UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS”

G A L A Ţ I

ELEMENTE DE DREPT
CIVIL

CONF. UNIV. DR. IOAN APOSTU,

JUDECĂTOR INSPECTOR LA
CURTEA DE APEL GALAŢI

1
 CUVÂNT ÎNAINTE

“Elemente de drept civil” este o sinteză de prelegeri din materia atât de vastă
şi interesantă a dreptului civil. Faptul că la unele facultăţi această disciplină este
predată pe durata unui singur an de studiu, ne-a determinat ca în abordarea
principalelor instituţii să procedăm la o selecţie ce cu greu s-ar putea numi
acoperitoare pentru ceea ce este mai important de cunoscut. Am ales aşadar în
cuprinsul lucrării noastre acele instituţii fără de care înţelegerea minimă a dreptului
civil nu este posibilă, precum raportul juridic civil, actul juridic civil, subiectele de
drept civil, patrimoniul etc. În tratarea fiecărui subiect, bineînţeles că am ales doar
acele elemente esenţiale care-i configurează identitatea, omiţând chestiunile de
amănunt sau pe cele care ar impune un studiu complet al dreptului civil, aşa cum
impune programa predării lui la facultăţile de drept.
Studiul integral al tuturor instituţiilor tratate în prezenta lucrare şi a celor
despre care doar am amintit, poate fi complinit prin parcurgerea unei bibliografii
selective de cursuri şi tratate de drept civil, indicate de noi atât în trimiterile de
subsol cât şi în conotaţiile bibliografice finale.
Întrucât lucrarea de faţă se adresează doar celor ce doresc să-şi facă o imagine
generală despre dreptul civil, ea este utilă atât studenţilor de la facultăţile ce au ca
disciplină auxiliară dreptul civil, cât şi cititorului dornic de o utilă informare asupra
chestiunilor de ansamblu ale dreptului civil.
Închei aceste sumare precizări cu îndemnul spre studiu adresat de iluştrii
dascăli ai şcolii româneşti de drept civil, C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu şi Al.
Băicoianu: “Dreptul este o ştiinţă pentru studentul care îl învaţă, pentru profesorul
care îl explică, pentru legiuitorul care trebuie mai întâi să cunoască nevoile sociale
şi principiile juridice înainte de a concretiza propriile sale principii în legi, şi chiar
pentru judecătorul sau avocatul care nu-şi poate îndeplini misiunea decât dacă
posedă cunoaşterea regulilor juridice şi a principiilor conţinute în legi!”

Autorul
2
 LISTA DE ABREVIERI

alin. = alineatul
art. = articolul
C. civ. = Codul civil
CD. = Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe
anii...
C. Ap. = Curtea de Apel
C. proc. civ.= Cod procedură civilă
C.S.J. = Curtea Suprema de Justiţie
ed. = ediţia
Ed. = editura
etc. = et caetera
idem. = acelaşi (autor, volum etc.)
nr. = număr
L.P. = Legalitatea Populară
op. cit. = opera citată
O. G. = Ordonanţa Guvernului
p. = pagina
pct. = punctul
prev. = prevăzută
R.R.D. = Revista Română de Drept
reg. = regiunii
s. n. = sublinierea noastră
s. = secţia
Col. civ. = Colegiul civil
T.M.B. = Tribunalul Municipiului Bucuresti
T.S. = Tribunalul Suprem

3
 CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE1

Secţiunea 1.1. Dreptul civil, ramură a dreptului privat

Prezentarea cât mai largă a dreptului, ca totalitate a normelor juridice, i-a

preocupat din cele mai vechi timpuri pe jurişti şi autorităţile publice, interes ce se
poartă atât cu privire la studierea dreptului, cât şi la aplicarea lui.
Cei care au acordat cea mai mare importanţă diviziunii dreptului au fost
romanii.
În pofida criticilor aduse diviziunii dreptului. în public şi privat, această
clasificare este utilizată şi astăzi de cea mai mare parte a şcolii şi doctrinei juridice,
satisfăcând în egală măsură atât scopul practic, cât şi pe cel didactic.
Datorită dezvoltării deosebite a tehnicii, ştiinţei, comerţului, sistemelor de
comunicaţii informaţionale şi de plăţi, ramurile de drept care făceau parte până nu
de mult din grupa dreptului public sau din grupa dreptului privat s-au înmulţit sau li
s-au alăturat altele noi, care nu se mai poate spune în modul cel mai riguros că fac
parte numai din una dintre cele două diviziuni.
Ceea ce îşi propune să cerceteze această disciplină, este studiul ştiinţei
dreptului civil, adică studiul acelei ramuri a ştiinţei juridice care are ca obiect de
studiu raportul juridic civil, privit nu izolat, ci în contextul raporturilor sociale în
care el se integrează.

1
Pentru dezvoltări a se vedea pe larg, Adam Popescu, Teoria dreptului, Ed. Fundaţiei “România de Mâine”,
Bucureşti, 1996, p. 112 - 123.

4
 După cum s-a arătat şi în literatura de specialitate2, ştiinţa dreptului civil nu
se poate mărgini la o simplă exegeză de texte, ci are menirea să examineze aceste
texte pornind de la izvoarele lor sociale, să descifreze ceea ce este specific
influenţei active pe care legislaţia o exercită asupra relaţiilor sociale reglementate şi
să desprindă în perspectivă căile de perfecţionare a reglementărilor date.3 De aceea,
în cele ce urmează nu ne vom rezuma numai la prezentarea legislaţiei existente, ci
vom căuta ca în explicarea instituţiilor juridice cercetate să avem în vedere, pe lângă
aspectul juridic, şi aspectul social economic.
Neputând intra totuşi în studiul amănunţit al acestor discipline, ne vom
mulţumi să trasăm liniile generale, să evidenţiem principiile şi categoriile de bază
ale acestei ramuri de drept. În consecinţă, ne vom ocupa succesiv de caracterizarea
generală a dreptului civil, raportul juridic civil, actul juridic civil, persoana fizică şi
cea juridică, patrimoniul, proprietatea, obligaţiile civile, şi principiile succesiunilor.

Secţiunea 1.2. Noţiunea, definiţia şi obiectul dreptului civil.

Diviziunea dreptului pe ramuri după criteriile evocate mai sus nu îi

diminuează unitatea ca una dintre trăsăturile esenţiale ale dreptului. Constituirea
unor ramuri distincte de drept este rezultatul unui proces dinamic ce reflectă pe
planul suprastructurii juridice, necesităţile obiective dintr-o anumită perioadă.
Aceasta nu are în nici un caz semnificaţia unei departajări artificiale, de natură să
creeze compartimente izolate de relaţii sociale, relgmentate de normele juridice
dintr-o anumită ramură de drept. Dimpotrivă, individualizarea unor ramuri de drept
se face în condiţiile păstrării unei legături ce conferă unitate sistemului de drept în
ansamblul său, a unor interferenţe evidente, mai cu seamă în cadrul unor instituţii

2
Constantin Stătescu, Dreptul civil - Persoana fizică, Persoana juridică. Drepturile reale, E. D. P.
Bucureşti, 1970, p. 5.
3
Pentru detalieri, vezi V. Daghie şi I. Apostu, Elemente de drept public şi privat, Ed. Naţional, Bucureşti 1998 p.
101 (citat în continuare Elemente de drept…)
5
juridice complexe, interferenţe ce nu exclud, ci presupun o anumită autonomie a
ramurilor, încadrate însă într-un sistem perfect închegat şi unitar de drept4.
Deşi în lucrările de specialitate au fost formulate multe definiţii ale dreptului
civil ne oprim la definirea dreptului civil român ca fiind acea ramură care
reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane
fizice şi persoane juridice, aflate pe poziţii de egalitate juridică5.
Conciziunea definiţiei impune unele succinte referiri la elementele acesteia:
Mai întâi, conţinutul dreptului civil îl formează totalitatea normelor de drept
civil, care sunt cuprinse în izvoarele dreptului civil, anume Codul civil şi alte acte
normative. Totalitatea normelor de drept civil este ordonată în instituţiile dreptului
civil, adică grupe de norme de drept civil care reglementează subdiviziuni ale
obiectului dreptului civil , cum ar fi: raportul juridic civil, actul juridic civil,
prescripţia extinctivă, subiectele dreptului civil, drepturile reale principale,
obligaţiile civile în general, contractele civile speciale, dreptul de proprietate
individuală, succesiunile ş.a.
Obiectul dreptului civil este format din raporturile patrimoniale şi raporturi
nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice.
Ansamblul relaţiilor sociale care formează obiectul dreptului civil este
compus deci din două mari categorii: raporturile patrimoniale şi cele personale
nepatrimoniale.
Raportul patrimonial este acela al cărui conţinut poate fi evaluat în bani pe
când cel nepatrimonial nu poate fi astfel evaluat. Spre exemplu, vom fi în prezenţa
unui raport patrimonial în cazul acelui raport ce are în conţinut dreptul de
proprietate, iar în cel de al doilea caz exemplificăm raportul ce are în conţinutul său
dreptul la nume, la domiciliu, la sediu, ş.a.m.d.
Este important de reţinut faptul că dreptul civil nu reglementează toate
raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale din societate, deoarece şi alte ramuri de
4
A se vedea pentru dezvoltări Stanciu Cărpenaru, Paul Cosmovici Tratat de drept civil, Partea ge-
nerală, vol. I., Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p. 22-24

6
drept au obiect de reglementare raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale, aşa cum
sunt de pildă dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii şi securităţii
sociale, dreptul financiar etc.

CAPITOLUL II.
PARTEA GENERALĂ A DREPTULUI CIVIL

Secţiunea 2.1. Raportul juridic civil

Definiţie. Caracteristic raportului juridic - fiind relaţia socială reglementată

de norma juridică6, raportul juridic civil este relaţia socială cu caracter patrimonial
sau personal nepatrimonial reglementată de norma de drept civil7.
Din această definiţie rezultă mai întâi faptul că raportul juridic civil este o
relaţie socială, deoarece se stabileşte între oameni, fie individual (ca persoane
fizice), fie în colectivităţi de persoane fizice aşa cum sunt persoanele juridice. Mai
apoi pentru a intra în sfera raportului juridic civil, relaţia socială trebuie să fie
reglementată de o normă de drept civil,8 care îi conferă în acest fel “haina juridică”.
Dar, fiind reglementată prin norma de drept civil, relaţia socială nu-şi pierde
calitatea sa primordială - aceea de a fi un raport social - adică o legătură între
oameni.
Structural raportul juridic civil este alcătuit din trei elemente constitutive:

5
Gh. Beleiu, Drept civil român, Casa de editură şi presă “Şansa” SRL Bucureşti, p. 25
6
A se vedea I. Ceterchi şi M. Luburici, Teoria generală a statului şi dreptului. T.U.B., 1993, p. 35 Gh. Boboş,
Teoria generală a statului şi dreptului, E.D.P. Bucureşti, 1983, p. 207; N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed.
Actami Bucureşti 1994, p. 277; V. Daghie şi I. Apostu, op. cit. Elemente de drept… p.103
7
Cu privire la alte definiţii, a se vedea A. Ionaşcu, Drept civil, Partea generală (citat în continuare Drept civil)
E.D.P., 1963 , p. 32 şi Tratat de drept civil, Partea generală, (citat în continuare Tratat ... ), Ed. Academiei,
Bucureşti, 1967, p. 155; Gh. Beleiu, op. cit. p. 61
8
Într-adevăr, sunt raporturi juridice numai acele relaţii sociale pe care norma de drept le reglementează (în alţi ter-
meni, cărora legea le cunoaşte posibilitatea de a produce efecte juridice şi le asigură executarea prin forţa de con -
strângere a statului)
7
 a) subiectele sau părţile între care se statorniceşte raportul juridic civil, adică
persoanele fizice şi persoanele juridice;
b) conţinutul care este constituit din drepturile şi obligaţiile părţilor care
participă la raportul juridic civil;
c) obiectul, adică acţiunile şi inacţiunile pe care le vizează drepturile şi
obligaţiile părţilor.

2.1.1. Subiectele raportului juridic civil9

Raportul juridic civil fiind un raport social, adică stabilit între oameni,
subiectele sale nu pot fi decât fiinţele umane, privite fie în mod individual, în
calitate de persoane fizice, fie grupate în anumite colective, în postura de persoane
juridice.
Cum subiectele sau părţile raportului juridic civil sunt purtătoarele
drepturilor şi obligaţiilor care constituie conţinutul acestui raport, este posibilă
definirea subiectele raportului juridic civil ca fiind persoanele care au calitatea de a
fi titularele drepturilor şi obligaţiile civile.
De regulă, raportul juridic civil se stabileşte între două persoane: cea care este
titulara drepturilor civile se numeşte subiect activ, iar persoana care şi-a asumat
obligaţiile civile se numşte subiect pasiv.
Subliniem că în raporturile juridice civile născute din contractele bilaterale
sau sinalagmatice10, drepturile subiective sunt însoţite de obligaţiile corelative,
motiv pentru care în asemenea raporturi de drept fiecare parte are atât calitatea de
subiect activ, cât şi calitatea de subiect pasiv.
Aşa cum am precizat de la bun început, oamenii pot participa la raporturile
juridice civile atât individual cât şi ca subiecte colective, în calitate de persoane
juridice.

9
A se vedea pe larg Stanciu Cărpenaru şi Paul Cosmovici, op. cit., p. 57 şi următoarele
10
Cu privire la clasificarea contractelor civile vezi infra Capitolul IV subsecţiunea 4.2.2.
8
 Prin persoană juridică se înţelege un colectiv de oameni care, având o
organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu afectat realizării unui scop în
acord cu interesele obşteşti, dobândeşte potrivit legii, calitatea de subiect distinct de
drept.11
Din această definiţie rezultă că trei condiţii fundamentale trebuie să
îndeplinească un colectiv de oameni pentru a alcătui o persoană juridică:
a) o organizare de sine stătătoare, care să exprime unitatea acestui colectiv,
detaşat de individualizarea fiecărui membru al lui, cu o funcţionalitate
organizatorică bine stabilită prin: structura internă, organele de conducere, modul de
înfiinţare şi modul de încetare;
b) un patrimoniu propriu, care să fie distinct de alte patrimonii atât ale
persoanelor juridice, cât şi ale persoanelor fizice membre ale colectivului alcătuitor,
fiind indiferentă natura drepturilor patrimoniale în temeiul cărora sunt stăpânite
bunurile aflate în patrimoniu: drept de proprietate, drept de administraţie directă,
drept real de folosinţă, etc. Important este ca patrimoniul distinct să-i dea
posibilitatea persoanei juridice să participe în nume propriu la raporturile juridice şi
să-şi angajeze răspunderea proprie;
c) un anumit scop în acord cu interesele publice, care explică utilitatea şi
raţiunea existenţei persoanei juridice, precum şi necesitatea satisfacerii intereselor
personale în acord cu cele publice. De altfel, scopul creării persoanei juridice este
avut în vedere şi la dimensionarea capacităţii de folosinţă.

2.1.2. Conţinutul raportului juridic civil

Noţiune. Conţinutul raportului juridic civil poate fi definit ca fiind totalitatea

drepturilor civile şi a obligaţiilor pe care le au părţile în acest raport. Drepturile şi

11
Pentru alte definiţii, a se vedea A. Ionaşcu, Drept civil, op. cit., p. 159; Yolanda Eminescu ş.a. Subiectele
colective de drept în România, Ed. Academiei, Bucureşti, 1980, p. 39; M. Costin, Marile instituţii ale dreptului
civil român, vol. II, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1984, p. 13;

9
obligaţiile civile ce aparţin subiectelor raportului juridic se află într-o relaţie de
interdependenţă, întrucât drepturilor subiectului activ le corespund obligaţiile
corelative ale subiectului pasiv şi invers, obligaţiilor subiectului pasiv le corespund
drepturile subiectului activ. De asemenea, conţinutului dreptului subiectiv îi
corespunde un conţinut al obligaţiei, după cum conţinutului obligaţiei îi corespunde
un conţinut al dreptului subiectiv.
Interdependenţa corelativă a conţinutului drepturilor şi al obligaţiilor
caracterizează toate raporturile de drept civil, indiferent că este vorba de un raport
real sau de un raport obligaţional. Însă dimensiunile conţinutului drepturilor şi
obligaţiilor variază în funcţie de natura raportului de drept civil. Astfel, raportul
juridic real este întotdeauna un raport simplu, întrucât subiectul activ are în
principiu numai drepturi, iar subiectul pasiv, care este nedeterminat, are numai
obligaţia negativă de a nu stânjeni exerciţiul acestor drepturi (ca de pildă, în raportul
de proprietate, subiectul activ, proprietarul, are dreptul de a poseda, folosi şi
dispune de bun, în vreme ce toate celelalte subiecte pasive, nedeterminate, au
obligaţia negativă să nu facă nimic de natură să lezeze dreptul proprietarului).
Raportul obligaţional poate fi însă şi unul complex, atunci când ambele subiecte au
atât drepturi, cât şi obligaţii ( de pildă în raportul de vânzare-cumpărare, dreptului
vânzătorului de a obţine preţul lucrului vândut îi corespunde obligaţia
cumpărătorului de a-i plăti preţul, iar obligaţiilor vânzătorului de a transmite
proprietatea şi de a preda şi garanta lucrul vândut le corespund drepturile
cumpărătorului de a i se face transferul proprietăţii şi de a i se preda şi garanta
bunul cumpărat).
Aşa cum am precizat “de plano” conţinutul raportului juridic civil este dat de
drepturile subiective pe care le au şi de obligaţiile obligaţiile pe care şi le asumă
părţile participante. Ce sunt însă drepturile subiective şi ce înseamnă obligaţiile
civile?
Dreptul subiectiv civil poate fi definit ca fiind posibilitatea juridică a
titularului unui drept să desfăşoare, în limitele legii, o anumită conduită în virtutea
10
căreia poate pretinde persoanei obligate să aibă o comportare corespunzătoare, ce
poate fi impusă, în caz de necesitate prin forţa coercitivă a statului.
Definiţia dreptului subiectiv civil ne îngăduie să-i desprindem caracteristicile,
care sunt: a) conferă titularului dreptului posibilitatea juridică de a desfăşura o
anumită conduită, dar numai în limitele legii; b) conduitei titularului dreptului îi
corespunde corelativ o comportare corespunzătoare din partea subiectului pasiv; c)
conduita subiectului activ şi comportarea corespunzătoare a subiectului pasiv se
desfăşoară într-un anumit cadru juridic, care nu este altceva decât raportul social
reglementat de norma de drept, adică raportul juridic; d) oferă titularului dreptului
putinţa de a pretinde subiectului pasiv să aibă o comportare corespunzătoare, deci
să-şi îndeplinească obligaţia; e) în caz de opunere, conferă titularului dreptului
posibilitatea de a recurge la forţa coercitivă a statului; f) dreptul subiectiv ia fiinţă
la data naşterii raportului juridic, chiar dacă titularul său încă nu-l exercită, întrucât
el se defineşte ca fiind posibilitatea juridică a unei conduite, pe când exerciţiul
dreptului este posibilitatea concretizată în săvârşirea unor acte.
Obligaţia civilă. În dreptul civil, termenul de obligaţie este întrebuinţat într-
un triplu sens: în sens larg, pentru a configura raportul juridic de obligaţie; în sens
restrâns, pentru a desemna obligaţia subiectului pasiv şi în sens de înscris
constatator al unei obligaţii12. În sfera conţinutului raportului juridic civil ne
interesează termenul de obligaţie în sens restrâns, adică de obligaţie a debitorului,
corelativă dreptului subiectiv.
Obligaţia civilă poate fi definită ca fiind îndatorirea subiectului pasiv al unui
raport juridic de a avea o anumită conduită, pretinsă de subiectul activ, adică de a
da, de a face sau a nu face, conduită care poate fi impusă, în caz de necesitate, prin
forţa coercitivă a statului.
Definiţia obligaţiei civile ne oferă prilejul să-i desprindem caracteristicile,
care sunt: a) constă într-o îndatorire şi într-o posibilitate juridică, în antiteză cu
caracteristica dreptului subiectiv al subiectului activ; b) îndatorirea subiectului

11
pasiv rezidă într-o conduită pretinsă subiectului activ; c) conduita subiectului pasiv
se caracterizează printr-o prestaţie pozitivă (de a da, de a face) sau o abstenţiune (a
nu face); d) dacă subiectul pasiv nu-şi îndeplineşte de bună voie obligaţia, subiectul
activ poate recurge la forţa coercitivă a statului.

2.1.3. Obiectul raportului juridic civil

Prin obiect al raportului juridic civil se înţelege acţiunea sau abstenţiunea la

care este îndrituit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv, în alţi termeni
conduita subiectelor acestui raport. De altfel, este firesc ca obiectul acestor raporturi
să fie acţiunile sau abstenţiunile părţilor, atâta timp cât raporturile juridice sunt
raporturi între oameni, privitoare la acţiunile lor. Facem această subliniere având în
vedere că problema obiectului raportului juridic civil a format obiect de controversă
în literatura de specialitate13. Având însă în vedere caracterul îndeobşte patrimonial
al obiectului raportului juridic civil care nu poate fi separat de existenţa obiectivă a
lucrurilor perceptibile ca şi bunuri cu valoare economică, se foloseşte de regulă
exprimarea potrivit cărei obiectul raportului juridic l-ar constitui un anumit bun. În
această accepţiune, bunul este privit ca şi un obiect derivat al raportului juridic civil.

Bunurile şi clasificarea lor

Deşi sunt numeroase textele care folosesc cuvântul “bun” ori cel de “de
lucru”, în legislaţia civilă nu se găseşte o definiţie a “bunului”. În aceste condiţii
i-a revenit sarcina doctrinei juridice să încerce definirea acestei noţiuni. Ne raliem
definiţiei date recent în literatura de specialitate14 şi vom spune că prin “bun” se
înţelege o valoare economică ce este utilă pentru satifacerea nevoiii materiale ori

12
Pentru noţiunea şi definiţia obligaţiei civile vezi infra Cap. IV sect. 4.1.
13
Pentru expunerea mai recentă, a opiniilor formulate, a se vedea T. Pop în Tratat de drept civil, vol. I, Partea
generală, Bucureşti, 1989, p. 7.
14
Gh. Beleiu, op. cit p. 87., V. Daghie şi I. Apostu op. cit. Elemente de drept… p. 107.
12
spirituale a omului şi este susceptibilă de apropierea sub forma dreptului
patrimonial.
În practică, doctrină şi chiar legislaţie15, termenul “bunuri” este folosit în
două sensuri ori accepţiuni. Într-un prim înţeles, termenul “bun” desemnează orice
lucru cu privire la care pot exista drepturi şi obligaţii patrimoniale “stricto senso”.
Într-un al doilea înţeles “lato senso” termenul “bun” desemnează orice element al
activului patrimonial al unei persoane; cu alte cuvinte “bunul” - în sens larg - se
referă nu numai la lucruri, ci şi la drepturile privitoare la acele lucruri.
Codul civil foloseşte termenul “bun” în ambele înţelesuri. El foloseşte, de
pildă, termenul “bun” în primul dintre cele două înţelesuri, în art. 479 care prevede
că “poate avea cineva asupra bunurilor, sau un drept de proprietate, sau un drept
de folosinţă, sau numai servitute”. În al doilea înţeles, termenul “bun” este folosit
de Codul civil în art. 475 potrivit căruia “oricine poate dispune liber de bunurile
care sunt ale lui, cu modificările stabilite de legi”. E un înţeles pe care îl regăsim,
de altfel, şi în art. 46216 şi în art. 47117.
O altă noţiune, des folosită în dreptul civil şi în strânsă legătură cu cea de
“bunuri”, este aceea de patrimoniu.
Prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale
care aparţin unei persoane fizice ori juridice18.
După cum se poate observa, între bun şi patrimoniu, există corelaţia de tipul
parte-întreg.
Bunul poate fi privit aşadar atât inidividual, “ut singuli”, cât şi ca element
activ al patrimoniului.

15
Pentru alte definiţii a se vedea T. Ionaşcu, …Tratat, op. cit., p. 209; G. Luţescu, Teoria generală a drepturilor
reale, Bucureşti, 1947, p. 81-82; J. Mazeaud, Lecon de droit civil, Ed. Montchrestien, Paris, 1959, p.207; M. Planiol
et G. Ripert, Traité pratique de droit civil francais, Paris 1926, p. 57; J. Carbonier, Droit civil, Paris, 1956, p. 51.
16
Art. 462 C. civ. Prevede că bunurile sunt imobile “sau prin natura lor sau prin destinaţia lor, sau prin obiectul la
care ele se aplică”
17
Art. 471 C. civ. Prevede că “sunt imobile prin obiectul la cre se aplică: uzufructul lucrurilor mobile, servituţile,
acţiunile care tind a revendica un imobil”
18
Cu privire la noţiunea şi funcţiile patrimoniului, vezi infra Cap. III Secţ.3.1.
13
 Rezultă, din cele de mai sus, că termenii “bunuri” şi “patrimoniu” au în
dreptul civil un sens tehnic-juridic, specific, iar nu cel din vorbirea obişnuită (când
se desemnează şi valoari spirituale prin aceşti termeni).
Clasificările mai importante ale bunurilor în dreptul civil român sunt făcute
după mai multe criterii, după cum urmează19;
1. În funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile se împart în
mobile şi imobile.
La rândul lor, bunurile mobile (mişcătoare) sunt evidenţiate în trei categorii
şi anume:
- mobile prin natura lor20;
- mobile prin determinarea legii21;
- mobile prin anticipaţie22;
Categoriile de bunuri imobile sunt următoarele:
- imobile prin destinaţia lor23;
- imobile prin obiectul la care se aplică24;
- imobile prin destinaţia lor25;
2. După regimul circulaţiei lor juridice, distingem între bunuri care se află în
circuitul juridic civil şi bunuri scoase din circuitul civil.

19
Gh. Beleiu, op. cit., p. 88-94. V. Daghie şi I. Apost, op. cit. Elemente de drept… p.108
20
În definirea legală conţinută de art. 473 C. civ.: “Sunt mobile prin natura lor, corpurile care se pot transporta de
la un loc la altul, atât cele care se mişcă de sine precum sunt animalele, precum şi cele care nu se pot strămuta
din loc decât printr-o putere străină, precum lucrurile neînsufleţite
21
Acestea sunt precizate de art. 474 C. civ. astfel: “Sunt mobile prin determinarea legii obligaţiile şi acţiunile care
au de obiect sume exigibile sau efecte mobiliare(adică bunuri mobile prin natura lor),acţiunile sau interesele prin
companii de finanţare, de comerţ sau de industrie, chiar şi când capitalul acestor companii constă în imobile”.
22
Codul civil nu prevede această categorie de bunuri mobile; în doctrină, însă, se admite că mobilele prin anticipaţie
sunt acele bunuri care, prin natura lor, sunt imobile, dar pe care părţile unui act juridic le consideră ca mobile în
considerarea a ceea ce vor deveni; sunt asemenea bunuri fructele şi recoltele neculese încă, dar înstrăinate prin act
juridic cu anticipaţie.
23
Această categorie de imobile este precizată în art. 462, 464 şi 465 alin. 1 din Codul civil; art. 463 prevede că
“Fondurile de pămând şi clădirile sunt imobile prin natura lor; potrivit art. 464: “Morile devânt, sau de apă, aşezate
pe stâlpi, sunt imobile prin natura lor”; alin. 1 al art. 465 prevede: “Recoltele care încă se ţin de rădăcini, şi fructele
de pe arbori, neculese încă, sunt asemenea imobile”.
24
Potrivit art. 471 C. civ.: “Sunt imobile prin obiectul la care se aplică: uzufructul lucrurilor mobile, servituţile,
acţiunile care tind a revendica un imobil”.
25
Acestea sunt enumerate în art. 468-479 din Codul civil; astfel, art. 468 prevede: “Obiectele ce proprietarul unui
fond a pus pe el pentru serviciul exploatarea acestui fond sunt imobile prin destinaţie”.
14
 Din prima caegorie (care constituie regula) fac parte bunurile care sunt
dobândite ori înstrăinate printr-un act juridic, pe când din cea de a doua fac parte
acele bunuri numite inalienabile, neputând face obiectul unui asemenea act26.
3. După modul în care sunt determinate deosebim între bunuri individual
determinate (res certa) şi bunuri determinate generic (res genera).
Sunt individual determinate acele bunuri care, potrivit naturii lor sau voinţei
exprimate în act juridic se individualizează prin însuşiri proprii, specifice. Prin
excelenţă, sunt individual determinate acele bunuri care sunt unicate.
Sunt determinate generic acele bunuri care se individualizează prin însuşirile
speciei ori categoriei din care fac parte. Individualizarea se face prin cântărire,
măsurare, numărare, etc.
4. O altă clasificare este făcută după cum pot fi sau nu înlocuite în executarea
unei obligaţii civile, distingându-se între bunurile fungibile şi cele nefungibile.
Este fungibil acel bun care, în executarea unei obligaţii, poate fi înlocuit cu un
altul, plata fiind perfect valabilă. Sunt astfel de bunuri banii, titlurile de valoare şi
îndeobşte bunurile generice.
Este nefungibil acel bun care nu poate fi înlocuit cu altul în executarea unei
obligaţii. Au această caracteristică, tablourile de valoare, sculpturile şi în general
bunurile individual determinate.
Caracterul fungibil ori nefungibil al unui bun este dat atât de natura bunului,
cât şi prin voinţa părţilor unui act juridic civil.
Ca regulă, bunurile individual determinate sunt nefungibile, iar cele
determinate generic sunt fungibile.
5. După cum folosirea lor implică ori nu consumarea lor materială sau
juridică, distingem bunurile în comsumptibile şi necomsumptibile.

26
Un asemenea bun este teritoriul României (art. 3(1) din Constituţie). O aplicaţie, mai recentă, a acestei clarificări se
găseşte în Legea fondului funciar, nr. 18/1991. Bunăoară, potrivit art. 5 alin. 2: “Terenurile care fac parte din
domeniul public sunt scoase din circuitul civil, dacă prin lege nu se prevede altfel”, iar potrivit art. 45: “Terenurile
proprietate privată, indiferent de titularul lor, sunt şi rămân în circuitul civil. Ele pot fi dobândite şi înstrăinate prin
oricare dintre modurile stabilite de legislaţia civilă, cu respectarea dispoziţiilor din prezenta lege”. O dispoziţie
asemănătoare este cuprinsă în art. 135 din Constituţie.
15
 Este comsumptibil acel bun care nu poate fi folosit fără ca prima lui
întrebuinţare să nu implice consumarea ireversibilă a substanţei lui. Au o asemenea
însuşire, sub titlu de exemplu, alimentele, combustibilul sau banii.
Este necomsumptibil bunul care ori de câte ori ar fi folosit el nu-şi cunsumă
substanţa nici material şi nici. Din această categorie, fac parte terenurile, clădirile,
hainele, autoturismele etc.
6. După cum sunt sau nu producătoare de fructe, bunurile se împart în
frugifere şi nefrugifere.
Este frugifer acel bun care poate produce periodic, fără consumarea
substanţei sale, alte bunuri ori produse numite fructe.
Este nefrugifer bunul care nu are însuşirea de a da naştere, periodic, la
produse fără consumarea substanţei sale.
Art. 483 C. civ. distinge trei categorii de fructe şi anume: fructe naturale sau
industriale ale pământului, fructele civile şi sporul animalelor (prăsila)27.
7. După cum pot fi ori nu împărţite fără să-şi schimbe destinaţia lor, bunurile
se împart în divizibile şi indivizibile.
Este divizibil acel bun care poate fi împărţit fără să-şi schimbe prin aceasta,
destinaţia sa economică.
Este indivizibil acel bun care nu poate fi împărţit, fără a nu-şi schimba prin
aceasta destinaţia sa economică.
De exemplu, o bucată de stofă poate fi împărţită, fiind bun divizibil, pe când
o haină, deşi este confecţionată tot din stofă nu poate fi împărţită între două sau mai
multe persoane fără să-şi piardă identitatea.
8. După corelaţia dintre ele, bunurile pot fi principale şi accesorii.
Este principal acel bun care poate fi folosit independent, fără a servi la
întrebuinţarea altui bun dar la folosirea căruia servesc alte lucruri accesorii.

27
Potrivit art. 522 C. civ.: “Fructele naturale sunt acelea ce pământul produce de la sine: producţia şi prăsila (sporul
animalelor) sunt asemenea fructe naturale. Fructele industriale ale unui fond sunt acelea ce se dobândesc prin
cultură”, iar potrivit art. 523: “Fructele civile sunt chiriile caselor, dobânzile sumelor exigibile, venitul rentelor:
arendele intră în casa fructelor civile.

16
 Este accesoriu bunul care este destinat să servească la întrebuinţarea
unui alt bun de care este legat prin destinaţia sa economică28
9. După modul lor de percepere, bunurile se împart în corporale şi
incorporale.
Este corporal acel bun care are o existenţă materială, fiind uşor perceptibil
simurilor omului.
Este incorporal valoarea economică ce are o existnţă ideală, abstractă, putând
fi percepută cu “ochii minţii”. Drepturile patrimoniale sunt asemenea bunuri.
10. Bunurile mai pot fi împărţite în sesizabile şi insesizabile, după cum sunt
sau nu supuse urmăririi şi executării silite pentru plata datoriilor29.

Secţiunea 2.2. Actul juridic civil

2.2.1.Noţiune, definiţie şi clasificare

Expresia act juridic se întrebuinţează atât în doctrină, practică şi chiar în
legislaţie în două sensuri cu valori diferite. Într-un prim sens se desemnează
manifestarea de voinţă cu intenţia de a produce efecte juridice civile30, iar într-un alt
sens este desemnat chiar înscrisul constatator al acestei manifestări de voinţă31.
Deşi în literatura de specialitate se propun mai multe definiţii ale actului
juridic civil, ne oprim la definiţia potrivit căreia32 “actul juridic civil este o
manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv de a
naşte, modifica sau stinge un raport juridic concret”.

28
Ca bunuri accesorii pot fi menţionate: cureaua pentru ceas, antena pentru televizor, husa pentru autoturism, beţele
pentru sky, cutia pentru vioară. Această clasificare este importantă juridic, în executarea obligaţiilor civile; când se
datorează un bun, debitorul trebuie să predea atât bunul principal, cât şi pe cel accesoriu (în lipsă de stipulaţie
contrarie expresă), căci, “accesorium sequitur principale”.
29
Pentru dezvoltări a se vedea Gh. Beleiu op. cit., p. 95-95, unde se fac şi alte propuneri de clasificare a bunurilor
potrivit unor alte criterii, valorificându-se şi noutăţile din legislaţia intervenită după decembrie 1989.
30
Pentru acest sens se utilizează şi formula “negotium juris” sau cuvântul “negotium” (cu semnificaţia de operaţiune
juridică).
31
Pentru acest al doilea înţeles se foloseşte şi formula “instrumentum probationis” sau mai simplu “probationem
32
A se vedea, Gh. Beleiu, op. cit., p. 114.
17
 Conceptul de act juridic este un concept general, obţinut printr-un proces de
abstractizare şi generalizare a caracterelor comune diferitelor acte pe care le
subsumează. Faţă de marea varietate a actelor juridice pe care le cuprinde, este
necesar şi util ca acest concept să fie privit şi analizat şi sub aspectul categoriilor de
elemente care, în totalitatea lor îi dau conţinut.
Criteriile în funcţie de care actele juridice pot fi clasificate sunt destul de
numeroase. Principalele criterii de clasificare şi categoriile de acte juridice
corespunzătoare acestor criterii sunt următoarele33:
a) după numărul părţilor, actele juridice se împart în unilaterale şi bilaterale
sau multilaterale;
b) după scopul urmărit la încheierea lor, se disting actele cu titlu oneros, de
cele cu titlu gratuit;
La rândul lor, cele cu titlu oneros se subdivid în acte comutative şi acte
aleatorii;
Actele cu titlu gratuit se subdivid la rândul lor în liberalităţi şi acte
dezinteresate;
c) după efectele produse, actele civile sunt: constitutive, translative şi
declarative;
d) după importanţa lor în raport cu un bun sau un patrimoniu, actele civile
sunt: de conservare, de administrare şi de dispoziţie;
e) după natura conţinutului lor, distingem între acte patrimoniale şi
nepatrimoniale;
f) după modul de încheiere, distingem între acte consensuale, solemne şi
reale;
g) după momentul când îşi produc efectele, se deosebesc actele între vii (inter
vivos) şi actele pentru cauză de moarte (mortis causa);
h) după rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului actului, deosebim
actele subiective şi actele - condiţie;

18
 i) după legătura cu modalităţile (termen, condiţie, sarcină), deosebim actele
pure şi simple şi actele afectate de modalităţi;
j) după raportul lor cu cauza, actele sunt cauzale şi abstracte;
k) după modul în care pot fi încheiate, distingem actele strict personale, de
actele care pot fi încheiate şi prin reprezentare;
l) după reglementarea lor,deosebim între actele numite (tipice) şi actele
nenumite (atipice);
m) după modul lor de executare, distingem actele cu executare dintr-o dată
(uno ictu) şi actele cu executare succesivă.

2.2.2. Condiţiile de validate a actului juridic civil

Pentru validatea unui act juridic civil este necesar să fie întrunite cumulativ o
serie de condiţii şi anume:
A. Capacitatea de a încheia actul juridic civil;
B. Consimţământul valabil al părţii care se obligă;
C. Un obiect determinat al actului juridic civil;
D. Existenţa unei cauze licite.

A. CAPACITATEA DE A ÎNCHEIA ACTE JURIDICE CIVILE este o parte a

capacităţii de folosinţă a persoanei fizice şi a persoanei juridice. Sediul materiei se
regăseşte în principal în art. 948 pct. 1 Cod civil, putând-o defini “ca fiind o
condiţie de fond şi esenţială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a
deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor de drept civil”34
De la acest principiu al capacităţii de a încheia acte juridice civile există
excepţii, asupra cărora nu ne propunem să insistăm, arătând doar faptul că acestea

33
Cu privire la explicitarea fiecărei categorii de acte juridice, vezi infra Cap. IV subsecţiunea 4.2.2.
34
În acest sens, Gh. Beleiu, op. cit., p. 124.
19
trebuie să fie expres prevăzute de lege, aşa cum se arată, spre exemplu în art. 950
Cod civil şi art. 6 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, dispoziţii legale care sunt de
strictă interpretare şi aplicare35.

B. CONSIMŢĂMÂNTUL
Prin consimţământ se înţelege “acea condiţie esenţială, de fond şi generală, a
actului juridic civil care contă în hotărârea de a încheia un act juridic civil
manifestată în exterior36.
Condiţiile de valabilitate ale consimţământului sunt următoarele:
a) consimţământul să provină de la o persoană cu discernământ, condiţie
care decurge din caracterul conştient al actului juridic civil.
În ceea ce priveşte persoana juridică nu se pun probleme sub acest aspect,
deoarece reprezentantul ei legal este întotdeauna o persoană fizică cu deplină
capacitate de exerciţiu.
Cât despre persoanele fizice, acestea au prezumat discernământul atâta timp
cât au capacitate deplină de exerciţiu. Lipsiţi de această capacitate sunt minorii sub
vârsta de 14 ani şi cei puşi sub interdicţie judecătorească. Între 14 şi 18 ani minorul
are discernământul juridic în curs de formare:
b) consimământul trebuie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice37,
adică manifestarea de voinţă trebuie făcută de autorul ei cu intenţia expresă de a se
angaja juridiceşte, în sensul producerii de efecte juridice. Tocmai din aceste
considerente nu se apreciază a fi îndeplinită o asemenea condiţie atunci când autorul
a exteriorizat o manifestare de voinţă în glumă, din prietenie, sub o condiţie pur
protestativă din partea celui care se obligă (adică “mă oblig dacă vreau”) potrivt art.
1010 Cod civil.

35
Aceste dispoziţiuni se referă la minori, interzişi şi la cei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte.
36
Ibidem, p.129
37
Această cerinţă de validitate a consimţământului este desemnată şi prin expresia “consimţământul să fie emis în
stare de angajament juridic” - A se vedea T. Ionaşcu, op. cit. 363.
20
 c) consimţământul trebuie să fie exteriorizat, exteriorizare care poate fi făcută
printr-o formă expresă sau tacită. Pentru anumite categorii de acte este necesară şi
valabilă numai manifestarea expresă a voinţei (cum este cazul actelor solemne) pe
când în alte situaţii este valabilă manifestarea fie expresă fie tacită (de exemplu art.
689 Cod civil care se referă la acceptarea moştenirii “expresă sau tacită”). Ca
modalitate de exteriorizare a consimţământului, evidenţiem forma scrisă, verbală şi
chiar faptele şi gesturile concludente şi neechivoce din care se poate deduce
intenţia asumării unui angajament juridic. Tăcerea, în principiu, nu are valoare de
consimţământ exteriorizat38, dacă legea nu prevede expres aceasta.
d) consimţământul să nu fie alterat prin vicii de consimţământ, condiţie
negativă impusă de caracterul conştient, liber al actului juridic civil.
Întrucât viciile de consimţământ presupun analiza mai multor aspecte, care
necesită o prezentare distinctă şi detaliată, ne propunem doar să amintim că acestea
sunt: eroarea39, dolul (viclenia)40, violenţa41 şi leziunea42.

C. UN OBIECT DETERMINAT AL ACTULUI JURIDIC CIVIL

Această condiţie de validitate a actului juridic civil a provocat mai multe
controverse sub aspectul definirii sale în literatura de specialitate.
În opinia majoritară, la care ne raliem şi noi, se reţine că obiectul actului
juridic civil este însuşi obiectul raportului juridic civil născut din acele acte juridice,
adică conduita părţilor, respectiv acţiunle şi inacţiunile la care aceste sunt
îndreptăţite ori pe care trebuie să le îndeplinească.
Pentru a fi valabil, obiectul juridic civil trebuie să îndeplinească la rându-i
următoarele condiţii generale:
- să existe;
38
Precizarea este necesară având în vedere existenţa şi valoarea principiului “qui tacit consentire videtur” (cine tace
este de acord).
39
Eroarea constă în falsa reprezentare a realităţii cu ocazia încheierii unui act juridic.
40
Dolul constă în inducerea în eroare a unei persoane prin întrebuinţarea de mijloace viclene, în scopul de a o
determina astfel să încheie un act juridic.
41
Este acel viciu de consimţământ ce constă în constrângerea sau ameninţarea unei persoane cu un rău injust, de
natură a-i insufla o temere care o determină să încheie un act juridic pe care, altfel nu l-ar fi încheiat.

21
 - să fie în circuitul civil;
- să fie determinat sau determinabil;
- să fie posibil;
- să fie licit şi moral.
În unele situaţii trebuie îndeplinite şi unele condiţii speciale, dar numai pentru
anumite acte juridice civile dintre care enumerăm:
- cel care se obligă trebuie să fie titularul dreptului subiectiv;
- să existe autorizaţia administrativă cerută de lege;
- obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului.
Toate aceste condiţii de valabilitate sunt prevăzute de dispoziţiile Codului
civil în art. 948 pct. 3, 963, 964, 965.

D. EXISTENŢA UNEI CAUZE LICITE

Împreună cu consimţământul, cauza formează voinţa juridică. Ca noţiune
cauza actului juridic civil constă în scopul urmărit la încheierea unui asemenea act.
Cauza este elementul care răspunde la întrebarea: “Pentru ce s-a încheiat actul
juridic civil”.
În dreptul nostru civil se admite că există două elemente care compun cauza
actului juridic: scopul imediat şi scopul mediat.
Scopul imediat - cauza proximă - numit şi scopul obligaţiei este stabilit pe
principalele categorii de acte juridice civile, după cum urmează:
- în contractele sinalagmatice, cauza consimţământului fiecărei părţi constă
în reprezentarea, adică prefigurarea mintală a contraprestaţiei (o parte se obligă
ştiind că şi cealaltă parte se obligă, la rândul ei);
- în actele cu titlu gratuit, scopul imediat îl reprezintă intenţia de a gratifica
(animus donandi);
- în actele reale scopul imediat îl reprezintă prefigurarea remiterii lucrului,
bunului;

42
Disproporţia vădită dintre prestaţiile la care se obligă părţile unui act juridic civil.
22
 - în contractele aleatorii, este cauza imediată riscul, adică prefigurarea unei
împrejurări viitoare şi incerte de care depinde şansa câştigului, respectiv riscul
pierderii.
După cum se poate observa, scopul imediat se caracterizează prin aceea că
este un element abstract şi invariabil, în cadrul unei anumite categorii de acte
juridice civile.
Scopul mediat - causa remota - numit şi scopul actului juridic, constă în
motivul determinant al încheierii unui act juridic civil; acest motiv se referă fie la
însuşirile unei prestaţii, fie la calităţile persoanei.
Scopul mediat se caracterizează prin aceea că este concret şi variabil de la o
categorie la alta de acte juridice civile, şi chiar în cadrul aceleiaşi categorii de acte
de drept civil.
Din cuprinsul art. 5 şi 996 Cod civil, rezultă că, pentru a fi valabilă, cauza
trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele trei condiţii:
a) să existe;
b) să fie reală;
c) să fie licită şi morală.
Pe lângă condiţiile de valabilitate ale actului juridic civil analizate trebuie
menţionat că actul juridic trebuie să îmbrace o anumită formă. Prin forma actului
juridic civil, se înţelege acea condiţie care constă în modalitatea de exteriorizare a
manifestării de voinţă făcută cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport
juridic civil concret. Ar mai fi de precizat că această condiţie se supune regulii de
drept numită principiul consensualismului, care înseamnă că simpla manifestare de
voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia
naştere în mod valabil din punctul de vedere al formei care îmbracă manifestarea de
voinţă făcută în scopul de a produce efecte juridice. Acest principiu nu este
consacrat expres de Codul civil, însă existenţa sa este neîndoielnică fiind dedusă pe
de o parte din conţinutul dispoziţiilor art. 1295 Cod civil (care consacră

23
consensualismul pentru contractul de vânzare-cumpărare), iar pe de altă parte, legea
consacră expres excepţiile de la acest principiu.
În funcţie de consecinţele juridice ale nerespectării lor condiţiile de formă
vizează:
- forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil, numită şi condiţie “ad
validitatem” ori “ad solemnitatem” a cărei nerespectare atrage nulitatea actului
juridic;
- forma cerută pentru dovada actului juridic civil, numită şi condiţie “ad
probationem” a cărei nerespectare nu atrage ineficacitatea actului în sine
(negotium), ci imposibilitatea dovedirii lui cu un alt mijloc de probă, deoarece
“idem est non esse et non probari”.
- forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi a cărei nerespectare se
sancţionează cu inopozabilitatea (ceea ce înseamnă că terţa persoană este în drept să
ignore, să facă abstracţie de actul juridic (negotium) care trebuie adus la cunoştinţa
altor persoane prin îndeplinirea formalităţii impusă de lege în acest scop)43.
După sursa ori izvorul care cere o anumită formă pentru actul juridic civil,
mai putem distinge între:
- forma legală, adică cea impusă de legea civilă şi
- forma voluntară ori convenţională.

E. EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL

Codul civil în vigoare, neconţinând o reglementare generală a actului juridic
civil, nu cuprinde nici reglementarea, de principiu, a efectelor acestui act. Cu toate
acestea Codul civil cuprinde două categorii de norme, care după sfera lor de
aplicare care privesc fie efectele convenţiilor sau contractelor în general (969 - 985
Cod civil), fie efectele diferitelor contracte civile pe care le reglementează. Mai
trebuie adăugat faptul că reglementări privind efecte ale unor contracte civile se
găsesc şi în alte acte normative, din categoria izvoarelor dreptului civil.

43
Gh. Beleiu op. cit. p. 146
24
 Efectul actului juridic civil constă în rezultatul acestuia. După cum reiese din
însăşi definiţia actului juridic civil, efectul acestuia constă, după caz în: naşterea,
modificarea, transferarea sau stingerea unui raport juridic civil. Privit sub acest
aspect, efectul actului juridic se concretizează fie în stabilirea unui raport juridic, fie
în modificarea unui asemenea raport, fie în stingerea lui. Se poate observa prin
urmare, că efectele actului juridic civil, nu sunt întotdeauna aceleaşi, ele diferind în
funcţie de ceea ce s-a urmărit prin exprimarea voinţei părţilor ori, părţii. Deci, într-o
primă accepţiune, prin efectele actului juridic civil trebuie să înţelegem naşterea,
modificarea ori stingerea de raporturi juridice civile concrete.
Manifestarea de voinţă, care este substanţa actului juridic civil, nu este un
scop în sine, ci mijlocul juridic pentru realizarea unui ţel, determinant.
Acest scop nu este altul decât naşterea, modificarea ori stingerea de drepturi
şi obligaţii civile, care formează conţinutul raportului juridic civil. Prin urmare, sub
acest al doilea aspect, decurgând din primul prin efectele actului juridic civil
înţelegem naşterea, modificarea ori stingerea de drepturi şi obligaţii civile.
În concluzie, a stabili efectele actului juridic civil înseamnă a determina
conţinutul acestuia.
Acceptând teoria potrivit căreia actul juridic civil se caracterizează (prin
prisma efectelor sale) prin obligativitate, irevocabilitate şi relativitate, rezultă că trei
sunt principiile care cârmuiesc efectele actului juridic civil şi anume:
- principiul forţei obligatorii, cunoscut şi prin adagiul “pacta sunt servanda”;
- principiul irevocabilităţii;
- principiul relativităţii, ilustrat de adagiul “res inter alios acta, aliis neque
nocere, neque, prodesse potest”.
Principiul forţei obligatorii - “pacta sunt servanda”. Pornind de la
prevederea art. 969 alin. 1 Cod civil - “Convenţiile legal făcute au putere de lege
între părţile contractante”, putem defini principiul forţei obligatorii ca fiind acea
regulă a efectelor actului juridic civil potrivit căreia actul juridic legal încheiat se
impune autorilor sau autorului actului întocmai ca legea. În alţi termeni: actul
25
juridic civil este obligatoriu, iar nu facultativ. Pentru actele bilaterale - contractele -
principiul forţei obligatorii se exprimă şi în formula larg răspândită în doctrină,
potrivit căreia “contractul este legea părţilor!”.
Fundamentul principiului forţei obligatorii a actului juridic îl reprezintă două
cerinţe şi anume: 1) Necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor
juridice generale de actele juridice civile; 2) imperativul moral al respectării
cuvntului dat.
De la principiul “pacta sunt servanda” există unele excepţii şi anume în
cazurile în care efectele actelor nu se produc aşa cum au dorit părţile la încheierea
lor, aceste efecte fiind ori mai restrânse44 ori mai întinse45, independent de voinţa
uneia sau a ambelor părţi.

Principiul irevocabilităţii actului juridic civil

Pentru actele bilaterale (contracte, conveţii), acest principiu este consacrat
expres în art. 969 alin. 2 Cod civil, în sensul că ele pot fi revocate prin
consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege “Per a contrario”,
convenţiile nu se pot revoca prin consimământul unilateral al uneia din părţi.
Putem deci defini principiul irevocabilităţii ca fiind acea regulă de drept
potrivit căreia actului bilateral nu i se poate pune capăt prin voinţa numai a uneia
dintre părţi, iar actului unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de
voinţă, în sens contrar, din partea autorului său.
Părţile pot totuşi, “prin consimţământul lor mutual”, să convină la revocarea
convenţiei lor. Un asemenea caz dă expresie principiului libertăţii actelor juridice

44
Drept cazuri de restrângere a forţei obligatorii menţionăm ipotezele în care actul juridic încetează înainte de termen,
datorită dispariţiei unui element al său, precum: - situaţia prevăzută de art. 1552 pct. 3 C.civ.: contractul de mandat
încetează “prin moartea, interdicţia, insolvabilitatea şi falimentul, ori a mandantului ori a mandatarului”; - situaţia
prevăzută de art. 1439 C. civ.: Contractul de locaţiune se desfiinţează când lucrul a pierit în total sau s-a făcut
netrebnic spre obişnuita întrebuinţare” (alin. 1).
45
Ca şi cazuri de extindere a forţei obligatorii menţionăm ipotezele în care: - actul juridic civil este prorogat
(prelungit) prin lege; - efectele actului sunt amânate de o cauză ce suspendă executarea unui act cu prestaţii succesive
(intervenind tot o “prelungire” forţată, a efectelor actului). În măsura în care s-ar aplica, ar constitui o atingere a
principiului, “pacta sunt servanda” şi teoriei impreviziunii (rebus sic standibus), deoarece s-ar ajunge ca efectele
actului să fie altele decât cele pe care părţile au înţeles să le stabilească şi care să fie obligatorii pentru ele.

26
civile, căci aşa cum părţile sunt libere să încheie actul juridic - prin mutuus
consensus - tot astfel ele sunt libere să-i pună capăt - prin mutuus dissensus;

Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil - res inter alios acta,
aliis neque nocere, neque prodesse potest.
Consacrarea legală a acestui principiu este dată de conţinutul art. 973 Cod
civil potrivit căruia, “Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante”46.
Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil poate fi definit ca regula
potrivit căreia acesta produce efecte numai faţă de autorii sau autorul actului, el
neputând să profite ori să dăuneze altor persoane.
Constituie excepţii de la principiul relativităţii, cazurile în care actul juridic
civil ar produce efecte şi faţă de alte persoane decât părţile, prin voinţa părţilor
actului.
În literatura de specialitate aceste excepţii sunt împărţite la rândul lor în
aparente şi reale.
Din categoria excepţiilor aparente care numai la prima vedere ar fi în prezenţa
unei abateri de la relativitate, în realitate efectele subordonându-se exigenţelor
principiului, enumerăm fără a intra în analiza lor: a)situaţia avânzilor cauză
(succesorii cu titlu particular, succesorii universali şi cei cu titlu universal, creditorii
chirografari), b) promisiunea faptei altuia, c) simulaţia şi d) reprezentarea.
Excepţia veritabilă (reală) de la relativitate o reprezintă stipulaţia pentru
altul, sau “contractul în favoarea unei a treia persoane”.
Stipulaţia pentru altul este actul bilateral prin care o parte - stipulantul
convine cu cealaltă parte - promitentul ca acesta din urmă să efectueze o prestaţie

46
Acest principiu rezultă şi din art. 969 alin. 1 Cod civil, deoarece acesta are formularea “Convenţiile legal făcute au
putere de lege între părţile contractante”.

27
în favoarea unei a treia persoane terţul beneficiar care nu participă la încheierea
actului, nici direct, nici prin reprezentare47.

2.2.3. Nulitatea actului juridic civil

Nulitatea este sancţiunea de drept civil, care lipseşte actul juridic de efectele
contrarii normelor juridice edictate, pentru încheierea sa valabilă.
Deci, nulitatea este sancţiunea care intervine în cazul în care nu sunt
respectate, la încheierea actului juridic civil, condiţiile de validitate.
Nulităţile actelor juridice civile pot fi clasificate după mai multe criterii:
a) în funcţie de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la
încheierea actului juridic civil (un interes general ori unul individual), nulitatea este
de două feluri: absolută şi relativă;
b) în funcţie de întinderea efectelor sale, nulitatea este tot de două feluri:
parţială şi totală;
c) după modul de consacrare legislativă, distingem între: nulitatea expresă şi
nulitatea virtuală; acestor nulităţi li se mai spune şi textuale, respectiv implicite;
d) după felul condiţiei de validitate nerespectată, deosebim între nulităţile de
fond şi nulităţile de formă.

