenea
variantă A va fi considerat că a fost singurul proprietar din momentul naşterii
stării de indiviziune (care corespunde cu cel al preluării moştenirii) astfel încât
înstrăinarea către X şi Y va fi perfect valabilă. În măsura în care imobilul ar fi
317
vizeze atât calificarea juridică a acestuia cât şi stabilirea înţelesului unei clauze
anume, de care depinde stabilirea de drepturi şi obligaţii civile.
Regulile privind interpretarea convenţiilor sunt cuprinse în articolele 977 –
985 Cod civil.
Ca urmare a calificării corecte a actului juridic se poate constata că este
vorba de unul numit, variantă în care i se vor aplica regulile edictate special
pentru un asemenea tip de act sau că este unul atipic (nenumit) căruia i se vor
aplica regulile generale privitoare la contracte.
Efectele actului juridic civil sunt guvernate de reguli ale dreptului civil care
ne arată cum şi faţă de cine se produc aceste efecte, reguli denumite
principiile efectelor actului juridic civil.
Secţiunea I – Principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda).
Potrivit art. 969 alin. 1 Cod civil convenţiile legal făcute au putere de lege
între părţile contractante. Acest principiu exprimă regula potrivit căreia actul
juridic civil încheiat cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi de formă cerute
de lege se impune autorului sau autorilor săi cu aceeaşi forţă ca şi o lege.
Altfel spus, actul juridic civile este obligatoriu şi nu facultativ, regula
căpătând un caracter accentuat în cazul actelor bilaterale. Practic, părţile sunt
obligate să se conformeze clauzelor stipulate şi care corespund voinţei lor liber
exprimate exact în aceeaşi măsură în care ele se conformează normelor legale.
Acest principiu se impune nu numai părţilor ci şi judecătorului, acesta fiind
ţinut să respecte fără rezerve clauzele contractului în cazul unui litigiu între
părţi, neputându-le modifica sau neputând refuza aplicarea lor în ceea ce
priveşte raporturile dintre părţi, cu excepţia situaţiilor în care acestea sunt
ineficace, fiind contrare ordinii de drept ( o astfel de situaţie atrăgând nulitatea
actului sau a clauzei respective).
Excepţii de la principiu. Există situaţii în care, dispărând sau
atenuându-se raţiunile care impun forţa obligatorie (şi care sunt necesitatea
asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice generate de actele juridice
civile, precum şi imperativul moral al respectării cuvântului dat) principiul nu se
mai aplică. În asemenea cazuri efectele actului juridic civil nu se mai produc aşa
cum au dorit părţile la încheierea lui, ele fiind fie mai restrânse fie mai întinse,
independent de voinţa lor.
Sunt cazuri de restrângere a forţei obligatorii: încetarea actului juridic civil
înainte de expirarea termenului pentru care a fost încheiat, datorită morţii uneia
dintre părţi, în cazul actelor intuitu personae; încetarea actului juridic civil în
cazul pieirii bunului ce formează obiectul derivat al acestuia.
Sunt cazuri de extindere a forţei obligatorii cele în care operează
prorogarea actului juridic civil prin lege, peste termenul stabilit de părţi sau cele
de suspendare a efectelor actelor juridice civile cu executare succesivă, în caz
de forţă majoră.
Secţiunea II – Principiul irevocabilităţii actului juridic civil.
Principiul irevocabilităţii actului juridic civil exprimă acea regulă de drept
potrivit căreia actul bilateral nu poate fi revocat doar prin voinţa uneia dintre
părţi, iar cel unilateral – de regulă – nu poate fi revocat. Reglementarea se
regăseşte în textul art. 969 alin. 2 Cod civil pentru contracte, efectul ei fiind
extins şi în cazul actelor unilaterale.
Irevocabilitatea este o consecinţă şi, totodată, o garanţie a principiului
forţei obligatorii a actului juridic civil.
319
înţeles să şi-o asume. Într-o asemenea variantă excepţiile sunt extrem de strict
reglementate de lege iar justificarea lor trebuie înţeleasă prin prisma
imposibilităţii de a accepta ideea că titularul unui drept poate fi frustrat de
posibilitatea exercitării acestuia ca urmare a dispariţiei fizice a debitorului său.
Excepţiile de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice civile pot fi
aparente şi reale iar pentru a purcede la analiza acestora trebuie să stabilim
poziţia subiectelor de drept faţă de un act juridic, acesta putând fi una din
următoarele: părţile actului juridic sunt subiectele de drept care participă la
naşterea, modificarea sau stingerea raportului juridic şi cărora actul le va fi
întotdeauna şi necondiţionat opozabil; terţii cărora – de principiu – actul nu le
este opozabil (decât în situaţiile prevăzute de lege) şi o categorie intermediară
alcătuită din subiecte de drept care nu au participat direct la încheierea actului
juridic şi totuşi acesta îşi produce efecte faţă de ele.
A. Excepţii aparente:
1.Avânzii – cauză sunt tocmai aceste persoane faţă de care efectele
actului se
produc, deşi nu au participat la încheierea lui, în această categorie încadrându-
se succesorii universali, succesorii cu titlu universal, succesorii cu titlu particular
şi creditorii chirografari.
Situaţia avânzilor - cauză este doar în aparenţă o excepţie deoarece
aceştia iau locul părţilor – din anumite motive – din actul juridic civil astfel încât
efectele acestuia se produc, în ceea ce-i priveşte, tocmai în temeiul principiului
relativităţii.
2.Promisiunea pentru altul (convenţia de porte – fort) este acel act juridic
prin care o parte – promitentul – se angajează faţă cealaltă parte – creditorul
promisiunii – să determine o a treia persoană – un terţ – ca aceasta să ratifice
actul juridic civil încheiat în absenţa sa, dar în contul său, de către promitent, în
lipsa unei împuterniciri prealabile ( convenţia constituie doar în aparenţă o
excepţie deoarece ceea ce se promite de fapt este fapta promitentului şi anume
de a-l determina pe terţ să adere la un act juridic, astfel încât acesta va deveni
parte în act doar prin voinţa sa. Dacă terţul nu ratifică actul, promitentul va fi
obligat să-l despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat.
3.Simulaţia înseamnă acea operaţiune juridică în care, printr-un act
aparent şi public, dar în sine mincinos şi nereal, se creează o altă situaţie
juridică decât cea stabilită printr-un act ascuns, dar adevărat.
Simulaţia poate să apară în trei variante: contractul aparent poate să fie
fictiv (situaţie în care părţile creează aparenţa existenţei unui contract care însă,
în realitate, nu există), contractul poate fi deghizat (când părţile încheie în
realitate un contract însă urmăresc să-l ţină secret, în întregime sau în parte faţă
de terţi, mascându-l printr-un alt contract) sau poate fi întâlnită interpunerea de
persoană (când contractul aparent se încheie între anumite persoane iar cel real
se încheie de altele, beneficiarul actului fiind o altă persoană decât cea care
apare în contractul public). Potrivit art. 1175 Cod civil între părţi produce
întotdeauna efecte actul adevărat, care este cel secret, faţă de terţi însă fiind
opozabil actul public.
4.Reprezentarea este un procedeu tehnico-juridic, prin care o persoană
numită reprezentant încheie un act juridic civile în numele şi pe seama altei
persoane, numită reprezentat, în aşa fel încât efectele actului se produc direct în
persoana celui reprezentat. În astfel de cazuri reprezentantul prin propria sa
voinţă doreşte să încheie actul prin mandatarea unei alte persoane care doar să
fie de faţă şi să semneze, fiind clar pentru toată lumea că cel care îşi exprimă
321
CAIET DE SEMINAR 12
corespunde voinţei reale a părţilor şi prin care acestea anihilează, în tot sau în
parte, aparenţa juridică ce a fost creată prin actul public, simulat. Pentru a ne
afla în faţa unei simulaţii este necesar ca actul secret – contraînscrisul – să se fi
încheiat concomitent, sau, eventual înainte de încheierea contractului aparent.
De regulă, prin simulaţie părţile urmăresc să evite aplicarea unor legi sau să
ocolească prevederile prohibitive referitoare la anumite contracte. Astfel,
debitorul va putea să încheie un contract fictiv de vânzare-cumpărare pentru a
scoate un bun de valoare mare – în mod aparent – din propriul patrimoniu ce
este afectat de un gaj general în favoarea unui creditor chirografar; o persoană
afectată de o incapacitate specială de folosinţă va încheia contractul prin
intermediul unei alte persoane ce nu este afectată de incapacitatea respectivă,
aceasta din urmă apărând ca parte în actul public; pentru a înlătura posibilitatea
revocării donaţiei pentru cazul naşterii unui copil al donatorului, părţile vor
deghiza actul într-un contract de vânzare-cumpărare.
Simulaţia în sine, nu este sancţionată cu nulitatea, sancţiunea specifică
fiind inopozabilitatea faţă de terţele persoane a situaţiei juridice create prin
contractul secret şi, după caz, înlăturarea simulaţiei pe calea unei acţiuni în
simulaţie.
Între părţi îşi va produce efecte contraînscrisul – ca o reflectare a
principiului respectării voinţei reale a părţilor – cu condiţia ca acesta să respecte
toate condiţiile de valabilitate cerute de lege.
Faţă de succesorii universali şi cu titlu universal îşi va produce
efectul tot contractul secret, dată fiind poziţia acestora faţă de antecesorul lor.
Terţilor nu le poate fi opusă situaţia juridică consacrată prin
contraînscrisul secret al părţilor, ci doar aceea care rezultă din contractul public,
aparent, deşi aceasta nu corespunde realităţii. Totuşi, dacă în momentul în care
s-au născut interesele lor legate de acest contract, ei îi cunoşteau existenţa,
terţii nu vor putea refuza efectele contractului secret.
O altă regulă este aceea că în timp ce părţile nu pot opune terţilor actul
secret, terţii sunt îndreptăţiţi să invoce în beneficiul lor şi împotriva părţilor
efectele actului secret.
O situaţie specială apare când există un conflict între mai mulţi terţi, în
sensul că unii dintre aceştia au interesul să invoce faţă de părţi contractul
aparent, iar ceilalţi au interesul să invoce actul secret. De exemplu, o persoană
încheie un contract fictiv de vânzare-cumpărare cu privire la unele bunuri. În
timp ce creditorii chirografari ai vânzătorului au interesul să invoce contractul
secret pentru a dovedi că bunurile nu au ieşit din patrimoniul debitorului, cei ai
cumpărătorului sunt interesaţi să invoce contractul aparent pentru a putea
aduce bunurile în patrimoniul propriului debitor; în acest caz va existe un
conflict de interese între creditorii chirografari ai vânzătorului şi cei ai
cumpărătorului. Într-un astfel de caz s-a stabilit că vor avea prioritate terţii care
vor invoca, cu bună credinţă, actul aparent.
Mai menţionăm în acest context doar faptul că în măsura în care o acţiune
în simulaţie este admisă se înlătură efectele contractului aparent, singurul
contract eficient rămânând contractul secret (se va reveni asupra acestei
probleme la materia obligaţiilor).
Reprezentarea – poate fi legală sau convenţională şi în oricare din aceste
situaţii poate fi totală (generală) atunci când se conferă reprezentantului
puterea de a încheia pentru reprezentat toate actele juridice, cu excepţia celor
strict personale, sau parţială (specială) atunci când se acordă acestuia puterea
de a încheia doar un anumit act sau anumite acte juridice determinate.
325
1
Ernest Lupan , op. cit.. p. 285
328
decât în măsura în care au profitat de această prestaţie (în acest caz se percepe
intenţia legiuitorului de a-l feri pe incapabil de consecinţele lipsei sale de
experienţă, fără a-i crea însă posibilitatea obţinerii unor foloase necuvenite);
-excluderea restituirilor ca sancţiune a răspunderii delictuale – persoana
care a determinat în moc culpabil pe celălalt contractant să încheie actul juridic
lovit de nulitate pierde dreptul de a obţine, în baza hotărârii de anulare,
restituirea prestaţiilor pe care le-a executat. Soluţia decurge din principiul
răspunderii civile, consacrat de art. 998 Cod civil, fiind consacrat expres prin art.
1162 Cod civil care nu permite minorului exercitarea acţiunii în resciziune dacă
obligaţia executată rezultă din delictele sale. Practic, într-un astfel de caz,
nerestituirea prestaţiilor constituie sancţiunea cea mai adecvată a delictului civil
săvârşit, partea indusă în eroare şi prejudiciată prin anulare, putând în acest
mod să păstreze valoarea respectivă şi obţinând, indirect, dar integral
despăgubirea ce I se cuvenea;
-cazul aplicării principiului după care nimănui nu îi este îngăduit să se
prevaleze de propria incorectitudine ori imoralitate pentru a obţine protecţia
unui drept (nemo auditur propriam turpitudinem allegans). Această excepţie de
la principiul repunerii în situaţia anterioară se întemeiază pe „nedemnitatea
reclamantului” de a solicita restituirea prestaţiei executate în baza unui act lovit
de nulitate absolută din cauza caracterului imoral al obiectului actului juridic civil
ori cauzei acestuia.
5.2.Efectele nulităţii faţă de terţi.
Aceste efecte sunt guvernate de principiul anulării actului subsecvent ca
urmare a anulării actului iniţial (resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis).
Acest principiu se bazează pe ideea că dacă transmiţătorul nu putea transmite
un drept, deoarece s-a desfiinţat titlul prin care el l-a dobândit, este evident că
nici subdobânditorul nu putea dobândi dreptul respectiv.
Aplicarea acestui principiu se concretizează în două situaţii specifice:
-în cazul actelor autorizate, anularea autorizaţiei administrative care
precede actul juridic civil determină anularea actului care se întemeia pe
autorizaţia respectivă;
-situaţia actului accesoriu, care va lipsit de efecte în cazul anulării actului
principal (accesorium sequitur principalem).
Excepţii – cazuri în care deşi dreptul transmiţătorului este desfiinţat, cel al
subdobânditorului va fi menţinut; acestea sunt justificate de principiul ocrotirii
bunei credinţe a subdobânditorului cu titlu oneros a unui bun şi de cel al
asigurării stabilităţii circuitului civil:
-cazul posesorului de bună credinţă a unui bun mobil care, datorită acestei
posesii, dobândeşte proprietatea bunului corporal, individual determinat;
-actele de conservare şi de administrare ale bunului;
-actele de dispoziţie cu titlu oneros încheiate cu un subdobânditor de bună
credinţă, inclusiv cazul special reglementat de art. 20 alin. 2 din Decretul nr.
31/1954, care se referă la efectele anulării hotărârii judecătoreşti declarative de
moarte.
5.3.Alte principii care înlătură efectele nulităţilor.
5.3.1.Conversiunea actului juridic civil.
În temeiul acestui procedeu actul juridic nul – inapt de a produce efecte
juridice – este înlocuit cu unul valabil. Principiul se bazează pe ideea că orice act
juridic reprezintă o manifestare de voinţă realizată în scopul de a produce efecte
juridice motiv pentru care aceasta trebuie interpretată într-un sens în care să fie
susceptibilă dea produce aceste efecte (art. 978 Cod civil).
332
CAIET DE SEMINAR 13
1
Pentru prezentarea părerilor exprimate, Ernest Lupan, op. cit. p. 286
334
dintre părţi, şi nici de eventuale alte persoane al căror interes este legat în
vreun anume fel de acest contract şi care declara că nu înţeleg să îl atace.
6.Cauze de nulitate absolută:
-o parte doreşte să încheie un contract de întreţinere, iar cealaltă doreşte
să încheie un contract de cumpărare; datorită erorii obstacol acordul de voinţă
nu s-a realizat;
-o asociaţie care a fost înfiinţată pentru a asigura protecţia şi îngrijirea
animalelor în captivitate cumpără uraniu pentru producerea unei bombe
atomice;
-se înstrăinează un imobil în schimbul uciderii asociatului din firmă;
-încheierea unui contract de donaţie prin act sub semnătură privată;
-încheierea unui act juridic exclusiv pentru a înlătura o creanţă datorată
bugetului statului.
7.În cazul nulităţii relative invocarea acesteia poate fi făcută atât personal
de subiectul de drept protejat prin norma încălcată la încheierea actului, cât şi
de reprezentantul legal al acestuia, dacă cel dintâi este lipsit de capacitate de
exerciţiu. Mai mult, nulitatea relativă va putea fi invocată pe calea acţiunii oblice
chiar şi de creditorii chirografari ai părţii ocrotite.
8.Confirmarea nulităţii relative este un act juridic unilateral prin cel
îndreptăţit să invoce nulitatea renunţă la acest drept. Confirmarea poate fi
expresă sau tacită, în acest din urmă caz rezultând inexecutarea actului şi din
neinvocarea anulabilităţii înăuntrul termenului de prescripţie.
9.Cauze de nulitate relativă vizând nerespectarea regulilor privind
capacitatea de e Mai mult, nulitatea relativă va putea fi invocată pe calea
acţiunii oblice chiar şi de creditorii chirografari ai părţii ocrotite.
8.Confirmarea nulităţii relative este un act juridic unilateral prin cel
îndreptăţit să invoce nulitatea renunţă la acest drept. Confirmarea poate fi
expresă sau tacită, în acest din urmă caz rezultând inexecutarea actului şi din
neinvocarea anulabilităţii înăuntrul termenului de prescripţie.
9.Cauze de nulitate relativă vizând nerespectarea regulilor privind
capacitatea de exerciţiu:
-actul s-a încheiat de cel lipsit de capacitate de exerciţiu;
-a lipsit încuviinţarea autorităţii tutelare, dacă aceasta era obligatorie
potrivit legii;
-actul nu putea fi încheiat nici cu încuviinţarea autorităţii tutelare, chiar
dacă aceasta s-ar fi obţinut;
-actul a fost încheiat de minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, fără
încuviinţarea ocrotitorului său legal, iar acesta i-a produs o leziune;
-actul s-a încheiat cu nerespectarea unei interdicţii privind capacitatea,
care ocroteşte un interes personal.
10.Dreptul de preemţiune reprezintă dreptul unui subiect de drept de a
avea prioritate la încheierea unui contract, respectiv dreptul de a cere
proprietarului, care şi-a manifestat intenţia de a vinde terenul, să încheie
contractul cu el, la preţ egal. O reglementare a dreptului de preemţiune este cea
care se regăseşte în art. 5 din Legea 54/1998 privind înstrăinarea terenurilor
agricole situate în extravilan.
Legile 64/1991 şi 129/1992 reglementează un drept de preferinţă al
societăţii comerciale pentru încheierea contractului de cesionare a invenţiei sau
a desenului ori modelului industrial.
11.Nulitatea totală intervine atunci când actul juridic civil cuprinde o
singură clauză sau este lovită de nulitate clauza esenţială în act, care le
335
determină pe toate celelalte. În măsura în care actul juridic civil îşi poate
produce efecte şi prin înlăturarea clauzei prin care a fost încălcată o normă, în
momentul încheierii acestuia, vor fi păstrate celelalte clauze în urma înlăturării
celei nelegale.
12.Nulitatea parţială nu trebuie confundată cu alte situaţii juridice care
duc tot la lipsirea actului juridic civil de efecte: de exemplu, când din mai multe
acte juridice distincte, dar aflate în strânsă legătură, este anulat numai unul;
conversiunea actului juridic; îndeplinirea ulterioară a condiţiei a cărei lipsă
determina nulitatea actului; cazul în care nulitatea priveşte mijlocul probator şi
nu operaţiunea juridică în sine.
13.Exemple de nulităţi exprese: art. 803, 1308 Cod civil.
Exemple de nulităţi virtuale: art. 813, 858 Cod civil.
14.Actul juridic civil este considerat valabil până în momentul rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti, ulterior el fiind desfiinţat retroactiv.
15.Prin acţiunea în nulitate A solicită instanţei în contradictoriu cu B să se
constate nulitatea/să se dispună anularea unui anume act juridic, încheiat
anterior de A şi B.
În cazul invocării nulităţii pe excepţie situaţia este următoarea: A
formulează o acţiune în justiţie prin care obligarea lui B la executarea obligaţiei
asumată printr-un contract. B se apără invocând nulitatea actului (deci el nu mai
are motiv să execute o prestaţie în condiţiile în care aceasta are la bază un act
nul).
16.Excepţii de la principiul anulării actului subsecvent.
a. A îi vinde lui B un imobil, iar cumpărătorul încheie cu C un contract de
antrepriză de lucrări pentru renovarea casei. Ulterior contractul dintre A şi B
este lipsit de efecte juridice, A restituind preţul şi B restituind imobilul. A va fi
obligat să-i achite lui B contravaloarea reparaţiilor necesare şi utile, efectuate în
temeiul contractului încheiat de acesta cu C deoarece reparaţiile efectuate îi
profită.
b. La decesul lui A, B, în calitate de legatar universal, îl înlătură pe C –
verişor – de la succesiune şi, înscriindu-şi dreptul de proprietate, cu titlu de
moştenire, în cartea funciară, înstrăinează imobilului lui D. În urma acţiunii
exercitate de C, instanţa constată că testamentul de care s-a prevalat B nu a
fost scris, semnat şi datat de A, fiind lovit de nulitate absolută, astfel încât C
este moştenitorul legal al lui A. Chiar dacă transmisiunea este desfiinţată iar
dreptul de proprietate a lui B este radiat din CF, D îşi va păstra dreptul de
proprietate asupra imobilului respectiv deoarece l-a dobândit printr-un act cu
titlu oneros şi a fost de bună credinţă.
Articolul 20 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 reglementează în mod expres
situaţiile actelor juridice încheiate de moştenitori cu terţi în cazul în care
persoana declarată moartă prin hotărâre judecătorească este în viaţă şi obţine
anularea acestei hotărâri.
17.Conversiunea actului juridic.
a. Contractul autentic de vânzare-cumpărare, lovit de nulitate absolută,
din cauza unei neregularităţi strecurate cu ocazia autentificării actului poate
produce efectele unei promisiuni sinalagmatice de vânzare-cumpărare.
b. Art. 923 Cod civil: orice înstrăinare a obiectului legatului, făcută cu orice
mod sau condiţie, revocă legatul pentru tot ce s-a înstrăinat, chiar când
înstrăinarea va fi nulă, sau când obiectul legat va fi reintrat în starea
testatorului.
336
1
Pentru prezentarea definiţiilor cunoscute de doctrină, Ernest Lupan, op. cit. p. 315
338
creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă
la data executării nu ştia că acest termen s-a împlinit.
Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge
şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii, regula fiind în mod expres
prevăzută de art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958.
1
Ernset Lupan, op. cit. p. 356
348
CAIET DE SEMINAR 14
SPEŢE
3.A.B. solicită instanţei la 3 ianuarie 1996 să îl oblige pe X.Y. la plata chiriei restante
pentru perioada 1 iunie 1992 – 31 decembrie 1995. X.Y. se opune la admiterea acţiunii
arătând că i-a împrumutat lui A.B. la 1 decembrie 1995 o sumă mult mai mare decât
contravaloarea chiriei, până la 1 aprilie 1996, astfel încât operează compensarea celor două
creanţe. Ulterior îşi precizează poziţia, invocând împlinirea termenului de prescripţie.
Ce soluţia va pronunţa instanţa?
8.L.F. cumpără la o licitaţie publică în anul 1985, un imobil format din casă şi 250 mp
tern aferent construcţiei. În 1995 L.F. este chemat în judecată de M.G., care revendică
imobilul. Pârâtul invocă prescripţia, excepţie faţă de care reclamantul susţine
imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare şi imposibilitatea blocării acesteia altfel decât prin
invocarea dobândirii proprietăţii cu titlu de uzucapiune, L.F. neîndeplinind însă condiţiile cerute
de lege pentru a fi dobândit proprietatea acestui imobil.
Ce soluţie va pronunţa instanţa?
