Drept International Public I Unitatea IV

4. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC.
TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL
4.1. Consideraţii generale privind subiectele dreptului 72

internaţional public
4.2. Statul suveran şi independent 73
4.3. Organizaţiile internaţionale 75
4.4. Calitatea de subiect de drept internaţional a altor entităţi 77
4.5. Statul neutru ca subiect de drept internaţional 79
4.6. Recunoaşterea internaţională 81
4.7. Succesiunea statelor 84
4.8. Definiţia, natura juridică a teritoriului de stat şi 86
componenţa teritoriului de stat
4.9. Frontierele de stat şi regimul lor 88
4.10 Modificarea teritoriului statelor 89
4.11. Fluviile internaţionale. Dreptul internaţional fluvial 90
4.12. Spaţiul aerian al statului 92
4.13. Dreptul mării 94
Obiective specifice unităţii de învăţare
Rezumat 96
Teste de autoevaluare 97
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 103
Lucrare de verificare 104
Bibliografie minimală 104
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului vei avea capacitatea:
• să defineşti conceptul de subiect al dreptului internaţional public;
• să enumeri şi să caracterizezi subiectele dreptului internaţional public;
• să analizezi particularităţile referitoare la neutralitatea, recunoaşterea
şi succesiunea statelor;
• să defineşti noţiunea de teritoriu de stat;
• să explici condiţiile modificării teritoriului de stat;
• să clasifici frontierele de stat;
• să precizezi regimul juridic al spaţiilor internaţionale;
• să elaborezi un eseu pe o temă dată.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore
Jana Maftei Subiectele dreptului internaţional public.Teritoriul în dreptul internaţional
4.1. Consideraţii generale privind subiectele dreptului internaţional public
Este considerat subiect al dreptului internaţional titularul de drepturi şi

obligaţii internaţionale, participant la relaţiile reglementate de dreptul
internaţional. (Anghel I. M., Subiectele de drept internațional, 2002, p. 9)
Sunt considerate subiecte ale dreptului internaţional public următoarele entităţi:
- statul suveran, ca subiect originar şi cu competenţe depline, care
mult timp a fost singurul subiect al acestui drept;
- organizaţiile internaţionale guvernamentale, ca subiecte derivate
şi limitate;
- poporul care luptă pentru independenţă, ca subiect în devenire
şi cu competenţă limitată şi în curs de afirmare. (Chilea, 2007, p.
50)
Alte subiecte de drept internaţional şi entităţi care se manifestă în cadrul
relaţiilor internaţionale sunt: Vaticanul, Ordinul suveran Militar de la Malta,
organizaţiile internaţionale neguvernamentale, societăţile transnaţionale.
Subiectul de drept internaţional este:

- titularul de drepturi şi obligaţii pe planul dreptului internaţional;
- titularul dreptului de a intenta o acţiune la un tribunal internaţional;
- titularul unor interese în privinţa cărora există prevederi în dreptul
internaţional. (Miga-Beșteliu, 2005, p. 21)
”Sistemul subiectelor dreptului internaţional public este o problemă
controversată în literatura de specialitate ca urmare a faptului că este o parte
necodificată, încă, a acestui drept şi expresia schimbărilor care au survenit în
cadrul acestui sistem, şi a tendinţelor noi care se manifestă în această
materie”. (Niciu M. , 2001, p. 77)
Sarcina de lucru 1
Enumeraţi categoriile de subiecte ale dreptului internaţional public:
Drept internaţional public I 72

4.2. Statul suveran şi independent

Statul este subiect originar, direct şi nemijlocit al dreptului internaţional, cu
capacitate deplină de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter
internaţional, indiferent de întinderea sa teritorială, mărimea populaţiei, stadiul
de dezvoltare.
Convenţia de la Montevideo (1933) privind drepturile şi obligaţiile statelor
prevede întrunirea următoarelor elemente pentru ca o entitate să aibă
personalitate juridică de tip statal:
- populaţie permanentă;
- teritoriu determinat;
- existenţa unui guvern independent;
- capacitatea de a intra în relaţii cu alte state.
Drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor

Personalitatea juridică internaţională a statelor include drepturi şi obligaţii
fundamentale precum:
Drepturi Obligaţii
dreptul la suveranitate, integritate respectarea suveranităţii celorlalte
teritorială şi independenţă state, a integrităţii teritoriale şi
independenţei fiecărui stat
dreptul la legitima apărare nerecurgerea la forţă sau
ameninţarea cu forţa
dreptul la pace şi securitate promovarea păcii şi securităţii
internaţionale
dreptul la cooperare în condiţii dezvoltarea cooperării
reciproc avantajoase internaţionale pe baze reciproc
avantajoase
dreptul de a participa la viaţa obligaţia de a îndeplini cu bună-
internaţională credinţă obligaţiile internaţionale
asumate
dreptul fiecărui stat de a participa la obligaţia de a soluţiona toate
rezolvarea problemelor de interes diferendele pe cale paşnică
comun
dreptul la dezvoltare şi progres respectarea dreptului fiecărui stat la
dezvoltare economică, la
exploatarea resurselor şi bogăţiilor
naţionale
dreptul fiecărui stat de a-şi decide neamestecul în treburile interne ale
singur soarta altor state etc.

Formele de organizare a statelor
• se caracterizează prin existenţa unui singur sistem
Statele de organe ale puterii, justiţiei şi administraţiei;
unitare • în relaţiile externe se manifestă ca subiecte unice
de drept internaţional.
uniunea personală
• asocierea a două sau mai multe state, ce au
aceeaşi persoană ca şef de stat;
• fiecare stat membru al uniunii îşi păstra legislaţia,
administraţia şi justiţia;
• rămânea subiect distinct de drept internaţional şi
avea reprezentanţe diplomatice proprii, încheind
tratate în nume propriu.
Ex. Uniunea personală realizată prin unirea Ţării
Româneşti şi a Moldovei în ianuarie 1859, sub un
singur domnitor, Al. I. Cuza, cu denumirea de
Principatele Unite
uniunea reală
Statele compuse • asocierea a două sau mai multe state, având un şef
de stat comun, organe comune de reprezentare în
relaţiile cu alte state;
• din punct de vedere constituţional, legislativ şi
administrativ continuă să exercite fiecare anumite
atribute ale suveranităţii.
Ex. Principatele Române între 1862-1864; Norvegia
şi Suedia (1815-1905)
confederaţia de state
• uniune creată de regulă prin tratate internaţionale;
• statele participante îşi păstrează deplina
independenţă şi calitatea de subiecte ale dreptului
internaţional;
• ele au organe legislative şi executive proprii şi un
organ comun, denumit dieta sau congres.
Ex. Confederaţia Statelor Unite creată în 1778
statul federal
• rezultatul fuziunii mai multor state în cadrul
organizării statelor complexe şi exercită pe plan
intern şi extern atributele deplinei suveranităţi;
• uniunea federală este subiect deplin al dreptului
internaţional, statele federale dispunând de unele
atribute limitate, mai ales în sfera relaţiilor
externe.
Ex. S.U.A.
alte uniuni de state
• Commonwealth, Uniunea franceză etc.

Personalitatea internaţională a statutului impune ca puterea publică să fie

independentă, ceea ce conferă statului calitatea stat suveran. În 1928, arbitrul
Max Huber afirma în Afacerea Insula Palmas (SUA vs. Olanda):
Suveranitatea, în relaţiile dintre state, înseamnă independenţă. Independenţa cu privire la o
parte a globului este dreptul de a exercita asupra ei funcţiile statale excluzând orice alt stat.
Dezvoltarea organizării naţionale a statelor de-a lungul ultimelor secole şi, ca şi corolar,
dezvoltarea dreptului internaţional, au stabilit principiul competenţei exclusive a statului
asupra propriului teritoriu, făcând din stat punctul de plecare al reglementării celor mai
multe dintre chestiunile care privesc raporturile internaţionale.”1
Sarcina de lucru 2
Precizaţi elementele prevăzute de Convenţia de la Montevideo (1933),
privind drepturile şi obligaţiile statelor, ce se cer întrunite pentru ca o
entitate să aibă personalitate juridică de tip statal.
4.3. Organizaţii internaţionale

Noţiune
Organizaţia internaţională – ”o asociere de state constituită prin tratat, având
un act constitutiv şi organe, precum şi personalitate juridică distinctă de cea a
statelor membre” – Comentariul făcut la Convenţia de la Viena din anul 1975
privind reprezentarea statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu
caracter universal. (Anghel I. M., Subiectele de drept internațional, 2002, p.
354)
Art.2 din Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor stabileşte:
prin expresia ”organizaţie internaţională” se înţelege ”organizaţie
interguvernamentală”.
1
Hotărârea referitoare la suveranitatea Insulei Palmas în Afacerea Insula Palmas, 4 aprilie 1928, R.S.A., vol. II,
p. 839.
Elementele constitutive ale organizaţiei internaţionale (Miga-Beșteliu,