A. NULITATEA ABSOLUTĂ ŞI NULITATEA RELATIVĂ48

Este absolută acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la încheierea
actului juridic, a unei norme care ocroteşte un interes general, obştesc.

47
De reţinut că dreptul terţului se naşte direct şi în puterea convenţiei dintre stipulant şi promitent. Doar exerciţiul
dreptului subiectiv astfel născut depinde de voinţa terţului beneficiar. Codul civil face aplicaţii ale stipulaţiei pentru
altul în materie de rentă viageră (art. 1642) şi de donaţie cu sarcină (art. 828 şi 830).
48
Sub aspect terminologic, nulitatea absolută este denumită, în legislaţie, practică şi chiar doctrină, uneori, prin
formulele: actul este “nul de drept” sau “nul” ori “nul de plin drept” sau “actul va fi nul”, iar nulitatea relativă este
indicată de formulele: “actul este anulabil” , “actul poate fi anulat”.

28
 Este relativă acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la încheierea
actului juridic civil, a unei norme care ocroteşte un interes particular, individual ori
personal.

B. NULITATEA PARŢIALĂ ŞI NULITATEA TOTAL Ă49

Este parţială acea nulitate care desfiinţează numai o parte dintre efectele
actului juridic civil, celelalte efecte ale actului producându-se deoarece nu contravin
legii.
Este totală acea nulitate care desfiinţează actul juridic în întregime.
Dintre aceste două feluri de nulităţi, nulitatea parţială este regula, iar nulitatea
totală reprezintă excepţia.

C. NULITATEA EXPRESĂ ŞI NULITATEA VIRTUALĂ

Este expresă (explicită ori textuală) acea nulitate care este prevăzută ca atare,
într-o dispoziţie legală. Majoritatea nulităţilor o constituie cazurile de nulitate
expresă, prevăzute fie în Codul civil, fie în alte izvoare ale dreptului civil.
Este virtuală (sau implicită sau tacită) acea nulitate care nu este prevăzută
expres de lege, dar rezultă din modul în care este reglementată o anumită condiţie
de validitate a actului juridic civil.

D. NULITATEA DE FOND ŞI NULITATEA DE FORMĂ

De fond este acea nulitate care intervine în caz de lipsă ori nevaliditate a unei
condiţii de fond a actului juridic civil: consimţământ, capacitate, obiect, cauză.
De formă este acea nulitate care intervine în cazul nerespectării formei cerută
ad validitatem.

49
În aplicarea prctică a acestor două categorii de nulităţi, trebuie să se ţină seama atât de cauza de nulitate (spre
exemplu, nerespectarea formei cerută “ad validitatem” va conduce la o nulitate totală), cât şi de complexitatea
conţinutului, clauzelor actului juridic civil (deoarece doar la un act cu mai multe clauze şi, deci, efecte unele pot fi
desfiinţate, iar altele menţinute; spre exemplu un împrumut fără dobândă, e greu de anulat parţial, pe când un
împrumut cu dobândă, mai mare decât cea permisă de lege (camătă), poate di anulat parţial, desfiinţându-se doar
clauza privitoare la dobândă, dar menţinându-se restul efectelor actului).

29
 Ca frecvenţă practică, mai numeroase sunt cazurile nulităţii de fond, decât
acelea de formă.
În general, se poate spune că nulitatea actului juridic civil are în mod global
următoarele cauze50:
- încălcarea dispoziţiilor legale privind capacitatea de a face actul;
- lipsa ori nevalabilitatea consimţământului;
- nevalabilitatea obiectului actului juridic;
- nerespectarea formei cerută ad validitatem;
- nesocotirea limitelor libertăţii actelor juridice (normele imperative ordinea
publică şi bunele moravuri);
- lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative;
- fraudarea legii.
Referindu-ne la efectele nulităţii, esenţa acestora este exprimată chiar în
definiţia nulităţii: lipsirea actului juridic civil de efectele contrarii normelor edictate
pentru încheierea sa valabilă.
Efectele nulităţii sunt însă diferite, având în vedere că aceasta poate fi
invocată sau sesizată la momente diferite în timp, după încheierea actului juridic.
Astfel, o primă situaţie este aceea în care actul încheiat nu a fost executat.În
acest caz actul fiind desfiinţat, nu se mai poate pretinde să fie executat, părţile
aflându-se în ipostaza în care nici nu ar fi încheiat actul.
În situaţia în care actul a fost executat în tot sau în parte până la momentul în
care intervine hotărârea de anulare, se va dispune totodată desfiinţarea retroactivă a
actului (deci cu efecte ex. tunc) iar prestaţiile efectuate în temeiul actului anulat vor
fi restituite.

50
Dintre aceste cauze, unele atrag nulitatea absolută, iar altele nulitatea relativă. Când legea nu precizează felul
nulităţii, este datoria interpretului să stabilească acest aspect, apelând la criteriul de clasificare a nulităţii, în absolută
şi relativă, la natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului juridic civil. Pentru
anumite cazuri, nu există soluţii unanim admise în ce priveşte felul nulităţii (absolută ori relativă), atât în doctrină,
cât şi în jurisprudenţă.

30
 În sfârşit o a treia ipoteză, se referă la situaţia în care actul a fost executat, iar
dobânditorul de drepturi la rându-i le-a transmis unor terţi subdobânditori, până la
momentul intervenirii hotărârii de anulare a actului. În acest caz, pe lângă
desfiinţarea actului iniţial executat (constatat nul) şi a restituirii prestaţiilor efectuate
se va dispune şi desfiinţarea actului subsecvent. Efectul unei astfel de împrejurări a
fost exprimat plastic în adagiul: “quod nullum est, nullum producit effectum”.
Pentru a opera, însă, această regulă, este necesar să fie aplicate principiile efectelor
nulităţii şi anume: 1) retroactivitatea nulităţii; 2) restabilirea situaţiei anterioare -
restituio in integrum - care se realizează prin restituirea prestaţiilor efectuate în
temeiul actului anulat; 3) anularea nu numai a actului iniţial, primar, ci şi a actului
subsecvent “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”.
În ceea ce privesc regimul juridic al nulităţilor, deosebim după cum ne vom
afla în situaţia nulităţii absolute sau relative.
Cu privire la prima categorie, aceasta este cârmuită de următoarele reguli:
a) nulitaatea absolută poate fi invocată la oricine are interes (ex.: părţile
actului juridic civil, avânzii - cauză ai părţilor, procurorul, instanţa din oficiu);
b) acţiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă, adică ea poate fi
invocată oricând fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie;
c) nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare, expresă sau
tacită51.
Regimul juridic al nulităţii relative se exprimă la rândul său prin următoarele
trei reguli:
a) nulitatea relativă poate fi invocată doar de persoana al cărei interes a fost
nesocotit la momentul încheierii actului juridic civil52;

51
Nu trebuie confundată regula inadmisibilităţii confirmării nulităţii, absolute ca validarea actului prin îndeplinirea
ulterioară a cerinţei legale, care nu fusese respectată în momentul încheierii actului.
52
Invocarea poate fi făcută personal de cel interesat, dacă are capacitatea necesară pentru aceasta, dar pote fi făcută şi
prin reprezentantul legal al celui lipsit de capacitatea de exerciţiu.
31
 b) acţiunea în anulabilitate este prescriptibilă, ceea ce înseamnă că nulitatea
relativă nu poate fi invocată oricând, ca în cazul invocării nulităţii absolute, ci
numai în termenul de prescripţie extincitvă53;
c) nulitatea realtivă poate fi confirmată expres sau tacit54.
Sintetizând aspectele referitoare la regimul juridic al nulităţilor, putem reţine
că între aceste două categorii nu există diferenţe cu privire la efecte, ci numai cu
privire la regimul juridic. Astfel aceste deosebiri constau în faptul că:
- nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, chiar şi din oficiu,
nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana al cărei interes a fost nesocotit
la încheierea actului;
- nulitatea absolută este imprescriptibilă, nulitatea relativă este prescriptibilă;
- nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmre, nulitatea relativă
poate fi confirmată, expres sau tacit.

Secţiunea 2.3. Persoana fizică

Pentru a fi subiecte de drept persoanele trebuie să aibă capacitatea juridică.

Prin capacitatea juridică a persoanelor se înţelege, în general, apritudinea acestora
de a avea dreptul şi obligaţii şi de a fi subiecte de drept în raporturile juridice.
Capacitatea persoanelor, definită în acest mod, poate fi denumită capacitatea
generală sau capacitatea civilă. Actul normativ care guvernează subiectele de drept
în general şi pe cele de drept civil în special, este Decretul nr. 31/1954 privitor la
persoanele fizice şi persoanele juridice. În art. 4 al acestui decret se vorbeşte despre
53
Acest termen ca şi începutul prescripţiei aceste acţiuni este rezultat din art. 9 fin Decretul nr. 167/1968 care are
următorul cuprins: “Prescripţia dreptului la acţiune în anularea unui act juridic pentru violenţă începe să curgă de
la data când acesta a încetat. În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare prescripţia începe să
curgă de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele
a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului”.
54
Confirmarea expresă se realizează potrivit art. 1 190 C.civ.: “Actul de confirmare sau ratificarea unei obligaţii, în
contra cărei legea admite acţiunea în nulitate, nu este valabil, decât atunci când cuprinde obiectul, cauza şi natura
obligaţiei, şi când face menţiunea de motivul acţiunii n nulitate, precum şi despre intenţia de a repara viciul pe care
se întemeia acea acţiune”; Confirmarea tacită rezultă fie din executarea actului anulabil, fie din neinvocarea nulităţii
înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă.

32
cpacitatea civilă care este recunoscută tuturor persoanelor: “Sexul, rasa,
naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea nu au nici o înrâurire asuora
capacităţii”.
De aici putem trage concluzia că de regulă, capacitatea persoanelor poate
varia în funcţie doar de natura şi ramura de drept, de care aparţine raportului juridic.
Astfel, putem avea capacitatea de drept civil, capacitatea de drept penal, capacitatea
de drept procesual etc.
Capacitatea persoanelor, deoarece este stabilită de lege care, le recunoaşte
drepturi şi obligaţii juridice, este o capacitate juridică.

2.3.1.Capacitatea persoanei fizice. Capacitatea de folosinţă. Capacitatea

de exerciţiu.

Fie că este vorba de capacitatea civilă generală, fie că este vorba de

capacitatea de drept civil, de drept administrativ etc., capacitatea juridică are două
părţi componente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Art. 5 din Decretul nr. 31/1954, alin. 1, prevede că, persoana fizică are
capacitatea de folosinţă şi în afară de cazurile prevăzute de lege, are capacitatea de
exerciţiu. În alineatele 2 şi 3 din acelaşi articol, se precizează ce se înţelege prin
fiecare. Astfel, se spune: “capacitatea de folosinţă este capacitatea (facultatea,
atributul sau posibilitatea) de a avea drepturi şi obligaţii, iar capacitatea de exerciţiu
este posibilitatea (atributul, capacitatea) persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-
şi asuma obligaţii săvârşind acte juridice”.
Desigur, într-un raport de drept civil, conţinutul capacităţii de folosinţă a
subiectului de drept se referă la aptitudinea de dobândire a drepturilor i obligaţiilor
patrimoniale sau nepatrimoniale civile.

33
 O primă caracteristică a capacităţii de folosinţă este aceea că, de principiu, ea
nu poate constitui obiect al înstrăinării sau renunţării de către subiectul de drept
căruia îi aparţine.
O a doua caracteristică este aceea că nu pote fi îngrădită. Neîngrădirea
capacităţii de folosinţă lasă loc totuşi unor situaţii concrete, când îngrădirea
operează în anumite limite.
Începerea şi încetarea capacităţii de folosinţă. Aşa cum am mai spus,
capacitatea de folosinţă începe odată cu naşterea persoanei şi încetează odată cu
moartea ei. Acesta era principiul stabilit de art. 7 din Decretul nr. 31/1954 privitor la
persoanele fizice şi juridice.
Există desigur şi excepţii a căror analiză nu ne-am propus-o, care se vor
studia însă la disciplinele de ramură.
Capacitatea de exerciţiu a persoanelor fizice este precizată de Decretul nr.
31/1954 în art. 5, aliniat 2, ca fiind “capacitatea persoanei de a-şi exercita
drepturile şi de a-şi asume obligaţii, săvârşind acte juridice”.
Capacitatea de exerciţiu nu se condunfă cu facultatea, posibilitatea,
aptitudinea de a dobândi drepturi şi obligaţii ci, este tocmai concretizarea acestei
aptitudini prin dobândirea efectivă de drepturi şi obligaţii, prin încheierea unor acte
juridice, ceea ce înseamnă asumarea unor drepturi şi obligaţii.
Asumarea de drepturi şi obligaţii de către subiectul de drept se înfăptuieşte de
către acesta singur şi personal. Aşadar nu mai operează nici reprezentarea nici
asistarea.
Art. 6 alin. 2 din Decretul 31/1954 precizează că nu se poate renunţa sau
îngrădi capacitatea de exerciţiu decât în condiţiile legii.
Prin interpretare, s-a ajuns la concluzia că textul citat admite lipsa totală sau
parţială a capacităţii de exerciţiu, însă, numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute
de lege55.

55
În acest sens, vezi C. Stătescu Drept civil, op. cit., p. 21 - 97 şi 221 - 225.

34
 Ca lipsite total de capacitate de exerciţiu sunt persoanele fizice care nu au
împlinit vârsta de 14 ani şi cele puse sub interdicţie judecătorească.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă se referă în principal la minorii care au
împlinit vârsta de 14 ani.
Actele juridice încheiate de persoane lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă sunt anulabile.
Există însă acte juridice încheiate de persoane lipsite de capacitatea de
exerciţiu sau cu această capacitate restrânsă care sunt valabile. Este vorba de
încheierea căsătoriei, recunoaşterea filiaţiunii, unele acte administrative efectuate în
temeiul legii cum ar fi plata de impozite, etc.
Începutul capacităţii de exerciţiu. Capacitatea de exerciţiu se dobândeşte
de persoanele fizice odată cu dobândirea majoratului iar de către persoanele
juridice, potrivit legii.
În realitate şi în cazul persoanelor fizice şi în cazul persoanelor juridice numai
legea stabileşte momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu.
Pentru persoanele fizice, art. 8 din Decretul nr. 31/1954 prevede:
“Capacitatea de exerciţiu deplină începe de la data când persoana devine majoră”.
Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani. Minorul care se căsătoreşte
dobândeşte prin aceasta, capacitatea deplină de exerciţiu.

2.3.2. Identificarea persoanei fizice

Aşa cum am mai subliniat numai omul poate fi subiect de drept, participând
în general în sfera relaţiilor sociale fie ca persoană fizică, fie în calitate de persoană
juridică.
Prin identificarea persoanei fizxice se înţelege individualizarea omului în
cadrul raporturilor juridice civile. După cum este bine ştiut, raportul juridic civil are
trei elemente constitutive şi anume: subiecte, conţinut şi obiect. Stabilirea în concret
35
a primului element, implică individualizarea ori identificarea subiectului de drept
civil.
Atributele de identificare a persoanei fizice, recunoscute în legislaţia noastră
civilă sunt: numele, domiciliul şi starea civilă56.

A. NUMELE
În legislaţie nu este definit numele, însă pe baza reglementărilor privind unele
aspecte referitoare la structura, stabilirea, modificarea şi schimbarea lui, în doctrina
juridică s-a apreciat ca fiind cuvântul sau cuvintele care individualizează persoana
fizică în societate.
Putem deci defini numele ca fiind acel atribuit de identificare a persoanei
fizice, care constă în dreptul omului de a fi individualizat, în familie şi societate,
prin cuvinte stabilite, în condiţiile legii, cu această semnificaţie57.
Structura legală a numelui este dată de dispoziţiile art. 12 aliniat 2 din
Decretul nr. 31/1954 care prevăd că “numele cuprinde numele de familie şi
prenumele”. Cu toate acestea, atât legislaţia, jurisprudenţa, cât şi doctrina folosesc
termenul “nume” atât într-un sens larg, cât şi în unul restrâns.
În prima situaţie prin nume este desemnat atât numele de familie, cât şi
prenumele, pe când stricto sensu, prin nume se înţelege doar numele de familie.

Caracterele juridice ale numelui

Fiind un drept personal nepatrimonial, în esenţă numele se caracterizează
prin:

56
. Principalele acte normative, care formează sediul materiei, de lege lata sunt:
- pentru nume: Decretul nr. 31/1954 (art. 12), Codul familiei (art. 27, 28, 40, 62, 64, 78); Decretul nr.
975/1968 cu privire la nume, Convenţia privind drepturile copilului;
- pentru domicliu (şi reşedinţă); Decretul nr. 31/1954 (art. 13-15); Legea nr. 5/1971 (republicată) privind
actele de identitate şi procedura schimbării domiciliului şi a reşedinţei; Pactul internaţional privind drepturile civile şi
politice ale omului; Codul familiei; Convenţia privind drepturile copilului;
- pentru starea civilă: Decretul nr. 31/1954 (art. 22-24) Codul familiei; Legea nr. 119/1996 privind actele de
stare civilă (şi reglementările date în aplicarea sa); Convenţia privind drepturile copilului.
57
Gh Beleiu, op. cit., p.312; Această definiţie ţine seama de dispoziţia de principiu a art. 12 alin. 1 din Decretul nr.
31/1954: “Orice persoană are drept la numele stabilit potrivit legii”.
36
 - ca toate drepturile personale nepatrimoniale, şi dreptul la nume este un drept
absolut, opozabil erga omnes;
- inalienabilitate; prin aceasta înţelegându-se faptul cănici o persoană fizică
nu poate renunţa la acest element de identificare, şi nu-l poate înstrăina (vinde sau
dona)58;
- imprescriptibilitate; oricât ar dura neexercitarea lui, dreptul la nume nu se
pierde pe de o parte (prescripţie extinctivă), iar pe de altă parte el nu poate fi
dobândit oricât s-ar folosi, decât în condiţiile legii;
- personalitate; acest caracter conferă doar titularului dreptul de a exercita
numele său în mod personal nefiind admisă reprezentarea;
- universalitatea şi legalitatea sunt atribute derivate din prevederile
constituţionale şi normele dreptului internaţional ce îşi găsesc obiectivarea în
dispoziţiile articolului 12 aliniat 1 din Decretul nr. 31/1954: “Orice persoană are
drept la numele stabilit sau dobândit potrivit legii”;
- unitate; acest caracter constă în faptul că deşi are structura la care ne-am
referit numai numele de familie şi prenumele (împreună), individualizează o
persoană fizică.
De regulă numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei, deosebindu-
se următoarele situaţii:
- dacă copilul provine din căsătorie, acesta va lua numele comun al
părinţilor59;
- copilul din afara căsătoriei va dobândi numele aceluia dintre părinţi faţă de
care filiaţia a fost mai întâi stabilită, cu precizarea că în situaţia în care filiaţia a fost
58
La prima vedere s-ar putea ridica problema transmiterii numelui de familie prin filiaţie, căsătorie sau adopţie, însă
particularitatea acestor situaţii constă în aceea că titularul de la care se transmite păstrează în continuare numele.
59
Dacă părinţii nu au un nume de familie comun, copilul va lua numele de familie al unuia dintre ei ori numele lor
reunite. În acest caz, numele copilului se va stabili prin învoiala părinţilor şi se va declara, odată cu naşterea copilului,
la serviciul de stare civilă. În lipa unei asemenea învoieli, autoritatea tutelară de la domiciliul copilului va hotărî,
ascultând pe părinţi, dacă copilul va purta numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. Textul iniţial se referă la
“autoritatea tutelară” însă prin Legea nr. 11/1990 privind încuviinţarea înfierii, competenţa încuviinţării a fost trecută
de la autoritatea tutelară la instanţa judecătoreacă. Legea nr. 11/1990 a fost republicată în temeiulLegii nr. 48/1991,
“înfierea” devenind “adopţie” (M.Of. nr. 147/1991); De altfel aceste situaţii sunt reglementate de disp. art. 64 din
Codul familiei.
37
stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, doar instanţa judecătorească poate la
cerere să încuviinţeze copilului de a purta numele acestuia din urmă;
- numele de familie şi prenumele copilului găsit şi a cărui părinţi nu pot fi
identificaţi se va stabili printr-o decizie administrativă ce cade în competenţa
primăriei în raza căreia a fost găsit copilul.
Alegerea sau stabilirea prenumelui alături de numele de familie are o
importanţă deosebită, această parte a numelui (lato sensu) individualizând persoana
în familie, şi totodată ajutând să distingă o persoană faţă de altă persoană cu acelaşi
nume de familie, dar din familii diferite, având aceleaşi caractere juridice ca şi
numele de familie.
Trebuie făcută o distincţie între nume şi pseudonim. Acesta din urmă este un
drept subiectiv al persoanei fizice, individualizând persoana fizică în societate, în
general, într-un anumit domeniu de activitate, în special, printr-un cuvânt ori o
grupare de cuvinte.
Deşi este consacrat legislativ60 şi se bucură de protecţia legală a drepturilor
personale nepatrimoniale, pseudonimul, spre deosebire de nume nu este supus
stabilirii, modificării, schimbării pe cale administrativă ori retranscrierii,
caracteristica dominantă a acestuia fiind autodesemnarea.
Pseudonimul nu trebuie confudat cu porecla. În limbajul comun, porecla
înseamnă un supranume (care este dat de alte persoane de obicei în derâdere altei
persoane fizice, mai ales în legătură cu o caracteristică legată de aspectul exterior,
ori a activităţii sale). Nefiind recunoscut de lege, deşi este o grupare de cuvinte care
într-un fel o poate individualiza în fapt pe o persoană fizică, porecla nu se bucură de
o protecţie legală61.

60
Art. 54 din Decretul nr. 31/1954 (alături dealte drepturi personale nepatrimoniale, cum este dreptul la nume; art. 3
pct. 2 din Decretul 321/1956 privind dreptul de autor (care consacră dreptul de a fi recunoscut la autor, opera
literară, artistică ori ştiinţifică urmând să apară, la alegerea autorului, sub numele sau pseudonimul acestuia, sau fără
indicare de nume).
61
Semnalăm, totuşi, că legislaţia referitoare la cazierul judiciar face referire expresă la poreclă.

38
 B. DOMICILIUL
Ca şi numele, domiciliul este un element de identificare a persoanei fizice,
care deşi interesează toate ramurile de drept, în demersul nostru explicativ, ne vom
opri doar la domeniul raporturilor civile62.
Punctul de referinţă în definirea domiciliului, este reglementarea cuprinsă în
art. 13 din Decretul nr. 31/1954: “domiciliul persoanei fizice este acolo unde ea îşi
are locuinţa statornică sau principală”.
Deşi, aşa cum vom vedea, se pot distinge trei categorii de domicilii, ne vom
ralia opiniilor din literatura de specialitate, în sensul să se accepte o definire a
dimiciliului în general63.
Astfel prin domiciliu se înţelege acel atribut de identificare a persoanei fizice
care o individualizează în spaţiu, prin indicarea unui loc, având această semnificaţie
juridică.
Atât în legislaţie, jurisprudenţă, cât şi în doctrina juridică se utilizează două
noţiuni, respectiv aceea de domiciliu şi aceea de reşedinţă, cu scopul de a se face
distincţia între locuinţa statornică şi cea temporară a persoanei fizice64.
Dacă o persoană fizică are mai multe locuinţe statornice, numai una are
valoarea juridică a domiciliului şi anume cea principală, aşa cum dispune art. 13 din
Decretul nr. 31/1954. Prin această regulă se trasează două importante caractere
juridice specifice şi anume stabilitatea şi unicitatea domiciliului.
Recunoaşterea acestor trăsături nu împiedică însă ca persoana fizică să-şi
schimbe domiciliul, în decursul timpului, putând avea astfel mai multe domicilii,
însă nu în acelaşi timp, ci în mod succesiv.
Trebuie acceptată o asemenea teorie, tocmai având în vedere faptul că
obligativitatea domiciliului decurge din funcţia social-juridică a domiciliului, de a fi

62
De lege lata, instituţia domiciliului este alcătuită din norme cuprinse în: Decretul nr. 31/1954 (art. 13-15, în
principal) şi Codul familiei (art. 11, 100, 102, 122, mai ales).
63
În acest sens şi Gh. Beleiu, op. cit., p. 329.
64
Faţă de caracterul statornic, stabil, al locuinţei care este domiciliul persoanei fizice, este criticabilă formula
“domiciliu stabil”, întrucât conţine un mare pleonasm, fomulă întâlnită, din păcate, în diferite formulare, în presă, dar
şi în unele dispoziţii legale
39
mijloc de individualizare, în spaţiu de data aceasta, a persoanei fizice, împrejurare
de care este interestată atât societatea, statul prin instituţiile sale specializate, cât şi
titularul.
Legat de acest element de identificare, numeroase sunt situaţiile în toate
ramurile de drept, în care naşterea, derularea, modificarea şi încetarea raporturilor
juridice, sunt intim legate de această noţiune juridică 65.
Cu privire la caracterele juridice ale domiciliului, trebuie semnalat faptul că
fiind un drept personal nepatrimonail, dreptul la domiciliu este însoţit de toate
atributele juridice ale unui asemenea drept şi anume, opozabilitatea erga omnes,
inalienabilitatea, imprescriptibilitatea, personalitatea şi universalitatea la care se
adaugă acele caractere juridice specifice comune la care ne-am referit, cum ar fi:
stabilitatea, unicitatea şi obligativitatea.
În funcţie de modul de stabilire, domiciliul poate fi: de drept comun, legal sau
convenţional.
Dacă avem în vedere teritoriul statutlui pe care se află, se distinge între
domiciliu în ţară şi domiciliu în străinătate.
Dacă se pune problema succesiunii în timp a domiciliului, vom opera cu
noţiunile de vechiul domiciliu şi domiciliul actual al persoanei fizice.
În cele din urmă se mai distinge o situaţie particulară, în cadrul relaţiilor de
familie, unde din punct de vedere al soţilor, se poate distinge între situaţia regulă -

65
Dintre domeniile dreptului civil, în care se învederează rolul domiciliului menţionăm:
- domeniul capacităţii civile, astfel potrivit art. 47 din legea fondului funciar, nr. 18/1991: “Persoanele fizice
care nu au cetăţenia română şi domiciliul în România, precum şi persoanele juridice care nu au naţionalitate română
şi sediul în România, nu pot dobândi în proprietate terenuri de orice fel prin acte între vii;
- “Cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor”; de amintit sunt şi
dispoziţiile art. 42 şi 43 din aceeaşi Lege; potrivit art. 42: “Cetăţenii români cu domiciliul în străinătate şi foştii
cetăţeni români care dobândesc cetăţenia română pot benedicia la cerere de prevederile prezentei legi, dacă îşi
stabilesc domiciliul în ţară”;
- domeniul obligaţiilor civile; potrivit art. 1 104 C.civ.: “Plata trebuie să se facă în locul arătat în convenţie;
Dacă locul nu este arătat, plata, în privinţa lucrurilor certe şi determinate se va face în locul în care se găsea
obiectul obligaţiei în timpul contractării. În orice alt caz, plata se face la domiciliul debitorului.
- domeniul succesoral; locul deschiderii succesiunii este cel al ultimului domiciliu al defunctului;de acesta
se leagă o serie de consecinţe juridice.
- în fine potrivit art. 3 din Legea nr. 35/1991; “Prin investitori străini se înţeleg persoanele fizice sau
persoanele juridice cu domiciliul ori, după caz, cu sediul în străinătate, care efectuează investiţii în România, în
oricare din modalităţile prevăzute de prezenta lege”.
40
aceea a domiciliului conjugal, comun faţă de situaţia de excepţie - aceea a
domiciliilor separate.
Dacă locul nu este arătat, plata, în privinţa lucrurilor certe şi determinate se
va face în locul în care se găsea obiectul obligaţiei în timpul contractării. În orice alt
caz, plata se facela domiciliul debitorului.
În materie succesorală locul deschiderii succesiunii este cel al ultimului
domiciliu al defunctului, împrejurare de care sunt legate o serie de consecinţe
juridice.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 35/1991: “Prin investitorii străini se înţeleg
persoanele fizice sau persoanele juridice cu domiciliul ori, după caz, cu sediul în
străinătate, care efectuează investiţii în Romănia, în oricare din modalităţile
prevăzute de prezenta lege”.
Fără a intra în cercetarea exhaustivă a acestui element de identificare a
persoanei fizice66 vom releva în continuare în mod succint, câteva dintre elementele
ce caracterizează felurile domiciliului.
În ceea ce priveşte domiciliul de drept comun, îl putem defini plecând de la
prevederile art. 13 din Decretul 31/1954, ca fiind acel drept al persoanei fizice de a
se individualiza, în spaţiu, prin locuinţa sa statornică sau principală. Aceasta este de
altfel ponderea situaţiilor întâlnite în fapt, iar dovada domiciliului de drept comun se
face cu actul de identitate, unde este evidenţiat şi domiciliul titularului. Domiciliul
de drept comun se poate dovedi şi cu paşaportul.
Prin domiciliu legal se înţelege acel domiciliu, care este stabilit de lege pentru
anumite categorii de persoane fizice. Următoarele sunt situaţiile ce intră sub
incidenţa acestor categorii:
- minorul are domiciliul legal, după caz la: a) părinţii săi; b) părintele la care
locuieşte statornic; c) părintele care-l ocroteşte; d) tutore.
- interzisul judecătoresc are domiciliul legal la tutore;

66
Pentru tratarea pe larg a acestor aspecte, vezi şi Gh. Beleiu, op. cit., p. 332-330, unde sunt abordate şi problemele
referitoare la stabilirea, schimbarea, şi dovada domiciliului.
41
 - cel ocrotit prin curatelă are domiciliul legal la curatorul său, în măsura în
care acesta este în drept sŞ-l reprezinte.
În principiu, domiciliul legal se dovedeşte prin probarea domiciliului de drept
comun al persoanei care asigură ocrotirea celui cu domiciliu legal67.
Prin domiciliu convenţional se înţelege locuinţa (adresa) stabilită potrivit
acordului de voinţă al părinţilor actului, invederarea executării sale în acel loc sau
pentru soluţionarea litigiului şi comunicarea actelor de stare civilă.
Fiind deci rod al unei convenţii, ce are ca efect alegerea unui domiciliu
(convenţional), altul decât cel de drept comun, doctrina califică domiciliul
convenţional ca fiind o convenţie accesorie, în scopul de a fi prorogată competenţa
teritorială în cazul soluţionării unor cauze civile de către organele jurisdicţionale.
Acceptând această calificare, urmează a constata în primul rând că fiind o
convenţie accesorie, acest domiciliu este supus principiului de drept “accesorium
sequitur principale”, fiind subordonat cerinţelor legale privind condiţiile şi efectele
juridice bilaterale.
În sfârşit reşedinţa este acel atribut de identificare, în spaţiu, a persoanei
fizice, prin indicarea locuinţei vremelnice ori temporare.
Este de semnalat faptul că reşedinţa nu se bucură de caracterele juridice
specifice ale domiciliului: stabilitate, unicitate şi obligativitate, atributele acesteia
fiind prin excelenţă vremelnicia şi caracterul facultativ.
Dovada reşedinţei se face în principal cu actul de identitate, care are rubrică
specială pentru menţionarea reşedinţei, dacă este cazul, însă s-a acceptat că în egală
măsură reşedinţa poate fi dovedită şi cu alte mijloace de probă.
C. STAREA CIVILĂ
Ca şi numele şi domiciliul, starea civilă este un drept personal nepatrimonial,
menit să individualizeze persoana fizică, reprezentând mijlocul juridic care relevă
calităţile personale ale persoanei fizice.

42
 Aşa cum nu se confundă partea cu întregul, tot astfel nu trebuie confundat
un element ori un izvor de stare civilă, cu însăşi starea civilă (ca sumă a unor
asemenea elemente).
Sunt acte de stare civilă: recunoaşterea de filiaţie, adopţia căsătoria, hotărârile
judecătoreşti definitive şi irevocabile date în acţiunile de stare civilă.
Mai deosebim faţă de actele de stare civilă, faptele de stare civilă cum ar fi:
naşterea (dată, loc), moartea (dată, loc), sexul.
Fiind un drept personal nepatrimonial, starea civilă se bucură de aceleaşi
caractere juridice specifice acestei clase de drepturi.
Sunt acte de stare civilă (instrumentum probationis) - înscrisurile oficiale,
special tipărite şi completate, având denumirile: act de naştere, act de căsătorie, act
de deces, precum şi: certificat de naştere, certificat de căsătorie, certificat de deces,
ca şi duplicatele acestor certificate, eliberate în condiţiile legii68.
Actul de stare civilă are o natură juridică complexă ori mixtă, în sensul că
această natură trebuie determinată atât din punctul de vedere al dreptului civil (şi
familiei, chiar), cât şi din punctul de vedere al dreptului administrativ.
Pentru dreptul civil, actele de stare civilă reprezintă o specie de acte autentice
(încadrându-se în definiţia, generică, a înscrisului autentic, dată de art. 171 Cod
civil) cu toate consecinţele juridice care decurg din această calificare, mai ales
aspectul valabilităţii şi al puterii lor doveditoare.
Pentru dreptul administrativ, actul de stare civilă este înscrisul doveditor -
instrumentum, al actului administrativ individual-, care este tocmai înregistrarea de
stare civilă. Totodată, el este şi un mijloc de evidenţă a populaţiei.

67
Cu privire la acest aspect mai pot fi menţionate următoarele: a) minorul de peste 14 ani îşi dovedeşte domiciliul cu
actul de identitate; b) dacă este necesar, se poate folosi şi hotărârea judecătorească de încredinţare a minorului, ori
decizia de instituire a tutelei ori curatelei (din care reiese domiciliul de drept comun al ocrotitorului).
68
În sistemul Legii nr. 119/11.11.1996, cu privire la actele de stare civilă, publicată în Monitorul Oficial al Romăniei
nr. 262 din 11.11.1996 se face vorbire despre: - Actele de stare civilă care sunt înscrisurile autentice prin care se
dovedeşte naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane. Acestea se întocmesc în interesul statului şi al persoanei şi
servesc la cunoaşterea numărului şi structurii populaţiei, a situaţiei demografice, la apărarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor.
- Actele de naştere, de căsătorie şi de deces ce se întocmesc în registre de stare civilă, în două exemplare,
ambele originale, şi se completează manual, cu cerneală specială de culoare neagră.

43
 Starea civilă se dovedeşte prin actele de stare civilă, regulă instituită de art.
22 din Decretul nr. 31/1954 care prevede că “Starea civilă se dovedeşte cu actele
întocmite sau cu cele înscrise, potrivit legii, în registrele de stare civilă”.
Cu toate acestea, şi certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare civilă
au aceeaşi putere doveditoare ca şi actele întocmite sau înscrise în registre, care sunt
numai pentru uzul organelor de stat.
Pe cale de excepţie, potrivit art. 24 din Decretul nr. 31/1954, starea civilă se
va putea dovedi, înaintea instanţei judecătoreşti, prin orice mijloc de probă admis de
lege în condiţiile în care69:
a) nu a existat registru de stare civilă;
b) registrul de stare civilă s-a pierdut ori este distrus, în totalitate sau în parte;
c) întocmirea actului de stare civilă a fost omisă;
d) procurarea certificatului de stare civilă este cu neputinţă.
Se poate observa că, în esenţă, starea civilă se poate dovedi cu alte mijloace
de probă decât actele şi certificatele de stare civilă în cazurile în care poate interveni
reconstituirea ori întocmirea ulterioară, în condiţii derogatorii, a actelor de stare
civilă.

Secţiunea 2.4. Persoana juridică

2.4.1. Noţiuni generale.

Aşa cum am mai precizat mai sus, subiecte ale raportului juridic civil pot fi
persoanele fizice şi persoanele juridice.
În vechea doctrină românească, persoanele juridice erau denumite “persoane
morale”. Într-o asemenea accepţiune, persoana morală sau juridică era definită ca o
fiinţă abstractă, intelectuală, creată prin ficţiunea legii. Numai legiuitorul era în

69
În acest sens, Gh. Beleiu, op. cit., p. 164.
44
drept să creeze asemenea persoane, pentru că nici o ficţiune nu poate să existe fără
lege70.
Abandonând această teorie, ştiinţa actuală a dreptului studiază persoana
juridică în postura sa de subiect colectiv de drept, deci un grup de oameni care,
întrunind condiţiile cerute de lege poate fi titular de drepturi subiective şi îşi poate
asuma obligaţiile civile71
Motivul pentru care unei asemenea colectivităţi i s-a recunoscut calitatea de
subiect de drept este tocmai faptul că ea poate răspunde intereselor unui grup strict
determinat de persoane fizice.
Deşi noţiunea de persoană juridică s-a născut şi este proprie dreptului civil, ea
este frecvent întrebuinţată şi de alte ramuri de drept, administrativ, financiar,
procesual etc.
Legislativ, sediul materiei îl constituie Decretul nr. 31/1954 privind
persoanele juridice, precum şi Legea nr. 21 din 6 februarie 1924 cu privire la
persoanele juridice, asociaţiuni şi fundaţiuni. Acest cadru însă a fost vădit depăşit în
prezent de evoluţia economico-socială, în care s-au impus o sumedenie de acte
normative referitoare la diversele noi tipuri de persoane juridice ce au înlocuit
complet vechea structură a sistemului de tip socialist.
Comună tuturor reglementărilor referitoare la persoane juridice este referirea
la întrunirea condiţiilor de constituire a persoanelor juridice, numite elemente
constitutive.

70
D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român vol.I Bucureşti, 1906, p.256.

71
Gh. Beleiu, op.cit., p.343; În acelaşi sens, C. Stătescu, op.cit., p.365 sau M. Costin op.cit., vol.II, p. 355. Deşi sunt
subiecte colective de drept, pot exista în mod excepţional şi persoane juridice constituite de către o singură
persoană fizică. Este, spre exemplu, cazul societăţii comerciale cu răspundere limitată constituită prin aportul social al
unui singur asociat. Textul art. 34 din Legea 31/1990 fixează doar limita maximă a numărului de asociaţi adică 50 de
persoane. În acest sens, vezi St. D. Cărpenaru, Dreptul comercial român, Ed. A.L.L. Bucureşti, 1996, p. 148.

45
 2.4.2. Elementele constitutive ale persoanei juridice.
Potrivit art. 26 litera “e” din Decretul nr. 31/1954, sunt în condiţiile legii
persoanei juridice, “orice organizaţie (...) care are o organizare de sine stătătoare
şi un patrimoniu propriu afectat realizării unui anume scop în acord cu interesul
obştesc”.
Din parcurgerea acestui text, reiese că trei sunt elementele constitutive
definitorii ale persoanei juridice, respectiv:
a) organizarea de sine stătătoare;
b) patrimoniul propriu, adică distinct de patrimoniile persoanelor fizice care
au constituit persoana juridică;
c) un scop licit, în acord cu interesul general, obştesc.
Aceste elemente constitutive se caracterizează prin generalitate, legalitate,
exclusivitate, diversitate şi cumulativitate.
Generalitatea lor constă în aceea că ele sunt aplicabile tuturor categoriilor de
persoane juridice.
Legalitatea, presupune determinarea lor strictă numai prin voinţa legii,
neexistând nici posibilitatea ignorării şi nici a adăugirii altor elemente constitutive.
Cumulativitatea se referă la situaţia în care existenţa persoanei juridice este
condiţionată de întrunirea tuturor elementelor constitutuve.
Exclusivitatea implică împrejurarea că elemente constitutive sunt atât
necesare, cât şi suficiente.
Diversitatea se referă la conţinutul variat al celor trei elemente, care pot
comporta multiple particularităţi, de la o persoană juridică la alta.
Conţinutul elementelor constitutive ale persoanei juridice impune următoarele
consideraţiuni, specifice fiecăruia:

A. ORGANIZAREA DE SINE STĂTĂTOARE presupune existenţa unei

structuri interne bine conturate, constând în desemnarea unor organe proprii de

46
conducere, stabilirea atribuţiilor şi delimitarea competenţelor lor funcţionale precum
şi precizarea persoanei ori a persoanelor care vor reprezenta persoana juridică în
raporturile sale cu terţii. Tocmai această organizare îi conferă persoanei juridice
posibilitatea de a acţiona ca un tot coerent72.
Astel art. 15 din Legea nr. 15/1990 prevede că “activitatea curentă a regiei
autonome este condusă de un director general sau un director numit de consiliul de
administraţie cu avizul ministerului de resort”, în vreme ce art. 12 litera h, din
Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole prevede că statutul societăţii trebuie
să cuprindă printre altele, menţiuni referitoare la regulile privind desemnarea,
componenţa şi funcţionarea organelor sale de conducere, competenţele, îndatoririle
şi responsabilitâţile acestor organe.
De asemeni, art. 7 lit. e, din Legea nr. 54/1991 cu privire la sindicate, prevede
obligativitatea menţiunilor referitoare la organele de conducere, denumirea acestora,
modul de alegere şi de revocare, durata mandatelor şi atribuţiile lor.

B. PATRIMONIUL PROPRIU. Patrimoniul distinct este acel element

constitutiv care constă în totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter patrimonial
al căror titulară este persoana juridică. Ca orice patrimoniu, patrimoniul persoanei
juridice are două componente: una activă şi alta pasivă; în vreme ce prima cuprinde
toate drepturile reale sau de creanţă, cea de a doua însumează toate obligaţiunile
patrimoniale, indiferent de izvorul lor, delictual sau contractual.
Pe lângă prevederile generale de principiu cuprinse în art. 26 litera e, din
Decretul nr. 31/1954, referiri la patrimoniul persoanei juridice se fac şi în alte acte
normative. Menţionăm sub titlu de exemplu:
- art. 4 alin. 1 din Legea nr. 15/1990 precizează că prin actul de înfiinţare al
regiei autonome se va stabili şi patrimoniul său, pe lângă obiectul de activitate,
denumirea şi sediul principal;

72
M. Costin, op. cit., p. 369.

47
 - art. 3 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale stabileşte
că în contractul societăţii în nume obiectiv şi în comandită simplă este obligatorie
inserarea menţiunilor referitoare la capitalull social subscris şi vărsat cu menţiunea
aportului fiecărui asociat etc.;
- art. 7 din Legea nr. 54/1991 cu privire la sindicate face referire la nivelul
cotizaţiilor şi la modul lor de încasare, la constituirea şi lichidarea patrimoniului.
O ultimă precizare de maximă importanţă se impune cu privire la patrimoniul
propriu al persoanelor juridice, şi anume că el este distinct atât faţă de patrimoniile
altor persoane juridice, cât şi dată de patrimoniul fiecărei persoane fizice care intră
în componenţa sa.

C. SCOPUL LICIT ÎN ACORD CU INTERESUL OBŞTESC. Obiectul de

activitate, care nu este altceva decât scopul persoanei juridice, indică însăşi raţiunea
de a fi a acesteia.
Pentru a fi valabil, scopul trebuie să fie determinat şi să fie în concordanţă
cu interesul obştesc, general.
Textul art. 26 litera e, din Decretul nr. 31/1954 se referă la un scop “în acord
cu interesele obşteşti”, ceea ce implică raportarea sa la interesele generale ale
societăţii care nu pot accepta existenţa unor persoane juridice care acţionează în
virtutea unor scopuri ilicite73.
Condiţia scopului determinat şi licit rezultă şi din alte prevederi legislative,
din care spicuim sub titlu de exemplu:
- art. 4 alin.1 din Legea nr. 15/1990 stabileşte că prin actul de înfiinţare a
regiei autonome se vor stabili obiectul său de activitate, patrimoniul, denumirea şi
sediul principal;

73
V.D. Zlătescu Lecţii de drept civil, Ed. Fundaţiei României de Mâine, Bucureşti, 1995, p. 48.

48
 - art. 12 lit. b din Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole prevede că în
statutul societăţii se va face obligatoriu menţiunea obiectului de activitate,
enumerarea activităţilor ce constituie obiectul societăţii şi delimitarea sa teritorială.

2.4.3.Clasificarea persoanelor juridice

Textul art. 26 din Decretul nr. 31/1954 deşi este încă în vigoare, cuprinde o
desuetă trecere în revistă a categoriilor de persoane juridice existenta la data
adoptării lui; unele nu mai există (organizaţiile socialiste de stat şi gospodăriile
agricole colective), altele şi-au schimbat complet organizarea şi scopul (organele
locale ale administraţiei de stat), altele constituie creaţii legislative de dată recentă
(regiile autonome sau societăţile comerciale cu capital de stat).
Aşa fiind, în literatura de specialitate au fost propuse următoarele criterii de
clasificare a persoanelor juridice:
a) După forma dreptului de proprietate se disting:
1. persoane juridic de stat care includ ca persoană juridică şi organele sale
corespunzătoare celor trei puteri separate (legislativă, executivă şi judecătorească);
2. persoane juridice private sau particulare, cum sunt societăţile
comerciale şi cele agricole cu capital privat, cultele religioase, fundaţiile şi
academiile;
3. persoanele juridice cooperatiste ori obşteşti, din care fac parte societăţile
cooperatiste şi organizaţiile obşteşti (partide politice şi sindicate);
4. persoane juridice mixte , cum sunt societăţile comerciale mixte, înfiinţate
potrivit Legii nr. 35/1991 cu privire la regimul investiţiilor străine în România.
b) După naţionalitatea lor, persoanele juridice pot fi:
1. persoane juridice române;
2. persoane juridice străine;
c) După sediul lor distingem între:
1. persoane juridice cu sediul în România;
49
 2. persoane juridice cu sediul în străinătate.
d) După natura scopului lor, persoanele juridice pot fi:
1. persoane juridice cu scop patrimonial sau lucrativ (care prin activitatea lor
urmăresc obţinerea unui profit patrimonial):
2. persoane juridice cu scop nepatrimonial sau “non profit”.
e) După corelaţia dintre ele, persoanele juridice mai pot fi principale sau
anexe, iar în funcţie de regimul juridic aplicabil ele pot fi persoane juridice de drept
public şi persoane juridice de drpet privat.
Clasificarea persoanelor juridice prezintă interes prectic în privinţa regimului
lor patrimonial, al organizării şi reorganizării, precum şi în ceea ce priveşte
aplicarea legii în funcţie de capacitatea juridică74.

2.4.4. Înfiinţarea persoanelor juridice

Deşi foarte sumară şi generală, enumerarea modurilor de înfiinţare, a
persoanelor juridice făcută de art. 28 din Decretul nr. 31/1954 corespunde în mare
parte necesităţilor teoretice actuale.
Aşadat, potrivit textului menţionat, persoana juridică poate lua fiinţă:
a) prin actul de dispoziţie al organului competent de stat;
b) prin actul de înfiinţare al celor ce o constituie, recunoscut de organul
competent să verifice întrunirea cerinţelor legii pentru ca persoana juridică să poată
lua fiinţă;
c) prin actul de înfiinţare al celor ce o constituie, cu prealabila autorizare a
organului competent să aprecieze oportunitatea înfiinţării ei:
d) printr-un alt mod reglementat de lege.
Cunoscând şi conţinutul acestui text, putem aprecia că prin înfiinţarea
persoanei juridice se înţelege operaţiunea juridică a cărei consecinţă este naşterea
unui suboect de drept colectiv în condiţiile legii. Operaţiunea juridică poate

74
Pentru interesul practic al clasificării vezi mai pe larg, Gh. Beleiu, op. cit., p. 345; V.D. Zlătescu, op.cit. p. 49.

50
presupune fie un singur act juridic, căruia îi recunoaşte efectul creator, fie o suită
de acte juridice cărora legea le recunoaşte aceeaşi valoare.
a) Înfiinţarea persoanelor juridice prin actul de dispoziţie al organului de
stat competent.
În acest prim mod de înfiinţare a persoanelor juridice, rolul principal a fost
rezervat statului. Chiar şi după anul 1990, înfiinţarea principalelor categorii de
persoane juridice de stat a rămas tot în competenţa sa.
Domeniul de aplicare a acestui mod de înfiinţare îl constituie persoanele
juridice de stat, aparţinând celor trei puteri separate după cum urmează:
- Organele puterii legislative, Camera Deputaţilor şi Senatul României alese
potrivit Legii nr. 68/1991;
- Organele puterii executive, Preşedintele României ales potrivit Legii nr.
69/1992, Guvernul României constituit potrivit Legii nr. 37/1990, consiliile locale
constituite potrivit Legii nr. 69/1991privind administraţia locală şi ministerele ce
funcţionează în conformitate cu Legea nr. 6/1990 privind reorganizarea
ministerelor.
- Organele puterii judecătoreşti constituite în conformitate cu Legea nr.
92/1992, etc.
Pe lângă persoanele juridice constituite în sistemul organelor puterii de stat,
prin Legea nr. 15/1990 au fost reorganizate ori s-au constituit regiile autonome şi
societăţile comerciale cu capital de stat.
Acelaşi domeniu de aplicare, vizează şi alte categorii de persoane juridice,
care fără să fie “de stat” au un caracter obştesc sau privat75.
b) Constituirea persoanelor juridice prin “actul de înfiinţare
recunoscut”.
Acest mod de constituire a avut în vedere la data adoptării Decretului nr.
31/1954, organizaţiile cooperatiste şi unităţile lor anexe.

51
 În prezent el este aplicabil în condiţiile Decretelor Lege nr. 66 şi 67 din 1990
referitoare la cooperaţia meşteşugărească şi la cea de consum. Constituirea unei
societăţi cooperatiste implică pe lângă actul de constituire şi statutul organizaţiei,
actul recunoaşterii înfiinţării, prin care organele oerarhic superioare avizează
legalitatea actului de înfiinţare.
c) Constituirea persoanelor juridice prin “actul de înfiinţare autorizat”
Naşterea persoanei juridice potrivi acestei modalităţi viza potrivit art. 31 din
Decretul nr. 31/1954 “Organizaţiile obşteşti ca sindicatele, uniunile de scriitori,
artişti sau compozitori, asociaţiile cu scop nepatrimonial precum şi instituţiile sau
intreprinderile anexe”.
Competenţa de autorizare a înfiinţării acestui gen de persoane juridice este
reglementată prin norme speciale. Astfel, în vreme ce înfiinţarea societăţilor
comerciale cu capital străin în România este încuviinţată de instanţele judecătoreşti
după autorizarea de către Agenţia Naţională de Dezvoltare (Legea nr. 35/1991),
înfiinţarea partidelor politice este autorizată de Tribunalul Municipiului Bucureşti
supusă contestaţiei la Curtea de Apel Bucureşti în termen de 5 zile de la comunicare
(art. 19 din Legea nr. 27/1996 a partidelor politice).
d) Înfiinţarea persoanelor juridice “printr-un alt mod reglementat de
lege”
Domeniul de aplicare a dispoziţiunilor art. 28 lit. d din Decretul nr. 31/1954
este rezervat situaţiilor în care legea specială reglementează un mod diferit de
înfiinţare pentru anumite persoane juridice. Este cazul misiunilor diplomatice şi
oficiile consulare înfiinţare potrivit Legii nr. 37/1991 prin decret al Preşedintelui
României la propunerea Guvernului.

75
În această categorie pot fi enumerate spre exemlu fundaţiile pentru tineret constituite în temeiul Decretului-Lege nr.
150/1990 sau Asociaţia generală a crescătorilor de păsări şi animale din România înfiinţată potrivit H.G. nr. 435
din 1990.
52
 2.4.5. Capacitatea persoanei juridice
Ca şi în cazul persoanei fizice, capacitatea civilă a persoanei juridice este
constituită din două componente:
a) capacitatea de folosinţă constând în aptitudinea ei de a avea drepturi şi
obligaţii civile;
b) capacitatea de exerciţiu traductibilă în planul consecinţelor juridice prin
aptitudinea persoanei de a avea şi a-i exercita drepturile civile, asumându-şi totodată
obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile de către organele sale de
conducere.

A. CAPACITATEA DE FOLOSINŢĂ A PERSOANEI JURIDICE

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se deosebeşte vădit de cea a
persoanelor fizice. În acest sens subliniem că în privinţa persoanelor fizice
capacitatea de folosinţă este inviolabilă şi egală, având conţinut identic pentru toate
subiectele de drept.
Dimpotrivă, capacitatea persoanelor juridice are un conţinut variabil, mai
bogat sau mai sărac, în funcţie de scopul pentru care a fost creată fiecare în parte76.
Textul art. 34 din Decretul 31/1954 precizează “în terminis” că “Persoana
juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin
lege, actul de înfiinţare sau statut. Orice act juridic care nu este făcut în vederea
realizării acestui scop este nul”. Această precizare legislativă consacrată doctrinar
ca principiu al specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este
menţionată şi de art. 9 din Legea nr. 21/1924.
Scopul persoanei juridice rezultă în primul rând din obiectul de activitate
stabilit fie prin lege, fie prin autorizaţia de înfiinţare sau prin statutul adoptat la data
constituirii sale.

76
Pentru dezvoltări vezi E. Lupan şi D.A. Popescu, Drept civil, Persoana fizică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993,
p. 20 - 67.

53
 Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se naşte în momente diferite
după cum înfiinţarea ei este sau nu supusă înregistrării. Menţionăm că de regulă,
sunt supuse înregistrării persoanele juridice înfiinţate prin acte de constituire
(statute, contracte), încuviinţate de către instanţa competentă.
Pentru încuviinţarea înregistrării, judecătorul verifică îndeplinirea condiţiilor
prevăzute de lege, pronunţându-se printr-o hotarâre motivată. Prin această hotărâre
se dispune înscrierea persoanei juridice în registrul comerţului sau în alte registre de
evidenţă, după caz, moment care marchează în principiu, începutul capacităţii de
folosinţă.
Sunt supuse înscrierii persoanele juridice cu scop nepatrimonial, a căror
înfiinţare este reglementată de Legea nr. 21/1924. Potrivit art. 4 din această lege,
persoana juridică va avea fiinţă de la data înscrierii deciziei de recunoaştere, rămasă
definitivă, în registrul special ţinut la grefa fiecărui tribunal.

B. CAPACITATEA DE EXERCIŢIU A PERSOANEI JURIDICE.

Dezvoltând noţiunea sumar exprimată mai sus, definim capacitatea de
exerciţiu a persoanei juridice ca fiind aptitudinea subiectului colectiv de drept civil
de a-şi asuma obligaţii civile încheind acte juridice civile77.
Sediul mteriei îl constituie art. 35 şi 36 din Decretul nr. 31/1954, care
referindu-se la capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice stabilesc următoarele
principii generale:
1. exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor se transpun în viaţa prin
organele persoanei juridice;
2. actele juridice încheiate de organele sale în limitele abilitărilor conferite,
sunt actele persoanei juridice însăşi;
3. atât faptele licite, cât şi cele ilicite săvârşite de organele persoanei, dacă au
fost comise în exerciţiul funcţiei obligă însăşi persoana juridică;

77
M. Costin op. cit., p. 425. Pentru o definiţie mai amplă, Gh. Beleiu, op. cit., p. 384

54
 4. pentru faptele ilicite, răspunderea celui ce le-a comis este angajată atât faţă
de persoana juridică, cât şi faţă de terţi.
Acestor principii le sunt conexe şi dispoziţiunile art. 36 din Decretul nr.
31/1954 potrivit cărora “Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc
organele sale sunt supuse, prin asemnănare, regulilor mandatului, dacă nu s-a
prevăzut altfel prin lege, actul de înfiinţare sau statut”.
Asemănarea dintre raporturile juridice evocate de text nu înseamnă însă
identitate. Nici nu ar fi posibil deoarece prerogativele organelor de conducere ale
persoanei juridice sunt vădit mai largi decât alte mandatarului, limitate doar la o
anumită prestaţie sau la un act juridic predeterminat de părţi prin convenţia lor.