9.A.B. şi C.B. sunt căsătoriţi. În 8 ianuarie 1990 A.B. vinde imobilul – bun comun – fără
ştirea lui C.B., în favoarea cumpărătorului X.Y. În 30 iunie 1992 C.B. este pus sub interdicţie,
fiind numit tutore D la 8 decembrie 1992. La 7 ianuarie 1994 D cheamă în judecată pe X.Y.
solicitând instanţei să dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în lipsa lui
357
C.B. X.Y. invocă prescripţia. Faţă de această apărare, D. arată instanţei că termenul de
prescripţie a început să curgă în momentul numirii sale ca tutore, la 8 decembrie 1992.
Ce soluţie va pronunţa instanţa?
PRACTICĂ JUDICIARĂ
1. Contracte. Forma în care se încheie. Act autentic. Act sub semnătură privată.
Neştiutor de carte.
Cu excepţia unui redus număr de acte juridice, cea mai mare parte a
contractelor se încheie prin simplul acord de voinţă, aşa cum este cazul
contractului de vindere-cumpărare sub regimul Codului civil. În toate aceste
cazuri, în care legea nu cere autenticitatea pentru însăşi valabilitatea actului
juridic şi în care întocmirea unui înscris autentic sau sub semnătură privată
constituie numai un mijloc de probaţiune preconstituit, părţile pot încheia valabil
actul juridic prin simplul lor acord de voinţă.
Din acest punct de vedere este indiferent dacă părţile sunt sau nu
ştiutoare de carte, pentru că legea nu a creat un regim de incapacitate de a
contracta. Astfel, părţile neştiutoare de carte pot încheia valabil acte juridice
fără să recurgă la forma autentică, dacă aceasta nu este cerută expres de lege
pentru actul juridic respectiv (art. 35 din Legea nr. 358/1944).
Această situaţie nu exclude totuşi posibilitatea ca actul juridic să fie
dovedit prin alte mijloace de probaţiune, după regulile dreptului comun,
deoarece lipsa înscrisului nu afectează valabilitatea raportului juridic (art. 1191,
1197 şi 1998 Cod civil).
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 2131/29.11.1956,
În acest mod, trebuie să procedeze instanţa dacă, de exemplu, convenţia între părţi, în
baza căreia s-a solicitat o hotărâre de expedient, conţine obligaţia debitorului sub condiţie
potestativă pură, care atrage nulitatea obligaţiei (art. 271 cod procedură civilă; art. 1010 Cod
civil).
Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 1036/26.06.1963, nepublicată.
În conformitate cu dispoziţiile art. 948 Cod civil; printre condiţiile de valabilitate a unei
convenţii este prevăzută şi aceea de a avea o cauză licită, iar potrivit art. 966 obligaţia fără
cauză sau întemeiată pe o cauză falsă ori ilicită nu poate avea nici un efect. Cauza este ilicită,
potrivit art. 968 Cod civil; când este prohibită de lege sau este contrară bunelor moravuri şi
ordinii publice.
Liberalitatea prin care se urmăreşte începerea, continuarea sau reluarea unei relaţii de
concubinaj are un scop potrivnic regulilor de convieţuire, iar sancţiunea unui act juridic cu o
asemenea cauză este nulitatea.
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 144/29.01.1983, nepublicată.
Renunţarea voluntară sau iertarea de datorie este un contract cu titlu gratuit prin care
creditorul liberează pe debitor.
Iertarea de datorie, în afară de cazul când este făcută prin testament, poate fi făcută în
orice formă, deci, atât tacit cât şi prin înscris autentic sau sub semnătură privată, putând fi
dovedită ca orice act juridic potrivit normelor de drept comun cu privire la proba actelor
juridice.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă decizia nr. 1741/26.09.1990
M.V. a formulat contestaţie la executarea pornită de creditorul I.N. prin poprire asupra
pensiei ce o primeşte de la Oficiul de Pensii Buzău, în ce priveşte suma de 18.898 lei, rest din
debitul de 56.801 lei. Contestaţia a fost motivată prin acea că pentru suma de 18.898 lei
creditorul a renunţat prin declaraţia dată în faţa executorului judecătoresc.
Judecătoria Buzău, prin sentinţa civilă nr. 2629 din 10.07.1989, a respins contestaţia cu
motivarea că renunţarea creditorului nu se poate face decât în faţa instanţei sau prin înscris
autentic.
Tribunalul judeţean Buzău a respins recursul declarat de contestator prin decizia civilă
nr. 776/26.09.1989. S-a motivat că, în condiţiile existenţei unei hotărâri judecătoreşti prin care,
pe calea popririi, se execută silit o datorie, consemnarea renunţării la datorie în procesul-
verbal întocmit de executorul judecătoresc nu poate înlătura efectele hotărârii de validare a
popririi.
Împotriva acestor hotărâri, procurorul general a formulat recurs extraordinar,
considerându-le vădit netemeinice şi esenţial nelegale, deoarece între creditor şi debitor a
intervenit o convenţie prin care creditorul a renunţat la parte din datorie, convenţia pentru care
legea nu prevede o formă specială, nepunându-se deci problema modificării unei hotărâri
judecătoreşti printr-un proces verbal al executorului judecătoresc ci a stingerii obligaţiei printr-
un asemenea act, care este un înscris autentic.
Recursul extraordinar este întemeiat.
Contestatorul – debitor M.V. a fost obligat prin decizia civilă nr. 1083/1985 a
Tribunalului judeţean Buzău să plătească creditorului I.N. suma de 56.801 lei.
Pentru realizarea creanţei sale creditorul a solicitat înfiinţarea şi validarea unei poprii
asupra pensiei debitorului, cerere ce i-a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 3604/29.09.1986 a
Judecătoriei Buzău.
La executorii judecătoreşti de pe lângă Judecătoria Buzău s-a format dosarul de
executare nr. 71/1986. La 19.05.1988 în prezenţa creditorului I.N. şi debitorului M.V.;
executorul judecătoresc întocmeşte un proces verbal în care se consemnează că I.N. (numit
363
reclamant) declară că a recuperat suma de 23.045 lei prin mandate poştale şi poprire asupra
pensiei asupra pensiei debitorului, că în faţa executorului se înmânează de către M.V. (numit
pârât) suma de 12.000 lei, că părţile stabilesc de comun acord cu reclamantul să continue
executarea prin poprire pentru încă 3.000 lei, şi că reclamantul declară că solicită recuperarea
sumei de 38.054 lei, iar pentru suma restantă de 18.898 lei renunţă definitiv în favoarea
pârâtului. Procesul verbal este semnat de executorul judecătoresc, creditor şi debitor.
Poprirea asupra pensiei debitorului fiind validată până la concurenţa sumei de 56.801
lei, aceasta a formulat contestaţie la executare solicitând sistarea popririi pentru suma de
18.898 lei.
Instanţele în mod greşit au respins contestaţia cu o motivare care nu concordă cu
prevederile legale raportate la raporturile juridice dintre părţi.
În speţă, nu sunt incidente normele juridice ce privesc înlăturarea efectelor unei hotărâri
judecătoreşti ci acele prevederi legale aplicabile raportului juridic obligaţional precum şi acelea
referitoare la forţa probantă a înscrisurilor.
Potrivit art. 969 din Codul civil convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante, dispoziţie ce se constituie ca un principiu de bază ce trebuie să guverneze
raporturile juridice dintre persoane.
Printre modurile de stingere a obligaţiilor – indiferent cum au fost ele stabilite – Codul
civil prevede la art. 1091 şi 1138 – 1142 şi remiterea voluntară sau iertarea de datorie.
Iertarea de datorie este un contract cu titlu gratuit prin care creditorul liberează pe
debitor. Iertarea de datorie, în afară de cazul în care este făcută prin testament, poate fi făcută
în orice formă, deci atât tacit cât şi prin înscris autentic sau sub semnătură privată.
În speţă, creditorul, cu acordul debitorului l-a iertat pe acesta de o datorie de 18.898 lei,
rest nerestituit din datoria totală de 56.801 lei.
Iertarea de datorie fiind un act juridic, ea trebuie dovedită potrivit normelor de drept
comun cu privire la proba actelor juridice. Această probă a fost făcută de debitor cu un act
autentic, procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc. Actele încheiate de executorul
judecătoresc în exerciţiul atribuţiilor sale sunt acte autentice în temeiul art. 1171 din Codul
civil. În speţă, actul întruneşte toate condiţiile legale pentru a fi autentic: a fost întocmit de
către un funcţionar de stat, care are calitatea de a încheia acte în cauzele în care investit cu
executarea, a fost încheiat la sediul instanţei, loc unde executorul este în drept să funcţioneze
şi în limitele competenţei sale.
Fiind deci vorba de un înscris autentic, tot ce s-a petrecut în faţa executorului
judecătoresc şi s-a consemnat în procesul-verbal cu privire la faptul prezentării părţilor,
364
În motivarea deciziei s-a arătat că preţul de organizare a licitaţiei a fost corect stabilit,
investiţiile făcute de reclamant au avut caracterul unor reparaţii, iar organizarea licitaţiei a fost
făcută publică.
În contra acestei ultime hotărâri a declarat recurs extraordinar procurorul general,
considerând-o vădit netemeinică şi esenţial nelegală, întrucât imobilul licitat nu a fost corect
evaluat, nu s-a ţinut cont de normele metodologice privind inventarierea şi reevaluarea
bunurilor şi nici de investiţiile mari făcute de reclamant, că D.C. a participat la licitaţie ca
licitator, ea fiind în acelaşi timp şi membră a comisiei de licitaţie şi că anunţul publicitar privind
licitaţia nu a individualizat bunurile ce urmau să fie licitate, punând în imposibilitate, pe
reclamant să participe şi el la licitaţie sau să-şi arate pretenţiile derivând din calitatea sa, de
chiriaş care a făcut mari investiţii la imobil.
Se solicită modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii recursului declarat de D.C.
Recursul extraordinar este întemeiat.
Potrivit art. 1306 din Codul civil, pot cumpăra şi vinde toţi cărora nu le este oprit prin
lege iar art. 1308 din Codul civil prevede că, sub pedeapsă de nulitate, nu se pot face
adjudecatari nici direct, nici prin persoane interpuse, mandatarii averii ce sunt însărcinaţi să
vândă.
Din actele existente la dosar rezultă că D.C. la data licitaţiei era membră atât a comisiei
de lichidare a CAP Râmnicu-Vâlcea, cât şi a celei de licitaţie.
Din procesul-verbal de licitaţie nr. 125/15.07.1991 rezultă că D.C. a participat la licitaţie,
în nume propriu şi că ea a fost adjudecatara maternităţii de proci Râureni.
Pe de altă parte, fără nici o justificare, în contractul de vânzare-cumpărare D.C., soţul
acesteia figurează în calitate de cumpărător.
Faţă de aceste împrejurări, în mod corect instanţa de fond a anulat procesul-verbal de
licitaţie, contractul de vânzare-cumpărare şi procesul-verbal de predare primire a
construcţiilor.
Soluţia instanţei de recurs, care a respins acţiunea, este neîntemeiată atât pentru
existenţa motivului de nulitate invocat cât şi în raport de celelalte critici din recursul
extraordinar, vizând evaluarea incorectă a construcţiilor, modul de a anunţare, prin publicitate,
a efectuării licitaţiei şi înstrăinarea terenului aferent.
În consecinţă, recursul extraordinar fiind întemeiat, urmează a fi admis şi a
nu poate fi considerat conştient şi liber, nu este valabil şi drept urmare, nu poate să producă
efecte juridice.
De aceea, art. 953 din Codul civil, referindu-se la consimţământ, prevede că acesta nu
este valabil, printre altele, atunci când este smuls prin violenţă.
Dacă, prin definiţie consimţământul presupune libertate, violenţa reprezintă o atingere
adusă acestei condiţii esenţiale de valabilitate a consimţământului. Violenţa constă în faptul de
a insufla unei persoane, prin ameninţarea cu un rău, o temere sub imperiul căreia
consimţământul la încheierea actului juridic.
În cazul violenţei, victima este conştientă că nu ar trebui să încheie actul juridic, dar
preferă să o facă, pentru a nu I se pricinui un rău.
Violenţa psihică constă în faptul de a insufla autorului actului o temere
fără de care acesta nu şi-ar fi dat consimţământul la încheierea actului.
Potrivit art. 955 din Codul civil violenţa constituie un viciu de
consimţământ, chiar dacă este exercitată de o altă persoană decât aceea în
folosul căreia s-a făcut convenţia. Soluţia se impune şi este în deplină
concordanţă cu fundamentul psihologic al viciilor de consimţământ; de vreme de
constrângerea alterează actul volitiv, este indiferent dacă emană de la cealaltă
parte sau de la un terţ.
Un alt element constitutiv al violenţei, cu caracter subiectiv, îl reprezintă
temerea, adică starea psihologică insuflată autorului actului de constrângere
exercitată asupra sa. Este evident că temerea trebuie să prezinte o anumită
gravitate pentru a vicia consimţământul.
Pentru a putea să producă efectele unui viciu de consimţământ, violenţa
trebuie să fi determinat consimţământul şi să fie nelegitimă.
Din cuprinsul art. 956 alin. 1 din Codul civil rezultă că între temerea
inspirată prin violenţă şi actul de violenţă trebuie să existe o strânsă legătură, în
sensul că, fără presiunea psihică exercitată asupra sa, partea în cauză nu ar fi
consimţit la încheierea actului. Dar, pentru a stabili dacă temerea a fost
determinantă, aprecierea trebuie făcută în concret, în raport cu persoana
victimei şi cu împrejurările în care s-a încheiat actul juridic.
În raport cu aceste principii, urmează a se constata că, în speţă, faţă de
probele existente la dosar, cele două instanţe au fost îndreptăţite să reţină că
B.F., autorul reclamantei, cu voinţa slăbită de boală şi bătrâneţe, sub imperiul
constrângerii morale exercitate asupra sa de către cele două pârâte, a consimţit
să încheie contractul de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul din litigiu
compus din patru camere şi dependinţe, înstrăinare pe care n-ar fi făcut-o şi nici
nu ar fi avut motive să o facă.
Este de observat că, la data încheierii actului, vânzătorul era în vârstă de
70 de ani, iar actele medicale depuse la dosar şi care nu pot fi ignorate,
demonstrează că, începând din luna aprilie a anului 1987, starea sănătăţii
acestuia a început să se înrăutăţească, culminând cu încetarea din viaţă, la
17.07.1987.
Cu toate că boala era gravă (cancer), în acest întreg interval de timp
bolnavul nu a fost înregistrat oficial la secţia de oncologie a Spitalului teritorial
pentru tratament adecvat, tratamentul fiindu-i aplicat în exclusivitate de către
C.G., cadru medical cu pregătire medie, iar la 25.06.1987, când stadiul bolii era
369
dovedit şi altfel decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată,
adăugând, la imposibilitatea materială, şi imposibilitatea morală de a
preconstitui înscrisul datorită calităţii părţilor.
Faptul că părţile au fost colegi de serviciu – fără să se pună problema unor
raporturi de diferenţă între superior şi subordonat – nu justifică abaterea de la
regula înscrisă în art. 1191 Cod civil.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, decizia nr. 374/09.03.1994.
Prin sentinţa civilă nr. 3506 din 05.05.1993 a Judecătoriei sectorului IV
Bucureşti s-a admis acţiunea principală formulată de reclamanta L.I. împotriva
pârâţilor L.C. şi L.C., s-a dispus evacuarea acestora din apartamentul situat în
Bucureşti, sector 4, pentru lipsă de titlu locativ. Acţiunea conexă a pârâţilor a
fost respinsă ca nedovedită.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că pârâţii au avut
calitatea de chiriaşi în temeiul contractului de închiriere încheiat pentru perioada
de 01.03.1985-01.03.1986. Pârâţii nu au făcut dovada existenţei unui
antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la acest apartament.
Sentinţa a fost atacată cu apel de către pârâţi.
În motivarea apelului se arată că între părţi a existat o înţelegere cu
privire la vânzarea-cumpărarea apartamentului şi nu cu privire la închiriere, cum
greşit a reţinut prima instanţă, motiv pentru care au şi plătit reclamantei suma
de 60.000 lei. Totodată instanţa nu a ţinut cont de imposibilitatea morală de a
produce o dovadă scrisă, date fiind relaţiile dintre părţi.
Apelul nu este fondat.
Din ansamblul probelor administrate în cauză rezultă că reclamanta, în
calitate de proprietar al apartamentului din litigiu, a închiriat apartamentul
pârâţilor, pe perioada 01.03.1985 – 01.03.1986, conform contractului de
închiriere depus la dosar.
Ca atare, aceasta a fost intenţia părţilor – de închiriere şi nu de vânzare –
cu atât mai mult cu cânt nu s-a încheiat nici un înscris privitor la suma de 60.000
lei, pe care pârâţii pretind că ar fi plătit-o reclamantei, ca avans pentru
apartament. Chiar în ipoteza în care reclamanta şi pârâta au fost colege de
serviciu, relaţiile dintre ele nu erau de aşa natură încât să existe o imposibilitate
morală de întocmire a înscrisului care să consemneze achitarea avansului
pentru apartament.
Contractul de închiriere făcând dovada certă a intenţiei părţilor, în prezent
apelanţii nu au nici un titlu locativ care să justifice ocuparea apartamentului a
cărui proprietară este reclamanta, motiv pentru care, în raport de dispoziţiile art.
296 Cod procedură civilă, apelul urmează să fie respins ca nefondat.
Notă: Întrucât în raport de dispoziţiile art. 129-130 Cod procedură civilă
judecătorul trebuie să aibă rol activ şi să pună în discuţia părţilor orice
împrejurare de fapt sau de drept care ar duce la dezlegarea pricinii, respingerea
cererii conexe ca nedovedită este criticabilă.
Art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prevede limitativ cauza care întrerup
cursul prescripţiei extinctive. Recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se
prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, este unul din cazurile
prevăzute de lege.
Efectul recunoaşterii dreptului a căruia acţiune se prescrie este acela că
determină începerea unui nou termen de prescripţie, de acelaşi fel.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1887/18.11.1994.
Prin sentinţa civilă nr. 1348/04.02.1994 Judecătoria sectorului 2 Bucureşti
a respins ca prescrisă acţiunea civilă a reclamantului P.I., formulată împotriva
pârâţilor N.C. şi A.G. prin care au solicitat despăgubiri pentru repararea pagubei
pricinuită prin fapta ilicită a acestora.
S-a reţinut că fapta ilicită s-a produs la data de 09.03.1990, iar acţiunea a
fost introdusă la data de 26.07.1993.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul.
Apelul este fondat.
Potrivit prevederilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958 „prescripţia se
întrerupe – alături de celelalte cazuri expres prevăzute de lege – prin
recunoaşterea dreptului a cărei acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul
căruia curge prescripţia”.
Prin urmare, faţă de faptul că pârâţii au recunoscut obligaţiile ce le revin şi
pentru că au solicitat un termen pentru plata despăgubirii, la 31.12.1990,
termenul de prescripţie se socoteşte de la această dată.
Reclamantul a formulat acţiunea la 26.07.1993, deci în termenul legal de
prescripţie.
În consecinţă, tribunalul va desfiinţa sentinţa civilă şi va trimite cauza spre
rejudecare la aceeaşi instanţă.
agricole, iar în anul următor acesta din urmă, fiind părăsit de familia sa, s-a
mutat în familia pârâtei.
Mai este de reţinut că prin actul de donaţie făcut pârâtei donatorul şi-a
rezervat un drept de uzufruct viager, iar ulterior a consimţit să fie demolată
construcţia şi să se edifice o altă locuinţă de către fiica şi ginerele pârâtei – cu
care a şi locuit şi gospodărit o perioadă mare de timp.
Martorii au relatat că autorul reclamantei a donat imobilul în litigiu pârâtei,
care era ruda sa, cu scopul de a obţine îngrijirea de care avea nevoie, deoarece
era certat cu soţia sa şi nu avea cine să-l întreţină.
Pe de altă parte, din adeverinţa nr. 16205/1989 a Întreprinderii unde era
angajat soţul pârâtei, rezultă că acesta făcea naveta zilnic de la domiciliu la
locul de muncă, împrejurare confirmată şi de un martor.
De altfel, toţi martorii audiaţi în cauză au făcut declaraţii unanime în
sensul că atât pârâta cât şi soţul său, nu au fost niciodată despărţiţi şi că la
muncile agricole mergeau împreună cu pârâta, soţul său şi autorul reclamantei.
Trebuie subliniat şi faptul că în perioada celor 18 ani care au trecut de la
încheierea actului de donaţie şi până la decesul donatorului, familia pârâtei I-a
acordat îngrijire, iar acesta nu a cerut revocarea sau constatarea nulităţii actului
şi nici nu rezultă că ar fi intenţionat să o facă, ceea ce demonstrează că actul în
discuţie nu a avut o cauză ilicită sau imorală.
Reclamanta a depus la dosar declaraţiile extrajudiciare ale unor persoane
în scopul de a demonstra că între tatăl său şi pârâtă ar fi existat relaţii de
concubinaj. Din alte declaraţii tot extrajudiciare, anexate recursului extraordinar
rezultă dimpotrivă, că tatăl reclamantei care era bătrân, bolnav şi părăsit de
soţie şi de fiica sa adoptivă, rămânând fără nici un sprijin, a fost nevoit să ceară
ajutorul rudei sale D.E., pârâta şi ca răsplată pentru îngrijirea ce I se acordă, I-a
donat imobilul din litigiu. Din aceleaşi declaraţii mai rezultă că o perioadă de
timp autorul reclamantei a locuit şi a fost îngrijit de familia pârâtei, iar după
aceea a locuit şi s-a gospodărit împreună cu fiica şi ginerele acesteia, până la
deces.
Constatarea pe care a făcut-o secţia civilă a Curţii Supreme de Justiţie,
prin decizia criticată, în sensul că actul de donaţie a fost încheiat de către tatăl
reclamantei în scopul de a obţine şi beneficia din partea familiei pârâtei, de
îngrijirea de care avea nevoie determinată de boală şi vârstă, este temeinică şi
legală.
Nu este întemeiată nici critica potrivit căreia instanţele nu ar fi stabilit
valoarea reală a bunului donat, fiind astfel prejudiciate interesele reclamantei
rezervatară. Cu ocazia dezbaterilor în fond a litigiului şi în cadrul recursului
ce a declarat, reclamanta – având asistenţă juridică calificată – nu a susţinut că
bunul donat ar fi fost evaluat greşit; dimpotrivă, a solicitat a se omologa raportul
de expertiză, astfel că instanţele, respectând principiul disponibilităţii, nu putea
să includă în masa de împărţit bunul la o altă valoare decât aceea stabilită de
expert şi necontestată de părţi.
În consecinţă, recursul extraordinar, fiind nefondat, urmează să fie
respins.
În sfârşit, mai este de arătat că potrivit art. 112 din Codul familie părintele
decăzut poate redobândi, prin hotărâre judecătorească drepturile părinteşti în
cazul în care au încetat împrejurările care au justificat sancţionarea sa şi se
constată că a dispărut orice primejdie pentru minor; instanţa judecătorească va
reda părintelui decăzut drepturile părinteşti, fie la cererea autorităţii tutelare, fie
la cererea părintelui interesat, însă în acest din urmă caz, cu avizul autorităţii
tutelare.
În consecinţă, potrivit considerentelor ce preced, recursul declarat în
cauză urmează a fi respins.