2005, p. 49)
o asociere se state asocierea se realizează în baza unui tratat constitutiv
(statut, cartă, constituţie, pact etc.)
o structură adunare generală, consiliu, secretariat etc.
instituţională
proprie
personalitate personalitate juridică internaţională distinctă de cea a
juridică proprie statelor membre.
Personalitatea internaţională a organizaţiilor:

- are caracter derivat;
- rezultă din actul constitutiv;
- este limitată la domeniul său de activitate şi funcţionalitate;
- se exercită în vederea îndeplinirii atribuţiilor prevăzute în actul constitutiv;
- este exprimată prin capacitatea acesteia de a deveni parte la tratate
internaţionale, de a-şi exercita drepturile şi a-şi asuma obligaţii în
raporturile cu alte organizaţii, cu statele membre şi nemembre.
În temeiul personalităţii lor juridice internaţionale, organizaţiile internaţionale:
- au dreptul să încheie tratate cu statele membre, cu state terţe ori cu alte
organizaţii, cu excepţia cazurilor în care actul lor constitutiv interzice
aceasta;
- au drept de legaţie pasivă şi activă;
- au dreptul de a prezenta reclamaţii internaţionale pentru daunele suferite
de ea sau funcţionarii ei (proteste, anchete internaţionale, instanţe arbitrale
sau judiciare internaţionale);
- au dreptul de a-şi constitui şi administra resursele financiare etc. (Niciu M.
I., 1994, pg. 20-21)
Clasificare (Năstase, Aurescu, & Jura, 2002, p. 90)
Criteriu de clasificare Categorii
după aria de acţiune cu vocaţie universală (O.N.U.)
cu vocaţie regională (Consiliul Europei)
cu vocaţie subregională (O.C.E.M.N.)
după posibilitatea de a deveni deschise
membri închise
după obiectul lor generale
specializate

Organizaţia internaţională este subiect derivat al dreptului internaţional numai
în măsura în care statele membre îi conferă aceasta calitate, exercitând drepturi
şi asumându-şi obligaţii internaţionale.
Statele pot deveni membre ale unei organizaţii internaţionale:
- prin participarea la constituirea organizaţiei respective;
- prin admiterea într-o organizaţie deja existentă. (Onica-Jarka, Brumar, &
Deteșeanu, 2006, p. 203)
Sarcina de lucru 3
Consultaţi Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite la adresa:
http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite/
şi identificaţi organele acesteia. Precizaţi care sunt atribuţiile fiecăruia
dintre ele.
4.4. Calitatea de subiect de drept internaţional a altor entităţi

Popoarelor care luptă pentru independenţă
Sunt subiecte de drept internaţional public limitate şi tranzitorii, în sensul că:
- sfera de exercitare a drepturilor are caracter limitat şi vizează
transformarea în stat;
- exercitarea acestor drepturilor durează până la crearea statului nou.
(Bolintineanu, Năstase, & Aurescu, 2000, p. 141)
Poporul care luptă pentru independenţă are următoarele drepturi:
a) să încheie tratate internaţionale cu alte subiecte de drept internaţional;
b) să întreţină relaţii oficiale cu alte subiecte ale dreptului internaţional;
c) să participe la negocieri şi la conferinţe internaţionale (în calitate de
observator);
d) să primească ajutoare de la state sau organizaţii internaţionale;
e) să participe la crearea dreptului internaţional public. (Niciu M. , 2001,
p. 84)
Pentru ca poporul care luptă pentru independenţă să poată exercita drepturile şi

obligaţiile internaţionale care îi revin, este necesar să dispună de o organizare
determinată a mişcării de eliberare (organe de conducere, armată de rezistenţă).
(Moca & Duțu, 2008, p. 170)
Vaticanul apare ca un subiect de drept internaţional limitat şi special:
- personalitate internaţională mai redusă, nu întruneşte toate elementele unui
stat;
- suveranitatea sa nu este deplină;
- are organizare administrativă în probleme religioase;
- cetăţenia Vaticanului are caracter special şi nu afectează cetăţenia
originară a persoanei respective. (Năstase, Aurescu, & Jura, 2002, p.105)
România are relaţii diplomatice cu Vaticanul din anul 1920, ele au fost
întrerupte la 7 iulie 1950 şi reluate în anul 1990.
Organizaţiile internaţionale neguvernamentale nu întrunesc condiţiile
necesare pentru a fi subiecte de drept internaţional public. Ele sunt subiecte de
drept intern ale statelor unde îşi au sediul.
G. Scelle afirma că statul nu este decât o ficţiune, un instrument pentru

promovarea interesului colectiv, actele sale sunt aduse la îndeplinire prin
intermediul indivizilor, care, în ultimă instanţă, sunt singurele subiecte de
drept. (Bolintineanu, Năstase, & Aurescu, 2000, p. 143)
În domeniul protecţiei drepturilor omului sunt evidenţiate prevederile conform
cărora individului i se recunoaşte calitatea de parte în faţa unor instanţe
internaţionale. Prin Carta O.N.U., au fost conferite individului în mod direct
drepturi internaţionale. În sprijinul opiniei favorabile calităţii de subiect de
drept internaţional a individului este invocată şi dezvoltarea sistemului
internaţional de judecare şi sancţionare a crimelor internaţionale de către
instanţe penale internaţionale.
„Dreptul internaţional a fost creat şi continuă să existe ca un drept interstatal…Faptul că
individului nu i se recunoaşte în dreptul internaţional contemporan caracterul de subiect de
drept nu înseamnă că el nu este important pentru societatea internaţională.” (Năstase,
Drepturile omului, religie a sfârşitului de secol , 1992)
Sarcina de lucru 4
Enumeră drepturile pe care le are poporul care luptă pentru independenţă, din
perspectiva dreptului internaţional

4.5. Statul neutru ca subiect de drept internaţional

Instituţia neutralităţii = una din cele mai vechi instituţii a dreptului
internaţional public. (Niciu M. , 2001, p. 90)
Prima reglementare, care cuprinde reguli privind drepturile statelor neutre =
Consolato del Mare publicată la Barcelona, în jurul anului 1494.
Statutul de neutralitate impunea imparţialitatea unui stat, faţă de toate statele
beligerante, participante la un război.
Asumarea de către un stat a obligaţiei de a nu participa la nici un conflict armat
a transformat neutralitatea ocazională într-una permanentă.
State neutre:
- Elveţia (1815)
- Austria (1955)
- Laos (1962)
- Malta (1979)
Tipuri de neutralitate (Niciu M. , 2001, p. 90, Năstase, Aurescu, & Jura,
2002, p. 68)
IMPARŢIALĂ
ACTIVĂ PERMANENTĂ
TIPURI DE
NEUTRALITATE
TEMPORARĂ DIFERENŢIATĂ

Neutralitatea imparţială (absolută) a apărut în legătură cu războiul şi fost
reglementată prin convenţiile de la Haga (din anul 1899 şi 1907). Conform
prevederilor acestor convenţii, statul neutru are, în timp de război, obligaţia să
adopte o poziţie egală faţă de beligeranţi, nefavorizând pe nici unul dintre ei.
Neutralitatea diferenţiată presupune nu numai neparticiparea unui stat la
conflictul armat (război), dar şi îndatorirea acestui stat de a acorda ajutor
nemilitar statului victimă a agresiunii şi de a nu sprijini statul agresor.
Neutralitatea permanentă a unui stat este statutul internaţional special pe care
îl poate adopta un stat, pe baza unui act unilateral, sau pe baza unui act
internaţional acceptat de el. În temeiul acestui statut, statul respectiv se obligă
să nu participe la războaie internaţionale, iar în timp de pace să nu participe la
alianţe militare sau la alte acţiuni de pregătire a unui război şi să nu întreprindă
acţiuni discriminatorii în relaţiile internaţionale, contrare cooperării paşnice
între state şi popoare.
Neutralitatea temporară (ocazională) semnifică atitudinea unui stat de a nu
participa la un anumit conflict militar.
Neutralitatea activă desemnează anumite opţiuni de politică externă ale unor
state mici în perioada „războiului rece”, în vederea promovării intereselor
specifice.
Neutralitatea pozitivă presupune participarea la mişcarea de nealiniere.
Sistemul de asigurare a păcii şi securităţii instituit prin Capitolul VII din Carta
O.N.U. a determinat clarificarea problemei referitoare la compatibilitatea dintre
statutul de neutralitate permanentă şi calitatea de membru O.N.U. În favoarea
acesteia a fost interpretat textul art. 48 alin.1 din Capitolul VII al Cartei O.N.U.
în conformitate cu care Consiliul de Securitate are dreptul să aleagă unele state
membre, cărora să le solicite participarea directă la măsurile de constrângere cu
forţa armată pe care le decide. De asemenea, statele membre care vor să pună
la dispoziţia Consiliului de Securitate forţe armate trebuie să încheie acorduri
speciale cu acesta. Elveţia este membru O.N.U. din 2002, iar Austria din 1955.
(Miga-Beşteliu, 2003)
Sarcina de lucru 5
Completează următoarea afirmaţie:
Potrivit prevederilor Convenţiilor de la Haga 1899 şi 1907, statul neutru
are, în timp de război obligaţia:

4.6. Recunoaşterea internaţională

Noţiune
Recunoaşterea internaţională reprezintă „actul unilateral al statului prin care
constată apariţia unui nou subiect de drept internaţional sau a altor categorii
(guvern, naţiune care luptă pentru independenţă sau insurgenţii într-un război
civil), manifestându-şi dorinţa de a stabili cu ele relaţii oficiale”. (Cloșcă I. ,
1982, p. 25)
Pot face obiectul recunoaşterii:
- statele noi apărute în comunitatea internaţională (ca subiecte de drept
internaţional);
- guvernele apărute pe cale neconstituţională;
- poporul (naţiunea) care luptă pentru independenţă;
- răsculaţii într-un război civil.
a) Recunoaşterea statelor în dreptul internaţional
- actul prin care un stat admite că o entitate politică îndeplineşte condiţiile
specifice ale unui sta nou, având personalitate juridică deplină în ordinea
internaţională şi îşi exprimă voinţa de a-l considera ca membru al comunităţii
internaţionale”. (Bolintineanu, Năstase, & Aurescu, 2000, p. 85)
Recunoaşterea statelor constituie:
- un act politic;
- un instrument juridic.

ÎNTINDEREA
EFECTELOR
RECUNOAŞTERII
NOULUI STAT
RECUNOAŞTEREA RECUNOAŞTEREA
DE FAPT DE DREPT
(DE FACTO) (DE JURE)
o recunoaştere provizorie, care este o recunoaştere definitivă,

poate fi revocată şi limitată la nu poate fi retrasă, este
stabilirea de relaţii oficiale o recunoaştere deplină,
între cele două state numai relaţiile între cele două state
la nivel consular. se stabilesc la nivel diplomatic.
Au fost formulate două teorii referitoare la valoarea actului de recunoaştere:

(Niciu M. , 2001, p. 92)
teoria constitutivă teoria declarativă a recunoaşterii
a recunoaşterii
actul de recunoaştere actul recunoaşterii reprezintă un act de
internaţională a statului nou îi constatare din partea unui stat a unei noi
conferă acestuia calitatea de realităţi care s-a ivit în comunitatea
subiect de drept internaţional internaţională.
public.
b) Recunoaşterea internaţională a guvernelor

Problema recunoaşterii internaţionale a unui guvern se pune numai în cazul
când el a ajuns la conducerea unui stat, prin căi neconstituţionale (revoluţie,
insurecţie, lovitura de stat sau printr-o cale paşnică, neconstituţională).
(Scăunaș, 2007, p. 113)
Recunoaşterea guvernului = actul prin care un stat, declară sau admite tacit că
guvernul altui stat este capabil să intermedieze relaţiile dintre cele două state.
(Miga-Beșteliu, 2005, p. 38)
În doctrină s-au conturat două curente de opinie: doctrina Tobar şi doctrina
Estrada.

c) Recunoaşterea internaţională a naţiunii care luptă pentru independenţă
Are ca obiect naţiunea (poporul) care luptă pentru independenţă şi a organului
care conduce această luptă.
Recunoaşterea organelor de conducere a mişcărilor de eliberare naţională
(guverne provizorii, comitete naţionale, fronturi de salvare naţională etc.),
constituie un mijloc juridic deosebit de important în dobândirea independenţei
de stat a popoarelor. (Moca & Duțu, 2008, p. 185)
d) Recunoaşterea insurgenţilor şi beligeranţilor
Recunoaşterea insurgenţilor sau beligeranţilor are ca efect dobândirea de
drepturi şi obligaţii pentru părţile implicate în conflict:
- recunoaşterea ca insurgenţi se face, de obicei, de guvernul împotriva
căruia luptă răsculaţii, dar şi de state terţe; prin această recunoaştere,
insurgenţii capturaţi sunt trataţi ca prizonieri de război, iar actele lor prin care
au produs anumite daune statelor străine sau cetăţenilor lor nu mai angajează
răspunderea internaţională a guvernului legal împotriva căruia luptă răsculaţii;
- recunoaşterea ca beligeranţi se face de statele terţe; recunoaşterea ca
beligeranţi reprezintă actul prin care un stat declară sau admite că el adoptă o
poziţie neutră faţă de părţile care luptă într-un război civil (atât faţă de forţele
guvernamentale, cât şi faţă de răsculaţi). (Anghel I. M., Subiectele de drept
internațional, 2002, pg. 283-285)
Actul de recunoaştere a noului stat poate îmbrăca formă:

- expresă (o declaraţie a statului care recunoaşte, o notă diplomatică, o
telegramă, etc.), sau
- tacită, când rezultă, în mod indirect, din anumite acte făcute de statul care
recunoaşte faţă de statul nou (statul care recunoaşte încheie un tratat
internaţional cu noul stat sau declară război noului stat).
Sarcina de lucru 6
România a fost primul stat care a recunoscut independenţa Republicii
Moldova, la numai câteva ore după proclamarea independenţei pe data de 27
august 1991, prin Declaraţia Guvernului României de recunoaştere a
Republicii Moldova, prin care se ia act de Declaraţia de independenţă din
aceeaşi zi a Republicii Moldova.
Documentează-te pe site-ul Ambasadei României la Chişinău,
http://www.romania.mfa.gov.md/relatii-politico-diplomatice/
şi pe cel al Ministerului Afacerilor Externe român,
http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=5664

asupra recunoaşterii de către România a Republicii Moldova şi notează-ţi
principalele repere în evoluţia relaţiilor dintre cele două state!
4.7. Succesiunea statelor

Succesiunea statelor în dreptul internaţional public reprezintă substituirea între
două state pe acelaşi teritoriu, ca urmare a dispariţiei unui stat ca subiect de
drept internaţional (statul predecesor) şi înlocuirea lui de către un stat nou
(statul succesor), ori a altor mutaţii pe care un teritoriu este susceptibil să le
sufere.
Mutaţii teritoriale care generează problema succesiunii statelor:
- reunirea mai multor state pe calea fuziunii sau absorbţiei (Republica
Democrată Germană şi Republica Federală Germania, 1990);
- dezmembrarea unui stat, ce are ca urmare apariţia mai multor state
independente (U.R.S.S., 1991);
- separarea sau secesiunea (Pakistanul desprins de India, 1947);
- transferul de teritoriu (cesiune). (Miga-Beșteliu, 2005, p. 42)
Succesiunea statelor la tratatele internaţionale
succesiunea la tratatele „un stat nou independent nu este obligat să
internaţionale a noilor state menţină un tratat sau să devină parte la un
independente, apărute ca tratat numai pentru simplul fapt că la data
urmare a luptei de eliberare a succesiunii statelor tratatele erau în
popoarelor coloniale; vigoare în privinţa teritoriului la care se
referă acea succesiune" (art. 16 Convenţia
de la Viena din 1978).
succesiunea în materia regula generală care se aplică este
tratatelor internaţionale în continuitatea valabilităţii tratatelor
cazul unirii a două sau mai internaţionale ale statelor predecesoare
multe state; pentru statul succesor, cu menţiunea dacă
statele respective nu hotărăsc altfel.
succesiunea în materia statele succesoare preiau tratatele statului
tratatelor internaţionale în predecesor, dacă ele nu hotărăsc altfel.