2.4.6. Încetarea persoanelor juridice78

Prin încetarea persoanei juridice se înţelege sfârşitul calităţii de subiect
colectiv de drept civil. Potrivit art. 40 din Decretul nr. 31/1954. “Persoana juridică
încetează de a avea fiinţă prin comasare, divizare sau dizolvare”.
Din economia teztului rezultă că trei sunt modurile de încetare a persoanei
juridice şi anume:
- comasarea (prin absorbţie sau fuziune);
- divizarea totală;
- dizolvarea.
Având în vedere că divizarea şi comasarea sunt forme ale reorganizării a cărei
examinare amănunţite nu ne-am propus-o deoarece face obiectul altei discipline, ne
rezumăm doar la menţionarea lor.
Prin comasare se înţelege aşadar absorbirea unei persoane juridice de către o
altă persoană juridică sau fuzionarea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o
persoană juridică nouă.

78
Pentru reorganizarea persoanelor juridice,tratată pe larg la disciplina.Drept comercial,a se vedea O. Căpăţână
Societăţile comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1991, p. 106-215; St. D. Cărpenaru, Procedura reorganizării şi
lichidării juridicare, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1996, p. 16 - 19.
55
 Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane
juridice între mai multe persoane juridice care există sau care iau astfel fiinţă (art.
41 din Decretul nr. 31/1954).

Dizolvarea persoanei juridice

Deşi legea reglementează dizolvarea persoanei juridice nu o şi defineşte.
Doctrinar, ea a fost definită ca fiind acel mod de încetare a persoanei juridice
aplicabil în cazurile prevăzute de lege care presupun subsecvent şi lichidarea79.
Cauzele dizolvării persoanelor juridice sunt enunţate atât de Decretul nr.
31/1954 în art. 45, dar mai ales de legislaţia specială ulterioară anului 1990.
Art. 45 din Decretul nr. 31/1954 precizează că organizaţiile cooperatiste şi
orice organizaţii obşteşti se dizolvă dacă:
a) termenul pentru care au fost constituite s-a mplinit;
b) scopul a fost realizat ori nu mai poate fi împlinit;
c) scopul pe care îl umăresc sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea
acestuia au devenit contrare legii ori regulilor de convieţuire socială sau urmăresc
alt scop decât cel declarat;
d) numărul membrilor a scăzut sub limita stabilită de lege, actul de înfiinţare
sau statut.
În afară de aceste cauze, prin legi speciale au mai fost prevăzute şi alte cauze
care în linii generale reiau pe lângă certe elemente specifice cauzele generale
precizate de textul sus citat.
“Exemplis gratia” redăm câteva dintre acestea:
A. Art. 53 din Legea nr. 21/1924 prevede că “Asociaţia îşi pierde
personalitatea juridică în următoarele două cazuri:
1. Prin deciziunea asociaţiunii, atunci când adunarea generală va fi hotărât
dizolvarea:
2. De plin drept80;

56
 3. Prin judecată;
4. Prin deciziunea puterii executive;
B. Art. 169 din Legea nr. 31/1990 precizează că “Au ca efect dizolvarea
societăţii şi dau dreptul fiecărui asociat să ceară lichidarea acesteia:
a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
b) imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau realizarea acestuia;
c) hotărârea adunării generale;
d) falimentul;
e) reducerea capitalului social sau micşorarea lui sub minimul legal, dacă
asociaţii nu decid completarea lui;
f) societatea pe acţiuni se dizolvă şi când numărul acţionarilor s-a redus sub
cinci dacă au trecut mai mult de şase luni de la reducerea lui şi n-a fost completat
Menţionăm că procedura dizolvării societăţilor comerciale este urmată de
lichidarea judiciară prevăzută de Legea nr. 64/1995, care se aplică acelor
comercianţi, persoane fizice şi societăţi comerciale care nu mai pot face faţă
datoriilor lor comerciale81.
C. Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole stabileşte în art. 64 că
societatea agricolă se dizolvă:
a) la împlinirea termenului pentru care a fost constituită;
b) la constatarea imposibilităţii de a realiza obiectul societăţii;
c) la terminarea activităţii;
d) prin retragerea asociaţiilor dacă numărul celor rămaşi este mai mic decât
cel prevăzut în statut şi prezenta lege;
e) prin hotarârea asociaţiilor;
f) dacă societatea face operaţiuni contra legii sau obiectului stabilit prin statut.

CAPITOLUL III.
79
Gh. Beleiu, op. cit., p. 410.
80
Dispoziţiile pct. 2 al art. 53 sunt reluate aproape identic de art. 45 din Decretul nr. 31/1954, cu excepţia celor de la
lit. d care se referă la imposibilitatea constituirii organelor de conducere.
81
Pentru calificarea juridică şi detalierea procedurii vezi St. D. Cărpenaru op. cit., p. 22-54.
57
 SINTEZE PRIVITOARE LA DREPTURILE REALE

Secţiunea 3.1. Patrimoniul

3.1.1. Noţiuni generale

Dreptul civil studiază raportul juridic civil potrivit prin elementele sale
structurale. Raportul juridic civil este prin definiţie o relaţie socială reglementată de
norma juridică civilă. Aşa cum s-a studiat deja, el are un caracter dublu voliţional,
în sensul că două voinţe prefigurează relaţia socială şi anume, voinţa legii exprimată
prin norma juridică şi voinţa subiectelor exprimată prin acte şi fapte juridice82.
Elementele structurale are raportului juridic civil, sunt trei şi anume:
a) subiectele;
b) conţinutul;
c) obiectul raportului juridic civil.
Subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice şi juridice între care
se stabilesc drepturile şi obligaţiile civile83.
Conţinutul reprezintă drpeturile subiective şi obligaţiile corelative care revin
subiectelor, iar obiectul raportului juridic civil este însăşi acţiunea sau abstenţiunea
la care este îndreptăţit subiectul activ şi la care este îndatorat subiectul pasiv84.
Datorită strânsei corelaţii care există între conţinutul şi obiectul raportului
juridic civil studiul lor se face concomitent, astfel încât referindu-ne la drepturile
subiective şi la obligaţiile ce le corespund vom evoca şi problemele care ţin de
obiectul lor inclusiv, sau după caz chiar la cele ce privesc lucrurile la care se referă.
Ştiinţa dreptului civil studiază printre altele drepturile subiective şi obligaţiile cu
conţinut economic, exprimat frecvent în bani. Altfel spus, se preocupă de drepturile
şi obligaţiile patrimoniale.

82
A se vedea în acest sens şi Gh Beleiu, op. cit., p. 61-63.
83
M. Costin, op. cit., p. 135.
84
În acest sens vezi St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 70.
58
 Dar drepturile subiective patrimoniale por fi abordate în două modalităţi:
Într-o primă modalitate, fiecare drept subiectiv este privit separat, ca
aparţinând unui anume subiect. În această abordare, dreptul subiectiv luat în
considerare sub toate caracteristicile sale juridice, poate fi un drept real sau un
drept de creanţă.
Un al doilea mod de abordare a drepturilor subiective şi obligaţiilor este acela
de a le considera în totalitatea lor ca pe o universitate juridică aparţinând unei
persoane, făcând abstracţie de individualitatea fiecărui drept sau fiecărei obligaţii în
parte. Acest mod de abordare a dreptului şi obligaţiei conduce la noţiunea de
patrimoniu.
De exemplu, “X” are drept de proprietate asupra autoturismului, plăteşte rate
pentru achiziţionarea apartamentului şi are la rândul său de primit bani din vânzarea
unei maşini de scris.
Toate aceste drepturi şi obligaţii luate împreună şi cu alte drepturi şi obligaţii
cu caracter economic constituie patrimoniul său.
Aşadar definim patrimoniul ca fiind totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu
valoare economică aparţinând unei persoane85.
Dacă doctrina a definit noţiunea patrimoniului după îndelungate abstractizări
şi consideraţii ştiinţifice, legislativ nu avem nici o definiţie. Referiri la această
noţiune întâlnim însă atât în Codul civil, cât şi în alte texte.
În cuprinsul lor articolele 781, 784 şi 1743 Cod civil, fac trimitere la
posibilitatea creditorilor unei persoane decedate să oprească confuziunea dintre
patrimoniul acesteia şi cel al moştenitorilor.
Referiri la patrimoniu fac dizpoziţiunile Decretului nr. 31/1954: art. 26 lit. e,
precizează că patrimoniul constituie unul dintre elementele structurale ale persoanei
juridice, în vreme ce art. 41 arată că, divizarea se face prin împărţirea întregului
patrimoniu al persoanei juridice.

59
 De asemenea, art. 4 alin. 1 din Legea nr. 151/1990 referindu-se la patrimoniu,
dispune că “Prin actul de înfiinţare a regiei eutonome se vor stabili, obiectul său de
activitate, patrimoniul, denumirea şi sediul principal”.

3.1.2. Caracterele juridice ale patrimoniului.

Patrimoniul se individualizează prin următoarele caractere juridice:
1) Patrimoniul este o universitate juridică (universitas juris). Aceasta
înseamnă că:
a) se înfăţişează ca o masă de drepturi şi obligaţii legate între ele sau ca o
grupare a mai multor astfel de mase având fiecare un regim juridic determinat;
b) drepturile şi obligaţiile, fiecare în parte, sunt distincte de universalitate,
astfel încât schimbările care s-ar produce în legătură cu aceste drepturi şi obligaţii
nu alterează identitatea universalităţii.
Universalitatea care caracterizează patrimoniul cuprinde un activ care
însumează toate drepturile şi un pasiv cuprinzând toate obligaţiile cu conţinut
economic ale subiectului de drept.
2) Orice persoană are un patrimoniu.
Acest caracter priveşte atât persoanele fizice, cât şi pe cele juridice.
Prin Constituţie dreptul la proprietate este recunoscut şi consacrat “in
terminis”. În ceea ce priveşte persoana juridică, existenţa patrimoniului, este una
dintre condiţiile esenţiale ale înfiinţării.
3) Patrimoniul este unic.
Unicitatea patrimoniului presupune că fiecare persoană are un singur
patrimoniu, această unicitate însă nu exclude divizibilitatea patrimonială. De aici
rezultă o altă caracteristică şi anume:

85
C. Stătescu şi C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Universitatea Bucureşti 1980, p. 5; I
Apostu, Introducere în teoria dreptului de proprietate şi a drepturilor reale principale Ed. Evrika Brăila 1998
p.4.
60
 4) Patrimoniul fiecărei persoane este divizibil în mai multe mase de drepturi
şi obligaţii, fiecare dintre aceste mase având un regim bine determinat.
Astfel, persoanele juridice au în patrimoniul lor spre exemplu mijloacele fixe,
mijloace circulante sau obiecte de inventar.
Persoanele căsătorite pot avea potrivit art. 30-36 din Codul familiei:
- bunuri comune, dobândite în timpul căsătoriei, constituind masa
patrimonială ce poate fi urmărită doar de creditorii comuni;
- bunuri proprii dobândite înainte sau în timpul căsătoriei din care este
constituită masa patrimonială urmăribilă de creditorii personali ai soţului ţinut
personal.
O altă ipoteză a divizibilităţii patrimoniului este acceptarea sub beneficiu de
inventar a unei succesiuni. Potrivit art. 704 din Codul civil, succesorul îşi reduce
răspunderea pentru datoriile defunctului numai în limitele activului succesoral
primit. În felul acesta nu se mai ajunge la confuziunea dintre patrimoniul
defunctului şi cel al succesibilului acceptant86.

3.1.3. Funcţiile patrimoniului

Orice categorie juridică, deci şi cea de patrimoniu, trebuie să răspundă şi să
servească unei necesităţi practice impuse de viaţă, deci să aibă o anumită funcţie.
Altfel spus, se impune a cunoaşte ce necesităţi practice îşi găsesc răspunsul în
instituţia patrimoniului.
Necesităţile practice sau funcţiile practice ale patrimoniului sunt următoarele:
A) de a constitui gajul general al creditorilor chirografari;
B) de a explica şi permite fenomenul subrogaţiei reale cu titlu universal;
C) de a explica şi permite transmisiunea universală şi cu titlu universal.
Le urmărim în continuare detaliat.

86
Vezi în acest sens Julieta Manoliu, Drept succesoral, Universitatea Al. I. Cuza, Iaşi, 1974, p. 7.

61
 A. PATRIMONIUL ŞI DREPTUL DE GAJ GENERAL AL CREDITORILOR
CHIROGRAFARI.
Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu dispun de o garanţie reală
(gaj, ipotecă sau privilegiu) prin care să le fie asigurată executarea creanţei pe care o
au împotriva debitorului87.
Creditorii garantaţi cu o garanţie reală pot în caz de neexecutare din partea
debitorului, să urmărească bunul constituit ca garanţie şi din preţul lui să se
despăgubească cu preferinţă înaintea oricăror alţi creditori.
Creditorii chirografari însă nu au nici o garanţie reală. Sunt ei lipsiţi de
posibilitatea de a-şi satisface dreptul de creanţă? Cu siguranţă că nu! Ei vor putea
să-şi satisfacă dreptul de creanţă atunci când aceasta a devenit exigibilă urmărind
acele bunuri care vor exista în patrimoniul debitorului la momentul exigibilităţii.
Neavând aşadar o garanţie reală, creditorii chirografari au drept garanţie
întregul patrimoniu al debitorului privit în ansamblul său, ca universalitate juridică
existentă independent de bunurile individuale ce intră în cuprinsul ei. Ideea de gaj
general este exprimată de articolul 1718 din Codul civil care prevede că: “oricine
este obligat personal, este ţinut cu toate bunurile sale mobile şi imobile prezente şi
viitoare”.
Referindu-se la “bunuri prezente şi viitoare”, textul exprimă ideea că prin
faptul că o persoană s-a obligat faţă de un creditor, bunurile existente în patrimoniul
său la momentul obligării nu sunt indiponibilizate. Ele pot fi înstrăinate fără ca,
creditorii să poată formula în principiu o pretenţie legată de această înstrăinare88.
Creditorii pot urmări deci acele bunuri existente în patrimoniul debitorului la
momentul executării silite. Ei nu pot urmări aşa zisele bunuri viitoare, decât în
măsura în care intră în patrimoniul debitorului, deci devin prezente. În aceeaşi
măsură ei nu pot urmări bunurile ce n-au intrat încă în patrimoniul debitorului, şi

87
Pentru amănunte a se vedea C. Stătescu şi C. Bârsan, Tratat de drept civil - Teoria generală a obligaţiilor (citat
în continuare Obligaţiile ...), Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, p. 337 şi următoarele.
88
În mod excepţional, creditorii au la îndemână calea acţiunii pauliene pentru a revoca actele frauduloase consimţite
de debitori în frauda lor, în condiţiile art. 975 din Codul civil.
62
nici pe cele care între timp au fost înstrăinate, deoarece ei, creditorii chirografi, nu
au un drept individualizat în fiecare bun particular, ci un simplu drept general
asupra întregului patrimoniu. În acest fel, noţiunea de patrimoniu poate explica
dreptul de gaj general al creditorilor chirografi.
Divizibilitatea patrimoniului are ca principal efect specializarea gajului
general al creditorilor chirografi. Ei nu pot aşadar urmări decât acele bunuri care fac
parte din masa patrimonială în legătură cu care s-a născut creanţa.
Astfel, în cazul persoanelor juridice, dreptul de gaj general se poartă mai întâi
asupra mijloacelor băneşti. Numai în măsura în care acestea nu se dovedesc a fi
îndestulătoare creditorii pot declanşa procedura falimentului în condiţiile Legii nr.
64/1995, pentru urmărirea silită şi a altor mijloace materiale.
În ceea ce priveşte persoanele fizice, divizibilitatea patrimoniului se
realizează spre exemplu în cazul soţilor, când creditorii lor comuni pot urmări
numai bunurile lor comune, iar creditorii personali doar bunurile personale. Similar
este şi cazul specializării în situaţia acceptării succesiunii sub beneficiu de inventar.

B. PATRIMONIUL ŞI SUBROGAŢIA REALĂ CU TITLU UNIVERSAL.

Subrogaţia înseamnă înlocuire. Spre deosebire de subrogaţia personală care
constă în înlocuirea unei persoane cu o alta (de exemplu creditorului iniţial i se
substituie un alt creditor care preia datoria debitorului), subrogaţia reală se referă la
înlocuirea unui bun cu altul, care va urma aceeaşi soartă juridică, aplicabilă celui
dintâi.
Fundamentul subrogaţiei reale se găseşte în fungibilitatea obiectelor cuprinse
într-o universalitate de drept. Astfel, dacă un lucru este vândut, în cuprinsul
patrimoniului locul lui va fi luat de preţul încasat, care la rândul lui va fi înlocuit cu
lucrul nou în care va fi investit.
Fenomentul de înlocuire a bunurilor, deci subrogaţia reală se produce
automat, ori de câte ori această înlocuire se referă la conţinutul unui patrimoniu.

63
 Subrogaţia cu titlu universal nu ar putea fi explicată decât prin noţiunea de
patrimoniu, care sugerează plastic imaginea unui recipient ce-şi păstrează existenţa,
în vreme ce cuprinsul său suferă continue înlocuiri şi modificări.
Subrogaţia reală cu titlu universal are o strânsă legătură cu dreptul de gaj
general al creditorilor chirografari. Conţinutul acestui gaj est asigurat prin
subrogaţia reală cu titlu universal, deoarece locul bunului înstrăinat va fi luat de
bunul primit în schimb, astfel încât, creditorul va putea să urmărească, atunci când
creanţa va deveni exigibilă, acel bun concret ce s-ar afla în patrimoniul debitorului
în momentul când se naşte executarea.
Subrogaţia reală cu titlu universal este subordonată divizibilităţii
patrimoniului, în sensul că ea asigură menţinerea destinaţiei diecărei mase de
bunuri. Dacă o persoană căsătorită vinde un bun propriu, prin subrogaţie reală cu
titlu universal, partea sau bunul înlocuit are tot natura juridică a unui bun propriu.
Subrogaţia reală este chemată să funcţioneze şi în alte cazuri de împărţire sau
de restituire a unui patrimoniu.
Spre deosebire de subrogaţia reală cu titlu universal, subrogaţia cu titlu
particular se referă la un anumit bun privit izolat de întregul patrimoniu.
Subrogaţia reală cu titlu particular nu intervine automat, ci numai dacă este
expres prevăzută de lege.
Spre exemplu, art. 1721 din Codul civil prevede că dacă un bun ipotecat a
fost distrus sau deteriorat, ipoteca se va strămuta asupra sumei de bani primită cu
titlu de indemnizaţie de asigurare (dacă bunul a fost asigurat) sau asupra sumei
primite ca despăgubire de la autorul prejudiciului.

C. PATRIMONIUL ŞI TRANSMISIUNEA UNIVERSALĂ SAU CU TITLU

UNIVERSAL.
Pe lângă funcţiile mai sus menţionate, patrimoniul explică şi transmisiunea
universală sau cu titlu universal.

64
 Moartea unei persoane fizice ori reoganizarea persoanei juridice ridică
problema transmiterii drepturilor şi obligaţiilor în totalitatea lor. Totalitatea acestor
drepturi şi obligaţii constituie chiar patrimoniul persoanei, astfel încât transmiterea
lor este o transmitere universală.
Între transmiterea universală şi cea cu titlu universal nu există o deosebire de
calitate ci, de cantitate. În vreme ce transmisiunea universală priveşte de exemplu
toate mobilele şi imobilele, transmisiunea cu titlu universal de exemplu se referă
doar la mobile sau imobile.

3.1.4. Drepturile reale şi drepturile de creanţă

În componenţa patrimoniului intră aşa cum am văzut atât drepturi reale cât şi
drepturi de creanţă.
Dreptul real este acel drept subiectiv în virtutea căruia titularul său poate să-
şi exercite atribute asupra unui lucru determinat fără a fi necesară intervenţia altei
persoane, în mod direct şi nemijlocit.
Dreptul de creanţă, este dreptul subiectiv în temeiul căruia subiectul activ
numit creditor, poate pretinde unui subiect pasiv determinat numit debitor, să dea,
să facă sau să nu facă ceva.
Între cele două categorii există următoarele deosebiri:
a) Ca drept absolut, dreptul real presupune existenţa unui subiect activ
determinat şi a subiectului pasiv nedeterminat format din toate celelalte persoane.
Altfel spus, dreptul real este opozabil tuturor - “erga omnes”.
Ca drept relativ, dreptul de creanţă presupune determinarea de la început
atât a subiectului activ, cât şi a subiectului pasiv, singurul obligat şi singurul căruia
îi este opozabil.
b) Obligaţia ce revine subiectului pasiv nedeterminat în cazul dreptului real
este aceea de a nu face nimic de natură să stânjenească exercitarea de către subiectul
activ adreptului său, ceea ce înseamnă o obligaţie generală negativă.

65
 Dimpotrivă, în cazul dreptului de creanţă, obligaţia subiectului pasiv poate fi
atât pozitivă - a face - cât şi negativă - a nu face ceva.
c) Drepturile reale sunt însoţite de efecte specifice neîntâlnite la dreptul de
creanţă, şi anume: dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă.
Dreptul de urmărire constă în facultatea recunoscută titularului său de a
căuta şi pretinde bunul în mâna oricărui s-ar afla.
Dreptul de preferinţă constă în facultatea de a avea prioritate faţă de orice
alt drept, în sensul satisfacerii titularului său înaintea titularilor altor drepturi.
Drepturile reale se clasifică în două catgorii:
a) drepturi reale principale, care au o existenţă de sine stătătoare,
independentă de existenţa altor drepturi;
b) drepturi reale accesorii, care sunt afectate garantării unor drepturi de
creanţă, în consecinţă existenţa lor depinde în mod direct de existenţa dreptului
garantat.

Secţiunea 3.2. Dreptul de proprietate

3.2.1. Noţiuni generale. Definiţie

Potrivit art. 480 din Codul civil “Proprietatea este dreptul ce-l are cineva de
a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele
determinate de lege”.
Pentru o mai bună înţelegere a definiţiei pe care Codul civil o dă proprietăţii,
este util a cita şi dispoziţiile art. 481, care prevăd că “nimeni nu poate fi silit să
cedeze proprietatea sa, afară numai pentru cazuri de utilitate publică şi primind o
dreaptă şi prealabilă despăgubire”.
Aceste două texte pun în lumină concepţia clasică română asupra proprietăţii,
inspirată fără dubiu din cea franceză şi anume cea a caracetrului absolut al dreptului
de proprietate.
66
 Definiţia formulată de textul art. 480 Cod civil a fost şi este încă criticată,
întrucât lipseşte din cuprinsul ei atributul posesiei.
Împrejurarea că legiuitorul a menţionat doar atributele de folosinţă şi de
dispoziţie omiţând posesia nu îndreptăţeşte însă critica, deoarece sintagma “a se
bucura”, luată în sens larg are în vedere atât dreptul de a întrebuinţa bunul, cât şi de
a-i culege fructele. Chiar dacă expresia “a se bucura” nu este strict juridică ea
include în realitate două din atributele dreptului de proprietate, posesia şi folosinţa
(jus utendi şi jus fruendi).

3.2.2. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate

Caracterele juridice ale dreptului de proprietate sunt exclusivitatea şi
perpetuitatea.
a) Caracterul exclusiv (exclusivitatea) rezultă din conţinutul art. 480 Cod
civil potrivit căruia “proprietatea este dreptul ce-l are cineva de a se bucura şi a
dispune de un lucru în mod exclusiv”.
Noţiunea de drept exclusiv scoate în evidenţă că acest drept se exercită numai
de titularul său, cu toate atributele recunoscute, dreptului său (posesia, folosinţa şi
dispoziţia) prin excluderea altor persoane.
În afară de art. 480 exclusivitatea dreptului de proprietate rezultă şi din
dispoziţia art. 475 Cod civil care prevede că “Oricare poate dispune liber de
bunurile ce sunt ale lui, cu modificările stabilite de lege”.
Acest caracter cu valoare de principiu este însă susceptibil de excepţii,
existând aşadar şi restricţii potrivit cărora unele dintre atributele dreptului de
proprietate pot fi exercitate şi de alte persoane decât titularul lor (uzufructul,
servitutea, superficia etc. ...).
b) Caracterul perpetuu sau perpetuitatea dreptului de proprietate presupune
că durata sa este nelimitată în timp şi în consecinţă nu se poate stinge prin
neîntrebuinţare din partea titularului, deci nici după moartea lui.
67
 Prin urmare, dreptul de proprietate subzistă atâta timp cât nu dispare bunul,
împrejurare materializată în obiceiul popular prin expresia “a vinde sau a cumpăra
de veci”. Cu toate acestea nimic nu se opune ca o persoană să devină temporar
titular al dreptului de proprietate dacă s-a convenit astfel în actul de înstrăinare.
Dreptul de proprietate nu dispare prin înstrăinarea bunului asupra căruia este
exercitat. Chiar dacă prin repetate înstrăinări trece în patrimonii diferite,
proprietatea continuă să existe ca drept, deoarece ea se stinge în patrimoniul
dispunătorului pentru a renaşte în cel al dobânditorului. Aşa cum s-a precizat în
vechea doctrină românească (Hamangiu, Rosetti-Bălănescu, Boicoianu), “dreptul de
proprietate, se perpetuează transmiţându-se”.
Dreptul de proprietate nu dispare prin neuz, în sensul că principalele acţiuni
reale (acţiunea în revendicare imobiliară şi acţiunea negatorie) sunt imperscriptibile,
ca efect al perpetuităţii dreptului de proprietate.
În exerciţiul acţiunii în revendicare însă, posesorul poate invoca prescripţia
achizitivă (uzucapiunea), prin care acesta a dobândit dreptul de proprietate în dauna
reclamantului.
În doctrină au mai fost subliniate sau menţionate încă două caractere ale
dreptului de proprietate, pe care ne rezumăm a le menţiona, deoarece ele vor fi
studiate separat, şi anume caracterul individual şi cel total.
Caracterul individual constă în aceea că dreptul nu poate fi exercitat decât de
o singură persoană şi doar în mod excepţional de mai multe, cum este în cazul
coproprietăţii.
Caracterul total al dreptului de proprietate presupune că proprietarul dispune
cu toate “puterile” asupra bunului. Fiecărei “puteri” îi corespunde un anumit atribut
al dreptului de proprietate” posesia, folosinţa, dispoziţia. Toate aceste prerogative
aparţin în exclusivitate proprietarului şi numai el poate dispune de ele.

68
 3.2.3. Atributele dreptului de proprietate
Încă din dreptul roman, atributele dreptului de proprietate s-au apreciat şi
numit la fel: jus utendi, jus fruendi şi jus abutendi.
Le analizxăm separat în cele ce urmează:
a) Posesia (jus utendi), constă în dreptul titularului de stăpâni în fapt un bun.
În doctrină au fost utilizate mai multe expresii. Matei Cantacuzino spunea că prin
“jus utendi” se îmţelege întrebuinţarea unui lucru potrivit naturii ale specifice,
Florin Sion, “a uza de lucru în sine; Rosetti-Bălănescu “dreptul de a te servi de un
lucru”.
Posesia presupune spre exemplu, dreptul de a locui casa, de a folosi maşina,
de a întrebuinţa un lucru etc.
Această stăpânire poate fi exercitată de proprietar sau de o altă persoană. Între
posesie şi proprietate nu poate fi pus semnul egalităţii deoarece prima, este doar o
expresie exterioară a celei de a doua.
Mai întâi este percepută posesia (care este o stare de fapt), şi apoi proprietatea
(care este o stare de drept).
Altfel spus, o persoană poate avea posesia unui bun fără a fi proprietar, după
cum proprietarul unui bun poate să nu-l posede.
b) Folosinţa (jus fruendi) este dreptul pe care îl are cineva de a folosi
lucrurile perceptându-le fructele naturale, civile şi industriale, în interesul său.
Potrivit art. 482 Cod civil, “proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept
asupra tot ce produce lucrul şi asupra tot ce se uneşte ca accesoriu cu lucrul, într-
un mod natural sau artificial”.
Codul civil nu defineşte “in terminis” fructele, rezumându-se doar la a le
clasifica în naturale, industriale, civile şi sporul animalelor.
Fructele sunt în definiţia dată de doctrină produsele obţinute de la un anumit
bun, cu o anumită periodicitate fără ca acesta să-şi altereze substanţa.
Ele pot fi produse prin urmare numai de bunurile frugifere (făcătoare de
fructe) şi se împart în 3 categorii: 1. Naturale (se nasc indiferent de voinţa omului);
69
2. Industriale (presupun intervenţia omului); 3. Civile (sunt consecinţa unor acte
juridice - chirii, dobânzi etc.).
Spre deosebire de fructe, productele nu pot fi obţinute decât o singură dată şi
prin consumarea substanţei bunurilor.
În cazul coproprietăţii, fiecare coproprietar poate percepe, fructele doar
proporţional cu cota sau întinderea dreptului său individual de proprietate.
c) Dispoziţia (jus abutendi) constă potrivit unei mai vechi concepţii în a
consuma, a înstrăina, a desfiinţa, a distruge, a întrebuinţa în mod definitiv fără
posibilitatea de reîncepere pentru cel ce a uzat astfel.
Definim dreptul de dispoziţie ca acea facultate a proprietarului unui bun de a
renunţa irevocabil la toate atributele dreptului său în limitele legii.
Aceasta presupune că poate să-l doneze, să-l abandoneze şi chiar să-l
distrugă.
Libertatea în materia dispoziţiei poate fi însă îngrădită în mod excepţional
prin lege.
Astfel, în materia Legii nr. 18/1991 potrivit art. 46 alin. 2, persoanele care nu
au cetăţenie română şi domiciliul în România, precum şi persoanele juridice care nu
au naţionalitate română şi sediul în România dacă dobândesc în proprietate ternuri
sunt obligate să le înstrăineze în termen de un an de la data dobândirii sub
sancţiunea trecerii în mod gratuit a acestora în proprietatea statului.

3.2.4. Obiectul dreptului de proprietate

Deşi obiect al dreptului de proprietate îl constituie bunurile mobile şi imobile,
totuşi acesta poate purta şi asupra unui drept, cu condiţia ca el să facă parte din
elementul activ al unui patrimoniu şi să fie în principiu transmisibil.
Dreptul de proprietate nu poate exista în principiu decât asupra unor bunuri
corporale. Cu toate acestea proprietatea poate să fie exercitată bunăoară şi asupra
unui document constatator ale uni creanţe, cum sunt titllurile de credit.
70
 O altă cerinţă generală cu privire la obiectul dreptului de proprietate este
aceea ca bunul să existe. Existenţa bunului, implică însă delimitarea sa materială în
raport cu coordonatele înconjurătoare dar şi în raport cu alte bunuri similare.
Ca mai dificilă, delimitare priveşte cazul bunurilor imobile atât prin natura lor
specială cât şi prin regimul juridic diferit de cel al mobilelor.
Delimitarea presupune în materia imobillor operaţiunilor juridice de îngrădire
şi grăniţuire.
Regimul juridic al imobilelor, are în vedere în principal regimul special al
apelor fluviale (de izvor sau curgătoare) al terenurilor şi al construcţiilor.

A. REGIMUL JURIDIC AL IMOBILELOR

1) Proprietatea solului implică proprietatea suprafţei şi a subsolului.
a) Proprietatea suprafeţei este reglementată de articolul 489 Cod civil.
În spiritul acestui text, pe suprafaţa terenului său proprietarul poate să ridice
liber orice construcţi sau să facă orice plantaţie. Totodată ca efect al exclusivităţii
dreptului, acesta poate interzice vecinilor să-i aducă orice atingere. El poate în
virtutea articolului 708 din Codul civil să taie crengile copacilor ce se întind şi fac
umbră proprietăţilor sale, ori rădăcinile întinse pe terenul său.
În ceea ce priveşte coloana aeriană ce se ridică perpendicular pe suprafaţa
solului, deşi nu este proprietatea sa ea aparţine tot titularului dreptului de
proprietate. Proprietarul poate edifica construcţii de orice înălţime, cu condiţia
obţinerii autorizaţiei administrative.
El nu se poate însă opune survolării proprietăţii sale de aeronave şi nici
transportului nergiei electrice prin cabluri suspendate. Temeiul acestor îngrădiri, îl
constituie prevederile articolului 135 alineatul 4 din Constituţie, potrivit cărora,
spaţiul aerian face obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
2) Proprietatea subsolului este instituită de articolul 489 Cod civil, potrivit
căruia proprietarului îi este recunoscut dreptul şi asupra fondului său, indiferent de
adâncimea sa. Articolul 491 din Codul civil, permite proprietarului să facă, “sub
71
faţa pământului, orice construcţie şi săpături şi să tragă din ele foloasele pe care le-
ar produce.
Dreptul asupra subsolului nu este nici el nelimitat, dimpotrivă este îngrădit
prin anumite prevederi speciale ale legii.
Astfel, articolul 41 alineatul 4 din Constituţie precizează că pentru lucrări de
interes general, autoritatea publică poat folosi subsolul oricărei proprietăţi
imobiliare cu obligaţia despăgubirii proprietarului pentru daunele aduse subsolului,
plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.
Totodată, textul articolului 135 alineatul 4 stabileşte că bogăţiile de orice
natură ale subsolului fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
Mai mult, decât atât, Hotărârea Guvernului nr. 113/1992 distinge între
“bogăţiile solului care pot face parte din domeniul public de interes local sau
judeţean, şi cele care sunt declarate de interes public naţional.

B. REGIMUL JURIDIC AL TERENURILOR

Până în decembrie 1989, legislaţia era foarte restrictivă în ceea ce priveşte
dobândirea, circulaţia şi înstrăinarea terenurilor:
- articolul 30 din Legea nr. 58/1974 stabilea interdicţia înstrăinărilor, altfel
decât prin moştenirea legală;
- cei ce părăseau definitiv ţara erau sancţionaţi cu trecerea terenurilor lor în
proprietatea statului;
- dobândirea proprietăţii asupra terenurilor prin efectul uzucapiunii era
imposibilă, căci ea nu putea fi dobândită decât prin succesiune legală.
Practic, terenurile au fost scoase din circuitul civil, şi se tindea spre
desfiinţarea proprietăţii private asupra acestora.
Constituţia în vigoare prevede că proprietatea privată este ocrotită în mod
egal de lege, indiferent de titular.

72
 În afară de unele restricţii pe care le-am amintit deja Legea 18/1991,
stabileşte cadrul juridic al dobândirii şi circulaţiei terenurilor în România. Potrivit
acestei legi, terenurile de orice fel, constituie fondul funciar al României.

C. REGIMUL JURIDIC AL CONSTRUCŢIILOR

În legislaţia anterioară au existat mai multe restricţii şi limitări ale dreptului
de proprietate având ca obiect construcţiile.
Articolul 5 din Legea nr. 4/1973 stabilea că “cetăţenii au dreptul să aibă în
proprietate personală o singură locuinţă şi o singură casă de odihnă pentru ei şi
familiile lor”.
Articolul 60 alineatul 1 litera a, din Legea nr. 5/1973 referitoare la
administrarea fondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi
chiriaşi, stabilea reguli referitoare la normarea suprafeţei locuibile, în sensul că
fiecare persoană avea dreptul la o singură cameră.
În ceea ce priveşte casele de odihnă, articolele 45-58 din Legea 5/1973
dispuneau ca acestea să aibă dimensiuni restrânse şi să se rezume strict la nevoile
proprietarilor şi familiilor lor.
Prin abrogarea unor acte normetive care restrângeau dreptul de proprietate
asupra construcţiilor, persoanele fizice şi juridice au în prezent posibilitatea să
dobândească şi să construiască mai multe locuinţe.
Decretul Lege nr. 61/7 februarie 1990, prevedea pentru prima oară
posibilitatea compărării locuinţelor proprietate de stat de către chiriaşii care locuiau
în ele.
Cei care au cumpărat locuinţe şi al căror teren aferent a trecut prin efectul
Legii 58/1974 în proprietatea statului, au dobândit prin efectul Legii 18/1991
dreptul de proprietatea aupra acestora prin decizia prefectului.
Legea 85/22 iulie 1991, a extins sfera locuinţelor ce pot fi vândute şi asupra
acelora construite din fondurile fostelor unităţi economice sau bugetare, în condiţiile
Decretului Legea 61/1990.
73
 Edificarea unei construcţii, impune obţinerea autorizaţiei eliberate de
autoritatea administrativă competentă, potrivit procedurii prevăzute de Legea nr.
50/1991.

D. REGIMUL JURIDIC AL APELOR

Constituţia reglementează în articolul 135 alineatul 4 împrejurarea că apele cu
potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interesul public şi
marea teritorială fac obictul exclusiv al proprietăţii publice.
Potrivit articolului 5 din Legea nr. 17/7 august 1990, apele maritime
interioare, marea teritorială, solul şi subsolul acestora precum şi spaţiul aerian de
deasupra lor fac parte din teritoriul României.
Articolul 2 din Legea nr. 18/1991, citat mai sus, se referă printre altele, la
terenurile aflate permanent sub ape, adică albiile minore ale cursurilor de ape,
cuvetele lacurilor la nivelurile maxime de retenţie, fundul apelor maritime interioare
şi al mării teritoriale, toate acestea făcând parte din domeniul public al statului, fiind
deci scoase din circuitul civil.
Asupra apelor din domeniul public, riveranii nu au nici un drept, şi nici
asupra foloaselor pe care acestea le-ar putea da în mod natural.
Iată însă asupra căror ape poate fi exercitat dreptul de proprietate de către
persoanele particulare:
Apele pluviale fac parte din categoria de bunuri numită “res comunis”, astfel
încât ele devin proprietatea titularului fondului pe care au căzut.
Doar în acest caz, apa de ploaie (ca şi cea rezultată din topirea zăpezilor sau
gheţarilor) poate forma obiectul proprietăţii private, în sensul că proprietarul
terenului poate să o folosească în mod exclusiv. El poate să o reţină pe terenul său
sau să o lase curgă pe fondurile inferioare. În cazul apelor pluviale, sunt inaplicabile
dispoziţiunile articolului 581 din Codul civil, locuitorii unei localităţi rurale
neputându-se împotrivi dreptului de dispoziţie al titularului. În momentul în care a

74
căzut apa încetează a mai fi un lucru al nimănui (res nullius), aparţinând
proprietarului fondului.
Proprietarii fondurilor inferioare sunt opriţi să stăvilească curgerea naturală a
apei pe terenurile lor.
O obligaţie similară are însă şi proprietarul fondului superior, oprit să
stăvilescă scurgerea naturală a apei pe terenul inferior (articolul 578 alineatul 3 Cod
civil).
Apele de izvor. Potrivit articolului 579 Cod civil cel care este proprietarul
terenului este şi proprietarul izvorului, deoarece acesta face parte din fond. Legea
prevede “in terminis” că “Cel ce are un izvor pe proprietatea sa poate face orice
întrebuinţare cu dânsul fără însă a vătăma dreptul ce proprietarul fondului inferior
este dobândit sau prin vreun titlu sau prin prescripţie asupra acestui izvor”.
Cu alte cuvinte, proprietarul terenului poate opri apa izvorului, împiedicându-
o să curgă pe fondul inferior, poate desfiinţa izvorul sau să-i schimbe cursul.
Odată trecută însă apa pe terenul vecin, aceasta devine prin accesiune
proprietatea titularului acestui fond.
Regula din articolul 579 Cod civil comportă totuşi două excepţii atunci când:
a) proprietarul fondului vecin a dobândit un drept asupra izvorului (prin
convenţie, prescripţie etc.);
b) apa izvorului este necesară locuitorilor unei localităţi rurale - caz prevăzut
de articolul 581 Cod civil.
Apele curgătoare. Atât Constituţia cât şi Legea 18/1991, stabilesc care ape
curgătoare fac parte din domeniul public, deci asupra cărora nimeni nu poate
dobândi un drept de proprietate sau orice alt drept real.
Cu toate acestea textul articolului 582 din Codul civil prevede două situaţii
când apele curgătoare, altele decât cele din domeniul public, pot fi folosite şi
anume:
a) apele curgătoare care mărginesc o proprietate;
b) apele curgătoare care trec prin interiorul unei proprietăţi.
75
 a) apele curgătoare care mărginesc o proprietate.
Potrivit articolului 582 Cod civil, acela a cărui proprietate se află pe marginea
unei ape curgătoare, poate lua apă pentru irigarea proprietăţii sale, fără însă a abate
cu totul cursul apei.
Dreptul de a folosi apa aparţine tuturor riveranilor, întinderea acestuia fiind
proporţională cu întinderea fondului. Totodată aceştia pot extrage pietris, să taie
trestie sau răchită ori să pescuiască.
Singura interdicţie, constă în oprirea proprietarului fondului de a schimba
cursul apei.
b) apa curgătoare care trece prin interiorul unei proprietăţi.
Situaţia este reglementată de articolul 582 alineat 2 din Codul civil.
Potrivit acestui text proprietarul pe al cărui fond trece apa curgătoare, o poate
folosi, “în toată întinderea prin care ar avea curgere, cu îndatorirea de a-i lăsa cursul
firesc, la ieşirea din proprietatea sa. Lui îi este însă interzis să folosească toată apa
în interesul său, dacă prin aceasta prejudiciază pe ceilalţi proprietari riverani din
aval.

3.2.5. Formele dreptului de proprietate. Proprietatea privată.

Potrivit art. 135 alineat 2, din Constituţie “proprietatea este publică sau
privată”.
Referindu-se la proprietatea statului, Codul civil precizează în art. 475-489 că
acesta poate fi publicată sau privată.
Legea 18/1991, referindu-se la fondul funciar prevede că terenurile pot
aparţine, fie domeniului public, fie celui privat.
Din textele mai sus citate, rezultă că legiutorul se referă la două ipostaze ale
proprietăţii, şi anume proprietatea privată şi proprietatea publică.
Art. 41, alineat 1, Constituţie, referindu-se la fondul funciar prevede că
terenurile pot aparţine, fie domeniul public, fie celui privat.

76
 Cu toate acestea, Codul civil oferă cadrul juridic cel mai complet de
reglementare a proprietăţii private sub toate aspectele.
Definiţia doctrinară a proprietăţii private este următoarea:
Dreptul de proprietate privată este dreptul ce aparţine persoanelor fizice,
juridice, statului sau unităţilor administrativ teritoriale asupra unor bunuri mobile
sau imobile, exercitând asupra lor atributele dreptului de proprietate, în mod
exclusiv şi perpetuu, în limitele legii.

A. CARACTERLE JURIDICE ALE PROPRIETĂŢII PRIVATE

Caracterele juridice ale proprietăţii private sunt următoarele:
Alienabilitatea constă în caracterul dreptului de a putea fi înstrăinat sub orice
formă prin acte între vii sau pentru cauză de moarte. Acest caracter este o
consecinţă generală a faptului că bunurile aflate în circuitul civil indiferent de
titularul lor pot fi înstrăinate.
Prescriptibilitatea este caracterul dreptului de proprietate, în virtutea căruia
aceasta este supusă prescripţiei achizitive. Modurile de dobândire a proprietăţii
private sunt aplicabile tuturor titularilor, astfel încât, asupra unui bun, indiferent de
proprietarul său poate fi dobândit dreptul de proprietate prin efectul uzucapiunii.
Sesizabilitatea constă în aceea că bunurile care formează obiectul proprietăţii
private pot fi urmărite de creditori pentru realizarea creanţelor lor, potrivit regulilor
de drept comun.
În acest sens, drpetul comun îl constituie articolul 1718 Cod civil, potrivit
căruia “orice este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate
bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”.
De asemenea, art. 1719 Cod civil prevede că “Bunurile unui debitor servesc
spre asigurarea comună a creditorilor săi”.
În mod excepţional, s-a apreciat că bunurile din proprietatea privată a statului
nu pot fi sechestrate, deoarece statul este întotdeauna solvabil.

77
 Despre caracterul exclusiv şi perpetuu al dreptului de proprietate privată s-a
discutat într-un capitol anterior.

B. SUBIECTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ

Titulari ai dreptului de proprietat privată pot fi persoanele fizice, persoanele
juridice, statul, comunele, oraşele, municipiile şi judeţele.
Potrivit Legii 69/1991 (art. 4), comunele, oraşele şi judeţele sunt persoane
juridice.
În calitate de persoane juridice de drept civil, unităţile administrativ
teritoriale, au în proprietate bunuri din domeniul privat. Dimpotrivă, în calitate de
persoane juridice de drept public, acestea sunt titulare ale dreptului de proprietate a
bunurilor domeniului public de interes local.
În ceea ce priveşte societăţile comerciale organizate, potrivit art. 16 din Legea
nr. 15/1990, titularul dreptului de proprietate asupra bunurilor fostelor întreprinderi
sunt acestea, în vreme ce statul este doar proprietarul acţiunilor.
O situaţie specială o au în prezent fostele I.A.S.-uri transformate în societăţi
comerciale şi care nu au fost incă integral privatizate: acţionari ai acestora, pot fi
persoanele fizice, care au dobândit acţiuni în temeiul art. 36 din Legea 18/1991.

C. OBIECTUL DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ

1) Persoanele fizice pot avea în proprietate orice bun mobil sau imobil aflat
în circuitul civil. Sub aspectul obiectului, dreptului de proprietate privată este în
principiu nelimitat în sensul că o persoană fizică poate avea oricâte locuinţe, teren
arabil, acţiuni etc.
Persoanele fizice pot dispune liber de bunurile din patrimoniul lor, le pot
înstrăina sub orice formă, pot crea drepturi reale prin dezmembrarea proprietăţii lor,
clădirile pot fi închiriate iar terenurile arendate.
2) Persoanele juridice
În prezent în România sunt multe categorii de persoane juridice.
78
 Sub titlu de exemplu - societăţi comerciale înfiinţate potrivit Legii 31/1991,
societăţile comerciale şi regiile autonome înfiinţate potrivit Legii 15/1990,
societăţile agricole înfiinţate potrivit Legii 36/1992 etc.
Tuturor acestora le este comun faptul că trebuie să aibă un patrimoniu
propriu, distinct de cel al asociaţilor, afectat realizării unui scop social licit89.
În patrimoniul acestora se găsesc bunuri mobile sau imobile asupra cărora
exercită un drept de proprietate privată.
În afara acestor categorii de persoane juridice, societăţile comerciale agricole
sau civile cu scop lucrativ mai sunt şi persoane juridice cu scop nelucrativ, cum este
cazul fundaţiilor, sindicatelor sau a asociaţiilor obşteşti, care pot fi titulare ale
dreptului de proprietate privată.
În aceeaşi măsură sunt titulare ale dreptului de proprietate privată, cultele
religioase precum şi aşezămintele bisericeşti.
Acestea sunt autonome faţă de stat, care se limitează doar la sprijinirea
activităţii lor. Asupra terenurilor din patrimoniul lor, cultle şi aşezămintele
bisericeşti exercită în exclusivitate atributele dreptului de proprietate privată, având
totodată legitimare procesuală în procesele ce au ca obiect dreptul lor de proprietate.
Statul şi unităţile administrative, exercită prerogativele proprietăţii private
asupra bunurilor ce fac parte din domeniul privat al statului şi unităţilor
administrative teritoriale.
Această proprietate, numită şi dominială90, şi-a găsit consacrarea în Legea
18/1991, Legea 31/1991, Legea 69/1991, Legea 15/1990 sau Legea 58/1991 cu
privire la privatizarea societăţilor comerciale.
Codul civil nu reglementează expres domeniul privat al statului. Art. 477 Cod
civil prevede că averile vacante şi fără stăpân precum şi ale persoanelor ce mor fără
moştenitori sau ale căror moşteniri sunt lepădate, aparţin statului.

89
A se vedea în acest sens şi Gh. Beleiu, op. cit., p. 343.
90
Pentru definirea proprietăţii dominiale, vezi E.Safta Romano, Dreptul de proprietate privată şi publică în
România, Ed. “Grafix”, Iaşi, 1993, p. 93.
79
 Art. 6 din Legea nr. 18/1991 prevede că în domeniul privat al statului intră
terenurile din componenţa societăţilor comerciale cu capital de stat.
Art. 73 din Legea 69/1991 dispune că domeniul privat al unităţilor
administrativ teritoriale este alcătuit din bunurile mobile şi imobile, aflate sau
intrate în proprietatea acestor unităţi prin căile şi mijloacele prevăzute de lege,
exceptând bunurile aparţinânr domeniul public.
În principiu, bunurile care alcătuiesc domeniul privat al statului şi unităţilor
administrativ teritoriale, nu sunt limitativ prevăzute de lege, carcterul limitativ fiind
specific doar domeniul public.
Bunurile din această categorie, pot fi concesionate, închiriate sau date în
locaţie de gestiune, prin licitaţie publică.

3.2.6. Proprietatea publică

Dreptul de proprietate publică este dreptul real care aparţine statutului şi
unităţilor administrativ teritoriale, asupra unor bunuri mobile şi imobile de interes
naţional sau local, asupra cărora exercită atribuţiile dreptului de proprietate.
Legislativ, proprietatea publică est reglementată de Constituţie, Codul civil şi
o serie de legi speciale.
Constituţia în art.135 alineat 3 foloseşte termenul de proprietate publică
precizând că aparţine statului sau unităţilor administrativ teritoriale.
Art. 475 alin. 2 Cod civil precizează că bunurile care nu sunt ale particularilor
sunt administrate şi nu pot fi înstrăinate decât după regulile şi formele prescrise
anume pentru ele. Articolele 476, 477, 478 enumeră care sunt aceste bunuri cu
precizarea că ele aparţin domeniului public.
Art. 21 din Legea 15/1991 foloseşte sintagma “Sector public şi privat”.
Art. 4 din Legea 18/1991 prevede că terenurile “pot aparţine domeniului
public sau domeniului privat”.

80
 A. CARACTERELE JURIDICE ALE PROPRIETĂŢII PUBLICE
Articolul 74 alineatul 1, din Legea 69/1991, privind administraţia publică
locală prevede că “bunurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile,
imprescriptibile şi insesizabile”. Din text, rezultă expres cele trei caractere juridice
şi anume:
1. Caracterul inalienabil, prin care se înţelege că bunurile din domeniul
public sunt scoase din circuitul civil.
Acest caracter este subliniat şi de textul constituţional, art. 135 alin. 5
prevazând că “Bunurile proprietate publică sunt inalienabile”. În acelaşi sens, art. 5
alineatul 2 din Legea 18/1991 prevede că “terenurile care fac parte din domeniul
public sunt scoase din circuitul civil”91.
Deşi sunt inalienabile, prevederea constituţională permite ca, în condiţiile
legii asemenea bunuri să poată fi date în administrarea regiilor autonome ori a
instituţiilor publice, concesionare sau închiriate. Deosebit faţă de cele proprietate
privată, bunurile din domeniul public nu pot fi niciodată însă înstrăinate, statului
fiindu-i inaccesibil atributul dispoziţiei cu privire la aceste bunuri.
2. Caracterul imprescriptibil, constă în faptul că nimeni nu ar putea opune
vreodată titularului domeniului public prescripţia achizitivă.
Articolul 1844 Cod civil dispune că, “nu se poate prescrie domeniul lucrurilor
care, prin natura lor proprie sau printr-o declaraţie a legii nu pot fi obiecte de
proprietate privată ci, sunt scoase în afară de comerţ”.
Articolul 5 alineat 2 din Legea 18/1991 prevede că dreptul de proprietate
asupra terenurilor aparţinând domeniului public este imprescriptibil.
3. Caracterul insesizabil, presupune împiedicarea urmăririi bunurilor din
domeniul public pentru realizarea creanţelor.
Întrucât statul este întotdeauna solvabil, atât datoriile sale, cât şi ale unităţilor
administrativ-teritoriale se plătesc ori se lichidează prin aplicarea unor norme

91
Bunurile din această categorie, pot fi concesionate, închiriate sau date în locaţie de gestiune, prin licitaţie publică.

81
financiare speciale, nefiind aplicabile dispoziviile de drept comun referitoare la
urmărirea silită92.
Dimpotrivă dacă asemenea bunuri ar fi urmăribile, atunci ar însemna indirect
că oricine ar putea dobândi un drept de proprietate asupra lor, ceea ce contravine
caracterului lor inalienabil.
În aceeaşi măsură, dreptul de proprietate publică este totodată
nedezmemebrabil.

B. OBIECTUL DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ

Spre deosebire de proprietatea privată, nu orice bun mobul sau imobil face
parte din domeniul public.
Potrivit criteriului importanţei sociale, domeniul public poate fi de interes
naţional, când atributele proprietăţii sunt exercitate de stat, sau de interes local, când
proprietatea aparţine comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor.
De asemenea, sunt bunuri de uz public accesibile tuturor persoanelor
(parcuri, pieţe, străzi) şi bunuri de interes public care deşi nu pot fi folosite de orice
persoană, sunt destinate de a fi folosite pentru activităţi ce interesează pe toţi
membrii societăţii (şcoli, teatre, muzee, biblioteci).
Articolul 135 alineat 4, din Constituţie, prevede că fac obiectul exclusiv al
proprietăţii publice, bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţii,
spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în
interesul public, plajele, marea tetirotială, resursele stabilite de lege.
Referiri la bunurile ce fac obiectul dreptului de proprietate publică, fac şi alte
legi speciale ca Legea 18/1991 privind fondul funciar, Legea 69/1991 privind
administraţia publică locală sau Hotărârea Guvernului nr. 113/06.03.199293.

92
Pentru amănunte privind procedura fiscală, I. Gliga, Drept financiar public, Ed. ALL, Bucureşti 1994, p. 136.

93
În sensul acestora, vezi precizări în V. Nistor şi I. Apostu, Drept public şi privat, Ed. Zigotto Galaţi 1994, p. 54.

82
 3.2.7. Modalităţile dreptului de proprietate

A. NOTIUNI GENERALE
Deşi dreptul de proprietate se înfăţişează de regulă ca un drept pur şi simplu
având un singur titular, există şi situaţii când acesta poate fi afectat de modalităţi
sau poate avea mai mulţi titulari.
Definim modalităţile juridice ale dreptului de proprietate, ca fiind acele
ipostaze când mai multe persoane au un drept de proprietate asupra unui bun sau
mase de bunuri ori există anumite situaţii de incertitudine temporară cu privire la
dreptul de proprietate.
Există aşadar, două categorii de modalităţi juridice şi anume:
1) atunci când dreptul de proprietate se găseşte într-o situaţie juridică de
incertitudine temporară, cum este cazul proprietăţii rezolubile şi a celei anulabile.
2) atunci când mai multe persoane au asupra bunului un drept de proprietate,
cum este cazul proprietăţii comune în cele două forme, proprietatea comună pe cote
părţi şi în devălmăşie.

B. PROPRIETATEA REZOLUBILĂ
Proprietatea rezolubilă apare în situaţia cănd transferul proprietăţii de la o
persoană la alta a operat sub o condiţie rezolutorie.
Ce este condiţia, de ce rezolutorie?
Ca modalitate a actului juridic civil condiţia este un eveniment viitor şi
nesigur ca realizare, de care depinde existenţa (naşterea sau stingerea) actului
juridic civil.
Condiţia rezolutorie potrivit articolului 1019 Cod civil este acea modalitate
care supune “desfiinţarea obligaţiei la un eveniment viitor şi necert”.