BIBILOGRAFIE
21. Colectiv – Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de Justiţie (1990-
1992), Ed. Orizonturi, Bucureşti, 1993
22. Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul jurisprudenţei, Culegere de decizii pe
anul 1993, Ed. Continent XXI & Univesrul”, Bucureşti, 1994
23. Colectiv – Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti, 1993-1997,
Ed. All Beck, Bucureşti, 1998
24. Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul jurisprudenţei, Culegere de decizii pe
anul 1997, Editura Argessis, Curtea de Argeş, 1998
25. Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul jurisprudenţei, Culegere de decizii pe
anul 1999 , Editura Argessis, Curtea de Argeş, 2000
26. tribunalul mun. Bucureşti, Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1990
cu note de Ioan Mihuţă, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1992
27. Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul jurisprudenţei, Culege de decizii pe
anul 1994, Ed. Proema Baia-Mare, 1995
28. Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul jurisprudenţei, Culege de decizii pe
anul 1996, Ed. Proema Baia-Mare, 1997
Guvernul României
Ordonanţă nr. 26
În temeiul dispoziţiilor art. 107 alin. (1) şi (3) din Constituţia României şi ale art. 1 lit. S pct. 2
din Legea nr. 206/1999 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe,
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Art. 1. - (1) Persoanele fizice şi persoanele juridice care urmăresc desfăşurarea unor
activităţi în interes general sau în interesul unor colectivităţi locale ori, după caz, în interesul
lor personal nepatrimonial pot constitui asociaţii ori fundaţii în condiţiile prezentei ordonanţe.
(2) Asociaţiile şi fundaţiile constituite potrivit prezentei ordonanţe sunt persoane juridice de
drept privat fără scop patrimonial.
(3) Partidele politice, sindicatele şi cultele religioase nu intră sub incidenţa prezentei
ordonanţe.
Art. 2. - Prezenta ordonanţă are ca scop crearea cadrului pentru:
a) exercitarea dreptului la liberă asociere;
b) promovarea valorilor civice, ale democraţiei şi statului de drept;
c) urmărirea realizării unui interes general, local sau, după caz, de grup;
d) facilitarea accesului asociaţiilor şi fundaţiilor la resurse private şi publice;
e) parteneriatul dintre autorităţile publice şi persoanele juridice de drept privat fără scop
patrimonial;
f) respectarea ordinii publice.
Art. 3. - Actele juridice de constituire a asociaţiilor şi fundaţiilor, încheiate în condiţiile
prezentei ordonanţe, sunt guvernate de legea civilă
CAPITOLUL II
Înfiinţarea asociaţiilor şi a fundaţiilor
Secţiunea 1
Constituirea şi înscrierea asociaţiei
Art. 4. - Asociaţia este subiectul de drept constituit de trei sau mai multe persoane care, pe
baza unei înţelegeri, pun în comun şi fără drept de restituire contribuţia materială, cunoştinţele
sau aportul lor în muncă pentru realizarea unor activităţi în interes general, comunitar sau,
după caz, în interesul lor, personal nepatrimonial.
Art. 5. - (1) Asociaţia dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea în Registrul
asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are
sediul.
390
(2) În temeiul dreptului constituţional la asociere, persoanele fizice se pot asocia fără a
constitui o persoană juridică atunci când realizarea scopului propus permite aceasta.
Art. 6. - (1) În vederea dobândirii personalităţii juridice, asociaţii încheie actul constitutiv şi
statutul asociaţiei, în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.
(2) Actul constitutiv cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute:
a) datele de identificare a asociaţilor: numele sau denumirea şi, după caz, domiciliul sau
sediul acestora;
b) exprimarea voinţei de asociere şi a scopului propus;
c) denumirea asociaţiei;
d) sediul asociaţiei;
e) durata de funcţionare a asociaţiei - pe termen determinat, cu indicarea expresă a
termenului sau, după caz, pe termen nedeterminat;
f) patrimoniul iniţial al asociaţiei; activul patrimonial, în valoare de cel puţin dublul salariului
minim brut pe economie, la data constituirii asociaţiei, este alcătuit din aportul în natură şi/sau
în bani al asociaţilor;
g) componenţa nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare şi control ale
asociaţiei;
h) persoana sau persoanele împuternicite să desfăşoare procedura de dobândire a
personalităţii juridice;
i) semnăturile asociaţilor.
(3) Statutul cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute:
a) elementele prevăzute la alin. (2), cu excepţia celor de la lit. g) şi h);
b) explicitarea scopului şi a obiectivelor asociaţiei;
c) modul de dobândire şi de pierdere a calităţii de asociat;
d) drepturile şi obligaţiile asociaţilor;
e) categoriile de resurse patrimoniale ale asociaţiei;
f) atribuţiile organelor de conducere, administrare şi control ale asociaţiei;
g) destinaţia bunurilor, în cazul dizolvării asociaţiei, cu respectarea dispoziţiilor art. 60.
(4) La autentificarea actului constitutiv şi a statutului asociaţiei se va prezenta dovada
eliberată de Ministerul Justiţiei privind disponibilitatea denumirii noii asociaţii.
Art. 7. - (1) Oricare dintre asociaţi, pe baza împuternicirii date în condiţiile art. 6 alin. (2) lit.
h), poate formula o cerere de înscriere a asociaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la
grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială urmează să-şi aibă sediul.
(2) Cererea de înscriere va fi însoţită de următoarele documente:
a) actul constitutiv;
b) statutul asociaţiei;
c) acte doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial.
Art. 8. - (1) Asociaţia devine persoană juridică din momentul înscrierii ei în Registrul
asociaţiilor şi fundaţiilor.
(2) În termen de 3 zile de la depunerea cererii de înscriere şi a documentelor prevăzute la
art. 7 alin. (2) judecătorul desemnat de preşedintele instanţei verifică legalitatea acestora şi
dispune, prin încheiere, înscrierea asociaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.
(3) O dată cu efectuarea înscrierii, încheierea prin care s-a dispus înscrierea se comunică,
din oficiu, organului financiar local în a cărui rază teritorială se află sediul asociaţiei, pentru
evidenţa fiscală, cu menţionarea numărului de înscriere în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.
Art. 9. - (1) În cazul în care cerinţele legale pentru constituirea asociaţiei nu sunt îndeplinite,
judecătorul, la expirarea termenului prevăzut de art. 8 alin. (2), va cita, în camera de consiliu,
pe reprezentantul asociaţiei, punându-i în vedere, în scris, să remedieze neregularităţile
constatate până la termenul următor, care nu va fi mai mare de o săptămână.
(2) Dacă neregularităţile constatate privesc dispoziţiile art. 37 alin. (2) din Constituţie, pentru
termenul fixat va fi citat şi parchetul de pe lângă instanţa sesizată, căruia i se vor comunica, în
391
copie, cererea de înscriere împreună cu actul constitutiv şi statutul asociaţiei. În acest caz,
punerea concluziilor de către procuror este obligatorie.
Art. 10. - (1) În situaţia în care, la termenul fixat, neregularităţile sunt înlăturate, judecătorul,
ascultând şi concluziile procurorului, dacă este cazul, va lua act despre aceasta prin încheiere,
dispunând înscrierea asociaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.
(2) În cazul în care neregularităţile nu au fost înlăturate sau, deşi legal citat, reprezentantul
asociaţiei lipseşte în mod nejustificat, judecătorul va respinge cererea de înscriere prin
încheiere motivată.
(3) Încheierile prevăzute în acest articol se vor pronunţa în cel mult 24 de ore de la
închiderea dezbaterilor şi se vor redacta în termen de cel mult 48 de ore de la pronunţare.
Art. 11. - (1) Încheierile de admitere sau de respingere a cererii de înscriere sunt supuse
numai recursului.
(2) În cazul în care procurorul nu a participat la soluţionarea cererii, parchetului pe de lângă
instanţa sesizată i se vor comunica şi copii de pe actul constitutiv şi de pe statutul asociaţiei,
împreună cu încheierea de admitere ori de respingere a cererii de înscriere, după caz.
(3) Termenul de recurs este de 5 zile şi curge de la data pronunţării, pentru cei care au fost
prezenţi, şi de la data comunicării, pentru cei care au lipsit.
(4) Recursul se soluţionează cu citarea părţilor, în camera de consiliu, de urgenţă şi cu
precădere. Dispoziţiile art. 10 alin. (3) cu privire la pronunţarea şi redactarea hotărârii se aplică
în mod corespunzător.
Art. 12. - (1) Înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, în conformitate cu art. 8, se
efectuează în ziua rămânerii irevocabile a încheierii de admitere, eliberându-se, la cerere,
reprezentantului asociaţiei sau mandatarului acesteia, un certificat de înscriere care va
cuprinde: denumirea asociaţiei, sediul acesteia, durata de funcţionare, numărul şi data
înscrierii în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.
(2) În relaţiile cu terţii dovada personalităţii juridice se face cu certificatul de înscriere.
Art. 13. - (1) Asociaţia îşi poate constitui filiale, ca structuri teritoriale, cu un număr minim de
3 membri, organe de conducere proprii şi un patrimoniu distinct de cel al asociaţiei.
(2) Filialele sunt entităţi cu personalitate juridică, putând încheia, în nume propriu, acte
juridice de administrare şi de conservare, în condiţiile stabilite de asociaţie prin actul
constitutiv al filialei. Ele pot încheia acte juridice de dispoziţie, în numele şipe seama
asociaţiei, numai pe baza hotărârii prealabile a consiliului director al asociaţiei.
(3) Filiala se constituie prin hotărârea autentificată a adunării generale a asociaţiei.
Personalitatea juridică se dobândeşte de la data înscrierii filialei în Registrul asociaţiilor şi
fundaţiilor.
(4) În vederea înscrierii filialei, reprezentantul asociaţiei va depune cererea de înscriere,
împreună cu hotărârea de constituire a filialei şi cu actele doveditoare ale sediului şi
patrimoniului iniţial, la judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială urmează să-şi aibă sediul
filiala. Dispoziţiile art. 9-12 sunt aplicabile în mod corespunzător.
Art. 14. - Dacă asociaţia, prin natura scopului sau obiectivelor propuse, urmează să
desfăşoare activităţi pentru care, potrivit legii, sunt necesare autorizaţii administrative
prealabile, aceste activităţi nu vor putea fi iniţiate, sub sancţiunea dizolvării pe cale
judecătorească, decât după obţinerea autorizaţiilor respective.
Secţiunea a 2-a
Constituirea şi înscrierea fundaţiei
Art. 15. - (1) Fundaţia este subiectul de drept înfiinţat de una sau mai multe persoane care,
pe baza unui act juridic între vii ori pentru cauză de moarte, constituie un patrimoniu afectat, în
mod permanent şi irevocabil, realizării unui scop de interes general sau, după caz, comunitar.
(2) Activul patrimonial iniţial al fundaţiei trebuie să includă bunuri în natură sau în numerar, a
căror valoare totală să fie de cel puţin 100 de ori salariul minim brut pe economie, la data
constituirii fundaţiei.
392
(3) Prin derogare de la prevederile alin. (2), în cazul fundaţiilor al căror scop exclusiv, sub
sancţiunea dizolvării pe cale judecătorească este efectuarea operaţiunilor de colectare de
fonduri care să fie puse la dispoziţia altor asociaţii sau fundaţii, în vederea realizării de
programe de către acestea din urmă, activul patrimonial iniţial poate avea o valoare totală de
cel puţin 20 de ori salariul minim brut pe economie.
Art. 16. - (1) În vederea dobândirii personalităţii juridice, fondatorul sau, după caz, fondatorii
încheie actul constitutiv şi statutul fundaţiei, în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii
absolute.
(2) Actul constitutiv al fundaţiei cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute:
a) datele de identificare a fondatorului sau, după caz, a fondatorilor: numele sau denumirea
ei, după caz, domiciliul sau sediul acestora;
b) scopul fundaţiei;
c) denumirea fundaţiei;
d) sediul fundaţiei;
e) durata de funcţionare a fundaţiei - pe termen determinat, cu indicarea expresă a
termenului sau, după caz, pe termen nedeterminat;
f) patrimoniul iniţial fundaţiei;
g) componenţa nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare şi control ale
fundaţiei ori regulile pentru desemnarea membrilor acestor organe;
h) persoana sau persoanele împuternicite să desfăşoare procedura de dobândire a
personalităţii juridice;
i) semnăturile fondatorului sau, după caz, ale fondatorilor.
(3) Statutul cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute:
a) elementele prevăzute la alin. (2), cu excepţia celor de la lit. g) şi h);
b) explicitarea scopului şi a obiectivelor fundaţiei;
c) categoriile de resurse patrimoniale ale fundaţiei;
d) atribuţiile organelor de conducere, administrare şi control ale fundaţiei;
e) procedura de desemnare şi de modificare a componenţei organelor de conducere,
administrare şi control, pe parcursul existenţei fundaţiei;
f) destinaţia bunurilor, în cazul dizolvării fundaţiei, cu respectarea dispoziţiilor art. 60.
Art. 17. - (1) Fundaţia dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea sa în Registrul
asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are
sediul.
(2) Cererea de înscriere va fi însoţită de următoarele documente:
a) actul constitutiv;
b) statutul;
c) acte doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial.
(3) Dispoziţiile art. 6 alin. (4), art. 7 alin. (1), art. 8-12 şi art. 14 se aplică în mod
corespunzător.
Art. 18. - (1) Fundaţia îşi poate constitui filiale, ca structuri teritoriale, pe baza hotărâri
autentificate a consiliului director, prin care le este alocat câte un patrimoniu.
(2) Filiala este condusă de un consiliu director propriu, alcătuit din cel puţin 3 membri.
(3) Dispoziţiile art. 13 alin. (2) şi(4) se aplică în mod corespunzător.
Art. 19. - (1) Moştenitorii şi creditorii personali ai fondatorilor au faţă de fundaţie acelea şi
drepturi ca şi în cazul oricărei alte liberalităţi făcute de fondator.
(2) După înscrierea fundaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, nici fondatorii ş inici
moştenitorii lor nu pot revoca actul constitutiv. De asemenea, după înscriere, actul constitutiv
nu mai poate fi atacat nici de către creditorii personali ai fondatorilor.
(3) Dacă fundaţia dobândeşte personalitate juridică după decesul fondatorului, efectele
liberalităţilor făcute de acesta în favoarea fundaţiei, anterior constituirii ei, se vor produce de la
393
data actului constitutiv, pentru fundaţiile înfiinţate prin acte între vii, şi de la data morţii
testatorului, pentru fundaţiile înfiinţate prin testament.
CAPITOLUL III
Organizarea şi funcţionarea asociaţiilor şi a fundaţiilor
Secţiunea 1
Organizarea şi funcţionarea asociaţiei
Art. 25. - Dispoziţiile art. 22 se aplică în mod corespunzător şi membrilor consiliului director.
Deciziile consiliului director, contrare legii, actului constitutiv sau statutului asociaţiei pot fi
atacate în justiţie, în condiţiile prevăzute la art. 23.
Art. 26. - Consiliul director poate împuternici una sau mai multe persoane cu funcţii
executive, inclusiv persoane care nu au calitatea de asociat ori sunt străine de asociaţie,
pentru a exercita atribuţiile prevăzute la art. 24 alin. (2) lit. b) şi d).
Art. 27. - (1) Controlul financiar intern al asociaţiei este asigurat de un cenzor.
(2) Pentru asociaţiile cu mai mult de 100 de membri înscrişi şi până la data întrunirii ultimei
adunări generale, controlul financiar intern se exercită de către o comisie de cenzori.
(3) În realizarea competenţei sale cenzorul sau, după caz, comisia de cenzori:
a) verifică modul în care este administrat patrimoniul asociaţiei;
b) întocmeşte rapoarte şi le prezintă adunării generale;
c) poate participa la şedinţele consiliului director fără drept de vot;
d) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute în statut sau stabilite de adunarea generală.
(4) Comisia de cenzori este alcătuită dintr-un număr impar de membri, din care majoritatea
este formată din asociaţi. Membrii consiliului director nu pot fi cenzori.
(5) Regulile generale de organizare şi funcţionare ale comisiei de cenzori se aprobă de
adunarea generală. Comisia de cenzori îşi poate elabora un regulament intern de funcţionare.
Secţiunea a 2-a
Organizarea şi funcţionarea fundaţiei
(3) Regulile generale privind organizarea şi funcţionarea consiliului director se stabilesc prin
statut. Consiliul director îşi poate elabora un regulament intern de funcţionare.
(4) Dispoziţiile art. 22 şi24 alin. (4) se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte
membrii consiliului director. Deciziile contrare legii, actului constitutiv sau statutului fundaţiei
pot fi atacate în justiţie, în condiţiile prevăzute la art. 23, de fondator sau de oricare dintre
membrii consiliului director care a lipsit sau a votat împotrivă şi a cerut să se insereze aceasta
în procesul-verbal de şedinţă.
(5) Schimbarea scopului fundaţiei se face numai de către fondator sau de majoritatea
fondatorilor în viaţă. Dacă nici unul dintre fondatori nu mai este în viaţă, schimbarea scopului
fundaţiei se face numai cu întrunirea votului a patru cincimi din numărul membrilor consiliului
director.
(6) În toate cazurile, schimbarea scopului fundaţiei se poate face numai dacă acesta a fost
realizat în totalitate sau în parte ori dacă acesta nu mai poate fi îndeplinit.
(7) Prevederile art. 26 se aplică în mod corespunzător în privinţa atribuţiilor prevăzute la alin.
(2) lit. e) şi).
Art. 30. - (1) Consiliul director se compune din cel puţin 3 membri desemnaţi de fondator
sau, după caz, de fondatori, la momentul constituirii fundaţiei.
(2) În cazul în care, pe parcursul funcţionării fundaţiei, componenţa consiliului director nu se
poate modifica în condiţiile stabilite de statut, instanţa prevăzută la art. 17 va desemna, pe
cale de ordonanţă preşedinţială, la cererea oricărei persoane interesate, persoanele care vor
intra în componenţa consiliului director.
Art. 31. - (1) Comisia de cenzori este alcătuită dintr-un număr impar de membri.
(2) Dispoziţiile art. 27 se aplică în mod corespunzător.
Art. 32. - În cazul în care actul constitutiv nu cuprinde componenţa nominală a celor dintâi
organe ale fundaţiei, ci numai regulile stabilite de fondatori pentru desemnarea membrilor
acestora şi dacă nici unul dintre fondatori nu mai este în viaţă la data constituirii fundaţiei,
dispoziţiile art. 30 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
CAPITOLUL IV
Modificarea actului constitutiv şi a statutului
asociaţiei sau fundaţiei
Art. 33. - (1) Modificarea actului constitutiv şi/sau a statutului asociaţiei se face prin
înscrierea modificării în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei
circumscripţie teritorială îşi are sediul asociaţia, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor
art. 8-12.
(2) Cererea de înscriere a modificării va fi însoţită de procesul-verbal al adunării generale, în
formă autentificată, iar în cazul modificării sediului, de procesul-verbal al şedinţei consiliului
director, în formă autentificată, în situaţia prevăzută la art. 21 alin. (3).
(3) Demersurile pentru autentificarea procesului-verbal şi înscrierea modificării se întreprind
de consiliul director. Pentru efectuarea formalităţilor la notarul public nu este necesară
prezenţa altor persoane decât aceea a membrilor consiliului director sau a unora dintre ei,
desemnaţi de adunarea generală ori de consiliul director, după caz.
(4) Menţiunea privitoare la schimbarea sediului se va opera, dacă este cazul, atât în
Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor de la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie se află
vechiul sediu, cât şi în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei
circumscripţie se află noul sediu. În acest scop, o copie de pe încheierea prin care s-a dispus
schimbarea sediului va fi comunicată, din oficiu, judecătoriei în circumscripţia căreia asociaţia
urmează să-şi aibă noul sediu.
Art. 34. - Dispoziţiile art. 33 se aplică în mod corespunzător în cazul modificării actului
constitutiv şi/sau a statutului fundaţiei.
396
CAPITOLUL V
Federaţia
Art. 35. - (1) Două sau mai multe asociaţii sau fundaţii se pot constitui în federaţie.
(2) Federaţiile dobândesc personalitate juridică proprie şi funcţionează în condiţiile
prevăzute de prezenta ordonanţă pentru asociaţiile fără scop patrimonial, condiţii care li se
aplică în mod corespunzător, cu excepţiile stabilite în prezentul capitol.
(3) Cererea de înscriere se soluţionează de tribunalul în circumscripţia căruia federaţia
urmează să îşi aibă sediul.
Art. 36. - (1) Federaţia devine persoană juridică din momentul înscrierii sale în Registrul
federaţiilor aflat la grefa tribunalului prevăzut la art. 35 alin. (3).
(2) Asociaţiile sau fundaţiile care constituie o federaţie îşi păstrează propria personalitate
juridică, inclusiv propriul patrimoniu.
Art. 37. - În cazul dizolvării federaţiilor, dacă nu se prevede altfel în statut, bunurile rămase
în urma lichidării se transmit, în cote egale, către persoanele juridice constituente.
CAPITOLUL VI
Asociaţiile şi fundaţiile recunoscute ca fiind de utilitate publică
Art. 38. - (1) O asociaţie sau o fundaţie poate fi recunoscută de Guvernul României ca fiind
de utilitate publică dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) activitatea acesteia se desfăşoară în interes general sau comunitar, după caz;
b) funcţionează de cel puţin3 ani şi a realizat o parte din obiectivele stabilite;
c) prezintă un raport din care să rezulte desfăşurarea unei activităţi anterioare semnificative,
prin derularea unor programe ori proiecte specifice scopului său, însoţit de bilanţurile şi
bugetele de venituri şi cheltuieli pe ultimii 3 ani;
d) valoarea activului patrimonial pe fiecare an în parte este cel puţin egală cu valoarea
patrimoniului iniţial.
(2) Guvernul României poate, la propunerea autorităţii administrative competente, să acorde
o dispensă de la îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b) dacă:
a) asociaţia sau fundaţia solicitantă a rezultat din fuziunea a două sau mai multe asociaţii
sau fundaţii preexistente; şi,
b) fiecare dintre asociaţiile sau fundaţiile preexistente ar fi îndeplinit cele două condiţii, dacă
ar fi formulat solicitarea în mod independent.
Art. 39. - (1) Recunoaşterea unei asociaţii sau a unei fundaţii de utilitate publică se face prin
hotărâre a Guvernului. În acest scop, asociaţia sau fundaţia interesată adresează o cerere
ministerului sau organului de specialitate al administraţiei publice centrale în a cărui sferă de
competenţă îşi desfăşoară activitatea.
(2) Conflictele de competenţă apărute între autorităţile publice prevăzute la alin. (1) privind
înregistrarea cererii se soluţionează, la sesizarea oricăreia dintre părţi, de către Secretariatul
General al Guvernului, în termen de 5 zile de la data înregistrării sesizării.
(3) În vederea soluţionării conflictului, autorităţile publice prevăzute la alin. (1) sunt obligate
să pună la dispoziţie Secretariatului General al Guvernului toate informaţiile necesare
rezolvării acestuia. Ordinul secretarului general al Guvernului este definitiv.
Art. 40. - (1) Autoritatea administrativă competentă este obligată să examineze cererea şi
îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 38 în termen de cel mult 60 de zile. În cazul în care
constată îndeplinirea acestor condiţii, aceasta va propune Guvernului României
recunoaşterea. În caz contrar, autoritatea administrativă va transmite persoanei juridice
solicitante un răspuns motivat.
397
(2) În cel mult 90 de zile de la data depunerii cererii prevăzute la alin. (1), Guvernul
României decide asupra propunerii de recunoaştere. Dacă propunerea se respinge, soluţia va
fi comunicată asociaţiei sau fundaţiei de autoritatea administrativă la care s-a înregistrat
cererea de recunoaştere.