cazul divizării unui stat în
mai multe state;
în cazul trecerii unei zone se aplică regula valabilităţii teritoriale a
teritoriale de sub limitelor tratatelor internaţionale.
suveranitatea unui stat sub
suveranitate altui stat.
Succesiunea statelor în bunurile şi arhiva se transmit gratuit şi

domeniile bunurilor şi integral statului succesor indiferent de
arhivei locul unde se află
Succesiunea statelor la regula generală aplicabilă în această

datorii materie a succesiunii este reglementarea pe
cale convenţională a succesiuni datoriilor
de stat între statul predecesor şi statul
succesor şi prin reguli specifice celor patru
cazuri de succesiune.
În cadrul O.N.U. au fost negociate şi adoptate două tratate multilaterale

referitoare la soluţionarea situaţiilor generate de succesiunea statelor:
- Convenţia referitoare la succesiunea statelor cu privire la tratate,
adoptată la Viena în 1978, intrată în vigoare în 1996;
- Convenţia referitoare la succesiunea statelor în ceea ce priveşte
bunurile, arhivele şi datoriile, adoptată la Viena în 1983 (nu a intrat în
vigoare).
Cele două convenţii definesc ”succesiunea” în următorii termeni:
”prin expresia succesiune a statelor se înţelege substituirea unui stat în locul altuia, în ceea
ce priveşte răspunderea pentru relaţiile internaţionale ale unui teritoriu”.
”Din punct de vedere al dreptului internaţional, complexitatea problemelor de succesiune a
statelor rezidă mai ales în faptul că ele nu pun în prezenţă numai doi parteneri – statul
predecesor şi statul succesor –, cum în mod eronat au susţinut unii autori de specialitate, ci
un număr considerabil de state terţe angrenate într-o vastă reţea de acorduri internaţionale.”
(Duculescu, 2002, p. 442)

Sarcina de lucru 7
Menţionează aspecte ale succesiunii statelor rezultate din
dezmembrarea U.R.S.S. în 1991 invocate în procesul referitor la
Delimitarea platoului continental şi a zonelor economice
exclusive ale României şi Ucrainei în Marea Neagră, judecat la
Curtea Internaţională de Justiţie, principalul organ judiciar al
Naţiunilor Unite. Poţi folosi pentru documentare şi următoarele
adrese:
http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=29226
http://www.icj-
cij.org/docket/index.php?p1=3&p2=3&code=ru&case=132&k=95
4.8. Definiţia, natura juridică şi componenţa teritoriului de stat
Teritoriul de stat este partea globului pământesc asupra căruia un stat îşi
exercită suveranitatea sa, în mod exclusiv şi deplin.
CARACTERISTICI
ALE
TERITORIULUI
STATELOR
MODERNE
BAZA MATERIALĂ
LIMITAT PRIN
A EXISTENŢEI ŞI
STABIL FRONTIERELE
ACTIVITĂŢII
STATULUI
STATULUI
Potrivit teoriei competenţei, teritoriul de stat este suprafaţa terestră pe care sunt
aplicate şi executate un anumit sistem de reguli juridice.
Competenţa teritorială a statului este exclusivă şi deplină. (Niciu M. , 2001, p.
238)

COMPONENŢA
TERITORIULUI DE
STAT
SPAŢIUL
TERITORIUL TERITORIUL
TERESTRU ACVATIC
AERIAN
apele interioare fiecare stat are

solul şi nemaritime, apele suveranitate completă şi
maritime cuprinse între exclusivă asupra
subsolul frontierele statului, spaţiului aerian de
inclusiv marea teritorială deasupra teritoriului său.
Teritoriul reprezintă una din premisele existenţei statului ca subiect originar al

dreptului internaţional (alături de populaţie şi structura organelor puterii).
Suveranitatea teritorială se exprimă prin exercitarea autorităţii unui singur stat
asupra unui teritoriu. Această exclusivitate a competenţei teritoriale rezultă din
egalitatea suverană a statelor. De asemenea, statul este singurul în măsură să
determine natura competenţelor pe care le exercită asupra teritoriului de stat şi
întinderea acestora. (Miga-Beșteliu, 2005, p. 145)
”Între statele independente, respectul suveranităţii teritoriale este una dintre bazele esenţiale
ale raporturilor internaţionale.” (Hotărârea C.I.J. în litigiul privind Strâmtoarea Corfu)
Sarcina de lucru 8
Completează-ţi cunoştinţele citind lucrarea „Drept internaţional. Statutul
juridic al forţelor armate străine pe teritoriul României”, autor Marian
Drăguţ, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009 şi identifică implicaţiile teoretice
şi practice de interes deosebit pentru relaţiile internaţionale ale României,
privind teritoriul de stat, în principal, cu statele membre ale Alianţei
Nord-Atlantice şi cu cele participante la Parteneriatul pentru Pace.
Formulează şi notează două aspecte în legătură cu aceasta!

4.9. Frontierele de stat şi regimul lor
Frontierele statelor = linii reale sau imaginare, prin care se delimitează

teritoriul unui stat de teritoriile altor state (Selejan-Guțan & Crăciunean, 2008,
p. 157)
Clasificare frontierelor
din punct de vedere frontiere naturale – cele stabilite cu ajutorul
al aliniamentelor formelor de relief, (creasta sau baza munţilor,
anumite ape).
frontiere artificiale – cele stabilite pe baza unor
meridiane sau paralele ori prin linii imaginare
(paralela 38 latitudine nordică, linia exterioară a
mării teritoriale).
din punct de vedere frontiera terestră – desparte uscatul între două state
al componentelor
frontiera fluvială – se stabileşte, de regulă pe
teritoriului
mijlocul canalului navigabil al fluviului;
frontiera maritimă – delimitează marea teritorială a
statelor cu litoral de marea teritorială a statelor
vecine şi de marea liberă;
frontiera aeriană – delimitează spaţiul aerian al
statului de spaţiile aeriene ale statelor vecine prin
linii perpendiculare imaginare ce au ca repere
frontierele terestre, fluviale şi maritime, până la
limita inferioară a spaţiului cosmic.
Frontierele se stabilesc prin:

- acorduri bilaterale între statele vecine;
- tratate de pace încheiate în urma unor conflicte;
- hotărâri ale unei instanţe internaţionale.
Regimul juridic al frontierei de stat al României rezultă din reglementările

O.U.G. Nr.105/2001, privind frontiera de stat a României, aprobată şi
modificată prin Legea nr. 243/2002.
În privinţa stabilirii frontierelor de stat ale Românie s-au încheiat acorduri
bilaterale cu statele vecine: Ungaria, Serbia-Munte-Negru, Bulgaria, Ucraina şi
Republica Moldova.

Sarcina de lucru 9
1. Caracterizează frontierele de stat dintre România şi fiecare stat
vecin din punct de vedere al aliniamentelor şi al componentelor
teritoriului.
2. Care a fost soluţia Curţii Internaţionale de Justiţie a pronunţate
la 3 februarie 2009, privind „Delimitarea Maritimă în Marea
Neagră” (România c. Ucraina? Poţi consulta site-ul MAE român
pentru informaţii şi pentru a vedea harta referitoare la trasarea liniei
de delimitare stabilită de Curtea Internaţională de Justiţie:
http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=38128&idlnk=2&cat=4
http://www.mae.ro/poze_editare/CIJ_harta_RcU.pdf
4.10. Modificarea teritoriului statelor

Modalităţile de dobândire sau de modificare a teritoriului au evoluat în
decursul timpului.
În Evul Mediu erau considerate drept titluri juridice pentru modificarea
teritoriilor unor state căsătoriile între familiile regale şi partajele succesorale,
precum şi bulele papale.
De asemenea, erau considerate titluri legale de dobândire a noi teritorii
ocupaţia sau descoperirea originară, continuitatea şi contiguitatea, la fel ca şi
cucerirea de teritorii ca urmare a unor războaie.
Cesiunea de teritorii a reprezentat o altă modalitate legală de prin care unele
teritorii treceau de la un stat la altul, în mod convenţional.
Potrivit dreptului internaţional contemporan, modificările teritoriale sunt legale
numai dacă se realizează potrivit consimţământului liber exprimat al populaţiei
care locuieşte pe acel teritoriu.