83
 Este aşadar rezolutorie acea condiţie de acărei îndeplinire depinde
desfiinţarea actului juridic civil94. Următoarea clauză constituie de exemplu, o
condiţie rezolutorie “Prezenta vânzare se desfiinţează dacă vânzătorului i se naşte
un copil în doi ani de la încheierea contractului”.
Revenind la proprietatea rezolubilă, concluzionăm că în cazul în care se
îndeplineşte condiţia, dreptul se desfiinţează retroactiv.
Dimpotrivă, dacă nu se îndeplineşte condiţia rezolutorie, dobânditorul îşi
vede consolidat dreptul său. În ceea ce-l priveşte pe acesta, condiţia ca eveniment
viitor şi nesigur are valoarea unei condiţii suspensive, întrucât împlinirea acesteia
este legată naşterea actului juridic (perfectarea actului peste doi ani dacă nu se naşte
un copil, în exemplu dat).
Practic până în momentul împlinirii condiţiei, proprietatea, aparţine în acelaşi
timp la două persoane: dobânditorului proprietar sub condiţie rezolutorie şi
transmiţătorului sub condiţie suspensivă. Proprietatea rezolubilă poate fi rezultatul
voinţei legii sau al voinţei părţilor.
a) Este rezolubilă prin efectul legii proprietatea dobândită ca efect al
donaţiei. Potrivit articolului 835 Cod civil, dacă donatorului i se va naşte un copil,
dreptul de proprietate se va revoca, dacă nu, dreptul de proprietate al donatarului se
va consolida.
Este de asemenea rezolubilă prin efectul legii proprietatea dobândită sub
condiţiunea facultăţii de răscumpărare (art. 1371 Cod civil).
b) Este rezolubilă prin efectul voinţei părţilor proprietatea rezultată dintr-o
vânzare cu pact de răscumpărare.

94
Gh. Beleiu op. cit., p. 154.
84
 C. PROPRIETATEA ANULABILĂ
Proprietatea anulabilă este acea modalitate juridică a dreptului de proprietate
dobândit de o persoană printr-un act juridic anulabil (lovit de nulitate relativă): de
exemplu dolul sau eroarea, viciu de consimţământ.95
Atunci când proprietatea este dobândită printr-un act juridic anulabil, sunt
posibile 3 ipoteze:
1. actul translativ anulabil este confirmat de către titularul acţiunii în anulare.
În această situaţi, actul juridic se transformă dintr-un anulabil într-unul pur şi
simplu, consolidându-se în consecinţă dreptul de proprietate al dobânditorului.
2. titularul acţiunii în anulare obţine anularea actului, deci încetează dreptul
de proprietate a dobânditorului retroactiv.
3. dreptul la acţiune al titularului se precrie. Ca efect, se consolidează dreptul
de proprietate al dobânditorului.
În toate cele trei ipoteze starea de incertitudine a dreptului de proprietate este
temporară, anulabilitatea dreptului fiind posibilă până la confirmarea lui sau până la
împlinirea termenului de prescripţie.

D. PROPRIETATEA COMUNĂ
Proprietatea comună este cea mai importantă şi frecventă modalitate a
dreptului de proprietate. Caracteristic proprietăţii comune este faptul că toate
prerogativele dreptului aparţin împreună şi concomitent mai multor titulari.
Proprietatea comună este susceptibilă de a fi exercitată pe cote părţi sau în
devălmăşie (temporar ori perpetuu sau forţat).
Deosebirea dintre proprietatea comună pe cote părţi şi proprietatea comună în
devălmăşie, constă în aceea că în primul caz fiecare dintre titulari are determinată

95
Nu eroarea obstacol, deoarece ea presupune lipsa consimţământului, ori această deficienţă este sancţionată cu
nulitate absolută!.

85
câte o fracţiune ideală din drept, pe când în cazul devălmăşiei stăpânirea comună
nu este dublată de determinarea cotei.
1.) Dreptul de proprietate comună pe cote părţi
Definiţie, noţiuni generale
Cunoscut şi sub denumirea de coproprietate, proprietatea comună pe cote
părţi se caracterizează prin aceea că acelaşi bun, nefracţionat în materialitatea sa
aparţine concomitent mai multor titulari, fiecare dintre aceştia având numai o cotă
parte ideală din dreptul de proprietate.
Astfel spus, dreptul fiecăruia se referă la întregul bun şi se întâlneşte cu
dreptul celorlalţi în fiecare dintre cele mai mici particule ce alcătuiesc bunul în
materialitatea sa96.
Titularii dreptului de proprietate comună pe cote părţi cunosc întinderea
dreptului lor asupra bunului comun, dar ei nu cunosc partea materială din bunul
comun ce corespunde întinderii drepturilor lor. De exemplu, două persoane au în
proprietate comună un imobil format din teren şi casă de locuit. Întinderea dreptului
fiecăruia este determinată printr-o fracţiune (2/3, 3/5 etc.) sau printr-un procent
(25%, 50%) fără însă ca vreunul să cunoască exact care parte din teren sau din casa
de locuit corespunde dreptului său.
Din cele expuse rezultă că două idei sunt diriguitoare pentru configurarea
noţiunii de proprietate comună pe cote părţi, şi anume:
a) nici unul dintre coproprietari nu este titular exclusiv al unei fracţiuni
materiale din bun. Dacă bunul ar fi fracţionat şi fiecare parte ar aparţine în
exclusivitate unui proprietar dreptul de proprietate ar fi exclusiv.
b) fiecare dintre coproprietari este titular exclusiv numai al cotei părţi ideale,
abstracte din dreptul de proprietate. Dreptul este fracţionat, nu însă şi bunul în
materialitatea sa.

96
C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit., p. 180.
86
 La rândul său proprietatea comună pe cote poate fi privită în două forme, şi
anume proprietatea comună pe cote părţi care are ca obiect un bun individual, şi
indiviziunea ce are ca obiect o universalitate de bunuri.
Dacă proprietatea comună pe cote părţi este o modalitate a dreptului de
proprietate, indiviziunea este o modalitate a patrimoniului. Codul civil nu dă o
reglementare de ansamblu nici proprietăţii comune pe cote părţi şi nici indiviziunii,
ci se referă incidental la ele atunci când vorbeşte despre împărţeala succesorală în
art. 728 şi următoarele.
Din punctul de vedere al duratei, coproprietatea poate fi de două feluri şi
anume:
I) proprietatea comună pe cote părţi obişnuită sau temporară, care poate
înceta prin efectul împărţelii sau partajului bunului;
II) proprietatea comună pe cote părţi forţată sau perpetuă ce nu poate să
înceteze, nefiind posibilă împărţeala.
Le urmărim în detaliu:
I) Proprietatea comună pe cote părţi obişnuită sau temporară
De regulă, proprietatea comună pe cote părţi are un caracter temporar, ea
născându-se ca o consecinţă a moştenirii când în urma defunctului rămân mai mulţi
succesori.
Două principii caracterizează proprietatea comună pe cote părţi obişnuită, şi
anume:
a) copărtaşul nu are un drept exclusiv asupra unei părţi determinate din bun în
materialitatea sa;
b) fiecare copărtaş are un drept exclusiv numai asupra unei cote părţi ideale
din drept.
La rândul său, fiecare dintre aceste principii generează drepturile care revin
fiecărui copărtaş şi anume:

87
 Din primul principiu enunţat, rezultă consecinţa că nici unul dintre copărtaşi
nu poate înfăptui acte cu privire la bun în întregul său fără acordul celorlalţi.
Această consecinţă poartă numele de regula unanimităţii.
Această regulă se referă la următoarele acte:
- Actele materiale care privesc folosinţa bunului, sunt permise copărtaşilor,
cu condiţia de a nu schimba destinaţia bunului. Cât priveşte fructele, acestea se
cuvin coproprietarilor proproţional cu cota fiecăruia.
- În matria actelor juridice, trebuie făcută distincţia între actele de
dispoziţiune şi cele de administrare.
Nici unul dintre copărtaşi nu poate face fără acordul celorlalţi acte de
dispoziţie, cu privire la întregul bun.
Dacă totuşi a fost făcut un asemenea act, valabilitatea lui depinde de
rezultatul împărţelii: dacă bunul sau partea materială vor intra în patrimoniul
dispunătorului, actul de dispoziţie va fi retroactiv valabil. În caz contrar, tot
retroactiv, acesta va fi desfiinţat.
Deşi regula unanimităţii urmăreşte şi actele de administrare a bunului, în
practica juridică s-a admis punctul de vedere că actele de conservare a bunului pot fi
făcute de un singur copărtaş, fără a fi necesar acordului celorlalţi.
Din cel de al doilea principiu, decurge consecinţa că fiecare copărtaş poate să
dispună liber şi neîngrădit de cota sa ideală de drept. Aceasta nu schimbă natura
juridică a bunului, întrucât operează doar o subrogaţie personală, referitoare la
înlocuirea unui copărtaş cu un altul.
Situaţia s-ar schimba doar în ipoteza în care înstrăinarea s-ar face tot către un
coproprietar, care în felul acesta ar dobndi proprietatea exclusivă şi integrală asupra
bunului.
Încetarea coproprietăţii temporare are loc de regulă prin împărţeală,
cunoscută sub denumirea de partaj.
În felul acesta se pune capăt stării de coproprietate ori de indiviziune, în
sensul că bunul sau bunurile stăpânite în comun pe cote părţi sunt împărţite între
88
copărtaşi, fiecare dintre ei devenind proprietarul unui bun dintre cele ce formau
obiectul coproprietăţii, în cazul în care bunul poate fi împărţit în natură.
În caz contrar, bunul se atribuie în întregime unuia dintre copartajanţi cu
obligarea sa la plata către ceilalţi a echivalentului valoric al cotei lor.
Dacă nici unul nu doreşte să preia bunul, acesta va fi vândut la licitaţie,
achivalentul valoric fiind împărţit potrivit cotelor lor, copărtaşilor.
Articolul 728 Cod civil stabileşte regula că dreptul de a cere încetarea
indiviziunii este imprescriptibil. Regulile referitoarela indiviziune sunt aplicabile
însă şi în materia coproprietăţii.
În aceeaşi măsură este aplicabilă şi dispoziţia din art. 728 Cod civil, potrivit
căreia nimeni nu poate fi silit a rămâne în diviziune.
În fine, încetarea coproprităţii poate avea loc şi în situaţia când unul dintre
copărtaşi devine titular al tuturor celorlalte părţi, prin succesiune, cumpărare,
donaţie etc.

II) Proprietatea comună pe cote părţi, forţată şi perpetuă

Noţiuni generale
Regula o constituie coproprietatea temporară dar, în mod excepţional, ea
poate avea un caracter perpetuu, deci forţat.
Coproprietatea este forţată, deoarece se menţine indiferent de voinţa
coproprietarlor, şi perpetuă întrucât nu poate înceta pe calea obişnuită a împărţelii.
Bunurile care alcătuiesc obiectul acestei forme de coproprietate sunt accesorii
altor bunuri principale, a căror soartă juridică o urmează potrivit principiului
“accesorium sequitur principale”.
Cazuri de coproprietate forţată
Există coproprietate forţată în următoarele cazuri:
1) coproprietatea forţată a unor bunuri considerate ca bunuri de familie
(morminte, manuscrise, tablouri şi fotografii de familie);

89
 2) coproprietatea forţată asupra părţilor comune din cădirile cu mai multe
etaje şi apartamente;
3) copropritatea forţată asupra lucrurilor comune necesare pentru folosirea a
două imobile vecine;
4) coproprietatea forţată a despărţiturilor comune.
Le urmărim pe toate în detaliu:
1) Chestiunile referitoare la prima situaţie nu comportă discuţiune, întrucât în
mod natural acestea nu pot fi partajate prin însăşi destinaţia lor economică.
2) Situaţia clădirilor cu mai multe locuinţe şi spaţii este reglementată în
prezent de două acte normative şi anume: Legea 50/1991, privind autorizarea
executării construcţiilor şi Legea 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu
altă destinaţie construite din fondurile statului.
Potrivit articolului 36 alineatul 1 din Legea 50/1991, atunci când într-o
clădire se realizează mai multe apartamente şi suprafeţe locative cu altă destinaţie,
proprietarii acestora dobândesc şi o cotă parte de proprietate supra tuturor părţilor
de construcţii şi instalaţii, precum şi asupra tuturor dotărilor care, prin natura lor, nu
se pot folosit decât în comun.
În acelaşi timp, ei dobândesc şi cotă parte de dreptul de concesiune asupra
terenului aparţinând domeniului privat al statului.
Articolul 10 din Legea 85/1992, prevede că dreptul de proprietate se
dobândeşte şi asupra terenului aferent clădirii aşa cum a fost el determinat prin
autorizaţia de construcţie, iar valoarea cotei se include în preţ.
3) Coproprietatea forţată asupra clădirilor comune necesare sau utile pentru
folosirea a două imobile vecine. Servesc pentru folosirea a două imobile vecine,
drumurile, potecile, fântânile sau izvoarele, în măsura în care se găsesc chiar pe
linia de hotar dintre cele două proprietăţi.
Dimpotrivă, dacă acestea s-ar afla pe unul dintre fondurile învecinate şi ar
servi pentru utilizarea celuilalt, situaţia juridică nu mai este coproprietatea, ci
servitutea.
90
 4) Coproproetatea despărţiturilor comune
Expresia “despărţiturii comune” desemnează zidul, şanţul sau gardul care
separă două proprietăţi învecinate, şi cu privire la care operează prezumţia de
coproprietate.
Asupra acestora cei doi proprietari au un drept egal, coproprietatea lor fiind
forţată şi perpetuă, accesorie dreptului de proprietate asupra imobilelor învecinate.
a) Zidul despărţitor este, potrivit art. 590 Cod civil, “orice zid care serveşte
de despărţire între clădiri sau între curte şi grădină şi între ogrăzi la ţară, se
socoteşte comun dacă nu există titlu sau semn care ar proba contrariul”.
Dimpotrivă, dacă zidul este înclinat, articolul 591 Cod civil instituie
prezumţia că acesta ar aparţine exclusiv proprietarului dinspre care există planul
înclinat.
Caracterul forţat al coproprietăţii rezultă şi din dispoziţiile articolului 598
Cod civil, potrivit cărora orice vecin poate să facă zidul comun în tot sau în parte,
plătind celuilalt jumătate din valoarea sa sau a părţii ce vrea să o facă comună.
Ambii coproprietari însă sunt obligaţi la repararea şi întreţinerea zidului
comun.
b) Şanţul comun
Potrivit articolului 602 Cod civil “toate şanţurile între două proprietăţi se
socotesc a fi comune de nu va fi titlu sau semn contrariu”.
Printre semnele de necomunitate, articolele 603, 604, prevăd că şanţul
aparţine exclusiv celui pe al cărui teren a fost aruncat sau înălţat pământul.
c) Gardul comun
Potrivit art. 606Cod civil “orice gard ce desparte două proprietăţi se
socoteşte comun, afară dacă numai una singură din două proprietăţi va fi îngrădită
sau de nu va fi un titlu sau posesiune îndestulătoare care să constate din contră”.
Textul instituie aşadar o prezumţie relativă de comunitate, ce poate fi răsturnată prin
proba contrarie.

91
 În ceea ce priveşte arborii care se găsesc în gardul comun, şi ei sunt prezumţi
a fi tot comuni până la proba contrarie. Atât fructele cât şi lemnul lor aparţin
coproprietarilor în funcţie de cotele lor.

2. Dreptul de proprietate comună în devălmăşie

Noţiuni generale
Dreptul de proprietate în devălmăşie constituie a doua ipostază în care se
înfăţişează dreptul de proprietate comună.
Caracteristic proprietăţii devălmaşe, spre desebire de proprietatea comună pe
cote părţi, este faptul că la devălmăşie titularii nu au precizată o cotă parte din
drept, aceasta aparţinându-le tuturor, împreună şi nefracţionat.
Legislaţia noastră nu cuprinde o reglementare generală a dreptului de
proprietate comună în devălmăşie.
Noţiunea, caracterele şi regimul juridic al devălmăşiei, au fost totuşi
configurate în baza dispoziţiunilor cuprinse în Codul familiei cu privire la
comunitata de bunuri a soţilor, precum şi cu importanta contribuţie a literaturii de
specialitate97.
Singurul caz de proprietate devălmaşă cunoscut în dreptul românesc actual, îl
constituie comunitatea de bunuri a soţilor, numită şi “devălmăşie matrimonială”.
Izvorul acestei devălmăşii îl constituie faptul dobândirii de către oricare
dintre soţi a unui bun în timpul căsătoriei.
Cu privire la administrarea, folosinţa şi dispoziţia asupra acestor bunuri, ele
se realizează de soţi de comun acord. Cu toate acestea, legea instituie prezumţia
mandatului reciproc al soţilor în ceea ce priveşte administrarea, folosinţa şi
dispoziţia cu privire la bunurile comune. Articolul 35 alineat 2 din Codul Familiei
precizează că “Oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că
are şi consimământul celuilalt soţ. Cu toate acestea, nici unul dintre soţi nu poate

97
Dumitru Lupulescu, Dreptul de proprietate comună al soţilor, Casa de Editură şi Presă “Şansa” SRL, Bucureşti,
1992, p. 38.

92
înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o construcţie ce face parte din bunurile
comune, dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ”.
Încetarea devălmăşiei, este legată de încetarea împrejurărilor care i-au dat
naştere.
În consecinţă, încetarea sau desfacerea căsătoriei are drept efect, printre altele
şi încetarea devălmăşiei matrimoniale.
Modalitatea de încetare o constituie împărţeala, care se poate face prin
învoială sau pe cale judecătorească.
Împărţeala judecătorească, numită şi partaj, presupune mai întâi stabilirea
masei bunurilor comune apoi stabilirea cotei de contribuţie a celor doi soţi la
dobândirea bunurilor. În această fază procesuală, devălmăşia se transmformă practic
într-o coproprietate pe cote părţi. În fine, după evaluarea şi lotizarea lor, bunurile
sunt împărţite în materialitatea lor98.
Comparaţie între proprietatea comună pe cote părţi şi proprietatea comună
în devălmăşie
a) Asemănări
1. Ambele sunt modalităţi ale dreptului de proprietate, implicând cel puţin doi
titulari concomitent şi un bun unic sau o masă de bunuri.
2. În ambele cazuri, proprietatea comună încetează prin împărţeală după
reguli identice.
3. În ambele situaţii, drepturile coproprietarilor se întind asupra întregului bun
sau a tuturor bunurilor ce alcătuiesc obiectul dreptului de propriette comună.
b) Deosebiri
1) La proprietatea comună pe cote părţi, fiecare coproprietar cunoaşte cota sa
parte abstractă din drept, spre deosebire de proprietatea devălmaşă, în cazul căreia
cotele nu sunt cunoscute şi se stabilesc doar cu prilejul partajului.

98
Pentru procedura partajului de bunuri comune vezi Ilie Stoenescu şi Savelly Zilberstein Drept procesual civil Ed.
Didactică şi pedagogică, Bucureşti 1977 p.133; I. P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. ALL Bucureşti 1995,
p. 245.

93
 2) Fiecare coproprietar poate dispune în cazul proprietăţii comune pe cote
părţi de cota sa ideală de drept, spre deosebire de codevălmaşi care nu o pot face,
întrucât nu cunosc întindera dreptului lor.
3) Proprietatea comună pe cote părţi poate exista indiferent de calităţile
juridice ale coproprietarilor.
Proprietatea comună în devălmăşie are un caracter “intuitu personae”, ea
neputând lua naştere decât între soţi.
4) Proprietatea comună pe cote părţi poate avea ca izvor contractul, legea,
succesiunea, uzucapiunea etc., spre deosebire de devălmăşie al cărui unic izvor îl
constituie relaţiile de căsătorie.
5) Actele de dispoziţie sunt supuse în cazul proprietăţii comune pe cote părţi
principiului unanimităţii, pe câtă vreme în cazul devălmăşiei operează prezumţia
mandatului casnic.

Secţiunea 3.3. Posesia

3.3.1. Noţiuni generale

Definiţia posesiei este dată de art. 1846 alineatul 2 din Codul civil în
următorii termeni: “Posesia este deţinerea unui lucru sau folosinţă de un drept
exerctată, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru”.
Posesia este aşadar o stare de fapt ce creează aparenţa proprietăţii şi deci în
aparenţă posesorul este privit până la proba contrarie, drept proprietar.
În practică se ivesc situaţii când posesia poate avea un titular iar proprietatea
poate fi invocată de un altul, astfel încât între aceştia se poate ivi un conflict.
Apărarea dreptului de proprietate este precris conturată în dispoziţii legale
imperative.
În aceeaşi măsură însă, legea apără şi posesia, care de cele mai multe ori
corespunde însuşi dreptului de proprietate invocat de titular. Pentru acest din urmă

94
motiv, simpla posesie - ca stare de fapt - este îndreptăţită la o serioasă protecţie
juridică în măsurea în care sunt îndeplinite elementele sale constitutive şi anume:

a)Elementul material, numit şi “corpus” care constă în realizrea unui contact

direct cu lucrul, concretizat prin acte şi fapte materiale de genul deţinerii, folosirii şi
culegerii fructelor sau chiar al înstrăinării.

b) Elementul psihologic sau intenţional, numit şi “animus” care constă în

voinţa exteriorizată a celui ce săpâneşte bunul pentru sine, şi de a se comporta ca un
adevărat proprietar, ori ca titular al unui alt drept real. Plastic, acest element s-a
numit în literatura clasică romană “animus domini”, “animus sibi habendi” ori
“animus possindendi”.
Lipsa elementului subiectiv (psihologic - sau intelectual) are drept consecinţe
degenerarea posesiei într-o detenţie precară.
Potrivit art. 1853 Cod civil, nu constituie posesie ci detenţie precară “actele
ce exercităm asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de
locatari, depozitari, uzufructuari, sau asupra unui lucru comun, în puterea
destinaţiei legale a aceluia”. În aceeaşi măsură, potrivit alineatului 2 al aceluiaşi
text, tot o detenţie precară este şi posesiunea ce s-ar exercita asupra unui lucru al
altuia, prin simpla îngăduinţă a proprietarului.
Detentorul precar se află de regulă într-o relaţie contractuală cu proprietarul,
raport în funcţie de care se poate stabili şi natura juridică a detenţiei.
Locatarul unui imobil de exemplu, nu ar putea invoca niciodată în faţa
proprietarului uzucapiunea, deoarece el a posedat cu îngăduinţa acestuia. Tot un
detentor precar este şi depozitarul, atâta vreme cât bunul se află în grija sa. El nu are
nici un drept asupra bunului, fiind obligat să-l restituie în starea în care l-a primit.
În concluzie, detentorul precar posedă întotdeauna pntru altul. Lipsind deci
elementul “animus” nu ne aflăm în situaţia juridică a unei posesii.

95
 3.3.2. Dobândirea, dovada şi pierderea posesiei
1. Pentru a fi dobândită posesia, cu toate conecinţele juridice care decurg din
aceasta, se impune a fi întrunite ambele elemente constitutive (animus şi corpus).
S-a pus în practică problema dacă elementele constitutive ale posesiei trebuie
să fie ambele exercitate de aceeaşi persoană.
Răspunsurile au fost date după prealabila distincţie dintre elementul
intenţional şi cel material.
S-a stabilit că puterea materială asupra lucrului, poate fi exercitată nu numai
de către posesor, dar şi de un reprezentant al său, deci “corpore alieno” (De
exemplu posesorul care a închiriat lucrul, sau l-a încredinţat altuia în depozit). În
ceea ce priveşte elementul intenţional, el trebuie să fie întrunit numai în persoana
celui ce pretinde că posedă, neputând fi exercitat prin altcineva, “animo alieno”.
2. Dovada posesiei. Fiind o stare de fapt, posesia poate fi dovedită prin orice
mijloc de probă, pentru că a dovedi posesia, înseamnă în ultimă analiză a-i dovedi
elementele constitutive, respectiv “corpus” şi “animus”.
a) Elementul material al posesiei poate fi uşor dovedit, întrucât are un
caracter obiectiv, aparent şi deci perceptibil.
b) Elementul intenţional, prin natura sa psihică, prezintă serioase dificultăţi
sub aspectul probaţiunii.
Proba elementului intenţional este facilitată de lege, prin instituirea a două
prezumţii legale.
În primul rând, articolul 1854 din Cod civil precizează că “posesorul este
presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a
încercat a poseda pentru altul”. Altfel spus, există prezumţia că cel ce deţine un
lucru, până la proba contrarie, este posesorul acelui lucru.
A doua prezumţie legală este instituită de articolul 1855 din Cod civil şi
constituie reversul celei dintâi. Textul precizează că “atunci când posesorul a

96
început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeaşi calitate, daŢw
nu este proba contrarie”.
Pe când textul art. 1854 prezumă a fi posesor pe cel ce exercită puterea
materială asupra bunului, articolul 1855 prezumă că cel ce este în prezent detentor
precar a avut aceeaşi calitate şi în trecut.
Ambele prezumţii “juris tantum” fiind relative, pot fi răsturnate prin proba
contrarie.
3) Pierderea posesiei. Posesia nu poate exista, decât atât timp cât se păstrează
unitatea dintre elementele sale constitutive. Dispariţia lor, sau chiar numai a unuia,
are ca efect pierderea posesiei.
Într-o primă ipoteză, este posibilă încetarea simultană a ambelor elemente
cum se întâmplă în cazul înstrăinării ori abandonării.
Într-o a doua ipoteză, este posibil să dispară numai unul dintre cele două
elemente, efectul fiind însă acelai.
Pierderea lucrului sau trecerea lui în stăpânirea altui posesor are drept
consecinţă pierderea posesiei, o dată cu încetarea elementului ei material. Acelaşi
efect îl va avea însă şi dispariţia elementului intenţional al posesiei, chiar dacă
stăpânirea materială continuă, cum este cazul constitutului posesor99.

3.3.3. Calităţile şi viciile posesiei

1. Calităţile posesiei
Posesia este aptă să producă efectele prevăzute de lege numai dacă întruneşte
condiţiile de utilitate prevăzute de art. 1847 din Codul civil, nefiind deci suficiente
numai cele două elemente constitutive ale sale.
Deşi textul se referă numai la efectul uzucapiunii, în realitate calităţile
menţionate sunt necesare pentru producerea tuturor efectelor juridice ale posesiei.
99
Este constitut posesor, atunci când proprietarul unui lucru îl vinde, dar continuă să-l păstreze şi după vânzare ca
locatar ori depozitar.

97
 Care sunt aşadar aceste calităţi care fac posesia utilă?
a) Posesia să fie continuă
Articolul 1847 din Codul civil prevede că pentru a se putea prescrie, “se cere
o posesiune continuă”, în vreme ce art. 1848 precizează că posesiunea “este
discontinuă când posesorul o exercită neregulat, adică cu intermitenţe anormale”.
Continuitatea posesiei este prezumată, conţinutul prezumţiei rezultând din
textul articolului 1850 Codul civil. Caracterul de continuitate nu exclude însă
anumite intermitenţe, cu condiţia ca acesta să fie normale (Exemplu, cazul forţei
majore sau al calamităţilor naturale care ar împiedica temporar exerciţiul poesiei).
b) Posesia să fie neîntreruptă
Spre deosebire de continuitate care presupune o atitudine a posesorului,
întreruperea posesiei este rezultatul faptului unui terţ, care duce la desfiinţarea
posesiei.
Întreruperea posesiei vizează în primul rând paralizarea uzucapiunii, atâta
timpt cât articolul 1847 Cod civil enumeră printre calităţile posesiei şi pe aceea de a
nu fi neîntreruptă.
c) Poesia să fie netulburată
Textul articolului 1851 din Codul civil menţionează că posesia este tulburată
atunci când este întemeiată sau conservată prin acte de violenţă împotriva sau din
partea adversarului.
Conservarea posesiei prin mijloace violente nu este incompatibilă însă cu
caracterul netulburat al acesteia atunci când violenţa pasivă este un răspuns la actele
de violenţă activă utilizate de un terţ în vederea deposedării. În cazul actelor de
simplă ameninţare, care nu duc la pierderea materială a bunului, posesorul trebuie
să se limiteze la o stare de expectativă prin care posesia nu se consideră viciată.
d) Poesia să fie publică.
Publicitatea posesiei constă în exercitarea ei, asemenea proprietăţii în văzul
tuturor. Legea nu defineşte publicitatea posesiei, însă se referă în articolul 1852 la

98
clandestinitate ca viciu al posesiei. Intenţia legiuitorului, constă în aceea că posesia
trebuie să fie exercitată în aşa fel încât să poată fi normal cunoscută şi de cel în
detrimentul căruia curge.
e) Posesia să fie sub nume de proprietar.
Exercitarea posesiei sub nume de proprietar, presupune ca stăpânirea în fapt a
lucrului să fie exercitată cu intenţia de a stăpâni pentru sine şi nu pentru altul, aşa
cum procedează un detentor precar, locatar sau depozitar.
f) Posesia să fie neechivocă
Codul civil român nu include printre calităţile posesiei neechivocitatea,
omisiune a cărei justificare şi-ar găsi raţiunea în faptul că echivocitatea s-ar
confunda cu precaritatea. Reţinem totuşi că neechivocitatea este o calitate distinctă
a posesiei, căci posesia este neechivocă doar atunci când nu sunt îndoieli cu privire
la existenţa celor două elemente constitutive ale sale.
2. Viciile posesiei
Contrare fiecăreia dintre calităţile sale, sunt viciile posesiei. Asşa cum rezultă
şi din articolul 1847 Cod civil, viciile posesiei sunt următoarele:
a. discontinuitatea;
b. violenţa;
c. clandestinitatea;
d. precaritatea;
e. echivocitatea.
a. Discontinuitatea
Potrivit articolului 1848 din Cod civil est discontinuă posesia exercitată cu
intermitenţe anormale. Spre deosebire de întreruperea ei care are drept efect
încetarea posesiei, discontinuitatea este doar un viciu temporar al posesiei care duce
la suspendarea ei.
Discontinuitatea este totodată un viciu absolut, întrucât poate fi invocat de
către orice persoană interesată (articolul 1866 alineatul 1).

99
 Ca viciu al posesiei, discontinuitatea se referă de regulă la posesia
nemiscătoarelor, întrucât în ceea ce priveşte miscătoarele sunt aplicabile
dispoziţiunilor articolului 1909 Cod civil, potrivit cărora simpla posesie de bună
credinţă, fără a fi necesară vreo scurgere de timp, are valoarea unui titlu de
proprietate.
b. Violenţa
Articolul 1851 Cod civil precizează că “posesia este tulburată când este
fondată sau conservată prin acte de violenţă în contra sau din partea
adversarului”.
Din conţinutul textului rezultă că nu este suficient ca posesia să fi început în
mod paşnic, ea trebuie să fie conservată şi pe parcurs tot în mod paşnic.
Caractrele juridice ale violenţei sunt următoarele:
1. este viciu relativ, în sensul că poate fi invocat numai de către cel împotriva
căruia a fost exercitată violenţa (1962 alineat 2 Cod civil);
2. este un viciu temporar, în sensul că o dată încetată violenţa, posesia
redevine utilă;
3. se aplică atât în privinţa posesiei nemişcătoarelor, cât şi a bunurilor
mişcătoare.
c. Clandestinitatea.
“Posesiunea este clandestină când posesorul o exercită în ascuns de
adversarul său încât cesta nu este în stare să poată să o cunoască”, aşa cum
prevede art. 1852 Cod civil.
Viciul clandestinităţii este aplicabil în materia mişcătoarelor, fiind greu de
conceput şi în cea a nemişcătoarelor.
Viciului clandestinităţii îi corespund următoarele caractere juridice:
1. este un viciu relativ putând fi invocat, deci numai de către cei faţă de care
posesia a fost exercitată pe ascuns (articolul 1862 alineatul 2 Cod civil);
2. este un viciu temporar, întrucât odată încetată clandestinitatea, redevenind
publică, posesia redevine şi utilă (articolul 1956 Cod civil).
100
 d. Precaritatea
Cu privire la precaritate, opiniile autorilor au fost diferite: unii100 susţin că
aceasta constituie un viciu al posesiei, întrucât articolul 1847 Cod civil a inclus
printre calităţile ei şi exercitarea sub nume de proprietar Ori, prin această distincţie
s-a dorit să se sublinieze viciul şi nu lipsa posesiei.
Într-o a doua opinie101 pe care o împărtăşim, precaritatea este mai mult decât
un viciu, ea constituie însăşi lipsa posesiei102. Caracteristic pentru precaritate este
faptul că stăpânirea lucrului este lipsită de “animus sibi habendi”, deci de elementul
intenţional al posesiei. Mai mult decât atât, precaritatea este separat definită de
articolul 1853 Cod civil potrivit căruia “actele ce exercităm asupra unui lucru al
altuia sub nume precar, adică în calitate de locatar, depozitar, uzufructuar etc. sau
asupra unui lucru comun, în puterea destinaţiei legale a aceluia, nu constituie o
posesie sub nume de proprietar”.
Din text rezultă cu prisosinţă că precaritatea echivalează cu lipsa posesiei şi
nu cu un simplu viciu al acesteia103.
În concepţia Codului civil precaritatea posesiei apare ca un viciu absolut şi
perpetuu.
În cazurile special prevăzute de lege, precaritatea se poate transforma în
posesie, prin intervertire.
e. Echivocitatea
Deşi articolul 1847 Cod civil nu include printre viciile posesiei echivocitatea,
ea a fost recunoscută ca atare atât în literatura juridică, dar şi în practica judiciară.
O posesie este echivocă atunci cnd sunt îndoieli cu privire la existenţa
elementelor sale constitutive, “animus” şi “corpus”.
În acest sens, practica instanţei supreme a decis că posesia exercitată de un
coproprietar asupra întregului bun individ, este echivocă, deoarece sunt dubii că

100
E. Safta Romano, op. cit., p. 174.
101
C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit., p. 242.
102
Vezi supra referitor la elementele posesiei.
103
În acelaşi sens şi Mircea Costin, op. cit., vol. I, p. 396.
101
actele de posesiune s-au efectuat de coproprietar în calitate de posesor al bunului,
ori ca proprietar privind cota sa parte de proprietate.

3.3.4. Efectele posesiei

În pofida împrejurării că este doar o stare de fapt, legea recunoaşte posesiei
uitle anumite consecinţe juridice.
Efectele posesiei pot fi grupate astfel:
1. posesia crează o prezumţie de proprietate (art. 1854 Cod civil);
2. posesorul de bună credinţă dobândeşte fructele lucrului asupra căruia
exercită posesia (articolul 485 Cod civil);
3. posesia este protejată prin acţiunile posesorii;
4. posesia prelungită duce, prin uzucapiune, la dobândirea dreptului de
proprietar.

A. PREZUMŢIA DE PROPRIETATE
Posesia exercitată în condiţiile prevăzute de lege crează până la proba
contrarie o prezumţie de proprietate în favoarea celui ce o exercită.
Această prezumţie este instituită de dispoziţiunile art. 1864 Cod civil, potrivit
căruia “posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar,
dacă nu este probă că a început a poseda pentru altul”.
Prezumţia de proprietate operează în favoarea posesorului, întrucât de cele
mai multe ori, posesia ca stare de fapt coincide cu dreptul de proprietate. Avantajul
pe care-l creează această prezumţie, constă în aceea că fiind pârât, posesorul nu are
a face probe în sprijinul dreptului său, întrucât este prezumat proprietar până la
proba contrarie.
În materia bunurilor mişcătoare, prezumţia este mai puternică deoarece în
virtutea articolului 1909 Cod civil, posesia de bună credinţă echivalează cu titlu de

102
proprietate, nefiind posibilă proba contrarie. Dimpoptrivă în materia bunurilor
nemişcătoare prezumţia de proprietate poate fi răsturnată prin proba contrară.

B. DOBÂNDIREA FRUCTELOR DE CĂTRE POSESORUL DE BUNĂ

CREDINŢĂ
Ca principiu general, fructele unui lucru se cuvin proprietarului.
De la această regulă există o excepţie: posesorul de bună credinţă al lucrului
îi culege fructele, fără ca proprietarul să poată ridica vreo pretenţie asupra lor.
Această excepţie este instituită de articolul 485 Cod civil, care prevede că
“posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât atunci când posedă cu bună
credinţă”.
Articolul 486 Cod civil precizează că prin bună credinţă se înţelege
împrejurarea în care posesorul “poedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ
de proprietate, ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute”.
Din text rezultă că buna credinţă este de ordin subiectiv, constând în
convingerea posesorului că lucrul, ale cărui fructe le culege, a fost dobândit de la
adevăratul proprietar şi că titlul în virtutea căruia posedă este valabil, lipsit de orice
viciu.
Dovada bunei credinţe nu trebuie să fie făcută, întrucât în favoarea
posesorului pledează prezumţia “bona fides presumitur” prevăzută de articolul 1899
Cod civil, potrivit căruia “Buna credinţă se presupune totdeauna şi sarcina probei
cade asupra celui ce alege reaua credinţă”.
Articolul 487 Cod civil stabileşte că posesorul încetează să mai fie de bună
credinţă din momentul când viciile titlului său îi sunt cunoscute. Buna credinţă
trebuie să existe nu numai în momentul dobândirii lucrului, ea trebuie să fie
contemporană momentului perceperii fructelor. Posesorul nu este îndreptăţit să
perceapă fructele, după ce va fi cunoscut viciile titlului său, întrucât din acel
moment nu se mai bucură de beneficiul pe care legea i-l recunoaşte doar posesorului
de bună credinţă.
103
 Se poate pune firesc întrebarea care sunt fructele pe care le dobândeşte
posesorul de bună credinţă?
În primul rând trebuie precizat că în temeiul bunei credinţe, posesorul
dobândeşte doar fructele, nu şi productele ce se cuvin întotdeauna proprietarului,
chiar dacă deţinătorul a fost de bună credinţă.
În al doilea rând, pentru ca perceperea fructelor să fie recunoscută ca atare,
trebuie să fi avut loc la timpul cuvenit. Perceperea anticipată a fructelor civile de
exemplu, nu scuteşte pe posesorul lucrului de restituirea lor.
Cu totul alta este însă situaţia posesorului de rea-credinţă.
Acesta are obligaţia să restituie proprietarului lucrul atât valoarea lui, (în
eventualitatea în care lucrul a pierit) cât şi fructele.
Unicul drept recunoscut a acestui posesor este acela de a pretinde să i se
restituie de către proprietar cheltuielile ocazionate de perceperea şi recoltarea
fructelor, precum şi cele necesare şi utile făcute asupra lucrului.

C. PROTEJAREA POSESIEI PRIN ACŢIUNILE POSESORII

Acţiunea posesorie este o acţiune reală imobiliară prin care posesorul
urmăreşte apărarea posesiunii sale “ca o stare” de fapt împotriva oricărei
tulburări, menţinerea acestei stări ori redobândirea ei în eventualitatea că a fost
pierdută.
Caracterisitic acţiunii posesorii, este împrejjurarea că prin ea este apărată
starea de fapt a posesiei, fără a se pune în discuţie dreptul asupra lucrului.
Dreptul nostru cunoaşte două genuri de acţiuni posesorii şi anume:
a. acţiunea posesorie obişnuită sau în complângere;
b. acţiunea posesorie specială sau în reintegrare.
a. Acţiunea în complângere, este utilizată pentru a face să înceteze orice
tulburare a posesiei, de natură să împiedice exerciţiul liber şi efectele juridice ale
posesiei.
Pentru exercitarea ei, trebuie îndeplinite cumulativ trei condiţii:
104
 1. să nu fi trecut mai mult de un an de la tulburare sau deposedare;
2. reclamantul să facă dovada că înainte de data tulburării sau a deposedării a
deţinut bunul cel puţin un an;
3. posesiunea reclamantului să fie utilă, adică neviciată.
În condiţiile articolului 676 Cod procedură civilä, acţiunea în complângere
poate fi formulată şi de către un detentor precar, cu condiţia ca tulburătorul să nu fie
el însuşi cel pentru care deţine reclamantul.
Sarcina probei aparţine în acţiunea posesorie în complângere reclamantului.
b. Acţiunea posesorie în reintegrare este uzitată pentru apărarea posesiei,
atunci când deposedarea sau tulburarea s-au produs prin violenţă. Violenţa neavând
nici o justificare în drept, acţiunea în reintegrare poate fi promovată chiar şi de către
posesorul de rea-credinţă.
Spre deosebire de acţiunea posesorie obişnuită - în complângre, exerciţiul
acţiunii în reintegrare este condiţionat de îndeplinirea unei singure cerinţe: să nu fi
trecut mai mmult de un an de la tulburare sau deposedare.
Ca şi acţiunea în complângere, cea în reintegrare poate fi promovată şi de
către detentorul precar, dacă tulburarea s-a produs prin violenţă.
Acţiunile posesorii au următoarele caractere:
- sunt acţiuni reale;
- ocrotesc în dreptul nostru posesia bunurilor imobile şi drepturile reale
imobiliare susceptibile să fie dobândite prin uzucapiune. Întrucât în materia
mobilelor posesiunea se confundă practic cu proprietatea, acţiunile posesorii sunt
inutile în privinţa lor.
Este motivul pentru care s-a afirmat de litertură că în materie mobiliară
posesorul se confundă cu petitoriul sau că posesorul este absorbit de petitoriu.
D. DOBÂNDIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIN EFECTUL
POSESIEI ÎNDELUNGATE.

105
 Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă este un mod de dobândire a
proprietăţii sau a altor drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea
neîntreruptă a acestuia în tot timpul fixat de lege.
În articolul 645 din C. civ. se prevede că proprietatea se mai poate dobândi şi
prin prescripţie, în vreme ce art. 1837 arată că prescripţia achizitivă este un mijloc
de a dobândi proprietatea.
Uzucapiunea ca mod de dobândire a proprietăţii se întemeiază pe faptul
posesiei îndelungate a unui imobil, posesie care trebuie să îndeplinească condiţiile
de utilitate aşa cum sunt ele prevăzute de art. 1847 din C. civ. O posesie viciată sau
detenţiunea precară sunt irelevante sub aspect achizitiv, căci oricât ar dura ele în
timp, nu ar conduce niciodată la dobândirea proprietăţii. Atunci când posesorul este
de bună credinţă şi are un just titlu104, uzucapiunea durează de la 10 la 20 de ani, în
vreme ce dacă posesorul nu are un just titlu ea durează 30 de ani.

Secţiunea 3.4. Apărarea dreptului de proprietate.

3.4.1. Noţiuni generale

Dreptul de proprietate fiind cel mai important drept civil patrimonial, s-a
bucurat întodeauna de o protecţie juridică de natură să-i asigure exerciţiul
netulburat.
În doctrină, mijloacele de apărare a dreptului de proprietate au fost definite ca
fiind acele acţiuni prin care proprietarul tinde să înlăture atingerile ce sunt aduse
dreptului său şi să ajungă la restabilirea lui105.
Mijloacele juridice de apărare a dreptului de proprietate pot fi clasificate în
două mari categorii şi anume:

104
Justul titlu este un titlu translativ de proprietate ce nu provine de la adevăratul proprietar şi ale cărui vicii nu-i sunt
cunoscute posesorului ce uzucapează.
105
C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit., p. 199.
106
 a. mijloacele juridice nespecifice sau indirecte aşa cum sunt acţiunile născute
din dreptul de creanţă. Ele nu se întemeiază deci pe dreptul de proprietate sau pe alt
drept real, ci pe obligaţii rezultate din neexecutarea contractelor, din fapte ilicite sau
cvasicontracte, ori din îmbogăţirea fără just temei.
b. mijloacele juridice specifice, numite şi mijloace directe de protejare a
dreptului de proprietate, sunt acţiunile care se întemeiază pe dreptul de proprietate
sau pe faptul posesiunii. Aceste acţiuni având ca temei dreptul de proprietate, care
este un drept real se numesc acţiuni reale.
La rândul lor acţiunile reale se pot împărţi în: acţiuni petitorii şi acţiuni
posesorii.
Sunt acţuni petitorii, acele acţiuni reale menite să apere dreptul de proprietate
sau alt drept real, cum ar fi acţiunile în revendicare, acţiunile confesorii, acţiunile în
grăniţuire etc.
Sunt acţiuni posesorii, acele acţiuni reale destinate să apere posesiunea unui
imobil.
Între cele două categorii de acţiuni există mai multe deosebiri, dintre care
mai importante sunt două:
- spre deosebire de acţiunile petitorii care vizează fondul dreptului, adică
proprietatea, cele posesorii protejează doar posesia;
- în vreme ce acţiunile petitorii nu pot fi promovate decât de titularul
dreptului real încălcat (proprietar, uzufructuar etc.), acţiunile posesorii pot fi
promovate şi de către posesor.

3.4.2. Acţiunea în revendicare. Definiţie

Acţiunea în revendicare nu s-a bucurat legislativ de o definiţie consacrată.
Art. 1909 alineat 2 din Codul civil prevede că “cel ce a pierdut sau cel căruia i s-a
furat un lucru poate să-l revendice în curs de trei ani”, în vreme ce art, 1910 se

107
referă la revendicarea mobilelor, iar art. 1730 Cod civil face referire la posibilitatea
revendicării obiectelor vândute, de către vânzător.
În ştiinţa dreptului, acţiunea în revendicare a fost definită ca fiind acea
acţiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său, cere
restituirea acestuia de la posesorul neproprietar 106.
În practică, acţiunea în revendicare este cunoscută ca “acţiunea
proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar”.
Acţiunea în revendicare este caracterizată ca fiind o acţiune petitorie reală şi
imprescriptibilă. Ea este petitorie deoarece tinde să stabilească direct existenţa
dreptului de proprietate a reclamantului, şi reală deoarece ea apără însuşi dreptul
real de proprietate.
Acţiunea în revendincare este imprescriptibilă, deoarece dreptul de
proprietate pe care se întemeiază este şi el imprescriptibil sub aspect extinctiv,
nepierzându-se prin neuz.

3.4.3. Condiţii pentru exercitarea acţiunii în revendicare

Exerciţiul acţiunii în revendicare, implică o condiţie şi o precizare şi anume:
1) Condiţia calităţii de proprietar exclusiv
Persoana care revendică un bun (reclamantul) trebuie să aibă calitatea de
proprietar, adică să facă dovada dreptului său de proprietate.
Proprietarul exclusiv exercită acţiunea în revendicare, iar instanţele verifică dacă
acesta are calitatea pe care o pretinde în raport şi de susţinerile şi dovezile pârâtului
potrivit principiului “în excipiendo reus fit actor”107.
În practica judiciară s-a stabilit că doar proprietarul exclusiv are exerciţiul
acţiunii în revendicare.

106
Pentru alte definiţii, vezi şi E. Safta Romano, op. cit., p. 340; M. Costin,op.cit.,p.256.
107
Referitor la aspectele procesuale privind calitatea procesuală şi corelaţia dintre dreptul subiectiv civil şi acţiunea
civilă în justiţie vezi V. Negru şi D. Radu, Drept procesual civil, Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti 1975, p. 105
- 130;G. Boroi şi D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. A.L.L. Bucureşti, 1994, p. 117.

108
 Aşadar acţiunea în revendicare a unui coindivizar nu ar putea fi primită,
deoarece el are doar un drept limitat asupra bunului. El nu poate revendica nici
întregul bun fără acordul celorlalţi coproprietari, şi nici cota sa parte mai înainte de
individualizarea ei ca efect a unei hotărâri de partaj.
“Per a contrario” va fi primită acţiunea în revendicare promovată de toţi
coindivizarii, care împreună au un drept exclusiv asupra bunului ce formează
obiectul indiviziunii. În aceeaşi măsură în practica judecătorească, s-a pus problema
dacă numai unul dintre soţi are exerciţiul acţiunii în revendicare a unui bun comun
în temeiul mandatului tacit reciproc108.
Răspunsul a fost pozitiv, plecând de la ideea că prin acţiunea sa, soţul
reclamant, vizează mărirea patrimoniului comun, care îi profită şi celuilalt soţ109.
În fine, o ultimă problemă a fost aceea de a se şti dacă este admisibilă
acţiunea în revendicare promovată de un coproprietar împotriva celorlalţi cu privire
la bunul indiviz.
Răspunsul dat în practica instanţei comune supreme a fost negativ, cu
motivarea că un coindivizar nu poate revendica un bun indiviz mai înainte de
înfăptuirea partajului, deoarece acţiunea în revendicare presupune un drept exclusiv
şi determinat pe care coindivizarul nu îl poate obţine decât prin efectul partajului110.
2) Acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, precizare ce îşi are sorgintea
tocmai în caracterul perpetuu al dreptului de proprietate care nu se pierde prin neuz.
Indiferent cât de mult şi-ar neglija titularul exerciţiul dreptului său, acesta nu
este sancţionat de legea civilă în mod direct. Numai în cazul când o altă persoană ar
dobândi bunul prin efectul uzucapiunii, s-ar răsfrânge indirect asupra lui, consecinţa
pierderii bunului.
De la regula imprescriptibilităţii acţiunii în revendicare există totuşi o singură
excepţie prevăzută de art. 561 din Codul de procedură civilă. Textul prevede că

108
Cu privire la mandatul tacit, vezi I. P. Filipescu, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Actami Bucureşti 1994, p.
148.
109
Pentru opinia contrară, a se vedea E. Safta Romano, op. cit., p. 154.
110
Decizia civilă nr. 224/24 noiembrie 1972, în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1972, p. 84.
109
“orice cerere de evicţiune totală sau parţială a bunului adjudecat, se va prescrie în
termen de cinci ani din momentul executării ordonanţei de adjudecare”. Acest
termen scurt pentru exercitarea acţiunii în revendicare este menit să confere
siguranţa atât cumpărătorului la licitaţie publică, dar şi celorlalte persoane ce ar
putea eventual dobândi ulterior bunul.
A. ACŢIUNEA ÎN REVENDICARE IMOBILIARĂ
Exerciţiul acţiunii în revendicare implică în primul rând dovada dreptului de
proprietate, iar în procesul civil sarcina probei aparţine reclamantului, dispoziţiunea
art. 112 din Codul de procedură civilă fiind plastic evidenţiată de adagiul “actori
incumbit probatio”. De altfel dispoziţia art. 1169 Cod civil potrivit căreia cel ce face
o susţinere trebuie să o dovedească, îşi găseşte pe deplin aplicarea în cazul acţiunii
în revendicare.
Dacă teoretic lucrurile par simple, în practică ele sunt mult mai complicate,
datorită unor împrejurări obiective de multe ori grau de depăşit.
Nu de puţine ori nu există înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate,
sau al transferului proprietăţii. Este totodată posibil ca înscrisurile să nu fie însoţite
de schiţe sau planuri pentru delimitarea imobilelor ş.a.m.d.
Faţă de dificultăţile întâmpinate în materia revendicării imobiliare, practica
judecătorească a stabilit o serie de principii care se aplică în soluţionarea acestor
cauze în următoarele ipoteze:
A) Ambele părţi invocă titluri scrise ce fac dovada dreptului de proprietate
asupra bunului revendicat.
După cum titlurile provin de la acelaşi autor sau de la autori diferiţi
soluţionarea litigiului poate cunoaşte două ipoteze şi anume:
a) Când ambele titluri provin de la acelaşi autor trebuie analizat dacă părţile
şi-au transcris sau nu titlul în registrul de transcripţiuni imobiliare, având câştig de
cauză acela care şi-a transcris titlul
Dacă nici una dintre părţi nu şi-a transcris titlul, va fi apreciat ca valabil în
speţă cel de dată mai veche, potrivit principiului “qui prior tempore potior jure”.
110
 Potrivit aceluiaşi principiu, va fi apreciat mai puternic titlul anterior transcris
în registrul de transcripţiuni, dacă ambele au fost transcrise.
b) Când titlurile provin de la autori deosebiţi, va avea câştig de cauză partea
al cărui titlu este mai preferabil, potrivit principiului “nemo plus juris ad alium
transferre potest, quam ipse habet”.
Pentru a stabili care este titlul preferabil, instanţele au în vedere următoarele
criterii:
- verificarea autorilor şi a dreptului pe care aceştia îl aveau cu privire la bunul
în litigiu;
- când nu există alte mijloace de probă în afară de titluri se va da câştig de
cauză părţii al cărui titlu are dată certă mai veche.

B) O singură parte are titlu privind proprietatea bunului revendicat.

Dacă pârâtul invocă un asemenea titlu, atunci acţiunea reclamantului va fi
respinsă.
Dimpotrivă dacă titlul este invocat de către reclamant, el va avea câştig de
cauză cu două condiţii:
- titlul să emane de la un terţ;
- data titlului să fie anterioară posesiei pârâtului.

C) Nici una dintre părţile litigante nu are titlu

“De plano”, acţiunea ar trebui respinsă, deoarece în favoarea posesorului
operează prezumţia de proprietate instituită de art. 1864 Cod civil. Aşa fiind,
posesorul pârât ar avea câştig de cauză în baza principiului “in pari causa melior est
causa possidentis”.
Acestei situaţii tranşante, practica judecătorească i-a adus însă un
amendament, constând în analiza prealabilă a celor două posesii aflate în conflict.
Ar avea deci câştig cel ce invocă o posesie mai îndelungată, utilă sau de bună
credinţă.
111
 B. ACŢIUNEA ÎN REVENDICARE MOBILIARĂ
Acţiunea în revendicare mobiliară cunoaşte un regim juridic deosebit de cel al
acţiunii imobiliare. Caracterul particular rezidă în dispoziţiile art. 1909 Cod civil
potrivit cărora “Lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să
fie trebuinţă de vreo curgre de timp”.
Faţă de această dispoziţiune a legi, revendicarea bunurilor mobile este practic
imposibilă, deoarece posesorul beneficiază de la bun început de prezumţia de
proprietate. În cazul bunurilor mobile corporale, posesia creează în favoarea
posesorului o prezumţie absolută de proprietate împotriva căreia nu se admite proba
contrarie.
Regula prevăzută de art. 1909 alineatul 1 Cod civil, se aplică aşadar numai în
privinţa bunurilor mobile care pot fi posedate, deci numai bunurile mobile
corporale, susceptibile de detenţiune materială. De la această regulă există o singură
excepţie ce priveşte titlurile la purtător, a căror valoare este încorporată în titlu,
încât el constituie însăşi corporalitatea dreptului pe care îl reprezintă apropiindu-se
în acest mod de natura exterioară a bunurilor mobile corporale.
Regula prevăzută de art. 1909 alineatul 1 Cod civil este aplicabilă numai cu
privire la bunurile mobile privite în mod individual nu şi unor mase sau
universalităţi de bunuri mobile cum ar fi de exemplu o succesiune a bunurilor
mobile.
Rezultă aşadar că acţiunea în revendicare mobiliară nu ar putea fi exercitată
decât atunci când nu sunt aplicabile prevederile art. 1909 alineat 1 Cod civil, deci în
situaţiile în care nu-şi mai are aplicare prezumţia absolută de proprietate.
O asemenea împrejurare este reglementată de textul art. 1909 alineatul 2 Cod
civil potrivit căruia “cel ce a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru poate să-l
revendice, în curs de trei ani, din ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat, de la cel
la care îl găseşte, rămânând acestuia recurs în contra celui de la care îl are”.