Art. 41. - Recunoaşterea utilităţii publice conferă asociaţiei sau fundaţiei următoarele drepturi
şi obligaţii:
a) dreptul de a i se concesiona servicii publice fără caracter comercial, în condiţiile legii;
b) dreptul preferenţial la resurse provenite din bugetul de stat şi din bugetele locale;
c) dreptul de a menţiona în toate documentele pe care le întocmeşte că asociaţia sau
fundaţia este recunoscută ca fiind de utilitate publică;
d) obligaţia de a menţine cel puţin nivelul activităţii şi performanţele care au determinat
recunoaşterea;
e) obligaţia de a comunica autorităţii administrative competente orice modificări ale actului
constitutiv şi ale statutului, precum şi rapoartele de activitate şi bilanţurile anuale; autoritatea
administrativă are obligaţia să asigure consultarea acestor documente de către orice
persoană interesată;
f) obligaţia de a publica, în extras, rapoartele de activitate şi bilanţurile anuale în Monitorul
Oficial al României, Partea a IV-a, precum şi în Registrul naţional al persoanelor juridice fără
scop patrimonial.
Art. 42. - (1) Recunoaşterea utilităţii publice se face pe durată nedeterminată.
(2) În cazul în care asociaţia sau fundaţia nu mai îndeplineşte una sau mai multe dintre
condiţiile care au stat la baza recunoaşterii utilităţii publice, Guvernul, la propunerea autorităţii
administrative competente sau a Ministerului Justiţiei, va retrage actul de recunoaştere.
(3) Retragerea va interveni şi în situaţia neîndeplinirii obligaţiilor prevăzute la art. 41.
(4) Împrejurările prevăzute la alin. (2) şi(3) pot fi sesizate autorităţii administrative
competente, Ministerului Justiţiei sau Guvernului, de către orice altă asociaţie sau fundaţie ori
de către orice autoritate sau instituţie publică interesată.
Art. 43. - În cazul dizolvării asociaţiei sau fundaţiei recunoscute ca fiind de utilitate publică,
bunurile rămase în urma lichidităţi se vor repartiza, prin hotărâre a Guvernului, către alte
asociaţii ori fundaţii cu scop similar sau către instituţii publice.
Art. 44. - Litigiile referitoare la recunoaşterea utilităţii publice a asociaţiilor şi fundaţiilor
interesate se soluţionează potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990, cu
modificările ulterioare.
Art. 45. - Dispoziţiile prezentului capitol nu se aplică federaţiilor, dacă prin lege nu se
dispune altfel.
CAPITOLUL VII
Veniturile
aceleaşi societăţi comerciale, se folosesc obligatoriu pentru realizarea scopului asociaţiei sau
fundaţiei.
Art. 48. - Asociaţiile şi fundaţiile pot desfăşura orice alte activităţi economice directe, dacă
acestea au caracter accesoriu şi sunt în strânsă legătură cu scopul principal al persoanei
juridice.
CAPITOLUL VIII
Relaţiile cu autorităţile publice
Art. 49. - (1) Autorităţile administraţiei publice locale vor sprijini persoanele juridice
constituite în temeiul prezentei ordonanţe prin:
a) punerea la dispoziţia acestora, în funcţie de posibilităţi, a unor spaţii pentru sedii, în
condiţiile legii;
b) atribuirea, în funcţie de posibilităţi, a unor terenuri în scopul ridicării de construcţii
necesare desfăşurării activităţii lor.
(2) Autorităţile administraţiei publice locale întocmesc, la cererea persoanelor juridice
îndreptăţite, liste de prioritate pentru atribuirea imobilelor prevăzute la alin. (1).
Art. 50. - Autorităţile publice sunt obligate să pună la dispoziţia asociaţiilor, fundaţiilor şi
federaţiilor informaţiile de interes public, în condiţiile legii.
Art. 51. - (1) În cadrul Camerelor Parlamentului, Preşedinţiei României, Secretariatului
General al Guvernului, instituţiei Avocatul Poporului, autorităţilor administrative autonome,
ministerelor, al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi
autorităţilor administraţiei publice locale funcţionează structuri organizatorice pentru relaţia cu
asociaţiile ş fundaţiile.
(2) Autorităţile publice menţionate la alin. (1) se pot consulta cu reprezentanţii asociaţiilor şi
fundaţiilor care îşi desfăşoară activitatea în sfera lor de competenţă, în vederea stabilirii unor
programe sau activităţi comune.
Art. 52. - (1) După constituirea lor, asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile interesate vor solicita
autorităţilor administrative autonome, ministerelor, celorlalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale şi autorităţilor administraţiei publice locale să fie luate în
evidenţa acestora, în funcţie de domeniul în care activează.
(2) Autorităţile publice prevăzute la alin. (1) sunt obligate să ţină evidenţa asociaţiilor şi
fundaţiilor care li s-au adresat în acest scop.
(3) Conflictele de competenţă apărute între autorităţile publice prevăzute la alin. (1) privind
luarea în evidenţă se soluţionează, la cererea oricăreia dintre părţi, de către Secretariatul
General al Guvernului în termen de 5 zile de la data sesizării. Dispoziţiile art. 39 alin. (3) se
aplică în mod corespunzător.
(4) În toate cazurile, Ministerul Justiţiei va comunica, spre informare, autorităţilor publice
competente prevăzute la alin. (1) copii de pe hotărârile judecătoreşti rămase irevocabile,
precum şi de pe înscrisurile doveditoare, în termen de 5 zile de la primirea documentelor
prevăzute la art. 74.
Art. 53. - Litigiile născute în legătură cu aplicarea dispoziţiilor prezentului capitol se
soluţionează în conformitate cu Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, cu modificările
ulterioare.
CAPITOLUL IX
Dizolvarea şi lichidarea
Secţiunea1
Dizolvarea
399
Ministerul Finanţelor, sau, după caz, de comuna sau oraşul în a cărui rază teritorială asociaţia
sau fundaţia îşi avea sediul, dacă aceasta din urmă era de interes local.
(5) Data transmiterii bunurilor este cea a întocmirii procesului-verbal de predare-preluare,
dacă prin acesta nu s-a stabilit o dată ulterioară.
Secţiunea a 2-a
Lichidarea
Art. 61. - (1) În cazurile de dizolvare prevăzute de art. 55, 56, 58 şi59, lichidatorii vor fi numiţi
prin însăşi hotărârea judecătorească.
(2) În cazul dizolvării prevăzute de art. 57, lichidatorii vor fi numiţi de către adunarea
generală, sub sancţiunea lipsirii de efecte juridice a hotărârii de dizolvare.
(3) În toate cazurile, mandatul consiliului director încetează o dată cu numirea lichidatorilor.
(4) Lichidatorii vor putea fi persoane fizice sau persoane juridice. Reprezentanţii permanenţi
- persoane fizice ale persoanei juridice lichidatoare - trebuie să fie lichidatori autorizaţi, în
condiţiile legii.
Art. 62. - (1) Imediat după intrarea lor în funcţie, lichidatorii vor face inventarul şi vor încheia
un bilanţ care să constate situaţia exactă a activului şi pasivului asociaţiei sau ale fundaţiei.
(2) Lichidatorii sunt obligaţi să primească şi să păstreze registrele şi orice alte acte ale
asociaţiei sau fundaţiei. De asemenea, ei vor ţine un registru cu toate operaţiunile lichidării în
ordinea datei acestora.
(3) Lichidatorii îşi îndeplinesc mandatul sub controlul cenzorilor.
Art. 63. - (1) Lichidatorii sunt obligaţi să continue operaţiunile juridice în curs, să încaseze
creanţele, să plătească creditorii şi, dacă numerarul este insuficient, să transforme şi restul
activului în bani, procedând la vânzarea prin licitaţie publică a bunurilor mobile şi imobile.
(2) Lichidatorii pot realiza numai acele operaţiuni noi care sunt necesare finalizării celor
aflate în curs.
Art. 64. - (1) Suma cuvenită creditorului cunoscut care refuză să primească plata creanţei
sale se va consemna în contul său.
(2) Dacă plata creanţei nu se poate face imediat sau atunci când creanţa este contestată,
lichidarea nu se va declara terminat înainte de a se garanta creditorii.
Art. 65. - În orice caz, lichidatorii nu pot încheia operaţiunile şi nu pot remite celor în drept
contul gestiunii decât după expirarea unui termen de 6 luni de la publicarea dizolvării
asociaţiei sau fundaţiei.
Art. 66. - Lichidatorii răspund solidar pentru daunele cauzate creditorilor din culpa lor.
Art. 67. - Atât faţă de asociaţie sau fundaţie, cât şi faţă de asociaţi sau, după caz, fondatori,
lichidatorii sunt supuşi şi regulilor mandatului.
Art. 68. - (1) După terminarea lichidării, lichidatorii sunt obligaţi ca în termen de două luni să
depună bilanţul, registrul jurnal şi un memorandum, declarând operaţiunile de lichidare la
Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor al judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are
sediul asociaţia sau fundaţia.
(2) Lichidatorii sunt obligaţi să îndeplinească toate procedurile pentru publicarea lichidării şi
radierea asociaţiei sau fundaţiei din Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.
(3) Publicarea lichidării se face prin afişarea la uşa instanţei în a cărei circumscripţie
teritorială îşi are sediul persoana juridică, în termen de două luni de la terminarea lichidării.
Art. 69. - Dacă în termen de 30 de zile libere de la depunerea bilanţului nu se înregistrează
nici o contestaţie, bilanţul se consideră definitiv aprobat şi lichidatorii, cu autorizarea
judecătoriei, vor remite celor în drept bunurile şi sumele rămase de la lichidare, împreună cu
toate registrele şi actele asociaţiei sau fundaţiei şi ale lichidării. Numai după aceasta
lichidatorii vor fi consideraţi descărcaţi şi li se va elibera, în acest scop, un act constatator.
401
Art. 70. - (1) Contestaţiile la bilanţul lichidatorilor se pot formula de orice persoană interesată
la judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială se află sediul persoanei juridice lichidate.
(2) Toate contestaţiile se soluţionează printr-o singură hotărâre. Sentinţa pronunţată de
judecătorie este executorie şi este supusă numai recursului.
(3) După terminarea lichidării, lichidatorii trebuie să ceară radierea asociaţiei sau fundaţiei
din Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.
Art. 71. - (1) Asociaţia sau fundaţia încetează a avea fiinţă la data radierii din Registrul
asociaţiilor şi fundaţiilor.
(2) Radierea se face în baza actului constatator eliberat lichidatorilor, în condiţiile prevăzute
la art. 69, prin care se atestă descărcarea acestora de obligaţiile asumate.
Art. 72. - Dispoziţiile prezentului capitol referitoare la dizolvarea şi lichidarea asociaţiilor şi
fundaţiilor se aplică, în mod corespunzător, şi în privinţa dizolvării şi lichidării federaţiilor.
Instanţa competentă este tribunalul în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul federaţiei
supuse dizolvării şi lichidării.
CAPITOLUL X
Registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial
Art. 73. - (1) Se constituie Registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial -
asociaţii, fundaţii şi federaţii -, denumit în continuare Registrul naţional, în scopul evidenţei
centralizate a acestora.
(2) Registrul naţional se ţine de Ministerul Justiţiei prin direcţia de specialitate.
Art. 74. - (1) În scopul constituirii şi funcţionării Registrului naţional, instanţele judecătoreşti
sunt obligate ca, din oficiu, să comunice Ministerului Justiţiei copii de pe hotărârile
judecătoreşti rămase irevocabile privind constituirea, modificarea şi încetarea oricărei
asociaţii, fundaţii sau federaţii, precum şi de pe înscrisurile doveditoare, în termen de 3 zile de
la data rămânerii irevocabile a fiecărei hotărâri judecătoreşti.
(2) Asociaţiile şi fundaţiile recunoscute ca fiind de utilitate publică sunt obligate să comunice
Ministerului Justiţiei, în extras, copii de pe rapoartele de activitate şi bilanţurile anuale, însoţite
de dovada eliberată de Regia Autonomă "Monitorul Oficial" că s-a solicitat publicarea acestora
şi în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.
Art. 75. - (1) Registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial este public.
(2) Ministerul Justiţiei este obligat să elibereze, pe cheltuiala persoanei solicitante, copii
certificate de pe înregistrările efectuate în Registrul naţional şi de pe înscrisurile doveditoare.
(3) Înscrisurile prevăzute la alin. (2) pot fi cerute şi eliberate şi prin corespondenţă.
(4) Datele din Registrul naţional pot fi redate şi arhivate şi sub formă de înregistrări pe
microfilme şipe suporturi accesibile echipamentelor de prelucrare automată a datelor.
CAPITOLUL XI
Dispoziţii speciale
Art. 76. - (1) Persoanele juridice străine fără scop patrimonial pot fi recunoscute în România,
sub condiţia reciprocităţii, pe baza aprobării prealabile a Guvernului, prin înscrierea în
Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor de la grefa Tribunalului Bucureşti, dacă sunt valabil
constituite în statul a cărui naţionalitate o au, iar scopurile lor statutare nu contravin ordinii
publice din România.
(2) În acest scop, reprezentanţii persoanelor juridice străine trebuie să ataşeze la cererea de
înscriere următoarele documente, în copii autentificate şi traduceri legalizate:
a) actul de constituire în statul a cărui naţionalitate o au persoanele juridice străine;
b) statutul (în măsura în care există ca act de sine stătător);
402
CAPITOLUL XII
Dispoziţii tranzitorii şi finale
Art. 78. - Prezenta ordonanţă intră în vigoare în termen de 3 luni de la data publicării în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
Art. 79. - În termenul prevăzut la art. 78 Ministerul Justiţiei:
a) va elabora şi va adopta Regulamentul privind organizarea Registrului asociaţiilor şi
fundaţiilor, Registrului federaţiilor, precum şi a Registrului naţional al persoanelor juridice fără
scop patrimonial, care va cuprinde şi prevederi privind accesul la acest registru al persoanelor
juridice de drept public, al persoanelor juridice de drept privat, precum şi al persoanelor fizice;
b) va stabili forma şi conţinutul certificatelor de înscriere prevăzute la art. 12 alin. (1) şi a art.
17 alin. (3), precum şi condiţiile de eliberare a dovezii menţionate la art. 6 alin. (4).
Art. 80. - Dispoziţiile Decretului nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice
se aplică, în mod corespunzător, şi asociaţiilor şi fundaţiilor, cu excepţia acelor dispoziţii care
sunt contrare reglementărilor stabilite prin prezenta ordonanţă.
Art. 81. - În privinţa asociaţiilor şi fundaţiilor care au calitatea de persoane juridice străine
sunt şi rămân aplicabile dispoziţiile art. 43 şi următoarele din Legea nr. 105/1992 cu privire la
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
Art. 82. - Cererile de autorizare a înfiinţării asociaţiilor, fundaţiilor, federaţiilor sau uniunilor
de persoane, aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor de judecată legal învestite la
data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe, vor continua să fie soluţionate de acele instanţe.
Art. 83. - (1) Asociaţiile şi fundaţiile constituite, până la data intrării în vigoare a prezentei
ordonanţe, în condiţiile Legii nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (Asociaţii şi Fundaţii) îşi
păstrează personalitatea juridică legal dobândită. Acestor asociaţii şi fundaţii li se aplică, de la
data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe, regimul juridic prevăzut de aceasta.
(2) Uniunile, federaţiile sau grupările de persoane juridice, astfel cum sunt reglementate de
Legea nr. 21/1924, îşi păstrează personalitatea juridică şi, de la data intrării în vigoare a
prezentei ordonanţe, li se va aplica regimul juridic al federaţiilor prevăzut de aceasta din urmă.
403
Art. 84. - (1) În termen de 3 luni de la intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe registrele
persoanelor juridice, aflate la grefa tribunalelor în circumscripţiile cărora funcţionează
persoanele juridice de drept privat prevăzute de Legea nr. 21/1924 vor fi transmise
judecătoriilor în ale căror circumscripţii teritoriale acestea îşi au sediul.
(2) În acelaşi termen, registrele uniunilor şi federaţiilor, aflate la grefa curţilor de apel în
circumscripţiile cărora funcţionează uniunile şi federaţiile prevăzute de Legea nr. 21/1924, vor
fi transmise tribunalelor în circumscripţiile cărora acestea îşi au sediul.
(3) În vederea constituirii Registrului naţional prevăzut la art. 73, în termenul menţionat la
alin. (1), instanţele judecătoreşti sunt obligate să transmită Ministerului Justiţiei copii de pe
registrele asociaţiilor şi fundaţiilor, precum şi de pe registrele uniunilor şi federaţiilor, aflate la
grefa acestora.
Art. 85. - Persoanele juridice de utilitate publică- asociaţii, fundaţii sau alte organizaţii de
acest fel - înfiinţate prin legi, ordonanţe, decrete-lege, hotărâri ale Guvernului sau prin orice
alte acte de drept public nu intră sub incidenţa prevederilor prezentei ordonanţe, ci rămân
supuse reglementărilor speciale care stau la baza înfiinţării şi funcţionării lor.
Art. 86. - Pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe se abrogă Legea nr. 21/1924
pentru persoanele juridice (Asociaţii şi Fundaţii), publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 27 din 6 februarie 1924, cu modificările ulterioare, precum şi orice alte dispoziţii
contrare.
PRIM-MINISTRU
MUGUR CONSTANTIN ISĂRESCU
Contrasemnează:
---------------------------------
p. Ministru de stat, ministrul justiţiei,
Flavius Baias,
secretar de stat
Ministrul finanţelor,
Decebal Traian Remeş
Întocmirea sau rectificarea actelor de stare civilă, făcută în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti, este opozabilă şi celor de-al treilea. Aceştia sânt, însă, în drept să facă dovada
contrară.
Art. 24. Starea civilă se va putea dovedi, înaintea instanţei judecătoreşti, prin orice
mijloc de probă admis de lege, dacă:
a) nu a existat registrul de stare civilă;
b) registrul de stare civilă s-a pierdut ori este distrus, în tot sau în parte;
c) întocmirea actului de stare civilă a fost omisă;
d) procurarea certificatului de stare civilă este cu neputinţă.
Art. 25. Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume
propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii.
El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care
legea stabileşte anume alte organe în acest scop.
Art. 26. Sânt, în condiţiile legii, persoane juridice:
a) organele locale ale puterii de stat, organele centrale şi locale ale administraţiei de
stat şi celelalte instituţii de stat, dacă au un plan de cheltuieli propriu şi dreptul să dispună
independent de creditele bugetare acordate;
b) întreprinderile şi organizaţiile economice de stat şi celelalte organizaţii socialiste de
stat cu gestiune economică;
c) cooperativele agricole de producţie, celelalte organizaţii cooperatiste şi orice
organizaţii obşteşti, ca şi societăţile de colaborare economică, dacă, potrivit legii ori actului
administrativ care le înfiinţează sau potrivit prevederilor actului de înfiinţare ori statutului, au un
patrimoniu distinct;
d) instituţiile anexe, dacă au un plan de cheltuieli propriu şi dreptul să dispună
independent de creditele acordate, precum şi întreprinderile anexe, dacă au gestiune
economică;
e) orice altă organizaţie socialistă care are o organizare de sine stătătoare şi un
patrimoniu propriu afectat realizării unui anume scop în acord cu interesul obştesc.
Art. 27. Întreprinderile şi organizaţiile economice de stat, cooperativele agricole de
producţie şi celelalte organizaţii cooperatiste, precum şi întreprinderile anexe create de toate
acestea sau de organizaţiile obşteşti, cât şi cele create de instituţiile de stat sânt organizaţii
economice socialiste.
Întreprinderile şi organizaţiile economice de stat şi întreprinderile anexe create de
acestea, precum şi cele create de instituţiile de stat sânt organizaţii economice socialiste de
stat
Art. 28. Persoana juridică ia fiinţă, după caz:
a) prin actul de dispoziţie al organului competent al puterii sau administraţiei de stat;
b) prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, recunoscut de organul puterii sau
administraţiei de stat, competent a verifica numai dacă sânt întrunite cerinţele legii pentru ca
acea persoană juridică să poată lua fiinţă;
c) prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, cu prealabila autorizare a organului
puterii sau administraţiei de stat, competent a aprecia oportunitatea înfiinţării ei;
d) printr-un alt mod reglementat de lege.
Art. 29. Instituţiile de stat, ca persoane juridice, pot fi înfiinţate, prin lege, decret sau
hotărâre a Consiliului de Miniştri, iar întreprinderile şi organizaţiile economice de stat şi prin
actul unui organ local al puterii de stat ori prin actul unui organ central sau local al
administraţiei de stat, în condiţiile stabilite prin lege, decret sau hotărâre a Consiliului de
Miniştri.
Instituţiile şi întreprinderile anexe se înfiinţează în acelaşi mod ca şi organizaţiile
socialiste pe lângă care funcţionează.
407
Art. 41. Comasarea se face prin absorbirea unei persoane juridice de către o altă
persoană juridică sau prin fuziunea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană
juridică nouă.
Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice între
mai multe persoane juridice care există sau care iau, astfel, fiinţă.
Art. 42. Persoana juridică nu încetează de a avea fiinţă în cazul în care o parte din
patrimoniul ei se desprinde şi se transmite la una sau mai multe alte persoane juridice
existente sau care iau, astfel, fiinţă.
Art. 43. Instituţiile de stat, precum şi întreprinderile şi organizaţiile economice de stat
create prin lege, decret sau hotărâre a Consiliului de Miniştri încetează de a avea fiinţă, în
mod corespunzător, prin lege, decret sau hotărâre a Consiliului de Miniştri. Întreprinderile şi
organizaţiile economice de stat create prin actul unui organ local al puterii de stat ori prin actul
unui organ central sau local al administraţiei de stat încetează de a avea fiinţă prin actul
organului care le-a creat sau al organului ierarhic superior.
Dispoziţiile alineatului precedent de aplică şi în cazul în care o parte din patrimoniul
unei instituţii de stat sau al unei organizaţii economice socialiste de stat se desprinde şi
transmite potrivit art. 42.
Art. 44. Comasarea şi divizarea organizaţiilor cooperatiste, precum şi desprinderea unei
părţi din patrimoniul acestora se fac în temeiul hotărârii organului cooperatist chemat a le
decide, precum şi cu recunoaşterea din partea organului competent, potrivit prevederilor legii.
Dispoziţiile alineatului precedent sânt aplicabile prin asemănare şi organizaţiilor
obşteşti.
Art. 45. Organizaţiile cooperatiste şi orice organizaţii obşteşti se dizolvă dacă:
a) termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit;
b) scopul a fost realizat ori nu mai poate fi împlinit;
c) scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea acestuia au
devenit contrare legii ori regulilor de convieţuire socialistă sau urmăresc un alt scop decât cel
declarat;
d) numărul membrilor a scăzut sub limita stabilită de lege, actul de înfiinţare sau statut.
În cazurile prevăzute la lit. a, b şi d, dizolvarea se produce de plin drept; în cazul
prevăzut la lit. c, ea se face prin actul organului competent.
Organizaţiile cooperatiste şi orice organizaţii obşteşti se pot dizolva, de asemenea, în
condiţiile prevăzute în art. 44, care se vor aplica prin asemănare.
Art. 46. În cazul fuziunii, drepturilor şi obligaţiile persoanelor juridice fuzionate trec
asupra noii persoane juridice astfel înfiinţate.
În cazul absorţiei, persoana juridică dobândeşte drepturile şi este ţinută de obligaţiile
persoanei juridice pe care o absoarbe.
Art. 47. Patrimoniul persoanei juridice care a încetat de a avea fiinţă prin divizare se
împarte în mod egal între persoanele juridice dobânditoare, dacă prin actul care a dispus
divizarea nu s-a stabilit o altă proporţie.
În cazul în care o parte din patrimoniul unei persoane juridice se desprinde şi se
transmite la o singură persoană juridică existentă sau care ia astfel fiinţă, împărţirea
patrimoniului se face în proporţia părţii desprinse şi transmise.
În cazul în care partea desprinsă se transmite la mai multe persoane juridice existente
sau care iau astfel fiinţă, împărţirea patrimoniului între persoana juridică de la care s-a făcut
desprinderea şi persoanele juridice dobânditoare se va face potrivit dispoziţiilor alineatului 2,
iar între persoanele juridice dobânditoare, împărţirea părţii desprinse se va face potrivit
dispoziţiilor alineatului 1, care se vor aplica în mod corespunzător.