Modificarea teritoriului statelor poate avea loc
- cu respectarea - prin mijloace paşnice (prin tratative
principiului dreptului popoarelor directe între statele interesate şi pe bază
la autodeterminare de acord între ele)
hotărârea consultarea directă a
organului populaţiei prin
legislativ suprem referendum
Pot interveni modificări teritoriale şi schimbări ale traseelor frontierelor în

relaţiile dintre statele vecine, dar numai în conformitate cu dreptul
internaţional, pe baza negocierilor.
Sarcina de lucru 10
Citeşte Aurică Simion, Dictatul de la Viena, Ed. Dacia, Cluj, 1972
sau Cornel Grad, Al doilea arbitraj de la Viena, Ed. Institutul
European, 1998, şi notează consecinţele acestui act internaţional
asupra teritoriului României.
4.11. Fluviile internaţionale. Dreptul internaţional fluvial

a) Definiţii
Fluvii internaţionale = cursuri de apă care separă sau traversează teritoriile a
două sau mai multe state şi care sunt navigabile până la vărsarea lor în mare.
(Miga-Beșteliu, 2005, p. 150)
Dreptul internaţional fluvial = ansamblul normelor cutumiare şi
convenţionale şi a instituţiilor juridice, parte componentă a dreptului
internaţional public, care reglementează libertatea de navigaţie pe anumite
fluvii şi alte activităţi ale statelor în acest domeniu precum şi acţiunile de
protejare a apelor acestor fluvii împotriva poluării. (Takacs & Niciu, 1976, p.
165)
b) Reguli privind regimul internaţional al unor fluvii
- suveranitatea statelor riverane asupra sectorului naţional de pe acele
fluvii;

- principiul libertăţii de navigaţie, pentru navele comerciale ale statelor;
- egalitatea de tratament aplicată tuturor navelor comerciale;
- obligaţia statelor riverane de a întreprinde lucrări de menţinere a
navigabilităţii fluviului şi de îmbunătăţire a ei, în sectorul lor naţional;
- navele militare ale statelor neriverane nu au dreptul să navigheze pe
fluviile cu regim internaţional;
- constituirea unor comisii internaţionale de supraveghere internaţională
a modului în care se aplică regimul internaţional al fluviilor;
- dreptul fiecărui stat riveran la un fluviu cu regim internaţional să
folosească, în mod rezonabil şi echitabil, apele fluviului, fără să lezeze
interesele celorlalte state riverane. (Niciu M. , 2001, pg. 270-271)
c) Regimul internaţional de navigaţie pe Dunăre
A fost stabilit prin mai multe convenţii internaţionale (cele de la Paris, din
1856 şi 1921 şi de la Belgrad, din 1948).
„Convenţia privind regimul de navigaţie pe Dunăre” din 18 august 1948, în
vigoare şi în prezent, reafirmă libertatea de navigaţie pe Dunăre.
Convenţia de la Belgrad prevede două tipuri de organe internaţionale:
- Comisia Dunării, organ cu competenţă generală asupra întregului
fluviu;
- Administraţiile fluviale speciale, organe cu competenţă limitată, la
anumite sectoare de pe fluviu.
Comisia Dunării are sediul actual la Budapesta şi este compusă din
reprezentanţii statelor riverane, câte unul, din partea fiecărui stat riveran
b) Regimul internaţional de navigaţie pe Rhin a fost stabilit prin mai multe
acte internaţionale:
- Regulamentul pentru Rin, din 1815;
- Convenţia de la Mayen, din 1831;
- Convenţia de la Manheim, din 1868;
- Convenţia de la Strasbourg, din 1963 şi cele trei protocoale adiţionale,
din 1979.
Comisia centrală pentru navigaţia pe Rhin este formată din reprezentanţii
Angliei, Elveţiei, Franţei, Germaniei şi Olandei şi are un rol important în
aplicarea actelor internaţionale privind navigaţia pe acest fluviu.
Canalul Dunăre - Marea Neagră, realizat integral pe teritoriul României,
formează o artera fluvială naţională sub jurisdicţia exclusivă a statului nostru.
Navigaţia prin canalul Dunăre - Marea Neagră se desfăşoară în condiţiile
prevăzute de Legea nr.55 din 16 ianuarie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei
Guvernului nr.79/2000 privind regimul navigaţiei pe Canalul Dunăre-Marea

Neagră şi Canalul Poarta Albă-Midia-Năvodari.2
pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.79/2000 privind regimul navigaţiei
pe Canalul Dunăre-Marea Neagră şi Canalul Poarta Albă-Midia-Năvodari
Canalul Dunăre-Marea Neagră este parte componentă a importantei căi
navigabile europene dintre Marea Neagră şi Marea Nordului (prin Canalul
Rhin-Main-Dunăre).
Sarcina de lucru 11
Comisia Dunării este un organism creat prin Convenţia de la
Belgrad din 1948. Documentează-te şi redactează 2 fraze
referitoare la competenţele şi activitatea Comisiei.
Repere utile:
www.danubecom-intern.org
Ştefan Stanciu, "România şi Comisia Europeană a Dunării.
Diplomaţie. Suveranitate. Cooperare internaţională", Editura Pax
Aura Mundi, Galaţi, 2002
4.12. Dreptul mării

a) Definiţii
Dreptul internaţional al mării = parte din dreptul internaţional public,
ansamblul normelor de drept internaţional (convenţionale şi cutumiare), care
reglementează regimul juridic al spaţiilor maritime, raporturile de colaborare
dintre state în folosirea acestor spaţii şi a resurselor lor. (Niciu M. , 2001, p.
251)
Marea teritorială = fâşia de apă adiacentă ţărmului, măsurată de la liniile de
bază ale ţărmului până la 12 mile marine în larg, asupra căreia statul riveran
exercită suveranitate deplină şi exclusivă.
Zona contiguă = spaţiul maritim, care se află dincolo de limita exterioară a
mării teritoriale, adiacent acesteia, şi care se întinde în larg, până la o anumită
distanţă.
Platoul continental = prelungirea naturală a ţărmului care se poate întinde
până la limita externă a marginii continentale, sau până la 200 mile marine „de
la linia de bază a mării teritoriale.”
2
Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 49/24 ianuarie 2002.
Zona economică exclusivă a mării = zona situată dincolo de marea teritorială,
adiacentă ei, care se poate întinde până la 200 mile marine, de la linia de bază a
mării teritoriale,a statului riveran.
Marea liberă = acea parte a mării care nu aparţine mării teritoriale sau apelor
interioare ale unui stat.
b) Reglementări internaţionale
Convenţia privind marea teritorială şi zona contiguă, 1958
Convenţia cu privire la platoul continental, 1958
Convenţia privind marea liberă, 1958
Convenţia cu privire la pescuit şi protejarea resurselor vii ale mării, 1958
Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, 1982.
c) Principiul libertăţii mării presupune:
- libertatea de navigaţie pentru navele comerciale şi militare tuturor
statelor riverane sau neriverane;
- libertatea de survol în spaţiul aerian de deasupra mării libere, pentru
aeronavele civile şi militare, ale tuturor statelor, în timp de pace şi de
război;
- libertatea pentru toate statele de a pune cabluri şi conducte submarine
pe solul mării libere;
- libertatea de a construi insule artificiale sau instalaţii în marea liberă;
- libertatea de pescuit pentru navele tuturor statelor, cu respectarea
apărării resurselor biologice ale mării libere;
- libertatea pentru toate statele de a face cercetări ştiinţifice în marea
liberă. (Scăunaș, 2007, p. 262)
d) Zona internaţională a teritoriilor submarine
„Fundul mărilor şi oceanelor şi subsolul lor, dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale... şi
resursele zonei formează patrimoniul comun al umanităţii.”
(Declaraţia asupra principiilor privind fundul mărilor şi oceanelor şi subsolul
lor, dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale” din 1970)
Conform prevederilor Convenţia asupra dreptului mării, din 1982, zona
internaţională a teritoriilor submarine trebuie să fie deschisă tuturor statelor,
pentru folosirea ei exclusiv în scopuri paşnice.
România a ratificat Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării prin
Legea nr.110/1996 şi a aderat la Acordul referitor la aplicarea părţii a XI-a a
Convenţiei, încheiat la New York, 28 iulie 1994.
Regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi al zonei
contigue ale României este stabilit în România prin Legea nr.17 din 7 august
1990, modificată şi completată prin Legea nr. 36/2002, republicată în 2002 şi
modificată şi completată prin O.U.G. nr. 130/2007.
Sarcina de lucru 12
Consultă Legea nr.17 din 7 august 1990 (cu modificările şi
completările ulterioare) şi Convenţia Naţiunilor Unite asupra
dreptului mării ratificată de România prin Legea nr.110/1996 şi
stabileşte dacă reglementările româneşti sunt conforme cu cele
ale convenţiei.
4.13. Spaţiul aerian al statului
Fiecare stat are suveranitate completă şi exclusivă asupra spaţiului aerian

de deasupra teritoriului său. (Convenţia de la Chicago, asupra aviaţiei civile
internaţionale, 1944)
Acordul cu privire la tranzitul serviciilor
aeriene internaţionale
Cele cinci libertăţi ale aerului
(Năstase, Aurescu, & Jura, Drept
internațional public. Sinteze Acordul cu privire la transportul aerian
pentru examen, Ediția a III-a, internaţional
2002, p. 189)
1) libertatea de survol;
2) dreptul de escală tehnică pe teritoriul unui stat;
3) libertatea de a debarca pasageri, corespondent şi mărfuri provenind din
statul a cărui naţionalitate o are aeronava, pe teritoriul oricărei părţi
contractante la convenţie;
4) libertatea de a îmbarca pasageri, corespondenţă şi mărfuri cu destinaţia
statului ei de înmatriculare;
5) libertatea de a debarca şi îmbarca pasageri, corespondenţă şi mărfuri pe
teritoriul oricărui stat parte contractantă a convenţiei.