112
 Întrucât textul nu precizează împotriva cui s-ar putea îndrepta acţiunea în
revendicare, prin sintagma “de la cel care-l găseşte”, adică de la cel care-l deţine se
individualizează categoria de persoane ce pot sta în calitate de pârâţi. Căci acel la
care se află bunul poate fi în egală măsură autorul furtului, găsitorul bunului sau un
dobânditor de bună credinţă împotriva căruia se poate îndrepta proprietarul care a
pierdut posesia.
a. Acţiunea în revendicare mobiliară îndreptată împotriva posesorului de
bună credinţă porneşte de la ideea că cel la care se găseşte bunul, l-a dobândit la
rândul său de la autorul furtului sau de la găsitor. În această ipoteză, bunul mobil
poate fi revendicat în interiorul termenului de 3 ani calculat din momentul când
bunul a fost furat sau pierdut. Literatura juridică a avut de soluţionat problema de a
şti dacă acest termen este de prescripţie ori de decădere. Chestiunea implică un real
interes practic, deoarece spre deosebire de termenele de decădere, termenele de
prescripţie sunt susceptibile de întrerupere şi suspendare. S-a răspuns aşadar că
termenul de 3 ani nu este de prescripţie, ci un termen fix, de decădere la expirarea
căruia se stinge însuşi dreptul de proprietate al celui care revendică.
Revendicându-se bunul de la posesorul nelegitim, proprietarul revendicant,
nu are obligaţia să-i plătească acestui posesor contravaloarea bunului, chiar dacă
posesorul ar face dovada că a cumpărat la rândul lui bunul şi că a plătit preţul. La
rândul său, acesta se poate întoarce pentru desdăunare împotriva celui de la care a
dobândit bunul.
De la regula prevăzută de art. 1909 alineat 2 Cod civil derogă dispoziţiunile
art. 1910 Cod civil care prevăd că “Dacă posesorul actual al lucrului furat sau
pierdut l-a cumpărat la bâlci sau la târg, sau la o vindere publică, sau de la un
neguţător care vinde asemenea lucruri, proprietarul originar nu poate să ia lucrul
înapoi decât întorcând posesorului preţul ce l-a costat”. Într-o asemenea ipoteză,
adevăratul proprietar se va îndrepta împotriva hoţului sau găsitorului de la care va
recupera suma pe care el la rândul său i-a plătit-o dobânditorului de bună credinţă.

113
 b. Acţiunea în revendicare mobiliară împotriva hoţului, găsitorului sau
dobânditorului de rea credinţă, se întemeiează pe împrejurarea că posesia de rea
credinţă nu are valoarea unui titlu de proprietate.
O asemenea acţiune este perfect admisibilă, deoarece nici un considerent nu
justifică aplicarea dispoziţiunilor art. 1909 alineat 1 Cod civil atunci când
adevăratul proprietar cheamă în judecată pe terţul dobânditor de rea credinţă. În
lipsa unui termen prevăzut de lege, urmează ca o asemenea acţiune să fie promovată
în termenul prevăzut de art. 1890 din Codul civil, adică de 30 de ani.
c) Acţiunea în revendicare împotriva celui care deţine bunul direct de la
proprietar are în vedere situaţia detentorului precar.
Acesta deţine lucrul în virtutea unor relaţii contractuale cu proprietarul său.
Aşa fiind, detentorul precar nu se bucură de prezumţia instituită de art. 1909 alin. 1
din Codul civil, motiv pentru care nici acţiunea pentru restituirea bunului nu se
întemeiază pe dispoziţiile art. 1909 alineatul 2 Cod civil.

CAPITOLUL IV.
OBLIGAŢIILE CIVILE ŞI IZVOARELE LOR.

Secţiunea 4.1. Noţiunea şi izvoarele obligaţiilor civile

În vorbirea curentă111 prin obligaţie se înţelege o datorie, sarcină sau

îndatorire, la care o persoană poate fi ţinută în temeiul unei varietăţi de raporturi
sociale, juridice sau nejuridice. În această categorie intră, spre exemplu, şi
obligaţiile impuse de normele morale, etice sau religioase, cum ar fi: obligaţia de a-i
ajuta pe cei în nevoie, obligaţia de politeţe şi respect între oameni. Acest gen de

111
Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Academiei, Bucureşti 1984 p. 615.
114
obligaţii nu are însă un caracter juridic, întrucât în caz de neexecutare ele nu pot fi
îndeplinite cu ajutorul forţei coercitive a statului.
Lipsa constrângerii de stat se datoreşte faptului că aceste obligaţii sunt
eliptice de sancţiunea juridică.112
Dimpotrivă, când o îndatorire este reglementată de norma juridică şi are
izvorul într-un raport juridic, ne referim la o obligaţie veritabilă, ca instituţie de
drept113.
În drept, noţiunea de obligaţie este primitoare de trei înţelesuri:
1. În sens larg, „lato senso“, obligaţia desemnează un raport juridic în al
cărui conţinut intră atât dreptul de creanţă aparţinând creditorului, cât şi datoria
corelativă a debitorului, ambele constituind latura activă şi respectiv latura pasivă
a aceluiaşi raport juridic.
În funcţie de poziţia pe care o au faţă de obligaţie, ca element dinamic al
raportului juridic, creditorul este subiectul activ în vreme ce debitorul şade în
postura de subiect pasiv. Aşadar, din punctul de vedere al creditorului, raportul
obligaţional apare ca un drept de creanţă, în vreme ce punctul de vedere al
debitorului el constituie o datorie.
2. În sens restrâns, „stricto senso“, prin obligaţie se înţelege numai latura
pasivă a raportului juridic, adică îndatorirea sau prestaţia ce-i revine debitorului.
Obligaţia acestuia poate consta în a da, a face sau a nu face un anumit lucru.
3. Cel de al treilea sens al noţiunii este cel întrebuinţat pentru a desemna un
înscris oarecare destinat să servească drept mijloc de probă a raportului juridic
obligaţional. 114

112
Pentru structura tehnico juridică a normei juridice, vezi I. Ceterchi şi I. Craiovan, Introducere în teoria generală
a dreptului, Ed. All, Bucureşti 1993 p. 15
113
Cu privire la teoria normei juridice şi a elementelor sale structurale, N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed.
Actami, Bucureşti 1994 p.38
114
I. P. Filipescu, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Actami, Bucureşti 1994 pag. 8. Pentru alte
definiţii, C. Stătescu şi C. Bârsan, Tratat de Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Academiei, Bucureşti
1981 pag. 5

115
Asemenea înscrisuri pot fi obligaţiile nominative sau la purtător, ce au menirea de a
dovedi un împrumut, obligaţiile emise de o societate comercială pe acţiuni ce
constituie de fapt fracţiuni ale capitalului ei social sau pur şi simplu obligaţiuni
CEC.
În tratarea noţiunii de obligaţie, avem în vedere înţelesul ei „lato senso“,
obiectul studiului nostru constituindu-l aşadar, raportul juridic obligaţional. Mai
precizăm că ne vom referi la acele raporturi juridice obligaţionale care au un
conţinut patrimonial şi în cadrul cărora părţile participă pe poziţii de egalitate
juridică, deci la raporturile obligaţionale civile.
Faţă de toate aceste elemente de individualizare definim obligaţia ca fiind un
raport juridic în al cărui conţinut intră atât dreptul creditorului, ca subiect activ, de
a-i cere debitorului, ca subiect pasiv, să dea, să facă ori să nu facă ceva, cât şi
îndatorirea acestuia de a-şi aduce la îndeplinire prestaţia sub sancţiunea
constrângerii de către stat, în caz de neexecutare de bună voie.
Ca oricărui alt raport juridic civil, şi raportului juridic obligaţional îi sunt
proprii aceleaşi trei elemente structurale: subiectele, conţinutul şi obiectul115.
1.- Subiecte ale raportului juridic obligaţional, pot fi atât persoanele fizice,
cât şi cele juridice (prin urmare şi statul)116.
Raportul juridic obligaţional se stabileşte între două categorii de persoane şi
anume:
• subiectul activ ca titular al unui drept subiectiv patrimonial de creanţă, numit
creditor, pe de o parte şi,
• subiectul pasiv care are obligaţia corelativă dreptului creditorului, numit
debitor.
Diversitatea raporturilor juridice obligaţionale poate face ca un subiect să
întrunească în cadrul aceluiaşi raport, o dublă calitate: atât pe cea de creditor, cât şi
pe cea de debitor. Într-un raport juridic de vânzare-cumpărare, de exemplu,
115
Cu privire la raportul juridic civil, Tr. Ionaşcu, Tratat de drept civil, vol.1 Partea generală, Ed. Academiei,
Bucureşti 1961 p.155 - 206

116
vânzătorul nu este numai creditor al preţului, ci şi debitor al obligaţiei de
transferare a dreptului de proprietate şi de predare a lucrului vândut. La rândul său,
cumpărătorul are, pe lângă calitatea de debitor al preţului convenit şi pe aceea de
creditor în privinţa dreptului de a primi lucrul cumpărat.
Pe lângă denumirile generice de creditor şi debitor, subiectele unor raporturi
juridice obligaţionale pot împrumuta şi denumiri perechi specifice rezultate din
variate genuri de contracte numite cum ar fi: locatar-locator, mandant-mandatar,
donator-donatar, comodant-comodatar.etc.
2.- Conţinutul raportului juridic obligaţional îl constituie, pe de o parte
dreptul subiectiv al creditorului (ca element patrimonial activ), pe de altă parte
obligaţia corelativă a debitorului (ca element pasiv al patrimoniului său).
3.- Obiectul raportului juridic de obligaţie constă în prestaţia de care este
ţinut subiectul pasiv. Ea poate consta într-o acţiune pozitivă (a da, a face) sau într-o
abţinere, a nu face ceva la care, în lipsa obligaţiei asumate subiectul pasiv ar fi fost
îndreptăţit.
- Obligaţia de a da, presupune îndatorirea de a constitui sau de a transmite un
drept real, obligaţie ce ia naştere de regulă în momentul încheierii contractului, căci
potrivit art. 971 Cod civil “în contractele ce au ca obiect translaţia proprietăţii sau a
unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul
consimţământului părţilor”.
Obligaţia de a da se poate consuma în mod excepţional şi după încheierea
contractului, în următoarele situaţii:
a) dacă părţile convin ca transferul proprietăţii să opereze la un moment
ulterior încheierii contractului;
b) în cazul bunurilor generice, când transferul proprietăţii operează în
momentul individualizării lor prin măsurare, numărare, cântărire etc.;
c) în regimul de carte funciară, proprietatea asupra imobilelor se transmite în
momentul intabulării şi nu în cel al încheierii contractului.
116
In acest sens, E. Lupan şi D. Popescu, Drept civil. Persoana fizică, Ed. Lumina Lex, Bucuresti 1993 p. 5 - 18
117
 - Obligaţia de a face constă în îndatorirea debitorului de a efectua orice
prestaţie pozitivă ce nu se încadrează în noţiunea de a da.
Obligaţia de a face nu se confundă cu obligaţia de a da, deşi în cazul unor
contracte ele se apropie până la identitate.
Astfel, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, obligaţia de a da, deci de a
transmite proprietatea, poate fi executată simultan cu obligaţia de remitere materială a
bunului care este o obligaţie de a face.
- Obligaţia de a nu face, constă în îndatorirea debitorului de a se abţine de la un
anumit lucru la care ar fi fost legalmente îndreptăţit în lipsa datoriei asumate.
Ea este o obligaţie negativă, de abstenţiune cu privire la un anumit fapt
determinat şi la o anumită sau anumite persoane limitativ determinate.
Prin aceasta, ea se deosebeşte de obligaţia generală de abstenţiune ce revine
subiectelor pasive nedeterminate ale unui drept real117. În vreme ce în cazul drepturilor
reale obligaţia îşi are izvorul în voinţa legii, obligaţia de a nu face un lucru determinat
izvorăşte dintr-un raport juridic obligaţional.

4.1.1. Clasificarea obligaţiilor civile

Obligaţiile civile pot fi clasificate în funcţie de diferite criterii, care, fără a se

exclude unele pe altele, constituie totuşi puncte de vedere deosebite potrivit cărora
poate fi examinată aceeaşi obligaţie.
Cele mai importante criterii de clasificare a obligaţiilor sunt următoarele :
A.după izvorul obligaţiei;
B.după obiectul obligaţiei;
C.după sancţiunea obligaţiei;
D.după opozabilitatea obligaţiei;

118
 E.după structura obligaţiei.

A. După izvorul lor, obligaţiile se pot naşte din acte juridice din fapte juridice
“stricto senso” şi din lege.
Din categoria actelor juridice generatoare de obligaţii, fac parte contractele şi
actele juridice unilaterale.
La rândul lor faptele juridice pot fi licite sau ilicite. În categoria faptelor juridice
ilicite se înscriu delictele şi quasi-delictele civile.

B. După obiectul lor, obligaţiile comportă două subcriterii de clasificare şi

anume :
Potrivit unui prim subcriteriu, acestea pot fi obligaţii pozitive ( a da , a face) şi
obligaţii negative (a nu face);
După un al doilea subcriteriu, ele pot fi obligaţii determinate sau de rezultat şi
obligaţii de prudenţă şi diligenţă numite şi obligaţii de mijloace.
Sub titlu de exemplu, din prima categorie face parte obligaţia antreprenorului de
a executa o anumită lucrare, în vreme ce obligaţia de diligenţă a medicului curant sau
a avocatului este de a depune toată priceperea pentru a-şi apropia rezultatul dorit,
respectiv ameliorarea stării de sănătate a pacientului ori câştigarea unui litigiu în
beneficiul părţii asistate118.

C. În funcţie de sancţiune, clasificarea obligaţiilor aduce în discuţie

gradualitatea implicării statului în executarea obligaţiilor civile: unele obligaţii se
bucură integral de protecţia coerciţiei statale, în vreme ce altele se bucură mai puţin
sau chiar deloc.

117
In privinţa obligaţiei generale de abstenţiune ce incumbă subiectelor pasive nedeterminate in cazul drepturilor
reale, vezi L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1997 p. 22
118
Într-o altă clasificare după obiectul lor, obligaţiile mai pot fi în natură sau juridice. În acest sens, Sm. Angheni,
Drept civil. Teoria generala a obligaţiilor, Ed. Oscar Print, Bucureşti 1995 p.8.
119
 Observăm deci că în funcţie de sancţiunea de ordin statal care le însoţeşte
obligaţiile, nu se înfăţişează identic în toate cazurile.
Pornind de la această precizare, distingem între obligaţiile civile sau perfecte,
obligaţiile naturale sau imperfecte şi obligaţiile morale sau de convenienţă.
• Sunt civile sau perfecte acele obligaţii care beneficiază integral de
sancţiune juridică, aşa încât, creditorul lor poate apela la forţa de constrângere a
statului pentru executarea dreptului său în cazul neexecutării de bună voie.
• Sunt naturale sau imperfecte acele obligaţii care nu se bucură
integral de sancţiunea juridică. Totuşi, deşi nu se poate cere executarea lor silită, odată
executate de bună voie, debitorii nu mai pot pretinde restituirea prestaţiilor, căci
potrivit art. 1092 Cod civil “repetiţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor
naturale care au fost achitate de bună voie”. Spre exemplu, cazul debitorului care
executându-şi prestaţia după împlinirea termenului de prescripţie prevăzut de Decretul
nr.167/1958, nu mai poate pretinde restituirea a ceea ce a plătit cu motivarea că
dreptul la acţiune al creditorului s-ar fi prescris.119
• Sunt morale şi de convenienţă acele obligaţii lipsite de orice
sancţiune juridică, în sensul că pentru executarea lor nu se poate folosi forţa de
constrângere a statului. Spre exemplu, norma instituită de art. 2 din C. fam. potrivit
căreia, membrii familiei sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material.

D. În funcţie de opozabilitatea lor, deci după cercul persoanelor cărora le sunt

opozabile, obligaţiile se clasifică în obligaţii obişnuite, obligaţii reale şi obligaţii
opozabile terţilor.
• Sunt obişnuite acele obligaţii cărora le sunt proprii sub aspectul
opozabilităţii regulilor comune drepturilor relative şi care se bazează pe principiul
relativităţii efectelor juridice consacrat de art. 973 Cod civil (res inter alios acta, aliis
neque nocere neque prodesse potest).

119
In privinta precripţiei extinctive, Gh Beleiu, Drept civil român, Casa de Editura şi Presă Şansa SRL, Bucureşti
1992
120
 • Sunt reale, ( propter rem), acele obligaţii care apar ca accesoriu al
unui drept real, ca sarcini ce incumbă titularului privitor la un bun oarecare. Este spre
exemplu, cazul deţinătorilor de terenuri agricole obligaţi să conserve calităţile solului
sau să efectueze anumite lucrări de îmbunătăţiri funciare.
• Sunt opozabile terţilor, (scriptae in rem) acele obligaţii care sunt
atât de strâns legate de posesia unui bun, încât creditorul nu poate obţine realizarea
dreptului său decât de la posesorul actual al bunului.
Spre exemplu, în cazul contractului de locaţiune, locatorul are obligaţia de a-i
asigura locatarului folosinţa lucrului închiriat (art. 1411 Cod civil).
Odată înstrăinat lucrul, noul dobânditor al dreptului de proprietate este obligat
să respecte dreptul de folosinţă al locatarului; cu toate că el nu a fost parte în
contractul de locaţiune încheiat anterior de către vânzător, obligaţiile acestuia
referitoare la locaţiune îi sunt totuşi opozabile.
Principiul rezultă din prevederile art. 1441 Cod civil potrivit cărora “dacă
locatarul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este dator să respecte
locaţiunea făcută înainte de vânzare…”.

E.În funcţie de structura lor, obligaţiile civile pot fi de trei feluri:

1. Pure şi simple, în sensul că obligaţiile nu sunt afectate de modalităţi (termen
sau condiţie), ele presupunând un singur debitor şi un singur creditor;
2. Obligaţii complexe care implică fie mai multe subiecte, fie mai multe obiecte;
3. Obligaţii afectate de modalităţi (termen şi condiţie).

4.1.2. Clasificarea izvoarelor obligaţiilor civile

Prin izvor al obligaţiilor se înţelege acea împrejurare de care legea leagă

naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic obligaţional. Aşa cum am mai
precizat asemenea urmări ce dau naştere unor raporturi juridice se nasc ca efect al
121
unor acte sau fapte juridice. Izvoare ale obligaţiilor civile pot fi în consecinţă actele
juridice şi faptele juridice în sens restrâns.
Actul juridic constituie o manifestare de voinţă exprimată cu intenţia de a
produce efecte juridice. Cum efectul juridic pe care îl urmărim este obligaţia civilă,
rezultă că izvoare ale acesteia pot fi acele acte juridice capabile să producă asemenea
consecinţe. Asemenea acte juridice pot fi unilaterale şi bilaterale sau sinalagmatice.120
Este unilateral acel act juridic în care manifestându-şi voinţa juridică, se obligă
o singură persoană. Un asemenea gen de act juridic generator de obligaţie este de
exemplu contractul de donaţie. Tot acte juridice de factură unilaterală, producătoare de
efecte juridice sunt în egală măsură şi cele ce privesc oferta publică de recompensă
sau atribuirea unor câştiguri prin tragere la sorţi cumpărătorilor unui magazin, în scop
de reclamă.121
Actele juridice bilaterale sau sinalagmatice sunt acelea în care părţile se obligă
fiecare din ele urmărind în egală măsură obţinerea unor contraprestaţii.122 Este cazul
vânzării-cumpărării în care vânzătorul se obligă să vândă pentru a obţine preţul, iar
cumpărătorul să plătească pentru a obţine bunul.
123
Atât legislativ, cât şi în doctrina românească mai veche ce a urmat riguros
şcoala clasică franceză, printre izvoarele obligaţionale erau incluse quasi-contractele şi
quasi-delictele. Justificarea cuprinderii acestora în categoria izvoarelor obligaţiilor era
dată chiar de consacrarea lor legislativă de către textele Codului civil.
Fără a prefigura desigur dezvoltările ce vor urma, se impun câteva precizări la
mai sus menţionatele izvoare ale obligaţiilor:
Prin contract se înţelege, aşa cum precizează art. 942 din Codul civil, “acordul
între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii un raport
juridic”.

120
Pentru detalieri în privinţa teoriei actului juridic civil, D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti 1969 p. 25 - 68
121
B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Obligations, 2. Contrat, Ed. Litec, Paris 1995 p. 106.
122
Gh. Beleiu, op. cit. pag.115
123
In acest sens, sub titlu de exemplu, C. Hamagiu, I Rosetti-Bălănescu, Al Băicoianu, Tratat de
drept civil român, Ed. Naţională, Bucureşti 1929 p.754.
122
 Quasi-contractul este, aşa cum îl defineşte art. 986 Cod civil, “un fapt ilicit şi
voluntar din care se naşte obligaţie către o altă persoană sau obligaţii reciproce între
părţi”.
În sistemul Codului civil, quasi-contracte sunt gestiunea intereselor altei
persoane şi plata lucrului nedatorat (plata indebitului), la care practica şi literatura
juridică au adăugat şi îmbogăţirea fără just temei.
• Gestiunea intereselor altei persoane sau gestiunea de afaceri constă
în faptul unei persoane (gerant) care fără a primi mandat din partea altei persoane
(garat), administrează (girează) interesele acesteia din urmă, din acest fapt luând
naştere obligaţii civile reciproce (art. 986-991 Cod civil).
• Prin plata lucrului nedatorat se înţelege fapta unei persoane
(solvens) de a plăti alteia (accipiens) o datorie neexistentă sau care nu-i revenea,
obligând-o în acest fel la restituire (art. 992-997 Cod civil).
Noţiunea de quasi-contract a fost şi este criticabilă prin impreciziunea ei. Între
contracte şi aşa numitele quasi-contracte nu există în realitate asemănări cât de mici
care să justifice denumirea. În ceea ce priveşte naşterea raportului juridic contractual,
important este acordul de voinţă al părţilor, producător de consecinţe în planul
obligaţiilor.
Un asemenea acord de voinţă nu există însă nici în cazul gestiunii de afaceri şi
nici în cel al plăţii nedatorate, izvorul obligaţional constituindu-l în ambele cazuri
faptul ilicit şi voluntar al garantului sau al solvensului.
Se impune a stabili totodată şi ce categorie de fapte juridice pot da naştere la
obligaţii civile.
În categoria faptelor le avem în vedere pe cele licite şi ilicite, deoarece în
analiza acestor izvoare nu prezintă relevanţă sensul larg al faptului juridic ce include şi
evenimentele.
Faptele ilicite sunt acele activităţi omeneşti de natură să producă prejudicii care
dau naştere unor obligaţii de reparare. Fapta ilicită ca izvor de obligaţii este definită de
art. 998 Cod civil, ca fiind orice faptă a omului ce cauzează alteia un prejudiciu şi care
123
dă naştere obligaţiei de reparaţie. Textul nu se referă numai la faptele comise cu
intenţie ci şi la cele săvârşite din neglijenţă. Astfel, art. 999 Cod civil precizează că
“omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de
acela care l-a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”. Definiţia dată de art. 998
Cod civil corespunde noţiunii de delict, în vreme ce quasi-delictul este definit de art.
999 Cod civil.
Deosebirea dintre delict şi quasi-delict constă aşadar în faptul că, în vreme ce
primul implică intenţia făptuitorului, cel de-al doilea este comis de pe poziţia
subiectivă a neglijenţei sau imprudenţei.
Şi într-un caz şi în celălalt, autorul faptei cauzatoare de prejudiciu este ţinut a-l
repara în întregime, indiferent dacă a acţionat cu intenţie sau din neglijenţă ori
imprudenţă.
Răspunderea ce are ca izvor delictul civil, numită din acest motiv şi
răspundere civilă delictuală se înfăţişează în următoarele trei ipostaze:
Răspunderea pentru fapta proprie (art. 998-999 Cod civil);
Răspunderea pentru fapta altei persoane ce poate fi de trei feluri, respectiv:
• răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite săvârşite de copii lor
minori (art. 1000 aliniat 2 Cod civil);
• răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru prejudiciile
cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor (art. 1000 aliniat 4 Cod
civil);
• răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de presupuşii
lor în funcţiile încredinţate (art.1000 aliniat 3 Cod civil).
3.Răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale, care poate fi la rândul ei de
trei feluri şi anume:
• răspunderea persoanei pentru prejudiciile cauzate de lucrurile
aflate în paza sa juridică (art. 1000 alineat 1 Cod civil);
• răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele aflate în
paza juridică a unei persoane (art. 1003 Cod civil);
124
 • răspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciul cauzat
prin ruină sau viciu de construcţie (art. 1002 Cod civil).

Secţiunea 4.2. Noţiunea şi definiţia contractului civil.

În cea mai generală şi mai sintetică formulare, art.942 din C. civ. defineşte
contractul civil ca fiind “acordul între două sau mai multe persoane pentru a
constitui, sau a stinge între dănşii raporturi juridice”. Din economia redactării
textului rezultă ca esenţial pentru prefigurarea contractului este acordul de voinţă
manifestat în scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi subiective şi
obligaţii civile.
S-a acceptat în mod constant în literatura noastră juridică împrejurarea că
termenul de contract este sinonim şi deci echivalent celui de convenţie.124
Deşi de inspiraţie franceză, definiţia dată de Codul civil român de la 1865 se
aseamănă fără a se identifica însă cu aceea formulată de art. 1001 din Codul civil
francez.125 Potrivit acestui text, contractul este o convenţie particulară generatoare
de drepturi şi obligaţii, aşa încât între convenţie şi contract există un raport ca de la
parte la întreg.126 Doctrinar s-a acreditat şi ideea că termenul de convenţie ar avea
un sens mai larg decât cel de contract. Astfel, dacă ea are ca obiect naşterea unei
obligaţii poate fi privită ca şi un contract.
Această teorie îşi are sorgintea în vechiul drept roman, în care exista o netă
deosebire între contracte şi convenţii: pe când contractul dădea naştere unei obligaţii
garantate printr-o acţiune, convenţia sau simplul pact (pactum nudum) nu producea
decât o obligaţie naturală neocrotită printr-o acţiune în justiţie.

124
În acest sens, C. Stătescu şi C. Bârsan op. cit. p.32 sau I. Dogaru Contractul. Consideraţii teoretice şi practice,
Ed. Scrisul românesc, Craiova 1983, p. 8
125
În textul francez, “le contrat est une convention par la quelle une ou plusieurs personnes s’obligent envers une ou
plusieurs autres a donner, a faire, ou a ne pas faire quelque chose” (contractul este convenţia prin care una sau mai
multe persoane se obligă faţă de una sau mai multe altele să dea, să facă sau să nu facă ceva).
126
În sensul acestei opinii, vezi I. Dogaru, op. cit. pag.8
125
 Distincţia a fost preluată şi în literatura noastră juridică de dată relativ
recentă, potrivit căreia convenţia ar fi genul iar contractul specia.127 Astfel,
convenţia a fost considerată ca acordul de voinţă intervenit între persoane în scopul
de a crea orice fel de efecte juridice pe când contractul este specia de convenţie prin
care se creează obligaţii.128
Textul art. 942 C. civ. citat mai sus, deşi nu a preluat din codul napoleonian
de la 1802 noţiunea de ”conventie”, totuşi a echivalat-o printr-o formulare mai
analitică definită prin sintagma “acordul dintre două sau mai multe persoane”
În plan obiectiv, codul nostru a preluat de la cel francez mai sintetic şi mai
concret ideea de finalitate a contractului, constând în “a constitui sau a stinge un
raport juridic”
Sinonimia dintre cele două noţiuni mai rezultă şi din împrejurarea că art. 942
din C. civ. este sistematizat în Titlul III numit “Despre contracte sau convenţii”.
Aşa fiind, în mod generic orice acord de voinţă asupra unui obiect cu relevanţă
juridică poate fi o convenţie, în vreme ce consensul steril de orice efect juridic se
plasează în planul complezenţei sau al curtoaziei.
Pornind de la aceste precizari prealabile, definiţia doctrinară a contractului
civil este aceea potrivit căreia contractul este acordul de voinţă dintre două sau mai
multe persoane în scopul de a produce efecte juridice, adică de a da naştere, a
modifica, a transmite sau a stinge raporturi juridice civile.129

4.2.1. Voinţa juridică, element esenţial al contractului.

Potrivit definiţiilor date contractului, factorul său esenţial şi totodată
dinamizator este acordul de voinţă al părţilor manifestat în scopul de a produce
efecte juridice.

127
Pentru dezvoltarea ideii, M. Rarincescu, Curs elementar de drept civil român, Vol. II Bucureşti 1947 p. 19.
128
I. P. Filipescu, op. cit. p. 16
129
Pentru alte formulări esenţialmente asemănătoare, vezi I. Zinveliu, Contractele civile instrumente de satisfacere
a intereselor cetăţenilor, Ed. Dacia Cluj 1978 p. 11 sau Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contractele speciale. Ed.
Actami, BucureSti 1996.p. 3.
126
 Întrucât în principiu încheierea oricărui contract este liberă, căci este permis
tot ce nu se interzice, câmpul de exprimare al voinţei juridice este şi el nelimitat.130
Această autonomie este traductibilă prin ceea ce se numeşte în ştiinţa dreptului
principiul libertăţii de voinţă în materia contractelor. Teoria autonomiei de
voinţă elaborată sub influenţa raţionalismului individualist din secolul al XIX-lea şi
a doctrinei dreptului natural, considera consimţământul părţilor ca fiind creator de
drepturi şi obligaţii civile. Prin urmare forţa obligatorie a contractului este
consecinţa exclusivă a acordului de voinţă, legea nefăcând alceva decât să
recunoască puterea generatoare de drepturi şi obligaţii a autorilor actului juridic.131
În raporturile sociale libertatea are un caracter complex, de multe ori ea făcând parte
din conceptele politice ale societăţii.
Raportând voinţa juridică relaţiilor juridice ca o componentă a relaţiilor
sociale, avem în vedere nu numai legile obiective ale societăţii şi condiţiile sale
materiale de existenţă ci, şi necesităţile de ordin juridic exprimate prin totalitatea
normelor imperative şi a principiilor de drept, precum şi prin complexul relaţiilor
care formează ordinea de drept.132
Dând cuvenita valoare acestui principiu, interpretarea art. 5 din C. civ.
exprimă în acelaşi timp nu numai limitele ci şi libertatea voinţei exprimată implicit,
întrucât potrivit textului, “nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii
particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”.
Această dispoziţie cu caracter prohibitiv, trebuie coroborată şi cu prevederile art.
966 din C. civ. Care precizează că “obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză
falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect”.

130
In sensul acesta, I. Dogaru, Valenţele juridice ale voinţei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1986 p. 42.
131
V. Gionea, Curs de drept civil, Ed. Scaiul, Bucureşti 1996 p.71.
132
C. Stătescu şi C. Bârsan, op. Cit. P. 33 ori A. Nashitz, Necesitate şi libertate în domeniul respectării dreptului,
în S.C.J. nr. 1?1958 p. 11.
127
 Referindu-se la cauză textul art. 968 C. civ. subliniază caracterul ei nelicit
atunci când “este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii
publice”.133
La aceste prevederi se adaogă şi cele cuprinse în art. 1 – 3 din Decretul
nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi la persoanele juridice, potrivit cărora
exercitarea drepturilor subiective se poate face numai potrivit cu scopul lor
economic şi social, ele servind pentru satisfacerea unor interese personale “în acord
cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire socială”.134
În consecinţă, voinţa juridică ce stă la baza contractului trebuie să fie
circumscrisă necesităţii de ordin juridic configurată de textele susmenţionate.
Numai în măsura în care voinţa juridică respectă aceste imperative îşi poate găsi
aplicare principiul forţei obligatorii a contractelor (pacta sunt servanda), consacrat
de art. 969 din C. civ., căci doar “convenţiile legal făcute au putere de lege între
părţile contractante”

4.2.2. Clasificarea contractelor civile.

Categoria juridică generală a contractului civil implică diferite specii de
contracte, care se individualizează prin caractere specifice. Clasificarea lor conferă
atât posibilitatea caracterizării fiecărei specii particulare de contract, dar şi putinţa
de a constata că în fond, toate nenumăratele contracte speciale se încadrează în
diferite tipuri, ale căror caracteristici pot fi exprimate succint dar cuprinzător, în
însăşi denumirile date acestor tipuri.135
Fiecare clasificare este importantă deoarece permite a se stabili regimul
juridic aplicabil speciilor de contracte ce se subsumează fiecărui tip de contract.

133
Referitor la cauza actului juridic vezi Gh. Beleiu, op. Cit. P. 146, D. Cozma op. Cit. Pag. 220 – 237 sau P. M.
Cosmovici ş.a., Tratat de drept civil, Vol. I Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti 1989 p. 188 – 191.
134
Gh. Beleiu, op. Cit. P.248.
135
C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p.42.
128
 În acest demers vom urmări deci criteriile de clasificare a contractelor civile
aşa cum sunt ele sistematizate în literatura juridică, respectiv:
A. După modul de formare;
B. După conţinutul lor;
C. După scopul urmărit de părţi;
D. După modul executării;
E. După cum sunt nominalizate sau nu în legislaţia civilă;
F. După corelaţia existentă între contracte;
G. După întinderea prestaţiilor ce constituie obiectul lor.
xxx
A. Potrivit primului criteriu general de clasificare, deci după modul de
formare, contractele pot fi consensuale, solemne sau reale.
1. Sunt consensuale acele contracte care se încheie prin simplul
acord de voinţă al părţilor, simpla lor manifestare de voinţă, chiar şi neînsoţită de
vreo condiţie de formă fiind suficientă pentru formarea valabilă a contractului. Este
totuşi posibil ca părţile să-şi consemneze acordul lor de voinţă şi printr-un înscris
fără ca prin aceasta să denatureze caracterul consensual al convenţiei lor, atâta
vreme cât nu o fac pentru a da validitate contractului (ad validitatem), ci, doar în
scopul de a-şi preconstitui un mijloc de probă privind încheierea şi conţinutul
acestuia, ad probationem.136
2. Sunt solemne acele contracte pentru a căror încheiere valabilă se cere
respectarea unei anumite forme care, de regula este forma autentică. Caracteristic
acestei specii de contracte este faptul că nerespectarea formei solemne are ca efect
juridic nulitatea asbolută.137

136
În dreptul nostru, majoritatea contractelor au un caracter consensual, ceea ce fireşte, constituie regula. Au un
asemenea caracter, sub titlu de exemplu, contractul de mandat, contractul de închiriere, cel de depozit sau de vânzare
cumpărare (cu excepţia imobilelor).
137
Asemenea contracte sunt de exemplu contractul de donaţie prevăzut de art. 813 C. civ. sau cel de ipotecă prevăzut
de art. 1772 din C. civ.
129
 3. În ceea ce priveşte contractele reale, pentru formarea lor nu este suficientă
simpla manifestare de voinţă a părţilor ci, ea trebuie să fie însoţită şi de remiterea
materială a lucrului.138

B. După conţinutul lor, contractele pot fi bilaterale (sinalagmatice) sau

unilaterale.
1. Este bilateral sau sinalagmatic acel contract caracterizat prin
reciprocitatea obligaţiilor care revin părţilor şi prin interdependenţa obligaţiilor
reciproce, în sensul că fiecare dintre ele este cauza celeilalte. Potrivit art. 943 din C.
civ. contractul este bilateral sau sinalagmatic când părţile se obligă reciproc una faţă
de alta. În consecinţă, fiecare dintre ele poate avea concomitent atât calitatea de
creditor dar şi pe aceea de debitor al unei obligaţii.139
2. Este unilateral acel contract care dă naştere la obligaţii numai în sarcina
uneia din părţi, cealaltă având doar calitatea de creditor al obligaţiei.
Conform definiţiei legislative dată de art. 944 din C. civ. “contractul este
unilateral când una sau mai multe persoane se obligă către una sau mai multe
persoane, fără ca acestea din urmă să se oblige.”140

C. După scopul urmărit de părţi, contractele pot fi cu titlu oneros sau

contracte cu titlu gratuit.
1. Sunt cu titlu oneros, acele contracte în care fiecare dintre părţi urmăreşte
un folos, o contraprestaţie, deci realizarea unui interes patrimonial propriu.
Contractele oneroase au întotdeauna şi un caracter sinalagmatic, deoarece părţile îşi
asumă obligaţii, fiecare urmărind să obţină un echivalent în schimbul a ceea ce se
obligă.141

138
Un asemenea contract este de exemplu împrumutul de consumaţie, comodatul, depozitul sau gajul.
139
Majoritatea contractelor civile au un caracter sinalagmatic. Spre exemplu, contractele de vânzare, de închiriere,
mandat sau depozit.
140
Au un asemenea caracter împrumutul fără dobândă sau depozitul gratuit.
141
Cele mai multe contracte au un caracter oneros: contractul de vanzare cumpărare, de depozit sau de locatiune.
130
 2. Contractele cu titlu gratuit sunt cele ce se încheie în interesul exclusiv al
unei părţi,142 căreia i se procură un folos de către cealaltă parte, fără a se da ceva în
schimb.143

D. După modul sau durata de executare pot fi contracte cu executare

imediată, uno ictu, şi contracte cu executare succesivă.
1.Sunt contracte cu executare imediată (instantanee), cele a căror
îndeplinire se consumă imediat după încheierea lor, obiectul obligaţiei constând
într-o singură prestaţie.
2.Sunt cu executare succesivă acele contracte a căror realizare presupune o
desfăşurare în timp fie sub forma unor prestaţii continue144, fie sub forma unor
prestaţii succesive.145

E. După cum sunt nominalizate sau nu în legislaţia civilă, contractele pot fi

numite şi nenumite.
1. Contractele numite sunt cele ce au o reglementare specială şi corespund
unei operaţiuni juridice determinate, fiind nominalizate în legislaţia civilă
(contractul de vânzare-cumpărare sau donaţie).
2. Sunt nenumite, “nova negotio”, acele contracte care nu sunt nominalizate
ca figuri distincte în legislaţie. Având exerciţiul şi facultatea liberei voinţe, părţile
pot găsi numeroase feluri de contracte pentru satisfacerea nevoilor lor, fără a fi
ţinute a se adapta la unul dintre tipurile de contracte numite (spre exemplu,
contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere).

F. După corelaţiile care există între unele, contractele pot fi principale sau
accesorii.

142
Un asemenea contract este spre exemplu donaţia sau imprumutul fără de dobândă
143
În teoria contractului civil clasificarea contractelor cu titlu gratuit implică şi subclasificarea în liberalităţi şi acte
dezinteresate. Pentru detalii, vezi I. Dogaru, op. Cit. p.74: C. Stătescu şi C Bârsan, op. cit. p.49
144
Aşa cum este cazul contractului de închiriere.
145
Ne referim sub titlu de exemplu la contractul de rentă viageră.
131
 1. Sunt principale acele contracte care au o existenţă de sine stătătoare şi a
căror soartă juridică nu este legată de cea a altor contracte încheiate de părţi.
2. Sunt accesorii acele contracte care însoţesc unele contracte principale, de a
căror soartă juridică depind. Spre exemplu, contractul de gaj şi cel de ipotecă au un
caracter accesoriu faţă de contractul de împrumut a cărui soartă juridică, depind,
potrivit principiului “accesorium sequitur principale”.

G. În funcţie de întinderea prestaţiilor ce constituie obiectul lor, contractele

pot fi comutative sau aleatorii.146 Esenţial pentru definirea celor două specii este
certitudinea sau incertitudinea întinderii prestaţiilor la momentul încheierii
contractului.
1. Comutativ este contractul caracterizat de echilibrul prestaţiilor reciproce
ale părţilor, aşa cum îl individualizează art.947 Cod civil: “Contractul cu titlu
oneros este comutativ atunci când obligaţia uneia din părţi este echivalent cu
obligaţiile celelalte”.
Contractele cumutative evocă ideea de mutaţie reciprocă a unor valori ce trec
dintr-un patrimoniu în altul.
2. Contractul este aleatoriu147 atunci când existenţa sau întinderea prestaţiilor
părţilor sau numai a uneia dintre ele depinde de un eveniment incert. Din acest
motiv, la încheierea lui, nu se poate şti, nici dacă va exista câştig sau pierdere, toate
aceste elemente depinzând de hazard148.
Doctrina şi jurisprudenţa consideră că mai pot fi reţinute şi alte clasificări ale
contractelor civile, cum ar fi spre exemplu contractele negociate149 si contractele

146
Într-o altă opinie, această clasificare reprezintă de fapt o subclasificare a contractelor cu titlu oneros. În acest sens,
C. StAtescu şi C. Bârsan, op. cit. p.52
147
Din această categorie fac parte jocul şi prinsoarea, contractul de asigurare sau cel de rentă viageră. Pentru alte
dezvoltări, vezi I. Apostu, Contractele aleatorii de joc şi prinsoare, Ed. Evrika, Brăila 1997 pag. 23 – 35.
148
Este cazul jocului sau al prinsorii: jucătorii participă la tragerea loteriei cu o sumă oarecare în aşteptarea unui
câştig care depinde întru totul de hazard.
149
În cazul contractelor negociate, părtile stabilesc de comun acord clauzele acestuia.
132
de adeziune150, contractele constitutive sau translative de drepturi151 si
contractele declarative152 etc.

4.2.3. Condiţiile de validitate ale contractelor

Prin încheierea contractului se înţelege în cea mai sintetică formulare
realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractului.
Art. 948 din C. civ. Precizează “ín terminis”că pentru încheierea valabilă a
unei convenţii sunt esenţiale următoarele condiţii:153
1. Capacitatea de a contracta;
2. Consimţământul liber exprimat al părţii care se obligă;
3. Un obiect determinat sau determinabil;
4. O cauză licită.
Analiza sumară a fiecăreia dintre acestea ne prilejuieşte următoarele
observaţii:
Capacitatea de a contracta.
Pentru ca contractul să fie valabil, este necesar ca părţile care îl
încheie să fie capabile de a contracta.
Art. 949 din C. Civ. dispune că “poate contracta orice persoană ce nu este
declarată necapabilă de lege.” Nu există aşadar alte incapacităţi decât acelea ce
sunt determinate de lege, astfel incât capacitatea constituie regula, în vreme ce

150
În contractul de adeziune conţinutul este stabilit în mod unilateral de către una din părţi, cealaltă fiind obligată să
accepte şi să adere (spre exemplu contractul de călătorie a unei persoane cu trenul pe calea ferată)
151
Sunt acele contracte care dau naştere la drepturi din momentul încheierii lor, cum este de exemplu contractul de
vânzare cumpărare sau cel de schimb.
152
Sunt declarative acele contracte care definitiveaza şi consolidează drepturi preexistente, ca de exemplu tranzacţia.
153
S-a reţinut în literatură şi punctul de vedere potrivit căruia în realitate legea confundă condiţiile de formare sau de
existenţă a contractului cu simplele condiţii de validitate. Condiţiile de formare şi existenţă ar fi singurele esenţiale,
deoarece în lipsa lor contractul nu poate lua fiinţă fiind lovit de nulitate absolută. Aceste condiţii sunt existenţa
consimţământului, a obiectului şi a cauzei licite. Condiţiile de valabilitate, potrivit aceleiaşi concepţii, nu sunt
esenţiale deoarece contractul există şi în lipsa lor, însă nu poate produce efecte juridice fiind lovit de nulitate relativă.
Aceste condiţii sunt capacitatea de a contracta, consimţământul şi viciile sale, obiectul şi cauza. În acest sens, vezi C.
Hamangiu ş.a. op. cit. p. 496. Pentru opinia potrivit căreia această clasificare este lipsită de importanţă practică, vezi.
C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p.56.
133
incapacitatea este privită ca şi o excepţie. De aici rezultă că textele referitoare la
incapacitate sunt de strictă interpretare.
Deşi art. 948 aşează capacitatea printre condiţiile esenţiale ale contractului,
alături de consimţământ, obiect şi cauză, în realitate incapacitatea părţilor
contractante nu atrage în principiu decât nulitatea relativă a contractului; singură
partea incapabilă se poate prevala de nulitate, precum şi moştenitorii sau
reprezentanţii lor. Altfel, partea capabilă şi terţii nu pot invoca nulitatea.
Potrivit art. 11 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, “nu au capacitate de exerciţiu:
a) minorul care nu a împlinit 14 ani; b) persoana pusă sub interdicţie. Aceste
incapacităţi sunt de altfel prevăzute şi în codul civil de art. 950, care îi numeşte pe
incapabilii de a contracta ca fiind minorii şi interzişii.154 Pentru aceste categorii de
persoane, precizează art.11 alin.2 din acelaşi decret, “actele juridice se fac prin
reprezentanţii lor legali”.
S-a admis totuşi, atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă, că sunt valabile
actele încheiate de o astfel de persoană, dacă este vorba despre acte de conservare
ori acte mărunte care se încheie zilnic pentru nevoile obişnuite ale traiului.155
Consimţământul.
Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială a actului juridic
care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil, manifestată în exterior. Din
redactarea art. 948 C. civ. s-ar putea însă trage concluzia că convenţia este valabil
încheiată chiar şi numai prin acordul unei singure părţi, şi anume al celei “ce se
obligă”. O asemenea concluzie este fireşte greşită, căci consimţământul părţii care
se obligă trebuie raportat la o ofertă de a contracta si are semnificaţia adeziunii la o
convenţie pe punctul de a se incheia.

154
Pe lângă aceste incapacităţi generale, codul mai instituie şi o serie de incapacităţi parţiale speciale de a contracta.
Astfel, soţii sunt declaraţi incapabili de a vinde unul altuia, afară de excepţiile prevăzute de lege (art.1307); unii
administratori ai averii altuia sunt declaraţi incapabili să fie adjudecatari ai averii ce administrază (art.1308);
judecătorii, avocaţii etc. sunt daclaraţi incapabili să se facă cesionari de drepturi litigioase (art. 1309) etc.
155
C. Turianu, Probleme speciale de drept civil, Ed. Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti 1999 p. 110 si urm.
134
 Aşa cum este deja cunoscut din studiul altor părţi ale dreptului civil, pentru a
fi valabil consimţământul trebuie să îndeplinească la rândul său următoarele
condiţii:
a) să provină de la o persoană cu discernământ;
Aceasta condiţie porneşte de la premisa că pentru a i se recunoaşte efectele
juridice, ( deci pentru a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic
obligaţional), subiectul de drept civil trebuie să aibă aptitudinea de a aprecia asupra
consecinţelor produse ca urmare a manifestării sale de voinţă.
In ceea ce priveste persoana fizică în deplinătatea capacităţii de exerciţiu, în
favoarea sa operează prezumţia că are discernământul necesar pentru a contracta.
Dimpotrivă, persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu este prezumată a nu
avea discernământ fie datorită vârstei fragede fie stării de sănătate mintală.
Sancţiunea încheierii unui contract de către o persoană lipsită de
discernământ este nulitatea relativă, cu toate consecinţele decurgând din aceasta.
b) consimţământul trebuie exprimat cu intenţia asumării unui
angajament juridic.
“Per a contrario”, lipseşte intenţia de a produce efecte juridice dacă declaraţia
de a contracta a fost făcută în glumă, (jocandi causa), din prietenie sau complezenţă.
De asemeni, consimţământul nu poate fi dat sub forma unei condiţii pur potestative
din partea celui care se obligă (altfel spus, “mă oblig dacă am chef!”), sau dacă el
este prea vag şi imprecis (ad calendas graecas!).
c) consimţământul trebuie să fie exteriorizat, căci este de neconceput
încheierea unui contract fără o manifestare exterioară de voinţă.
Manifestarea de voinţă poate fi în egală măsură exteriorizată fie într-o formă
expresă, fie într-una tacită.156

156
Pentru anumite contracte este necesară manifestarea expresă a voinţei, aşa cum este cazul actelor solemne, pe câtă
vreme pentru altele este suficientă chiar şi numai o manifestare tacită a voinţei. Se impune totuşi precizarea că în
dreptul civil tăcerea nu valorează neaparat consimţământ. Adagiul “qui tacit consentire videtur” (cel care tace este
gata sa consimtă) ar putea fi aplicat ca atare, doar atunci când legea dă o asemenea interpretare în mod expres tăcerii,
cum ar fi de pildă cazul tacitei reconducţiuni.
135
 Exteriorizării consimţământului îi este aplicabil principiul consensualismului,
care le permite părţilor să aleagă în egală măsură şi forma de exteriorizare a voinţei
lor, căci simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară ci şi suficientă pentru
ca actul să se nască valabil din punctul de vedere al formei sale. Fireşte, de la acest
principiu există şi excepţii, aşa cum este cazul actelor solemne, când manifestarea
de voinţă trebuie să îmbrace o formă specială.
d) consimţământul să nu fie alterat printr-un viciu al voinţei.
Fără a dezvolta teoria viciilor de consimţământ, se impune totuşi a reaminti
că sunt vicii ale consimţământului eroarea, dolul, violenţa şi leziunea.
- e r o a r e a constă în falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui
contract;
- d o l u l sau v i c l e n i a, constă în inducerea în eroare a unei persoane cu
ajutorul unor mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un act
juridic. Potrivit art. 960 C. civ. “dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când
mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel, încât este evident că,
fără aceste maşinaţiuni, cealaltă parte n-ar fi contractat”.
- v i o l e n ţ a este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea
unei persoane cu un rău de natură să-i insufle o temere, care o determină să încheie
un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Potrivit art. 956 C. civ. “Este violenţă
totdeauna când, spre a face o persoană a contracta, i-a insuflat temerea,
raţionabilă pentru dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău
considerabil şi prezent”.
- l e z i u n e a ca viciu al consimţământului constă în disproporţia vădită de
valoare între două prestaţii. Acţiunea în anulare pentru leziune, sau ceea ce codul
civil numeşte “acţiunea în resciziune”, se restrânge la minorii care, având vârsta de
14 ani împliniţi încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, acte
juridice care le pricinuesc o vătămare. O astfel de protecţie a devenit inutilă pentru
minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, deoarece astfel de acte sunt anulabile
pentru lipsa capacităţii de a contracta.
136
 Obiectul contractului
Textul art. 962 din C. civ. precizează că “Obiectul convenţiilor este
acela la care părţile sau numai una din ele se obligă”. Din această prevedere,
rezultă că obiectul contractului constă în prestaţia datorată de debitor, respectiv de a
da, a face sau a nu face ceva, după caz.
Atunci când conduita părţilor priveşte “lucrurile” sau “bunurile”, acestea sunt
privite ca şi un obiect derivat al actului juridic civil, ceea ce de fapt explică si
prevederea din art. 963 C. civ. anume că “numai lucrurile ce sunt în comerţ pot face
obiectul unui contract”
Pentru a fi valabil, obiectul trebuie la rândul său să îndeplineasca următoarele
condiţii:
- să existe în momentul încheierii contractului sau să fie certă producerea lui
în viitor157.
- să fie în circuitul civil. Prin “bunuri aflate în circuitul civil” se înţeleg acele
bunuri susceptibile să facă obiectul unor acte translative sau constitutive de
proprietate158. În lipsa unei interdicţii exprese, trebuie considerate ca făcând parte
din circuitul civil toate bunurile susceptibile a face obiectul apropiaţiunii private.159
- să fie determinat sau determinabil. Atunci când obiectul (derivat) constă
într-un bun determinat prin caractere individuale (res certa), condiţia este îndeplinită
chiar din ipoteză. Când acesta consta într-un bun ce trebuie individualizat prin
însuşiri de gen (res genera), condiţia este realizabilă prin determinarea în concret a
bunului cu ajutorul cântăririi, numărării, măsurării sau a altor operaţiuni de acest fel.

157
In privinţa bunurilor viitoare, face excepţie succesiunea nedeschisă încă, fiind interzise pactele asupra unei
succesiuni nedeschise. In acest sens vezi şi M. Eliescu, Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, Bucureşti 1997, p. 518
158
Deşi art. 963 din C. civ. se referă la lucrurile “ce sunt în comerţ”, s-a apreciat unanim că de fapt este vorba despre
lucrurile aflate în circuitul civil. Această interpretare este confirmată de acte normative de dată recentă, adoptate după
1989, care se referă expres la bunuri care “sunt şi rămân în circuitul civil” (art. 1 din Legea nr.54/1998 privind
circulaţia juridică a terenurilor), şi bunuri “scoase din circuitul civil” (art.5 alin. 2 din Legea nr. 18/1991). Cu privire
la aceste categorii de bunuri, I. Apostu, Introducere în teoria dreptului de proprietate si a drepturilor reale
principale, Ed. Evrika Brăila 1998, p. 57 - 60
159
La rândul lor, bunurile aflate în circuitul civil pot fi bunuri care pot circula liber, neîngrădit şi bunuri care pot
circula în condiţii restrictive aşa cum sunt spre exemplu armele, muniţiile sau produsele şi substanţele stupefiante etc.
137
 - să fie posibil. Condiţia se impune ca o consecinţă a aplicării principiului că
nimeni nu poate fi obligat la o prestatie imposibilă, “ad imposibilium, nulla
obligatio!” Obiectul nu este posibil doar în cazul în care imposibilitatea este
absolută, adică pentru oricine. Dacă imposibilitatea este doar relativă, deci numai
pentru un anumit debitor, atunci obiectul contractului este valabil iar neexecutarea
culpabilă.160
- să fie licit. Această condiţie implică raportarea conduitei pretinse sau
asumate de debitorului obligatiei la normele de convieţuire socială stabilite de lege.
- să fie moral. Obiectul contractului este moral atunci când el concordă
moralei sau bunelor moravuri asa cum prevăd dispoziţiunile art. 968 din C. civ.161
Cauza contractului.
Scopul sau finalitatea contractului îşi găsesc răspunsul direct în ceea
ce numim cauza contractului. Ea exprima într-o manieră mai mult sau mai putin
directă răspunsuri la întrebările pentru ce sau în ce scop s-a încheiat contractul, deci,
“cui prodest?”
Pe lângă condiţia prevăzută de art. 948 pct. 4 din C. civ. referitoare la
caracterul licit al cauzei, codul mai consacră caracterizării cauzei încă trei texte
după cum urmează:
- art. 966 potrivit căruia “Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă
sau nelicită nu poate avea nici un efect;
- art.967 în următorii termeni, “Convenţia este valabilă, cu toate că, cauza nu
este expresă. Cauza este prezumată până la dovada contrarie”
- art. 968 prevede că este nelicită convenţia ”când este prohibită de legi, cănd
este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”.
În structura cauzei există două elemente, respectiv scopul imediat, (causa
proxima) şi scopul mediat - causa remota.

160
La rândul ei imposibilitatea poate fi de ordin material sau de ordin juridic. Condiţia posibilităţii obiectului poate fi
apreciată in strânsa legătură şi cu progresul tehnico-ştiinţific, care lărgeşte considerabil câmpul de evaluare.
161
În categoria condiţiilor obiectului, ar mai putea fi incluse si altele, prelevate in literatura, ca de exemplu
autorizarea obiectului (C. Turianu, op. cit p. 59), personalitatea prestaţiei sau interesul apreciabil în bani (C
Hamangiu op. cit. p.509.
138
 Scopul imediat, insoţeşte şi este caracteristic principalelor categorii de
contracte respectiv:
* în contractele bilaterale sau sinalagmatice, scopul fiecărei părţi constă în
reciprocitatea prestaţiilor urmărite, care sunt dependente şi se condiţionează
reciproc (fiecare parte se obligă, ştiind că şi cealaltă parte se obligă la rândul ei);
* în contractele cu titlu gratuit, scopul imediat îl constituie intenţia de a
gratifica (animus donandi);
* în contractele reale, scopul imediat îl constituie reprezentarea remiterii
materiale a bunului.
Scopul mediat constă în motivul care a determinat încheierea contractului, ce
ţine de caracteristicile unei prestaţii, calităţile unei persoane, însuşirile sau nevoia
unui lucru.
Ca si obiectul, cauza contractului trebuie să existe, să fie reală, licită şi
morală. Aceste condiţii sunt consacrate de art. 966 din C. civ. care precizeaza că
“Obligaţia fără cauză, fondată pe o cauză falsă, nelicită nu poate avea nici un
efect”

4.2.4. Încheierea contractelor.

Realizarea condiţiilor de validitate ale contractelor este legată de momentul in
care acordul de voinţă al părţilor se formează prin întâlnirea ofertei cu acceptarea.
Anterior acestei împrejurări, este posibil ca părţile să parcurgă un itinerariu
susceptibil de desfăşurare în timp, o perioadă numită de unii autori
precontractuală162, de alţii negociere163. De cele mai multe ori, contractele se
încheie fără parcurgerea prealabilă a unor faze precontractuale, părţile convenind
simultan asupra clauzelor contractuale, sau pur şi simplu manifestându-şi adeziunea
la clauzele unor contracte nesusceptibile de negociere fie prin modul în care au fost
162
P.M. Cosmovici, Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii. Legislaţie. Ed. All, Bucureşti 1996 p. 126

139
concepute, (de exemplu tariful unei călătorii cu avionul), fie prin implicaţiile unui
anumit gen de a tranzacţiona (spre exemplu vânzarea unui magazin la un preţ ce nu
ţine seama de alte elemente, fond de marfă, mijloace circulante etc.).
Anterior momentului incheierii contractului, drumul parcurs de către părţi
până la realizarea acordului de voinţă poate surprinde, in unele situaţii, mai multe
faze, respectiv: 1. negocierile precontractuale, 2. oferta de a contracta, 3.
promisiunea de a contracta sau antecontractul şi 4. acceptarea.

A. NEGOCIERILE PRECONCONTRACTUALE
Negocierile sau tratativele precontractuale, constituie invitaţia făcută de către
una din părţi de a trata conţinutul unui eventual contract. In privinţa acestei etape
precontractuale, s-ar putea aprecia că ea reprezintă de fapt faza finală a tratativelor,
fiind chiar ulterioară acceptării ofertei164. Poate fi vorba despre negocieri
precontractuale doar atâta vreme căt încă nici nu a fost lansată o ofertă şi nici
exprimată o acceptare. Ulterior acceptării ofertei deja vorbim despre un contract,
astfel încât eventualele negocieri pot avea drept obiect executarea efectivă a unor
clauze speciale sau angajarea altor obligaţii, ori pur şi simplu negocierea unui alt
contract.
Spre deosebire de oferta fermă care îl obligă pe ofertant, negocierile nu
produc asemenea consecinţe juridice. Este adevărat că de multe ori negocierile se
pot finaliza printr-un “acord de principiu”, “scrisoare de intenţie” sau “protocol”,
uzitate mai ales în domeniul comerţului international165.
Deşi in planul conesecinţelor juridice negocierile precontractuale sunt lipsite
de relevanţă, totuşi interesează comportamentul celor care sunt în tratative, sub
aspectul cerinţei de a se abţine de le orice manevră neloială sau de a se informa
reciproc cu sinceritate asupra tuturor împrejurărilor carear avea un rol determinant

163
I. S. Urs şi Sm. Angheni, Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligaţiilor civile. Vol. II, Ed. Oscar
Print, Bucureşti 1998 pag.211.
164
În acest sens, T. Georgescu, Negocierea afacerilor. Ed. Porto-Franco, Galaţi 1992 pag.10.
165
Cu privire la negocierea contractelor de comerţ exterior, I. Macovei, Contractele de comerţ exterior în dreptul
român, Ed. Junimea Iaşi 1977 p.91 – 120.
140
pentru încheierea unui contract. Totodată, există obligaţia, -născută din uzanţe-, ca
părţile să se manifeste cu bună credinţă în cadrul negocierilor, să-şi respecte
angajamentele de principiu sau să-şi acorde reciproc termene de reflexie rezonabile.
Tratativele pot fi întrerupte oricând în principiu, fără a se produce consecinţe
în planul răspunderii, afară doar dacă nu se dovedeşte intenţia sau culpa gravă a
unui partener.166

B. OFERTA DE A CONTRACTA
Sensul juridic al noţiunii nu diferă cu nimic de cel întrebuinţat în limbajul
comun:167 oferta este o propunere făcută de către o persoană alteia în scopul
încheierii unui contract.168 Oferta sau policitaţiunea implică deja o propunere având
un obiect precis determinat sau determinabil, aşa încât contractul să poată fi oricând
prefigurat de către părţile contractante. Fiind prima manifestare de vointă, ea
reprezintă de fapt primul pas către acordul de voinţă169. Este şi motivul pentru care,
fiind o latura a voinţei de a contracta, deci a consimţământului, ea trebuie să
îndeplinească toate cerinţele de formă şi de fond ale acestuia.
1. Condiţiile de formă ale ofertei
În privinţa formei ofertei ca modalitate de exprimare a voinţei de a contracta
nu se cere în principiu nici-o condiţie specială, aceasta poate fi expresă sau tacită,
exprimată în scris sau verbal, adresată unei persoane determinate sau publicului.
Fireşte cea mai uzuală formă de exhibare a ofertei este cea expresă, exprimată
fie în scris, fie verbal.

166
În măsura în care una dintre părţi vădeşte rea credinţă în respectarea negocierii prelabile, ea va fi ţinută să
răspundă şi să repare prejudiciul cauzat partenerului, paguba reprezentând spre exemplu echivalentul cheltuielilor
reclamate de organizarea negocierii sau evetualele studii prealabile etc. (I. S. Urs şi Sm. Angheni, op. cit. p. 211). S-a
mai apreciat totodată că ruperea unor tratative avansate fără un motiv serios, poate fi sancţionată de instanţe pe
temeiul răspunderii civile delictuale. O asemenea răspundere poate fi angajată de pildă în cazul în care în cursul
negocierilor una dintre părţi nu dă celeilalte toate informaţiile susceptibile de a o clarifica şi de a o determina să
încheie un contract. În acest sens, vezi P. M. Cosmovici, op. cit. p.127.
167
Pentru definiţia comună, vezi şi Vl. Hanga, Mic dicţionar juridic, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1999 pag. 142
168
Oferta de a contracta nu se confundă cu oferta reală, procedură prin care debitorul se eliberează de obligaţia sa
silind pe creditor să primească plata, depunând lucrul ce formează obiectul contractului la casa de depuneri sau la o
instituţie similară.
169
C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p. 58.
141
 Valoarea juridică a unei oferte o pot avea însă numeroase împrejurări din care
s-ar putea trage neechivoc concluzia voinţei de a contracta exprimată în mod tacit:
staţionarea unui taxi într-o staţie pentru taximetre, afişarea meniului zilei la intrarea
într-un restaurant, etc. Cel mai uzitat exemplu în susţinerea ipotezei ofertei tacite de
a contracta îl reprezintă desigur tacita reconducţiune: poate fi considerată ca o ofertă
de prelungire a unui contract de închiriere, împrejurarea că, deşi contractul a
expirat, “dacă locatarul rămâne şi e lăsat în posesie, atunci se consideră locaţiunea
ca reînoită…” (art. 1437 din C. civ.)170.
Oferta poate fi făcută unei persoane determinate sau publicului. În ultimul caz
este de regulă vorba despre o simplă invitaţie de a negocia, posibiliatea acceptării
având-o orice persoană. Expunerea unui lucru în vitrina unui magazin într-un stand
sau pe o tarabă în piaţă cu indicarea preţului de vânzare constituie exemplul cel mai
grăitor al ofertei făcute publicului.
Într-o asemenea abordare, identitatea destinatarilor ofertei este indiferentă:
pentru un comerciant care vinde o marfă nu contează identitatea celor care cumpără
ci faptul că ei plătesc, după cum în cazul ofertei publice de recompensă nu contează
cine furnizează lucrul sau informaţia cerută ci realizarea interesului ofertantului.171
Se pot ivi şi situaţii în care oferta adresată publicului poate da naştere la
obligaţii în sarcina ofertantului: acesta va fi obligat faţă de primul acceptant, dacă
spre exemplu oferta de vânzare a unui bun cert a fost publicată într-un ziar.172
Oferta poate conţine sau nu în cuprinsul ei un termen de acceptare, în
interiorul căruia trebuie să se realizeze acceptarea ei de către destinatar. Acest
termen poate fi arătat în mod expres dar el poate rezulta şi implicit din natura
contractului şi din timpul necesar de gândire şi acceptare de către destinatar, care

170
Cu privire la contractul de locaţiune şi prelungirea acesteia, vezi Fr. Deak şi St. Cărpenaru Contracte civile şi
comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1993 p. 87 - 114
171
Alain Benabent, Droit civil. Les obligations. Ed. Montchrestien Paris 1997 6-emme edition, p. 45.
172
Oferta publică poate fi proteguită şi de unele dispoziţiuni speciale ale legii. Legea franceză pentru protecţia
consumatorilor (L.121 – 21) obligă pe ofertant să precizeze caracteristicile esenţiale ale bunurilor şi serviciilor oferite
publicului, stabileşte măsuri minuţioase cu privire la caracteristicile afişajului şi etichetajului etc. Asemenea
dispoziţiuni şi-ar putea găsi cu siguranţă locul şi utilitatea într-o viitoare reglementare românească.
142
fără a fi stabilit în mod expres trebuie să aibă o durată rezonabilă173. În funcţie de
respectarea termenului de acceptare se poate pune chestiunea revocării ofertei sau a
caducităţii ei.
2. Condiţiile de fond ale ofertei
Ca şi o latură a consimţământului, oferta trebuie să îndeplinească
condiţiile generale ale acestuia,174 adaptate fireşte momentului şi specificului
policitaţiunii în formarea contractelor, după cum urmează:
1. Oferta trebuie să fie fermă, în sensul că ea trebuie să sugereze un
angajament neîndoielnic, pe punctul de a conduce la realizarea unui consens cu
relevanţă juridică. Un astfel de angajament nu ar putea fi nici modificat şi nici
retras. Nu poate fi considerată o ofertă fermă aceea prin care spre exemplu cineva se
oferă să efectueze o prestaţie contra unei remuneraţii al cărui cuantum îl va preciza
după ce va termina lucrarea.
2. Oferta trebuie să fie reală, serioasă şi conştientă, făcută cu intenţia de a
angaja din punct de vedere juridic. “Per a contrario”, oferta făcută în glumă, din
curtoazie sau “jocandi causa” fără intenţia unui angajament juridic nu poate
conduce la încheierea unei convenţii.
3. Oferta trebuie să fie neechivocă. Este echivocă acea ofertă ce nu-i poate
forma în mod neîndoios convingerea destinatarului asupra intenţiilor ofertantului de
a contracta. Este cazul expunerii unei mărfi într-o vitrină în scopuri publicitare sau
fără indicarea preţului.
3. Forţa obligatorie a ofertei. Revocarea şi caducitatea ofertei
Câtă vreme oferta nu a ajuns la destinatar, ea nu este producătoare de efecte
juridice, deci poate fi revocată de către autorul ei. Cu totul alta este însă situaţia
dacă a ajuns la destinaţie, dacă a fost adresată publicului sau unei persoane
determinate ori dacă ea implică un termen de acceptare sau nu.

173
Sm. Angheni, op. cit. p. 212
174
Pentru condiţiile generale ale consimţământului vezi şi Gh. Beleiu op. cit p. 215, P. M. Cosmovici Drept civil.
Introducere în dreptul civil, Ed. All, Bucureşti 1996 p. 102 – 110, sau D. Cosma op. cit. p. 117 - 178
143
 În măsura în care oferta a ajuns la destinatar şi a fost acceptată, discutarea
forţei ei obligatorii este de prisos, deoarece deja suntem în prezenţa unui contract,
aşa încât răspunderea se va regla potrivit principiului forţei obligatorii a convenţiilor
“pacta sunt servanda”.
Or, forţa obligatorie a ofertei vizează numai intervalul de timp scurs de la
lansarea ei şi până la acceptare sau împlinirea termenului. Într-o asemenea abordare
însă, trebuie avut în vedere dacă oferta a ajuns sau nu la destinatar şi dacă aceasta
este sau nu cu termen.
1. Dacă oferta nu a ajuns la destinatar, ea poate fi revocată de către ofertant în
mod liber;
2. Dacă oferta a ajuns la ofertant, chestiunea trebuie rezolvată nuanţat, după
cum oferta este cu sau fără de termen:
a) dacă oferta este cu termen, ofertantul este dator să o menţină până la
expirarea acestuia, căci odată expirat oricum ea ar fi devenit caducă;
b) dacă oferta este fără termen, ofertantul este ţinut să o menţină un timp
considerat rezonabil, apreciere lăsată la latitudinea judecătorului.
Ofertantul poate fi făcut răspunzător pentru revocarea intempestivă a ofertei,
răspunderea lui întemeindu-se pe fapta delictuală175.
Caducitatea ofertei este o cauză de ineficacitate întemeiată pe împrejurări
survenite ulterior lansării ei, constând fie în schimbarea condiţiilor iniţiale fie pur şi
simplu în expirarea termenului de acceptare. Sub titlu de exemplu, oferta poate
deveni caducă în cazul morţii ofertantului, a falimentului ori a declarării
incapacităţii sale176.

175
În această privinţă opiniile autorilor sunt diferite. Deşi se acceptă ideea răspunderii ofertantului pentru revocarea
intempestivă a ofertei, controversele au ca obiect stabilirea temeiului juridic al acesteia. În literatură s-au conturat
totuşi două opinii, una întemeiată pe forţa actului juridic al ofertei, cealaltă pe răspunderea ce rezultă din faptele
juridice exterioare ofertei care fundamentează în final fie teoria raspunderii delictuale, fie pe cea izvorâtă din abuzul
de drept.
176
I. S. Urs şi Sm. Angheni, op. cit. pag. 213.
144
 C. PROMISIUNEA DE A CONTRACTA SAU ANTECONTRACTUL
În ultimă analiză, oferta este un act juridic de formaţiune unilaterală, deoarece
ea nu se întemeiază pe un acord de voinţă.
Spre deosebire de ofertă, promisiunea de a contracta sau antecontractul deşi
creează obligaţii numai în sarcina ofertantului, sunt totuşi acte juridice de
formaţiune bilaterală. Soluţia se impune căci promisiunea de a contracta implică un
acord prealabil prin care părţile se obligă, în ipoteza în care promisiunea are un
caracter sinalagmatic, să încheie în viitor un contract.
Este aşadar posibilă existenţa unei promisiuni sinalagmatice de a contracta,
atunci când ambele părţi se obligă ca în viitor să încheie un anumit contract. Cel
mai frecvent caz care ilustrează această împrejurare este cel în care un contract nu
poate fi încheiat în lipsa unei formalităţi cum este bunăoară obţinerea unei
autorizaţii administrative. Într-o asemenea ipoteză, promisiunea bilaterală de
contract (antecontractul), precede şi uneori constituie chiar cauza obţinerii
autorizaţiei ce condiţionează perfectarea contractului177.

D. ACCEPTAREA.
Acceptarea ofertei este al doilea pas spre încheierea contractului, aceasta
constituind de fapt o replică la oferta primită. Ca şi oferta, nici acceptarea nu trebuie
să îndeplinească anumite condiţii de formă pentru valabila ei exprimare. Ea poate fi
deci verbală sau scrisă, expresă ori tacită, important fiind doar să exprime cu
certitudine voinţa de a încheia contractul. Şi în privinţa acceptării chestiunea
manifestării tacite a intenţiei de a contracta trebuie să rezulte neîndoios pentru a
avea o asemenea valoare. În practică şi în literatura de specialitate s-a acceptat că şi
tăcerea poate avea valoarea unei acceptări atunci când:

177
Unii autori fac chiar trimiteri la doctrina franceză, referindu-se la aşa numitele contracte preparatorii, pactul de
preferinţă, clauza de exclusivitate, clauza de monopol, contractul de rezervare etc. Astfel, pactul de preferinţă este
cel prin care o persoană se angajează faţă de alta să nu încheie contractul cu un terţ înainte de a-i propune acel lucru,
în vreme ce clauza de exclusivitate este promisiunea făcută unui vânzător “en detail”de către un fabricant
145
 a) există o prevedere a legii în acest sens. Este tocmai cazul tacitei
reconducţiuni prevăzută de art. 1437 din C. civ., căci simpla tăcere a locatorului,
care lasă pe locatar să locuiască în contnuare, apare ca o acceptare tacită a ofertei de
prelungire a contractului.178
b) când părţile stipulează în contractul lor ca simpla tăcere după primirea
ofertei să aibă valoarea unei acceptări. Este cazul furnizorului care în mod obişnuit
trimite unui beneficiar anumite bunuri. Acceptarea ofertei sale se produce de regulă
în mod tacit.
c) atunci când oferta este făcută exclusiv în interesul celeilalte părţi.

1. Condiţiile acceptării
Pe lângă condiţiile generale de validitate ce trebuie să caracterizeze orice
manifestare de voinţă dată în scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge un
raport juridic civil, valabilitatea acceptării ofertei trebuie să îndeplinească anumite
condiţii specifice şi anume:
a. acceptarea să fie în concordanţă cu oferta. Ea trebuie să se refere la oferta
primită şi nu la o alta. Atunci când acceptarea condiţionează sau limitează oferta
iniţială nu mai poate fi vorba despre o acceptare ci de o contraofertă în condiţiile
art. 39 din C. com.179
b. acceptarea trebuie să fie neîndoielnică. Ea trebuie aşadar să fie manifestată
în scopul vădit de a accepta angajamentul juridic. Simpla cercetare a unei mărfi sau
informarea cu prvire la caracteristicile unui bun expus spre vânzare de pildă, nu
poate constitui o acceptare a ofertei de vânzare.
c. oferta adresată unei anumite persoane se consideră primită numai dacă
acceptarea vine de la această persoană şi nu de la alta. Oferta lansată unui artist
plastic de a executa o anumită lucrare, de exemplu, nu poate fi acceptată decât de

178
C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p. 64
179
Potrivit acestui text, “acceptarea condiţionată sau limitată se consideră ca un refuz al primei propuneri şi formează
o nouă propunere” În acest sens vezi şi R. Petrescu, Teoria generală a obligaţiilor comerciale, Ed. Romfel,
Bucureşti 1994 p.67.
146
către acel artist, căci dacă oferta are un caracter “intuitu personae”, acelaşi caracter
îl conservă şi acceptarea.
Dimpotrivă, dacă oferta se adresează publicului, ea poate fi acceptată de
oricine.
d. acceptarea trebuie să se manifeste mai înainte ca oferta să fi devenit
caducă sau să fi fost retrasă.

2.Momentul încheierii contractului

Momentul încheierii contractului este acea secvenţă în care oferta se
întâlneşte cu acceptarea, realizându-se în acest fel acordul de voinţă.
Pentru determinarea momentului încheierii contractului avem în vedere 3
ipostaze şi anume:
1. atât ofertantul cât şi acceptantul se află faţa în faţă;
2. contractul se încheie prin telefon;
3. neaflându-se în acelaşi loc şi nediscutând la telefon, contractul se
încheie prin corespondenţă.
În fiecare dintre acestei situaţii, s-ar putea pune la un moment dat problema
momentului în care oferta a fost acceptată, deci a realizării acordului de voinţă. O
asemenea chestiune poate fi primitoare de mai multe rezolvări:
În prima ipostază, contractul se consideră încheiat în momentul realizării
consensului, prilej uşor de perceput datorită caracterului său obiectiv.
În a doua ipostază, datorită caracterului concomitent al angajamentului lor,
părţile pot determina la fel de simplu momentul realizării acordului lor de voinţă.
A treia ipostază suscită însă mai multe întrebări, deoarece distanţa în timp
dintre lansarea ofertei şi acceptarea ei face ca momentul încheierii contractului să
poată fi perceput în mod diferit. În dreptul nostru s-a conturat existenţa a patru
sisteme de determinare a momentului încheierii contractului, respectiv:
a) Un prim sistem, cel al emisiunii sau declaraţiunii, este acela protrivit
căruia contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei
147
primind-o îşi exprimă acordul, chiar fără a-l mai comunica ofertantului. Această
construcţie se întemeiază pe ideea că în acel moment deja încep să coexiste cele
două consimţăminte, or, prin definiţie contractul ia naştere tocmai prin realizarea
acestui consens.
Oricât de simplă şi de tentantă apare ea, în realitate această abordare este
deficitară, inconvenientele ei facând-o neutilizabilă, deoarece pe lângă gradul ridicat
de probabilitate în determinarea momentului în care acceptantul agrează oferta, el
poate la fel de bine să revină asupra ei mai înainte de comunicarea acceptării180.
Gradul atât de sporit de probabilitate face aşadar ca acest sistem să nu poată fi
acceptat în practica atât de dinamică a realizării raporturilor contractuale
b) Un al doilea sistem este cel al expedierii acceptării, potrivit căruia
momentul încheierii contractului se consideră a fi acela în care acceptantul a
expediat scrisoarea de acceptare, chiar dacă aceasta nu a ajuns la ofertant, deci el nu
a luat cunoştinţă de acceptare.
Şi acest sistem prezintă inconveniente pentru că acceptantul are posibilitatea
de a-şi revoca acceptarea până în momentul primirii scrisorii de către ofertant.
Sistemul este şi inutil, deoarece oricum ofertantul nu ia cunoştinţă de încheierea
contractului decât cel mai devreme în momentul primirii corespondenţei.
c) Un al treilea sistem este cel al recepţiei acceptării de ofertant sau sistemul
primirii acceptării. Contractul se consideră încheiat în momentul în care ofertantul
primeşte scrisoarea de acceptare, chiar şi dacă el nu a luat cunoştinţă de conţinutul
ei. Acesta este un sistem deja acceptabil deoarece el prezintă un mai mare grad de
siguranţă. Desigur, şi el poate fi criticat întrucât contractul se consideră încheiat în
pofida faptului că ofertantul nu cunoaşte acceptarea, inconvenient mai mult teoretic
decât cu rezonanţă practică.
Faţa de toate obiecţiunile enunţate cu prilejul evocării acestor sisteme, ultimul
sistem poate fi acreditat ca prezentând cel mai ridicat grad de certitudine asupra
momentului încheierii contractului.

148
 d) Sistemul informării este cel potrivit căruia contractul se consideră perfectat
în momentul în care ofertantul a luat efectiv cunoştinţă despre acceptare181. Această
accepţiune se întemeiază pe dispoziţiunile art. 35 din C. com. potrivit cărora
contractul se consideră încheiat dacă “acceptarea a ajuns la cunoştinţa
propuitorului în termenul hotărât de dânsul sau în termenul necesar schimbului
propunerii şi al acceptăriidupă natura contractului”182.
Confruntată cu cele patru sisteme, practica judiciară a acceptat şi dă utilizare
sistemului primirii acceptării potrivit căruia odată primită acceptarea de către
ofertant, contractul se consideră a fi încheiat. Această soluţie este pe cât de
rezonabilă pe atât de practică şi uşor de dovedit, scutind părţile de administrarea
unor probatorii adeseori imposibile.
Odată determinat, momentul încheierii contractului este foarte important
pentru următoarele considerente:
1. În funcţie de acest moment, poate fi apreciată posibilitatea de revocare a
ofertei sau caducitatea ei;
2. Viciile de consimţământ sau cauzele de nulitate relativă ori absolută pot fi
apreciate ca atare numai dacă sunt anterioare ori contemporane momentului
încheierii contractului. Pe de altă parte, viciile ofertei sau ale acceptării îşi produc
efecte numai în privinţa acestor acte juridice nu şi în privinţa contractului însuşi.
3. În funcţie de momentul încheierii contractului poate fi stabilită legea care
este aplicabilă executării lui. O astfel de abordare este necesară atunci când se ridică
chestiunea conflictului de legi în timp183.

180
În acest sens, P.M.Cosmovici, op. cit.Obligaţii… p. 131
181
Deşi pare cea mai completă, şi această soluţie este susceptibilă a fi criticată. Ăstfel, există posibilitatea ca
ofertantul, spre a evita încheierea contractului, să refuze să cerceteze corespondenţa primită de la acceptant, susţinând
în final că în privinţa sa contractul nu ar fi luat naştere. În acest sens, C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p. 66.
182
În sensul acestei opinii, I. S. Urs şi Sm. Angheni, op. cit. pag. 217
183
Spre exemplu încheierea unui contract de vânzare-cumpărare a unei case cu teren de înainte de anul 1989 era
supusă regimului reglementat de legile Nr.58 şi 59/1974. Potrivit acestora, terenul trecea în proprietatea statului.
Ulterior Legii 18/1991 a devenit posibilă vânzarea terenurilor aferente caselor de locuit. Determinarea momentului
încheierii unui asemenea contract, face posibilă stabilirea regimului juridic al terenului, în funcţie de legea aplicabilă
în momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare.
149
 4. Momentul încheierii contractului este important deoarece el marchează de
când anume încep să se producă efectele sale juridice184.
5. Din momentul încheierii contractului începe să curgă termenul de
prescripţie extinctivă în ceea ce priveşte exerciţiul acţiunii în anulabilitatea
contractului lovit de nulitate relativă185.
6. În cazul ofertei publice, momentul primei acceptări care este şi momentul
perfectării contractului face ca acceptările ulterioare să nu-şi mai producă efectul
deoarece “qui prior tempore potior jure”.
7. În funcţie de momentul încheierii contractului poate fi determinat şi locul
încheierii acestuia.
3. Locul încheierii contractului
În determinarea locului încheierii contractului se aplică aceleaşi reguli ca şi
cele referitoare la momentul contractului:
- dacă părţile contractante sunt prezente, locul încheierii contractului este cel
în care se găsesc părţile.
- dacă contractul se încheie prin telefon, locul încheierii este cel în care se
găseşte ofertantul, căci în acel loc este recepţionată acceptarea;
- când contractul se încheie prin corespondenţă, locul încheierii contractului
este cel în care se găseşte ofertantul sau cel în care acesta a primit corespondenţa.
Locul încheierii contractului prezintă importanţă sub aspectul stabilirii
regulilor conflictuale de drept internaţional privat, potrivit principiului ”the proper
law of the contract”186. Potrivit acestor reguli, unui contract îi sunt aplicabile
normele de drept ce guvernează operaţiunea respectivă în locul în care s-a încheiat.
În egală măsură, locul încheierii contractului poate fi relevant şi datorită
faptului că el poate atrage competenţa anumitei instanţe judecătoreşti. Potrivit art.

184
Un asemenea stadiu marchează în contractele sinalagmatice translative de proprietate momentul în care se
transmite riscul către dobânditor.
185
Spre exemplu acţiunea pentru anulabilitatea contractului deoarece consimţământul a fost surprins prin viclenie ori
eroare sau în celelalte cazuri de anulare, poate fi intentată potrivit art. 9 alin. 2 din Decr. 167/1958 în termen de trei
ani, cu începere de la data când cel îndreptăţit a cunoscut cauza anulării.
186
Cu privire la legea contractului în dreptul internaţional, vezi T. R. Popescu, Drept internaţional privat, Ed.
Romfel, Bucureşti 1994 p. 202.
150
10 pct.4 din C.proc.civ., în cererile privitoare la obligaţii comerciale, competenţa
aparţine instanţei locului unde obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii187.

4.2.5. Efectele contractului.

Efectul scontat de către părţile care încheie orice contract este acela de a da
naştere unor obligaţii civile. Codul civil plasează această materie în textele art. 969
– 985. Odată încheiat, contractul dă naştere acelor consecinţe pe care oricare dintre
părţile contractante sau chiar numai una dintre ele le-a urmărit prin actul lor de
voinţă în acord cu finalitatea dreptului, căci art. 969 din C. civ. prevede că doar
“convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”.
Efectul oricărei convenţii constă în ultimă analiză în a da naştere, unui raport
juridic obligaţional, ori a transforma, modifica sau chiar a stinge o obligaţie
civilă.188 Evitând confuzia făcută de Codul Napoleon,189 codul nostru civil se referă
în texte deosebite atât la efectele contractelor cât şi la cele ale obligaţiilor: art. 969 –
985 “Despre efectul convenţiilor” şi art. 1073 – 1090 “Despre efectele obligaţiilor”.
În abordarea efectelor contractelor civile avem în vedere următoarele
chestiuni principale:
Interpretarea contractului;
Forţa obligatorie a contractului şi anume:
- obligativitatea contractului în raporturile dintre părţile contractante;
- obligativitatea contractului în raporturile cu alte persoane care nu au
calitate de părţi.

187
Cu privire la competenţa teritorială alternativă a instanţelor judecătoreşti, vezi V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi
practic de procedură civilă, Ed. Naţional Bucureşti 1996 vol.I p.425 sau I. Apostu, Competenţa instanţelor
judecătoreşti în materie civilă, Ed. Naţional, Bucureşti 1997 p.97.
188
C. Hamangiu, op. cit. p. 516.
189
Modelul francez al codului nostru civil tratează deopotrivă, fără a le disocia, efectele convenţiilor şi pe cele ale
obligaţiilor. Pentru critica acestei confuzii, vezi P.C. Vlachide, Repetiţia principiilor de drept civil, Ed. Europa
Nova Bucureşti 1994 Vol. II p. 73
151
 Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice.
Interpretarea contractelor
Interpretarea unui contract este un proces logico-juridic prin care sunt
determinate şi explicate clauzele sale neclare sau obscure. In funcţie de această
definiţie se impun trei precizări:
În primul rând operaţia interpretării nu este necesară decât atunci când
conţinutul unui contract este neclar, căci este pe cât de inutil pe atât de absurd a se
căuta cu orice chip clauze neclare în contractele ale căror prevederi sunt limpezi,
deci pot fi executate fără nici-o dificultate.
În al doilea rând, intrepretarea contractelor implică reguli şi metodologii
specifice, care deşi se aseamănă nu se confundă cu acelea uzitate în domeniul
interpretării normelor de drept.190 Aceasta mai ales pentru faptul că interpretarea
contractelor implică analiza voinţei reale a părţilor în vreme ce interpretarea legii
presupune căutarea voinţei legiuitorului191.
În al treilea rând, interpretarea conţinutului contractelor nu poate fi
confundată cu proba acestora. Ceea ce trebuie mai întâi dovedit este existenţa
contractului şi numai după aceea se poate trece la interpretarea clauzelor
îndoielnice.
Regulile pentru interpretarea conţinutului contractelor îşi găsesc în sistemul
Codului civil român consacrarea în textele articolelor 970, 977 – 985. Ele constituie
un sistem consensualist în care rolul primordial îl joacă voinţa reală părţilor şi nu
modul în care aceasta s-a exteriorizat, aşa încât interpretul trebuie să stabilească
înţelesul contractului în funcţie de ceea ce au reuşit să exprime ele, potrivit

190
Pentru interpretarea normelor de drept vezi şi M. C. Eremia, Interpretarea juridică, Ed. All, Bucureşti 1998 p. 23
– 31.
191
Deosebirile dinre cele două activităţi pot fi găsite şi în privinţa gredului de abstractizare al normelor juridice în
comparaţie cu caracterul concret al clauzelor contractuale. În privinţa celor dintâi, se pune problema adaptării unei
reguli generale şi impersonale deci abstracte (s.n.) unei situaţii de fapt concrete, în vreme ce interpretarea clauzelor
contractuale impune raportarea unui acord de voinţă concret şi individual la o normă cu caracter general, care califică
în final conţinutul raportului juridic obligaţional concret. De aceea, interpretarea clauzelor contractuale este
întotdeauna limitată la un anumit act juridic, fără a se pune problema extinderii rezultatului acestei analize şi asupra
altor acte juridice. În ultimă analiză, interpretarea conţinutului unui contract de către judecător este o “problemă de
speţă”. (În acest sens, vezi şi P. M. Cosmovici, op. cit….Obligaţiile, p.154).
152
priceperii şi gradului lor de cultură juridică192. În opinia unor distinşi autori, aceste
norme “derivă din logică şi din raţiune”, aşa că ele s-ar impune judecătorilor prin
autoritatea lor raţională chiar dacă legiuitorul nu le-a concretizat în texte exprese.
De altfel, normele de interpretare fixate de lege nu au un caracter imperativ, ci
constituie mai mult “sfaturi” date judecătorilor: aceştia pot da unui contract o
interpretare diferită de aceea ce ar rezulta din texte, dacă din circumstanţele cauzei
rezultă că intenţia părţilor nu este aceea ce ar deriva din stricta aplicare a textelor193.
În funcţie de obiectul de reglementare, distingem între: a) normele de
interpretare cu caracter general, care se referă la principiile diriguitoare pentru
interpretarea oricărui contract, şi b) normele cu caracter special ce privesc
interpretarea prin specificitatea convenţiei analizate.

A.REGULILE GENERALE DE INTERPRETARE

A CONTRACTELOR

Două sunt regulile generale pentru interpretarea contractelor, şi ele se referă

la:
1. prioritatea voinţei reale a părţilor;
2. efectele subînţelese ale contractelor.
Analiza fiecăreia dintre ele ne prilejuieşte următoarele precizări:
1.- Prioritatea voinţei reale a părţilor.
Codul civil român a preluat din cel francez în materia interpretării
convenţiilor principiul stabilirii voinţei reale a părţilor, precizând în art. 977 că

192
În literatura juridică s-au confruntat două concepţii de interpretare a conţinutului contractelor, una subiectivă şi
una obiectivă. Potrivit teoriei subiective, a voinţei reale sau interne, pentru interpretarea unui contract interesează
voinţa sau intenţia comună a părţilor, fiind irelevant modul în care acestea s-au exteriorizat. Soluţia este criticabilă
întrucât ea implică un criteriu imprecis pentru reconstituirea unor fapte obscure, adeseori imposibil de cunoscut,
eventual prezumate. Acest sistem este propriu dreptului latin. Teoria obiectivă, (a voinţei declarate), porneşte de la
declaraţia de voinţă a părţilor aşa cum s-a exteriorizat ea şi raportat la unele elemente extrinseci convenţiei cum ar
fi echitatea sau uzanţele. Şi această soluţie este discutabilă căci ea lasă loc arbitrariului în domeniul interpretării,
nesocotind voinţa reală a părţilor. Acest sistem este uzitat în dreptul de sorginte germanică.
193
În acest sens, vezi C. Hamangiu, op. cit. p. 519.
153
“interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante,
iar nu după sensul literal al termenilor”194.
Acest principiu poate induce însă dificultatea de a stabili care a fost
adevăratul acord de voinţă, pentru că este posibil ca fiecare dintre părţile
contractante să atribuie valori diferite consensului realizat, în funcţie de propriile-i
nevoi sau interese.
Pe de altă parte, analiza severă a tuturor mobilurilor încheierii unui contract
ar face practic imposibilă determinarea consensului având în vedere varietatea de
interese ce pot determina două sau mai multe persoane să contracteze.
În rezolvarea acestor dificultăţi se porneşte de la prezumţia că forma în care
se exteriorizează voinţa părţilor corespunde voinţei reale, interne, până la proba
contrară.195 Aşadar, revine părţilor ce o invocă, sarcina de a dovedi că voinţa reală
este alta decât cea exprimată în cuprinsul convenţiei. O asemenea dovadă se poate
face fie cu elemente intrinseci contractului, fie cu unele de natură extrinsecă,
precum circumstanţele încheierii convenţiei, tratativele sau negocierile purtate etc.
Totodată, voinţa reală a părţilor trebuie circumscrisă anumitor limite, căci nu
pot fi luate în consideraţiune toate mobilurile ce determină o persoană să
contracteze. O asemenea limită, pe cât de rezonabilă pe atât de utilă, o constituie
cauza actului juridic, care are în vedere doar motivele de ordin subiectiv care
prezintă semnificaţie juridică.196
Deosebirea dintre voinţa internă şi cea exteriorizată produce consecinţe
deosebite, după cum părţile au avut sau nu intenţia de a-şi exprima adevăratele
mobiluri care le-au determinat să contracteze. Numai în măsura în care discordanţa
este rodul unor împrejurări independente de voinţa sau intenţiile părţilor s-ar pune
problema interpretării cuprinsului unei asemenea convenţii. Dacă, dimpotrivă,

194
Legiuitorul român din 1864 a preluat cuvânt cu cuvânt textul art. 1165 din Codul civil francez pe care doar la
tradus. În textul original: “On doit dans les conventions rechercher quelle a ete la commune intention des parties
contractantes, plutot que de s’arreter au sens litteral des termes”.
195
În acest sens, C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p.71 sau I. Urs şi Sm. Angheni, op. cit. p. 222.
196
Această soluţie este în prezent îmbrăţişată de toţi autorii contemporani.
154
părţile au mascat cu intenţie existenţa unui contract exhibând un altul, deja nu se
mai pune problema interpretării ci a simulaţiei: aceasta implică prin definiţie două
acte juridice, (unul real, adevărat şi unul simulat, neadevărat dar aparent), care sunt
consecinţa a două manifestări de voinţă separate, spre deosebire de interpretarea
contractului care priveşte un singur acord de voinţă, ai cărui termeni nu exprimă
exact în formă ceea ce părţile au urmărit în realitate.197
2.- Efectele subînţelese ale contractului
Cea de a doua regulă generală de interpretare se referă la efectele
convenţiilor. Textul art. 970 alin. 2 din C. civ. precizează că “Ele obligă nu numai
la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau
legea dă obligaţiei după natura sa”.
O asemenea prevedere trebuie coroborată şi cu aceea din art. 981 C. civ.
potrivit căreia “clauzele obişnuite într-un contract se subânţeleg deşi nu sunt
exprese într-însul”. Această categorie de efecte se produc independent de voinţa
părţilor, ele având un caracter subînţeles rezultat din voinţa legii care a reglementat
anumite categorii de contracte, a obiceiului sau chiar a unor reguli de etică aşa cum
precizează textul.198

B. REGULILE SPECIALE DE INTERPRETARE

A CONTRACTELOR

Următoarele reguli de interpretare a clauzelor contractuale au un caracter

special:
1. Interpretarea coordonată a clauzelor contractului. Alcătuind un tot unitar,
clauzele unui contract nu pot fi izolate de contextul în care se încadrează. În acest

197
C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p. 72.
198
Spre exemplu, atunci când în contractul de societate civilă nu se determină partea de câştig sau pierdere a fiecărui
asociat, atunci acea parte va fi proporţională cu suma pusă în comun de fiecare dintre asociaţi. O asemenea precizare
este subînţeleasă prin voinţa art. 1511 alin. 1 din C. civ.
155
sens, art. 982 din C. civ. precizează că “toate clauzele convenţiilor se interpretează
unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din întregul act”.
2. Interpretarea clauzelor îndoielnice sau echivoce.
Sunt îndoielnice, acele prevederi ale contractului ce pot fi primitoare de mai
multe înţelesuri, sunt confuze sau greu de apreciat. Pentru astfel de împrejurări,
legiuitorul a stabilit patru reguli de interpretare:
- termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în înţelesul ce se
potriveşte mai mult cu natura contractului (art. 979 C. civ.);
- clauzele îndoielnice se interpretează în înţelesul în care ele pot produce un
efect, iar nu în acela în care nu ar produce nici unul (art. 978 C. civ.);
- dispoziţiile îndoielnice se interpretează după obiceiul locului unde s-a
încheiat contractul (art. 980 C. civ.);
- în cazul îndoielii, contractul se interpretează în favoarea celui care se
obligă (principiul “in dubio pro reo”, consacrat de art. 983 din C. civ.).
3. Alte reguli de interpretare.
În afară de regulile arătate şi grupate mai sus, codul mai prevede şi alte reguli
speciale de interpretare după cum urmează:
- convenţia nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părţile şi-au
propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat
(art. 984 C. civ.);
- atunci când într-un contract părţile citează un caz ca exemplu pentru a
explica obligaţia, nu se poate interpreta ca o răsfrângere a efectului
obligaţiei la acel caz şi ca o excludere a cazurilor neexprimate (art.985 C.
civ.).

Forţa obligatorie a contractelor

Potrivit art. 969 din C. civ. “convenţiile legal făcute au putere de lege între
părţile contractante”. Aceeaşi idee este preluată şi de textul art. 973 din acelaşi cod,

156
cu precizarea potrivit căreia “convenţiile nu au efect decât între părţile
contractante”.
Precizarea că “au putere de lege” convenţiile legal făcute îşi găseşte
explicarea în aceea că legea dă forţă obligatorie contractelor astfel încheiate şi
implicit efectelor generate de acestea.199
De la acest principiu pornesc două consecinţe importante şi anume:
a) părţile nu se pot sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor contractuale legal
asumate, potrivit adagiului “pacta sunt servanda”. De altfel, pe această idee se
fundamentează consecinţa potrivit căreia între părţi contractul are putere
obligatorie.
b) forţa obligatorie a contractului este operantă doar între părţile contractante,
căci “res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest”. Această idee
fundamentează principiul relativităţii efectelor contractului.
A. OBLIGATIVITATEA CONTRACTULUI ÎNTRE PĂRŢILE CONTRACTANTE
Forţa obligatorie a contractelor legal încheiate este o consecinţă a principiului
realizării drepturilor subiective ale persoanelor fizice şi juridice, care conferă în
ultimă analiză certitudine, siguranţă şi eficienţă raporturilor juridice civile.
Dispoziţiunile art. 969 C. civ. dau în acelaşi timp expresie principiilor
libertăţii şi egalităţii părţilor contractante dar şi cerinţei derulării raporturilor
juridice în condiţii de deplină încredere şi bună credinţă. Cea mai frecventă
modalitate de aducere la îndeplinire a obligaţiilor contractuale asumate este fireşte,
cea de bună voie. Fiind o consecinţă naturală a consensului părţilor, aceasta nu

199
Faţă de calificarea dată de către cod “convenţiei legal făcute”, unii autori au concluzionat că între lege şi contract
ar exista în planul consecinţelor atât unele asemănări cât şi deosebiri. Asemănările ar consta în aceea că: a) atât legea
cât şi contractul au putere obligatorie; b) la fel ca şi legea, convenţia poate fi desfăcută pe calea unui procedeu invers
celui folosit pentru naşterea sa; c) atât abrogarea legii cât şi revocarea convenţională a contractului produc numai
efecte viitoare; d) atât comandamentul legii cât şi obligaţiile contractuale trebuie aduse la îndeplinire cu bună
credinţă, etc. Deosebirile ar consta în aceea că: a) în vreme ce legea este o regulă de conduită generală, impersonală şi
cu aplicare repetată, contractul crează obligaţii numai pentru un număr limitat de persoane şi cazuri; b) dacă o lege
poate deroga de la prevederile altei legi, contractul nu poate deroga de la lege; c) în ceea ce priveşte revocarea
unilaterală a unor contracte, legea nu poate fi abrogată decât potrivit unei proceduri parlamentare, etc. (pentru
dezvoltări vezi P.C. Vlachide, op. cit. p.75).
157
implică nici rezolvări litigioase şi nici recurgerea la alternative extreme ce ar
conduce la desfiinţarea convenţiilor.
Totuşi, aşa cum acordul de voinţă dă naştere unui raport juridic contractual,
potrivit principiului simetriei, un asemenea consens poate produce în egală măsură
modificarea ori chiar stingerea raportului juridic respectiv. O asemenea precizare
conţine de altfel şi textul art.969 din C. civ. care conţine prevederea potrivit căreia
convenţiile “se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de
lege”. Cu alte cuvinte, aceleaşi părţi care prin simplul lor acord de voinţă, “mutuus
consensus” au dat naştere unui contract, au putinţa să-l revoce printr-un acord
simetric, “mutuus dissensus”
Dacă legea acordă valoare de principiu posibilităţii revocării bilaterale a
contractelor, “per a contrario” interzice denunţarea lor unilaterală. Este însă posibil,
sub titlu de exceptie, ca în cazuri strict şi limitativ prevăzute, legea civilă să
autorizeze totuşi denunţarea unilaterală a unor contracte. Un asemenea procedeu
este admisibil în situaţia contractului de închiriere fără termen (art. 1436 alin. 2 din
C. civ.), a mandatului (art. 1552 şi 1556 din C. civ.) ori a contractului de depozit
prevăzut de art. 1616 din C. civ.
Nimic nu s-ar opune desigur, nici ca părţile să prevadă în contractul lor o
clauză de denunţare unilaterală, cu condiţia ca o asemenea facultate să satisfacă
două cerinţe:
a) clauza să nu fie inserată într-un contract declarat prin voinţa legii
irevocabil, aşa cum este de pildă donaţia;
b) clauza de denunţare unilaterală să nu reprezinte în realitate o condiţie
potestativă, deoarece o astfel de condiţie este lovită de nulitate în condiţiile art.
1010 C. civ200.

200
Din textul art. 1010 din C. civ. rezultă că este lovită de nulitate nu numai clauza ce cuprinde condiţia potestativă,
(de exemplu clauza prin care vânzătorul se obligă să vândă numai dacă va vrea), ci însăşi obligaţia, actul juridic în
totalitate. Pentru dezvoltări, vezi D. Cosma op. cit. p. 277.
158
 În afară de cazurile prevăzute mai sus, există şi împrejurări în care încetarea,
modificarea sau suspendarea forţei obligatorii a contractelor nu depinde de voinţa
părţilor, ci de cauze extrinseci.
Pot constitui asemenea împrejurări:
1. decesul persoanei în considerarea căreia a fost încheiat contractul “intuitu
personae”. Moartea unei asemenea persoane, ale cărei calităţi esenţiale au
determinat încheierea convenţiei, face să înceteze forţa obligatorie a contractului.
Menţionăm de exemplu decesul avocatului pledant într-un contract de asistenţă
avocaţială ori a medicului curant, dar şi decesul comodatarului atunci când
împrumutul de folosinţă a fost procurat în considerarea persoanei acestuia (art.1563
alin. 2 C. civ.);
2. prelungirea legală a valabilităţii unor contracte ajunse la termen.
Asemenea modificare a duratei contractului, independent de voinţa părţilor a operat
frecvent în materie de locaţiune;
3. suspendarea forţei obligatorii a contractelor cu executare succesivă pentru
un caz de forţă majoră care îl pune pe debitorul obligaţiei în imposibilitate să-şi
execute prestaţiile o perioadă de timp. Pe durata persistenţei unor atari împrejurări,
efectele obligatorii ale contractului sunt suspendate. Sub titlu de exemplu,
menţionăm suspendarea operaţiunilor portuare pe timp de furtună, viscol sau îngheţ.
B.OBLIGATIVITATEA CONTRACTULUI ÎN RAPORTURILE CU ALTE
PERSOANE CARE NU AU CALITATEA DE PĂRŢI.
PRINCIPIUL RELATIVITĂŢII EFECTELOR CONTRACTULUI
Efectele contractelor sunt limitate la părţile contractante, regulă prescrisă de
art. 973 din C. civ. care are valoarea de principiu de drept201.
Principiul relativităţii efectelor contractului pune în valoare două idei
rezultate din semnificaţia sa şi anume: a) nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altei

201
Din categoria părţilor contractante fac parte şi cei care deşi nu au fost prezenţi la încheierea contractului au fost
valabil reprezentaţi de cei ce au contractat în numele lor.
159
persoane; b) drepturile dobândite prin contract le profită doar celor care au
contractat.
Prin varietatea foarte mare a convenţiilor civile însă iau naştere o şi mai mare
varietate de efecte juridice. Răspunzând unor nevoi sociale, contractele împrumută
caracterul şi finalitatea acestora aşa încât existenţa şi derularea lor face parte din
viaţa socială. Impactul lor asupra realităţii sociale se poate însă produce fie într-o
manieră directă, fie într-una indirectă şi asupra altor persoane. Vânzarea unui bun
spre exemplu, în afară de efectele ce le produce între vânzător şi cumpărător,
îndatorează la respectarea proprietăţii şi pe terţele persoane care nu au participat la
această operaţiune, cărora deci convenţia le este opozabilă.
Dacă terţele persoane – penitus extranei – nu devin aşadar titulari de drepturi
şi obligaţii prin contractele încheiate de părţi, ele nu pot ignora existenţa efectelor
produse de acestea între părţi şi nici face abstracţie de raporturile juridice
statornicite între autorii lor.
Este motivul pentru care terţii sunt obligaţi să ţină seama şi să respecte
efectele pe care contractele le-au produs între părţi. Aşadar, contractele deşi produc
efecte numai între părţi, ele sunt opozabile terţilor dacă nu au fost savârşite în
frauda lor sau dacă nu sunt simulate.
Definind în cele din urmă opozabilitatea, vom spune că prin aceasta se
înţelege îndrituirea părţilor de a invoca faţă de terţi efectele juridice produse între
ele de actele pe care le-au încheiat şi îndatorirea terţilor de a respecta acteste
acte.202 Înţeleasă în această manieră, opozabilitatea nu este o derogare de la
principiul relativităţii efectelor contractului ci o ipostază a acestui principiu.
Cele mai citate ipoteze ale opozabilităţii contractelor faţă de terţi sunt
următoarele:
- invocarea contractului faţă de un terţ, pentru a justifica dobândirea unui
drept real sau de creanţă a cărui valorificare o urmăreşte acesta prin acţiunea în
justiţie;

160
 - invocarea de către posesorul de bună credinţă a contractului ca şi just titlu
împotriva proprietarului care a avut calitatea de terţ faţă de actul prin care posesorul
a cumpărat fără să ştie de la un aparent proprietar.
Analizând izvorul opozabilităţii contractului faţa de terţi, vom constata că
acesta este faptul juridic. Dacă în privinţa părţilor contractul apare ca şi un cat
juridic, el are pentru terţi semnificaţia unui fapt. Din această împrejurare se trag
două consecinţe, una în privinţa responsabilităţii civile şi una privitoare la
probaţiunea raportului juridic ce s-ar crea între părţi şi terţi.
În ceea ce priveşte responsabilitatea civilă, dacă una dintre părţi nu-şi execută
obligaţia rezultată din contract, responsablitatea sa va fi una de natură contractuală.
Atunci când însă o terţă persoană nesocoteşte drepturile alteia ce izvorăsc dintr-un
contract, răspunderea civilă va avea un temei delictual, căci art. 998 din C. civ.
precizează că “orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe
acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara”.
Cât despre probaţiune, între părţi proba contractului se face potrivit
dispoziţiunilor referitoare la dovada actelor juridice în vreme ce terţul poate uza de
orice mijloc de probă pentru a proba existenţa sau inexistenţa contractului, deoarece
faţă de el acesta apare ca un fapt juridic, pentru care legea admite orice mijloc de
probaţiune.

1. Simulaţia, excepţie de la opozabilitatea contractului faţă de terţi.

Există fireşte şi excepţii, create de lege, în virtutea cărora terţele persoane nu
pot fi obligate să respecte raporturile juridice născute din operaţiuni obscure.
O asemenea operaţiune juridică este simulaţia. Ea reprezintă operaţiunea
juridică prin care părţile încheie simultan două contracte:
- un contract public numit şi aparent, prin care se creează o anumită
aparenţă juridică, neadevărată;

202
D. Cosma, op. cit. p. 386
161
 - un contract secret, numit şi contraînscris, care corespunde voinţei reale a
părţilor.
Contractul secret, încheiat anterior sau concomitent cu cel public, are menirea
de a modifica sau chiar a anihila efectele actului public.
În Codul nostru civil simulaţia este reglementată de art. 1175, text care
consfinţeşte validitatea şi eficacitatea faţă de părţi a actului care exprimă voinţa lor
reală, proclamând totodată inopozabilitatea lui faţă de terţi.
În funcţie de efectele acordului simulatoriu,203 simulaţia poate fi absolută sau
relativă.204
În concret, simulaţia poate îmbrăca următoarele forme:
- Contractul aparent poate fi fictiv. În acest fel părţile creează doar aparenţa
unui contract, care în realitate nu există. Este cazul debitorului care în scopul de a
scăpa de urmărirea creditorilor simulează că vinde unui amic bunul susceptibil de
urmărire, convenind în secret că el va rămâne în realitate proprietarul bunului;
- Contractul poate fi deghizat, prin aceea că părţile încheie în realitate un
contract pe care-l ţin secret în tot sau în parte faţă de terţi, mascându-l însă într-un
alt contract.
Deghizarea contractului adevărat poate fi la rândul ei de mai multe feluri:
* ea este totală dacă are ca obiect natura juridică a operaţiunii, făcându-se în
realitate sub masca vânzării spre exemplu o veritabilă donaţie;
* ea poate fi parţială, când are ca obiect numai un element sau o clauză a
contractului cum ar fi preţul, termenul sau modul de executare a obligaţiei fără a
afecta însăşi natura juridică a actului;
- Simulaţia prin interpunere de persoane este acea manieră prin care părţile
convin ca pentru eludarea unei incapacităţi contractul aparent să se încheie între
anumite persoane, stabilind prin actul secret pe adevăratul beneficiar. Într-o

203
Pentru noţiunea şi condiţiile simulaţiei actului juridic civil, vezi D. Cosma, op. cit. p.396 şi urm.
204
Simulaţia este absolută atunci când actul secret lipseşte actul aparent de orice efecte. Ea este relativă, atunci când
actul secret modifică actul aparent privitor la natura, părţile sau cuprinsul operaţiei juridice. La rândul ei, simulaţia
relativă poate fi obiectivă sau subiectivă.
162
asemenea formă de simulaţie, ambele părţi din contractul aparent urmăresc, în mod
conştient, ca efectele să se producă faţă de o persoană căreia intenţionează a-i păstra
anonimatul.
Principalul efect al simulaţiei constă în inopozabilitatea faţă de terţi a
contractului secret şi, dacă este cazul, înlăturarea simulaţiei pe calea acţiunii în
simulaţie.
Efectele simulaţiei se produc însă diferit, după cum este vorba despre părţi ori
despre terţi.
În relaţiile dintre părţi şi succesorii acestora îşi produce efectele actul secret,
căci la încheierea lui părţile şi-au exprimat voinţa reală
În privinţa terţilor, producător de efecte este contractul aparent pe care
aceştia l-au cunoscut şi care le este opozabil. Deşi singurul contract adevărat este
cel secret, nu efectele acestuia ci ale celui public pot fi opuse terţilor, căci art. 1175
din C. civ. precizează că actul secret “nu poate avea nici un efect în contra altor
persoane” în afara părţilor.
Referitor la inopozabilitatea faţă de terţi a actului secret se impun totuşi
câteva precizări:
- terţii nu se pot prevala de aparenţa rezultată din actul public dacă ei
cunoşteau şi existenţa actului ascuns de părţi;
- actul secret nu poate fi invocat de părţi în contra terţilor, pentru că acesta nu
le este opozabil;
- dacă între terţi există conflict pornind de la interesele divergente ale
acestora de a se prevala fie de actul public fie de cel secret, au câştig de cauză acei
terţi care se vor întemeia cu bună credinţă pe actul aparent.

Proba şi efectele acţiunii în simulaţiune.

Persoanele interesate, ale căror drepturi subiective au fost lezate prin
încheierea unor asemenea contracte au deschisă calea acţiunii în justiţie. Printr-un
asemenea mijloc procedural se urmăreşte dovedirea caracterului simulat al operaţiei
163
juridice, înlăturerea acestui caracter şi aplicarea acelui contract care corespunde
voinţei reale a părţilor, deci a actului secret. Fireşte, în măsura în care terţilor le
profită actul aparent, ei nu ar avea nici un interes să invoce existenţa contractului
secret.
Ca efect al admiterii acţiunii în simulaţie, sunt înlăturate consecinţele actului
aparent şi neadevărat, singurul producător de efecte juridice fiind actul secret,
devenit public.205
Pentru a obţine câştig de cauză, terţul lezat de actul secret are în continuare
deschisă calea acţiunii în justiţie, pentru anularea sau revocarea acestuia, dar pentru
alte considerente.206

2. Domeniul de aplicaţie al principiului relativităţii efectelor contractului

Printr-o raportare foarte restrictivă la principiul relativităţii efectelor
contractului, sunt două categorii de persoane ale căror interese sunt sau pot fi
convergente contractului: părţile asupra cărora se răsfrâng toate efectele şi terţii –
penitus extranei, care sunt străini de contract şi de efectele acestuia.
Este posibil ca între părţi, adică acele persoane faţă de care efectele
contractului se produc în mod direct, nemijlocit, şi terţele persoane faţă de care nu
se răsfrâng în nici un fel efectele contractului, să existe o categorie “intermediară”
de persoane faţă de care, deşi nu au participat la încheierea contractului, se răsfrâng
anumite efecte ale acestuia.
Această categorie de persoane sunt avânzii cauză, numindu-i pe succesorii
universali sau cu titlu universal ori particular şi pe creditorii chirografari207.

205
Fireşte, se impune ca acest contract să fie şi el valabil încheiat, cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi de
formă.
206
Spre exemplu acţiunea pauliană menită să întregească petrimoniul debitorului.
207
Numiţi lato sensu succesori sau habentes causam, denumirea lor de avânzi cauză s-a transmis în limbajul juridic
român din franţuzescul “ayants-cause” despre care face vorbire Codul napoleonian în ale sale articole 1122 referitor
la stipulaţie şi 1132 privitor la forţa probantă a actului sub semnătură privată.
164
 Ceea ce caracterizează poziţia juridică a avânzilor cauză, este faptul că deşi
neparticipând la încheierea contractului ei evocă figura terţilor, datorită raporturilor
născute între ei şi părţi, efectele convenţiei se răsfrâng şi asupra lor.
Faţă de această constatare, se impune o mai exactă delimitare a domeniului
principiului relativităţii efectelor contractului, operant atât faţă de părţi cât şi faţă de
succesorii acestora, avânzii cauză.
Aşa cum am mai precizat, includem în clasa avânzilor cauză următoarele
categorii de persoane:
a. succesorii universali sau cu titlu universal.
Sunt succesori universali sau cu titlu universal acele persoane care au
dobândit în tot sau în parte patrimoniul defunctului, privit ca o universitate de
drepturi şi obligaţii cu caracter patrimonial208. În sensul demersului nostru,
succesiunea se referă la patrimoniul uneia dintre părţile contractante, căci asupra
succesorilor lor se vor răsfrânge toate efectele patrimoniale ale contractelor
încheiate de către părţi cu excepţia celor intuitu personae209. Se mai impune totodată
precizarea că din momentul deschiderii succesiunii ori a reorganizării persoanelor
juridice, contractele încheiate de părţi îşi strămută toate efectele asupra succesorilor,
care iau locul părţilor în privinţa obligaţiilor născute din contractele respective210.
Spre deosebire de succesorii universali, care au vocaţia de a culege întregul
patrimoniu, succesorii cu titlu universal au vocaţie doar cu privire la o parte din
universalitatea ce o constituie patrimoniul. Diferenţa dintre cele două categorii de
succesori nu este aşadar una calitativă ci de natura cantitativă ce se referă la întregul
patrimoniu sau numai la o câtime a acestuia.
b. Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane fizice sau juridice care
dobândesc un drept determinat din patrimoniul uneia dintra părţile contractante. În

208
Cu privire la natura juridică şi caracterele transmiterii succesorale, vezi M. Eliescu Curs de succesiuni, Ed.
Humanitas, Bucureşti 1997 p. 13 - 35
209
În acest sens vezi C. Stătescu şi C. Bârsan op. cit. p. 78 sau Gh. Botea Drept civil. Dreptul la moştenire, Ed.
Scorpio 78, Bucureşti 1999 p. 12 - 19
210
Pentru obiectul şi caracterele juridice ale transmiterii succesorale, vezi Fr. Deak, Moştenirea legală, Ed. Actami,
Bucureşti 1994 p. 11 - 25
165
privinţa acestora, efectele contractelor se vor răsfrânge numai dacă obiectul lor are
legătură cu dreptul transmis către succesori.
O asemenea conexiune trebuie însă tratată diferenţiat, în funcţie de momentul
dobândirii dreptului transmis de către autor. Astfel, s-a stabilit că îi profită
succesorului cu titlu particular numai drepturile dobândite de autor anterior
transmiterii succesorale. O asemenea soluţie ni se pare pe deplin justificată, căci nu
se pot transmite pe cale succesorală decât drepturile existente în patrimoniul
defunctului în momentul deschiderii succesiunii, ştiut fiind că “nemo plus juris ad
alium transferre potest quam ipse habeat”.
Pe de altă parte, este important de precizat că în principiu obligaţiile asumate
nu se transmit asupra succesorilor cu titlu particular chiar dacă au legătură cu
dreptul transmis. În această privinţă însă există şi excepţii, care se referă la
obligaţiile “propter rem” şi cele “scriptae in rem”211 care datorită legăturii lor
strânse cu un anumit lucru vor produce efecte şi faţă de succesorul cu titlu
particular.
c. Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu dispun de o garanţie reală
prin care să fie asigurată executarea dreptului lor de creanţă. Ei îşi pot totuşi
satisface creanţa, atunci când aceasta a devenit exigibilă, urmărind acele bunuri care
vor exista în patrimoniul debitorului în momentul exigibilităţii. Neavând aşadar o
garanţie reală, creditorii chirografari au drept garanţie întregul patrimoniu al
debitorului privit în ansamblul său ca universalitate juridică existentă independent
de bunurile individuale ce intră în cuprinsul ai. Conceptul de gaj general este
exprimat de art. 1718 din C. civ. care prevede că “Oricine este obligat personal este
ţinut cu toate bunurile sale, mobile sau imobile, prezente sau viitoare”212.
Din raţiunea textului rezultă că modificările care se produc în patrimoniul
debitorului sunt opozabile creditorilor chirografari.

211
De exemplu, potrivit art. 1441 din C. civ. dacă locatorul vinde lucrul închiriat, “cumpărătorul este dator să
respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, întrucât a fost făcută prin act autentic sau prin act privat, dar cu dată
certă, afară numai când desfiinţarea ei din cauza vâzării s-ar fi prevăzut în însuşi contractul de locaţiune”.
212
Cu privire la funcţia patrimoniului de a constitui gajul general al creditorilor chirografari, vezi şi I. Apostu, op. cit.
Introducere în teoria dreptului de proprietate…p. 8
166
 Spre deosebire de succesori însă, creditorii chirografari nici nu sunt ţinuţi de
obligaţiile debitorilor lor şi nici nu le profită drepturile dobândite de aceştia prin
contractele încheiate.
Acestora însă, legea le pune la dispoziţie două acţiuni în justiţie, prin care au
posibilitatea să înlăture opozabilitatea contractelor încheiate de către debitori în
dauna intereselor lor, fie pe calea acţiunii pauliene prevăzută de art. 975 C. civ. fie
pe cea a acţiunii în simulaţie.

3.Excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului

Fie şi cu titlu de excepţie, există totuşi împrejurări în care contractul încheiat
îşi produce efecte faţă de unele persoane care nu au participat nici direct, nici prin
reprezentare la încheierea acestuia şi nici nu au calitate de succesori ai părţilor.
În concret, s-a pus întrebarea dacă prin acordul lor de voinţă, două persoane
pot să confere drepturi sau pot să impună obligaţii în favoarea sau în sarcina altei
persoane.
În privinţa drepturilor răspunsul este afirmativ, căci, cu titlu de excepţie de la
principiul relativităţii efectelor contractelor, o persoană străină de contract poate
dobândi drepturi în temeiul unui contract la care nu a fost parte. O asemenea specie
de contract este spre exemplu stipulaţia pentru altul.
Cât despre obligaţii, nimănui nu i se poate impune sarcini printr-un contract
la care nu a fost parte. Promisiunea faptei altuia constituie doar în aparenţă o
excepţie de la principiu, aşa cum vom dovedi în cele ce urmează analizând şi alte
asemenea convenţii.
a). Promisiunea faptei altei persoane
Promisiunea faptei altei persoane (“promesse de porte-fort”), este contractul
prin care debitorul se obligă faţă de creditor să determine pe o terţă persoană să-şi
asume un angajament juridic în folosul creditorului.

167
 O astfel de convenţie deşi nu este reglementată de Codul civil român213, totuşi
s-a impus atât doctrinar dar mai ales jurisprudenţial. Un asemenea contract intervine
de pildă între moştenitorii chemaţi la o succesiune, unii minori şi alţii majori: pentru
evitarea unui partaj succesoral în justiţie, tutorii minorilor promit că odată ajunşi la
majorat aceştia vor ratifica împărţeala făcută.
Din acest exemplu este uşor de observat că obligaţii se nasc doar între
moştenitorii majori şi tutorii celor minori, aceştia din urmă prezumându-se că în
viitor vor adera la convenţia deja încheiată. În cazul în care totuşi ei nu vor fi
determinaţi la majorat să ratifice convenţia, tutorii lor vor răspunde pentru propria
lor neexecutare, fie plătind daune interese fie suportând consecinţele rezoluţiunii
contractului. Aşa cum bine se poate observa în speţa dată, promisiunea faptei altei
persoane are ca obiect fapta proprie a debitorului, care îşi asumă o obligaţie de
rezultat şi nu de mijloace, a cărei executare presupune determinarea terţului să-şi
asume angajamentul.
Promisiunea de “porte-fort” se individualizează prin următoarele caractere:
1. Promisiunea faptei altuia este doar o aparentă excepţie de la principiul
relativităţii efectelor contractului, întrucât în realitate, chiar şi promiţând fapta
altuia, debitorul îşi asumă el, personal, o obligaţie. Din această convenţie nu rezultă
nici-o obligaţie pentru terţ, care, va încheia în viitor un contract cu creditorul, va
adera sau va ratifica un astfel de contract.
2. Obligaţia debitorului care promite fapta altei persoane este una de rezultat
şi nu de mijloace: el se obligă să determine terţul să contracteze, nu numai să
depună toate diligenţele în acest sens. Dacă terţul nu contractează, obiectul
promisiunii nu s-a realizat, fiind prezumată culpa debitorului.
3.Odată ce terţul s-a angajat faţă de creditor încetează prin executare
obligaţiile debitorului faţa de acesta.

213
Textul art. 1120 din Codul civil francez nu a fost preluat de legiuitorul român de la 1864. Potrivit acestui text însă,
promisiunea de “porte-fort” implica două contracte şi anume unul imediat între debitor şi creditor şi unul eventual
între creditor şi terţ. Până când terţul nu consimte contractul nu-i este opozabil, dar dacă îl acceptă, contractul se
consideră încheiat de la data promisiunii de “porte-fort”
168
 Dacă terţa persoană nu va accepta încheierea contractului sau nu-l va ratifica,
creditorul îl va acţiona în judecată pe promitent în vederea suportării prejudiciului
încercat prin refuzul terţului. Pe de altă parte, promitentul se obligă doar să obţină
angajamentul altuia, fără însa a garanta şi executarea de către terţ a obligaţiei
asumate.
Promisiunea faptei altuia se deosebeşte atât de fidejusiune cât şi de aşa
numitele bune oficii (“bons offices”):
În convenţia de porte-fort, obligaţia debitorului constă numai în aceea de a
procura angajamentul terţului, pe câtă vreme fidejusorul se angajează faţă de
creditor să garanteze însăşi executarea obligaţiei asumate de către debitor.
Promisiunea faptei altuia se deosebeşte de bunele oficii prin care promitentul
se obligă să facă tot ce-i va sta în putinţă pentru ca un terţ să contracteze cu
creditorul. Într-o astfel de eventualitate, obligaţia este una de mijloace şi nu una de
rezultat, aşa cum este promisiunea faptei altei persoane.
b). Contractul în interesul altei persoane (Stipulaţia pentru altul)
Spre deosebire de promisiunea faptei altuia care constituie numai în aparenţă
o excepţie de la principiul relativităţii efectelor convenţiilor, contractul în interesul
altei persoane numit şi stipulaţia pentru altul, constituie o autentică excepţie.
Este de principiu stabilit că nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altei
persoane, însă nimic nu s-ar opune ca o persoană să dobândească drepturi dintr-o
convenţie la încheierrea căreia nu a participat.
Stipulaţia pentru altul este tocmai acel contract prin care o persoană numită
promitent, se obligă faţă de altă persoană, numită stipulant, să execute o obligaţie în
favoarea altei persoane, numită terţ beneficiar. În acest fel, terţul devine creditorul
direct al promitentului214. Spre exemplu, asigurarea asupra vieţii comportă în
general o stipulaţie pentru altul, deoarece asiguratorul promite asiguratului să
plătescă în cazul decesului său îndemnizaţia de asigurare unui beneficiar anume

214
I. Urs şi Sm. Angheni, op. cit. p.230
169
desemnat de către asigurat. In acest exemplu, asiguratul este stipulant, asiguratorul
promitent iar cel ce incasează indemnizaţia terţ beneficiar.
O altă aplicaţie practică a stipulaţiei pentru altul o constituie contractul de
transport de bunuri215. Prin acesta, expeditorul convine cu transportatorul, ca acesta
să-i predea destinatarului încărcătura, deşi acesta nu a fost parte în contractul de
transport216. Expeditorul care plăteşte contravaloarea prestaţiei acţionează ca un
stipulant în vreme ce transportatorul şade pe poziţia de promitent, destinatarul fiind
un terţ beneficiar.
În fine, o altă specie o constituie donaţia cu sarcini, dacă donatorul stipulant a
prevăzut obligarea donatarului promitent la o prestaţie către o terţă persoană străină
de contract, în fapt un terţ beneficiar.
Pentru a fi validă, stipulaţia pentru altul trebuie să cumuleze următoarele
condiţii de validitate:
1. ca orice alt contract civil, stipulaţia pentru altul trebuie să întrunească
condiţiile generale de validitate proprii oricărei convenţii civile, privitoare la
capacitatea părţilor de a contracta, valabilitatea consimţământului, obiectul
determinat şi cauza licită.
2. pe lângă cele generale, se impune întrunirea unor condiţii de factură
individuală aşa cum sunt:
- existenţa voinţei certe şi neîndoielnice de a stipula în favoarea unei terţe
persoane;
- beneficiarul stipulaţiei trebuie să fie determinat sau determinabil217.

215
Cu privire la notiunea si definirea transporturilor în genere, vezi A. Călin, Dreptul transporturilor. Partea
generală, Ed. “Pax Aura Mundi”, Galaţi 1997 p. 11
216
Cadrul unei asemenea convenţii poate fi extins, căci este posibil ca expeditorul să nu plătească transportul, iar
destinatarul să nu fie la rândul său beneficiar. (În acest sens vezi şi Gh. Filip, Dreptul transporturilor, Casa de
Editură şi presă “Şansa” SRL, Bucureşti 1997 p. 15
217
S-a admis că acesta poate fi chiar o persoană viitoare care deşi nu exista în momentul încheierii contractului, este
cert că se va naşte. Astfel este stipulaţia făcută în favoarea primului copil care se va naşte în viitor sau a unei
persoane juridice în curs de constituire. În sensul acestei idei, C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p. 83.
170
 Deşi stipulaţia pentru altul ia naştere prin consensul stipulantului şi al
promitentului, consecinţele acesteia generează mai multe raporturi juridice după
cum se va vedea.
Raporturile dintre stipulant şi promitent. În virtutea acestora, creditorul
stipulant îi poate pretinde debitorului promitent să execute prestaţia impusă în
beneficiul terţului.
Aceste raporturi obligaţionale nu se sting decât în momentul în care
promitentul îşi execută obligaţiile asumate. În caz de neexecutare, stipulantul poate
pretinde daune interese, dar numai în măsura în care ar dovedi că a încercat personal
un prejudiciu218.
În caz contrar, acesta nu are o altă acţiune, deoarece dreptul născut din
contractul în folosul unei terţe persoane aparţine terţului beneficiar şi nu
stipulantului219.
Raporturile dintre promitent şi terţul beneficiar.
Din momentul încheierii contractului, deşi terţul este străin, totuşi el
dobândeşte direct şi nemijlocit dreptul creat în folosul său, indiferent dacă îl acceptă
sau nu.
Devenind creditorul unei obligaţii, acesta se poate comporta ca atare, putând
pretinde executarea silită şi daune interese pentru acoperirea prejudiciului suferit ca
urmare neexecutării. Cu toate acestea, el nu are deschisă calea rezoluţiunii
contractului intervenit între stipulant şi promitent, deoarece el nu este decât un terţ
faţă de acest contract.
La rândul său, promitentul se poate prevala în relaţia cu terţul beneficiar de
toate excepţiile pe care le-ar fi putut invoca în virtutea contractului împotriva
stipulantului pentru a-şi justifica neexecutarea.

218
Spre exemplu, prin stipulaţie urmărea stingerea unei datorii pe care o avea faţă de terţul beneficiar: neîndeplinirea
angajamentului de către promitent, este de natură a-i cauza stipulantului un prejudiciu în mod direct, prin prin
nediminuarea scontată a pasivului său patrimonial.
219
Dacă totuşi între stipulant şi promitent s-a încheiat un contract sinalagmatic, neexecutarea prestaţiei de către
promitent poate avea oricare dintre consecinţele specifice contractelor bilaterale: invocarea excepţiei de neexecutare,
rezoluţiunea sau rezilierea convenţiei.
171
 Raporturile dintre stipulant şi terţul beneficiar.
Stipulaţia pentru altul nu dă naştere în principiu nici-unui raport juridic între
stipulant şi terţul beneficiar. Totuşi, cauza contractului în favoarea altei persoane
poate constitui în mod indirect o liberalitate făcută terţului beneficiar, achitarea unei
datorii anterioare sau chiar un împrumut acordat acestuia.
În ştiinţa dreptului s-a discutat mult despre natura juridică a stipulaţiei
pentru altul. Unii autori şi o parte a jurisprudenţei au explicat-o prin teoria ofertei,
potrivit căreia, într-un contract de asigurare asupra vieţii, subscriitorul poliţei,
creditorul, contractează cu asiguratorul promitent ca suma pentru care s-a făcut
asigurarea să intre în patrimoniul său. Apoi, creditorul dispune ca la moartea sa,
îndemnizaţia să-i fie transferată terţului şi dacă acesta acceptă, înseamnă că s-a
încheiat un nou contract.
Această teorie a fost combătută deoarece dacă ofertantul creditor ar deceda
înainte de acceptarea ofertei, aceasta ar deveni caducă. Pe de altă parte, întrucât
dreptul terţului nu ia naştere decât după acceptarea ofertei şi până atunci creditorul
poate deveni falit, creanţa va trece în gajul general al creditorilor, terţul acceptant ar
ajunge un creditor chirografar oarecare, ceea ce ar fi contrar scopului urmărit.
Teoria gestiunii de afaceri este cea potrivit căreia creditorul stipulant este
considerat gestorul de afaceri care dispune pentru beneficiar (great), iar dacă acesta
acceptă stipulaţia şi-a atins scopul. Gerantul se ocupă din proprie iniţiativă de
rezolvarea problemelor geratului, însă în vreme ce gestiunea intereselor altei
persoane este oneroasă, stipulaţia pentru altul are caracterul unei liberalităţi.
Teoria dreptului direct a fost cea mai creditată pentru a explica natura
juridică a stipulaţiei pentru altul. Părţile pot conveni prin contract ca prestaţia
datorată creditorului, să fie transmisă de la debitor unei terţe persoane, beneficarul.
Aceast operaţiune este cu atât mai mult posibilă cu cât nici-un text de lege nu s-ar
opune.

172
 Faţă de toate aceste poziţii, ne raliem opiniilor potrivit cărora stipulaţia
pentru altul constituie o instituţie de sine stătătoare, cu condiţii şi efecte proprii ce
pot fi analizate şi fără a se recurge la categoriile juridice de mai sus220.
Fiind un contract cu caractere juridice proprii, se impune ca acesta să-şi
găsească locul în cadrul unei reglementări civile viitoare.

c). Contractul colectiv de muncă

Contractul colectiv de muncă reprezintă o excepţie veritabilă de la principiul
relativităţii efectelor contractului, deoarece al îşi produce efectele şi faţă de un
număr apreciabil de persoane care nu au nici calitatea de părţi, reprezentanţi sau
avânzi cauză.
Contractul colectiv de muncă este o convenţie încheiată între patroni, pe de o
parte şi salariaţi pe de altă parte prin care se stabilesc obligaţiile reciproce ale
părţilor, privitoare la condiţiile de muncă, salarizare şi alte drepturi ce decurg din
raporturile de muncă221.
Prin contractele individuale de muncă nu se pot face derogări de la
prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă, ale cărui clauze constituie
partea aşa zis legală a contractelor individuale.
Potrivit art. 10 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă se pot
încheia la nivelul unităţilor, grupurilor de unităţi, ramurilor de activitate şi chiar la
nivel naţional.
Un asemenea acord, poate impune atât drepturi cât şi obligaţii în sarcina unor
persoane străine de încheierea lui.

220
În acest sens, C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p.89, I. Urs şi Sm. Angheni op. cit. p.235 sau P. M. Cosmovici op.
cit. Obligaţiile, p. 157.
221
Pentru noţiunea şi rolul contractului colectiv de muncă vezi şi V. Nistor, Contractul colectiv de muncă, Ed.
Evrika Brăila 1997 p. 7 – 9

173
 Secţiunea 4.3. Răspunderea civilă delictuală

Faptele ilicite sunt acele activităţi omeneşti de natură să producă prejudicii care
dau naştere unor obligaţii de reparare. Fapta ilicită ca izvor de obligaţii este definită de
art. 998 Cod civil, ca fiind orice faptă a omului ce cauzează alteia un prejudiciu şi care
dă naştere obligaţiei de reparaţie. Textele din Codul civil nu se referă numai la faptele
comise cu intenţie ci şi la cele săvârşite din neglijenţă. Astfel, art. 999 Cod civil
precizează că “omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta
sa, dar şi de acela care a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”. Definiţia dată de
art. 998 Cod civil corespunde noţiunii de delict, în vreme ce quasi-delictul este definit
de art. 999 Cod civil.
Osebit de răspunderea pentru fapta proprie, Codul civil consacră şi răspunderea
civilă delictuală indirectă, pentru fapta altor categorii de persoane (art. 1000 – 1002),
pentru prejudiciile cauzate de lucruri şi animale (art. 1000 alin. 1 şi 1001), precum şi
pentru prejudiciile cauzate de ruina unor edificii (1002).
În fine, art. 1003 din C. civ. instituie principiul răspunderii solidare al
persoanelor cărora le este imputabilă cauzarea unui prejudiciu.
Întrucât temeiul răspunderii pentru cauzarea de prejudicii îl constituie fapta
ilicită - săvârşită de persoanele sau in situaţiile menţionate de textele art. 998 – 1002,
consacrată legislativ sub denumirea de “delict civil”, răspunderea pentru comiterea
unor asemenea acţiuni este numită în mod curent “răspundere civilă delictuală”
Aşa fiind, se poate spune că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii constituie
izvorul răspunderii civile delictuale, care dă naştere obligaţiei civile de raparare a
prejudiciului cauzat prin ea.
Răspunderea ce are ca izvor delictul civil, numită din acest motiv şi
răspundere civilă delictuală se înfăţişează în următoarele trei ipostaze:
1. Răspunderea pentru fapta proprie (art. 998-999 Cod civil) şi
2. Răspunderea pentru fapta altei persoane ce poate fi de trei feluri, respectiv:
• răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite săvârşite de copii lor
174
minori (art. 1000 aliniat 2 Cod civil);
• răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru prejudiciile
cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor (art. 1000 aliniat 4 Cod
civil);
• răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de presupuşii
lor în funcţiile încredinţate (art.1000 aliniat 3 Cod civil).
3.Răspunderea pentru lucrări, edificii şi animale, care poate fi la rândul ei de
trei feluri şi anume:
• răspunderea persoanei pentru prejudiciile cauzate de lucrurile
aflate în paza sa juridică (art. 1000 aliniat 1 Cod civil);
• răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele aflate în
pazajuridică a unei persoane (art. 1003 Cod civil);
• răspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciul cauzat
prin ruină sau viciu de construcţie (art. 1002 Cod civil).

4.3.1. Natura juridică şi funcţiile răspunderii civile delictuale

Datorită impactului ei social, răspundereea civilă delictuală ce se întemeiază pe
faptul juridic ilicit cauzator de prejudicii este menită să refacă dezechilibrele
patrimoniale pricinuite printr-o mare varietate de fapte ilicite.
Ea are în primul rând un caracter patrimonial, căci urmăreşte repararea unui
prejudiciu cu valoare economică, susceptibil de evaluare în bani. De aici consecinţa că
răspunzător pentru cauzarea unui prejudiciu nu este neaparat numai autorul faptei
ilicite, pentru care sau alături de care pot răspunde şi alte persoane. De asemeni, în
cazul în care făptuitorul moare mai înainte de a se fi stabilit existenţa şi întinderea
răspunderii sale civile, obligaţia de despăgubire poate trece asupra moştenitorilor lui.
Pe de altă parte, răspunderea civilă delictuală constituie o sancţiune specifică
ramurii dreptului civil, care are ca obiect repararea prejudiciului cauzat prin fapta
ilicită. Acestei sancţiuni, de natură civilă, i se poate adăoga şi una de sorginte penală,
175
căci nu de puţine ori fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu poate constitui în acelaşi
timp şi infracţiune.222 Spre exemplu aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui lucru,
poate constitui un delict civil dar poate întruni în acelaşi timp şi elementele
constitutive ale infracţiunii de distrugere prevăzută de art. 214 din C. pen.223.
Faptul că autorul prejudiciului va fi tras atât la răspundere penală prin aplicarea
unei pedepse cât şi la răspundere civilă prin obligarea la acoperirea prejudiciului
cauzat prin fapta sa nu constituie o încălcare a principiului “non bis in idem”.
Asocierea acestor două forme ale răspunderii (pedeapsa cu caracter penal şi sancţiunea
reparatorie cu caracter civil), nu duce la confundarea lor şi nici la modificarea naturii
juridice a fiecăreia dintre sancţiunile aplicate.224
În ceea ce priveşte funcţiile răspunderii civile delictuale, ca orice formă de
răspundere juridică, aceasta are un dublu rol: unul educativ, preventiv şi unul
sancţionator propriu zis.
Funcţia educativă, cu un grad sporit de generalitate, constă în influenţarea
conştiinţei oamenilor şi prevenţia săvârşirii de delicte civile atât la nivelul individului
făptuitor, (ţinut să repare prejudiciul cauzat prin fapta sa ilicită), cât şi la cel al
conştiinţei publice, ştiut fiind că la fel vor răspunde toate persoanele ce vor cauza
altora prejudicii.
Funcţia sancţionatorie constă în obligarea autorului faptei cauzatoare de
prejudiciu la repararea lui. În acest fel, prin funcţia sancţionatorie răspunderea civilă
delictuală constituie în ultimă analiză un mijloc de proteguire a drepturilor civile
subiective. Această funcţie are însă un caracter relativ, căci de cele mai multe ori
repararea prejudiciului este posibilă numai prin înlocuirea valorilor atinse prin alte
valori, adeseori de natură pecuniară.

222
Pentru definirea infracţiunii şi alte aspecte conexe dreptului penal, vezi şi T. Vasiliu ş.a., Codul Penal comentat şi
adnotat. Partea generală. Ed. Ştiinţifică Bucureşti 1972 p. 85.
223
Cu privire la infracţiunea de distrugere, vezi şi O. Stoica, Drept penal. Partea specială, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti 1976 pag. 173.
224
În acest sens şi C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p.137
176
 Conexiunile răspunderii civile delictuale cu alte forme de răspundere
juridică.
Comune tuturor formelor răspunderii juridice le sunt funcţiile preventivă şi
sancţionatorie a acestora.
Specificitatea fiecărei ramuri de drept însă conferă şi răspunderii juridice
proprii caractere care o individualizează atât în planul vertical al generalităţii cât şi
în cel orizontal care o particularizează în raport cu alte ramuri de drept.
Aşa fiind, între răspunderea civilă delictuală şi alte forme ale răspunderii
juridice există atât asemănări cât şi deosebiri, a căror analiză este de natură a
individualiza mai exact natura şi caracterele juridice ale raportului juridic delictual.

A. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ ŞI RĂSPUNDEREA PENALĂ

ASEMĂNĂRI:
- Atât răspunderea civilă delictuală cât şi răspunderea penală implică
săvârşirea unei fapte ilicite;
- Răspunderea civilă delictuală şi răspunderea penală pot coexista şi acţiona
concomitent;
- Discernământul constituie şi într-un caz şi în celălalt o condiţie a angajării
răspunderii juridice.
DEOSEBIRI:
1.- Răspunderea civilă delictuală se întemeiază pe principiul că orice faptă
cauzatoare de prejudiciu dă naştere obligaţiei de despăgubire. Legea nu
individualizează însă şi care sunt delictele ce pot angaja răspunderea, aşa încât este
greu de imaginat suma tuturor faptelor ce pot într-o anumită conjunctură să
constituie delicte. Răspunderea penală porneşte de la principiul legalităţii
incriminării, căci nu poate fi făcută răspunzătoare decât o persoană care a comis cu
vinovăţie o anumită faptă care prezintă pericol social şi este prevăzută de legea
penală, deci o infracţiune (nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege). Este şi
177
motivul pentru care legea individualizează toate faptele care constituie infracţiuni,
definindu-le ca atare şi stabilind regimul lor sancţionator.
2.- Finalitatea răspunderii civile delictuale constă în repararea prejudiciului
cauzat unei persoane de către făptuitor, pe câtă vreme scopul răspunderii penale este
pedepsirea celui care a comis o infracţiune.225
3.- Deşi ambele forme de responsabilitate implică săvârşirea cu vinovăţie a
faptei ilicite, forma şi gradul ei sunt diferite:
În cazul răspunderii civile delictuale forma şi gradul de vinovăţie sunt
irelevante, necondiţionând nici întinderea prejudiciului şi nici cuantumul obligaţiei de
reparare a acestuia. Obligaţia de despăgubire subzistă integral, indiferent dacă
autorul a acţionat cu sau fără intenţie ori din culpă. Cu toate acestea, întinderea
vinovăţiei este relevantă în două situaţii şi anume: a) în raporturile dintre coautorii
unei fapte ilicite; b) pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor dacă la producerea
prejudiciului a concurat şi fapta culpabilă a victimei.
Dimpotrivă, forma şi gradul de vinovăţie reprezintă în sistemul răspunderii
penale elemente esenţiale atât în ceea ce priveşte caracterizarea infracţiunii,226 dar mai
ales în priivinţa individualizării judiciare a pedepselor sau a modalităţii de
executare.227
4.- Deşi atât răspunderea civilă delictuală cât şi cea penală implică
discrenământul făptuitorului, vârsta de la care poate fi angajată răspunderea
diferă:
În materie civilă, minorii care au împlinit vârsta de 14 ani sunt prezumaţi că
au lucrat cu discernământ. Cei ce nu au împlinit acestă vârstă răspund delictual

225
În pofida acestei deosebiri totuşi, ideea de pedeapsă nu este întru totul străină răspunderii civile, aşa cum şi
repararea prejudiciului poate fi conexă răspunderii penale. În acest sens vezi C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit p. 140.
226
Spre exemplu forma şi gradul de vinovăţie sunt criterii de delimitare a infracţiunii de vătămare corporală prevăzută
de art. 181 din C. pen. De cea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art.184 din C. pen. Pentru detalii, vezi O.
Stoica, op. cit p.100
227
Potrivit art. 72 alin. 1 din C. pen. “La stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiunile părţii
generale ale acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei
săvârşite, de persoana infractorului şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.” Pentru alte
aspecte teoretice şi practice, vezi Şt. Daneş şi V. Papadopol, Individualizarea judiciară a pedepselor, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1985.
178
numai dacă se face dovada că au lucrat cu discernământ, aşa cum precizează
dispoziţiunile art. 25 alin. 3 din Decretul nr. 32/1954 privind persoanele fizice şi
juridice.
În materie penală, minorul care nu a împlinit 14 ani nu poate fi tras la
răspundere, chiar dacă ar fi lucrat cu discernământ, între 14 şi 16 ani răspunde penal
numai dacă a săvârşit fapta penală cu discernământ, iar de la 16 ani răspunde penal
întrucât operează potrivit art. 99 din C. pen. prezumţia de discernământ.
5.- Repararea prejudiciului civil poate fi negociată şi numai de către părţile
raportului juridic obligaţional pe cale amiabilă, prin consens, fără a mai fi necesară
intervenţia instanţei judecătoreşti printr-o hotărâre judecătorească.
Dimpotrivă, răspunderea penală nu poate fi negociată, fiind atributul
exclusiv al instanţelor anume desemnate de lege să tragă la răspundere pe cei ce au
comis infracţiuni.228
6.- Atât acţiunea penală cât şi cea civilă pot fi soluţionate fie saparat, de către
instanţe diferite, fie împreună de către aceeaşi instanţă în cadrul procesului penal.
Dacă partea vătămată ce a suferit un prejudiciu urmare comiterii unei
infracţiuni se constituie parte civilă în procesul penal, instanţa soluţionează odată cu
latura penală a cauzei şi acţiunea civilă ce are ca obiect repararea prejudiciului.
Odată soluţionate pretenţiile civile în procesul penal, partea vătămată nu mai poate
să se adreseze din nou instanţei civile, potrivit principiului “electa una via, non
datur recursus ad alteram”.
Atunci când însă în cadrul procesului penal nu au fost soluţionate pretenţiile
civile ale părţii vătămate ori prejudiciul s-a născut sau a fost descoperit ulterior
procesului penal, cel păgubit se poate adresa instanţei civile.
Fireşte, există certe şi însemnate deosebiri între acţiunea civilă si cea
penală, în demersul nostru subliniindu-le doar pe cele ce ne interesează:

228
Este adevărat că în cazurile în care procesul penal se declanşează la plângerea părţii vătămate, aceasta poate să-i
pună şi capăt prin retragerea plângerii sale ori prin împăcarea cu făptuitorul. Şi aceste împrejurări însă, trebuie
constatate tot de către instanţă, care dispune, după caz, încetarea procesului penal.
179
 - în vreme ce acţiunea penală este obligatorie şi se porneşte din oficiu
(potrivit principiului oficialităţii procesului penal), acţiunea civilă pentru
repararea prejudiciului este o facultate a celui ce a fost păgubit, procesul civil
fiind guvernat, printre altele, de principiul disponibilităţii.
- hotărârea definitivă pronunţată de instanţa penală se bucură de
autoritatea lucrului judecat în faţa instanţei civile, în privinţa existenţei faptei, a
persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. Hotărârea instanţei civile nu are
însă aceeaşi forţă în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţei penale, în ceea
ce priveşte existenţa faptei, a făptuitorului şi vinovăţiei acestuia. În privinţa
autorităţii hotărârii penale în civil se impune însă o precizare: soluţia de scoatere de
sub urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale nu constituie autoritate de
lucru judecat, fiind deschisă în continuare calea acţiunii civile în justiţie229.
- sub aspectul prescripţiei extinctive, cursul şi întinderea termenului sunt
diferite.
Răspunderea penală se prescrie în termenele de 3, 5, 8, 10 şi respectiv 15 ani
de la data comiterii infracţiunii , cu precizarea făcută de art. 129 din C. proc. Pen.
Că dacă autorul era minor durata prescripţiei se reduce la jumătate.
Dreptul la acţiune întemeiat pe răspunderea civilă delictuală se prescrie în 3
ani, calculat de la data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât
paguba cât şi pe cel răspunzător de producerea ei potrivit art. 8 alin.2 din Decretul
nr.167/1958.
B.RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ ŞI RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ
Între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea contractuală există atât
asemănări cât şi deosebiri.
229
Astfel de rezolvare este posibilă atunci când s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală pentru că fapta nu este
prevăzută de legea penală (art. 10 lit. b din C.proc. pen.), fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni (art. 10 lit. b/1 din C.proc. pen.), faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale unei infracţiuni (art.
10 lit. d din C.proc. pen.), sau există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 10 lit. e din
C.proc. pen.). În acceaşi măsură soluţia se impune dacă s-a dispus încetarea urmăririi penale deoarece lipseşte
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie
prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale (art. 10 lit. f din C.proc. pen.), dacă a

180
 ASEMĂNĂRI:
1.- ambele sunt forme ale răspunderii civile;
2.- ambele se întemeiază pe aceleaşi condiţii: fapta ilicită, culpa, prejudiciul
şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu;
3.- ambele presupun încălcarea unei obligaţii prin care s-a produs un
prejudiciu.
DEOSEBIRI:
Răspunderea civilă delictuală se deosebeşte de răspunderea civilă
contractuală prin următoarele caractere:
- În cazul răspunderii civile delictuale obligaţia încălcată se întemeiază pe
comandamentul legii, care proteguieşte prin reguli cu caracter general şi impersonal
drepturile patrimoniale ale persoanelor.
Răspunderea civilă contractuală se întemeiază pe obligaţia părţilor unui
contract de a-şi îndeplini angajamentele asumate prin convenţii legal încheiate.
Din această deosebire, rezultă următoarele consecinţe: a) prejudiciul cauzat
prin revocarea intempestivă a ofertei în faza precontractuală angajează răspunderea
civilă delictuală şi nu aceea de sorginte contractuală, căci părţile nu au ajuns încă să
perfecteze convenţia lor; b) dacă contractul a fost declarat nul şi desfiinţat ca atare,
temeiul răspunderii pentru prejudiciul încercat este cel delictual.
- În ceea ce priveşte capacitatea persoanelor, cea contractuală nu
coincide cu aceea contractuală. Dacă răspunderea contractuală implică deplina
capacitate de exerciţiu, (numai o persoană cu capacitate deplină poate să-şi exprime
valabil consimţământul în scopul de a se angaja juridiceşte), în ceea ce priveşte
răspunderea civilă delictuală, legea prezumă capacitatea delictuală de la vârsta de
14 ani (art. 25 din Decr. nr. 32/1954).
- Punerea în întârziere operează de drept în cazul răspunderii civile delictuale,
fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalităţi în acest scop, spre deosebire de

intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul făptuitorului (art. 10 lit. g din C.proc. pen.), sau dacă a fost retrasă
plângerea prealabilă (art. 10 lit. h din C.proc. pen.)
181
răspunderea civilă contractuală în cazul căreia este necesară punerea în întârziere a
celui ce nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală asumată.
- Culpa autorului prejudiciului trebuie întotdeauna dovedită în cazul
răspunderii civile delictuale, spre deosebire de răspunderea civilă contractuală,
creditorului unei obligaţii contractuale profitându-i prezumţia de culpă a celui ce nu
şi-a îndeplinit obligaţia asumată.

4.3.2. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

Generalităţi
Art. 998 Cod civil precizează in terminis că “Orice faptă a omului care
cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărei greşeală s-a ocazionat a-l
repara”230.
Omul nu este însă responsabil numai pentru prejudiciul cauzat prin fapta sa, ci
şi de acela ocazionat prin neglijenţa sau imprudenţa sa. O precizează textul art. 999
Cod civil, tocmai pentru a distinge întra delicte şi aşa zisele quasi-delicte, deoarece în
vreme ce primele sunt săvârşite cu intenţie (animus nocendi), ultimele sunt comise din
neglijenţă sau imprudenţă.
Culpa nu este definită de legea civilă, dar ea poate consta dintr-un fapt pozitiv,
ori dintr-o abţinere, inactivitate, neglijenţă sau imprudenţă.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 998 şi 999 Cod civil răspunderea civilă
delictuală este antrenată numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii
generale:
A.- existenţa unei fapte ilicite;
B.- existenţa unui prejudiciu;
C.- legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu;

230
Şi in acest caz, legiuitorul român a preluat integral textul art. 1382 din C. civ. francez, care prevede că “ Tout fait
quelconque de l`homme, qui cause a autrui un dommage, oblige celui par la faute duquel il est arrive, a le reparer”
182
 D.- existenţa culpei. În strânsă legătură cu existenţa culpei, există şi o altă
condiţie subsidiară, capacitatea delictuală, căci nu pot fi trase la răspundere civilă
decât persoanele care au acţionat având discernământul faptelor lor231.
Se impune şi precizarea că nu este suficientă numai existenţa obiectivă a acestor
elemente: ele trebuie şi dovedite prin orice mijloc de probă în cadrul procesului prin
care se cer despăgubiri civile.

Fapta ilicită
Fapta ilicită, cauzatoare de prejudiciu, poate fi definită ca orice faptă prin care,
încălcându-se o normă juridică, se cauzează o pagubă unui drept subiectiv civil sau
unor interese aparţinând altei persoane.
Fapta delictuală poate consta fie într-o acţiune, fie într-o abstenţiune (omisiune
sau inacţiune). Astfel, distrugerea unor bunuri sau comiterea unui accident rutier care
are drept urmare vătămarea corporală a unei persoane, constituie fapte ilicite comisive.
Dimpotrivă, faptul de a nu fi luat toate măsurile pentru paza unui animal care i-a
produs altuia un prejudiciu, constituie o faptă delictuală omisivă, comisă printr-o
inacţiune.
Fapta ilicita poate fi comisă, aşa cum am mai precizat, fie cu inteţie, fie din
culpă.
Între fapta ilicită şi culpă există următoarele distincţii:
- fapta poate fi ilicită, dar săvârşită fără culpă. Aşa fiind, deşi ea a produs un
prejudiciu nu va antrena răspunderea civilă delictuală pentru că lipseşte vinovăţia (de
exemplu, fapta a fost comisă în legitimă apărare);
- există unele cazuri speciale în care răspunderea civilă este angajată numai pe
simplul temei al existenţei obiective a faptei ilicite aflate în raport de cauzalitate cu
prejudiciul produs, fără a mai fi necesară dovedirea vinovăţiei autorului faptei.

231
Pentru opinia potrivit căreia discernământul constituie una dintre condiţiile generale ale răspunderii civile
delictuale, vezi I.P. Filipescu, op. cit. p. 111
183
 Pot exista însă situaţii în care deşi fapta a cauzat un prejudiciu altei persoane,
răspunderea nu poate fi angajată întrucât caracterul ei ilicit a fost înlăturat de anumite
împrejurări.
Asemenea împrejurări care constituie cauza de înlăturare a caracterului ilicit al
faptei cauzatoare de prejudiciu sunt:
1.- Legitima apărare. Prin legitima apărare se înţelege orice acţiune săvârşită
în scopul de a respinge orice atac al unei persoane care ar putea cauza prejudicii232.
O persoană care produce prin fapta sa alteia un prejudiciu este considerată în
legitimă apărare dacă atacul respins are următoarele caractere:
a. - este material, direct, imediat şi injust (deci lipsit de temei, care prezintă un
pericol iminent nu o simplă ameninţare);
b. - este îndreptat împotriva unei persoane sau a drepturilor acesteia ori
împotriva unui interes general, obştesc;
c. - pune în pericol grav viaţa sau integritatea corporală a celui atacat ori
interesul general;
d. - apărarea celui ce comite fapta este proporţională cu gravitatea pericolului
indus de atac233. Dacă legitima apărare a depăşit dimensiunile atacului, ea poate
constitui doar o circumstanţă atenuantă, care nu mai exonerează pe cel ce a comis-o
de răspundere civilă.
2. - Starea de necesitate. O faptă cauzatoare de prejudiciu este considerată a fi
fost comisă într-o asemenea împrejurare, dacă prin ea s-a urmărit salvarea vieţii,
integrităţii corporale sau a sănătăţii altuia, ori ocrotirea unui interes general, care nu
puteau fi altfel proteguite.
Nu se apreciază ca fiind stare de necesitate dacă făptuitorul şi-a dat seama că
produce urmări vădit mai grave decât acelea ce s-ar fi produs dacă pericolul nu era
înlăturat234.

232
În acest sens, vezi V. Negru şi P. Demetrescu, op. cit. p.115
233
C. Stătesci şi C. Bârsan, op. cit. p. 184
234
În acest sens, Sm. Angheni, op. cit. p.103
184
 3. - Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege, sau a ordinului
superiorului. Fapta comisă în asemenea circumstanţe nu are un caracter ilicit,
deoarece a fost impusă ori permisă de un comandant al legii, superior intereselor
particulare înfrânte. Este spre exemplu, fapta pompierului care pentru a pătrunde într-
o locuinţă să stingă un incendiu, distruge uşile de le intrare.
Executarea ordinului superiorului înlătură caracterul ilicit al faptei dacă el nu
este vădit ilegal sau abuziv şi nici modul de executare nu a fost nelegal.
4. - Exercitarea unui drept. Exerciţiul unui drept subiectiv civil trebuie să
corespundă gradual limitelor şi scopului economic şi social pentru care a fost
recunoscut235. În principiu, cel ce-şi exercită dreptul nu vatămă pe nimeni, potrivit
adagiului “qui suo jure utitur neminem laedit”. Exerciţiul normal al dreptului
subiectiv, chiar dacă aduce unele restrângeri sau prejudicii unui drept subiectiv
aparţinând altei persoane nu dă naştere unei obligaţii de reparaţie.
În mod firesc, fiecare subiect de drept suportă exerciţiul normal al drepturilor
subiective ale celorlalte subiecte de drept (spre exemplu, concurenţa comercială
loială, oricât de păgubitoare ar fi ea).
Cu toate acestea, exercitarea dreptului peste limitele stabilite de lege constituie
abuz de drept. O asemenea depăşire ori deturnare de la scopul pentru care a fost
recunoscut dreptul subiectiv, este de natură să producă prejudicii pentru a căror
reparare poate fi angajată răspunderea civilă.
Abuzul de drept este sancţionat fie prin refuzul ocrotirii dreptului subiectiv
exercitat astfel, fie cu răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin acest mod de
exercitare.
O aplicaţie a abuzului de drept este făcută şi de art. 723 Cod procedură civilă
care prevede că: “Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună credinţă şi
potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege”236.

235
Pentru teoria abuzului de drept, Gh. Beleiu, op. cit p. 78 - 79
236
Cu privire la exerciţiul drepturilor procedurale, V. M. Ciobanu op. cit. vol. 1 p. 321
185
 5. - Consimţământul victimei constituie o cauză de nerăspundere, dacă înainte
de producerea faptei acesta a fost de acord cu modul de a acţiona a autorului căci
“volenti non fit injuria”.
Esenţial în calificarea acestei cauze de nerăspundere este ca victima să-şi fi dat
anterior acordul nu la producerea prejudiciului ci la eventualitatea producerii lui
prin acceptarea săvârşirii faptei.
Dacă acordul victimei este ulterior producerii prejudiciului, prin aceasta
renunţându-se de fapt la despăgubire, numai suntem în prezenţa unei clauze de
nerăspundere, ci la o renunţare la un drept ca efect al atributului dispoziţiei.
Chestiunea acordului victimei se pune însă nuanţat atunci când prin natura
lor, anumite drepturi personale nepatrimoniale nu pot face obiectul unei renunţări.
Spre exemplu, o persoană nu poate consimţi la propria-i moarte, chiar dacă aceasta
este produsă de un medic printr-o operaţie chirurgicală riscantă. Ea poate să-şi asume
cel mult riscul operaţiei !

Prejudiciul
Prejudiciul constă în efectul negativ suferit de o anumită persoană ca urmare a
unei fapte ilicite săvârşită de o altă persoană. Acest efect poate avea un caracter
patrimonial, dar s-a admis că el poate fi şi de natură morală237.
Constituie prejudiciu orice pierdere materială suferită de o persoană, constând
în diminuarea activului sau majorarea pasivului patrimonial, vătămarea integrităţii
corporale, distrugerea unor bunuri, decesul susţinătorului legal etc.
Într-o şi mai modernă şi riguroasă clasificare a prejudiciului, acesta poate fi
material, corporal sau moral238.
Este material, acel prejudiciu care se refară la patrimoniul şi bunurile unei
persoane, la câştigul nerealizat sau la pierderea încercată.

237
În privinţa prejudiciului moral, literatura de dată recentă îl recunoaşte, inclusiv posibilitatea evaluării şi acordării
lui. În acest sens, C. Stătescu şi C. Bârsan op. cit. p. 167, I. P. Filipescu op. cit. p.115 sau I. Urs şi Sm. Angheni, op.
cit. vol. 2 p.182
238
Pentru detalii, Gerard Legier, Droit civil. Les obligations, Ed. Mementos Dalloz Paris 1993 p. 94
186
 Este corporal acel prejudiciu ce poate fi conceput ca orice atingere adusă
integrităţii fizice a unei persoane, prin care i s-a produs o incapacitate de muncă,
permanentă sau temporară apreciabilă în procente239. În general, acesta poate consta în
prejudiciul durerii fizice (pretium doloris)240, prejudiciul estetic241 şi prejudiciul de
agrement242.
Este moral acel prejudiciu care se referă la valorile morale ale persoanei. La
rândul lui, el poate interesa atingerea adusă onoarei sau vieţii private ori poate consta
într-un prejudiciu de afecţiune243.
De regulă despăgubirile ce se acordă au mereu un caracter patrimonial pentru
că însuşi prejudiciul are un asemenea caracter.
Existenţa prejudiciului constituie o condiţie esenţială în antrenarea răspunderii
civile delictuale. Culpa, neurmată de producerea unui prejudiciu pentru altul, nu
conferă dreptul la o acţiune în despăgubiri, tocmai pentru că fapta nu este
producătoare de pagube, iar în drept numai cel care are interes are exerciţiul unei
acţiuni (pas d’intéret, pas d’action!)244.
În vreme ce răspunderea penală are ca obiect tragerea la răspundere a
făptuitorului prin aplicarea unei pedepse, răspunderea civilă delictuală are ca obiect
acoperirea prejudiciului cauzat unei persoane printr-o faptă ilicită.
Pe bună dreptate s-a susţinut că prejudiciul este măsura reparaţiei indiferent
de gradul culpei245. Aspectele ce ţin de vinovăţia în concret nu sunt relevante decât

239
Astfel, s-au acordat despăgubiri pentru vătămarea sănătăţii sai a integrităţii corporale, deoarece victima trebuie să
depună un efort mai mare sau să-şi asigure o ambianţă corespunzătoare situaţiei în care se află (Trib. Constanţa, dec.
pen. 791/1985 în RRD nr.2/1986 p.76)
240
S-a considerat că se pot acorda despăgubiri materiale pentru daune morale, nu cu titlu de reparaţie sau ca un
pretium doloris, ci mai mult ca o satisfacţie dată victimei şi ca o pedeapsă pentru cel vinovat, de natură a contribui la
prevenirea în viitor a faptelor ilicite de aceeaşi natură.(M. G. Rarincescu, citat de I. P. Filipescu, op. cit. p.118)
241
Prejudiciul estetic şi prejudiciul de agrement sunt frecvent plasate în categoria prejudiciilor morale.
242
Prejudiciul constând în desfigurarea sau paralizia poate lipsi persoana de la participarea la viaţa socială şi a se
bucura de avantajele acestei participări. Acest prejudiciu poate fi atenuat prin acordarea unor despăgubiri, care să
asigure o ambianţă corespunzătoare în familie. De pildă, s-au acordat despăgubiri corespunzătoare procurării unui
autoturism cu comenzi speciale pentru deplasarea victimei (T.S. dec. pen. Nr.2132/1985 în RRD nr.9/1986 p. 70)
243
Dacă în urma unei calomnii, a unor atingeri aduse onoarei, sentimentelor de afecţiune faţă de persoane apropiate se
produc unele consecinţe patrimoniale, acestea trebuie reparate. Se cuvin în aceeaşi opinie, despăgubiri chiar şi pentru
atingerea sentimentelor moştenitorilor faţă de victima decedată.(I.P. Filipescu, op. cit. p. 118)
244
P. C. Vlachide, op. cit. vol. II p. 44
245
Sm. Angheni, op. cit. p. 103
187
în cazul comiterii faptei de către mai multe persoane în calitate de coautori, sau
atunci când la producerea prejudiciului a contribuit şi culpa concurentă a victimei.
Pentru a se putea stabili răspunderea civilă delictuală a unei persoane,
prejudiciul cauzat de aceasta trebuie să întrunească următoarele condiţii:
1. - Prejudiciul trebuie să fie cert, ceea ce înseamnă că prezenţa sa este sigură
atât în privinţa existenţei sale dar mai ales în ceea ce priveşte posibilitatea de evaluare
a consecinţelor patrimoniale încercate de cel ce le-a suferit.
2. - Certitudinea prejudiciului implică actualitatea sa, căci nu se poate pretinde
repararea lui decât numai dacă el s-a produs. În mod excepţional, poate fi pretinsă şi
repararea prejudiciului viitor, în măsura în care deşi el nu s-a produs este sigur că se
va produce şi poate fi evaluat cu certitudine246.
Mai mult decât atât, când dauna viitoare se va consuma succesiv, “rata
temporis” şi reparaţia sa poate lua forma unor prestaţii viitoare şi succesive
În practica judiciară s-a stabilit că pentru a se păstra echilibrul între paguba
produsă prin fapta prejudiciabilă şi despăgubirea destinată a înlocui cu fiecare rată
acea pagubă, cuantumul despăgubirilor acordate eşalonat, sub forma unor prestaţii,
periodice poate fi modificat247.
Spre deosebire de prejudiciul viitor, prejudiciul eventual este cel a cărui
producere este incertă, aşa încât nu se justifică acordarea de despăgubiri.
3. - Prejudiciul trebuie să fie direct, caracter ce rezultă din conţinutul art.
1086 Cod civil, care deşi se referă la răspunderea contractuală, constituie o normă
generală a răspunderii civile, aplicabilă aşadar şi în cazul răspunderii delictuale248
(“Chiar în cazul când neexecutarea obligaţiei rezultă din dolul debitorului, daunele –
interese ce nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o consecinţă directă şi necesară
a neexecutării obligaţiei”).