Art. 48. Persoanele juridice care dobândesc bunuri prin efectul divizării răspund faţă de
creditori pentru obligaţiile persoanei juridice care a încetat de a avea fiinţă prin divizare,
proporţional cu valoarea bunurilor dobândite, stabilită la data dobândirii, dacă prin actul care a
409
dispus divizarea persoanei juridice nu s-a prevăzut altfel. În cazul organizaţiilor cooperatiste
sau al oricăror organizaţii obşteşti, răspunderea nu poate fi decât proporţională cu valoarea
bunurilor dobândite.
Dispoziţiile alineatului precedent se aplică şi persoanelor juridice care au dobândit
bunuri ca urmare a desprinderii şi transmiterii unei părţi din patrimoniul altei persoane juridice.
Art. 49. Transmiterea drepturilor şi obligaţiilor, în caz de fuziune, absorţie, divizare,
precum şi de desprindere şi transmitere, privind persoane juridice supuse înregistrării, se
îndeplineşte, atât între părţi, cât şi faţă de cel de-al treilea, numai prin înregistrarea operaţiunii
şi pe data acesteia.
În ceea ce priveşte celelalte persoane juridice, nesupuse înregistrării, transmiterea
drepturilor şi obligaţiilor, în cazurile prevăzute de alineatul precedent, se îndeplineşte atât între
părţi cât şi faţă de cei de-al treilea, numai pe data aprobării, de către organul competent, a
inventarului, a bilanţului contabil întocmit în vederea predării-primirii, a oricăror alte asemenea
acte pe care legea le-ar prevedea, precum şi a evidenţei contractelor în curs de executare,
care trebuie să cuprindă şi repartizarea tuturor contractelor în condiţiile art. 50 alin. 2.
Art. 50. Divizarea, precum şi desprinderea şi transmiterea nu se vor putea înregistra
decât dacă se vor prezenta, aprobate de organul competent determinat potrivit art. 43 sau 44,
inventarul, bilanţul contabil întocmit în vederea predării-primirii, sau oricare alte asemenea
acte pe care legea le-ar prevedea, precum şi evidenţa contractelor în curs de executare, care
trebuie să cuprindă şi repartizarea tuturor contractelor.
Contractele se vor repartiza astfel încât executarea fiecăruia dintre ele să se facă de o
singură persoană juridică dobânditoare. Repartizarea unui singur contract la mai multe
persoane juridice se va putea face numai dacă împărţirea executării lui este cu putinţă. În
toate cazurile, în ce priveşte transmiterea drepturilor şi obligaţiilor, se va face aplicaţia art. 47
şi 48.
Aprobarea cerută potrivit alin. 1 nu se va putea da mai înainte ca, în cazul contractelor
planificate, să se fi obţinut, de la organul de planificare competent, modificarea sarcinii de plan
concrete corespunzătoare.
Art. 51. Prin efectul dizolvării, persoana juridică intră în lichidare, în vederea realizării
activului şi a plăţii pasivului.
Art. 52. Bunurile organizaţiei cooperatiste sau ale organizaţiei obşteşti dizolvate,
rămase după lichidare, vor primi destinaţia arătată prin actul de înfiinţare, prin statut sau prin
hotărârea luată, cel mai târziu la data dizolvării, de organele chemate a o decide.
În lipsa unei atare prevederi în actul de înfiinţare sau statut, ori în lipsa unei hotărâri
luate în condiţiile alineatului precedent, precum şi în cazul în care prevederea sau hotărârea
este contrară legii ori regulilor de convieţuire socialistă, bunurile rămase după lichidare vor fi
atribuite de organul competent unei persoane juridice cu scop identic sau asemănător.
Art. 53. În cazul în care persoana juridică este dizolvată pentru că scopul ei sau
mijloacele întrebuinţate pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii ori potrivnice
regulilor de convieţuire socialistă, bunurile rămase după lichidare trec la stat.
Art. 54. (Modificat prin legea nr. 4 din 4.IV.1956). Persoana care a suferit o atingere în
dreptul său la nume ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputaţie, în dreptul personal
nepatrimonial de autor al unei opere ştiinţifice, artistice ori literare, de inventator sau în orice
alt drept personal nepatrimonial va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei
care aduce atingere drepturilor mai sus-arătate.
Totodată, cel care a suferit o atingere a unor asemenea drepturi va putea cere instanţei
să oblige pe autorul faptei săvârşite fără drept să îndeplinească orice măsuri socotite
necesare de către instanţă, spre a ajunge la restabilirea dreptului atins.
Art. 55. Dacă autorul faptei săvârşite fără drept nu îndeplineşte, în termenul stabilit prin
hotărâre, faptele destinate să restabilească dreptul atins, instanţa judecătorească va putea să-
l oblige la plata, în folosul statului, a unei amenzi pe fiecare zi de întârziere, socotită de la data
410
expirării termenului de mai sus. Această amendă poate fi pronunţată şi prin hotărârea dată
asupra cererii făcute potrivit art. 54.
Art. 56. Drepturile personale nepatrimoniale sânt ocrotite şi după moarte, în măsura
stabilită de lege sau de regulile de convieţuire socialistă.
Art. 57. Prezentul decret intră în vigoare la data de 1 februarie 1954.
DECRET nr. 32 din 31 ianuarie 1954 pentru punerea în aplicarea a Codului familiei şi a
Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice
Republicãri:
Art. 1. Validitatea căsătoriei încheiate înainte de data intrării în vigoare a Codului
familiei se stabileşte potrivit cu dispoziţiile legii în vigoare la data încheierii ei.
Cu toate acestea, în cazul când căsătoria este nulă sau anulabilă potrivit legii
anterioare, însă valabilă potrivit Codului familiei, ori dacă, după încheierea căsătoriei, a
intervenit oricând un fapt care, potrivit dispoziţiilor acestui cod, acoperă nulitatea, căsătoria nu
mai poate fi declarată nulă sau nu mai poate fi anulată după intrarea în vigoare a Codului,
chiar dacă la această dată acţiunea în declarare a nulităţii sau cea în anulare este în curs de
judecată.
Art. 2. În cazul nulităţii căsătoriei, copilul din căsătoria declarată nulă, dacă se află în
viaţă la data intrării în vigoare a Codului familiei, are de la data concepţiunii situaţia unui copil
din căsătorie, chiar dacă ambii soţi au fost de rea credinţă la încheierea acesteia şi chiar dacă
hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii căsătoriei a rămas definitivă înainte de
intrarea în vigoare a Codului familiei.
Drepturile de moştenire dobândite potrivit legii în vigoare la data deschiderii succesiunii
rămân neatinse.
Art. 03. Oricând s-ar fi căsătorit, soţii, cât priveşte relaţiile lor personale, sânt supuşi, de
la data intrării sale în vigoare, dispoziţiilor Codului familiei.
Art. 4. Soţii vor fi supuşi, de la data intrării în vigoare a Codului familiei, dispoziţiilor
acestui Cod în privinţa relaţiilor lor patrimoniale, indiferent de data căsătoriei şi oricare ar fi fost
regimul lor matrimonial legal sau convenţional de mai înainte.
Bunurile ce soţii au la data intrării în vigoare a Codului familiei devin comune sau
proprii, potrivit dispoziţiilor acestui Cod.
Calitatea de bun comun, dobândită în temeiul dispoziţiilor de mai sus, nu poate fi opusă
celor de-al treilea care, la data intrării în vigoare a Codului familiei, sânt titulari ai vreunui drept
real asupra acelui bun.
Art. 5. Dovada că un bun este propriu se va putea face, între soţi, prin orice mijloc de
probă.
În cazul căsătoriilor încheiate înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei, dovada
că un bun este propriu se va putea face, de toţi cei interesaţi, prin orice mijloc de probă, chiar
faţă de cei de-al treilea.
Art. 6. În relaţiile patrimoniale dintre soţii membri ai unei cooperative agricole de
producţie, dispoziţiile Codului familiei privitoare la bunurile soţilor se întregesc cu dispoziţiile
speciale ale Statutului model al cooperativei agricole de producţie.
Art. 7. Dispoziţiile Codului familiei privitoare la divorţ se aplică fără a deosebi între
căsătoriile încheiate înainte, sau după intrarea sa în vigoare. Căsătoria încheiată înainte de
intrarea în vigoare a Codului va putea fi desfăcută potrivit dispoziţiilor acestuia, chiar dacă
motivul pe care se întemeiază cererea nu era cauză de divorţ potrivit prevederilor legii
anterioare. Dispoziţiile alineatului de faţă se aplică chiar şi cererilor în curs de judecată la data
intrării în vigoare a Codului familiei.
411
Divorţul produce efectele stabilite de legea în vigoare la data când s-a pronunţat
hotărârea rămasă definitivă
Cu toate acestea, dispoziţiile hotărârilor judecătoreşti privitoare la relaţiile personale şi
patrimoniale dintre copii şi părinţii lor divorţaţi înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei,
vor putea fi modificate potrivit dispoziţiilor art. 44 din Codul familiei.
Art. 8. Stabilirea filiaţiei, tăgăduirea paternităţii sau orice altă acţiune privitoare la starea
civilă este supusă dispoziţiilor Codului familiei şi produce efectele prevăzute de acest Cod şi în
cazul copiilor născuţi înainte de intrarea lui în vigoare, chiar dacă cererea se află în curs de
judecată.
Acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei, născut înainte de intrarea
în vigoare a Codului familiei, se poate porni în termen de un an de la intrarea în vigoare a
acestui Cod, dispoziţiile art. 60 din Codul familiei fiind aplicabile.
Recunoaşterile valabile făcute potrivit legilor anterioare, precum şi hotărârile declarative
de paternitate rămase definitive la data intrării în vigoare a Codului familiei, vor produce
efectele prevăzute de acest Cod. Cât priveşte numele copiilor a căror filiaţie a fost stabilită prin
recunoaştere sau hotărâre judecătorească, înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei,
aceştia rămân cu numele dobândit potrivit legii în vigoare la data stabilirii filiaţiei; ei vor putea
cere însă, în termen de şase luni de la intrarea în vigoare a Codului familiei, să se facă
aplicaţia dispoziţiilor art. 64 din acest cod.
Drepturile de moştenire dobândite potrivit legii în vigoare la data deschiderii succesiunii
rămân neatinse.
Art. 9. Adopţiile şi înfierile încuviinţate înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei
rămân supuse legilor în vigoare la data când au fost încuviinţate, numai în ce priveşte
validitatea lor. Toate celelalte dispoziţii din Codul familiei privitoare la înfiere vor fi aplicabile,
de la data intrării în vigoare a acestui Cod, atât adopţiilor, cât şi înfierilor încuviinţate înainte de
această dată.
Cererile de adopţie şi de înfiere, în curs de soluţionare în faţa instanţelor judecătoreşti
la data intrării în vigoare a Codului familiei, rămân în competenţa acestor instanţe,
soluţionarea lor făcându-se însă potrivit dispoziţiilor Codului familiei.
Art. 10. Obligaţia de întreţinere stabilită prin hotărâre judecătorească sau prin contract,
înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei, va continua să-şi producă efectele numai
dacă este în folosul şi în sarcina unor persoane care, potrivit dispoziţiilor Codului familiei,
îndeplinesc condiţiile cerute pentru a avea dreptul şi a fi obligate la întreţinere şi numai în
măsura prevăzută de acest Cod.
Pensiile de întreţinere stabilite în baza art. 14 al Decretului nr. 130 din 2 aprilie 1949,
prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei,
rămân în fiinţă.
Art. 11. Dispoziţiile Codului familiei privitoare la drepturile şi îndatoririle părinţilor faţă de
copii, precum şi la tutela minorului, se vor aplica şi în privinţa copiilor care sânt minori la data
intrării în vigoare a Codului familiei.
Minorii care, la data intrării în vigoare a Codului familiei, având un părinte în viaţă, se
află, potrivit dispoziţiilor legale anterioare, sub tutelă, trec sub ocrotirea părintească, dacă nu
intră în prevederile Codului familiei privitoare la instituirea tutelei minorului. Dispoziţiile art. 140
şi 141 din Codul familiei vor fi aplicabile în mod corespunzător; dacă tutore a fost părintele,
acesta este scutit de prezentarea dării de seamă generale.
Art. 12. Dispoziţiile Codului familiei privitoare la încredinţarea copiilor unei alte
persoane decât părinţilor lor ori unei instituţii de ocrotire, precum şi cele privitoare la
decăderea părinţilor din drepturile părinteşti, se vor aplica, de la intrarea în vigoare a Codului
familiei, chiar dacă faptele care ar putea îndreptăţi aceste măsuri s-au întâmplat înainte de
această dată.
412
În cazul când copilul are şi alte bunuri decât cele de uz personal, părinţii sânt obligaţi
ca, în termen de trei luni de la intrarea în vigoare a Codului familiei, să alcătuiască inventarul
lor şi să-l supună autorităţii tutelare spre verificare şi aprobare.
Art. 22. Îndepărtarea tutorilor se va putea dispune numai potrivit prevederilor Codului
familiei, chiar dacă faptele, care ar putea îndreptăţi această măsură, s-au întâmplat înainte de
intrarea în vigoare a acestui Cod.
Cererile de îndepărtare a tutorelui, aflate în curs, se vor soluţiona de instanţele
judecătoreşti, înainte ca acestea să trimită dosarele, potrivit dispoziţiilor art. 14 din prezentul
decret, autorităţii tutelare.
Art. 23. În cazul prevăzut de art. 55 din Codul familiei, prescripţia începută sub regimul
Codului civil nu se va socoti îndeplinită decât la expirarea termenului prevăzut de Codul
familiei.
Art. 24. În cazul prevăzut de art. 60 alin. 1 din Codul familiei, prescripţia începută sub
regimul legii anterioare se va socoti îndeplinită la expirarea unui termen de un an de la data
intrării în vigoare a Codului familiei, afară numai dacă termenul prevăzut de legea anterioară
expiră mai curând.
Dispoziţiile alineatului precedent sânt aplicabile şi prescripţiei prevăzute de art. 60 alin.
3 din Codul familiei, în cazul în care mama a convieţuit cu pretinsul tată.
Dacă un copil a pierdut calitatea de copil din căsătorie, prin efectul unei hotărâri
judecătoreşti rămasă definitivă înainte de data intrării în vigoare a Codului familiei, termenul de
un an prevăzut de art. 60 alin. 2 din acest Cod va curge de la data intrării sale în vigoare.
Dispoziţiile alineatului precedent sânt aplicabile şi prescripţiei prevăzute de art. 60 alin.
3 din Codul familiei, în cazul în care pretinsul tată a prestat copilului întreţinere.
Art. 25. De la data intrării în vigoare a decretului privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice, aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la acţiunea în anularea pentru
leziune se restrânge la minorii care, având vârsta de paisprezece ani împliniţi, încheie singuri,
fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, acte juridice pentru a căror validitate nu se cere şi
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare.
Actele juridice, ce se încheie de minorii care nu au împlinit vârsta de paisprezece ani,
sânt anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu este leziune.
Minorii care nu au împlinit vârsta de paisprezece ani nu răspund pentru fapta lor ilicită
decât dacă se dovedeşte că au lucrat cu discernământ.
Art. 26. Dispoziţiile art. 16 şi 17 din Decretul privitor la persoanele fizice şi persoanele
juridice vor fi aplicabile chiar şi în cazul când ultimele ştiri din care rezultă că cel care lipseşte
de la domiciliul său era în viaţă s-au primit la o dată anterioară intrării în vigoare a acestui
decret, ori când faptele prevăzute de art. 16 alin. 3 s-au întâmplat înainte ca Decretul privitor
la persoanele fizice şi persoanele juridice să fi intrat în vigoare.
Dispoziţiile art. 16, 17 şi 19 din Decretul privitor la persoanele fizice şi persoanele
juridice se vor aplica şi cererilor ce se află în curs de judecată la data intrării în vigoare a
Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.
Art. 27. Dispoziţiile art. 18 alin. final şi art. 20 din Decretul privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice sânt aplicabile şi în cazul celor a căror moarte a fost declarată prin hotărâri
pronunţate înainte de intrarea în vigoare a acestui decret.
Art. 28. De la data intrării în vigoare a Decretului privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice, persoanele juridice existente la acea dată vor fi supuse, în totul,
dispoziţiilor acestui decret.
Art. 29. De la data intrării în vigoare a Decretului privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice, dispoziţiile art. 54-56 inclusiv ale acestuia se vor aplica şi atingerilor
aduse drepturilor personale nepatrimoniale anterior acestei date.
Dispoziţiile alineatului precedent se aplică şi cererilor în curs de judecată.
414
Art. 30. Preşedintele instanţei sesizată cu o cerere de punere sub interdicţie va lua
măsuri ca cererea, împreună cu înscrisurile anexate, să fie comunicate procurorului. Acesta
va dispune efectuarea cercetărilor ce va socoti necesare, va lua şi părerea unei comisii de
medici specialişti, iar dacă cel a cărui punere sub interdicţie este cerută se găseşte internat
într-o instituţie sanitară, va lua şi părerea medicului sub supravegherea căruia se află.
Preşedintele instanţei sesizează totodată autoritatea tutelară de la domiciliul celui a
cărui punere sub interdicţie este cerută, pentru a se face aplicaţia dispoziţiilor art. 146 din
Codul familiei, referitoare la numirea curatorului.
Art. 31. Luând concluziile procurorului, instanţa va putea dispune internarea provizorie
a celui a cărui punere sub interdicţie este cerută, pe timp de cel mult şase săptămâni, dacă
observarea mai îndelungată a stării lui mintale este necesară, potrivit avizului unui medic
specialist, iar această observare nu se poate face în alt mod.
Art. 32. După ce primeşte rezultatul cercetărilor şi avizul comisiei de medici specialişti,
precum şi, dacă va fi cazul, părerea medicului instituţiei sanitare, preşedintele va fixa termenul
pentru judecata cererii, dispunând citarea părţilor. Cererea şi toate înscrisurile depuse se vor
comunica celui a cărui punere sub interdicţie este cerută.
Art. 33. Judecata se va face ascultând concluziile procurorului.
La termenul de judecată, instanţa va asculta pe cel a cărui punere sub interdicţie este
cerută, pentru a constata starea sa mintală.
Dacă cel a cărui punere sub interdicţie este cerută nu este în stare să se înfăţişeze la
instanţă, el va fi ascultat, în prezenţa procurorului, la locul unde se află.
Art. 34. (Alin. 1 al acestui articol a fost abrogat prin legea nr. 4 din 4.IV.1956).
Instanţa judecătorească va comunica autorităţii tutelare, de la domiciliul celui a cărui
punere sub interdicţie este cerută, hotărârea dată asupra cererii de punere sub interdicţie,
pentru ca autoritatea tutelară să dispună ridicarea curatelei, dacă aceasta a fost instituită, iar
în caz că instanţa a hotărât punerea sub interdicţie, să dispună numirea unui tutore.
Art. 35. Ridicarea interdicţiei se face cu aceeaşi procedură ca şi pronunţarea ei.
Art. 36. Cererea de declarare a dispariţiei unei persoane se introduce la instanţa
judecătorească în circumscripţia căreia această persoană şi-a avut ultimul domiciliu.
Art. 37. Primind cererea, preşedintele instanţei dispune ca, prin organele consiliului
popular şi prin organele miliţiei, să se culeagă cât mai multe informaţii cu privire la persoana a
cărei dispariţie se cere a fi declarată.
Totodată, va dispune să se facă, la ultimul domiciliu al acesteia şi la consiliul popular,
afişarea cererii, cu invitaţia ca orice persoană care ar putea da informaţii pentru soluţionarea
cererii să le comunice instanţei.
Preşedintele instanţei va putea sesiza autoritatea tutelară, de la domiciliul celui a cărui
dispariţie se cere a fi declarată, spre a se face, dacă este cazul, aplicaţia art. 152 din Codul
familiei referitoare la numirea curatorului.
Art. 38. După trecerea a 45 zile de la afişarea prevăzută de art. 37 alin. 2 din prezentul
decret, preşedintele va fixa termen de judecată, cu citarea părţilor. Persoana a cărei dispariţie
se cere a fi declarată se citează la ultimul domiciliu; în cazul când a avut un mandatar general,
va fi citată şi la acesta.
Judecata se va face ascultând concluziile procurorului.
Art. 39. Prin îngrijirea instanţei, hotărârea de declarare a dispariţiei, rămasă definitivă,
se va afişa timp de 30 zile la uşa instanţei de fond şi a consiliului popular al ultimului domiciliu
al celui dispărut.
De asemenea, hotărârea va putea fi comunicată autorităţii tutelare spre a se face, dacă
va fi cazul, aplicaţia art. 16 alin. 1 din Decretul privitor la persoanele fizice şi persoanele
juridice.
Art. 40. Pentru declararea morţii prin hotărâre judecătorească se va urma potrivit
dispoziţiilor art. 36-38 inclusiv din prezentul decret, care se aplică în mod corespunzător.
415
Parlamentul României
Constituţia României
TITLUL 1
PRINCIPII GENERALE
ARTICOLUL 1
Statul român
ARTICOLUL 2
Suveranitatea
(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale
reprezentative şi prin referendum.
(2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.
ARTICOLUL 3
Teritoriul
ARTICOLUL 4
Unitatea poporului şi egalitatea intre cetăţeni
ARTICOLUL 5
417
Cetăţenia
ARTICOLUL 6
Dreptul la identitate
ARTICOLUL 7
Românii din străinătate
Statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor ţării şi acţionează pentru
păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, cu
respectarea legislaţiei statului ai cărui cetăţeni sunt.
ARTICOLUL 8
Pluralismul şi partidele politice
ARTICOLUL 9
Sindicatele
Sindicatele se constituie şi îşi desfăşoară activitatea potrivit cu statutele lor, în condiţiile legii.
Ele contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi
sociale ale salariaţilor.
ARTICOLUL 10
Relaţii internaţionale
România întreţine şi dezvoltă relaţii paşnice cu toate statele şi, în acest cadru, relaţii de
bună vecinătate, întemeiate pe principiile şipe celelalte norme general admise ale dreptului
internaţional.
ARTICOLUL 11
Dreptul internaţional şi dreptul intern
(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună - credinţă obligaţiile ce-i
revin din tratatele la care este parte.
418
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
ARTICOLUL 12
Simboluri naţionale
(1) Drapelul României este tricolor; culorile sunt aşezate vertical, în ordinea următoare
începând de la lance: albastru, galben, roşu.
(2) Ziua naţională a României este 1 Decembrie.
(3) Imnul naţional al României este "Deşteaptă-te române".
(4) Stema ţării şi sigiliul statului sunt stabilite prin legi organice.
ARTICOLUL 13
Limba oficială
ARTICOLUL 14
Capitala
TITLUL 2
DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE
CAPITOLUL 1
Dispoziţii comune
ARTICOLUL 15
Universalitatea
(1) Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte
legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea.
(2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile.
ARTICOLUL 16
Egalitatea în drepturi
(1) Cetăţenii sunt egali în fata legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.
(3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au
numai cetăţeni aromână şi domiciliul în ţară.
ARTICOLUL 17
Cetăţenii români în străinătate
ARTICOLUL 18
Cetăţenii străini şi apatrizii
419
(1) Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a
persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi.
(2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a
convenţiilor internaţionale la care România este parte.
ARTICOLUL 19
Extrădarea şi expulzarea
ARTICOLUL 20
Tratatele internaţionale privind drepturile omului
ARTICOLUL 21
Accesul liber la justiţie
(1) Orice persoana se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a
intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
CAPITOLUL 2
Drepturile şi libertăţile fundamentale
ARTICOLUL 22
Dreptul la viaţa şi la integritatea fizică ş psihică
(1) Dreptul la viaţa, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt
garantate.
(2) Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori
degradant.
(3) Pedeapsa cu moartea este interzisă.
ARTICOLUL 23
Libertatea individuală
(4) Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult
30 de zile. Asupra legalităţii mandatului, arestatul se poate plânge judecătorului, care este
obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată. Prelungirea arestării se aproba numai de
instanţa de judecată.
(5) Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege,
motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce
la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu.
(6) Eliberarea celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au
dispărut.
(7) Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub
control judiciar sau pe cauţiune.
(8) Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este
considerată nevinovată.
(9) Nici o pedeapsa nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii.
ARTICOLUL 24
Dreptul la apărare
ARTICOLUL 25
Libera circulaţie
(1) Dreptul la libera circulaţie, în ţară şi în străinătate, este garantat. Legea stabileşte
condiţiile exercitării acestui drept.
(2) Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice
localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară.
ARTICOLUL 26
Viaţa intimă, familială şi privată
ARTICOLUL 27
Inviolabilitatea domiciliului
(1) Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în
domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia.
(2) De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege în următoarele situaţii:
a) pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
b) pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei
persoane;
c) pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice;
d) pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.
(3) Percheziţiile pot fi ordonate exclusiv de magistrat şipot fi efectuate numai în formele
prevăzute de lege.
(4) Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, afara de cazul delictului flagrant.
421
ARTICOLUL 28
Secretul corespondenţei
ARTICOLUL 29
Libertatea conştiinţei
ARTICOLUL 30
Libertatea de exprimare
ARTICOLUL 31
Dreptul la informaţie
(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi
îngrădit.
(2) Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea
corecta a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.
422
ARTICOLUL 32
Dreptul la învăţătură
(1) Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin
învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme
de instrucţie şi de perfecţionare.
(2) Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba română. În condiţiile legii,
învăţământul se poate desfăşura şi într-o limba de circulaţie internaţională.
(3) Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi
dreptul de a putea fi instruite în aceasta limba sunt garantate; modalităţile de exercitare a
acestor drepturi se stabilesc prin lege.
(4) Învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii.
(5) Instituţiile de învăţământ, inclusiv cele particulare, se înfiinţează şi îşi desfăşoară
activitatea în condiţiile legii.
(6) Autonomia universală este garantată.
(7) Statul asigura libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult.
În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.
ARTICOLUL 33
Dreptul la ocrotirea sănătăţii
ARTICOLUL 34
Dreptul de vot
(1) Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv.
(2) Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele
condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.
ARTICOLUL 35
Dreptul de a fi ales
(1) Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute în
articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit
articolului 37 alineatul (3).
423
(2) Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de
ani, pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele locale, şi vârsta de cel puţin 35 de
ani, pentru a fi aleşi în Senat sau în funcţia de Preşedinte al României.
ARTICOLUL 36
Libertatea întrunirilor
Mitingurile, demonstraţiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere şi se pot organiza
şi desfăşura numai în mod paşnic, fără nici un fel de arme.
ARTICOLUL 37
Dreptul de asociere
(1) Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate şi în alte forme de asociere.
(2) Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva
pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a
independenţei României sunt neconstituţionale.
(3) Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului,
magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiei şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin
lege organică.
(4) Asociaţiile cu caracter secret sunt interzise.
ARTICOLUL 38
Munca şi protecţia socială a muncii
(1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei şi alegerea locului de muncă
sunt libere.
(2) Salariaţii au dreptul la protecţia socială a muncii. Măsurile de protecţie privesc
securitatea şi igiena muncii, regimul de munca al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu
minim pe economie, repaosul săptămânal, concediul de odihna plătit, prestarea muncii în
condiţii grele, precum şi alte situaţii specifice.
(3) Durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore.
(4) La munca egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii.
(5) Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor
colective sunt garantate.
ARTICOLUL 39
Interzicerea muncii forţate
ARTICOLUL 40
Dreptul la greva
424
ARTICOLUL 41
Protecţia proprietăţii private
(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi
limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.
(2) Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii
străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor.
(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauza de utilitate publică, stabilită potrivit
legii, cu dreapta şi prealabila despăgubire.
(4) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei
proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului,
plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.
(5) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi(4) se stabilesc de comun acord cu
proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie.
(6) Dreptul de proprietate obliga la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi
asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau
obiceiului, revin proprietarului.
(7) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.
(8) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate
numai în condiţiile legii.
ARTICOLUL 42
Dreptul la moştenire
ARTICOLUL 43
Nivelul de trai
ARTICOLUL 44
Familia
(1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şipe
dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.
(2) Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege.
Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă
(3) Copiii din afara căsătoriei sunt egali în fata legii cu cei din căsătorie.
ARTICOLUL 45
Protecţia copiilor şi a tinerilor
425
ARTICOLUL 46
Protecţia persoanelor handicapate
ARTICOLUL 47
Dreptul de petiţionare
(1) Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în
numele semnatarilor.
(2) Organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în numele
colectivelor pe care le reprezintă.
(3) Exercitarea dreptului de petiţionare este scutită de taxă.
(4) Autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite
potrivit legii.
ARTICOLUL 48
Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică
(1) Persoana vătămată într-un drept al sau de o autoritate publică, printr-un act administrativ
sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină
recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei.
(2) Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.
(3) Statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare
săvârşite în procesele penale.
ARTICOLUL 49
Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi
(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai
dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a
moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale;
prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate
atinge existenţa dreptului sau a libertăţii.
CAPITOLUL 3
426
Îndatoririle fundamentale
ARTICOLUL 50
Fidelitatea fata de ţară
ARTICOLUL 51
Respectarea Constituţiei şi a legilor
ARTICOLUL 52
Apărarea ţării
ARTICOLUL 53
Contribuţii financiare
(1) Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice.
(2) Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.
(3) Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situaţii excepţionale.
ARTICOLUL 54
Exercitarea drepturilor ş a libertăţilor
Cetăţenii români, Cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile
constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.
CAPITOLUL 4
Avocatul Poporului
ARTICOLUL 55
Numirea şi rolul
(1) Avocatul Poporului este numit de Senat, pe o durata de 4 ani, pentru apărarea drepturilor
şi a libertăţilor cetăţenilor. Organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului se
stabilesc prin lege organică.
(2) Avocatul Poporului nu poate îndeplini nici o funcţie publică sau privată.
ARTICOLUL 56
Exercitarea atribuţiilor
427
(1) Avocatul Poporului îşi exercita atribuţiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în
drepturile şi în libertăţile lor, în limitele stabilite de lege.
(2) Autorităţile publice sunt obligate să asigure Avocatului Poporului sprijinul necesar în
exercitarea atribuţiilor sale.
ARTICOLUL 57
Raportul în fata Parlamentului
Avocatul Poporului prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la
cererea acestora. Rapoartele pot conţine recomandări privind legislaţia sau măsuri de alta
natura, pentru ocrotirea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor.
TITLUL 3
AUTORITĂŢILE PUBLICE
CAPITOLUL 1
Parlamentul
Secţiunea1
Organizarea şi funcţionarea
ARTICOLUL 58
Rolul şi structura
(1) Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate
legiuitoare a ţării.
(2) Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat.
ARTICOLUL 59
Alegerea Camerelor
(1) Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat, potrivit legii electorale.
(2) Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri
numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat,
în condiţiile legii electorale. Cetăţenii unei minorităţi naţionale pot fi reprezentaţi numai de o
singură organizaţie.
(3) Numărul deputaţilor şi al senatorilor se stabileşte prin legea electorală, în raport cu
populaţia ţării.
ARTICOLUL 60
Durata mandatului
(1) Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani, care poate fi
prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.
(2) Alegerile pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat se desfăşoară în cel mult 3 luni de la
expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului.
(3) Parlamentul nou ales se întruneşte, la convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20
de zile de la alegeri.
428
ARTICOLUL 61
Organizarea internă
ARTICOLUL 62
şedinţe comune
ARTICOLUL 63
Sesiuni
(1) Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an. Prima
sesiune începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie. A două sesiune începe
în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie.
(2) Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi în sesiuni extraordinare, la cererea
Preşedintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puţino treime din
numărul Deputaţilor sau al senatorilor.
(3) Convocarea Camerelor se face de preşedinţii acestora.
429
ARTICOLUL 64
Actele juridice şi cvorumul legal
ARTICOLUL 65
Caracterul public al şedinţelor
Secţiunea a 2-a
Statutul Deputaţilor şi al senatorilor
ARTICOLUL 66
Mandatul reprezentativ
ARTICOLUL 67
Mandatul Deputaţilor ţi al senatorilor
(1) Deputaţii şi senatorii intra în exerciţiul mandatului la data întrunirii legale a Camerei din
care fac parte, sub condiţia validării.
(2) Calitatea de deputat sau de senator încetează la data întrunirii legale a Camerelor nou
alese sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate ori de
deces.
ARTICOLUL 68
Incompatibilităţi
ARTICOLUL 69
Imunitatea parlamentară
(1) Deputatul sau senatorul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecata,
penală ori contravenţională, fără încuviinţarea Camerei din care face parte, după ascultarea
sa. Competenţa de judecata aparţine Curţii Supreme de justiţie.
(2) În caz de infracţiune flagrantă, deputatul sau senatorul poate fi reţinut şi supus
percheziţiei. Ministrul justiţiei va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi
a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va
dispune imediat revocarea acestei măsuri.
ARTICOLUL 70
Independenţa opiniilor
430
Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile
politice exprimate în exercitarea mandatului.
ARTICOLUL 71
Indemnizaţia şi celelalte drepturi
Secţiunea a 3-a
Legiferarea
ARTICOLUL 72
Categorii de legi
ARTICOLUL 73
Iniţiativa legislativă
(1) Iniţiativa legislativă aparţine Guvernului, deputaţilor, senatorilor, precum şi unui număr de
cel puţin 250.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi manifesta dreptul la iniţiativa
legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste
judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin10.000 de semnături în
sprijinul acestei iniţiative.
(2) Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter
internaţional, amnistia şi graţierea.
(3) Guvernul îşi exercita iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege către una
dintre Camere.
431
(4) Deputaţii, senatorii şi Cetăţenii care exercita dreptul la iniţiativa legislativă pot prezenta
propuneri legislative numai în forma cerută pentru proiectele de legi.
(5) Propunerile legislative se supun întâi adoptării în Camera în care au fost prezentate.
ARTICOLUL 74
Adoptarea legilor şi a hotărârilor
ARTICOLUL 75
Trimiterea proiectelor de legi şi a propunerilor legislative
de la o Cameră la cealaltă
Proiectele de legi sau propunerile legislative adoptate de una din Camere se trimit celeilalte
Camere a Parlamentului. Dacă aceasta din urma respinge proiectul de lege sau propunerea
legislativă, ele se trimit, pentru o noua dezbatere, Camerei care le-a adoptat. O noua
respingere este definitivă.
ARTICOLUL 76
Mediere
(1) Dacă una din Camere adopta un proiect de lege sau o propunere legislativă într-o
redactare diferită de cea aprobată de cealaltă Cameră, preşedinţii Camerelor vor iniţia, prin
intermediul unei comisii paritare, procedura de mediere.
(2) În cazul în care comisia nu ajunge la un acord sau dacă una din Camere nu aproba
raportul comisiei de mediere, textele aflate în divergenţă se supun dezbaterii Camerei
Deputaţilor şi Senatului, în şedinţa comună, care vor adopta textul definitiv cu votul majorităţii
prevăzute la articolul 74 alineatele (1) sau (2).
ARTICOLUL 77
Promulgarea legii
(1) Legea se trimite, spre promulgare, Preşedintelui României. Promulgarea legii se face în
termen de cel mult 20 de zile de la primire.
(2) Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singura data,
reexaminarea legii.
(3) Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea
constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate
după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat
constituţionalitatea.
ARTICOLUL 78
Intrarea în vigoare a legii
432
Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intra în vigoare la data publicării sau la
data prevăzută în textul ei.
ARTICOLUL 79
Consiliul Legislativ
(1) Consiliul Legislativ este organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează
proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii.
El ţine evidenţa oficială a legislaţiei României.
(2) Înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ se stabilesc prin lege
organică.
CAPITOLUL 2
Preşedintele României
ARTICOLUL 80
Rolul Preşedintelui
(1) Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale,
al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.
(2) Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a
autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercita funcţia de mediere intre puterile
statului, precum şi intre stat şi societate.
ARTICOLUL 81
Alegerea Preşedintelui
(1) Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
(2) Este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi
ale alegătorilor înscrişi în listele electorale.
(3) În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit aceasta majoritate, se organizează
al doilea tur de scrutin, intre primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute
în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi.
(4) Nici o persoana nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel
mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive.
ARTICOLUL 82
Validarea mandatului şi depunerea jurământului
(1) Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României este validat de Curtea
Constituţională.
(2) Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în fata Camerei Deputaţilor şi a
Senatului, în şedinţa comună, următorul jurământ:
"Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a
poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apar democraţia, drepturile şi
libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea
teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!".
ARTICOLUL 83
Durata mandatului
433
ARTICOLUL 84
Incompatibilităţi şi imunităţi
ARTICOLUL 85
Numirea Guvernului
ARTICOLUL 86
Consultarea Guvernului
ARTICOLUL 87
Participarea la şedinţele Guvernului
(1) Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat
probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice
şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii.
(2) Preşedintele României prezidează şedinţele Guvernului la care participă.
ARTICOLUL 88
Mesaje
ARTICOLUL 89
Dizolvarea Parlamentului
434
(1) După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare,
Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de
încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai
după respingerea a cel puţin două solicitări de investitură.
(2) În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singura data.
(3) Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui României
şi nici în timpul stării de asediu sau al stării de urgenţă.
ARTICOLUL 90
Referendumul
Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime,
prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional.
ARTICOLUL 91
Atribuţii în domeniul politicii externe
ARTICOLUL 92
Atribuţii în domeniul apărării
ARTICOLUL 93
Măsuri excepţionale
(1) Preşedintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă, în
întreaga ţară ori în unele localităţi, şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în
cel mult 5 zile de la luarea acesteia.
(2) Dacă Parlamentul nu se afla în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de
la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora.
ARTICOLUL 94
Alte atribuţii
ARTICOLUL 95
Suspendarea din funcţie
(1) În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele
României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţa
comună, cu votul majorităţii Deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale.
Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.
(2) Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul
Deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui.
(3) Dacă propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se
organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui.
ARTICOLUL 96
Vacanţa funcţiei
(1) Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României intervine în caz de demisie, de demitere din
funcţie, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces.
(2) În termen de 3 luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al
României, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou Preşedinte.
ARTICOLUL 97
Interimatul funcţiei
(1) Dacă funcţia de Preşedinte devine vacantă ori dacă Preşedintele este suspendat din
funcţie sau dacă se afla în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se
asigură, în ordine, de Preşedintele Senatului sau de Preşedintele Camerei Deputaţilor.
(2) Atribuţiile prevăzute la articolele 88-90 nu pot fi exercitate pe durata interimatului funcţiei
prezidenţiale.
ARTICOLUL 98
Răspunderea preşedintelui interimar
Dacă persoana care asigura interimatul funcţiei de Preşedinte al României săvârşeşte fapte
grave, prin care se încalcă prevederile Constituţiei, se aplică articolul 95 şi articolul 97.
ARTICOLUL 99
Actele Preşedintelui
(1) În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în
Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului.
(2) Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în
articolul 91 alineatele (1) şi(2), articolul 92 alineatele (2) şi(3), articolul 93 alineatul (1) şi
articolul 94 literele a), b) şi d) se contrasemnează de primul-ministru.
ARTICOLUL 100
Indemnizaţia şi celelalte drepturi
436
CAPITOLUL 3
Guvernul
ARTICOLUL 101
Rolul şi structura
(1) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim ministru, în urma
consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu exista o
asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.
(2) Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare,
votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului.
(3) Programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţa
comună. Parlamentul acorda încredere Guvernului cu votul majorităţii Deputaţilor şi
senatorilor.
ARTICOLUL 103
Jurământul de credinţă
(1) Primul-ministru, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului vor depune individual, în fata
Preşedintelui României, jurământul de la articolul 82.
(2) Guvernul în întregul sau şi fiecare în parte îşi exercita mandatul, începând de la data
depunerii jurământului.
ARTICOLUL 104
Incompatibilităţi
(1) Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcţii publice de
autoritate, cu excepţia celei de deputat dau de senator. De asemenea, ea este incompatibilă
cu exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională salarizate în cadrul organizaţiilor cu
scop comercial.
(2) Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică.
ARTICOLUL 105
Încetarea funcţiei de membru al Guvernului
ARTICOLUL 106
Primul-ministru
ARTICOLUL 107
Actele Guvernului
ARTICOLUL 108
Răspunderea membrilor Guvernului
(1) Guvernul răspunde politic numai în fata Parlamentului pentru întreaga sa activitate.
Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea
Guvernului şi pentru actele acestuia.
(2) Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară
urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora
din funcţie. Trimiterea în judecata a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din
funcţie. Competenţa de judecata aparţine Curţii Supreme de Justiţie.
(3) Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate
printr-o lege privind responsabilitatea ministerială.
ARTICOLUL 109
Încetarea mandatului
(1) Guvernul îşi exercita mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale.
(2) Guvernul este demis la data retragerii de Parlament a încrederii acordate sau dacă
primul-ministru se afla într-una din situaţiile prevăzute în articolul 105 ori este în imposibilitatea
de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile.
(3) În situaţiile prevăzute în alineatul (2) sunt aplicabile prevederile articolului 102.
(4) Guvernul al cărui mandat a încetat potrivit alineatelor (1) şi(2) îndeplineşte numai actele
necesare pentru administrarea treburilor publice, până la depunerea jurământului de membrii
noului Guvern.
438
CAPITOLUL 4
Raporturile Parlamentului cu Guvernul
ARTICOLUL 110
Informarea Parlamentului
(1) Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar
al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera
Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. În
cazul în care o iniţiativă legislativă implica modificarea prevederilor bugetului de stat sau a
bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie.
(2) Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului. Dacă li se solicita prezenta,
participarea lor este obligatorie.
ARTICOLUL 111
Întrebări şi interpelări
(1) Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să răspundă la întrebările sau la
interpelările formulate de deputaţi sau de senatori.
(2) Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune prin care să-şi exprime poziţia
cu privire la problema ce a făcut obiectul interpelării.
ARTICOLUL 112
Moţiunea de cenzura
(1) Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţa comună, pot retrage încrederea acordată
Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzura, cu votul majorităţii Deputaţilor şi
senatorilor.
(2) Moţiunea de cenzura poate fi iniţiată de cel puţino pătrime din numărul total al Deputaţilor
şi senatorilor şi se comunica Guvernului la data depunerii.
(3) Moţiunea de cenzura se dezbate după două zile de la data când a fost prezentată în
şedinţa comună a celor două Camere.
(4) Dacă moţiunea de cenzura a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai
pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzura, cu excepţia cazului în care
Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit articolului 113.
ARTICOLUL 113
Angajarea răspunderii Guvernului
(1) Guvernul îşi poate angaja răspunderea în fata Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în
şedinţa comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politica generală sau a unui proiect
de lege.
(2) Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzura, depusă în termen de 3 zile de la
prezentarea programului, a declaraţiei de politica generală sau a proiectului de lege, a fost
votată în condiţiile articolului 112.
(3) Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit alineatului (2), proiectul de lege prezentat se
considera adoptat, iar programul sau declaraţia de politica generală devine obligatorie pentru
Guvern.
(4) În cazul în care Preşedintele României cere reexaminarea legii adoptate potrivit
alineatului (3), dezbaterea acesteia se va face în şedinţă comună a celor două Camere.
439
ARTICOLUL 114
Delegarea legislativă
(1) Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite
ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.
(2) Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot
emite ordonanţe.
(3) Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit
procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului
atrage încetarea efectelor ordonanţei.
(4) În cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă. Acestea intra în
vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. Dacă Parlamentul nu se afla
în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu.
(5) Aprobarea sau respingerea ordonanţelor se face printr-o lege în care vor fi cuprinse şi
ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit alineatului (3).
CAPITOLUL 5
Administraţia publică
Secţiunea1
Administraţia publică centrala de specialitate
ARTICOLUL 115
Structura
ARTICOLUL 116
Înfiinţarea
ARTICOLUL 117
Forţele armate
(1) Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a
independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei
constituţionale.
(2) Structura sistemului naţional de apărare, organizarea armatei, pregătirea populaţiei, a
economiei şi a teritoriului pentru apărare, precum şi statutul cadrelor militare, se stabilesc prin
lege organică.
(3) Prevederile alineatului (1) şi(2) se aplică, în mod corespunzător, poliţiei şi serviciilor de
informaţii ale statului, precum şi celorlalte componente ale forţelor armate.
(4) Organizarea de activităţi militare sau paramilitare în afara unei autorităţi statale este
interzisă.
440
(5) Pe teritoriul României nu pot intra sau trece trupe străine decât în condiţiile stabilite de
lege.
ARTICOLUL 118
Consiliul Suprem de Apărare a ţării
Secţiunea a 2-a
Administraţia publică locală
ARTICOLUL 119
Principii de baza
ARTICOLUL 120
Autorităţi comunale şi orăşeneşti
(1) Autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia locală în comune şi
în oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, în condiţiile legii.
(2) Consiliile locale şi primarii funcţionează, în condiţiile legii, ca autorităţi administrative
autonome şi rezolva treburile publice din comune şi din oraşe.
(3) Autorităţile prevăzute la alineatul (1) se pot constitui şi în subdiviziunile administrativ-
teritoriale ale municipiilor.
ARTICOLUL 121
Consiliul judeţean
(1) Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice pentru coordonarea activităţii
consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean.
(2) Consiliul judeţean este ales şi funcţionează în condiţiile legii.
ARTICOLUL 122
Prefectul
CAPITOLUL 6
Autoritatea judecătorească
Secţiunea 1
441
Instanţele judecătoreşti
ARTICOLUL 123
Înfăptuirea justiţiei
ARTICOLUL 124
Statutul judecătorilor
(1) Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, potrivit legii. Preşedintele şi
ceilalţi judecători ai Curţii Supreme de justiţie sunt numiţi pe o perioada de 6 ani. Ei pot fi
reinvestiţi în funcţie. Promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor pot fi dispuse
numai de Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile legii.
(2) Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice alta funcţie publică sau privată, cu
excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.
ARTICOLUL 125
Instanţele judecătoreşti
(1) Justiţia se realizează prin Curtea Supremă de justiţie şi prin celelalte instanţe
judecătoreşti stabilite de lege.
(2) Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare.
(3) Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege.
ARTICOLUL 126
Caracterul public al dezbaterilor
ARTICOLUL 127
Dreptul la interpret
ARTICOLUL 128
Folosirea căilor de atac
Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de
atac, în condiţiile legii.
ARTICOLUL 129
Poliţia instanţelor
Secţiunea a 2-a
Ministerul Public
ARTICOLUL 130
Rolul Ministerului Public
(1) În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi
apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
(2) Ministerul Public îşi exercita atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile
legii.
ARTICOLUL 131
Statutul procurorilor
Secţiunea a 3-a
Consiliul Superior al Magistraturii
ARTICOLUL 132
Componenta
Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din magistraţi aleşi, pentru o durata de 4 ani,
de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţa comună.
ARTICOLUL 133
Atribuţii
TITLUL 4
ECONOMIA ŞI FINANŢELE PUBLICE
ARTICOLUL 134
Economia
ARTICOLUL 135
Proprietatea
ARTICOLUL 136
Sistemul financiar
(1) Formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului, ale
unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice sunt reglementate prin lege.
(2) Moneda naţională este leul, iar subdiviziunea acestuia, banul.
ARTICOLUL 137
Bugetul public naţional
(1) Bugetul public naţional cuprinde bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi
bugetele locale ale comunelor, ale oraşelor şi ale judeţelor.
(2) Guvernul elaborează anual proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de
stat, pe care le supune, separat, aprobării Parlamentului.
(3) Dacă legea bugetului de stat şi legea bugetului asigurărilor sociale de stat nu au fost
adoptate cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, se aplică în continuare
bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat ale anului precedent, până la adoptarea
noilor bugete.
(4) Bugetele locale se elaborează, se aproba şi se executa în condiţiile legii.
(5) Nici o cheltuiala bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare.
ARTICOLUL 138
Impozite, taxe
(1) Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor
sociale de stat se stabilesc numai prin lege.
(2) Impozitele şi taxele locale se stabilesc de consiliile locale sau judeţene, în limitele şi în
condiţiile legii.
ARTICOLUL 139
Curtea de Conturi
(2) Curtea de Conturi prezintă anual Parlamentului un raport asupra conturilor de gestiune
ale bugetului public naţional din exerciţiul bugetar expirat, cuprinzând şi neregulile constatate.
(3) La cererea Camerei Deputaţilor sau a Senatului, Curtea de Conturi controlează modul de
gestionare a resurselor publice şi raportează despre cele constatate.
(4) Membrii Curţii de Conturi, numiţi de Parlament, sunt independenţi şi inamovibili, potrivit
legii. Ei sunt supuşi incompatibilităţilor prevăzute de lege pentru judecători.
TITLUL 5
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
ARTICOLUL 140
Structura
(1) Curtea Constituţională se compune din noua judecători, numiţi pentru un mandat de 9
ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit.
(2) Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele
României.
(3) Judecătorii Curţii Constituţionale aleg, prin vot secret, Preşedintele acesteia, pentru o
perioada de 3 ani.
(4) Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani, în
condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii.
ARTICOLUL 141
Condiţii pentru numire
ARTICOLUL 142
Incompatibilităţi
ARTICOLUL 143
Independenţa şi inamovibilitatea
ARTICOLUL 144
Atribuţii
ARTICOLUL 145
Deciziile Curţii Constituţionale
(1) În cazurile de neconstituţionalitate constatate potrivit articolului 144 literele a) şi b), legea
sau regulamentul se transmite spre reexaminare. Dacă legea este adoptată în aceeaşi forma,
cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de
neconstituţionalitate este înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie.
(2) Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Ele se
publică în Monitorul Oficial al României.
TITLUL 6
REVIZUIREA CONSTITUŢIEI
ARTICOLUL 146
Iniţiativa revizuirii
ARTICOLUL 147
Procedura de revizuire
ARTICOLUL 148
446
Limitele revizuirii
TITLUL 7
DISPOZIŢII FINALE ŞI TRANZITORII
ARTICOLUL 149
Intrarea în vigoare
Prezenta Constituţie intra în vigoare la data aprobării ei prin referendum. La aceeaşi data,
Constituţia din 21 august 1965 este şi rămâne în întregime abrogată.
ARTICOLUL 150
Conflictul temporal de legi
(1) Legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu
contravin prezentei Constituţii.
(2) Consiliul Legislativ, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii sale de
organizare, va examina conformitatea legislaţiei cu prezenta Constituţie şi va face
Parlamentului sau, după caz, Guvernului, propuneri corespunzătoare.
ARTICOLUL 151
Instituţiile existente
(1) Instituţiile republicii, existente la data intrării în vigoare a prezentei Constituţii, rămân în
funcţiune până la constituirea celor noi.
(2) Noua Curte Supremă de justiţie va fi numita, în condiţiile legii, de Camera Deputaţilor şi
de Senat, în şedinţa comună, la propunerea Preşedintelui României, în termen de 6 luni de la
intrarea în vigoare a prezentei Constituţii.
ARTICOLUL 152
Instituţiile viitoare
PREŞEDINŢII
ADUNĂRII CONSTITUANTE
447
ANEXA
ADUNAREA CONSTITUANTĂ
PROCES - VERBAL
privind rezultatul votului exprimat de deputaţi şi senatori
asupra proiectului de Constituţie a României,
încheiat astăzi 21 noiembrie 1991
- 371 deputaţi
- 105 senatori.
Un număr de 20 deputaţi şi 13 senatori şi-au exprimat votul nominal prin corespondenţă,
potrivit prevederilor art. 1 din Hotărârea Adunării Constituante nr. 3 din 13 noiembrie 1991
privind unele măsuri în vederea adoptării Constituţiei României.
Senatorul Karoly Kiraly nu a răspuns la apelul nominal şi nici nu şi-a exprimat votul prin
corespondenţă, intrând, astfel, sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 din Hotărârea Adunării
Constituante nr. 3 din 13 noiembrie 1991 privind unele măsuri în vederea adoptării Constituţiei
României.
2. Din numărul voturilor exprimate rezulta ca 414 membri ai Adunării Constituante au votat
pentru adoptarea Constituţiei, iar 95 membri ai Adunării Constituante au votat contra adoptării
Constituţiei.
3. Cei 414 deputaţi şi senatori, care au votat pentru adoptarea Constituţiei, reprezintă mai
mult de două treimi din numărul total al membrilor Adunării Constituante.
4. Ca urmare, Comitetul Adunării Constituante constata ca sunt întrunite cerinţele art. 12 din
Hotărârea Adunării Constituante nr. 1/1990 şi, ca atare, declara adoptată Constituţia României
de către Adunarea Constituantă, în şedinţa sa din ziua de 21 noiembrie 1991.
DEPUTATI SENATORI
Prescripţia dreptului la acţiune in repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita, începe sa
curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cit si pe cel
care răspunde de ea.
Dispoziţiile alineatului precedent se aplica prin asemănare si in cazul îmbogăţirii ară just
temei.
ART. 9
Prescripţia dreptului la acţiune in anularea unui act juridic pentru violenta, începe sa curgă de
la data când aceasta a încetat.
In caz de viclenie ori eroare sau in celelalte cazuri de anulare, prescripţia începe sa curgă de
la data când cel îndreptăţit, reprezentantul sau legal sau persoana chemata de lege sa-i
incuviinteze actele, a cunoscut cauza anularii, insa cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de
la data încheierii actului.
ART. 10
In raporturile dintre organizaţiile socialiste, prescripţia dreptului la acţiune izvorit din
transmiterea unor produse calitativ sau cantitativ necorespunzătoare începe sa curgă de la
data când produsele au fost efectiv preluate de organizaţia beneficiara, indiferent daca a fost
sau nu întocmit proces-verbal de constatare a lipsurilor.
ART. 11
Prescripţia dreptului la acţiune privind viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei
lucrări executate, începe sa curgă de la data descoperirii viciilor, insa cel mai tirziu de la
împlinirea unui an de la predarea lucrului sau lucrării.
Prescripţia acţiunii privind viciile unei construcţii, începe sa curgă de la data descoperirii
viciilor, insa cel mai tirziu de la împlinirea a trei ani de la predare.
Prin dispoziţiile prezentului articol nu se aduce nici o atingere termenelor de garanţie, legale
sau convenţionale.
ART. 12
In cazul când un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la
fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebita.
ART. 13
Cursul prescripţiei se suspenda:
a) cit timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majora sa facă acte
de întrerupere:
b) pe timpul cit creditorul sau debitorul face parte din Forţele Armate ale Republicii Populare
Romane, iar acestea sunt puse pe picior de război.
ART. 14
Intre părinţi sau tutor si cei ce se afla sub ocrotirea lor, intre curator si acei pe care ii reprezintă
precum si intre orice alta persoana care, in temeiul legii sau a hotărârii judecătoreşti,
administrează bunurile altora si cel ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu
curge cit timp socotelile nu au fost date si aprobate.
Prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu, cit timp nu are
reprezentant legal si nici împotriva celui cu capacitate restrânsa, cit timp nu are cine sa-i
încuviinţeze actele.
Pescripţia nu curge intre soţi in timpul casatorii.
ART. 15
După încetarea suspendării, prescripţia reia cursul, socotindu-se si timpul curs înainte de
suspendare.
Prescripţia nu se va împlini totuşi înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la
încetarea cauzei de suspendare, cu excepţia prescripţiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor
împlini decit după expirarea unui termen de o luna de la suspendare.
ART. 16
Prescripţia se întrerupe:
450
a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcuta de cel in folosul căruia curge
prescripţia.
In raporturile dintre organizaţiile socialiste, recunoaşterea nu întrerupe curgerea prescripţiei;
b) prin introducerea unei cereri de chemare in judecata ori de arbitrare, chiar daca cererea a
fost introdusa la o instanţa judecătoreasca, ori la un organ de arbitraj, necompetent;
c) printr-un act începător de executare.
Prescripţia nu este întrerupta, daca s-a pronunţat încetarea procesului, daca cererea de
chemare in judecata sau executare a fost respinsa, anulata sau daca s-a perimat, ori daca cel
care a făcut-o a renunţat la ea.
ART. 17
Întreruperea şterge prescripţia începuta înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o.
După întrerupere începe sa curgă o noua prescripţie.
In cazul cind prescripţia a fost întrerupta printr-o cerere de chemare in judecata ori de arbitrare
sau printru-un act începător de executare, noua prescripţie nu începe sa curgă cit timp
hotarirea de admitere a cererii nu a rămas definitiva sau, in cazul executării, pina la
îndeplinirea ultimului act de executare.
ART. 18
Instanţa judecătoreasca si organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu sa cerceteze, daca
dreptul la acţiune sau la executarea silita este prescris.
ART. 19
Instanţa judecătoreasca sau organul arbitral poate, in cazul in care constata ca fiind temeinic
justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depasit, sa dispună chiar din
oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii, ori sa incuviinteze executarea silita.
ART. 20
Debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu
are dreptul sa ceara înapoierea prestaţiei, chiar daca la data executării nu ştia ca termenul
prescripţiei era împlinit.
Dispoziţiile alineatului precedent nu sunt aplicabile in cazul cind debitorul este o organizaţie
socialista, daca la împlinirea prescripţiei aceasta organizaţie este obligata, potrivit legii, sa
verse la bugetul de stat
ceea ce datora fostului creditor.
ART. 21
In cazul in care o organizaţie socialista de stat este debitoarea unei sume de bani, iar
creditorul nu si-a exercitat dreptul la acţiune, ori dreptul de a cere executarea silita, înainte de
împlinirea prescripţiei, organizaţia debitoare va vărsa la bugetul de stat suma de bani ce
datora, in termen de 45 zile de la data cind prescripţia s-a împlinit, fiind obligata sa plătească
pentru fiecare zi de intirziere o penalitate de 0,05% din valoarea prestaţiei.
ART. 22
Dispoziţiilor Decretului de fata nu se aplica dreptul la acţiune privitor la drepturile de
proprietate, uzufruct, uz, abitatiune, servitute si superficie.
ART. 23
Impozitele si taxele datorate statului precum si primele asigurărilor prin efectul legii, ramin
supuse dispoziţiilor privitoare la prescripţie din legile speciale.
ART. 24
Dispoziţiile prezentului Decret sunt aplicabile si prescripţiilor neîmplinite la data intrării sale in
vigoare, in care caz termenele de prescripţie prevăzute in Decretul de fata vor fi socotite ca
incep sa curgă de la intrarea in vigoare a acestui Decret.
Cu toate acestea, dispoziţiile legii anterioare, privitoare la termenele de prescripţie, ramin mai
departe aplicabile, daca termenele ce ele prevăd se împlinesc înaintea celor fixate prin
prezentul Decret.
ART. 25
451
Pe data intrării in vigoare a Decretului de fata, se abroga orice dispoziţii legale contrare
prezentului Decret, in afara de cele care stabilesc un termen de prescripţie mai scurt decit
termenul corespunzător prevăzut prin Decretul de fata.
Data adoptării în Senat: 01.01.2000 Data adoptării în Camera Deputaţilor: ERROR:
Unable to interpret Time or Date
Data adoptãrii/promulgãrii: 01.01.2000
Parlamentul României
Lege nr. 27
CAPITOLUL 1
Dispoziţii generale
Art. 1. - Partidele politice sunt asociaţii ale cetatenilor romani cu drept de vot, care participa
in mod liber la formarea si exercitarea voinţei lor politice, îndeplinind o misiune publica
garantata de Constituţie. Ele sunt persoane juridice de drept public.
Art. 2. - In activitatea lor, partidele politice promovează valorile si interesele naţionale,
precum si pluralismul politic, contribuie la educarea politica a cetatenilor si încurajează
participarea acestora la viata publica, influenteaza formarea opiniei publice, formează
cetatenii capabili de a-si asuma responsabilitati politice, participa cu canditati in alegeri si,
unde este cazul, potrivit legii, la constituirea autoritarilor publice, stimulează participarea
cetatenilor la scrutinuri si organizează iniţiativa legislativa a cetatenilor.
Art. 3. - (1) Pot funcţiona ca partide politice numai asociaţiile constituite potrivit prevederilor
prezentei legi si care actioneaza pentru respectarea suveranitatii naţionale, a independentei si
a unitarii statului, a integritatii teritoriale, a ordinii de drept si a principiilor democraţiei
constituţionale.
(2) Sunt interzise partidele politice care, prin statutul, programele, propaganda de idei ori
prin alte activitati pe care le organizează, incalca prevederile ar. 30 alin. (7), ar. 37 alin. (2)
sau alin. (4) din Constituţie.
(3) Sunt interzise partidele politice asociate la organizaţii din străinătate ale căror dispoziţii
sunt imperative.
(4) Partidele politice le este interzisa organizarea de activitati militare sau paramilitare.
Art. 4. - (1) Din partidele politice nu pot face parte judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii
poporului, magistraţii si asimilaţii acestora, membrii Curţii de Conturi, personalul militar si civil
care isi desfasoara activitatea in structurile forţelor armate, ale celor de apărare a ordinii
452
CAPITOLUL 2
Organizarea partidelor politice
Art. 8. - Fiecare partid politic trebuie sa aibă statut si program politic proprii.
Art. 9. - Statutul partidului politic cuprinde in mod obligatoriu:
a) denumirea integrala si prescurtata, însemnul partidului si semnul electoral;
b) sediul central;
c) menţiunea expresa ca urmăreşte numai obiective politice;
d) drepturile si îndatoririle membrilor;
e) sancţiunile disciplinare si procedurile prin care acestea pot fi aplicate membrilor;
f) procedura de alegere a organelor executive si competentele acestora;
g) competenta adunării generale a membrilor sau a delegaţilor acestora;
453
CAPITOLUL 3
Înregistrarea partidelor politice
Art. 17. - (1) Cererea de înregistrare a unui partid politic se depune la Tribunalul Municipiului
Bucureşti, insotita de:
a) statutul si programul partidului;
454
CAPITOLUL 4
Asocierea partidelor politice
455
Art. 24. - (1) Partidele politice se pot asocia intre ele, pe baza unui protocol de asociere,
constituind o alianţa politica.
(2) Alianţele politice depun protocolul de asociere la Tribunalul Municipiului Bucureşti si
solicita înscrierea in Registrul de evidenta a alianţelor politice.
Art. 25. - Protocolul de constituire a alianţei politice trebuie sa menţioneze denumirea,
însemnul si semnul electoral, daca este cazul, partidele politice aliate, obiectivele alianţei,
modul de organizare si factorii de decizie.
Art. 26. - (1) Partidele politice si alianţele politice pot constitui si alte forme de asociere,
împreuna cu formaţiuni nepartidice, legal constituite, cu scopul promovării unor obiective
comune.
(2) Protocolul de constituire a formelor de asociere prevăzute la alin. (1) va menţiona
denumirea, însemnul, daca este cazul, organizaţiile aliate, obiectivele asocierii, modul de
organizare si factorii de decizie si va fi depus la Tribunalul Municipiului Bucureşti, pentru a fi
înscris in registrul altor forme de asociere a partidelor.
(3) Aportul financiar al fiecărei formaţiuni nepartidice, membra a unei forme de asociere
prevăzute la alin. (1), nu poate depasi, intr-un an, suma de 500 de salarii minime pe
economie.
Art. 27. - In cazul in care alianţa politica se va prezenta in alegeri cu liste comune, candidaţii
trebuie sa facă parte dintr-un partid politic legal constituit, membru al aliantei politice.
Art. 28. - Obiectivele aliantelor politice si ale altor forme de asociere a partidelor, precum si
modul de organizare a lor trebuie sa se conformeze prevederilor art. 3 din prezenta lege.
CAPITOLUL 5
Incetarea activitatii partidelor politice
Art. 29. - Un partid politic isi inceteaza activitatea ca urmare a autodizolvarii, a dizolvarii
pronuntate pe cale judecatoreasca ori prin hotarare a Curtii Constitutionale sau ca urmare a
inactivitatii constatate de Tribunalul Municipiului Bucuresti, conform art. 31.
Art. 30. - Actele privitoare la autodizolvarea partidului politic se depun in termen de cel mult
10 zile la Tribunalul Municipiului Bucuresti, in vederea radierii din Registrul partidelor politice.
Art. 31. - In cazul in care un partid politic nu desemneaza candidati, singur sau in alianta, in
doua campanii electorale legislative succesive, in cel putin 10 circumscriptii, sau nu a tinut nici
o adunare generala timp de 5 ani, Tribunalul Municipiului Bucuresti, la cererea Ministerului
Public, va constata incetarea existentei sale, cu respectarea normelor de procedura prevazute
la art. 23.
CAPITOLUL 6
Finantele partidelor politice
Art. 32. - Partidele politice pot detine bunuri mobile si imobile care sunt necesare realizarii
activitatilor specifice.
Art. 33. - (1) Sursele de finantare a unui partid politic pot fi:
a) cotizatii ale membrilor de partid;
b) donatii si legate;
c) venituri provenite din activitati proprii;
d) subventii de la bugetul de stat, potrivit legii bugetare anuale.
(2) Operatiunile de incasari si plati ale partidelor se efectueaza prin conturi in lei si in valuta,
deschise la banci cu sediul in Romania, potrivit legii.
Art. 34. - (1) Cuantumul cotizatiilor, repartizarea si utilizarea acestora se stabilesc prin
hotarari ale partidului politic, potrivit statutului.
(2) Veniturile totale provenite din cotizatii sunt neplafonate.
456
(3) Suma cotizatiilor platite intr-un an de o persoana nu poate depasi 50 de salarii de baza
minime pe tara. Salariul de baza minim pe tara luat ca referinta este cel existent la data de 1
ianuarie a anului respectiv.
Art. 35. - (1) Donatiile primite de un partid politic intr-un an nu pot depasi 0,005% din
veniturile bugetului de stat pe anul respectiv.
(2) In anul financiar in care au loc alegeri parlamentare, prezidentiale sau locale, plafonul de
la alineatul precedent este dublu.
(3) Donatia primita de la o persoana fizica intr-un an nu poate depasi 100 de salarii de baza
minime pe tara in anul respectiv.
(4) Donatia primita de la o persoana juridica intr-un an nu poate fi mai mare de 500 de salarii
de baza minime pe tara.
(5) La primirea donatiei sunt obligatorii verificarea si inregistrarea identitatii donatorului. La
solicitarea donatorului, identitatea sa poate ramane confidentiala, dar nu si pentru o donatie
anuala mai mare de 10 salarii de baza minime pe tara. Suma totala primita de un partid politic
ca donatii confidentiale nu poate depasi 20% din subventia maxima acordata de la bugetul de
stat unui partid politic in anul respectiv.
(6) Lista donatorilor cu sume mai mari de 10 salarii de baza minime pe tara se publica in
Monitorul Oficial al Romaniei pana la data de 31 martie a anului urmator.
(7) Sunt interzise donatiile de bunuri materiale sau sume de bani, facute cu scopul evident
de a obtine un avantaj economic sau politic.
Art. 36. - (1) Partidele politice nu pot primi donatii de la institutiile publice, de la regiile
autonome, de la societatile comerciale si de la societatile bancare cu capital majoritar de stat.
(2) Donatiile din partea altor state ori a organizatiilor din strainatate sunt interzise. Fac
exceptie de la prevederile acestui alineat donatiile constand in bunuri materiale necesare
activitatii politice, primite de la organizatii politice internationale la care partidul politic respectiv
este afiliat sau de la partide aflate in relatii de colaborare politica. Aceste donatii se publica in
Monitorul Oficial al Romaniei.
Art. 37. - Partidele politice nu pot desfasura activitati specifice societatilor comerciale. Fac
exceptie:
a) editarea, realizarea si difuzarea publicatiilor ori a altor materiale de propaganda si cultura
politica proprii;
b) actiunile culturale, sportive si distractive;
c) serviciile interne;
d) inchirierea spatiilor proprii pentru conferinte si actiuni social-culturale;
e) dobanzile bancare;
f) vanzarea bunurilor din patrimoniu, cu exceptia celor primite drept donatii din strainatate.
Art. 38. - Publicatiile si materialele de propaganda vor contine obligatoriu numele partidului
politic ori al aliantei politice sau al altor forme de asociere a partidelor politice care le-a editat,
dupa caz.
Art. 39. - (1) Partidele politice primesc anual subventii de la bugetul de stat, in conditiile legii.
Subventia se varsa lunar, in contul fiecarui partid politic, prin bugetul Secretariatului General al
Guvernului.
(2) Suma alocata anual partidelor politice nu poate fi mai mare de 0,04% din veniturile
bugetului de stat.
(3) Partidele politice care la inceputul legislaturii sunt reprezentate prin grup parlamentar, cel
putin intr-o Camera, primesc o subventie de baza. Totalul subventiilor de baza reprezinta o
treime din subventiile bugetare alocate partidelor politice.
(4) Partidele politice reprezentate in Parlament primesc si o subventie proportionala cu
numarul de mandate obtinute. Suma cuvenita pentru un mandat se stabileste prin impartirea
restului de doua treimi din subventiile de la bugetul de stat pentru partide politice la numarul
total al parlamentarilor.
457
(5) Subventia totala acordata de la bugetul de stat unui partid politic, dupa aceste operatiuni,
nu poate depasi de 5 ori subventia de baza.
(6) Partidele politice care nu au mandate parlamentare, dar au obtinut cel putin 2% din
voturile exprimate, primesc subventii egale, care se stabilesc prin impartirea sumei
neconsumate, potrivit dispozitiilor alin. (5), la numarul partidelor politice respective. Suma
totala acordata partidelor politice neparlamentare nu poate fi mai mare decat o subventie de
baza.
(7) Sumele neconsumate prin redistribuire, potrivit prevederilor alin. (6), se impart partidelor
politice parlamentare proportional cu numarul mandatelor.
(8) Sumele neconsumate la sfarsitul anului financiar se reporteaza in anul urmator.
Art. 40. - (1) Veniturile provenite de la subventiile bugetare pot avea urmatoarele destinatii:
a) cheltuieli materiale pentru intretinerea si functionarea sediilor;
b) cheltuieli de personal;
c) cheltuieli pentru presa si propaganda;
d) cheltuieli privind organizarea de activitati cu caracter politic;
e) cheltuieli de deplasare;
f) cheltuieli pentru telecomunicatii;
g) cheltuieli cu delegatiile din strainatate;
h) investitii in bunuri mobile si imobile necesare activitatii partidelor.
(2) Eficienta si oportunitatea acestor cheltuieli urmeaza sa fie decise de organele alese ale
partidelor politice.
Art. 41. - (1) Autoritatile locale asigura cu prioritate spatii pentru sediile partidelor politice, la
cererea motivata a acestora.
(2) Inchirierea spatiilor destinate sediilor partidelor politice urmeaza regimul juridic prevazut
pentru inchirierea spatiilor destinate pentru locuit.
(3) Partidele politice sunt scutite de plata impozitelor pe cladiri pentru imobilele pe care le
detin in proprietate.
(4) Partidele politice care isi inceteaza activitatea ca urmare a autodizolvarii, a dizolvarii
pronuntate prin hotarari definitive ale instantelor judecatoresti, ori a neinregistrarii lor potrivit
prevederilor art. 46 alin. (2) sunt obligate sa predea autoritatilor publice locale, in termen de 60
de zile, spatiile pe care le-au detinut cu contract de inchiriere incheiat si cu acordul acestora.
(5) Tribunalul Municipiului Bucuresti va comunica prefectilor incetarea activitatii partidului
politic in vederea preluarii sediilor de catre autoritatile publice locale, prin executorii
judecatoresti.
Art. 42. - (1) Veniturile realizate din activitatile prevazute la art. 33 sunt scutite de impozite si
taxe.
(2) De asemenea, sunt scutite de taxe vamale donatiile primite din strainatate, prevazute la
art. 36.
Art. 43. - Plata tuturor cheltuielilor legate de telecomunicatii, energie electrica si termica,
gaze, apa, canal se face la tariful spatiilor destinate pentru locuit.
Art. 44. - Curtea de Conturi este organul abilitat sa controleze respectarea prevederilor art.
33 alin. (2), art. 34 alin. (3), art. 35-37 si art. 39-41 privind finantarea partidelor politice.
Art. 45. - Donatiile acceptate de catre partidele politice cu incalcarea prevederilor art. 35 si
36 ori de catre cele aflate in una dintre situatiile prevazute la art. 23 si 29 se fac venit la
bugetul de stat, pe baza hotararii Colegiului jurisdictional al Curtii de Conturi.
CAPITOLUL 7
Dispozitii finale si tranzitorii
Art. 46. - (1) Partidele politice existente la data intrarii in vigoare a prezentei legi continua sa
functioneze pe baza actelor legale de inregistrare valabile la data infiintarii.
458
(2) In termen de 6 luni de la intrarea in vigoare a prezentei legi, partidele politice existente se
vor conforma prevederilor ei, urmand procedura judiciara stabilita la art. 17-19.
(3) Termenul de 6 luni pentru inscriere este un termen de decadere.
Art. 47. - (1) Denumirea unui partid politic, simbolul si semnele electorale folosite de acesta
incepand cu anul 1990 ii apartin de drept, daca le-a folosit primul, si nu pot fi insusite de alte
partide politice.
(2) Dispozitiile alin. (1) se aplica si aliantelor politice, in conditiile legii electorale.
Art. 48. - Organizatiile cetatenilor apartinand minoritatilor nationale, care participa la alegeri,
sunt obligate sa respecte, in mod corespunzator si daca este cazul, prevederile art. 2-4, 7, 16,
34-43 si 47.
Art. 49. - Decretul-lege nr. 8/1989 privind inregistrarea si functionarea partidelor politice si a
organizatiilor obstesti in Romania se abroga.
Data adoptãrii în Senat: 26.04.96 Data adoptãrii în Camera Deputaþilor: 26.04.96
Data adoptãrii/promulgãrii: 26.04.96
Data intrãrii în vigoare: 29.04.96
ORDONANTA DE URGENTA nr. 3 publicatã în M.Of. nr. 133 din data: 26.06.96
Republicãri:
GUVERNUL ROMÂNIEI
ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ
privind modificarea Legii partidelor politice nr. 27/1996
În temeiul art. 114 alin. (4) din Constituţia României,
Guvernul României emite următoarea ordonanţă de urgenţă:
Art. I. — Legea partidelor politice nr. 27/1996 se modifică după cum urmează:
1. Articolul 46 alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:
„(2) Până la 15 septembrie 1996 partidele politice existente se vor conforma prevederilor
prezentei legi, depunând la Tribunalul Municipiului Bucureşti înscrisurile prevăzute la art. 17
alin. (1) şi (2).“
2. Articolul 46 alineatul (3) se modifică şi va avea următorul cuprins:
„(3) Termenul prevăzut la alineatul precedent este un termen de - decădere.“
Art. II. — Prezenta ordonanţă de urgenţă se supune de îndată aprobării Parlamentului.
PRIM-MINISTRU
NICOLAE VĂCĂROIU
Contrasemnează:
Ministru pentru relaţia cu Parlamentul,
Petre Ninosu
Ministrul justiţiei,
Gavril Iosif Chiuzbaian
Bucureşti, 25 iunie 1996.
Nr. 3.Data intrãrii în vigoare: 25.06.96
ORDONANTA DE URGENTA nr. 26 publicatã în M.Of. nr. 120 din data: 11.06.97
Republicãri:
GUVERNUL ROMÂNIEI
ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Art. 1. — (1) În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, copilul se află în dificultate, dacă
dezvoltarea, securitatea sau integritatea sa, fizică sau morală, este pericilitată.
(2) Prin copil se înţelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nu are
capacitate deplină de exerciţiu.
Art. 2. — Copilul aflat în dificultate se bucură de protecţie şi de asistenţă în realizarea
deplină şi în exercitarea corespunzătoare a drepturilor sale, în condiţiile prezentei
ordonanţe de urgenţă.
Art. 3. — (1) Responsabilitatea de a asigura copilului aflat în dificultate protecţie şi
asistenţă în realizarea şi în exercitarea drepturilor sale revine, în primul rând, colectivităţii
locale din care acesta face parte.
(2) Statul sprijină colectivitatea locală din care face parte copilul, în îndeplinirea
obligaţiilor ce decurg din această responsabilitate.
Art. 4. — (1) Consiliul judeţean şi, respectiv, consiliile locale ale sectoarelor
municipiului Bucureşti stabilesc măsuri de protecţie a copilului aflat în
dificultate şi asigură aplicarea corespunzătoare a acestora.
(2) În vederea exercitării atribuţiilor prevăzute la alin. (1), în subordinea
consiliului judeţean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului
Bucureşti, se organizează şi funcţionează Comisia pentru protecţia copilului şi
serviciul public specializat pentru protecţia copilului.
Art. 5. — (1) Comisia pentru protecţia copilului este organ de specialitate al
consiliului judeţean, respectiv al consiliului local al sectorului municipiului
Bucureşti, şi îndeplineşte atribuţiile prevăzute de prezenta ordonanţă de
urgenţă, referitoare la stabilirea măsurilor de protecţie a copilului aflat în
dificultate şi la relaţiile cu serviciul public specializat pentru protecţia copilului.
(2) Comisia pentru protecţia copilului coordonează activitatea autorităţilor
administraţiei publice locale din unităţile administrativ-teritoriale de pe teritoriul
judeţului, în domeniul autorităţii tutelare şi al protecţiei drepturilor copilului.
Art. 6. — (1) Serviciul public specializat pentru protecţia copilului se
înfiinţează prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv a consiliului local al
sectorului municipiului Bucureşti, şi funcţionează ca instituţie publică de
interes judeţean, respectiv local, cu personalitate juridică.
(2) Serviciul public specializat pentru protecţia copilului propune Comisiei
pentru protecţia copilului măsurile de - protecţie a copilului aflat în dificultate şi
asigură aplicarea acestora.
(3) Serviciile de specialitate din subordinea consiliilor locale, care
desfăşoară activităţi în domeniul autorităţii tutelare şi al protecţiei drepturilor
copilului, vor sprijini serviciul public judeţean specializat pentru protecţia
copilului, în îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin.
(4) Activitatea serviciului public specializat pentru protecţia copilului este
coordonată de secretarul consiliului judeţean, respectiv de secretarul primăriei
sectorului municipiului Bucureşti.
460
CAPITOLUL II
Măsuri privind protecţia copilului aflat în dificultate
Art. 7. — În vederea respectării interesului superior al copilului aflat în
dificultate, Comisia pentru protecţia copilului poate stabili următoarele măsuri
de protecţie:
a) încredinţarea copilului unei familii sau unei persoane;
b) încredinţarea copilului serviciului public specializat pentru protecţia
copilului sau unui organism privat autorizat;
c) încredinţarea copilului în vederea adopţiei;
d) plasamentul copilului la o familie sau la o persoană;
e) plasamentul copilului la serviciul public specializat pentru protecţia
copilului sau la un organism privat autorizat;
f) plasamentul copilului în regim de urgenţă.
Art. 8. — (1) În cazul în care părinţii copilului sunt decedaţi, necunoscuţi,
puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi ori dispăruţi sau decăzuţi din
drepturile părinteşti, şi nu a fost instituită tutelă, în cazul în care copilul a fost
declarat abandonat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, precum şi
în cazul în care instanţa judecătorească nu a hotărât încredinţarea copilului
unei familii sau unei persoane, în condiţiile legii, drepturile părinteşti asupra
copilului se exercită de către consiliul judeţean, respectiv de consiliile locale
ale sectoarelor municipiului Bucureşti, prin Comisia pentru protecţia copilului.
(2) În situaţia prevăzută la alin. (1), Comisia pentru protecţia copilului poate
hotărî încredinţarea copilului unei familii sau unei persoane care consimte la
aceasta şi care prezintă condiţiile materiale şi garanţiile morale necesare
dezvoltării armonioase a copilului.
(3) Serviciul public specializat pentru protecţia copilului este obligat să
evalueze, cu prioritate, posibilitatea încredinţării copilului rudelor sale până la
gradul al patrulea inclusiv, prezentând Comisiei pentru protecţia copilului
rapoarte şi propuneri în acest sens.
Art. 9. — (1) Dacă nu există familii sau persoane corespunzătoare cărora să
le fie încredinţat copilul, Comisia pentru protecţia copilului poate hotărî
încredinţarea acestuia serviciului public specializat pentru protecţia copilului
sau unui organism privat autorizat în condiţiile legii.
(2) În acest caz, măsura încredinţării durează până în momentul în care
copilul poate fi încredinţat unei familii sau unei persoane corespunzătoare ori
până la încredinţarea acestuia în vederea adopţiei.
Art. 10. — (1) Persoanele fizice sau juridice cărora le-a fost încredinţat
copilul au faţă de acesta numai drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor cu
privire la persoana acestuia.
(2) Pe durata încredinţării, domiciliul copilului este la persoanele cărora le-a
fost încredinţat.
461
îndeplinirii acestei obligaţii sau înlăturării oricărei situaţii urgente care ar pune
în pericol securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului, este
prezumat. Pe durata plasamentului, domiciliul copilului este la persoana la
care acesta a fost dat în plasament.
(3) Părinţii au dreptul să menţină un contact permanent şi nemijlocit cu
copilul, pe toată durata plasamentului. Ei au dreptul să viziteze copilul, în
condiţiile legii, precum şi dreptul să corespondeze cu acesta. Părinţii pot să
viziteze copilul la domiciliul/sediul persoanei sau al familiei la care acesta a
fost dat în plasament, numai cu acordul acestora şi în prezenţa
reprezentanţilor serviciului public specializat pentru protecţia copilului. În lipsa
acestui acord, sunt aplicabile dispoziţiile art. 20 lit. e).
Art. 14. — (1) În situaţii excepţionale, dacă părinţii sau unul dintre aceştia
pun în pericol securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului prin
exercitarea în mod abuziv a drepturilor părinteşti sau prin neglijenţă gravă în
îndeplinirea obligaţiilor de părinte, serviciul public specializat pentru protecţia
copilului poate decide plasamentul copilului în regim de urgenţă într-un centru
de primire care este organizat şi funcţionează în subordinea sa sau a unui
organism privat autorizat ori la o persoană sau la o familie, atestate în acest
scop. Dispoziţiile art. 13 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
(2) Plasamentul copilului în regim de urgenţă se poate face, în condiţiile
prevăzute la alin. (1), şi în cazul în care copilul este găsit lipsit de
supraveghere sau este părăsit de părinţi.
(3) Cei care constată existenţa unor situaţii care să impună plasamentul
copilului în regim de urgenţă sunt obligaţi să sesizeze de îndată serviciul
public specializat pentru protecţia copilului în a cărui rază teritorială se află
copilul, pentru stabilirea acestei măsuri. Organele de poliţie sunt obligate să
acorde sprijinul necesar aplicării acestei măsuri
(4) În cazul plasamentului copilului în regim de urgenţă, serviciul public
specializat pentru protecţia copilului, care a luat această măsură, va sesiza
Comisia pentru protecţia copilului în vederea încredinţării acestuia, în condiţiile
legii, sau menţinerii măsurii plasamentului, până la identificarea părinţilor
copilului. Comisia pentru protecţia copilului se pronunţă în cel mult 15 zile de
la plasamentul copilului în regim de urgenţă. O dată cu hotărârea de
încredinţare, Comisia pentru protecţia copilului va sesiza instanţa
judecătorească competentă, pentru decăderea părinţilor sau, după caz, a
unuia dintre aceştia din drepturile părinteşti.
(5) Pe durata plasamentului în regim de urgenţă şi a încredinţării copilului în
condiţiile prezentului articol se suspendă exerciţiul drepturilor pe care le au
părinţii faţă de copil.
Art. 15. — Încredinţarea copilului în vederea adopţiei se hotărăşte de către
Comisia pentru protecţia copilului, în condiţiile prevăzute de Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului cu privire la adopţie.
Art. 16. — Copilul care a săvărşit o faptă penală, dar nu răspunde penal,
beneficiază de protecţie în condiţiile legii.
463
Art. 17. — (1) Faţă de copilul aflat în situaţia prevăzută la art. 16, Comisia
pentru protecţia copilului este obligată să ia o măsură educativă, la sesizarea
oricărei persoane, a procurorului, a organelor de poliţie sau a părinţilor
acestuia.
(2) În stabilirea măsurii educative, Comisia pentru protecţia copilului va ţine
seama de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de dezvoltarea fizică,
intelectuală şi afectivă a copilului, de comportarea lui, de condiţiile în care a
fost crescut şi în care a trăit şi de orice alte elemente de natură să
caracterizeze personalitatea acestuia.
Art. 18. — (1) Măsurile educative şi modalităţile aplicării acestora sunt cele
prevăzute de legea penală, care se aplică corespunzător vârstei şi gradului de
maturitate a copilului, în vederea respectării interesului superior al acestuia.
(2) În cazul stabilirii măsurii libertăţii supravegheate, Comisia pentru
protecţia copilului poate dispune încredinţarea supravegherii copilului
Serviciului public specializat pentru protecţia copilului.
Art. 19. — Dezvoltarea armonioasă a copilului, încredinţat în condiţiile art. 9
sau dat în plasament în condiţiile art. 12 alin. (2), se asigură în centrele de
plasament care funcţionează în cadrul serviciului public specializat pentru
protecţia copilului sau organismului privat autorizat căruia copilul i-a fost
încredinţat sau dat în plasament.
Art. 20. — Serviciul public specializat pentru protecţia copilului sau
organismul privat autorizat, care a primit în încredinţare sau în plasament un
copil, va asigura acestuia mediul familial corespunzător. În acest scop,
acestea sunt obligate:
a) să identifice familii sau persoane cărora să le poată fi încredinţat sau dat
în plasament copilul, cu prioritate printre rudele acestuia până la gradul al
patrulea inclusiv;
b) să determine opinia copilului capabil de discernământ cu privire la familia
sau la persoana propusă pentru a-l primi în încredinţare sau în plasament şi
să o aducă la cunoştinţă Comisiei pentru protecţia copilului;
c) să asigure asistenţă şi sprijin acelei familii sau persoane atât înainte, cât
şi după încredinţarea sau plasamentul copilului;
d) să ofere asistenţă şi sprijin părinţilor copilului, pentru a pregăti revenirea
acestuia în mediul său familial;
e) să asigure spaţii special amenajate în cadrul sau în afara centrelor de
plasament şi mijloacele necesare pentru contactul personal şi nemijlocit al
copilului cu părinţii săi, dacă este cazul, potrivit regulamentelor;
f) să supravegheze familiile şi persoanele cărora le-a fost încredinţat sau
dat în plasament un copil, pe toată durata acestei măsuri, precum şi pe părinţii
copilului, după revenirea acestuia în mediul său familial;
g) să prezinte rapoarte şi propuneri Comisiei pentru protecţia copilului cu
privire la aspectele sus-menţionate, trimestrial sau la cererea acesteia.
Art. 21. — (1) Comisia pentru protecţia copilului are următoarele atribuţii:
464
b) vicepreşedinţi:
— directorul Direcţiei generale de muncă şi protecţie socială judeţeană,
respectiv a sectorului municipiului Bucureşti;
— directorul serviciului public specializat pentru protecţia copilului;
c) membri — câte un reprezentant al serviciilor publice descentralizate ale
Ministerului Sănătăţii, Ministerului Învăţământului, Ministerului de Interne,
Secretariatului de Stat pentru Handicapaţi, desemnaţi de conducerea
acestora, şi patru reprezentanţi ai organismelor private autorizate care
desfăşoară activităţi în domeniul protecţiei copilului sau specialişti
independenţi din acest domeniu, propuşi de secretarul consiliului judeţean sau
al primăriei sectorului municipiului Bucureşti.
(2) Comisia pentru protecţia copilului este legal constituită în prezenţa
majorităţii membrilor săi. Hotărârile comisiei se iau cu majoritatea voturilor
membrilor care o alcătuiesc.
(3) Comisia pentru protecţia copilului se întruneşte lunar în şedinţe ordinare
şi, ori de câte ori este nevoie, în şedinţe extraordinare. Convocarea şedinţelor
se face de către preşedinte, iar în absenţa acestuia, de către unul dintre
vicepreşedinţi. Convocarea se face în scris, cu cel puţin 3 zile înainte de
şedinţă, şi cuprinde, în mod obligatoriu, ordinea de zi a acesteia.
(4) Prezenţa membrilor Comisiei pentru protecţia copilului la şedinţă este
obligatorie. În cazul în care un membru al comisiei absentează de la şedinţe
de două ori consecutiv, fără motive temeinice, conducerea instituţiei al cărei
reprezentant este poate dispune sancţionarea disciplinară a acestuia, în
condiţiile legislaţiei muncii. Preşedintele, vicepreşedinţii şi membrii comisiei au
dreptul la o indemnizaţie de şedinţă, al cărei cuantum se stabileşte prin
hotărâre a consiliului judeţean sau prin hotărâri ale consiliilor locale ale
sectoarelor municipiului Bucureşti.
Art. 27. — (1) Comisia pentruprotecţia copilului, competentă să soluţioneze
cauzele privitoare la copiii aflaţi în dificultate, este aceea în a cărei rază
teritorială se află domiciliul copilului sau, după caz, cea în a cărei rază
teritorială copilul a fost găsit lipsit de supraveghere sau a fost părăsit.
(2) Comisia pentru protecţia copilului soluţionează cauza în termen de cel
mult 15 zile de la data sesizării.
(3) În faţa Comisiei pentru protecţia copilului vor fi chemaţi părinţii, copilul
care a împlinit vârsta de 10 ani, persoana, familia sau reprezentantul
organismului privat autorizat care doreşte să îi fie încredinţat sau dat în -
plasament copilul, precum şi orice persoane care pot da relaţii în cauză. În
cazul în care copilul care se află în situaţia prevăzută la art. 16 nu se prezintă,
se va cere sprijinul organelor de poliţie, pentru aducerea acestuia în faţa
comisiei.
(4) Şedinţele Comisiei pentru protecţia copilului nu sunt publice. Comisia
poate admite să fie de faţă şi alte persoane decât cele chemate, dacă
apreciază că prezenţa lor este utilă.
467
PRIM-MINISTRU
VICTOR CIORBEA
Contrasemnează:
470
Ministru delegat
pe lângă primul-ministru
pentru coordonarea
Secretariatului General
al Guvernului şi a
Departamentului
pentru Administraţie Publică
Locală,
Remus Opriş
Ministrul muncii şi protecţiei
sociale,
Alexandru Athanasiu
Secretar de stat, şeful
Departamentului
pentru Protecţia Copilului,
Cristian Liviu Tăbăcaru
Bucureşti, 9 iunie 1997.
Nr. 26.
Data intrãrii în vigoare: 11.06.97
LEGE nr. 108 publicatã în M.Of. nr. 205 din data: 02.06.98
Republicãri:
PARLAMENTUL ROMÂNIEI
CAMERA DEPUTAŢILOR
SENATUL
LEGE
pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 26/1997
privind protecţia copilului aflat în dificultate
Parlamentul României adoptă prezenta lege.
Art. I. - Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26 din 9 iunie
1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 120 din 12 iunie 1997, cu următoarele modificări şi
completări:
1. Articolul 1 alineatul (1) va avea următorul cuprins:
„Art. 1. - (1) În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, copilul se află în
dificultate, dacă dezvoltarea sau integritatea sa fizică sau morală este
periclitată.“
2. La articolul 3, după alineatul (1) se introduc alineatele (11) şi (12) cu
următorul cuprins:
„(11) Orice copil care, temporar sau definitiv, este lipsit de mediul său
familial sau care, în propriul său interes superior, nu poate fi lăsat în acest
471
„Art. 23. - (1) Pentru fiecare copil încredinţat sau dat în plasament se acordă
o alocaţie lunară de întreţinere în cuantum de 300.000 lei, care se indexează
prin hotărâre a Guvernului.“
13. Articolul 24 devine articolul 21.
14. După articolul 25, care devine articolul 22, se introduce capitolul II 1
cu următorul titlu:
„Capitolul II1 - Măsuri educative faţă de copilul care a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală, dar care nu răspunde penal“
15. Articolul 16 devine articolul 23 cu următorul cuprins:
„Art. 16. - (1) Copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, dar
care nu răspunde penal, beneficiază de protecţie în condiţiile prezentei
ordonanţe de urgenţă.
(2) Nu răspunde penal copilul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau care
are vârsta între 14 şi 16 ani, dacă nu se dovedeşte că a săvârşit fapta cu
discernământ.“
16. La articolul 17, care devine articolul 24, alineatul (1) va avea
următorul cuprins:
„Art. 17. - (1) Faţă de copilul aflat în situaţia prevăzută la art. 16, comisia va
lua una dintre următoarele măsuri educative:
a) mustrarea;
b) libertatea supravegheată;
c) internarea într-un centru de reeducare;
d) internarea într-o instituţie medical-educativă.“
17. După articolul 17, care devine articolul 24, se introduc articolele
171-175 cu următorul cuprins:
„Art. 171. - Măsura educativă a mustrării constă în dojenirea copilului, în
arătarea pericolului social al faptei săvârşite, în sfătuirea copilului să se poarte
în aşa fel încât să dea dovadă de îndreptare, atrăgându-i-se totodată atenţia
că, dacă va săvârşi din nou o infracţiune, se va lua faţă de el o măsură mai
severă sau i se va putea aplica o pedeapsă.
Art. 172. - (1) Măsura educativă a libertăţii supravegheate constă în lăsarea
copilului în libertate timp de un an, sub supraveghere deosebită.
Supravegherea poate fi încredinţată, după caz, părinţilor, adoptatorului sau
tutorelui copilului. Dacă nici unul dintre aceştia nu poate asigura
supravegherea în condiţii satisfăcătoare, comisia dispune încredinţarea
supravegherii copilului, pe acelaşi interval de timp, unei familii sau unei
persoane de încredere, unui organism privat autorizat sau serviciului public
specializat.
(2) Persoana căreia i s-a încredinţat supravegherea copilului are obligaţia
de a veghea îndeaproape asupra comportării acestuia, în scopul îndreptării
lui, precum şi obligaţia de a înştiinţa, de îndată, comisia atunci când copilul se
sustrage de la supraveghere, are purtări rele ori a săvârşit din nou o faptă
prevăzută de legea penală.
474
CUPRINS
TITLUL I – INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL
CAPITOLUL I – NOŢIUNI INTRODUCTIVE
CAIET DE SEMINAR 6
52
I.A.PERSOANA FIZICĂ
BIBLIOGRAFIE 184
Caiet de seminar 12
306
Speţe
337
Practică judiciară
340
Bibliografie
368
Acte normative
371
484