Dreptul internaţional aerian cuprinde normele juridice care reglementează

folosirea de către oameni a spaţiului aerian, statutul juridic al aeronavelor şi
regulile referitoare la circulaţia aeriană. (Niciu M. , 2001, p. 249)
Dreptul internaţional spaţial este ansamblul de norme juridice create de state
pentru reglementarea relaţiilor dintre el şi alte subiecte ale sale, relaţii ce iau
naştere ca urmare a explorării şi folosirii spaţiului extraatmosferic şi a
corpurilor cereşti. (Mihăilă, 2001, p. 75)
Reglementare:
- Convenţia de la Chicago, asupra aviaţiei civile internaţionale, 1944
- Tratatul cu privire la principiile care guvernează activitatea statelor în
exploatarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic, 1967
- Acordul cu privire la salvarea astronauţilor, reîntoarcerea lor şi
restituirea obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic, 1968
- Convenţia cu privire la răspunderea internaţională pentru daunele
provocate de obiectele spaţiale, 1972;
- Convenţia asupra înmatriculării obiectelor lansate în spaţiul
extraatmosferic, 1975;
- Acordul guvernând activităţile statelor pe Lună şi celelalte corpuri
cereşti, 1979.
Principiile de bază ale dreptului internaţional spaţial
• principiul folosirii cosmosului exclusiv în scopuri paşnice
• principiul explorării şi folosirii cosmosului spre binele şi în interesul
tuturor ţărilor al întregii omeniri
• principiul libertăţii de exploatare şi folosire a cosmosului de către
toate statele
• principiul neadmiterii apropriaţiunii cosmosului
• principiul păstrării jurisdicţiei şi proprietăţii statului de lansare
asupra obiectelor spaţiale şi a echipajelor lor
• principiul cooperării internaţionale în activitatea spaţială
• principiul interzicerii contaminării cosmosului şi de a produce
schimbări nocive în mediul terestru
• principiul răspunderii internaţionale a statelor pentru întreaga
activitate spaţială principiul considerării astronauţilor ca trimişi ai
omenirii. (Mihăilă, 2001, p. 75)
Luna şi celelalte corpuri cereşti sunt patrimoniul comun al umanităţii. Ele nu

pot forma obiectul unor apropieri naţionale.
Acordul de reglementare a activităţii statelor pe Lună şi celelalte corpuri cereşti
(1979) interzice plasarea le Lună ori pe celelalte corpuri cereşti a armelor ori a
unor baze militare, precum şi efectuarea de experienţe ori manevre militare.
Jana Maftei Subiectele dreptului internaţional
interna public.Teritoriul
eritoriul în dreptul interna
internaţional
Sarcina de lucru 13
Enumerăă cele cinci libert
libertăţi ale aerului!
Rezumat
Subiectele dreptului internaţional
interna public sunt entităţii care particip
participă relaţiile
internaţionale guvernate de normele juridice aparţinând
apar inând acestei ramuri de
drept.
În doctrina de specialitate se recunosc ca subiecte ale dreptului interna
internaţional
public următoarele
toarele entit
entităţi:
• statul suveran, ca subiect originar şi cu competenţee depline,
• organizaţiile
ţiile internaţionale
interna ionale guvernamentale, ca subiecte derivate şi
limitate,
• poporul care luptă
lupt pentru independenţă,, ca subiect în devenire şi cu
competenţă limitată .
Statul suveran ocupăocup o situaţie dominantă printre subiectele dreptului
internaţional public. Calitatea organizaţiilor internaţionale
ionale de subiecte ale
dreptului internaţ
internaţional public a fost recunoscută în secolul al XX-lea. XX
Popoarelor care luptă
lupt pentru independenţă li s-aa recunoscut o personalitate
internaţională.ă. Ele sunt subiecte de drept internaţionalional public limitate şi
tranzitorii spre constituirea lor într-un
într un stat propriu, care devine subiect de
drept internaţional
ţional deplin. Neutralitatea reprezintă o formăă specific
specifică de
manifestare a voinţei
voin statelor în cadrul relaţiilor internaţionale,
ionale, ac
acest statutul
special generând drepturi şi obligaţii ii specifice pentru statul în cauză.
cauz
Recunoaşterea
terea internaţională
interna este un act de suveranitate a statelor, care
generează anumite consecinţe
consecin juridice şii poate avea ca obiect: statele noi
apărute
rute în comunitate
comunitatea internaţională, guvernele apărute ărute pe cale
neconstituţională;
ională; poporul (naţiunea)
(na care luptă pentru independen
independenţă,
răsculaţii într-un
un ră
război civil. Problema succesiunii se pune, în primul rând, în
situaţia
ia în care intervine o substituire între două
dou state, pee acelaş
acelaşi teritoriu, ca
internaţional
urmare a dispariţ
dispariţiei
iei unui stat ca subiect de drept internaţ internaţional (statul
predecesor) şi înlocuirea lui de către
c tre un stat nou (statul succesor) şi priveşte,
în principal, transmiterea drepturilor si obligaţiilor
obliga iilor de la statul predeceso
predecesor (cel
dispărut)
rut) la statul succesor. Teritoriul este un element constitutiv al statului şi
reprezintă acea parte a globului pământesc
p asupra căreia
reia un stat îîşi exercită
suveranitatea, în mod exclusiv şi absolut. Teritoriul unui stat este delimitat de
teritoriile
oriile altor state prin frontiere naturale sau artificiale, linii reale sau
imaginare, trasate între diferite puncte de pe glob, care stabilesc limitele
teritoriului diferitelor state. În componenţaa teritoriului unui stat intrintră: spaţiul
terestru (solul şi subsolul cuprins în limitele frontierelor), spa spaţiul acvatic
(apele interioare, râuri, fluvii, canale, lacuri şi mări
ri interioare, precum şi apele
maritime interioare din porturi, golfuri şi marea teritorială pentru statele cu
litoral), spaţiul
iul aerian (coloana de aer situată deasupra spaţiului
ţiului terestru şi al
spaţiului
iului acvatic al statului). Teritoriile care nu se află sub suveranitatea unui
anumit stat se bucur
bucură de reglementări internaţionale
ionale (marea liberă,
liber spaţiul
cosmic, Arctica, Antarctica). Pentru fluviile internaţionale (succesive succesive sau
contigue),, cursuri de apăap care separă sau traversează teritoriile mai multor
state şii care sunt navigabile până
pân la vărsarea lor în mare şii pentru marea liberliberă
se aplică principiul libertatea de naviga
navigaţie. Statutul juridic al spaţ
spaţiului cosmic
şii corpurilor cereş
cereşti este guvernat de principiul libertăţii ii preluat din dreptul
mării.
Teste de autoevaluare
Alege varianta corectă!
corect
1. Subiectul originar şi cu competenţee depline al dreptului internaţ
internaţional public
îl reprezintă:
a) statul suveran;
b) organizaţiile
organizaţ internaţionale;
c) popoarele care luptă
lupt pentru independenţă.
2. Sunt subiecte derivate şi limitate ale dreptului internaţional

ional public:
a) statele suverane;
b) organizaţiile
organizaţ internaţionale;
c) popoarele care luptă
lupt pentru independenţă.
3. Convenţia
ia de la Montevideo (1933) privind drepturile şii obliga
obligaţiile statelor
prevede întrunirea următoarelor
urm toarelor elemente pentru ca o entitate ssă aibă
personalitate juridică
juridic de tip statal:
a) populaţie permanentă, teritoriu determinat, existenţa unui guvern
independent, capacitatea de a intra în relaţii cu alte state;
b) populaţie permanentă, teritoriu determinat, existenţa unui guvern
independent;
c) teritoriu determinat, existenţa unui guvern independent, capacitatea
de a intra în relaţii cu alte state.
4. Uniunea personală:
a) este asociaţia a două sau mai multe state, având un şef comun, organe
comune de reprezentare în relaţiile cu alte state, dar care din punct de
vedere constituţional, legislativ şi administrativ continuă să exercite
fiecare anumite atribute ale suveranităţii;
b) reprezintă asocierea a două sau mai multe state, având aceeaşi
persoană ca şef de stat, fiecare stat membru păstrându-şi legislaţia,
administraţia şi justiţia şi rămânând subiect distinct de drept
internaţional, având reprezentanţe diplomatice proprii, încheind
tratate în nume propriu;
c) este o uniune creată de regulă prin tratate internaţionale în cadrul
căreia statele participante îşi păstrează deplina independenţă şi
calitatea de subiecte ale dreptului internaţional; aceste state au organe
legislative şi executive proprii şi un organ comun denumit dietă sau
congres.
5. Uniunea reală:
congres.