246
Spre exemplu, repararea prejudiciului cauzat printr-o incapacitate ireversibilă de muncă (amputarea unui braţ sau a
unui picior etc.) poate fi cerută şi pentru viitor, existând elemente îndestulătoare pentru a-i determnina întinderea.
247
Cu privire la posibilitatea de a se modifica despăgubirile civile acordate printr-o hotărâre definitivă sub forma unor
prestaţii periodice, pentru prejudicii rezultate din fapte ilicite, a se vedea şi Dec. de îndrumare a T.S. nr. 16/25 iulie
1964 în C.D. 1964 p. 34
248
M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti 1972 p. 95.
188
 Prejudiciul este aşadar direct, atunci când el este urmarea nemijlocită a unei
fapte ilicite, conexiune ce explică de altfel legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi
rezultatul produs cu consecinţe patrimoniale nefaste.
4. - Prejudiciul trebuie să fie personal, caracter ce decurge din împrejurarea
că doar consecinţele patrimoniale ale faptei ilicite sunt susceptibile de reparaţie. Ori,
asemenea consecinţe nu pot fi suportate decât de către persoane fizice sau juridice,
singurele susceptibile să încerce diminuări ale patrimoniului lor.
Atingerea adusă patrimoniului unei persoane poate fi atât de natură materială,
cât şi de natură morală, în măsura în care aceasta din urmă poate fi evaluată prin
consecinţele sale prin criterii patrimoniale. Atâta vreme cât prejudiciul material
reprezintă consecinţa atingerii unui interes patrimonial (diminuarea activului sau
majorarea pasivului patrimonial), prejudiciul moral constituie urmarea lezării prin
fapta ilicită a unui drept nepatrimonial. În vreme ce prin prejudiciul material persoana
încearcă distrugerea ori pierderea unui bun, prejudiciul moral implică atingerea adusă
unuia dintre atributele personalităţii sale, vătămarea corporală sau a sănătăţii sale etc.
Prejudiciul material include, aşa cum precizează art. 1084 Cod civil, atât
pierderea efectiv suferită (damnum emergens), cât şi beneficiul nerealizat (lucrum
cessans), care constă în împiedicarea activului patrimonial de o îmbogăţire care ar fi
avut loc în cazul în care nu se săvârşea fapta ilicită249.
Dacă în privinţa prejudiciului material chestiunile referitoare la evaluare şi
reparaţia sa au fost tranşate atât în literatură cât şi în jurisprudenţa, prejudiciu moral
mai suscită încă discuţii şi clasificări.
Prejudiciul moral sau dauna morală este însă dificil de acoperit sau chiar
imposibil, deoarece nu se poate stabili o echivalenţă între durerea morală şi o anumită
sumă de bani şi nici că despăgubirea materială adusă sentimentelor de afecţiune este
imorală.

249
E. Safta-Romano, op. cit. Obligaţiile, p. 129
189
 Multă vreme, dând apreciere de principiu unei mai vechi hotărâri a instanţei
supreme250, instanţele au apreciat că nu se pot acorda reparaţii materiale pentru
prejudicii de ordin moral.
Tendinţele jurisprudenţiale actuale sunt însă pentru acordarea de despăgubiri
pentru prejudiciul moral încercat. Spre exemplu, s-a propus acordarea de despăgubiri
băneşti pentru prejudicii cu caracter nepatrimonial, care sunt consecinţe ale vătămării
sănătăţii ori integrităţii fizice a persoanei.
Vătămarea corporală severă poate avea drept consecinţă pe lângă pierderea
totală sau parţială a capacităţii de muncă (concretizată printr-un prejudiciu uşor de
evaluat ca o diferenţă dintre salariul avut anterior şi pensia pentru invaliditate
stabilită), desfigurarea, paralizia ori imobilizarea care lipsesc persoana de posibilitatea
de a participa la viaţa socială ori culturală şi de a culege toate beneficiile acestei
participări. Un asemenea prejudiciu numit şi prejudiciu de agrement poate fi atenuat
prin acordarea unor despăgubiri care să asigure o ambianţă corespunzătoare in mediul
în care trăieşte persoana vătămată (în familie, institute de ocrotire ori recuperare
etc.)251.
De asemenea, s-a considerat că o astfel de vătămare poate reclama pentru cel în
cauză un efort suplimentar pentru activităţile sale cotidiene. Un asemenea efort
(traductibil spre exemplu, prin deplasarea cu ajutorul unor proteze, citirea cu ajutorul
unui singur ochi etţ.), poate fi evaluat şi trebuie reparat.
Fără a intra în analiza tuturor situaţiilor în care au fost acordate ori s-a propus
acordarea de despăgubiri materiale pentru prejudicii morale, subliniem că în prezent
această problemă a fost soluţionată şi în planul legislativ.
Bunăoară art. 11 alineatul 2 din Legea nr. 29/1990 a contenciosului
administrativ prevede că în cazul admiterii cererii de anulare a actului administrativ
instanţa va hotărî şi asupra daunelor materiale sau morale. La fel, art. 9 din Legea
11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale prevede că dacă faptele de

250
Dec. de îndrumare nr. VII din 29 decembrie 1952, în C.D. 1952 – 1954, p.25
251
I. P. Filipescu, op. cit. p. 117
190
concurenţă neloială cauzează daune materiale sau morale, cel prejudiciat este în
drept să se adreseze instanţei cu o acţiune în răspundere civilă252.
Nu trebuie fireşte neglijată nici împrejurarea că textele art. 998 şi 999 Cod civil,
referindu-se la prejudiciu nu fac nici o distincţie între prejudiciul patrimonial şi cel
nepatrimonial, aşa încât obligaţia de despăgubire a ambelor feluri de prejudicii rezultă
fără putinţă de tăgadă, căci, “ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”!

Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu

Existenţa răspunderii civile delictuale presupune ca o a treia condiţie,

necesitatea ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, în
sensul că o anumită faptă a cauzat un anumit prejudiciu. Nu poate fi trasă la
răspundere decât acea persoană care printr-o faptă ilicită determinată, a produs acel
prejudiciu a cărui reparare se cere. “Per a contrario” nu poate fi trasă la răspundere
civilă o persoană care nu a produs prin fapta sa acel prejudiciu. Legătura de cauzalitate
dintre faptă şi prejudiciu trebuie să fie directă, sigură şi necesară, ca un raport dintre
cauză şi efect.
Existenţa condiţiilor concrete în care se realizează legătura de cauzalitate nu
poate fi apreciată decât, de la caz la caz, de către instanţa judecătorească. (Spre
exemplu, o persoană alunecând pe stradă pe gheaţă se loveşte la cap. Pe parcursul
transportării sale la spital, ambulanţa derapează şi izbindu-se intr-un copac îi cauzează
leziuni costale. În timpul intervenţiei chirurgicale moare din cauza asfixiei cauzate de
lipsa de oxigen în sala de operaţii. În speţă, la decesul victimei, au concurat mai mulţi
factori: neglijenţa municipalităţii, fapta conducătorului auto sau incompetenţa
profesională a medicilor).

252
Prevederi asemănătoare conţine şi O.G. nr.47/29.08.1994 care se referă la daunele materiale, ecologice şi morale
cauzate printr-un dezastru provocat din nerespecatrea obligaţiilor ce revin agenţilor economici.
191
 Pe lângă aceste condiţii generale, proprii în principiu oricărui raport de
cauzalitate, răspunderea civilă delictuală implică şi o anumită specificitate a
caracterelor legăturii de cauzalitate.
Specifice raportului de cauzalitate în cazul răspunderii civile delictuale îi sunt
următoarele premise, unanim recunoscute ca atare şi în doctrină şi jurisprudenţă:
1. - legătura de cauzalitate trebuie să existe între acţiunea sau inaţiunea cu
caracter ilicit şi prejudiciu “stricto senso” şi nu ca o eventualitate cauzală acceptată în
mod generic;
2. - în analiza raportului de cauzalitate se face abstracţie de atitudinea
subiectivă, psihică a făptuitorului faţă de fapta comisă şi consecinţele ei. Sub acest
aspect specific, interesează doar obiectivarea faptei şi urmările sale, fiind deocamdată
irelevantă chestiunea imputabilităţii sau a responsabilităţii. În acest sens, ne referim la
caracterul obiectiv al raportului de cauzalitate în materia răspunderii civile
delictuale253. Interesează deci existenţa obiectivă a faptei (acţiune sau inacţiune) şi a
urmării sale specifice, concretizată printr-un prejudiciu;
3. - fapta ilicită având un caracter uman nu trebuie disociată de alte fapte umane
sau de factori exteriori, ce pot contribui la producerea prejudiciului. Nu interesează
toate conexiunile posibile, ci doar acelea care într-un fel sau altul contribuie la
realizarea raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu;
4. - raportul de cauzalitate poate fi şi indirect sau mediat, dacă fapta ilicită a
produs o situaţie care a permis altor factori să determine direct un anume prejudiciu.
Spre exemplu, faptele complicelui la un furt nu sunt în legătură cauzală directă cu
prejudiciul cauzat de autor, deoarece el ajută sau înlesneşte săvârşirea faptei. El va
răspunde însă alături de autor pentru repararea prejudiciului, chiar dacă nu l-a produs
nemijlocit prin fapta sa254.

253
C. Stătesci şi C. Bârsan, op. cit. p. 190

192
 Vinovăţia (culpa) făptuitorului

Vinovăţia sau culpa este condiţia de natură subiectivă în prezenţa căreia poate
fi angajată răspunderea civilă delictuală a făptuitorului, condiţie care reflectă
atitudinea psihică a făptuitorului faţă de faptă şi de consecinţele ei.
Dacă în dreptul penal vinovăţia se înfăţişează fie sub forma intenţiei (directă
sau indirectă), fie sub forma culpei (neglijenţă sau imprudenţă), răspunderea civilă
delictuală operează numai cu termenul de culpă, acoperitor al tuturor formelor de
vinovăţie.
Distincţia nici nu şi-ar putea avea utilitate, atâta vreme cât această formă a
răspunderii juridice poate fi angajată indiferent de gradul de vinovăţie.
În mod excepţional gravitatea culpei are relevanţă judiciară doar în anumite
cazuri strict determinate sau al culpei concurente a victimei (în funcţie de gradul de
vinovăţie se stabileşte întinderea despăgubirilor datorate).
Indiferent de gravitatea sa, culpa presupune un factor intelectiv de conştiinţă,
care presupune un anumit nivel de percepţie socială a faptelor şi urmărilor lor, dar şi
un factor volitiv, de voinţă, care reflectă actul psihic de deliberare şi opţiune cu
privire la un anumit comportament ce urmează a fi adoptat de către făptuitor. El
implică libertatea de voinţă, de deliberare şi decizie în deplină cunoştinţă de cauză.
Factorul intelectiv este condiţionat de nivelul de pregătire şi cunoaştere în
concret a autorului faptei ilicite, reductibil în final la întrebarea: putea sau trebuia să
cunoască autorul faptei ilicite semnificaţia şi urmările faptei sale? În funcţie de
răspunsul la această întrebare se poate stabili dacă persoana a acţionat sau nu cu
discernământ, altfel spus dacă are capacitate delictuală.
Autorul unei fapte cauzatoare de prejudiciu nu poate fi tras la răspundere decât
dacă a acţionat cu capacitate de discernământ, deci dacă a avut reprezentarea
consecinţelor faptelor sale.

254
Cu privire la răspunderea civilă a participanţilor la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, vezi Gr.
Teodoru şi L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti 1979 p. 215
193
 În privinţa capacităţii delictuale, operează prezumţia că fiecare persoană a
acţionat cu discernământ până la proba contrarie.
Sunt lipsiţi de discernământ şi nu răspund pentru faptele lor delictuale minorii
sub 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească, chiar dacă s-ar face
dovada că ultimii au acţionat într-un moment de pasageră luciditate255.
Fireşte problema culpei sau a capacităţii delictuale nu se pune decât în cazul
răspunderii pentru fapta proprie, deoarece ea nu-şi are nici o raţiune atunci când
răspunderea este angajată pentru fapta lucrurilor, a animalelor ori ruina edificiului.

Proba răspunderii civile delictuale

Pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală este necesar a se face

dovada existenţei tuturor elementelor răspunderii pentru fapta proprie şi anume:
existenţa faptei, prejudiciul, legătura cauzală, vinovăţia şi discernământul
făptuitorului.
Răspunderea civilă delictuală poate fi angajată numai dacă sunt îndeplinite
toate aceste elemente. Este de neconceput angajarea răspunderii civile delictuale a
unei persoane în lipsa oricăruia dintre aceste elemente.
Sarcina probei acestor elemente incumbă reclamantului, care de cele mai multe
ori este însăşi persoana vătămată. Repararea prejudiciului se face în cadrul procesual
numai atunci când cel ce a cauzat prejudiciul nu înţelege să-l repare pe cale amiabilă.
În caz contrar el poate fi obligat la cererea celui ce a suferit prejudiciul pe calea unei
acţiuni în justiţie. Această acţiune poate fi purtată fie în procesul penal, fie printr-o
acţiune civilă separată pentru că nu mereu o faptă cauzatoare de prejudiciu este şi
infracţiune.

194
 CAPITOLUL V.
PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE SUCCESIUNILOR

5.1.1. Noţiuni introductive

Prin moştenire sau succesiune se înţelege în sens juridic transmiterea
patrimoniului unei persoane fizice decedate, către una sau mai multe persoane
determinate de lege sau de către cel decedat printr-un act special de ultimă voinţă.
Totodată, succesiunea constituie şi unul dintre modurile de dobândire a
dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale.
În situaţia când defunctul a dispus cu privire la patrimoniul său, precizând cui
şi în ce câtime urmează a fi împărţit acesta după moartea sa printr-un act de ultimă
voinţă numit testament, succesiunea se numeşte testamentară.
Dacă defunctul nu a dispus prin testament de averea sa, bunurile revin potrivit
dispoziţiunilor legale rudelor sale în ordinea chemării lor la succesiune şi soţului
supravieţuitor (care nu-i este şi nu-i poate fi rudă până în gradul al IV-lea). Această
transmitere patrimonială se numeşte succesiune legală sau ab intestat (fără de
testament).
De aici, nu trebuie trasă concluzia că averea defunctului poate fi transmisă în
mod exclusiv numai legal sau numai testamentar: pot fi şi cazuri când moştenirea se
transmite parţial în temeiul testamentului şi partial în temeiul legii,256 sau când deşi
defunctul a lăsat testament, moştenirea se transmite potrivit legii.257
Persoana decedată a cărei avere se transmite pe cale de succesiune se numeşte
“de cuius”, prescurtare a formulei romane “is de cuius succesione agitur” (cel
despre a cărui succesione este vorba). Dacă transmiterea se face în temeiul unui
testament, dispunătorul se numeşte testator, în vreme ce în cazul succesiunii legale,
de cuius se mai numeşte autor sau pur şi simplu, defunct.
255
Pentru detalieri, Gh. Beleiu, op. cit. p. 302
256
St. D. Cărpenaru, Dreptul de moştenire, Ed. Şt. Enc., Bucureşti, 1982, p. 9

195
 Cei care dobândesc în tot sau în parte bunurile celui decedat se numesc
“succesori”, “moştenitori” sau “erezi” ( din latinescul “heredes sui”) în cazul
succesiunii legale, şi legatari în cazul succesiunii testamentare. Şi unii şi ceilalţi
dacă sunt chemaţi la succesiune, dar nu au acceptat-o încă păstrându-şi vocaţia de a
moşteni, se numesc succesibili.
Ceea ce se transmite prin succesiune poartă denumirea de masă succesorală.
În masa succesorală pot fi atât drepturi cât şi obligaţii ale defunctului. În vreme ce
primele constituie activul succesoral, obligaţiile sau datoriile defunctului alcătuiesc
pasivul succesoral. Prin succesiune se transmit atât activul, cât şi pasivul
succesoral.
Naşterea dreptului de moştenire este legată de moartea unei persoane fizice.
Data morţii (constatată medical sau declarată prin hotărâre judecătorească),
constituie momentul deschiderii succesiunii.
În egală măsură, prezintă importanţă nu numai data, ci şi locul deschiderii
succesiunii. Moştenirea se consideră deschisă la locul ultimului domiciliu al celui
care lasă moştenirea, neavând aşadar relevanţă locul unde a decedat. Această soluţie
are la bază principiul că la ultimul domiciliu se cunosc cel mai bine, atât
moştenitorii cât şi bunurile defunctului. Dacă acesta nu are un domiciliu cunoscut
sau nu-şi are domiciliul în ţară, locul deschiderii succesiunii este cel din ţară, în care
se află cele mai importante bunuri ale succesiunii.

5.1.2.Caracterele juridice ale transmiterii succesorale.

Transmiterea moştenirii, indiferent de felul ei, are următoarele patru caractere
juridice specifice:
1. Succesiunea este o transmitere pentru cauză de moarte (mortis causa),
deoarece ea nu se produce decât ca o consecinţă a morţii unei persoane fizice.

257
Spre exemplu, defunctul a lăsat testament, însă acesta nu cuprinde dispoziţiuni referitoare la transmiterea
patrimoniului succesoral , ci numai alte dispoziţiuni referitoare bunăoară la funeralii, sau la înlăturarea de la
succesiune a unor rude.
196
Fireşte prin “moarte” urmează a se înţelege încetarea din viaţa a unei persoane
constatată nemijlocit sau prin hotărâre judecătorească
2. Succesiunea este o transmitere universală, întrucât are ca obiect
patrimoniul defunctului privit ca o totalitate de drepturi şi obligaţii cu valoare
economică, deci ca o universalitate juridică.258
Moştenirea poate privi patrimoniul defunctului în totalitate sau numai o parte
a lui, căci defunctul poate dispune separat de o anumită masă patrimonială, (cu titlu
universal), sau de un anumit bun individual determinat (cu titlu particular).
3. Succesiunea este o transmitere unitară, în sensul că ea constituie o singură
masă de bunuri care se transmite în întregul ei şi după aceleaşi norme fără deosebire
între bunurile succesorale după natura sau originea lor.
4.Succesiunea este o transmitere indivizibilă în sensul că acceptarea sau
renunţarea la moştenire are un caracter indivizibil, neputând avea ca obiect numai o
parte din moştenire. Altfel spus, nici un moştenitor nu poate accepta numai o parte a
moştenirii, spre exemplu numai activul refuzând pasivul succesoral.259

3. Condiţiile cerute pentru a moşteni.

Pentru ca o persoană să poată moşteni, ea trebuie să întrunească următoarele
condiţii:
A.Să existe la data deschiderii succesiunii. În mod excepţional are vocaţie
succesorală şi copilul născut viu ulterior decesului tatălui său, cu condiţia ca el să fi
fost conceput în timpul vieţii tatălui.
Deoarece această dată nu poate fi stabilită “post factum” cu exactitate,
legiuitorul a instituit prin art. 61 din C. fam prezumţia timpului legal al concepţiei.
Potrivit acestui text, data concepţiei poate fi considerată oricare zi între a trei suta şi
a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului.260

258
Fr. Deak, Moştenirea legală, Ed. Actami, Bucureşti 1994, p. 11
259
Cu privire la acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar vezi St. D. Cărpenaru op. cit. p. 103 – 104.
260
Textul instituie de fapt două prezumţii: prezumţia celei mnai lungi gestaţii (de 300 de zile) şi a celei mai scurte (de
180 de zile), precum şi prezumţia că este posibilă concepţia copilului în oricare dintre zilele intervalului.
197
 Persoana dispărută este considerată a fi în viaţă atâta timp cât nu a intervenit
o hotărâre definitivă declarativă de moarte, în vreme ce copilul născut mort se
consideră că nu a existat niciodată.
B. Să nu fie nedemnă, adică să nu fi comis fapte care să-l facă nevrednic de
a moşteni.
Potrivit art.655 din C. civ. sunt nedemni să succeadă:
a.cel condamnat definitiv pentru că a omorât cu voinţă sau a încercat să
omoare pe defunct;
b. cel ce a făcut contra defunctului o acuzaţie capitală calomnioasă, fiind
condamnat pentru aceasta printr-o hotărâre definitivă;
c. moştenitorul major care având cunoştinţă de omorul defunctului nu a
denunţat aceasta justiţiei cu excepţia rudelor până la gradul al III-lea inclusiv şi a
soţului ori soţiei făptuitorului.
C. Să aibă vocaţie (chemare) la succesiune. Pentru aceasta, succesorul
trebuie să fie desemnat de către defunct prin actul său de ultimă voinţă (dacă
moştenirea este testamentară), ori să fie chemat în virtutea calităţii sale succesorale
recunoscute de lege.
Întrucât vocaţia testamentară nu ridică probleme în privinţa calităţii
moştenitorilor, ne vom referi doar la vocaţia succesorală legală.
Aşadar dacă defunctul nu a dispus prin testament pentru cazul morţii sale,
legea cheamă la succesiune rudele până la gradul al patrulea inclusiv sau soţul
supravieţuitor.261
Nu toate rudele defunctului sunt chemate laolaltă să culeagă succesiunea, ci
numai acele rude mai apropiate, iar dintre rudele cele mai apropiate au prioritate
anumite rude înaintea altora.

198
 5.1.3. Principiile devoluţiunii succesorale legale.
Stabilirea exactă a vocaţiunii rudelor de a culege moştenirea ţine seama de o
serie de reguli, numite principiile devoluţiunii succesorale.
Aceste principii, în număr de trei, sunt următoarele:
A. Principiul priorităţii, este regula potrivit căreia moştenitorii sunt chemaţi
la succesiune în ordinea claselor de moştenitori262, printr-o clasă de moştenitori
înţelegându-se un grup de rude care vine la moştenire într-o anumită ordine, faţă de
un alt grup de rude ale defunctului. De exemplu, nepotul de fiu al defunctului, rudă
de gradul II exclude de la moştenire pe părinţii acestuia, rude de gradul I, întrucât în
vreme ce aceştia fac parte din clasa a II-a a ascendenţilor şi colateralilor privilegiaţi,
nepotul face parte din clasa I a descendenţilor.
Face excepţie de la acest principiu dreptul de moştenire al soţului
supravieţuitor, care, deşi nu este rudă cu defunctul şi nu face parte din nici-o clasă,
vine totuşi la moştenire în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori.
B. Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din
aceeaşi clasă este regula potrivit căreia înlăuntrul aceleiaşi clase, rudele mai
apropiate în grad înlătură de la moştenire rudele mai îndepărtate în grad (proximior
excludit remotiorem). Spre exemplu copiii defunctului, rude de gradul I îi înlătură
de la succesiune pe nepoţii de fii, rude de gradul II, deşi şi unii, şi alţii fac parte din
aceeaşi clasă a descendenţilor.
De la această regulă există totuşi două excepţii şi anume:

261
Rudenia este legătura de sânge bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană (rudenie în linie
dreaptă), sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun (rudenie colaterală). Gradul de rudenie este
distanţa dintre două rude, măsurată pe linia legăturii de rudenie, după numărul naşterilor.
262
Codul civil în art. 659, 669-675 stabileşte patru clase de moştenitori: 1. Clasa I, clasa descendenţilor în linie
directă, alcătuită din copii, nepoţi şi strănepoţi ai defunctului, fără limită de grad; 2. Clasa a II-a, clasa mixtă a
ascendenţilor privilegiaţi (părinţii defunctului) şi a colateralilor privilegiaţi (fraţii şi surorile defunctului) şi
descendenţii lor până la gradul al IV-lea inclusiv; 3. Clasa a III-a, clasa ascendenţilor ordinari (bunicii şi străbunicii
defunctului fără limită de vârstă); 4. Clasa a IV-a, clasa colateralilor ordinari (unchii, mătuşile, verii primari şi fraţii
sau surorile bunicilor defunctului).

199
 a) în cadrul clasei a II-a, părinţii defunctului, deşi rude de gradul I, nu-i
înlătură pe fraţii şi surorile defunctului, rude de gradul II, deoarece făcând parte din
aceeaşi clasă vin la succesiune în concurs;
b) reprezentarea succesorală este un beneficiu al legii în temeiul căruia, un
moştenitor mai îndepărtat în grad urcă în locul şi gradul ascendentului său precedent
pentru a culege, în concurs cu moştenitorii mai apropiaţi în grad, partea care s-ar fi
cuvenit ascendenţilor dacă s-ar fi aflat în viaţă la deschiderea moştenirii, potrivit art.
644 din C. civ.
C. Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad
chemate la moştenire. Potrivit acestui principiu, dacă rudele din clasa chemată la
moştenire sunt egale în grad, ele împart moştenirea în părţi egale.
Şi de la acest principiu există excepţia potrivit căreia, fraţii din părinţi diferiţi
vor împărţi moştenirea pe tulpini, egalitatea păstrându-se numai între fraţii de pe
aceeaşi tulpină.

200
 BIBLIOGRAFIE

1. Alexandresco D., Explicatiune teoretica si practica a Dreptului civil roman,

in comparatiune cu legile vechi, Vol. 5 Tipografia Nationala Iasi, 1898;

2. Alexandresco D., Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român

vol.I Bucureşti, 1906 ;

3. Angheni Sm., Drept civil. Teoria generala a obligaţiilor, Ed. Oscar Print,
Bucureşti 1995;

4. Apostu I., Competenta instanţelor judecătoreşti în materie civilă, Ed.

Naţional, Bucureşti 1996;

5. Apostu I., Faptul juridic licit, izvor de obligaţii civile, Ed. Naţional, Bucureşti
1999;

6. Apostu I., Indrumar privind taxa de timbru şi timbrul judiciar pentru

cererile adresate instanţelor judecătoreşti, Ministerului Justiţiei şi
Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, Ed. Naţional, Bucureşti
1997;

7. Apostu I., Introducere în teoria dreptului de proprietate si a drepturilor

reale principale, Ed. Evrika Brăila 1998;

8. Barasch E.A., I. Nestor I, S. Zilberstein S, Ocrotirea părintească, Ed.

Ştiinţifică, Bucureşti 1960;

9. Beleiu Gh., Drept civil român, Casa de Editura şi Presă Şansa SRL, Bucureşti
1992;

10. Beleiu Gh., Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele
dreptului civil. Ed. Sansa SRL, Bucuresti 1998;

11. Benabent Alain, Droit civil. Les obligations. Ed. Montchrestien Paris 1997;

12. Boboş Gh., Teoria generală a statului şi dreptului, E.D.P. Bucureşti, 1983;

201
13. Boroi G. şi Rădescu D., Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed.
A.L.L. Bucureşti, 1994;

14. Botea Gh., Drept civil. Dreptul la moştenire, Ed. Scorpio 78, Bucureşti 1999;
Bucureşti, 1980;

15. Călin A., Dreptul transporturilor. Partea generală, Ed. “Pax Aura Mundi”,
Galaţi;

16. Cantacuzino M., Elementele Dreptului civil, Ed. Cartea Româneasca, Bucuresti
1921;

17. Căpăţână O., Societăţile comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1991;

18. Carbonier J., Droit civil, Paris, 1956;

19. Cărpenaru St. D., Cosmovici P. Tratat de drept civil, Partea generală, vol. I.,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1989;

20. Cărpenaru St. D., Dreptul comercial român, Ed. A.L.L. Bucureşti, 1996;

21. Cărpenaru St. D., Procedura reorganizării şi lichidării juridicare, Ed. Atlas
Lex, Bucureşti, 1996;

22. Carpenaru St. D., Tratat de drept civil. Partea generala Vol. 1 Ed.
Academiei, Bucuresti 1989;

23. Ceterchi I. şi I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All,

Bucureşti 1993;

24. Ceterchi I. şi Luburici M., Teoria generală a statului şi dreptului. T.U.B.,

1993;

25. Ciobanu V. M., Tratat teoretic si practic deprocedura civila, vol.2 Ed.
National Bucuresti 1997;

26. Ciuca V. M., Procedura partajului succesoral, Ed. Polirom Iasi 1997;

27. Cosma D., Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti
1969;

28. Cosmovici P. M. Drept civil. Introducere în dreptul civil, Ed. All, Bucureşti
1996;
202
29. Cosmovici P. M., Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii. Legislaţie. Ed. All,
Bucureşti 1996;

30. Costin M., Marile instituţii ale dreptului civil român, vol.I şi II, Ed. Dacia,
Cluj Napoca, 1984;

31. Daghie V. şi Apostu I., Elemente de drept public şi privat, Ed. Naţional,
Bucureşti, 1998;

32. Deak Fr. ş. a. Moştenirea testamentară, transmiterea si împărţeala

moştenirii, Ed. Actami, Bucureşti 1994;

33. Deak Fr. şi Cărpenaru St. Contracte civile şi comerciale, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti 1993;

34. Deak Fr., Curs de drept civil. Dreptul obligaţiilor. Partea I-a. Teoria
generală a obligaţiilor, Bucureşti 1960;

35. Deak Fr., Moştenirea legală, Ed. Actami, Bucureşti 1994;

36. Deak Fr., Tratat de drept civil. Contractele speciale. Ed. Actami, BucureSti
1996;

37. Demitrescu P. Drept civil. Teoria Generală a obligaţiilor, Ed. Didactică şi

pedagogică, Bucureşti 1966;

38. Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Academiei, Bucureşti 1984;

39. Dogaru I., Contractul. Consideraţii teoretice şi practice, Ed. Scrisul

românesc, Craiova 1983;

40. Dogaru I., Valenţele juridice ale voinţei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1986;

41. Eliescu M., Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, Bucureşti 1997;

42. Eliescu M., Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti 1972;

43. Eminescu Y. ş.a. Subiectele colective de drept în România, Ed. Academiei ;

44. Eremia M. C., Interpretarea juridică, Ed. All, Bucureşti 1998;

45. Fekete Gh. si Zinveliu I., Drept civil. Drepturile reale, Ed. Didactica si
pedagogica, Bucuresti 1969;
203
46. Filipescu I. P., Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Actami,
Bucureşti 1994;

47. Filipescu I. P., Tratat de dreptul familiei, Ed. ALL Bucureşti 1995 ;

48. G. Luţescu G., Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti, 1947 ;

49. Georgescu T., Negocierea afacerilor. Ed. Porto-Franco, Galaţi 1992;

50. Gionea V., Curs de drept civil, Ed. Scaiul, Bucureşti 1996;

51. Hamagiu C, Rosetti-Bălănescu I., Băicoianu Al., Tratat de drept civil român,
Ed. Naţionala Bucuresti 1929;

52. Hamangiu C. s.a. Tratat de drept civil român, Ed. All, Bucuresti 1997 vol.3;

53. Hanga Vl., Drept privat roman, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1978;

54. Ionaşcu A., Drept civil, Partea generală E.D.P., 1963;

55. Ionaşcu Tr., Tratat de drept civil, vol.1 Partea generală, vol II ,Ed.
Academiei, Bucureşti 1961;

56. Legier Gerard, Droit civil. Les obligations, Ed. Mementos Dalloz Paris 1993;

57. Leik A., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Apollonia, Iaşi 1998;

58. Leş I., Principii şi instituţii de drept procesual civil, Ed. Lumina lex Bucureşti
1998;

59. Lupan E. şi Popescu D., Drept civil. Persoana fizică, Ed. Lumina Lex,
Bucuresti 1993;

60. Lupulescu D., Dreptul de proprietate comună al soţilor, Casa de Editură şi

Presă “Şansa” SRL, Bucureşti, 1992;

61. Lupulescu D., Drept civil. Drepturile reale principale. Ed. Lumina Lex
Bucuresti 1997;

62. Macovei I., Contractele de comerţ exterior în dreptul român, Ed. Junimea
Iaşi 1977;

204
63. Magureanu F., Inscrisurile, mijloace de proba in procesul civil, Ed. All,
Bucuresti 1998;

64. Manoliu J., Drept succesoral, Universitatea Al. I. Cuza, Iaşi, 1974;

65. Mazeaud Henry şi Leon, “Lecons de droit civil” Ed. Motchrestien, Paris 1962;

66. Mazeaud J., Lecon de droit civil, Ed. Montchrestien, Paris, 1959;

67. Negru V. si P. I. Demetrescu, Curs de drept civil. Vol. II Teoria generala a

obligatiilor si contractele speciale, Universitatea Al. I. Cuza Iasi 1958;

68. Negru V. şi Radu D., Drept procesual civil, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti 1975;

69. Nistor V. şi Apostu I., Drept public şi privat, Ed. Zigotto Galaţi 1994;

70. Nistor V., Contractul colectiv de muncă, Ed. Evrika Brăila 1997;

71. Planiol M. et Ripert G., Traité pratique de droit civil francais, Paris 1926;

72. Pop L., Dreptul de proprietate si dezmembramintele sale, Ed. Lumina Lex
Bucuresti 1997;

73. Pop Liviu, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1998;

74. Popa N., Teoria generală a dreptului, Ed. Actami Bucureşti 1994;

75. Popescu A., Teoria dreptului, Ed. Fundaţiei “România de Mâine”;

76. Popescu T. R. si P. Anca, Teoria generala a obligatiilor, Ed. Stiintifica

Bucuresti 1968;

77. Safta Romano E., Dreptul de proprietate privată şi publică în România, Ed.
“Grafix”, Iaşi, 1993;

78. Safta-Romano E., Drept civil. Obligaţii. Ed. Neuron Focşani 1996;

79. Sanilevici R., Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Universitatea Al. I.
Cuza Iasi 1980;

80. Starck B., Roland H., Boyer L., Obligations, 2. Contrat, Ed. Litec, Paris 1995

205
81. Stătescu C. şi Bârsan C., Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale,
Universitatea Bucureşti 1980;

82. Stătescu C. şi Bârsan C., Tratat de Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,
Ed. Academiei, Bucureşti 1981;

83. Stătescu C., Dreptul civil - Persoana fizică, Persoana juridică.

Drepturile

84. Stătescu C., Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1984;

85. Stef F., Dictionar de expresii juridice latine, Ed. Oscar Print, Bucuresti 1995;

86. Stoenescu I. si Zilberstein S., Drept procesual civil, Ed. Didactica si pedagogica
Bucuresti 1977;

87. Stoica V. Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Ed. All, Bucureşti

1997;

88. Urs I. şi Angheni Sm., Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a
obligaţiilor civile. Vol.I - III, Ed. Oscar Print, Bucureşti 1998;

89. Vlachide P. C., Repetiţia principiilor de drept civil, Ed. Europa Nova
Bucureşti 1994 Vol. I şi Vol. II;

90. Zilberstein S.si Ciobanu V. M., Drept procesual civil. Executarea silita. Vol. 1
Ed. Lumina Lex, Bucuresti 1998;

91. Zinveliu I., Contractele civile instrumente de satisfacere a intereselor

cetăţenilor, Ed. Dacia Cluj 1978;

92. Zlătescu V.D., Lecţii de drept civil, Ed. Fundaţiei României de Mâine,
Bucureşti, 1995;

206
 DICŢIONAR DE ADAGII ŞI LOCUŢIUNI JURIDICE
LATINE FRECVENT UTILIZATE

Ab initio = De la bun început, dintru început.

Ab orem ad aurem = De la gură la ureche, discret.
Accesorium sequitur principale = Accesoriul urmează principalul. Cu alte
cuvinte, este cârmuit de aceeaşi lege.
A contrario = Dimpotrivă, în sens opus sau prin opoziţie.
Metodă de argumentare logică ce
demonstrează nerelevanţa tezei opuse: dacă
acceptăm albul, nu poate fi tot alb în sens
opus.
Actio in personam = Acţiune îndreptată împotriva persoanei.
Actio in rem = Acţiune reală, îndreptată împotriva unui
lucru.
Actio non datur cui nihil interest = Nu poate avea acţiune în justiţie cel ce nu
are interes.
Actori incumbit onus probandi = Reclamantului îi revine sarcina probei.
Ad Kalendas Graecas = La calendele greceşti. Traductibil prin
niciodată, căci în calendarul grecesc nu
existau ca la romani kalendae adică prima zi
a lunii când trebuiau achitate datoriile.
Ad literam = Cuvânt cu cuvânt, în litera cărţii.
Ad probationem = Care serveşte ca mijloc de probă.
Ad validitatem = Care condiţionează validitatea.
Ad valorem = După valoare. De exemplu taxa de timbru
după valoare, sau competenţa unei instanţe
după valoarea pretenţiilor.
A fortiore = De la cel mai tare. Raţionament de
interpretare logică în sensul că acel ce poate
mai mult poate şi mai puţin.
Ad nutum = De îndată, imediat, la poruncă.
Animus donandi = Cu intenţia de a dărui.
207
Animus novandi = Cu intenţia de a înnoi.
Animus sibi habendi = Cu intenţia de a avea, de a poseda pentru
sine.
Audiatur et altera pars = Să fie ascultată şi cealaltă parte (Seneca).

Bona fides = Bună credinţă, cu bună credinţă.

Cessante causa, effectus cessat = Dacă încetează cauza, încetează şi efectul

Cessante ratione legis, cessat = Dacă încetează motivaţia legii
lex ipsa încetează legea însăsi.
Cessio crediti = Cesiunea de creanţă.
Cessio debiti = Cesiunea de datorie
Condicio sine qua non = Condiţie absolut indispensabilă “fără de
care nu”
Consensus = Consimţământul părţilor, necesar pentru
încheierea unei convenţii
Corpore alieno = “(Posesor) de corp străin”
Cui (Quid) prodest? = “Cui (la ce) foloseşte?” Formulă folosită
atunci când nu este clară intenţia cu care a
fost săvârşit un anumit act sau există îndoieli
asupra oportunităţii acestuia.

Damnum emergens, lucrum = O pagubă ce se iveşte, un

cessans câstig care încetează.
Datio in solutum = Stingerea obligaţiei prin plata altui lucru
decât cel datorat cu acordul creditorului.
De facto = De fapt. Situaţie de fapt opusă unei situaţii
de drept.
De jure = De drept. Situaţie prevăzută de lege.

208
De lege lata et de lege ferenda = Despre o lege dată (existentă, în vigoare),
şi despre o lege care va fi dată ori ar trebui să
fie dată.
Docendo discimus = Învăţăm învăţând pe alţii.
Donationes mortis causa = Donaţiuni pentru cauză de moarte. Se
constituie sub condiţia ca donatorul să nu
moară înaintea donatarului. Ele se
desfiinţează dacă donatarul moare înaintea
donatorului, actul de donaţie devenind caduc.
Do ut des = “Îţi dau ca să-mi dai!” Formulă referitoare
la echivalenţa prestaţiilor în cazul
schimbului. În sens larg, serviciu contra
serviciu.
Dura lex sed lex = Legea este aspră dar e lege, adagiu care
exprimă caracterul obligatoriu al legii, oricât
de aspră ar fi ea.

Electa una via, non datur recursus = Dată fiind sau dacă s-a dat/acordat
(regressus) ad alteram (viam) o cale, nu se admite a se recurge la cealaltă/la
o altă cale.
Eo facto = Prin acest fapt sau după ce acest lucru s-a
făcut ori dacă s-a realizat acest lucru.
Eo ipso = Prin lucrul în sine/însuşi sau chiar prin
acest lucru.
Errare humanum est = A greşi este omeneşte. Proverb latin pus în
circulaţie de Cicero sub forma “Cuiusvis
hominis est errare, nullius nisi insipientis in
errare perseverare”, adică, “Orice om poate
greşi dar numai prostul stăruie în greşeală.
Error communis facit ius = “Greşeala comună produce norma juridică,
greşelile oamenilor. determină promulgarea
unei legi noi”
Error in negotio = “Eroare în afacere” sau în natura juridică a
contractului.
Error in personam = Greşeală cu privire la persoană.
Error in substantia = Greşeală cu privire la calităţile esenţiale ale
unui lucru; ceea ce atrage nulitatea
contractului.
Ex aequo = La egalitate.
209
Ex eadem causa = Din aceeaşi cauză.
Ex nihilo nihil = Din nimic nu se naşte nimic (Lucreţiu).
Ex contractu = Din contract.
Ex nova = Din nou.
Ex nunc = De acum, cu efecte în viitor.
Ex tunc = De atunci, cu efecte pentru trecut.
Exceptione sunt strictissimae = Excepţiile de la lege sunt de foarte
interpretationis strictă interpretare.
Exemplis gratia = De exemplu, pentru exemplificare.
Experentia docet = Experienţa te învaţă.
Extra ordinem = Procedură extraordinară.

Fama volat = Zvonul zboară, se răspândeşte repede

Fiat iustitia, pereat mundus
Finis coronat opus
Fraus omnia corrumpit
(Vergilius).
= Să se facă dreptate chiar de ar fi să piară
lumea. Legea trebuie aplicată în orice
condiţii, dreptatea trebuie instaurată cu orice
preţ.
= Sfârşitul încoronează opera (Horatius).
= O fraudă poate corupe totul.

Grosso modo = În mare, grosier, grosolan.

Generalis (lex) specialibus non = O lege generală nu derogă de
derogat la cele speciale.
Genera non pereunt = Lucrurile de gen nu pier

Habentes causa = Avânzii cauză, cei care au interes.

Heres sustinet personam defuncti = Moştenitorii continuă (susţin) în proces
persoana defunctului
Honoris causa = Ca cinstire, pentru cinstire.
210
 I

Ignorantia legum excusat neminem = Necunoaşterea legii nu scuză pe nimeni.

In dubio pro debitore = În situaţie îndoielnică deciziile se iau în
favoarea debitorului.
In dubio pro reo = În caz de îndoială deciziile se iau în
favoarea pârâtului.
In excipiendo, reus fit actor = În apărare pârâtul devine reclamant, în
sensul că trebuie să-şi dovedească susţinerile.
In extenso = Pe larg.
In liminae litis = În pragul, la începutul procesului
In pari causa melior est causa = Într-o pricină egală, mai bun este
possidentis dreptul/pricina celui ce posedă.
In situ = Pe poziţie, chiar în acel loc.
Intuitu personae = Având în vedere persoana, din perspectiva
calităţii persoanei.
Iocandi causa = Din glumă, în joacă.
Ipso facto = Prin faptul însuşi, înţeles de la sine,
implicit.
Ipso iure = Prin dreptul însuşi, pe temeiul dreptului
însuşi.
Ius utendi, ius fruendi, ius abutendi = Dreptul de a folosi un lucru, dreptul de a
percepe roadele acelui lucru, dreptul de a
consuma un lucrui, ca atribute ale dreptului
de proprietate.
Iuris et de iure = Prezumţie de drept ce nu poate fi
combătută (absolută).
Iuris tantum = Prezumţie relativă ce poate fi răsturnată
prin proba contrarie.

Lata culpa; levis culpa = Vină mare, neglijenţă grosolană; vină

uşoară, vină din nebăgare de seamă.
Lato sensu = În sens larg.
Lex fori = Legea instanţei, a tribunalului local.
211
Lex loci contractus = Legea locului de încheiere a contractului.
Lex loci delicti commissi = Legea locului comiterii delictului.
Lex loci laesionis = Legea locului vătămării.
Lex personalis = Legea personală sau legea persoanei fizice.
Lex rei sitae = Legea locului unde este situat bunul, lucrul
în discuţie sau în litigiu.
Lex specialis derogat generali = O lege specială derogă de la cea generală.
Locus regit actum = Locul guvernează actul, formulă utilizată în
dreptul internaţional. Un act se întocmeşte în
conformitate cu legislaţia statului pe teritoriul
căruia a fost încheiat.
Lucrum cessans = Un câştig ce încetează, deci nu se mai
poate realiza.

Malitiis non est indulgendum = Răutăţii nu i se acordă indulgenţă.

Manu militari = Cu putere armată, adică a pune capăt unei
stări de lucruri prin măsuri drastice.
Mater semper certa, pater incertus = Mama este întotdeauna sigură, tatăl
nesigur.
Mea culpa = Din vina mea, formulă prin care se cere
iertare în semn de recunoaştere a vinei.
Modus vivendi = Mod de a trăi, mod de viaţă, modalitate de
înţelegere între două sau mai multe persoane
prin concesii reciproce sau prin acceptarea
unor compromisuri.
Mutatis mutandis = Dacă se schimbă cele ce trebuiesc
schimbate ori în alte împrejurări şi cu alte
persoane sau întâmplări, dar evenimente
asemănătoare.
Mutuo consensu = Prin acordul mutual, reciproc.
Mutuo dissensu = Prin dezacord mutual, reciproc.

Neminem laedit qui suo iure utitur = Pe nimeni nu lezează cel care se foloseşte
de dreptul său
212
Nemo auditur propriam turpitudinem = Nimeni nu este ascultat când îşi
allegans invocă propria indecenţă/vină.
Nemo censetur ignorare legem = Nimeni nu are voie să nu cunoască legea/
necunoaşterea legii nu constituie o justificare
a nerespectării ei.
Nemo cogitur edere contra se = Nimeni nu poate fi constrâns să dea dovezi
în justiţie contra sa.
Nemo dat quod non habet = Nimeni nu dă ce nu are.
Nemo esse iudex in sua causa potest = Nimeni nu poate fi judecător în propriul
proces.
Nemo plus iuris ad alium transferre = Nimeni nu poate transmite altuia
potest quam ipse habeat mai mult drept decât are el însuşi.
Non bis in idem = Nu de două ori pentru aceeaşi vină.
Axiomă juridică potrivit căreia nimeni nu
poate fi judecat de două ori pentru aceeaşi
vină.
Non rex est lex, sed lex est rex = Nu regele este lege ci legea este rege.
Nulla lex satis commoda omnibus = Nici o lege nu este destul de
est potrivită pentru toţi (Cato).
Nulla poena, nullum crimen sine lege = Nici o pedeapsă, nici o încriminare în afara
legii.

Onus probandi incumbit actori = sarcina probei îi revine reclamantului.

Pacta sunt servanda = Tratatele, convenţiile, învoielile trebuie

Pendente conditione
Prior tempore potior iure
Pro domo sua
Penitur non solum quia peccatur
sed ne peccetur
respectate. Prin acest adagiu este ilustrat
principiul forţei obligatorii a contractelor.
= Cât timp condiţia este suspensivă
= Cel dintâi în timp este mai tare în drept.
= A lupta, a pleda pentru propriul interes
(Cicero).
= Este pedepsit nu numai pentru că
greşeşte, ci şi ca să nu mai greşească.
213

Qui malis parcit bonis nocet
Quod erat demonstrandum
Quod nullum est nullum producit
effectum
Rebus sic standibus
Res inter alios acta aliis neque
nocere neque prodesse potest
Res iudicata pro veritate accipitur/
habetur
Resoluto jure dantis, resolvitur
ius accipientis
Res perit domino
Restitutio in integrum
Sine iustitia, nulla libertas
Sine pretio nula est venditio
Q
= Cine cruţă pe cei răi vatămă pe cei buni.
= Ceea ce era de demonstrat.
= Ceea ce nu este nimic nu
produce nici un efect.
= Aşa stând lucrurile.
= Lucrul convenit între unii nu poate
fi nici vătămător nici de folos altora. Este
adagiul prin care se exprimă plastic principiul
relativităţii efectelor actului juridic.
= Lucrul judecat este acceptat/
socotit ca adevărat. Este adagiul care exprimă
în mod plastic principiul autorităţii lucrului
judecat.
= În măsura în care s-a anulat dreptul
celui ce dă, se anulează şi dreptul celui ce
dobândeşte. Adagiul dă glas principiului
anulării actului subsecvent ca urmare a
anulării actului iniţial ca efect al nulităţii.
= Un bun piere în detrimentul stăpânului,
proprietarului.
= Reparaţie integrală, repunerea unei
persoane în starea anterioară unui fapt juridic
care I-a lezat un drept. În sens generic,
repararea totală a unor prejudicii materiale
sau morale aduse cuiva.
S
= Fără dreptate, nici o libertate.
= Nu există nici o vânzare fără preţ.
214
Sine qua non = Condiţie fără de care nu se produce efectul
urmărit.
Sol lucet omnibus = Soarele străluceşte pentru to.
Sol lucet omnibus = Soarele străluceşte pentru toţi; toată lumea
are dreptul de a se bucura de unele avantaje
naturale.
Solo consensu = Prin simplul consimţământ sau numai prin
consens.
Solus consensus obligat = numai consimţământul crează obligaţii.
Solutio debiti = Plata datoriei.
Solvendi causa = Pentru plată, ca ofertă de plată.
Specialia generalibus derogant = Cele speciale derogă de la cele generale.
Status quo = Situaţie în care se află un lucru.
Stricto sensu = În sens restrâns.

Tantum devolutum quantum = S-a judecat atât cât s-a cerut.

appellatum
Tempus regit actum = Timpul, legea în vigoare la un moment dat
guvernează actul.
Tertium non datur = Nu se acordă, nu există o a treia
posibilitate.
Testis unus, testis nullus = Un singur martor este ca nici-un martor. Nu
este suficient un singur martor pentru a stabili
adevărul într-un proces.

Ubi cessat ratio legis cessat lex
Ubi eadem ratio ibi eadem solutio
Ubi ius ibi remedium
Ubi lex non distinguit, nec nos
distinguere debemus
= Unde încetează motivaţia legii, încetează
legea însăşi.
= Unde este aceeaşi motivaţie, acolo este
aceeaşi soluţie.
= Unde există drept, acolo există şi remediu.
= Unde legea nu distinge, nici noi
nu trebuie să distingem.
215
Ut singuli
Verba docent, exempla trahunt
Veritas semper vincit
Victis honos
Vis maior
Volenti non fit iniuria
Vox populi, vox dei
Vulnerat omnes, ultima necat
= Bunuri individuale.
= Cuvintele învaţă, exemplele atrag.
= Adevărul învinge întotdeauna.
= Cinste învinşilor. Adagiul dă glas
perceptului moral că a pierde cu onoare este
mai onorabil decât a câştiga pe căi mişeleşti.
= Forţa majoră.
= Nu se face nedreptate celui care o vrea. Nu
este întemeiată o plângere făcută de cel ce a
consimţit la păgubirea sa.
= Vocea poporului, vocea lui Dumnezeu.
Justeţea unui lucru se întemeiază pe acordul
unanim, pe consensul general.
= toate loviturile rănesc, ultima ucide.
216
 C U P R I N S

Capitolul I. Noţiuni generale

Secţiunea 1.1. Dreptul civil, ramură a dreptului privat p. 4
Secţiunea 1.2. Noţiunea, definiţia şi obiectul dreptului civil p. 5
Capitolul II. Introducere în dreptul civil
Secţiunea 2.1. Raportul juridic civil p. 7
2.1.1. Subiectele raportului juridic civil p. 8
2.1.2. Conţinutul raportului juridic civil p. 9
2.1.3. Obiectul raportului juridic civil p 12
Secţiunea 2.2. Actul juridic civil p.17
2.2.1. Noţiune, definiţie, clasificare p.17
2.2.2. Condiţiile de validitate ale actului juridic civil p.19 A.
Capacitatea de a încheia actul juridic civil p. 19; B. Consimţământul p. 20 ;
C. Obiectul p.21;D. Cauza licită p.22 ; E. Efectele actului juridic civil p.24;
2.2.3. Nulitatea actului juridic civil p. 28: A. Nulitatea absolută
şi nulitatea relativă p.28; B. Nulitatea parţială şi nulitatea totală p.29; C. Nulitatea
expresă şi nulitatea virtuală p.29; D. Nulitatea de fond şi nulitatea de formă p.29;
Secţiunea 2.3. Persoana fizică p.32.
2.3.1. Capacitatea persoanei fizice p.33
2.3.2. Identificarea persoanei fizice p.35: A. Numele p.36; B.
Domiciliul p.39; C. Starea civilă p.42;
Secţiunea 2.4. Persoana juridică p.44
2.4.1. Noţiuni generale p.44
2.4.2. Elementele constitutive ale persoanei juridice p.46: A.
Organizarea de sine stătătoare p.46; B. Patrimoniul propriu p.47; C. Scopul licit
p.48;
2.4.3. Clasificarea persoanelor juuridice p.49
2.4.4. Înfiinţarea persoanelor juridice p.50
2.4.5. Capacitatea persoanelor juridice p.53: A. Capacitatea de
folosinţă p.53; B. Capacitatea de exerciţiu p.54;
2.4.6. Încetarea persoanei juridice p.55
Capitolul III. Sinteze privitoare la drepturile reale
Secţiunea 3.1. Patrimoniul p.58
3.1.1. Noţiuni generale p.58
3.1.2. Caracterele juridice ale patrimoniului p.60

217
 3.1.3. Funcţiile patrimoniului p.61: A. Patrimoniul şi dreptul de
gaj general al creditorilor chirografari p.62; B. Patrimoniul şi subrogaţia reală cu
titlu universal p.63; C. Patrimoniul şi transmiterea universală sau cu titlu universal
p.64;
3.1.4. Drepturile reale şi drepturile de creanţă p.65
Secţiunea 3.2. Dreptul de proprietate p.66
3.2.1. Noţiuni generale. Definiţie p.66
3.2.2. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate p.67
3.2.3. Atributele dreptului de proprietate p.69
3.2.4. Obiectul dreptului de proprietate p.70: A. Regimul juridic
al imobilelor p.71; B. Regimul juridic al terenurilor p.72; C. Regimul juridic al
construcţiilor p.73; D. Regimul juridic al apelor p.74;
3.2.5. Formele dreptului de proprietate. Proprietatea privată
p.76: A. Caracterele dreptului de proprietate privată p.77; B. Subiectele dreptului
de proprietate privată p.78; C. Obiectul dreptului de proprietate privată p.78;
3.2.6. Proprietatea publică p.80: A. Caracterele juridice ale
dreptului de proprietate publică p.81; B. Obiectul dreptului de proprietate publică
p.82;
3.2.7. Modalităţile dreptului de proprietate p.83: A. Noţiuni
generale p.83; B. Proprietatea rezolubilă p.83; C. Proprietatea anulabilă p.85; D.
Proprietatea comună p.85;
Secţiunea 3.3. Posesia p.94
3.3.1. Noţiuni generale p.94
3.3.2. Dobândirea, dovada şi pierderea posesiei p.96
3.3.3. Calităţile şi viciile posesiei p.97
3.3.4. Efectele posesiei p.102: A. Prezumţia de proprietate
p.102; B. Dobândirea fructelor de către posesorul de bună credinţă p.103; C.
Protejarea posesiei prin acţiunile posesorii p.104; D. Dobândirea proprietăţii prin
efectul posesiei p.105;
Secţiunea 3.4. Apărarea dreptului de proprietate p.106
3.4.1. Noţiuni generale p.106
3.4.2. Acţiunea în revendicare. Definiţie p.107
3.4.3. Condiţii pentru exercitarea acţiunii în revendicare p.108:
A. Acţiunea în revendicare imobiliară p.110; B. Acţiunea în revendicare mobiliară
p.112;
Capitolul IV. Obligaţiile civile şi izvoarele lor
Secţiunea 4.1. Noţiunea şi izvoarele obligaţiilor civile p.114
4.1.1. Clasificarea obligaţiilor civile p.118
4.1.2. Clasificarea izvoarelor obligaţiilor civile p.121
Secţiunea 4.2. Noţiunea şi definiţia contractului civil p.125
4.2.1. Voinţa juridică, element esenţial al contractului p.126
4.2.2. Clasificarea contractelor civile p.128
218
 4.2.3. Condiţiile de validitate ale contractelor p.133
4.2.4. Încheierea contractelor p.139: A. Negocierile
precontractuale p.140; B. Oferta de a contracta p.141; C. Promisiunea de a
contracta sau antecontractul p.145; D. Acceptarea p.145
4.2.5. Efectele contractelor p.151
Secţiunea 4.3. Răspunderea civilă delictuală p.174
4.3.1. Noţiunea juridică şi funcţiile răspunderii civile delictuale
p.175
4.3.2. Răspunderea civilă pentru fapta proprie p.182
Capitolul V. Principiile de bază ale succesiunilor
5.1.1. Noţiuni introductive p.195
5.1.2. Caracterele juridice ale transmiterii succesorale p.196
5.1.3. Principiile devoluţiunii succesorale legale p.199
Bibliografie p.201
Dicţionar de adagii şi locuţiuni juridice latine frecvent utilizate p.207
Cuprins p.217

219