6. Confederaţia de state:
congres.
7. Uniunea creată prin unirea Ţării Româneşti şi a Moldovei, în ianuarie 1859

a fost:
a) uniune personală;
b) uniune reală;
c) stat federal.
8. Principatele Române în perioada 1862-1864 constituiau:

a) o uniune personală;
b) o uniune reală;
c) o confederaţie de state.
9. Statele Unite ale Americii sunt:

a) stat unitar;
b) stat federal;
c) stat neutru.
10. Personalitatea internaţională a organizaţiilor rezultă din:

a) actul constitutiv al acesteia;
b) din regulamentul de ordine interioară;
c) din Convenţia de la Tokyo din 2002.
11. Organizaţiile internaţionale:

a) au personalitate juridică proprie, distinctă de cea a statelor membre;
b) au personalitate juridică identică cu a fiecărui stat membru;
c) nu au personalitate juridică.
12. Organizaţia Naţiunilor Unite are vocaţie:

a) universală;
b) regională;
c) subregională.
13. Consiliul Europei are vocaţie:

a) universală;
b) regională;
c) subregională.
14. O.C.E.M.N. este o organizaţie cu vocaţie:

a) universală;
b) regională;
c) subregională.
15. Popoarele care luptă pentru independenţă sunt subiecte de drept

internaţional public limitate şi tranzitorii:
a) până la constituirea lor într-un stat propriu;
b) până la câştigarea luptei;
c) până la pierderea luptei.
16. Cetăţenia Vaticanului:

a) are caracter special şi nu afectează cetăţenia originară a persoanei
respective;
b) are caracter general şi afectează cetăţenia originară a persoanei

respective;
c) nu există.
17. Poporul care luptă pentru independenţă:

a) are dreptul să primească ajutoare de la state sau organizaţii
internaţionale;
b) nu are dreptul să primească ajutoare de la state sau organizaţii
internaţionale;
c) are obligaţia să ofere ajutoare anumitor state şi organizaţii
internaţionale.
18. Prima reglementare ce cuprinde reguli privind drepturile statelor neutre a

fost:
a) Legile lui Manu, India, sec.al V-lea î.Hr.;
b) Tratatul sublim, Egiptul Antic, 1296 î.Hr.;
c) Consolato del Mare, Barcelona, în jurul anului 1494.
19. Este stat neutru:

a) România;
b) Franţa;
c) Elveţia.
20. Este stat neutru:

a) Germania;
b) Rusia;
c) Malta.
21. Reprezintă tipuri de neutralitate următoarele categorii:

a) neutralitate pozitivă, neutralitate permanentă, neutralitate temporară;
b) neutralitate pozitivă, neutralitate permanentă, neutralitate temporală;
c) neutralitate pozitivă, neutralitate permanentă, neutralitate atemporală.

22. Neutralitatea diferenţiată presupune:
a) că statul neutru are obligaţia să adopte o poziţie egală faţă de
beligeranţi, nefavorizând pe nici unul dintre ei;
b) neparticiparea statului neutru la conflictul armat, îndatorirea acestui stat
de a acorda ajutor nemilitar statului victimă a agresiunii şi de a nu
sprijini statul agresor;
c) atitudinea unui stat de a nu participa la un anumit conflict militar.
23. Neutralitatea imparţială presupune:

b) neparticiparea statului neutru la conflictul armat, îndatorirea acestui
stat de a acorda ajutor nemilitar statului victimă a agresiunii şi de a nu
24. Neutralitatea temporară presupune:

b) neparticiparea statului neutru la conflictul armat, îndatorirea acestui
stat de a acorda ajutor nemilitar statului victimă a agresiunii şi de a nu
25. Recunoaşterea internaţională este un act:

a) unilateral;
b) bilateral;
c) multilateral.
26. Referitor la valoarea actului de recunoaştere internaţională au fost

formulate următoarele două teorii:
a) teoria simplă a recunoaşterii şi teoria complexă a recunoaşterii;
b) teoria constitutivă a recunoaşterii şi teoria declarativă a
recunoaşterii;
c) teoria independentă a recunoaşterii şi teoria subsecventă a
recunoaşterii.
27. Recunoaşterea de drept (de jure) este:

a) o recunoaştere definitivă, care nu poate fi retrasă, deplină, relaţiile
dintre cele două state se stabilesc la nivel diplomatic;
b) o recunoaştere provizorie, care poate fi revocată şi limitată la
stabilirea de relaţii oficiale între cele două state numai la nivel
consular;
c) o recunoaştere definitivă, care nu poate fi retrasă, iar relaţiile
oficiale dintre cele două state se stabilesc la nivel consular.
28. Recunoaşterea de fapt (de facto) este:

a) recunoaştere definitivă, care nu poate fi retrasă, deplină, relaţiile dintre
cele două state se stabilesc la nivel diplomatic;
b) recunoaştere provizorie, care poate fi revocată şi limitată la stabilirea de
relaţii oficiale între cele două state numai la nivel consular;
c) recunoaştere definitivă, care nu poate fi retrasă, iar relaţiile oficiale
dintre cele două state se stabilesc la nivel consular.
29. Marea liberă constituie:

a) partea de mare adiacentă ţărmului până la o anumită distanţă în larg şi
face parte din teritoriul de stat;
b) acea parte a mării care nu este supusă suveranităţii vreunui stat;
c) domeniu acvatic reprezentând ape interioare maritime.
30. Regimul navigaţiei pe Dunăre este prevăzut de:

a) Convenţia de la Montego Bay din 1982;
b) Convenţia de la Belgrad din 1948;
c) Convenţia de la Montreux din 1936.
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

1-a, 2-b, 3-a, 4-b, 5-a, 6-c, 7-a, 8-b, 9-b, 10-a, 11-a, 12-a, 13-b, 14-
c, 15-a, 16-a, 17-a, 18-c, 19-c, 20-c, 21-a, 22-b, 23-a, 24-c, 25-a,
26-b, 27-a, 28-b, 29-b, 30-b

internaţional
Lucrare de verificare
Redactează un eseu cu titlul „Teritoriul în dreptul internaţional”, ”, care să aibă
4 pagini, format A4, Times New Roman, 12 pct. spaţierespa iere la 1,5 rânduri, toate
marginile 2 cm, note de subsol 10 pct. Lista bibliografică se prezint
prezintă în ordine
alfabetică la sfârşitul eseului, în funcţie
func de iniţiala
iala numelui autorilor şi de anii
de apariţie
ie a lucrărilor,
lucrărilor, în cazul în care sunt citate mai multe lucr lucrări ale
aceloraşi autori. Trimite eseul pân
până la data de 20 decembrie 2009, la adresa de
e-mail janamaftei@univ-danubius.ro,
janamaftei@univ în format word.doc sau pdf.
Se vor acorda 2 puncte pentru expunerea logică logic şii coerentă a ideilor,
argumentarea opiniilor ştiinţifice cu referinţee la operele doctrinarilor, utilizarea
propriilor argumente în baza documentării
document rii individuale, cu formularea de
concluzii originale, nivelul lingvistic al expunerii (utilizarea corect corectă a
terminologiei juridice, stilul etc.
Bibliografie minimal
minimală
Bolintineanu,
lintineanu, Alexandru; Năstase,
N stase, Adrian; Aurescu, Bogdan (2000). Drept
internaţional
ional contemporan.
contemporan Ediţia a 2-a, revăzută şi adăugită. Bucureşti:
Bucure Ed.
All Beck, pp. 73-144,
144, pp.217
pp.217-253.
Niciu, Marţian (2001). Drept internaţional public. Arad: Editura Servo Sat,
pp.77-100, pp. 238-290
238

Bibliografie de elaborare a cursului
Anghel, I. M. (2002). Dreptul diplomatic şi consular, vol.I. Bucureşti: Ed. Lumina lex.
Anghel, I. M. (2000). Dreptul tratatelor vol.I. Bucureşti: Ed. Lumina lex.
Anghel, I. M. (2002). Subiectele de drept internaţional. Bucureşti: Ed. Lumina lex.
Anghel, I. M. (1999). Tratatul internaţional şi dreptul intern. Bucureşti: Ed. Lumina lex.
Bolintineanu, A., Năstase, A., & Aurescu, B. (2000). Drept internaţional contemporan.
Bucureşti: Ed. ALL Beck.
Burian, A., & Maftei, J. (2004). Regimul de drept al activităţii consulare. Chişinău: Centr.
Ed.-poligr. al USM.
Chilea, D. (2007). Drept internaţional public. Bucureşti: Ed. Hamangiu.
Cloşcă, I. (1982). Dicţionar de drept internaţional public. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică.
Cloşcă, I. (1978). Dreptul umanitar şi noua ordine internaţională. Bucureşti.
Combacau, J., & Sur, S. (2004). Droit international public, 6 edition. Paris: L.G.D.J., E.J.A.
Constantin, V. (2004). Drept internaţional public. Timişoara: Editura Universităţii de Vest.
Crăciunescu, A. D. (2004). Drept internaţional contemporan. Arad: Ed. Concordia.
Creţu, V. (2006). Drept internaţional public, ediţia a IV-a. Bucureşti: Editura Fundaţia
România de Mâine.
Curelaru, M. (2006). Reprezentări sociale. Iaşi: Ed. Polirom.
Diaconu, I. (1977). Normele imperative în dreptul internaţional - jus cogens-. Bucureşti:
Editura Academiei R.S.R.
Dinh, N., Daillier, P., & Pellet, A. (2002). Droit international public. Paris: L.G.D.J., E.J.A.
Duculescu, V. (2002). Instituţii de drept public şi relaţii internaţionale în dinamică.
Bucureşti: Ed. Lumina lex.
Ecobescu, N., & Duculescu, V. (1993). Drept internaţional public. Bucureşti: Ed. Hyperion.
Geamănu, G. (1981). Drept internaţional public, vol.I. Bucureşti: Ed. Didactică şi
Pedagogică.
Glaser, E. (1968). Reguli de interpretare a tratatelor internaţionale. Bucureşti: Editura
Academiei R.S.R.
Glaser, E. (1967). Tratatul sublim. Magazin istoric, nr.6 , pg. 23-25.
Grotius, H. (1968). Despre dreptul războiului şi al păcii. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
Lauterpacht, H. (1955). International Law, vol.I. London.
Miga-Beşteliu, R. (2003). Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public,
Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită. Bucureşti: Ed. All Beck.
Miga-Beşteliu, R. (2005). Drept intrenaţional public, Volumul I. Bucureşti: Ed. ALL Beck.

Mihăilă, M. (2001). Elemente de drept internaţional public şi privat. Bucureşti: ALL Beck.
Moca, G. (1983). Drept internaţional. Bucureşti: Ed. Politică.
Moca, G., & Duţu, M. (2008). Dreptul internaţional public, vol.I. Bucureşti: Ed. Universul
Juridic.
Molea, M. C. (1988). Dreptul tratatelor internaţionale. Bucureşti: Editura Academiei R.S.R.
Năstase, A. (1992). Drepturile omului, religie a sfârşitului de secol . Bucureşti: Institutul
Român pentru Drepturile Omului.
Năstase, A. (1985). Noţiunea de principiu în dreptul internaţional. Revista română de studii
internaţionale nr.5 (79) .
Năstase, A., Aurescu, B., & Jura, C. (2002). Drept internaţional public. Sinteze pentru
examen, Ediţia a III-a. Bucureşti: Ed. ALL Beck.
Niciu, M. (2001). Drept internaţional public. Arad: Ed. Servo-Sat.
Niciu, M. I. (1994). Organizaţii internaţionale (Guvernamentale), Ediţia a II-a. Iaşi: Editura
Fundaţiei ”Chemarea”.
Onica-Jarka, B., Brumar, C., & Deteşeanu, D.-A. (2006). Drept internaţional public. Caiet de
seminar. Bucureşti: Ed. C. H. Beck.
Pivniceru, M. M. (2006). Drept internaţional public. Bucureşti: Ed. Hamangiu.
Ploeşteanu, N., Duculescu, V., & Pătraşcu, A. (2005). Dreptul tratatelor. Bucureşti: Ed.
Lumina lex.
Popescu, D., Năstase, A., & Coman, F. (1994). Drept internaţional public. Bucureşti: Ed.
Şansa.
Puşcă, B., & Puşcă, A. (2004). Drept internaţional public. Galaţi: Editura Fundaţiei
Academice „Danubius”.
Rousseau, C. (1987). Droit internaţional public, Onzième édition. Paris: Dalloz.
Ruzié, D. (2000). Droit international public. Paris: Dalloz.
Scăunaş, S. (2007). Drept internaţional public, Ediţia 2. Bucureşti: Ed. C.H.Beck.
Selejan-Guţan, B., & Crăciunean, L.-M. (2008). Drept internaţional public. Bucureşti: Ed.
Hamangiu.
Singh, N. (1972). India and International Law. Delhi-London.
Takacs, L., & Niciu, M. (1976). Drept internaţional public. Bucureşti: Ed. Didactică şi
Pedagogică.

Drept International Public I Unitatea IV

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept International Public I Unitatea IV

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

4. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC.

TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

4.1. Consideraţii generale privind subiectele dreptului 72

4.1. Consideraţii generale privind subiectele dreptului internaţional public

Este considerat subiect al dreptului internaţional titularul de drepturi şi

Subiectul de drept internaţional este:

Drept internaţional public I 72

4.2. Statul suveran şi independent

Drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor

Drept internaţional public I 73

Drept internaţional public I 74

Personalitatea internaţională a statutului impune ca puterea publică să fie

4.3. Organizaţii internaţionale

Elementele constitutive ale organizaţiei internaţionale (Miga-Beșteliu,

Personalitatea internaţională a organizaţiilor:

Drept internaţional public I 76

4.4. Calitatea de subiect de drept internaţional a altor entităţi

Drept internaţional public I 77

G. Scelle afirma că statul nu este decât o ficţiune, un instrument pentru

Drept internaţional public I 78

4.5. Statul neutru ca subiect de drept internaţional

Drept internaţional public I 79

Drept internaţional public I 80

4.6. Recunoaşterea internaţională

Drept internaţional public I 81

o recunoaştere provizorie, care este o recunoaştere definitivă,

Au fost formulate două teorii referitoare la valoarea actului de recunoaştere:

b) Recunoaşterea internaţională a guvernelor

Drept internaţional public I 82

Actul de recunoaştere a noului stat poate îmbrăca formă:

Drept internaţional public I 83

4.7. Succesiunea statelor

Drept internaţional public I 84

Succesiunea statelor în bunurile şi arhiva se transmit gratuit şi

Succesiunea statelor la regula generală aplicabilă în această

În cadrul O.N.U. au fost negociate şi adoptate două tratate multilaterale

Drept internaţional public I 85

4.8. Definiţia, natura juridică şi componenţa teritoriului de stat

Drept internaţional public I 86

apele interioare fiecare stat are

Teritoriul reprezintă una din premisele existenţei statului ca subiect originar al

Drept internaţional public I 87

4.9. Frontierele de stat şi regimul lor

Frontierele statelor = linii reale sau imaginare, prin care se delimitează

Frontierele se stabilesc prin:

Regimul juridic al frontierei de stat al României rezultă din reglementările

Drept internaţional public I 88

4.10. Modificarea teritoriului statelor

Drept internaţional public I 89

Pot interveni modificări teritoriale şi schimbări ale traseelor frontierelor în

4.11. Fluviile internaţionale. Dreptul internaţional fluvial

Drept internaţional public I 90

Drept internaţional public I 91

4.12. Dreptul mării

4.13. Spaţiul aerian al statului

Fiecare stat are suveranitate completă şi exclusivă asupra spaţiului aerian

Drept internaţional public I 94

Dreptul internaţional aerian cuprinde normele juridice care reglementează

Luna şi celelalte corpuri cereşti sunt patrimoniul comun al umanităţii. Ele nu

2. Sunt subiecte derivate şi limitate ale dreptului internaţional

Drept internaţional public I 98

7. Uniunea creată prin unirea Ţării Româneşti şi a Moldovei, în ianuarie 1859

8. Principatele Române în perioada 1862-1864 constituiau:

9. Statele Unite ale Americii sunt: