Cursul 1

Dreptul reprezinta ansamblul normelor obligatorii de conduita ce guverneaza raporturile

dintre membrii unei societati.

Dreptul roman reprezinta totalitatea normelor de conduite instituite/sanctionate de statul

roman in conformitate cu interesele proprietarilor de sclavi.

Aceste norme au constituit obiect de studiu aprofundat dupa caderea Imperiului Roman,
incepand cu sec VII e.n. La acea vreme, teritoriul Italiei facea parte din statul ostrogot, dar
ostrogotii aplicau principiul personalitatii legilor, principiu in virtutea caruia populatiile aflate
pe teritoriul ostrogot aveau posibilitatea de a isi utiliza in continuare propriul drept. In
consecinta, populatia din Italia a aplicat in continuare dreptul roman, desi statul roman se
prabusise la sfarsitul sec VI e.n.

In aceste conditii,intre sec VII-XI a avut loc la Ravenna primul demers de studiu sistematic
al Dreptului Roman sub forma unei scoli de drept ale carei lucrari nu le cunoastem in mod
direct,dar cu privire la care avem informatii indirecte. Juristii acestei scoli nu cunosteau
Digestele (cea mai importanta culegere de fragmente din operele jurisconsultilor clasici
romani, realizata in timpul imparatului Justinian - 530 e.n), drept consecinta, lucrarile acestei
scoli au avut un nivel stiintific scazut.

In sec X, la Pavia, a functionat o alta scoala de drept roman asupra careia avem informatii
indirecte, scoala ai carei juristi nu cunosteau Digestele si nu le aplicau. Se pare ca in acelasi
secol ar fi existat o scoala de drept roman si la Roma.

La sfarsitul sec XI, la Bologna, ia fiinta Scoala Glosatorilor (fondator: prof. Irnerius).

 Glosatori = oameni de stiinta, cunoscatori ai limbii latine, care prin notele pe care le
intocmeau cu privire la textele normelor romane, se straduiau sa explice profanilor
sensurile dispozitiilor Dreptului Roman

In cadrul acestei scoli au existat 2 curente de cercetare:

1) Unii glosatori se adresau direct normelor Dreptului Roman in forma lor pura, astfel
cum fusesera elaborate in epoca clasica
2) Studiul Dreptului Roman prin intermediul Digestelor,ce cuprindeau fragmente din
opera normativa a epocii clasice,dar care erau adaptate realitatii epocii post-clasice

Metoda de lucru adoptata era cea exegetica si consta in lamurirea cazurilor din textele
Dreptului Roman, caci pe glosatori ii interesa numai litera acelor norme, nu si finalitatea
lor practica. Cel mai reprezentativ glosator a fost Accursius, care a redactat o lucrare
monumentala intitulata Marea Glosa (sec XII – cuprindea 96.260 glose) ce ne-a fost
transmisa in mod direct.
In sec XIV, tot la Bologna ia fiinta Scoala Postglosatorilor (Bartoliana , dupa reprezentantul
Bartolo da Sassoferrato), care, spre deosebire de cea a Glosatorilor , a desfasurat o activitate
cu o profunda finalitate practica.

Postglosatorii urmareau ca prin aplicarea normelor Dreptului Roman sa solutioneze

conflictele din practica, iar in realizarea acestui demers ei nu se mai adresau normelor
Dreptului Roman ci gloselor intocmite de antecesori. Astfel, ei au creat un Drept Roman
falsificat ce rezulta din contopirea Dreptului Roman cu cutumele locale.

Metoda de lucru a postglosatorilor era cea dogmatica si consta in deducerea unor principii
generale din textele gloselor, principii ce erau ulterior folosite pentru solutionarea
conflictelor din practica.

Desi fondata in Italia, Scoala Postglosatorilor a inregistrat cele mai bune rezultate in
Germania, unde intre 1450-1550 germanii au abandonat dreptul lor traditional si au
adoptat dreptul roman conceput de bartolisti. In consecinta, in Germania se aplica un drept
roman denaturat -> Usus modernum pandectarum .

La inceputul Renasterii, studiile de drept roman au cunoscut noi tendinte, astfel ca in sec XV-
XVI in Franta ia fiinta Scoala Istorica a Dreptului Roman (fondator Andre Alciat), iar prin
intermediul acestei scoli au fost revazute studiile de drept roman si a fost inlocuita latina
barbara a bartolistilor cu una mai evoluata.

Intre timp aparusera noi surse de cunoastere a Dreptului Roman clasic, cum ar fi :

- Sentintele lui Paul

- Prescurtarile lui Valerius Probus

Juristii acestei scoli nu au cercetat numai litera textelor, ci s-au raportat si la izvoarele
literare si filosofice ale dreptului, cercetand astfel fenomenul juridic in cadru mai larg. Un
ilustru reprezentant, Jacques Cujas, a incercat sa reconstituie operele jurisconsultilor clasici
romani pornind de la fragmentele cuprinse in Digeste, demers continuat si finalizat de
romanistul german Otto Lenel, materializat in Palingenesia Juris Civilis.

In sec XIX, in Germania, la Marburg, a luat fiinta Noua Scoala Istorica a Dreptului Roman
(fondator Friedrich Karl von Savigny) ce cerceteaza dreptul nu numai in finalitatile sale
practice, dar si in relatie cu alte norme sociale, apropiindu-se de o metoda stiintifica de
cercetare.In cercetarea sa, scoala a intalnit si anumite limite,deoarece profesorii pretindeau ca
originea dreptului s-ar afla in spiritul poporului. In acceptiunea lor, statul era un factor
eminamente pasiv, ce nu are voie sa legifereze, ci doar sa ia act de vointa poporului si sa o
imbrace in haina juridica.

La sfarsitul sec XIX, mari romanisti in Europa:

- Theodor Mommsen (Germania)

- Rudolf von Jhering (Germania)
- Paul Frederic Girard (Franta)
 - Pietro Bonfante (Italia)

In Romania, primul studiu sistematic al Dreptului Roman a fost realizat de Titus Livius
Maiorescu – lucrare la adresa operelor lui Simion Barnutiu, Dreptu publicu românescu, prin
care a demonstrat ca are cunostinte solide de Drept Roman.

Alti importanti romanisti romani:

- Stefan Longinescu
- Constantin Stoicescu
- Ion Catuneanu

Dupa Al Doilea Razboi Mondial, romanisti romani:

- Constantin Tomulescu (Bucuresti)

- Mihail Jacota (Iasi)
- Vladimir Hanga (Cluj)
- Cursul II
-
- Esenta dreptului sclavagist
- Distinctia dintre dreptul public si dreptul privat a fost cunoscuta si de
romani,transmitandu-se o definitie celebra a lui Ulpian (Ulpius Domitius, jurisconsult
al ep clasice): “Publicum ius est quod ad statum rei romanae spectat, privatum
quod ad singulorum utilitatem.” [“Dr public este cel care priveste organizarea
statului roman, iar cel privat este cel care priveste interesele fiecaruia”]
- Aceasta definitie este partial corecta, dar si criticabila,intrucat tinde sa infatiseze
dreptul, cel putin dreptul privat, ca fiind un drept, un instrument destinat sa apere la fel
interesele tuturor membrilor societatii. Ulpian omite sa observe ca dreptul exprima
interesele fortei sociale detinatoare a puterii politice, interesele titularilor puterii
politice,caci prin intermediul dreptului acestia isi exercita puterea, isi consolideaza
pozitia in societate si isi protejeaza atat interesele cat si privilegiile in raport cu
celelalte categorii sociale.
- Criteriul corect de delimitare intre dreptul public si cel privat il reprezinta sfera de
reglementare, caci dreptul public reglementeaza raporturile sociale stabilite intre stat
pe de o parte ca titular al puterii si pe de alta parte celelalte subiecte de drept, pe cand
dreptul privat reglementeaza raporturile sociale stabilite intre persoane fie ele persoane
fizice sau juridice, raporturi care de regula au un continut patrimonial, adica
exprimabil in bani.
- Dreptul privat se aplica unei sfere distincte a raporturilor sociale, caci el
reglementeaza raporturile sociale patrimoniale dar si conditia juridica a persoanei
precum si raporturile dintre persoane ce se stabilesc cu ocazia judecarii proceselor
private.
-
- Influenta dreptului privat roman asupra evolutiei dreptului romanesc
- 1.Epoca formarii poporului roman si a dreptului sau obisnuielnic (cutumiar) pe un
fond juridic de drept roman.
- 2.Epoca dreptului feudal scris romanesc.
- 3.Epoca elaborarii codurilor moderne (cele 2 coduri civile: 1864 si 2011).
-
- Epoca formarii poporului roman si a dreptului sau obisnuielnic (cutumiar)
- pe un fond juridic de drept roman
- In Dacia Traiana in procesul sintezei etnice dintre civilizatia daca si cea romana s-a
petrecut si un fenomen de sinteza juridica, asimilandu-se in cadrul acesteia unele
institutii ale dreptului privat roman.
- Initial, la inceputul stapanirii romane in Dacia, normele romane erau rezervate
exclusiv cetatenilor romani aflati in Dacia, dar cu timpul, pe masura intrepatrunderii
etnice intre cele doua popoare si al sintezei juridice care a inceput sa se produca,
aceste norme de drept roman au fost aplicate si populatiei autohtone, dovada in acest
sens fiind documentele intitulate Tripticele din Transilvania (tablite cerate ce au
fost descoperite la Alburnus Maior [Rosia Montana] intre 1786-1855 ) si care
reprezinta de fapt o culegere de contracte de vanzare-cumparare, imprumut,
depozit, muncasi care permit concluzia ca la jumatatea sec al II-lea e.n. in Dacia se
afla in plin proces de aplicare un drept nou bazat pe elemente ale dreptului roman,
elemente asupra carora cutuma locala si-a exercitat influenta.
- Din aceasta interactiune rezulta institutii juridice noi,cu o fizionomie originala si chiar
cu o functie superioara normelor dreptului privat roman.In aceasta etapa asadar,
influenta dr roman s-a petrecut pe cale directa, nemijlocita.
-
-
- Epoca dreptului feudal scris romanesc
- Acesta nu a mai fost insa cazul in cea de-a doua etapa de asimilare a dreptului, cand,
dupa formarea statelor feudale romanesti influenta dr roman nu a mai fost directa, ci
una indirecta, ea fiind realizata prin filiera bizantina, caci dupa moartea lui Iustinian
(565) Imperiul Roman de Rasarit s-a bizantinizat -> Imp. Bizantin, relatiile sclavagiste
au fost inlocuite cu relatiile feudale, lb latina a fost inlocuita cu limba greaca iar
normele dreptului roman ne-au parvenit prin aceasta filiera bizantina
- Aceasta influenta mediata s-a realizat prin intermediul legiuirilor bizantine, din care se
cuvin a fi mentionate mai importante Prohironul si Epanagoga date de Vasile
Macedoneanul, Bazilicalele in timpul lui Leon al II-lea Filosoful si Hexabiblul lui
Constantin Armenopol(1345). Aceste 5 monumente de drept feudal bizantin au
influentat substantial aparitia dreptului feudal romanesc scris, cele mai importante
pravile laice romanesti aparand ca rezultat al acestei influente: Cartea Romaneasca
de Invatatura (1646), Indreptarea Legii (1652), Pravilniceasca Condica (1775),
Codul Calimach(condica tivila a moldovei) (1817) si Legiuirea Caragea 1818).
-
- Epoca elaborarii codurilor moderne (cele 2 coduri civile: 1864 si 2011)
- Cu timpul s-a constatat ca noile raporturi economice create dupa revolutiile burgheze
nu mai pot fi reglementate de un drept feudal care nu se adresase unei societati
 intemeiate pe proprietatea privata si productia de marfuri, motiv pt care, in vederea
elaborarii noilor reglementari apte sa slujeasca noilor raporturi economice si sociale, s-
a facut din nou apel direct la dreptul roman, iar primul nostru cod civil, Codul Civil
Alexandru Ioan (1864), intrat in vigoare 1865) a fost elaborat dupa modelul
Codului Civil Napoleon (1804) si atat comisarii lui Napoleon, cat si comisarii lui Cuza
s-au adresat in demersul lor direct normelor dreptului roman, in special Digestelor de
unde au preluat nealterate constructii juridice, categorii si principii ce serveau perfect
exprimarii juridice a noilor realitati caracterizate printr-o economie bazata pe o
sustinuta productie de marfuri si pe o economie de schimb in plina dezvoltare. Aceasta
preluare directa se resimte in special in materia bunurilor si a obligatiilor.
- In 2011, a aparutNoul Cod Civil (adoptat prin legea nr 287/2009 si pus in aplicare
prin legea nr 71/2011, intrand in vigoare la 1 Octombrie 2011) care preia aceleasi
principii, categorii si constructii juridice.
-
- Director biblioteca – vizite la biblioteca . Laurentiu Stan de programat.
-
- Diviziunile dreptului roman
- Diviziunea fundamentala a dreptului,confirmata si de Cicero “summa
divisio”(diviziunea fundamentala) este aceea intre drept public si drept privat. Ulpian
la randul sau ne arata ca dreptul privat se imparte in dreptul civil (ius civile), dreptul
gintilor (ius gentium) si dreptul natural (ius naturae).
- Ius civile – in decursul timpului a fost susceptibil de mai multe sensuri.
- Intr-o prima acceptiune,prin ius civile se intelegea totalitatea normelor juridice
aplicabile exclusiv intre cetatenii romani,motiv pt care ius civile a mai fost denumit si
ius quiritium (dupa numele vechilor cetateni romani care se numeau quiriti). In
primele secole ale epocii, romanii aveau un sistem social si juridic ermetic, inchis,
intrucat ei nu recunosteau strainilor niciun drept si, mai mult decat atat,orice strain
venit la Roma cadea automat in sclavie.
- Explicatia unei asemenea atitudini prezida in caracterul natural inchis al economiei
romane, in care schimburile si contactele cu alte comunitati erau sporadice. Mai mult
decat atat, pentru a face strainilor inaccesibil dreptul roman, romanii l-au incarcat de
solemnitati si de un formalism excesiv, formalism care se caracteriza printr-o
reglementare foarte precisa si printr-un mod extrem de complicat de incheiere a
actelor juridice,care presupunea recurgerea la formule solemne si la simboluri,
devenind inaccesibila strainilor.
- In mod firesc, datorita acestor complicate formalitati,actele juridice se incheiau
anevoios, iar ritmul vietii juridice, in consecinta, era unul foarte lent. Catre sfarsitul
republicii insa, la Roma are loc ceea ce s-a numit revolutia economica in cadrul
careia productia de marfuri si schimburi au dobandit o mare dezvoltare si in
consecinta, relatiile cu strainii s-au extins tot mai mult. In aceste noi conditii, vechiul
drept civil, rigid si formalist devenise anacronic, transformandu-se intr-o piedica in
calea dezvoltarii relatiilor de schimb,motiv pt care romanii, pt a adapta vechiul drept
civil la noile imprejurari economice au recurs la sprijinul magistratilor si in special la
 praetor (cel mai important magistrat judiciar roman), care au savarsit o serie de
reforme prin care au explicat, completat si chiar modificat implicit vechile
reglementari, astfel incat acestea sa devina aplicabile noilor realitati (caracter
dogmatic). Pe de alta parte, si regimul strainilor la Roma s-a schimbat, romanii
instituind ospitalitatea si clientele pt acestia. Era considerat oaspete strainul care
venea la Roma pt o perioada determinata, de regula cateva zile, si care pt a nu cadea in
sclavie trebuia sa se puna sub autoritatea unui cetatean roman de vaza. Client era
socotit acel strain care venea la Roma pt o perioada mai indelungata,uneori pt
totdeauna ,si care in acest scop trebuia sa apeleze la un cetatean roman important,
numit patronus, care sa-l garanteze atat cu reputatia sa, cat si cu bunurile sale,
acordandu-I chair si sprijin in probleme juridice.
- Intr-o a doua acceptiune, ius civile s-a inteles dreptul izvorat din interpretarea
jurisconsultilor. In aceasta acceptiune dreptul civil cuprinde normele si principiile de
drept create de jurisconsulti cu ocazia solutionarii unor cazuri noi prin interpretarea
creatoare a normelor vechi de drept civil.
- Un al treilea sens,romanii desemnau prin ius civile chiar intregul drept privat, cu
exceptia celui izvorat din edictele magistratilor, acesta configurandu-se ca o ramura de
drept distincta, numita drept pretorian.
-
- Ius gentium – un drept creat tot de romani pt a fi aplicabil in raporturile dintre
cetatenii romani si straini/necetateni(peregrini)
- Aceasta ramura a dreptului privat roman se dezvolta ca urmare a extindere relatiilor
romanilor cu strainii, in contextul dezvoltarii relatiilor comerciale. Se poate spune ca
ius gentium reprezinta o replica la adresa lui ius civile, care era rigid si formalist, din
cauza ca dreptul gintilor se caracterizeaza prin suplete, elasticitate si prin
simplitatea si eficienta institutiilor sale. Spre deosebire de ius civile, dreptul gintilor
pune in centrul sau vointa umana, factorul subiectiv uman, iar actele incheiate
potrivit dreptului gintilor se incheie in marea lor majoritate prin simpla manifestare
de vointa a partilor contractante, fara a mai fi necesare formule solemne, simboluri
sau gesturi rituale.
- Aceste certe avantaje i-au determinat chiar pe romani sa aplice in raporturile dintre ei
normele dreptului gintilor, practica ce s-a amplificat tot mai mult, ajungandu-se ca, in
epoca post-clasica, dreptul gintilor sa inlocuiasca cu totul vechiul drept civil.
- Din texte reiese ca uneori ius gentium era utilizat si in sensul care astazi se da
dreptului international public, marturie in acest sens fiind afirmatia lui Titus
Livius: “dreptul gintilor ar fi dreptul aplicabil in raporturile dintre cetati” (state),
iar din alte texte reiese ca uneori romanii confundau dreptul gintilor cu dreptul natural.
-
- Ius naturae – concept care la romani desemna un sistem de principii valabil pentru
toate popoarele si pentru toate timpurile.Ulpian chiar sarja si spunea ca “dreptul
natural ar fi un drept aplicabil tuturor vietuitoarelor”.
- Romanii au ajuns la dreptul natural in urma contractului cultural avut cu filosofia
greaca, si in special cu filosofia stoica ,si din aceasta pricina conceptul de ius naturae
are o valoare mai mult filosofica decat una practic juridica. De fapt, la o analiza atenta,
 conceptul de ius naturae ca drept aplicabil tuturor oamenilor si popoarelor, este un
concept atat fantastic cat si fals. Este fantastic pt ca in mod obiectiv romanii nu au
putut cunoaste toate popoarele contemporane lor, pt a putea crea un sistem de drept
aplicabil tuturor; este fals pt ca si in ipoteza in care ei ar fi putut face acest lucru, nu
toate popoarele se aflau la acelasi nivel de dezvoltare economica pt a le putea fi aplicat
acelasi drept. De aceea spunem ca in realitate, conceptul de ius naturae ramane
cantonat in sfera pur teoretica, fara a avea valente in reglementarea juridica
propriu-zisa.
- Dar, din texte reiese ca uneori dreptul natural era desemnat ca fiind “aequm et
bonum”(echitabil si bun), iar din aceasta perspectiva a echitatii,putem spune ca intr-
adevar dreptul natural a avut reflexe si pe plan practic si avem in vedere situatia in
care praetorul era confruntat cu solutionarea unui litigiu in care reclamantul formula
pretentii pentru care praetorul in edictul sau nu gasea o formula corespunzatoare. La
romani, fiecarei pretentii,fiecarui drept subiectiv ii corespundea un anumit tip de
formula care se afla in edictul praetorului (un fel de program de activitate) si la care
praetorul recurgea ori de cate ori organiza un proces in care se invoca un atare drept.
- Conceptul de ius naturae a fost valoros si in epoca revolutiei burgheze pt ca el evoca
un drept comun pt toate fiintele omenesti si propovaduia implicit egalitatea tuturor
in fata legilor, idee care a fost dezvoltata in epoca revolutiei burgheze(franceze) si
care a stat la baza teoriei contractului social al lui J.J. Rousseau.
- Documentele dreptului romanroman :
-texte epigrafice
- -papiri
- -texte istorice si literare
-
- Textele epigrafice constau in inscriptii gravate pe marmura, bronz sau tablite de
ceramic si care ne transmit informatii despre viata romanilor, cat si textele unor acte
oficiale, inclusive legi. Cele mai importante au fost :
- - Lex colonae genitivae Juliae
- -Tabula Hebana – textul unei reforme electorale din epica lui Octavian August
- -Lex de imperio Vespasiani- table de bronz descoperita la Roma care se refera la
puterile cu care a fost investit imparatul Vespasiani
- -Tabulae Herculanensis – textele a doua senatus consultae
- -Lex rubria de Gallia cisalpine
- -Triplicele din Transilvania (cele mai importante)
-
- Papyiri – cuprindeau deseori texte oficiale, acte importante , samd. Papirusului
importante.
- -Papirusul cuprinzand edictul imparatului Caracalla din 212 e.n. prin care a acordat
cetatenia romana aproape tuturor locuitorilor liberi ai imperiului.
- -Papirusul din 1816 din biblioteca episcopala de la Verona de catre Niebuhr, care era
un manifest palimpsest(a carui scriere fusese stearsa, scriindu-se peste alt text). Textul
de pe manuscris era unul religios, dar prin unii reactivi chimici, Niebuhr a reusit sa
releve scriererea originala , descoperind lucrarea jurisconsultului roman Gaius
 intitulata “Institutae”. Partea finala insa a fost distrusa iremediabil. Numai intamplarea
a facut ca in 1932 ca Norsa sa descopere un alt papyrus care cuprindea scrieri de-ale
lui Gaius.(Gaius din Egipt)
-
- Texte istorice si literare care cuprindeau elemente de practica judiciara.
- Istorici
- -Titus Livius
- -Tacit
- -Suetonio
- -Sallustio
- -Cornelius Nepos
- -Caesar
- -Pliniu
- Literari
- -Calo
- -Lucretiu
- -Horatiu
- -Torentiu

Cursul 3

Documentele dreptului roman

Reprezinta izvoarele cele mai sigure cu privire la configurarea si evolutia Dreptului Roman.
Pot fi impartite in 3 categorii:

 Texte epigrafice = inscriptii gravate pe marmura, bronz, tablite de lemn si care ne

ofera informatii privind viata si textele unor legi sau alte documente oficiale, dintre
care reprezinta texte mai importante:
 Lex coloniae genitivae Juliae = tabla de bronz ce cuprinde un fragment dintr-un
viitor regulament prin care Cezar a organizat o colonie;
 Tabula Hebana = cuprinde textul unei reforme electorale din vremea imparatului
August;
 Lex de imperio Vespasiani = tabla de bronz descoperita la romani si care se
refera la puterile cu care a fost investit imparatul Vespasian;
 Tabulae Herculanensis = table de bronz descoperite sub ruinele orasului
Herculane si care cuprind textele a doua senatusconsulte, adica hot ale senatului
roman;
 Lex rubria de Gallia cisalpina = lege agrara de improprietarire;
 Tripticele din Transilvania = tablite din lemn descoperite la Albus Maior,
culegere de contracte.

 Papyiri - cuprind textele importante ale unor documente sau scrieri juridice de
mentionat fiind cele care contin:
 - 2 senatusconsulte – in timpul imp Claudiu;
- Edictul imparatului Caracalla – 212 e.n, edict prin care a fost acordata
cetatenia romana tuturor locuitorilor liberi ai Imperiului, masura care nu
are nicio legatura cu generozitatea romana care nici nu exista, ci are in
vedere considerente de ordin fiscal, pt a supune si categoriile care
odinioara erau necetateni;
- Manuscrisul descoperit in 1816 la biblioteca episcopala din Verona de
catre romanistul german Barthold Georg Niebuhr (1776-1831); manuscris
palimpsest al carui scriere originala fusese stearsa din pricina crizei de
papirus, suprascriindu-se un alt text, textul existent fiind unul cu caracter
religios. Prin utilizarea unor reactive, Niebuhr a reusit sa releve scrierea
initiala si a constatat ca descoperise un manuscris cuprinzand institutele
jurisconsultelului clasic roman Gaius; din cauza reactivilor prea puternici
partea finala a fost distrusa si nu a mai putut fi reconstituita, iar intamplarea
a facut ca in 1933 o egiptoloaga, domnisoara Medea Norsa (1877-1952) sa
descopere in Egipt un alt papirus cuprinzand tot Institutele lui Gaius, de
aceasta data complete => Noul Gaius/Gaius din Egipt.

 Texte istorice si literare – date importante despre viata romanilor si normele juridice
aplicate. Scrierile unor istorici ne-au transmis in mod direct informatii importante
despre viata romanilor, importanti fiind in acest sens: Titus Livius, Tacit, Suetoniu,
Salustiu, Caesar, Cornelius Nepos, Pliniu (cel tanar si cel batran), Plaut, Terentiu,
Cato, Lucretiu si Horatiu.

Roma in epoca prestatala

Istoriografia romana de la mijlocul sec al III-lea i.e.n. arata ca Roma ar fi fost fondata
la 754 i.e.n. (753 i.e.n dupa altii). Acesti istorici nu s-au raportat numai la datele furnizate de
istorie, ci au amalgamat aceste date cu datele furnizate de legenda si de traditie, falsificand
astfel trecutul indepartat al Romei in intentia evidenta de a conferi inceputurilor Romei
stralucirea pe care Roma o avea la data la care ei au facut aceste relatari (jumatatea sec III); ei
nu au distins deci in mod clar intre fictiune si realitate.

Potrivit legendei, fondarea Romei se plaseaza in epoca sfarsitului dramatic al cetatii

Troia, probabil pt a sugera ideea ca unui sfarsit dramatic ii corespunde un inceput maret, iar
acest inceput este legat de sosirea in Italia a lui Aeneas. Aici, acesta a cunoscut-o pe Lavinia,
fiica regelui Latinus si cu care are un copil, Ascaniu, care mai tarziu a fondat orasul Alba
Longa, care mult timp a reprezentat capitala Latiumului, zona ce a reprezentat leaganul
poporului latin.

Doua secole mai tarziu, dupa fondarea orasului Alba Longa, in urma unui conflict
pentru tron, regele Amulius l-a alungat pe fratele sau Numitor si i-a ucis copiii, crutand-o doar
pe Rhea Silvia pe care a obligat-o sa se faca vestala (preoteasa a zeitei Vesta). Incalcandu-si
indatoririle de vestala, Rhea Silvia a conceput din dragostea cu zeul Marte gemeni: Romulus
si Remus. Afland despre acestea, Amulius hotaraste uciderea celor doi copii, dar sclavul
insarcinat cu aceasta i-a abandonat pe cei doi pe o pluta pe apele Tibrului, copiii fiind salvati
de pastorul Faustulus, fiind alaptati de celebra lupoaica ce a devenit ulterior simbolul Romei.

Crescand,cei doi frati afla despre cele petrecute la Alba Longa si organizeaza o
rascoala in urma careia Amulius este ucis ,iar bunicul lor, Numitor, redobandeste tronul. Cei
doi frati hotarasc sa constituie un oras mare,care va dobandi numele lui Romulus, pentru ca in
urma unui conflict dintre cei doi Remus este ucis.

Tot potrivit legendei, Roma ar fi fost fondata de trei triburi:

 Latini (ramnes)
 Sabini (tities)
 Etrusci (luceres)

Triburile reprezentau in fapt comunitati gentilice aflate in stadiul patriarhatului. Cert

este ca indiferent de istoric sau legenda, Roma a ajuns la un moment dat sa ocupe un loc
important in fruntea oraselor din Latium care formau confederatia latina.

Structura sociala a Romei primitive cuprindea doua mari categorii:

 Patricieni (populus romanus) – erau constituiti din urmasii celor 3 triburi care potrivit
legendei fondasera Roma; aveau o pozite dominanta in societatea romana, ei asigurand
conducerea intregii cetati si avand exclusivitate la ocupatiile din acea vreme, care erau
agricultura si pastoritul;
 Plebei – categorie compusa din urmasii triburilor autohtone care fusesera cucerite de
triburile fondatoare, urmasii celor invinsi. Se ocupau cu mestesugurile si mai tarziu cu
negotul; totusi, desi participau din plin la activitatea economica a cetatii, nu aveau
acces la conducerea acesteia, motiv care a generat un conflict major intre patriciat si
plebe, care a grevat in mod decisiv primele secole ale Romei.

Patricienii erau organizati pe 3 structuri: ginti, curii si triburi.

Nivelul de baza il reprezenta ginta, care era compusa dintr-un numar de familii
patriarhale care erau unite prin elemente comune cum ar fi numele de ginta, cultul si locurile
de inmormantare. Numarul acestor ginti era de 300.

Curiile erau structuri mai largi,o curie cuprinzand 10 ginti,si avea cel mai important
rol intrucat curia reprezenta o unitate de vot, fiecare curie avand un vot, iar hotararea fiecarei
curii fiind luata cu majoritatea gintilor ce o compuneau.

Triburile erau structuri sociale si mai mari,un trib cuprinzand 10 curii, ceea ce
inseamna ca populus romani era organizat in 3 triburi, 30 curii si 300 ginti.

Organele de conducere sociala erau in nr de trei:

  Comitia curiata = Adunarea Poporului, adica a patriciatului organizat in curii. Plebeii
erau exclusi de la lucrarile acestei comitii care lua cele mai importante hotarari pt
cetate
 Regele = era ales de Comitia curiata si avea atributiuni de sef militar, proprii epocii
gentilice, dar si de sef suprem al religiei
 Senatul – in aceasta faza avea rolul mai mult al unui Sfat al Batranilor, el fiind alcatuit
din sefii gintilor, 300 membri;

Momentul formarii statului roman poate fi plasat la mijlocul sec VI i.e.n. si este legat
de conflictul devenit deja acut intre patricieni si plebe, conflict in urma caruia regele Servius
Tullius a savarsit 2 reforme care au reprezentat de fapt o revolutie sociala ce a pus capat
organizarii gentilice la Roma:

- o reforma sociala;
- o reforma administrative.

In fata reformei sociale, Servius Tullius a impartit toti cetatenii purtatori de arme
ai cetatii, fie ei patricieni, fie plebei in 5 categorii, pe care le-a denumit clase, exclusiv dupa
criteriul averii:

 in prima categorie au intrat cetatenii care aveau o avere > 100.000 asi,
 in cea de-a doua au intrat cetatenii cu avere > 75.000 asi,
 in cea de-a treia cetatenii cu o avere > 50.000 asi,
 in cea de-a patra cei cu o avere >25.000 asi,
 iar in cea de-a cincea,cei cu o avere mai mare de 11.000 asi.

In cadrul fiecarei categorii ,membrii acestora au fost impartiti in centurii, care erau
unitati militare, dar care erau in acelasi timp si unitati de vot, fiecare centurie avand un vot.
Numarul acestor centurii insa nu erau egale, deoarece prima categorie cuprindea doar cateva
zeci de membrii, pe cand centuriile din cat 2, 3, 4 si 5 cuprindeau sute sau chiar mii de
membri, ceea ce a condus la o distributie inegala a centuriilor pe cele 5 categorii, astfel ca din
totalul de 193 de centurii , 98 se aflau doar in prima categorie, adica mai mult de jumatate,
ceea ce inseamna ca in fapt, viata intregii cetati era hotarata de cei mai bogati cetateni.

In baza reformei administrative, acesta a impartit teritoriul Romei in subdiviziuni

intitulate triburi (sens de cartier), initial Roma avand 21 de cartiere dintre care 17 cariere
rurale si 4 urbane, devenite ulterior 35 la sfarsitul republicii. Apartenenta unui cetatean la unul
din aceste cartiere dadea apartenenta la cetate (erai cetatean al Romei numai daca locuiai in
unul din aceste 21 cartiere) => cele doua reforme ale lui Servius Tullius exprima cele 2 criterii
in baza carora distingem intre societatea gentilica si cea organizata politic in stat:

- Criteriul stratificarii sociale;

- Criteriul teritoriale.

Periodizarea statului roman cuprinde trei mari momente :

 1. Regalitatea (in forma statala) – mijlocul sec. al VI-lea i.e.n. – 509 i.e.n cand a
fost alungat ultimul rege roman
2. Republica (cea mai prolifica etapa) – 509 i.e.n – 27 i.e.n (pana la imparatul
August)
3. Imperiul– 27 i.e.n – 565 e.n. -> moartea imparatului Justinian

a) Etapa principatului – 27 i.e.n – 284 e.n (Diocletian)

b) Etapa dominatului – 284 e. n – 565 e.n

Epoca regalitatii

Sub aspectul organizarii sociale,in ac perioada lupta dintre patricieni si plebei este o
caracteristica a vietii cetatii intrucat se mentin si de dezvolta inegalitatile dintre cele doua
categorii:

 economice – plebeii sunt exclusi de la exploatarea pamanturilor agricole, inclusiv de

la exploatarea lui ager publicus (ogorul public) in care intrau teritoriile cucerite de la
dusmani;
 juridice – normele dreptului nescris roman erau tinute secret de catre pontifi, care
erau preotii cultului pagan roman si care erau exponenti ai intereselor patriciatului;
 sociale – erau prohibite casatoriile intre patricieni si plebei.

Sclavia exista in aceasta perioada, dar are o pondere deocamdata restransa, aflandu-se
inca in stadiul domestic, sclavul fiind considerat un membru inferior al familiei romane,
muncind alaturi de stapan. El era baza productiei o reprezinta cel putin in aceasta perioada
munca oamenilor liberi.

Sub aspectul organizarii statului,avem 4 factori de conducere politica:

- Regele;
- Senatul;
- Comitia centuriata;
- Comitia curiata.

Regele este acum un veritabil sef de stat si cumuleaza atributiunile administrative cu

cele de sef al religiei, fiindpontifex maximus; este conducator al armatei si totodata judecator
suprem. Totusi regalitatea nu avea un caracter ereditar, astfel ca functia era exercitata prin
rotatie timp de catre cinci zile de catre membrii senatului pana la alegerea unui nou rege.

Senatul se transforma acum dintr-un sfat al batranilor intr-un organism politic, dar
care are rol mai mult consultativ in raport cu puterea regala.

Comitia centuriata - noul organ electiv creat in aceasta era in urma reformei sociale
reprezinta adunarea centuriilor si este principalul organism legislativ, care avea si
competente elective precum si atributiuni judecatoresti.
 Comitia curiata - organul mostenit din epoca anterioara devine unul din organismele
prin care patriciatul isi asigura pozitia dominanta in stat, intrucat patriciatul fiind organiziat
in curii au exclusivitatea participarii la acest organ. Comitia curiata avea competenta atat in
viata religioasa,cat si in domeniul aprobarii unor acte importante tinand de domeniul dreptului
public si de domeniul dreptului privat.

Perioada Republicii
(509 ien – 27 ien) debuteaza cu alungarea ultimului rege roman, Tarquinius Superbus (cel
trufas). Aceasta reprezinta epoca in care Roma si-a initiat razboaiele de cucerire care, in scurt
timp, au plasat-o in central unui imperiu urias, ce ingloba intregul bazin al Marii Mediterane.

Pe planul organizarii sociale, asistam in aceasta perioada la o perpetuare a conflictului dintre

patricieni si plebei, conflict alimentat de multiple inegalitati. Astfel:

 pe plan politic, plebeii erau in continuare exclusi de la conducerea administrative a

statului, deoarece, initial, magistraturile au fost rezervate patricienilor,
 plebeii erau exclusi de la lucrarile Comisiei Curiata,
 pe plan juridic, pana la edictarea Legii celor 12 table, prima sic ea mai importanta lege
romana, dreptul a fost tinut secret de catre pontifi (preoti ai cultului pagan roman) si
care erau unicii depozitari ai obiceiului juridic,
 casatoriile intre patricieni si plebei erau, in continuare, interzise,
 pe plan economic se manifestau inegalitati, deoarece ager publicus (ogorul public) era
exploatat in folosul exclusiv al patricienilor. Aceasta folosinta s-a transformat, treptat,
intr-o adevarata proprietate private, aparand, astfel, latifundiile.

In acest contex, plebea a actionat in repetate randuri, inclusiv prin razboaiele de secesiune,
exercitand o presiune constanta careai, in final, patriciatul i-a cedat. Aceasta cedare s-a
materializat in adoptarea de legi de nivelare a drepturilor politice si economice ale celor doua
categorii, proces ce s-a suprapus cu fenomenul dezagregarii gintilor. Fata de aceste fenomene,
s-a ajuns ca, la sfarsitul republicii, sa nu mai existe criteria clare pt a distinge intre patricieni si
plebei.

Odata cu dezvoltarea economiei de schimb, in contextual revolutiei economice de la Roma, au

aparut noi categorii sociale. Au aparut, astfel, cavalerii (ordinul ecvestru) – imbogatiti din
comertul cu sclavi, din cei care se asociau pentru a executa lucrari publice, furnituri pentru
armata sau din cei care se ocupau cu stragerea impozitelor. Acesti cavaleri mai erau numiti
homini nobili (noii imbogatiti). Gratie averilor impresionante, cavalerii au exercitat o
influenta puternica asupra vietii politice, iar ca orientare politica, ei nazuiau catre un stat
centralizat, considerand ca doar un asemenea stat este in masura sa le asigure linsitea necesara
desfasurarii comertului propriu.

O noua categorie era cea a nobililor, desemnati prin titulatura nobililor senatoriali si din care
faceau parte cei ce detinusera o magistratura superioara, dar si urmasii lor. Ca orientare
politica, nobilii nazuiau catre conservarea institutiilor republicane, care le consacrasera pozitia
si privilegiie, deoarece ei profitasera de pe urma pozitiei lor politice, mai ales in urma
acapararii pamanturilor statului.

Deosebirea de opinii dintre cavaleri si nobili a facuta ca intre cele doua categorii sa se nasca
tensiuni, ce au culminat cu razboaie civile ce au condus la instaurarea imperiului.

O alta categorie este aceea a proletariilor, aparuta ca urmare a fenomenului latifundiilor,

acestea extinzandu-se pe seama loturilor de pamant detinute de micii proprietari. Acestia,
saraciti ca urmare a abuzurilor si presiunilor celor bogati si ca urmare a concurentei fortei de
munca a sclavilor, ajungeau, in final, sa isi isntraineze pamanturile pentru preturi de nimic sis
a mearga la Roma, unde se stabileau in calitate dep proletari.

Etimologia cuvantului vine de la cuvantul proles (copii) si, in sensul sau originar, termenul il
desemna pe cel care era foarte sarac, neavand alta avere decat copiii, cu precizarea ca, la
romani, copiii reprezentau o valaore patrimoniala, deoarece patern familias putea sa isi vanda
fiul de cel mult trei ori, fiecare vanzare fiind valabila pt 5 ani.

Ulterior, sensul notiunii s-a schimbat, desemnandu-l pe acela care, neavand mijloace de
subzistenta, se stabilea la Roma pentru a trai pe seama statului. Proletarii erau, la randul lor,
cetatenti, avand drept de vot, ceea ce a facut ca cei bogati sa se intreaca in a le oferi acestora
paine si circ, pentru a manipula, astfel, masa proletarilor, in scopuri politice. Bogatii au esuat
in acest demers, facand sa deruteze masa de proletari, astfel ca, in final, si proletarii au
contribuit la prabusirea institutiilor republican si la instaurarea imperiului.

In privinta sclaviei, aceasta cunoaste, in perioada republicii, schimbari fundamentale

deoarece, daca la inceput, sclavia avea un caracter patriarhal, acum ea devine clasica,
transformandu-se in baza productiei si, impingand munca libera la periferia societatii. Forta
de munca a sclavilor a dus la ruinarea micilor producatori care, efectiv, nu puteau face fata
unei asemenea concurente. Principalul izvor al sclaviei il reprezenta razboiul deoarece, la
romani, prizonierii de razboi erau vanduti de catre cvestori pe pietele Romei, in calitate de
sclavi. De exemplu, dupa cuceriea Macedoniei in 168 ien, pe pietele Romei au fost vanduti
peste 50.000 de sclavi.

Din punct de vedere juridic, sclavul era un res, astfel ca stapantul, numit dominus, il putea
vinde, inchiria, dona, schimba, greva cu servituti, ipoteca, pedepsi sau chiar ucide, fara a
suferi vreo consecinta, deoarece dominus dispunea de is vitae ac necis (dreptul de viata si de
moarte). Desi sclavii au contribuit major la formarea culturii material si spirituale a romanilor,
acestia s-au purtat cu cruzime cu acestia, ceea ce a dus la ridicarea sclavilor, care a culminat
cu rascoala condusa de Spartacus 73-71 ien si care a periclitat societatea romana, motiv pt
care Roma a trebuit sa isi concentreze intreaga forta militara pt a o putea reprima.

In privinta organizarii statului, factorii principali erau Senatul, adunarile poporului si

magistratii.

Magistratii
Erau demnitarii ce detineau puterea administrative, fiind alesi de popor, pe timp de 1 an, cu
doua exceptii: cenzorii, care aveau mandate de 18 luni, si dictatorii, care aveau mandate de 6
luni. Aceasta functie era onorifica, nefiind remunerate, la ea avand acces doar cei bogati. La
itnrarea in functie, magistratii publicau un edict program de activitate, prin care aratau cum
inteleg sa isi exercite functia si care vor fi mijloacele juridice pe care le vor utiliza in icest
scop. Competenta magistratilor era exprimata prin doi termini:

 Imprium desemna dreptul de a comanda o armata sau de a convoca adunarile

poporului sau Senatul, avand imperium consulii, dictatorii si pretorii.
 Potestat insemna dreptul de a administra, bucurandu-se de acest drept cenzorii, edilii,
cvestorii si tribunii.

Consulii, cei mai vechi magistrati, au fost create dupa inlaturarea regalitatii, in forma statala.
Consulii functionau in numar de 2, indeplinind atributiunile laice ale fostilor regi, caci cele
sacrale erau date in competent lui pontifex maximus. Aceasta scindare intre atirbutiuni s-a
petrecut in contextual in care romanii au realizat diferenta dintre ius si fas norme juridice si
norme religioase. Persoana consulilor era inviolabila, acestia avand ca atributiuni comanda
armatei, jurisdictia in domeniul dreptului public si privat, convocarea adunarilor poporului,
numirea-revocarea senatorilor.

Cu timpul, aceste atributiuni au fost limitate in favoarea altor magistraturi, deoarece

patricienii nu au avut exclusivitatea la aceasta magistratura decat pana in 367 ien, cand s-a
admsi ca unul dintre cei doi consuli sa fie plebeu, iar din acest moment, romanii au procedat
la scindarea puterii consulare, luand din atributiile consulilor si dandu-le alte magistraturi,
care erau in exclusivitate ocupate de patricieni.

Cenzorii erau insarcianti cu intocmirea listelor electorale pe baza censului de avere. In plus,
aveau ca atributiune si supravegherea moravurilor societatii romane, o data la 5 ani coordonau
recensamintele lcururilor si persoanelor.

Pretorii erau cei mai important magistrati judiciari romani. Pretura, ca institutie, a parut ca
urmare a dezmembrarii institutiei magistratilor, aparand in 567 ien cand, a fost scoasa din
competent consulilor, organizarea proceselor fiind date in competent lor. Exclusivitatea
patricienilor la pretura a durat doar 30 de ani, deoarece plebeii au dobandit acces si la aceasta
magistratura. Principala atributiune a pretorilor era aceea de a organiza judecarea proceselor
private. Pretorul urban organiza proceselro cetatenilor urbani, iar pretorul peregrin organiza
procesele ce aveau loc intre cetateni si peregrine.

Rolul pretorilor in dezvoltarea dreptului roman a fost semnificativ, deoarece la sfarsitul

republicii, prin edictul publicat la intrarea in fucntie, pretorii se manifestau creatori in
domeniul dreptului, inovand institutii juridice si adaptandu-le pe cele vechi, pentru a face
dreptul roman aplicabil noilor realitati economico-sociale.

Alti magistrati erau edilii curuli, care au aparut odata cu pretorii si care se ocupau cu
asigurarea aprovizionarii Romei, supravegheau târgurile şi pietele, aveau o competenta
jurisdictionala limitata, ce vizau procesele ce se nasteau in targuri si in piete.
Cvestorii aveau ca atributiuni vanzarea catre populatie a prazii de razboi, administrarea
tezaurului public si a arhivelor statului.

Tribunii erau magistratii alesi dintre plebei si a caror principal functie era aceea de a le apara
interesele, fata de eventualele abuzuri comise de alti magistrate. In exercitarea acestei functii,
se bucurau de dreptul de veto, prin care puteau paraliza efectele actelor emanand de la alti
magistrate si care puneau in pericol interesele plebei. Ei convocau adunarea plebeilor careia ii
propuneau proiecte de legi spre votare, iar dupa 339 ien, tribunii dobandesc dreptul de a
participa la lucrarile Senatului si, ulterior, dreptul de a le prezida.

Dictatorii – dictatura era o magistratura cu character exceptional, la care se recurgea doar cu

ocazia unor profunde crize economice sau politice. In aceste imprejurari, intreaga putere era
incredintata unui dictator, toate celelalte magistraturi fiind suspendate. Mandatul sau era de 6
ani, el putand fi redesemnat pentru un nou mandat doar daca criza persista.

Adunarile poporului
La romani erau in numar de 4: Comisia curiata, centuriata, tributa si Concilium plebis.

Comisia curiata isi pierde importanta, deoarece competentele ei se limiteaza la investirea

magistratilor cu imperium si cu aprobarea unor acte importante legate de organizarea familiei
si de domeniul sccesoral.

Comisia centuriata a fost reorganizata in 241 ien, cand numar centurilor a crescut de la 193
la 373. Cresterea nr centurilor s-a petrecut in paralel cu redistribuirea lor pe cele 5 clase:
prima categorie nu mai detinea majoritatea centuriilor si, deci, nici a voturilor, ponderea
votului deplasandu-se catre paturile mijlocii si sarace, de aceea spunem ca acum, statul roman
era o democratie de tip sclavagist. Comisia avea ca atributiuni alegerea consulilor, cenzorilor
si a pretorilor, adoptarea legilor si judecarea apelurilor.

Comitia tribute care cuprindea toti cetatenii Romei, organizati pe triburi cartiere, deoarece
triburile Romei erau si circumscriptii electorale, fiecare trib avand un vot. In sec III ien,
numarul cartierelor a crescut la 35. Ca si competente, comisia tribute ii alegea pe cvestori si
pe edili, judeca procesele penale ca isntanta de apel si, ulterior, dobandeste si competent
legislativa.

Conscilium plebis era adunarea plebeilor, convocata de tribuni. Initial, hotararile acesteia
erau obligatorii doar pt plebei dar, din sec III ien, hotararile ei devin oblgatorii pt toti cetatenii
si, din acest moment, la lucrarile ei participau si patricienii.

Senatul
Devenise principalul instrument de realizare a intereselor sociale si economice, in component
sa intrand patricienii si plebeii, crescand de la 300 la 600 in timpul lui Sula, pana la 900 in
timpul lui Caesar. Senatul avea o larga competent, deoarece el conducea politica externa,
administra finantele statului, organiza provinciile cucerite, supraveghea moravurile romanilor
si respectarea normelor religioase si ratifica legile adoptate de popor. Senatul nu avea nici
competent legislative, totusi el legifera in mod indirect, deoarece daca o lege votata de popor
punea in pericol interesele aristocratiei sclavagiste, el refuza ratificarea, astfel ca legea nu
putea intra in vigoare.

Imperiul
Era divizat in principat si dominat.

Principatul a durat de la 27 ien – 284 en. In ceea ce priveste organizarea sociala, se

constata o adancire a prapastiei intre bogati si saraci, paturile privilegiate fiind compuse din
ordinul senatorial, ecvestru sic el al decurionilor. Latifundiile se extend pe seama micilor
proprietar care, in urma ruinarii sfarsesc prin crearea unor noi categorii: coloniile.

Colonatul dobandeste o mare extindere deoarece, munca sclavilor, devine din ce in ce mai
putin rentabila. Intretinerea lor devenise costisitoare, vazandu-se nevoiti sa recurga la munca
oamenilor liberi, fortati sa munceasca din cauza lipsei de mijloace. Initial, colonii stabileau cu
proprietarii funciari contracte incheiate pe contractual de arenda, chiria sau arenda fiind
stabilita in bani sau intr-o parte din recolta, in acest caz colonii numindu-se coloni partiari.
Acest statut nu le afecta conditia de oameni liberi dar, libertatea lor a fost treptat ingradita,
devenind din ce in ce mai dependenti de proprietarul funciar. Colonii au sfarsit prin a deveni
lipiti de glie, devenind dpdv juridic parte integranta a mosiei pe care lucrea si fiind instrainati
odata cu aceasta. Si in aceste conditii ei erau tot oameni liberi, deoarece aveau dreptul de a se
casatori, de a detine o proprietate, de a incheia acte juridice, precum si dreptul de a incheia
acte pt cauze de moarte.

Din texte rezulta ca, in sec II en, polii opusi ai societatii erau colestiores (cei bogati) si
humiliores (cei saraci). Dupa Traian, Roma si-a abandonat politica agresiva, recurgand la una
defensiva, ceea ce a avut ca rezultat diminuarea afluxului de prizonieri de rezboi pe pietele
Romei. Din cauza costurilor economice, nici cei ramasi nu mai erau vanduti ca sclavi, ci erau
repartizati pe mosiile marilor proprietari, in calitate de colonii, aparand o noua varietate de
coloni – colonii siliţi. Sclavia reprezenta baza productiei, dar numarul lor descreste
vertiginuos. Mai mult, romanii au devenit mai concesivi cu sclavii, permitandu-se sa incheie
acte juridice, in anumite situatii, deoarece ei erau socotiti ca fiind lucruri.

Formal, conducerea statului era exercitata de imparat, Senat si de maigstrati. In realitate,

imparatul detinea intreaga putere. Octavian, nepotul si fiul adoptiv al lui Caesar, observand ca
acesta a dat gres in tentativa de a organiza despotia de tip oriental, a ajuns la acelasi rezultat,
dar pe cale inriecta, pastrand aparenta mentinerii institutiilor republican. Astfel, el a renuntat
la calitatea sa de triumvir, convingand poporul sa ii confere, pe viata, puterea tribunciara si
puterea proconsulara. In calitate de tribun, al putea ocnvca adunarile poporului si Senatului,
avand drept de veto, iar in calitate de consul, el comanda armata si guvernatorii din provincie,
ceea ce a facut ca, in fapt, Octavian sa devina monarh, un primus inter pares. El si-a mai
adaugat si titlul de imperator Caesar augustus (imperator = general glorios; Caesar = urmasul
lui Cezar; augustus = demn de a fi venerat).

El si-a faurit un nou aparat functionaresc, pe care il conducea, care era compus din membrii ai
ordinului ecvestru si care dilua cu mult competentele magistraturile superioare. Din acest
aparat faceau parte prefectus pretoriu, cel mai inalt functonar, care era comandatul garzii
imperial, fiind un fel de prim-ministru de astazi. Alti functionari erau prefectus urbi, seful
politiei, prefectus annone, care asigura aprovizionarea Romei, iar alatii erau legati Augusti pro
praetore, care erau guvernatori ai provinciilor.

Senatul devine instrument de realizre a vointei imperiale, dar asta doar formal deoarece,
pentru a se mentine iluzia supravietuirii institutiilor republicane, competentele sale au fost
chiar largite, deoarece Senatul dobandeste competenta de a administra provinciile, avand si
atributiuni electorale (ii poate alege pe magistrati), atributiuni judecatoresti si competente
legislative, putand pronunta hotarari obligatorii, numite senates consulte.

Atributiunile magistratilor se dilueaza, consulii ramanand doar cu dreptul de a prezida

intrunirile Senatului, pretorii isi mentin dreptul de a organiza procesele, drept afectat de faptul
ca activitatea lor isi pierde caracterul creator.

Competenta tribunilor este limitata la unele aspecte ale jurisdictiei penale si civile precum si
la dreptul, teoretic, de a convoca Senatul. Edilii isi mentin atributiunile, dar ele scad in
importanta, iar cvestorii pierd dreptul de a administra tezaurul statului.

Dominatul 284 – 565

Ultima faza a Imperiului a fost faza Dominatului, care a durat de la Diocletian pana la
moartea lui Iustinian, iar sub aspectul organizarii sociale, procesul de extindere a latifundiilor
continua, atat cele imperiale, cat si cele particulare, ceea ce determina o crestere a amplorii
coloniilor.

In aceasta perioada Imperiul se confrunta cu o acuta criza economica caracterizata printre

altele si de o criza de moneda/lichiditati, fenomen care forteaza populatia din imperiu sa se
reintoarca la practicile economiei naturale, in care banii au fost inlocuiti tot mai mult cu
prestatiile in munca (repliere a trocului). Se generalizeaza colonatul servaj, iar marii
proprietari funciari ajung la apogeul puterii lor,caci ei traiesc acum in castele fortificate,sunt
inconjurati de un aparat de constrangere propriu si isi permit sa sfideze in mod fatis puterea
imperiala, motiv pt care cei bogati sunt denumiti acum Potentiores (cei puternici) iar cei
saraci sunt desemnati in continuare prin termenul de humiliores.

Se constata totodata in aceasta perioada aparitia unei quasi-nobilimi de functionari organizate

pe caste inchise si ereditare si care era compusa din decurioni, militari si functionari care
prevestesc astfel organizarea sociala din viitoarea societate feudala.
In ce priveste organizarea statului roman in aceasta ultima perioada a Romei, forma de stat
este aceea a monarhiei absolute acum, care a fost consolidata definitiv in timpul imparatului
Constantin cel Mare. Imparatul este considerat acum dominus et deus (stapan si zeu), iar tot
ceea ce vine in contact cu el devine sfant. Senatul decade, ajungand in cele din urma sa fie
asimilat consiliilor municipale, iar magistraturile sunt acum golite complet de continut,
ramanand simple functii decorative.

Imparatul conduce acum statul cu ajutorul unui consiliu restrans compus din rude si
prieteni politici denumit Consistorium principis. Functionarii de stat se impart in doua mari
categorii :

- Dignitates (marii demnitari)

- Officia (functii mai putin importante)

Dupa moartea imparatului Theodosiu I (395 e.n.), Imperiul se scindeaza in Imperiul Roman
de Rasarit si Imperiul Roman de Apus. Imperiul Roman de Rasarit dainuie pana la moartea
imparatului Iustinian in (565) dupa care imbraca forma Imperiului Bizantin in care institutiile
politice si juridice de tip sclavagist sunt inlocuite cu institutii feudale, iar limba latina este
inlocuita cu limba greaca. Imperiul Roman de Apus dainuie pana in anul 476, anul detronarii
ultimului imparat roman, Flavius Romulus Augustus de catre regele Odoacru al herulilor. (si
intemeietorul Romei si ultimus imparat roman au purtat numele de Romulus)

Periodicizarea dreptului

1. Epoca veche - mijlocul sec VI i.e.n = anul 27 i.e.n (corespunde in plan politic regalitatii si
republicii)

2. Epoca clasica (cea mai prolifica sub aspect juridic) -27 i.e.n – 284 e.n (corespunde in
plan politic epocii principatului)

3. Epoca post-clasica - 284-565 e.n (corespunde in plan politic epocii dominatului)

Cursul 4

Izvoarele dreptului roman

Izvoarele dremtului roman sunt de mai multe intelesuri:

 Sensul material – totalitatea conditiilor materiale de existenta, realitatile economice

care determina intr-o societate data, o anumita reglementare juridica.
 Sensul documentar – sursa de cunoastere a dreptului ; documentele in baza carora pot
fi cunoscute normele si institutiile unui sistem de drept.
 Sensul formal – forme de exprimare ale dreptului in virtutea carora, normele de
conduita dobandesc un caracter obligatoriu, capatand astfel valoare de norme juridice.

Aceste forme de exprimare ale dreptului au fost variate de-a lungul existentei .
Daca la origine, in epoca veche, obiceiul si legea s-au manifestat ca izvoare de drept, mai
tarziu, in epoca clasica, la acestea s-au adaugat edictele pretorilor si jurisprudenta. In epoca
clasica aparand de asemenea si senatus consulte. In epoca postclasica se manifesta ca izvor
de drept constitutiunile imperiale si in mod surprinzator obiceiul, care isi redobandeste
importanta.

1. Cutuma – cel mai vechi izvor de drept si care poate fi definit drept o suma de
comportamente insitutite de comun acord si respectate de bunavoie de membrii unei
comunitati. In aceasta definitie, obiceiul s-a configurat in perioada de tranzitie de la societatea
gentilica spre cea politica si a avut un caracter profund democratic fiind impus prin forta
opiniei publice si nu a vreunui organ de constrangere. Dupa aparitia statului, aceasta
fizionomie a obiceiului se schimba radical, deoarece numai obiceiurile convenabile si utile
titularilor puterii au fost retinute si au dobanadit sanctiune juridica fiind impuse astfel prin
constrangere, membrilor societatii.

Aceste obiceiuri vechi si juridicizate au fost urmate si de altele noi, care s-au format pe
calapodul noilor realitati economie, politice si sociale. Timp de cca 2 sec, obiceiul a fost
singurul izvor cunoscut de drept. Obiceiurile juridice erau tinute secrete de catre pontifi, ei
fiind cei care pretindeau ca acestea le-au fost incredintate de catre zei, fiind cei care
intretineau, astfel, in mod deliberat o confuzie intre ius si fas pt a impune vointa celor
puternici prin constragere religioasa.

Evolutia socitatii a facut ca la un moment dat sa apara si actele normative care au impins
obiceiul de pe locul pe care-l ocupau, pe un loc secund. Aparent paradoxal, importanta
obiceiului renaste in Epoca Post-Clasica cand se manifesta ca izvoare de drept alaturi de
constitutiunile imperiale. Toate celelelate izvoare de drept din acea perioada si-au pierdut
importanta, in conditiile in care statul roman devenise o monarhie absoulta si cand vointa
imparatului valora lege. Singura vointa a imparatului nu putea fi satisfacuta prin necesarul de
reglementare al unei societati. Astfel ca, in virtutea mecanisemlor sale de autoreglare,
societatea romana a apelat din nou la obiceiul juridic care a venit sa complineasca lacunele de
reglementare.

[Jurisconsultus Salvis Iulianus] = obiceiul = vointa comuna a poporului; are o functie

abrogatoare. Afirmatia sa este doar partial corecta. Nu este corecta privind faptul ca obiceiul
este rezultatul vointei poporului, pt ca obiceiul juridic este destinat a proteja interesele
titularilor puterii politice, dar poate fi retinuta referirea sa la functia abrogatoare pt ca in
decursul evolutiei societatii si a realitatilor ei, obieciurile mai noi tind sa se impuna in
detrimentul obicieurilor mai vechi care cad in desuetudine.

2. Legea – Legea celor 12 table, cea mai importanta lege romana aparuta in anul 451
i.en. ca rezultat al luptei sustinute a plebeilor pt cunoasterea de catre popor a dreptului care
fusese tinut secret de catre pontifi. Cuvantul lex, la romani, are sensul de conventie obligatorie
pt parti. In aceasta conventie dintre 2 persoane, cuvantul lex are sensul de contract, cand insa,
aceasta conventie intervine intre magistrat si popor, cuvantul lex are sensul de lege.
La romani, exista o procedura de adoptare a legilor care incepea cu publicarea de catre
magistrati a proiectului de lege. Acest proiect era afisat in forum, fiind accesibil publicului, iar
poporul organizat in adunari ad-hoc, aproba sau nu proiectul de lege. Dupa 24 de zile, poporul
intalnindu-se in comitii, se pronunta asupra proiectului de lege,daca erau de acord se adresau
cu formula uti rogas, daca nu, utilizau formula antiquo (sa ramana ca inainte).

Este important de mentionat ca poporul nu putea face amendamente, putea doar sa aprobe sau
sa abroge proiectul de lege. Dupa aprobarea lui, acesta era ratificat la nivelul Senatului, aceata
ratificare era in mod constant refuzata daca proiectul de lege aducea atingere intereselor
aristocratiei sclavagiste. Alteori chiar Senatul adresa sugestii magistratilor in sensul
promovarii unui anumit proiect de lege,sugestii carora invariabil magistratii le dadeau
curs,pentru ca ei stiau ca la sfarsitul mandatului deveneau si ei senatorii si nu doreau sa intre
in conflict cu viitorii colegi.

Structura legilor romane este una comuna condusa din 3 parti:

 Presriptio - erau trecute numele magistratului care a propus legea , numele comitiilor
care au votat respective lege, ordinea in care acele comitii au votat, precum si locul si
data votarii.
 Rogation - erau trecute prevederile propriu-zise ale legii impartite pe capitole si
paragrafe.
 Sanctio - erau prevazute consecintele nerespectarii dispozitiilor din progatio.

Dupa natura dispozitiilor din sanctio, existau mai multe categorii de legi.

- Leges perfectae – cand in sanctio se prevedea ca orice act facut contra dispozitiilor
din rogatio urma a fi anulat.
- Leges minus quam perfectae – cand in sanctio se prevedea numai ca autorul actului
respectiv va fi sanctionat.
- Leges imperfectae – cand in sanctio se prevedea doar interdictia de a incalca legile din
rogatio fara a se specifica vreo sanctiune.
- Leges plus quam perfectae – cand in sanctio se prevedea ca, atat actul facut in contra
legii va fi pedepsit, cat si autorul actului.

Legea celor 12 table

Legea celor 12 table a aparut pe fondul conflictului dintre patricieni si plebei avand ca obiect
cunoasterea dreptului.

Timp de 10 ani consecutivi, plebea l-a ales ca tribun pe Terentilius Arsa, care in mod constant
a cerut codificarea vechiului drept cutumiar si aducerea lui la cunoasterea publica. Fata de
aceste presiuni, patrciatul a cedat, iar in anul 451 i.en. a fost constituita o comisie formata din
10 persoane – Decemviri Legibus Scribundis = Cei 10 barbati care sa scrie dreptul, si care au
elaborat o lege prin care au sistematizat normele de drept cutumiare, lege care a fost afisata in
forum pe 10 table din lemn. Plebea a prorestat din noi, nemultumita de faptul ca din comisie
nu facuse parte niciun plebeu si ca in consecinta, dispozitiile legii era defavorabile acestora,
motiv pt care, 2 ani mai tarziu, in 449 i.en., a fost constituita o noua comisie din care faceau
parte de aceasta data si 5 plebei si care a intocmit o noua lege care a fost publicata in forum pe
12 table din bronz.

Legea celor 12 table (Lex duodecim tabularum - Codul decemviral) reprezenta codificarea
vechiului cod cutumiar.

Cicero spunea ca Legea celor 12 table este un adevarat cod, intrucat aceasta cuprindea nu
numai norme de drept privat cat si de drept public, ea reprezentand izvorul legilor de mai
tarziu.

Continutul ei reflecta ca in timp, conditia societatii romane de la jumatatea sec 5 i.en. este
astfel reglementata in amanunt regimul bunurilor, un loc principal ocupandu-l proprietatea
quiritara (dominium ex iure quiritium); avea un profund caracter exclusivist putand
apartinedoar cetatenilor romani, putand avea drept obiect numai bunurile romane – res
mancipii (vitele si sclavii), proprietatea quiritara putea fi dobandita numai prin acet special de
drept civil, si putea fi revendicata numai prin proceduri specifice (rei vindication= actiune de
revendicare).

Materia obligatiilor era insa saraca, Legea celor 12 table reglementand un singur contract
(sponsio), fapt care confirma ca la acea data, economia romana era o economie primitiva in
care schimbul de bunuri se afla intr-un stadiu incipient. De asemnea este reglementata
institutia familiei, organizarea familiei care avea in centru figura lui pater familia - avea o
putere nelimitata asupra persoanelor si bunurilor care compuneau familia sa. (lat. famulus –
sclav de casa).

Procedura de judecata – prezentata ca fiind primitive, greoaie prin solemnitati si brutala prin
consecinte, caci orice nerespectare a conditiilor de forma, conducea la pierderea procesului.
Textul legii celor 12 table au fost distruse cu ocazie incendierii Romei de catre gali in anul
390 ien, iar legea nu a mai fost vreodata republicata; ea s-a transmis pe cale orala. [Cicero]
aratand, patru secole mai tarziu ca invatarea celor 12 table de copii pe de rost, la schooala, era
o carmen necessarium – o lectie obligatorie. Legea celor 12 table n-a fost niciodata abrogata,
astfel ca forma sa a fost in vigoare timp de 12 sec, numai ca la sfarsitul republicii dispozitiile
sale au devenit in mare parte, inaplicabile, intrucat, realitatile sociale romane suferisera
mutatii radicale, incompatibile cu vechile reglementari. Astfel ca, pretorii si juricosnultii
trebuia sa caute mecanisme prin care sa faca aplicabile legile la noile imprejurari - Prevederile
legii celor 12 table.

3. edictele magistristratilor – la intrarea in functie, magistratii romani, in virtutatea

lui ius edicendi, publicau un edict prin care aratau cum inteleg sa-si exercite functia si ce
mijloace juridice vor utiliza in acest scop, edict care era valabil timp de 1 an. La origine,
edcitele au fost orale (edict= ex dicere), dar ulterior, cca sec 3 en., edictele au cunoscut forma
scrisa, ele fiind scrise pe tablite din lemn vopsite in alb si numite album. Aceste edicte
valabile pe durata intregului mandat se numeau edicta perpetua, dar in afara acestor edicte
mai existau si alte edicte ocazionale care erau date cu ocazia anumitor sarbatori, jocuri
publice, pe care, de regula erau coordonate de magistrati, ocazie cu care dadeau si un edict, iar
aceste edicte se numeau edicta repentina.

Cele mai importante edicte erau edictele pretorilor, cei mai importanti magistrati judiciari din
Roma, si care, prin edictele lor, puneau la dispozitie partilor litigate mijloace procedurale pt
ca acestea sa-si poata valorifica pretentiilor legitime. Rolul pretorilor materializat prin edicte
dobandeste o importanta sporita la sfarsitul epocii vechi, cand vechiul drept quiritar, rigid si
formalist, devine in mare masura inaplicabil.

Din acel moment, pretorii romani au avut caderea de a crea mijloace procedurale noi la care
recurgeau ori de cate ori pretenitiile partilor li se pareau legitime. In acest fel, creand noi
mijloace de procedura, in temeiul principiului echitatii, pretorii romani in fapt, au dobandit un
rol creator in domeniul dreptului. In acest fel, pretorii au adaptat vechile institutii de drept
civil la noile realitati, iar acest drept creat de catre pretori s-a constituit intr-o ramura distincta
de drept numita drept pretorial. La sfarsitul mandatului de 1 an al pretorului, inceta si
valabilitatea edictului acestuia, caci isi incepea mandatul un nou pretor care dadea un nou
edict, numai ca in practica, noul pretor prelua din vechiul edict prevederile care i se pareau
viabile, astfel ca prin repetarea practica s-a ajuns ca in timp, edictul pretorului sa fie
structurat in 2 parti:

- parte veche, mostenita de la pretorii anteriori – edictum vetus / pars translaticia

- parte noua, creatie originala a pretorului – edictum noeum/ pars nova

In epoca principatului, imp Hadrian a poruncit jurisconsulutului Silvius Iulianus sa inghete

edictul pretorului intr-o forma definitiva de la care pretorii ulteriori sa nu se mai poata abate.
Justificarea acestui ordin a fost ca prin preluari successive de la un pretor la altul, edictul
pretorului, ar fi ajuns la o forma perfecta caruia nu i se mai puteau aduce imbunatatiri si ca el
trebuie fixat in aceasta forma. In realitate, motivul era cu totul altul, caci la acea epoca,
principele se afla in cursul acapararii puterii si subordonarii tuturor institutiilor statului, iar in
acest demers, rolul creator al pretorului erau un pericol pt imparat, pericol ce trebuie inlaturat.

Salvius Iulianus s-a conformat si a editat edictum perpetuum, adica edictul intr-o forma de la
care pretorii urmatori nu se mai putut abate. Din acel moment, orice nou pretor nu avea
dreptul decat sa propuna spre aplicare edictum perpetuum, putand cel mult sa interpreteze
unele dintre dispozitiile acestuia. Edictum perpetuum nu ni s-a transmis pe cale directa, insa el
a fost reconstituita de catre Otto Lenen, care a determinat ca acest edict avea 4 parti:

1. organzirea proceselor
2. mijloace procedurale de drept civil
3. mijloace procedurale de drept pretorial
4. executarea sentintei

Intre dreptul pretorial si cel civil exista un raport care este exprimat printr-o definitie cuprinsa
in digestele lui [Iusitinian]: Ius praetorium est quod praetores introduxerunt adiuvandi vel
supplendi vel corrigendi iuris civilis gratia propter utilitatem publicam = Dreptul pretorial
este cel care a fost stabilit de catre pretori pt a veni in sprijinul dreptului civil pt a-l completa
si imbunatati potrivit binelui public.

Din aceasta definitie, pe de-o parte se confera idea atestata si de catre [Gaius] conform caruia:
praetor ius facere non potest = pretorul nu poate crea non drept.

Edictul pretorilor este izvor de drept, dar nu prin sine insusi caci dreptul creat de catre pretori
nu se poate justifica si nici explica decat prin raportare la drept civil, care este sistemul de
referinta a drept pretorial. Sarcina pretorulu a fost aceea de a sancvarda institutiile dreptului
civil roman, de a salva dreptul civil roman care in cond evolutiei societatii, devenise
inaplicabil, iar pretorii aveau datoria de a actiona asupra acestuia pt a-l putea totusi aplica
noilor realitati. Acest demers al sau era motivat nu numai de conservatorismul propriu roman,
dar mai ales era motivat de faptul ca trebuie justificat de catre clasa politica: de ce ordinea soc
nu se putea schimba? Ar fi insemnat ca titularii puterii ar fi putut acorda concesii celor
saraciti; scaderea privilegiilor lor, ori acest lucru era inacceptabil, de aceea imuabilitatea
dreptului, proteja de fapt interesele si privilegiile aristocratiei. Din definitie rezulta ca in acest
sens, pretorul a actionat pe 3 cai:

 Initial, pretorul s-a marginit sa introduca in edictul lui doar unele proceduri care sa
inlesneasca aplicarea in noile conditii a dispozitiilor dreptului civil. In acest caz, el a
procedat adiuvandi iuris civilis gratia = a venit in sprijinul dreptului civil.
 Pretorul a luat masuri pt a completa vechiul cod civil, introducand mijloace
procedurale noi, caz in care el a actionat supplendi iuris civilis gratia = a completat
dreptul civil.
 In situatia in care, unele dispozitii erau considerate anacornice, pretorul le modifica,
procedand corrigendi iuris civilis gratia = imbunatatea/corecta dreptul civil.

4. Juisprudenta = stiinta dreptului creat de jurisconsulti prin interpretarea creatoare a

normelor juridice cuprinse in legi. Jurisconsultii romani, nu erau ca cei de astazi, juristi in
sens tehnic, ci erau oameni de stiinta, cunoscatori ai dreptului si care interpretau normele
juridice in scopul aplicarii acestora la scopurile practice. Jursiprudenta a evoluat si ea odata cu
evolutia dreptului roman, astfel ca putem distinge mai multe etape:

Jurisprudenta sacrala, caci, in primele sec ale epocii vechi, pontifii unicii depozitari ai
obiceiurilor juridice. Numai pontifii erau cei care cunosteau zilele faste (zilele in care era
permisa judecarea proceselor), formulele solemne, care daca nu erau cunoscute de catre parti,
duceau la pierderea procesului. Este evident ca in aceasta perioada, jurisprudenta nu a putut
reprezenta o stiinta a dreptului. Lucrurile s-au schimbat cand jurisprudenta a intrat in cea de-a
doua perioada.

Jurisprudenta laica – dupa edictarea legilor celor 12 table. Desi prin acestea, fusese
dezvaluit dreptul, nu fusesera cunoscute publicului si zilele faste si formulele solemne, ele
ramasesrta in coninuaret secrete pt popor, si de-abia in sec I i.en., un anume [Gnaeus Flavius]
– libertum al unui patrician luminat, Appius Claudius Caecus, a savarsit ceea ce s-a numit furt
al dreptului si a afisat in forum zilele faste si formulele solemne, motiv pt care acestea au fost
denumite ius Flaviaum, din acel moment toata lumea a avut acces la cunoasterea integrala a
dreptului si tot din acest model, juriconsultii romani au dobandit posibilitatea de a dezvolta o
materie creatoare, caci si ei alaturi de pretori au realizat o opera de adaptare a dreptului civil
la noile realitati, in acest scop, ei interpretand mijloacele oferite de tehnica juridica si creand
noi institutii de drept prin schimbarea finalitatii vechilor reglementari. In aceasta perioada,
activitatea jurisconsultilor avea un caracter empiric si mai putin valente teoretice. Asadar
activitatea practica era la mare pret si era exprimata prin 3 termeni:

a) respondere - desemna consultatiile oferite de juriconsulti cetatenilor in cele mai

variate domenii ale dreptului. Popularitatea acestei practica era atat de mare, incat [Cicero]
spunea ca locuinta juriconsultilor este oracolul intregii cetati: Domus iuris consulti totius
oraculum civitatis.

b) cavere - consultatiile si explicatiile date de jurisconsulti catre cetateni cu privire la

forma actelor juridice; formalismul era unul excesiv, iar orice greseala de forma in intocmitea
unui act risca sa conduca la pierderea dreptului subiectiv.

c) agere - consultatiile oferite de jurisconsulti judecatorilor cu privire la modul de

conducere a proceselor la romani. Judecatorii erau pers particulare, alese de catre parti si
confirmati de catre pretori si deseori, in spetele mai complicate, acestia erau nevoiti sa apeleze
la jurisconslti pt a putea afla cum sa conduca procesul.

Juriconsulti importanti ai epocii vechi:

- Sextus Aelius Paetus Catus – vechi comentator al celor 12 table

- Quintus Mucius Scaevola – unul dintre cei mai important jurisconsulti
- Aquilius Gallus – contemporan si prieten cu Cicero
- Servius Sulpicius Rufus
- Alfenus Varro – bun practician

In epoca clasica, juriprudenta a atins apogeul, caci juriconsultii sunt mai preocupati de
formularea de principii si reguli. Nici in aceasta etapa, jurisprudenta nu isi pierde caracterul
sau empiric, dovada ca insasi principiile de drept erau formulate pornindu-se de la cazurile
practice. Astfel, daca se constata ca mai multe spete puteau primi aceeasi solutie,
jurosconsultii le analizau si le sintetizau determinand elementele comune si formulau reguli si
principii. Pt ca o regula sa devina principiu era necesara parcurgerea unui test suplimentar,
prin aplicarea acelei reguli a unui nr cat mai mare de spete, aplicandu- se si la spete
imaginare, daca cele reale nu erau suficiente. Numai dupa trecerea acestei verificari, o regula
devenea principiu de drept.

Inca de la inceputul epocii clasice s-au format scoli de drept la Roma. Cele mai importante:
Scoala Sabiniana si cea Proculiana

1. Scoala Sabiniana a fost fondata de Caius Ateius Capito – isi trage numele de la
Masurius Sabinius – orient acestei scoli era una conservatoare.
 2. Scoala Proculiana fost fondata de Marcus Antistius Labeo – isi trage numele de la
Proculus – orientarea acestei scoli era mai progresista, inclinata spre inovatii in material
dreptului.

Orientarea lor nu a fost una foarte consecventa, astfel ca deseori proculienii erau mai
conservatori decat sabinienii, ceea ce a si condus la disparitia lor la jumatatea sec II en.

Juriconsulti importanti:

- Caius Cassius Longinus – exponent al scolii sabiniene

- Salvias Iulianus
- Pomporius
- Gaius – o enigma pt cercetatorii istoriei romane si a fenomenului juridic roman, desi a
trait in epoca lui Antotnin (138-169), nu este mentionat de contemporansiti, insa
lucrarile sale sunt foarte pretuite in sec 5 ceea ce a generat diferite speculatii cu privire
la existent lui Gaius – ca acesta ar fi fost sclav grec. De asemenea, prof. Stefan
Loginescu sustinea ca Gaius ar fi fost un pseudonim al lui Caius Cassius Longinus, iar
Aurel Popescu sustine ca acesta ar fi fost de origine daca si nefiind cetatean nu ar fi
fost demn de a fi citat; institutele sale s-au transmis in mod direct
- Aemilius Pampinianus - considerat priceps juriconsultorum si care scris lucrari cu
preganant caracter cazuistic numite questiones si responsa
- Iulius Paulus [Paul] – contemporan si elev al lui Emilius Pampinianus - cel mai fecund
autor
- Ulpius Domitius [Ulpian] – contemporan si rival cu Paul; prolific, dar mai clar in
exprimare.
- Herrenius Modestinus [Modestin]

In Epoca post clasica, stiinta dreptului a decazut masiv si nu a mai prezentat interes pt
structurile conducatoare ale Romei, caci la acea vreme, vointa imparatului era singura care
conta: etapa decaderii ei, decaderea statului roman.

Cursul nr.5

Trebuie precizat ca in epoca imp. August, unii jurisconsulti, de regula, cei agreati de imparat,
au primit dreptul de a da consultatii oficiale (investite cu autoritate imperiala). Acest drept cu
caracter exceptional s-a numit ius publice respondendi ex auctoritate principis.

Jurisconsultii care beneficiau de acest drept aveau caderea de a da consultatii judecatorilor,

consultatii care eru obligatorii pt.acestia, judecatorul care primea o astfel de consultatie
trebuia sa solutioneze cazul in conformitate cu sfatul primit de la jurisconsulti. Acesti
jurisconsulti se deosebeau de ceilalti, caci consultatiile oferite de jurisconsulti particularilor
sau judecatorilor nu aveau caracter obligatoriu. In acest caz, consultatiile erau obligatorii pt.
speta sau cazul pt care fusesera date.
Ceva mai tarziu, sfera lui ius publice s-a extins, caci din timpul imp. Hadrian raspunsurile
oficiale ale jurisconsultilor devin obligatorii nu numai pt spetele pt care fusesera date, ci si pt
toate spetele similare. Aceste consultatii oficiale devin izvor de drept in sens formal.

In epoca postclasica se intampla adesea ca partile din proces sau avocatii lor, pt a castiga
procesul sa citeze in fata judecatorului texte falsificate ale jurisconsultilor clasici. Practica
citarii in epoca postclasica de texte din epoca clasica se explica prin imprejurarea ca in epoca
postclasica jurisconsultii nu se mai preocupau de solutionarea cazurilor noi,si in general
jurisprudenta decazuse, astfel ca se recurgea la epoca de glorie a jurisprudentei, citandu-se
texte elaborate in acea perioada.

Falsificarea era posibila pt ca jurisprudenta clasica era enorma ca volum si era imposibila sa
fie cunoscuta pe de-a intregul de judecator. Pt a pune capat fraudei, in 426, imp.Valentinian
al III-lea a dat “Legea citatiunilor”, lege prin care s-a statuat ca in solutionarea unei spete nu
pot invocati decat 5 jurisconsulti, considerati cei mai importanti ai epocii clasice: Papinian ,
Paul, Ulpian, Modestin, Gaius

Alti jurisconsulti clasici decat cei 5 nu puteau fi citati decat cu cond.ca ei la randul lor sa fi
fost citati de cei 5 jurisconsulti agreati, in acest scop se proceda la “colatio codicum”
(comparare de scripte, aducandu-se in fata judecatorului atat textul din opera acelui alt
jurisconsult, cat si opera jurisconsultilor agreati in care acel jurisconsult era citat).

Se intampla ca cei 5 jurisconsulti agreati sa nu aiba intr-o anumita speta aceeasi opinie, caz in
care judecatorul trebuia sa tina cont de opinia majoritara. Desi erau 5 se putea intampla sa se
produca un caz de paritate: 2 de o parere, 2 de alta, iar 1 sa nu se pronunte, situatie in care
judecatorul era obligat sa urmeze opinia lui Papinian (considerat cel mai important dintre cei
5). Iar daca se intampla ca Papinian sa fie cel care se abtine, atunci era singurul caz in care
judecatorul putea opta liber pt una din opiniile in prezenta. Th. Mommsen a spus despre
aceasta lege ca a instituit un tribunal al mortii prezidat de Papinian.

Senatconsultele
Pana la imp. Hadrian, Senatul nu a avut competenta legislativa, iar hotararile sale nu au avut
valoare de izvor de drept.

In practica,senatul influenta procesul legislativ,pe de o parte prin ratificarea legilor votate de

popor, ratificarea ce era refuzata daca acestea contraveneau intereselor aristocratiei
sclavagiste si prin sugestii facute magistratilor pt a elabora un anumit proiect de lege. De cele
mai multe ori, magistratii, inainte de a propune un proiect de lege, consultau mai intai Senatul
in mod neoficial.

Din vremea imp.Hadrian, senatul a primit dreptul de a pronunta hotarari cu caracter

obligatoriu, denumite senatusconsulte. Acestea reprezentau in fapt expresia vointei imperiale,
motiv pt care au fost denumite in deradere si orationes (simple discursuri). Aceasta denumire
se datora imprejurarii ca in practica, imparatul, personal sau printr-un reprezentant se prezenta
in fata senatului unde tinea un discurs, prin care arata care sunt motivele pt.care el cere
Senatului sa pronunte o anumita hotarare. Dupa ce-si incheia discursul, imparatul parasea sala
senatului, fara a mai astepta rezultatul pt ca stia ca oricum senatul va da curs solicitarii sale.

Constitutiunile imperiale
Reprezentau expresia vointei imparatului. Initial au fost valabile numai pe timpul imparatului
care le daduse, dar din epoca imp. Hadrian capata putere de lege. Constitutiunile pot fi
impartite in:

1. Edicta - cuprindeau dispozitii cu caracter general,date in domeniul dr. public sau

privat.
2. Mandate - reprezentau instructiuni date de imparat inaltilor functionari de stat in
domeniul dreptului administrativ si a dreptului penal.
3. Decreta - reprezentau hotarari judecatoresti date de imparat. Desi, de regula aceste
hotararile erau obligatorii numai pt partile din litigiu, cateodata ele deveneau general
obligatorii, situatie in care aveau valoare de izvoare de drept.
4. Rescripta - desemnau consutatiile juridice date de imparat in diferite domenii
deoarece in mod frecvent imparatii romani aveau pregatire juridica. Ele era acordate
atat magistratilor, cat si particularilor. Cele acordate magistratilor erau cuprinse intr-o
scrisoare adresata acestora, numita epistula. Cele acordate particularilor erau scrise
chiar sub textul celei prin care particularul solicitase consultatia juridica. Pt.ca unele
rescripte cuprindeau si reguli cu caracter general, aceste consultatii erau periodic
sistematizate si ordonate in culegeri, numite liber rescriptorum.

Opera legislativa a lui iustinian

Imp. Iustinian, in epoca postclasica, a dorit sa revitalizeze societatea romana care se afla in
ultima ei faza de decadere si, in acest scop, el a initiat o opera grandioasa de sistematizare a
dr. clasic si acelui postclasic. El a procedat astfel intrucat spera ca importand dreptul din
epoca clasicacand societatea romana se afla in culmea infloririi sale in epoca postclasica, va
reusi sa opresca cursul istoriei si sa dea un avant societatii romane aflate in prag de
dezagregare, lucru care nu i-a reusit, dar demersul sau a fost de o uriasa valoare pt societatile
de mai tarziu, intrucat prin intermediu operei legislative care s-a transmis direct societatii de
mai tarziu, a putut fi reconstituit pe cale indirecta dreptul din epoca clasica a Romei si care nu
putea fi reconstituit pe alta cale,deoarece cele mai multe izvoare documentare au pierit.
Aceasta opera reprezinta cel mai important mijloc de cunoastere si valorificare a tezaurului
juridic roman.

Opera lui Iustinian este cuprinsa din:

 Cod
 Digeste
 Institute:528-534 i.en.
  Novele: opera postuma realizata e particulari dupa moartea lui Iustinian

Codul/codex

A fost realizat in 2 editii: in 529 si in 534 care a fost intitulata “Codex Repetite Pelectiones”
( codul unei revizuiri adaugite).

A fost elaborat de catre o comisie formata din 10 persoane-profesori si avocati la

Constantinopole, sub conducerea lui Tribonian. Codul reprezinta o culegere de constitutiuni
imperiale, incepand din epoca imp. Hadrian pana in 534. Spre deosebire de alte lucrari
similare anterioare, cuprinde numai constitutiunile in vigoare, privitoare la dr. public si privat.
Pt. a putea fi aplicate realitatilor din epoca postclasica, unele dintre aceste au fost modificate
de membrii comisiei. Codul este impartit in 12 carti din dorinta lui Iustinian de a sugera o
analogie cu Legea celor 12 table, cartile sunt impartite in titluri,titlurile in constitutiuni,iar
constitutiunile in paragrafe. Fiecare constitutiune are o inscriptio si o subscriptio. In inscriptio
sunt trecute numele imparatului care a dat respectiva constitutio, precum si numele persoanei
careia ii era adresata, iar in subscriptio - data si locul emiterii.

Institutele/institutione

A fost data in 553 i.e.n. si cuprinde unele extrase din institutele clasice romane.

Romanii desemnau prin notiunea de institute, manuale de drept adresate studentilor, si care
tratau probleme de drept civil si de drept pretorian. Spre deosebire de manualele
moderne,acestea aveau forta obligatorie. Cuprind 4 carti, cartile sunt impartite in titluri,iar
titlurile in paragrafe. Fragmentele, desi exista nu pot fi retinute ca parti ale structurii
Institutelor, deoarece ele se continua unele sub altele fara vreo precizare referitoare la lucrarea
din care au fost extrase sau la numele autorului.

Novelele/postuma

Lucrarea a fost realizata de persoane particulare dupa moarte lui Iustinian si care reprezinta in
fapt o continuare a codului, fiind tot o culegere de constitutiuni interne, dar numai a acelora
date de imp.Iustinian intre 534-565. In comparatie cu Codul,au o valoare stiintifica mai
redusa, intrucat cuprind laolalta atat constitutiuni in vigoare, cat si const.abrogate.

Digestele

Intocmite in 533, care reprezinta o culegere de fragmente din operele jurisconsultilor clasici
romani, fra1gmente ce au fost adaptate pt a putea fi utilizate in solutionarea conflictelor ivite
in practica postclasica. Selectionarea si sistematizarea acestor fragmente a fost solutionata de
o comisie compusa din 15 persoane, aflate sub conducerea lui Tribonian, care era denumit
questor sacri palati (autoritate de necontestat in domeniul dreptului).

Sistemul de lucru al acestei comisii a fost stabilit de Iustinian, care in acest scop a dat 3
constitutiuni imperiale ce au devenit ulterior prefete ale digestelor. Iustinian a dat 50 de
constitutiuni – quinquaginta deciziones prin care a inlaturat unele institutii depasite deoarece
multe dintre solutiile jurisconsultilor clasici nu mai erau de actualitate si textele respective au
trebuit reformulate pt a putea fi aplicate realitatilor din societatea postclasica.

Pt realizarea digestelor au fost utilizate peste 2 000 de lucrari clasice romane, iar fragmentele
extrase din acestea au fost structurate in 50 de carti, cartile fiind impartite in tiluri, titlurile in
fragmente, iar fragmentele in paragrafe. Fiecare fragment avea o inscriptio in care era trecut
atat numele autorului, cat si opera din care a fost extras respectivul fragment, iar numerotarea
paragrafelor incepea de la al II-lea, primul era denumit Principium si nu era numerotat.
Datorita acestei structuri,ori de cate ori se citea vreun text din digeste se folosetea litera D,
urmata de 4 numere: numarul cartii, al titlului, al fragmentului si al paragrafului.

Pana in sec. al XIX-lea s-a considerat ca frag. sunt asezate la intamplare in Digeste, dupa care
s-a constat ca, desi cartile au un continut eterogen,titlurile sunt unitare,caci fiecare titlu
trateaza o anumita problema de drept. Plecandu-se de la aceasta constatare a putut fi instituit
pe cale inversa modul de lucru al comisiei lui Iustinian. S-a constat ca aceasta comisie a fost
impartita in 3 subcomisii,conduse de: Constantin,Teofil si de Doroteu. Pe de alta parte,textele
clasice au fost impartite in 4 categorii:

1. operele lui Masurius Sabinus si comentariile ad sabinum

2. comentarii privitoare la edictul pretorului
3. opera lui Papinian
4. Appendix - alte opere ale unor jurisconsulti mai putin importanti.

Subcomisia I a luat prima categorie, cea de-a II-a, comentariile, iar cea de-a III-a opera lui
Papinian si appendixul.

Fiecare subcomisie a extras fragmentele cele mai importante din categoria de lucrari pe care o
avea de lucrat. Fragmentele extrase de subcomsia I s-au constituit in masa sabiniana, a II-a
subcomisie - edicta, iar a III-a subcomisie in masa papiniana si in apendix, dupa care cele 3
subcomisii s-au reunit, au venit cu subfragmentele extrase si au inceput elaborarea titlurilor pe
criteriul materiei.

La titlul de dota, a venit prima subcomisie si a asezat fragm. din masa sabiniana care se
referau la dota, a doua subcomisie a procedat la fel cu fragmentele din masa edicta, iar cea de-
a treia a procedat la fel cu masa papiniana si cu apendixul.

Cunoscandu-se acest sistem de lucru,romanistul Otto Lenel a reusit sa reconstituie edictul

pretorului pe cale inversa, caci a extras frag. din masa edictata - edictum perpetuum. Cele mai
valoroase editii ale digestelor apartin lui Th. Mommsen si lui Pietro Bonfante. Opera leg. a lui
Iustinian a fost publicata in 1489 si a fost denumita in sec. al XVI-lea “Corpus Iuris Civilis”.

Procedura civila romana

Reprezinta totalitatea normelor ce reglementeaza desfasurarea proceselor private privitoare la
statutul juridic al persoanei, la proprietate, la mostenire si la valorificarea dreptului de creanta.
Interesul studiului dreptului procesual civil roman rezida in acela ca prin intermediul
procedurii civile, romanii au reusit sa isi dezvolte dreptul, pastrand aparenta imuabilitatii sale.
Acest lucru l-au reusit prin valorificarea la maximum a mijloacelor oferite de procedura
civila, motiv pt care spunem ca dr.civil roman a evoluat pe cale procedurala.

In decursul timpului, romanii au cunoscut 3 sisteme procedurale ce corespund epocii romane:

I. procedura legisactiunilor - in epoca veche

II. procedura formulara - in epoca clasica
III. procedura extraordinara - in epoca postclasica

Primele doua proceduri se aseamana prin faptul ca in cadrul lor, procesul era impartit in 2
faze. Complexul de reguli care reglementa desf.procesului in 2 faze se numea “ordo
iudiciorum privatorum”. Cele doua faze: faza in iure si faza in iudicio.

 Faza in iure - se desfasura in fata magistratului, care era functionar de stat si care
avea menirea de a org.instanta de judecata si de a stabili despre ce e vorba in proces-
de quo re aggitur.
 Faza in iudicio - se desfasura in fata judecatorului,judecatorul nemaifiind persoana
publica, ci un particular aleasa de catre parti si confirmata de magistrat. Acest
judecator conducea dezbaterile, asculta sustinerile partilor litigante, asculta pledoariile
avocatilor, audia martorii, analiza celelalte probe si pronunta sentinta. Cele 2
proceduri au si deosebiri.

In procedura legisactiunilor, magistratul indeplineste un rol de un formalism rigid,caci

menirea sa se rezuma la a observa daca sunt respectate cu strictete formele necesare tipului de
proces, si la randul sau mag.pronunta anumite cuvinte solemne.

In procedura formulara, rolul magistratului devine mult mai amplu. El avea dreptul de a
pronunta o formula, prin care ii dadea judecatorului instructiuni despre cum trebuie sa
procedeze in vederea solutionarii procesului.

In procedura extraordinara dispare diviziunea procesului in doua fazecaci dezbaterile din

proces sunt conduse de la inceput pana la sf.de o singura persoana cu o dubla calitate: de mag.
si de judecator. Judecatorul devine investit cu autoritate publica. Etimologia procedurii vine
de la “extra ordinem” - in afara procesului cu ordo.

Opera de distribuire a dreptatii a fost realizata de justitie, romanii s-au confruntat si cu

fenomenul justitiei private. Justitia privata isi afla sorgintea in epoca prestatala, intr-o epoca in
care conflictele dintre membrii unei comunitati gentilice erau solutionate potrivit obiceiului
nejuridic, fie prin razbunarea sangelui, fie prin legea talionului, fie prin invocarea divinitatii.
Dupa fondarea statului a aparut justitia ca forma de realizare a dreptului de catre
org.specializate ale statului.

Romanii au cautat sa sublinieze rolul deosebit al justitiei si au imaginat un cadru extrem de

riguros. In acest sens pt a-i impresiona pe cetateni, procesele se judecau intr-un cadru solemn,
in anumite zile,in cadrul lor desfasurandu-se anumite rituale (gesturi) tocmai pt a se arata ca
este vorba de o abilitate ce apartine exclusiv statului.

Fenomenul justitiei private nu a disparut, ea consta in valorificarea unor drepturi subiective

prin mijloace proprii de catre cetateni. Imbraca 2 forme:

 Justitia privata era agresiva atunci cand o persoana lua initiativa valorificarii
dreptului sau prin mijloace proprii, si era defensiva atunci cand o persoana se apara
prin mijloace proprii fata de pretentiile altei persoane. Justitia defensiva a fost
intotdeauna permisa la romani, in virtutea principiului: “vim vi repellere licet”
(violenta poate fi inlaturata prin violenta). Justitia privata agresiva,desi a fost initial
defensiva, a fost reprimata, pt ca s-a considerat ca realizarea unor dr. prin mijloace
proprii este de natura sa aduca atingere intereselor generale ale puterii in stat.

Romanii au dat mai multe legi de reprimare

1. Lex Iulia de vi publica et privata (in timpul imparatului August) - s-a prevazut o
pedeapsa publica (de regula exilul)pt creditorul care prin violenta lua un bun din
patrimoniul debitorului sau.
2. Decretum Marci (in timpul lui Marc Aurelius) - a fost pedepsit cu pierderea dr.de
creanta creditorul care fara violenta lua un bun din patrimoniul debitorului sau.
3. Constitutiunea (in timpul lui Valentinian al II-lea,in 389) - pierderea dr.de
prop.a acelui proprietar care intra in stapanirea bunului sau prin mijloace violente in
materia dreptului real.

Cursul 6

Procedura legisactiunilor
Cuvantul legisactiune provine de la «legis actiones» = actiuni ale legii, termen care evita sa
sublinieze ca orice actiune, ca mijloc de realizare a unui drept subiectiv, trebuie sa-si aiba
izvorul in lege. Romanii au cunoscut cinci legisactiuni: trei erau legisactini de judecata si
doua erau legisactini de executare.

Legisactiunile de judecata erau:

- sacramentum ;
- iudicis arbitrive postulatio;
- condictio.

Cele doua legisactiunile de executare:

- manus iniectio;
- pignoris capio.

Din legisactinule de judecata, se recunostea un drept pe cale judiciara, adica se aplicau cand
se dorea recunoasterea unui drept subiectiv pe cale judiciara. Legisactiunile de executare
foloseau la punerea in executare a unei sentinte sau a unui drept recunoscut intr-un alt
mod legal.

Caracterul legisactiunilor

1) Aveau un caracter judiciar: consta in faptul ca partile litigante erau obligate sa

compara, adica sa se prezinte, in fata magistratului si sa indeplineasca formalitatile specifice
procesului.
2) Cel de-al doilea caracter, caracterul legal: decurge din faptul ca legisactiunile erau
prevazute in legi, asa cum reiese si din etimologia termenului. Partile care doreau sa-si
valorifice un drept utilizau expresiile cuprinse in legea care reglementa legisactiunea
respectiva.
3) Un al treilea caracter, cel formalist, presupunea ca partile litigante, ca de altfel si
magistratul, trebuiau sa pronunte niste forumule solemne, cu foarte mare rigoare, precizie,
deoarece orice abatere, oricat de putin importanta, chiar si gresirea genului substantivului,
conducea la pierderea procesului, ori la romani pentru un singur drept, exista o singura
actiune, ceea ce insemna ca pierderea procesului echivala practic cu insasi pierderea dreptului
subiectiv.
4) Caracterul secret: a fost propriu legisactiunilor numai o anumita perioada, decurgea
din faptul ca formulele solemne specifice fiercarui tip de proces erau elaborate de catre pontifi
si erau tinute secret de catre acestia, pana la ius flavianum (301 i.e.n.).

Desfasurarea procesului

Desfasurarea procesului in sistemul procedurii legisactiunilor este impartita in doua faze: faza
in iure (in fata magistratului) si faza in iudicio (in fata judecatorului).

faza in iure
Regula de baza in faza in iure era prezenta personala a partilor in fata magistratului,
obligativitatea prezentei partilor.Aceasta presupune, asadar, ca una dintre parti, paratul, sa
trebuiasca sa fie citat; in aceastsa epoca, insa, citarea trebuia sa fie facuta de reclamant,
pentru ca statul roman nu avea organe specializate, care sa indeplineasca acesta sarcina.
Existau trei procedee de citare:

- in ius vocatio;
- vadinorium extra judicia;
- condictio (care era altceva decat legisactiunile de judecata)

a. In ius vocatio - consta intr-o somatiune adresata paratului, de catre reclamant, pentru a
se prezenta in fata magistratului. Aceasta somare a paratului se facea cu utilizarea unor
cuvinte solemne, prin formula «in ius te voco» (te chem in fata magistratului). Somatiunea
putea fi adresata paratului numai intr-un loc public (in forum sau pe strada), nu si la
domiciului paratului, pentru ca era inviolabil.

Daca se intampla ca paraul sa refuze sa-l urmeze pe reclamant, acesta dupa ce constata cu
martori refuzul, il putea lua cu forta pe parat. Paratul putea, insa, sa obtina amanarea
prezentarii la proces; daca reclamantul procura un garant numit « vindex » si il aducea, acesta
se angaja ca il va determina pe parat sa se prezinte la data stabilita.

Era posibil ca paratul de rea-credinta sa se si ascunda pentru a nu putea fi citat, pentru a nu i

se putea adresa somatiunea, caz in care reclamantul putea cere si obtinerea de la magistrat o
« misio in possesionem », adica o trimiere a sa, a reclamantului, in posesiunea sau detensiunea
bunurilor paratului, pentru a-l constrange, astfel, pe parat sa se prezinte.

b. Vadinorium extra judicia - consta intr-o conventie intervenind intre reclamant si

parat, partile litigante, prin care acestea se intelegeau sa se prezinte, la o anumita data, in fata
magistratului.

c. Condictio - consta intr-o somatine prin care reclamantul chema in fata magistratului
pe paratul peregrin. Era aplicabil, deci, doar in proceselor dintre cetateni si peregrini. Ajunsi
in fata magistratului, primul care lua cuvantul era reclamantul, care isi exprima pretentiile prin
utilizarea formelor solemne corespunzatoare procesului ; fata de aceste pretentii, paratul putea
adopta una din trei atitudini posibile : fie sa recunoasca pretentiile, fie sa nege, fie sa nu se
apere cum trebuie.

Atitudinea paratului

Recunoasterea se numea « confesio in iure » (recunoasterea in fata magistratului), iar cel

care recunostea era socotit ca si condamnat, potriv principiului roman « confessus pro
iudicato est » (cel care recunoaste e ca si judecat, adica condamnat). Recunoasterea paratului
era la roman chiar titlu executoriu, fiind mentionata chiar de Legea celor 12 Table si chiar mai
inaintea sentintei de condamnare, adica era socotita mai importanta decat sentinta de
condamnare, lucru imposibil in dreptul modern.In acest caz, procesul nu mai trecea in faza a
doua, incheindu-se in acest punct.

Cea de-a doua atitudine era negarea pretentiilor reclamantului, numita « infitiatio » la
romani.In aceasta situatie, paratul nu recunostea pretentiile reclamantului, dar isi dadea
concursul la realizarea solemntitatilor procesului, adica indeplinea cerintele procedurale.Intr-o
atare situatie, procesul trecea in faza a doua, in fata judecatorului, urmand a se incheia prin
pronuntarea unei hotarari de condamnare sau de absolvire a paratului.

A treia atitudine posibila, de a nu se apara cum trebuie, atitudine numita « non defensio uti
obortet ». Aceasta atitudine din partea paratului era una sicanatoare, el nici nu recunostea
pretentiile, nici nu le nega, dar nici nu colabora cu reclamantul si nici cu magistratul,
praetorul, in vederea indeplinirii conditiilor si cerintelor procedurale. Intr-un asemenea caz,
drept pedeapsa pentru reua sa credinta, paratul era asimilat cu cel condamnat, caz in care, ca si
in prima situatie, procesul nu mai trecea in faza a doua si se incheia aici.
 Magistratii

Calitatea de magistrat judiciar, persoana care organiza procesul, a fost indeplinita de mai
multe functii, persoane, de-a lungul timpului. Primul magistrat judiciar, in ordine cronologica,
era regele, care era si judecator suprem, in epoca regalitatii romane.

Dupa el, atributiile judiciare au fost preluate de catre consuli, care au avut exclusivitate pana
in anul 367 i.e.n, cand a aparut praetorul urban, mai tarziu, a aparut si praetorul peregrin
in 242 i.e.n, care organiza procesele intre cetateni si peregrini.

Atributiile judiciare limitate aveau si aedilii curuli, care aveau atributii judiciare limitate, atat
sub aspect valoric, cat si sub aspectul locului, instrumentau procesele iscate ca urmare a
actelor din targuri si piete.

In Italia, in afara Romei, jurisdictia apartinea reprezentantului praetorului urban, in timp

ce, in provincii, atributiile judiciare aveau guvernatorii, la nivelul intrregii provincii, precum
si in orasele provinciale, magistratii municipali, erau « duum viri iuri dicundo », in colonii si
« quatorviri iure dicundo », in municipii.

Competenta magistratilor

Competenta acestor magistrati judiciari era exprimata prin doi termeni: « iuris dictio » si
« imperium ». « Iuris dictio » desemna dreptul magistratului judiciar de a supraveghea
indeplinirea formelor specifice fiecarui tip de proces, «iuris dictio» fiind de doua feluri: iuris
dictio contentiosa si iuris dictio gratiosa sau voluntaria.

Iuris dictio contentiosa, jurisdictia contencioasa, cand interesele partilor erau divergente si
procesul trebuia sa se incheie prin pronuntarea unei veritabile hotarari, sentinta de
condamnare sau de absolvire.

Jurisdictia era gratioasa sau voluntara cand interesele partilor erau comune si cand acestea
colaborau, atat intre ele, cat si cu magistratul, in vederea obtinerii rezultatului dorit de parti, in
cadrul unui proces simulat.

Un exemplu de astfel de proces era « in iure cisio ». La acest proces s-a recurs mult timp, intr-
o vreme in care contractul de vanzare nu aparuse inca, urmarindu-se ca, prin intermediul
unui proces simulat, sa se realizeze o vanzare. In acest scop, cumparatorul lucrului il chema
in judecata pe proprietarul acelui lucru, pe vanzator si afirma in fata magistratului ca lucrul in
cauza ii aparatinea. Paratul, fata de aceste pretentii, tacea, « cedit in iure », recunoscand,
asadar, implicit, prin tacerea sa,

in fata magistratului, pretentia reclamantului. Fata de aceasta afirmatie si acesta tacere,

praetorul pronunta cuvantul « adico », prin care ratifica declaratia reclamantului si
consfintea dreptul la proprietate, ajungandu-se la schimbarea de proprietate asupra lucrului in
discutie.
Prin cuvantul «imperio», se intelegea puterea de comanda a unui magistrat superior. In unele
texte romane, se face distinctie intre « imperium merum » si « imperium mixtum ».

Imperium era puterea de a comanda o armata, iar imperium mixtum reprezenta dreptul de a
organiza o instanta (si e evident ca praetorul exercita numai atributiile ce decurgeau din
imperium mixtum, nu si comanda armatei).

Solemnitatea procedurii legisactiunilor: cuvintele solemne si zilele faste

Solemnitatea procedurii legisactiunilor impunea ca si magistratul si praetorul sa pronunte

anumite cuvinte solemne, in numar de trei : «do», «dico» sau «adic ».

Prin cuvantul « do » sau formula « do iudicem », in traducere, « iti dau judecator », praetorul
confirma pe judecatorul, persoana particulara, ales de catre parti.

Prin cuvantul « dico », praetorul incredinta cu titlu provizoriu obiectul litigios uneia dintre
parti, pe durata procesului. Erau situatii in care depinde daca se disputa dreptul de proprietate
asupra unui sclav, caci acesta necesita intretinere, hrana, fiind incredintat unei persoane care
aducea niste garantii pe durata procesului.

Prin cuvantul « adico », praetorul ratifica delcaratia uneia dintre parti, consfintind dreptul
acesteia.

Pretorul putea indeplini aceste formalitati numai in anumite zile, zile faste, in care se puteau
judeca procesele. Nu erau socotite zile faste zilele in care se intruneau comitiile pentru a vota
legi sau pentru a-i alege pe magistrati, asa numitele « dies comitiales ». Nu erau nici ziele in
care se sarbatoreau anumite datini si nici zilele in care se aduceau sacrificii zeilor (de
sarbatoare religioasa).

Solutionarea litigiului prin mijloace administrative

Pretorul dispunea, in aceasta prima faza, de unele mijloace administrative prin care el putea
solutiona litigiul inca din aceasta faza, nefiind necesara trimiterea partilor in fata
judecatorului, iar cele patru mijloace administrative sau procedee administrative de
solutionare a litgiului erau :

 stipulatiunile pretoriene
 misio in possesionem
 interdictele
 restitutio in integrum.

Stipulatiunile pretoriere, numite si « stipulationes praetorium » reprezentau

contracte verbale incheiate de partile litigante la ordinul praetorului. Prin aceasta,
stipulatiunile pretorului difereau de stipulatiunile obisnuite, care se incheiau din initiativa
partilor contractante. (se desfasura un dialog, stipulantul intreba cealalta parte: « Promiti sa-
mi dai 100 de asi?» si promitentul raspundea «Promit» si se incheia un contract.) In acest caz,
acest dialog se incheia la ordinul praetorului.
In unele cazuri, dupa ce avea loc o dezbatere contradictorie in fata pretorului, pretorul
ordona partilor sa incheie o stipulatiune prin care una dintre parti sa-si asume o obligatie in
favoarea celeilalte, iar un exemplu in acest sens este stipulatiunea pretorului transmisa de
Gaius, in Institute, exemplu denumit « damnum infectum » (paguba iminenta, neprodusa
inca). Era vorba despre cazul a doi vecini, proprietari de case alaturate, una din case aflandu-
se intr-o stare avansata de ruina si amenintand sa se prabuseasca peste casa de alaturi.

Fata de aceasta situatie, proprietarul casei puse in pericol il chema in judecata pe vecin, iar
pretorul, dupa ce verifica paguba iminenta, obliga partile sa incheie o stipulatiune prin care
paratul, adica proprietarul casei in stare de ruina, sa se oblige a-i plati reclamantului o anumita
suma cu titlu de despagubire, pentru cazul in care casa sa se va prabusi peste cea a
reclamantului. Suma cu titlu de despagubire, insa, era fixata de reclamant, care supraevalua cu
mult eventualul prejudiciu, motiv pentru care, in practica, paratul prefera sa gaseasca o solutie
pentru a nu plati o despagubire disproportionata (repararea casei, a imobilului).

Misio in possesionem, care insemna trimiterea reclamantului in posesiunea sau

detensiunea bunurilor paratului, la care se recurgea in scopul de a exercita o presiune asupra
acelei persoane care incerca sa se impotriveasca, fie la recunoasterea, fie la realizarea unor
drepturi de catre titularii lor. Un exemplu in acest sens e cazul paratului care se ascundea
pentru a nu fi citat, iar un al doilea exemplu e cazul paratului care refuza sa incheie o
stipulatiune pretoriana.

Interdicta (interdictele), reprezentau ordine prin care pretorul ordona partilor sa faca
sau sa nu faca un anumit act juridic, iar interdictele erau de doua feluri : simple, cand ordinul
era adresat doar uneia din parti si duble,cand ordinul era adresat ambelor parti.

Restitutio in integrum , adica repunerea in situatia anterioara. Restitutio in integrum

reprezenta ordinul prin care pretorul desfiinta actul juridic pagubitor pentru relcamant,
repundand, astfel, partile in situatia anterioara facerii acelui act.

Pe cale de consecinta, reclamantul redobandea dreptul subiectiv pe care il pierduse ca urmare

a actului juridic pagubitor, numai ca el urma sa mai intenteze o actiune penrtru valorificarea
acelui drept renascut, acest lucru era necesar pentru ca reclamantul, prin restitutio in integrum,
era repus in situatia de luare numai in drept, nu si in fapt, si de aceea era nevoie sa se deschida
un nou proces pentru a-si valorifica acel drept subictiv redobandit.

Astfel, exista, de exemplu, restitutio in integrum ob absentiam («ob» = din cauza): repunerea
in situatia anterioara din cauza absentei, in situatia unui cetatean roman care a lipsit multa
vreme din Roma, in interesul statului roman, fiind plecat cu o ambasada la Atena. La
intoarcerea la Roma, cetateanul respectiv a constatat ca un bun al sau fusese uzucapat si ca,
deci, nu mai este proprietar asupra acelui bun. Drept urmare, el s-a adresat pretorului, caruia i-
a invederat motivul absentei sale din Roma, precum si faptul ca el nu a fost un propriet
nediligent (neglijent), pentru a i se aplica uzucapiunea, sanctiunea.
Dupa ce-l verifica, pretorul pronunta o restitutio in integrum, prin care desfiinta actul jurid
pagubitor pentru reclamant, adica chiar uzucapiunea, repunea partile in situatia anterioara,
astfel ca reclamantul redevenea proprietar al acelui lucru.Reclamantul redevenea proprietar,
insa, numai in drept, nu si in fapt, pentru ca el nu avea posesiunea efectiva a bunului, bunul
aflandu-se in continuare, fizic, la uzucapant, motiv pentru care, in calitatea de proprietar
renascut, el intenta o actiune in rem, in revendicare, impotriva uzucapantului, pentru a-si
redobandi si fizic bunul respectiv.

Ulterior, in practica, au fost si alte cazuri de restitutio in integrum :

- restitutio in integrum ob metum : din cauza violentei

- restitutio in integrum ob dulum: din cauza inselaciunii
- restitutio in integrum ob etatem : din cauza varstei
- restitutio in integrum ob capitis deminutionem : din cauza desfiintarii personalitatii
(=desfiintarea statutului juridic al unei persoane care dobandea, in anumite
conditii, un statut juridic nou,de exemplu, adoptatul nu mai avea statutul de
descendent al unei familii si dobandea statutul artificial, nou, de fiu emancipat al
unei alte familii).

Ultimul act al fazei in iure era « litis contestatio », dupa care procesul trecea in faza a
doua. “Litis contestatio”, in procedura legisactiunilor, semnifica luarea de martori, adica a
unor martori care constatau atat cele petrecute in fata magistratilor, cat si dorinta partilor de a
trece in faza a doua a procesului, adica de a ajunge in fata judecatorului.Nu erau martori care
sa dovedeasca sustinerea uneia dintre parti, ci constatau efectuarea procedurii in prima faza
(in iure).

faza in iudicio
Ajunsi in fata judecatorilor, in iudicio, partile utilizau limbajul comun, acum, nu se mai
recurgea la formule si simboluri.

Primul care lua cuvantul era tot magistratul, caruia ii revine si sarcina probei, sa
demonstreze sustinerile sale. Mijloacele de proba la romani erau : proba testimoniala, adica cu
martori, proba cu inscrisuri si proba cu prezumtii (concluzii pe care judecatorul le trage de la
un fapt cunoscut catre un fapt necunoscut).

La romani, insa, in acea epoca, nu exista o ierarhie a probelor, in raport de forta lor
probatorie, astfel ca un inscris, de pilda, putea fi combatut cu martori.

Dupa aceea, vorbea paratul, care administra probe in aparare, la randul sau.

Dupa aceasta, urmau pledoariile avocatilor, cel mai vechi avocat roman a fost « patronus
causarum », caci cetatentii straini stabiliti la Roma nu cunosteau dreptul roman, nu erau
romani, iar cand intrau in conflicte de natura juridica, cand se intenta un proces, erau nevoiti
sa recurga la serviciul patronului lor, care ii asista in proces.(Patronii romani nu aveau dreptul
de a-si reprezenta clientul, ci doar de a asista partille, pentru ca avocatul sa poata pleda.)
Dupa pledoriile avocatilor, judecatorul pronunta o sentinta. Daca probele erau insuficiente,
deseori judecatorul dadea dreptate partii mai onorabile, partii mai avute (si depozitiile
martorilor erau apreciate in raport cu pozitia lor sociala).

Spre deosebire de prima faza, in a doua faza, procesul se putea desfasura si in lipsa uneia
dintre parti, in acest sens, potrivit unei reguli prevazute de Legea celor 12 Table,
« postmeridiem presenti litem aldicito » (- dupa-amiaza, procesul e castigat de cel prezent),
judecatorul trebuind sa astepte pana la amiaza si, daca numai una dintre parti se prezenta, el
trebuia sa dea castig de cauza celui prezent potrivit acestei reguli.

Judecatorii erau persoane particulare, alese de parti si confirmate de magistrat prin cuvantul
« do ». Desi nu erau de profesie, nu oricine putea fi judecator, caci, initial, au putut fi
judecatori doar senatorii, iar, ulterior, au dobandit acest drept si cavalerii, cu conditia
indeplinirii unui minim de avere, pentru a nu fi expusi riscului coruperii.

Cel mai important judecator era « iudex unnus », judecator unic roman, care judeca acele
procese in care trebuia sa constate daca pretentiile reclamantilor erau intemeiate si care
pronunta o sentinta de absolvire sau de condamnare a paratului. Uneori, partile nu isi disputau
existenta dreptului, ci doar intinderea lui, de pilda, in caz de iesire din indiviziune sau de
partaj, cand judecatorul nu se mai numea « iudex », ci se numea « arbiter » (arbitru).

In afara judecatorilor, persoane fizice, existau si tribunale, instante colective, de doua feluri :

 Tribunalele nepermanente erau constituite dintr-un numar impar de judecatori, numiti

« recuperatores », care solutionau procesele dintre cetateni si peregrini si eventulaele
abuzuri comise de guvernatorii din provincii, abuzuri numite « repetunde ».
 Tribunalele permanente erau in numar de doua : pe de o parte, « decemvirii litibus
iudicantis »= cei 10 barbati care sa judece procesele si « centumvirii litibus iudicatis »
= cei 100 de barbati care sa judece procesele. Tribunalul decemviral solutiona
procesele referitoare la libertate, iar cel format din 100 de barbati solutiona procesele
referitoare la proprietate si la mostenire. Cei 100 de barbati, de fapt, erau 105, pentru
ca Roma avea 35 de cartiere si fiecare cartier isi desemna trei judecatori pentru acest
tribunal. Pentru ca erau in numar foarte mare, tribunalul nu judeca in plen, ci pe
sectiuni numite « haste ».

Legisactiunile de judecata
1. Sacramentum: avea doua forme - sacramentum in rem si sacramentum in personam.

Prin sacramentum in rem, se judecau procesele referitoare la dreptul de proprietate, (« res,

rei »= lucru), in materia bunurilor.

Prin sacramentum in personam, se solutionau procesele referitoare la dreptul de creanta,

deci,in materia obligatiilor.

Sacramentum in rem reprezenta forma originala a actiunii in revendicare si reprezinta o

legisactiune primitiva corespunzatoare nivelului de atunci al gandirii juridice romane.
Formele solemne corespunzatoare aceste legisactini au fost transmise prin « Institutele » lui
Gaius, care descrie un proces solutionat prin aceasta legisactine si care a avut drept obiect
dreptul de proprietate asupra unui sclav.Precizam ca nu utilizam termenii de « reclamant » si
de « parat », pentru ca ambele parti reclama dreptul de proprietate asupra sclavului.

Potrivit lui Gaius, partile se prezentau in fata magistratului, primul care lua cuvantul fiind cel
ce avusese intitiativa procesului si care rostea urmatoarea formula solemna : «Huunc ego
hominem ex iure quiritium meum esse alio, secundum suam causa.Sigu dixi ecce tibi
vindictam imposuli.» (Afirm ca acest sclav este al meu potrivit regulii quiritare si, conform
cu conditia sa juridica, dupa cum am spus, iata, pun nuiaua pe tine). Nuiaua, « vindicta », era
socotia de romani un simbol al puterii, dupa cum insasi proprietatea era considerata a fi o
emanatie a puterii individuale. In epoca primitiva, proprietatea se crea, nu se dobandea, relatia
era strict legata de persoana titulara.

Dupa aceasta formula, adversarul sau lua si el cuvantul si pronunta exact aceeasi forumla si
savarsea aceleasi gesturi, dupa care intre parti avea loc, prin utilizarea de gesturi rituale,un
simulacru de incaierare, de lupta,ceea ce simboliza epoca anterioara fondarii statului, cand
litigiile intre persoane se solutionau prin razbunarea sangelui.

La un moment dat, magistratul intervenea prin formula « mitite ambo hominem » (Lasati
amandoi sclavul!»). Interventia magistratului simboliza interventia statului in opera de
distribuire a jusititei, dupa care, cel ce avusese initiativa procesului il intreba pe adversar :
«Iti cer sa-mi spui in ce scop ai revendicat », iar adversarul raspundea «Mi-am exercitat
dreptul meu dupa cum am pus nuiaua », la care cel ce avusese intitiativa procesului
replica: «Pentru ca ai revendicat pe nedrept, te provoc la un sacramentum », iar adversarul
raspundea « Et ego te» (Si eu te provoc pe tine ).

Cuvantul «sacramentum» e susceptibil de doua sensuri : sensul de «juramant», dar si sensul

de «pariu», acesta din urma fiind incident in cazul de fata. Suma pariului era de 50 sau de
500 de asi, dupa cum valoarea obiectului litigios era mai mare sau mai mica de 1000 de asi.
Initial aceasta suma era depusa efectiv in templu, de catre parti, dupa care, mai tarziu, suma
pariului a fost doar promisa, cu conditia ca promisiunea sa fie intarita de garanti, numiti
«index».

Dupa aceasta, dupa ce se paria, magistratul proceda la oprirea provizorie a obiectului litigios,
in speta a sclavului, care era incredintat acelei parti care aducea garanti numiti « predes litis et
viriciarum » si care se angajau ca, in cazul in care partea responsabila va pierde procesul, o
vor determina pe aceasta sa remita lucrul partii castigatoare, dupa care procesul trecea in faza
« in iudicio », unde judecatorul cerceta cauza si, dupa ce si forma o parere, pronunta o
hotarare, dar nu in mod direct, caci el nu arata cine a castigat procesul, ci in mod indirect,
aratand care dintre cele doua sacramenta a fost « iustum », care dintre parti depusese pariul in
mod just, iar cel ce depusese just, isi recupera si suma cu titlu de pariu si sclavul, iar celalalt
pierdea si sclavul si banii, acest pariu se constituia, deci, intr-o sanctiune financiara pentru
cel ce revendica un bun pe nedrept.

Cursul 7
Sacramentum in personam aveau ca obiect fie o suma de bani, fie un lucru. Nu ni s-au
transmis informatii directe privind aceasta legisactiune, dar exista indicii ca si in acest caz
avea loc o dezbatere contradictorie intre parti in fata magistratului, urmata de provocarea la un
pariu ,dupa care procesul trecea in faza a doua, care se incheia printr-o sentinta pronuntata tot
in mod indirect.

Cea de-a doua legisactiune de judecata era iusidics arbibitrive postulation (alegerea de
judecatori sau de arbitru), Gaius ii spunea si iudicis postulation. Si in acest caz avea loc o
dezbatere inf ata magistratilor, urmata de cererea partilor de a se numi un judecator sau un
arbitru. Aceasta legisactine era mai evoluata, deoarece avea o sfera mai larga de utilizare, ea
fiind folosita pentru valorificarea creantelor izvorate din spontio, era valorificata si in scopul
iesirii din indiviziune, de partaj, precum si in cazul in care obiectul obligatiei nu era
determinat, el fiind supus unei evaluari de catre judecator, evaluare ce se realiza printr-o litis
estimation. Cu privire la acest ultim aspect, iudis arbitrive postulation era superioara lui
sacramentum in personam, aceasta avand ca obiect o creanta determinata. In general, iudicis
postulation este superioara deoarece nu se mai porneste de la un pariu, cel care pierde
procesul nemaifiind pus sa palteasca o amenda, ci doar sa plateasca obligatia.

Condictio a aparut la sfarsitul Republicii, fiind introdusa prin legile Sillia si Calprnia (sf. sec
II en) si care reprezinta tot o perfectionare adusa lui sacramentum in personam. In cadrul
acesteia avea loc o dezbatere, dupa care in cazul in care partul avea o atitudine negativa,
partile litigante conveneau sa se intalneasca din nou in fata magistratului, peste 30 de zile,
pentru a allege un judecator. Ca si in cazul lui sacramentum in personam, pierzatorul platea si
o amenda, doar ca aceasta n ureprezenta o suma fixa, ci una variabila, care era stabilita de
judecator, in raport de valaorea obiectului litigios. Aceasta procedura avea ca obiect o suma
de bani determinata sau care avea ca obiect un alt lucru determinat.

Pe langa aceste 3 legisactiuni de judecata, mai existau 2 legisactiuni de executare. Ele erau
necesare pentru ca judectorul, fiind un simplu particular, nu putea pronunta o hotarare
executorie pin ea insasi, deoarece n uera invesitta cu aotoritate, drept pentru care, pentru
punerea in executare, partea sa se prezinte din nou la magistrate, recurgand la una dintre cele
2 legisactiuni de executare:

1. Manus iniectio (apucarea cu mana)

2. Pignoris capio (lurea de gaj)

Manus iniectio era utilizata pentru valorificarea unei sentinte de condamnare la plata unei
sume de bani catre reclamant. Dupa pronuntarea hotararii, reclamantul devinea creditori, iar
paratul – debitor. Creditorul astepta 30 de zile, dupa care, daca debitorul nu platea, il chema in
fata magistratuli caruia ii infatisa situatia neplatii. Maigstratul, dupa ce verifica sustinerle
creditorului, daca el constata ca acestea se confirma, il atribuia e debitor in mainile
creditorului, prin pronuntarea cuvantului adico (prin care ratifica cererea creditorului) de a i se
da persoana debitorului, de unde rezulta ca aceasta legisactiune n uera una de executare
asupra bunurilor, ci asupra persoanei debitorului. Dupa aceasta, creditorul il lua cu sine pe
debitor si I lducea I inchisoarea sa personal (carcer personam) unde il tinea pe debitor in
anumite conditii prevazute de Legea celro XII table, vreme de 60 de zile. Iar daca dupa
expirarea acestui termen, datoria n uera platita, creditorul avea dreptul de a-l vinde pe deibtor
ca sclav, dar nu la Roma, caci cetateanul roman n uputea fi sclav in propria cetate, ci trans
Tiberim (dincolo de Tibru).

Pentru debitor existau 3 alternative la vanzarea sa ca sclav:

1. in primele 60 de zile, creditorul trebuia sa il scoata pe debitor la 3 targuri succesive, in

speranta ca astfel se va ivi cineva care sa ii plateasca datoriile debitorului.
2. aparitia unui vindex, a unui tert care sa afirme ca debitorul fusese condamnat pe
nedrept si ca el nu ar datora nimic. In acest caz se nastea un nou process, intre vindex
si creditor, process care, daca se solda cu pierderea acestui de catre vindex, avea drept
rezultat condamnarea lui vindex la dublul sumei contestate, urmand ca vindex, daca
era solvabil, sa ia locul debitorului.
3. a treia altenrativa era ca debitorul, constient de insolvabilitatea sa, sa incheie o
conventie cu creditorul prin care sa se oblige sa munceasca in contul datoriei in
calitate de addictus (persoana cu o conditie juridical speciala, care, desi libera, era
tratata ca sclav.)

Legea celor XII table mai cuprinde dispozitii in care se arata ca, in cazul in care nu era
posibila vanzarea debitorului ca sclav si existau mai multi creditori, acestia puteau s ail ucida
pe debitor sis a isi imparta trupul lui. Nu exista indicia ca aceasta procedura s-au si aplicat, dar
ea este relevant pentru nivelul primitiv al mentalitatii romane de la acea vreme, dar si pt
gravele consecinte pe care trebuia sa si le prefigureze un debitor cand isi asuma o datorie.

A doua legisactiune este pignoris capio/luarea de gaj, avea un caracter extrajudiciar, unii
jurisconsulti aratand ca aceasta nu era o veritabila legisactiune, ci o forma de justitie private.
Caracterul extrajudiciar era dat de faptul ca ea nu presupunea existenta unei sntinte de
condamnare, nici prezenta magistratului si nici chiar cea a debitorului. Din aceasta cauza,
sfera ei de aplciabilitate era restransa, aceasta aplicandu-se in 4 cazuri determinate care aveau
ca element comun faptul ca era vb de interee publice. In toate aceste 4 cazuri, creditorul, cu
prontnarea unor termini solemni si in prezenta martorilor, lua un bun din patrimonial
debitorului pe care nu il putea nici folosi, nici instraina pt a-si recupera creanta, dar pe care il
putea distruge daca debitorul nu platea datoria. Tinand cont de faptul ca ubnul luat din
patrimoniul debitorului depasea valoarea datoriei => ca aceata forma de executare era una de
excutare asupra persoanei si nu asupra bunurilor statului.

Procedura forumulara
A aparut in contextual dezvoltarii economiei de schimb si care se caracterizeaza prin utlizarea
unei formule pe care o redacta pretorul si prin care acesta avea posibilitatea sanctionarii unor
cauze noi, cosnacrand, astfel, noi drepturi subiectilor. Aceasta procedura a fost introdusa prin
legea Aebutia si a functionat in paralel cu legisactiunea, care nu a fost abrogata. Gaius arata
ca procedura ofrumulara a aparut deoarece legisactiunile devenise odioase romanilor din
cauza formalismului excesiv. In contextual relatiilor economice care presupuneau schimburi
ce se realizau cu rapiditate, procedura legisactiunilor devenise o franca resimtindu-se nevoia
unei noi procedure care sa fie in consonanta uc rapdiitatea tranzactiilor.

Aceste proceduri s-au aplicat, format, in parallel caci, in fapt, nimeni nu mai aplela la
legisactiuni, acestea cazand in desuetudine, motiv pentru care August a dat Legile Iuliae
Iudiciariae, prin care a abrdat procedura legisactiunilor.

Asa cum arata si numele acestei procedure, elemental central il reprezinta ofrumula, definite
ca fiind un mic program de judecata intocmit de pretor in colaborare cu partile litigate si prin
care pretorul ii arata judecatorului din faza a II-a cum sa procedeze in vederea solutionarii
litigiului. Numarul formulelor era mare deorece, pt fiecare drept subiectiv exista o actiune
distincta, iar fiecarei actiuni ii corespundea un anumit tip de formula, ceea ce inseamna ca
existau tot atatea tipuri de formule, cate tipuri de drepturi subiective existau.

Trebuie aratat ca dreptul de actiune reprezenta cererea adresata de reclamant magistratului cu

scopul de a i se elibera un formular. Pretorul cauta in edictul sau si daca gasea un tip
corespunzator de formular, il completa cu datele concrete privind procesul, dar existau si
situatii in care preoturl, desi considera ca sunt echitabile pretentiile nu gasea un tip de formua
care sa se preteze acelro pretentii. In acest caz, pretorul ava posibilitatea sa creee un nou tip de
formula, pe care il elaboraaratand faptele care l-au determinat sa considere ca este echitabil ca
pretentiile reclamanetului sa fie deduse in justitie. Astfel, acordand acces in justitie unor
pretentii, pretorul investea acele pretentii cu valaore de drept subiectiv.

Informatii despre acest proces ne transmite Gaius, care arata ca orice process incepea cu
rostierea numelui judecatorului, tot el aratand ca o formula avea parti principale si parti
accesorii. Partile principale erau 4:

 Intentio - erau trecute pretentiile reclamantului si era de doua tipuri: intention certa si
intenio incerta (cand dreptul reclamantului era lasat la aprecierea judecatorului), care
trebuia sa procedeze la un litis estimatio.
 Demonstratio - cuprindea actul sau faptul juridic ce reprezenta cauza juridica al
pretentiilor reclamantului, izvorul pretentiilor reclamantului.
 Adiudicatio - era doar in formula actiunilor iesire din indiviziune, reprezentand o
imputernicire ce era acordata jduecatorului de catre pretor prin care acesta era
autorizat sa atribuie partilor idn proces dreptul de proprietate asupra unei parti dintr-un
lucru.
 Condemnatio - magistratul il imputernicea pe judecator sa pronunte o sentinta de
absolvire sau de condamnare a paratului, dupa caz. Aceasta imputernicire era necesara
deoarece jduecatorul era un particular care nu ar fi avut voie sa pronunte sentinte.

Una sau mai multe din aceste parti puteau lipsi, cu exceptia lui intention care era oblgiatorie
in orice formula.

Partile accesorii erau:

  Prescriptiones – precizari pe care magistratul, la cererea unei sau alteia dintre parti,
trecea in frutnea formulei imediat dupa numirea de judecator. Orecizarile facute in
favoare reclamantului se numeau prescriptiones proactore, iar precizarea facuta in
favoarea paratului se numea prescription pro reo. reclamantul este creditor al
unei rente viagere (o suma de bani platibila in rate lunare/anuale pe durata vietii
creditorului); daca debitorul nu platea o rata a rentei,creditorul il putea chema in
judecata,dar el trebuia sa precizeze intr-o prescriptiune ca el deduce in justitie doar
dreptul asupra ratei neplatite; daca el nu ar fi facut o asemenea precizare, s-ar fi
interpretat ca el deduce in justitie intregul sau drept de creanta,adica dreptul asupra
intregii rente viagere,adica asupra tuturor ratelor posibile ale rentei,ceea ce atragea
riscul ca in cazul unei viitoare alte neplati, el sa nu mai aiba un mijloc de constrangere
impotriva debitorului. La romani, pt un sg drept exista o sg actiune si s-ar fi considerat
ca reclamantul si-a epuizat dreptul la actiune cu prilejul actiunii precedente
 Exceptions – reprezinta mijloace de aparare ale paratului pri ncare acesta nu nega
pretentiile reclamantului, dar invoca anumite imprejurari de natura a aparaliza aceste
pretentii (paratul nu nega ca a primit 1000 de asi de la reclamant, dar arata ca ulterior
acordarii imprumutului, acesta l-a iertat de datorie). Aceste exceptiuni nu puteau fi
invocate direct in fata instantei, fiidn infatisate magistratului in prima parte a
procesului, pt a fi trecute in formula, caci judecatorul nu le puta lua altfel in
cosnderare. Exceptiuniel aveau un caracter absolutoriu, adica daca erau gasite
intemeiate de catre judecatori, acesta era oblgiat sa pronunte o hotarare de absolvire.
Exceptiunile nu aveau u ncaracter minutoriu (daca reclamantul formueaza o actiune pt
1000 de asi, iar paratul sustien ca a fost iertat de jumatatae de datorie, dovedind acest
lcru, judecatorul nu il va condamna la plata celeilalte jumatati, ci il va absolvi de
intreaga pretentie, deoarece judecatorul era scalvul formulei, prin ea acesta fusese
investit cu pretentia reclamantului, iar daca din probe rezulta o suma mai mica, el n
uavea imputernicire sa se pronunte la acea alta solutie.) Exceptiunile au inlaturat
aplicarea principiului unitatii de chestiune, care dominase prcesul civil roman,
principiu in virtutea caruia jduecatorul nu putea lua in cosndierare decat pretentii ale
reclamantului, nu sip e cele ale paratului.

Ele erau introduse doar la cererea partilor.

In ceea ce priveste desfasurarea procesului in faza in iure, apar unele inovatii. In materia
citarii, desi se folosesc aceleasi trei procedee de citare, tinde sa se generalizeze vadimonium
extrajudiciar. In situatia in care paratul se ascundea pt a nu fi citat, se acorda o misio
inposesionem, care dobandeste caracter executoriu, in sensul ca reclamantul poate incepe sa
vanda din bunurile paratului.

In ceea ce priveste activitatea partilor, era necesar ca partile sa fie prezente, doar ca
dezbaterile in fata sa se desfasura in mod liber, cu uitlizarea limbajului cumun, fara formule
solemne, iar fata de pretentiile reclamantului, paratul poate adopta celeasi trei atitudini ca in
procedura anterioara.
In litigiile care aveau ca obiect o suma de bani,litigiul putea fi solutionat inca din aceasta faza
prin recurgerea la un juramant, aceasta procedura fiind numita iusiurandum necessarium.
Reclamantul ii arata paratului care sunt pretentiile sale, iar daca paratul avea o atitudine
negativa,ii putea cere acestuia sa jure ca ii datoreaza. Daca paratul refuza, el era considerat ca
si condamnat. Dar paratul ii putea intoarce juramantul reclamantului, si ii putea cere sa jure ca
are drept de creanta, dar daca reclamantul accepta si jura, paratul iar era asimilat celui
condamnat.

Dupa incheierea dezbaterilor in fata praetorului,praetorul ii acorda sau nu reclamantului

actiunea.Acordarea actiunii echivala cu redactarea formulei. Trebuie spus ca actiunea in
procedura formulara semnifica cererea adresata de reclamant praetorului in scopul de a i se
elibera o formula. Dupa redactarea formulei, ultimul act al fazei in iure purta acelasi nume ca
si in procedura anterioara, litis contestatio, numai ca sensul difera.

Acum, acesta consta in remiterea unei copii de pe formula de catre reclamant, paratului, sau
dictarea ei. In acest sens, litis contestatio are o importanta speciala, deoarece cele mai multe
reforme in materia obligatiilor au fost facute prin specularea efectelor lui litis contestatio din
procedura formulara. Efectele lui litis ocntestatio erau in numar de trei:

 Extinctiv – dreptul dedus in justitie de catre reclamant, se stingea,

 Creator – se nastea un nou drept, care il avea ca titular tot pe reclamant, dar care era
un drept de dreanta asupra unei suem de bani, respectiv asupra acelei sume de bani la
care judecatorul il condamna pe parat. Sentinta de condamanre era exclusiv pecuniara,
adica paratul era condamant la plata unei sume de bani, indifferent de obiectul
pretentiilor initiale ale reclamantului, intre dreptul initial si dreptul nou-creat puteau
exista deosebiri in functie de natura juridica, de obiectul si de cauza juridica a
dreptului initial. Avem, practice, trei ipoteze posibile:
1. Dreptul initial al reclamantului era un drept real, care dupa litis contestati se
transforma in unul de creanta, ceea ce inseaman ca dreptul nou creat difera sub
aspectul naturii juridice;
2. Dreptul initial reprezenta un drept de creanta ce avea ca obiect un lucru, cazi
ncare deosebiriele intre cele 2 lucruri sunt de obiect si de cauza juridical;
3. Dreptul initial erau un drept de creanta asupra unei sume de bani, fiind diferita
doar cauza juridical.
 Fixator – din momentul lui lidis contestation, se stabilesc elementele reale si persoale
ale prcesului. Elementele reale reprezentau pretentiile reclamantului, caci in fata
judecatorului, reclamantul nu putea frmula alte pretentii decat cele formulate in fata
pretorului, iar elemntele personale se refereau la identitatea partilor si a jduecatorului,
astfel, daca pe parcursul procesului se intampla ca judecatorul sa moara, partiel
trebuiau sa se duca in fata pretorului pt a desemna un nou judecator. La fel se intampla
daca murea unul dintre parti, succeorii sau nu intrau de drept in locul partii decedate in
proces, ci trebuiau trecuti in formula in locul partii decedate.
Curs 8 Drept roman

Procedura formulara
Reprezentarea in justitie

Reprezentarea in justitie este definita drept sistemul juridic in virtutea caruia o persoana
numita “reprezentant” participa la proces in numele altei persoane numita “reprezentat”.

Romanii au fost mult timp reticenti fata de ideea reprezentarii in justitie, socotind ca este
inadminisibla potrivit principiilor “nemo aliemo nomine lege agere potest”- nimeni nu poate
intenta un proces sau o actiune a legii in numele altuia. Dezvoltarea economica i-a determinat
pe romani sa-si schimbe atitudinea, motiv pentru care ei au cautat si gasit unele expediente in
justitie pentru a o putea realiza.

Din punctul de vedere al efectelor sale, reprezentarea poate fi de doua feluri:

 reprezentarea perfecta - cand efectele sentintei se produc direct asupra celui

reprezentat
 reprezentarea imperfecta - cand efectele sentintei se produc asupra reprezentantului,
fiind necesar ca acesta, prin acte ulterioare si distincte, sa transmita reprezentatului
drepturile sau datoriile izvorate din acea sentinta - ceea ce insemna ca reprezentantul
trebuia sa transfere ulterior procesului efectele hotararii care se produceau in persoana
sa.

Romanii, initial, au admis doar reprezentarea imperfecta, pe care au realizat-o pe cale

procedurala, apeland la o « formula cu transpozitiune » - acea formula in care in intentio
figura numele reprezentatului, caci el era titularul dreptului dedus in justitie, iar in
condemnatio, figura numele reprezentantului, caci el participa efectiv la proces.

La origine, reprezentatul in justitie era numit numai cu respectarea unor forme solemne si
numai in prezenta adversarului, cel mai vechi reprezentant cunoscut fiind «cognitor», care era
constituit in prezenta adversarului si a pretorului, pretorul rostind : «tibi cognitorem do
formula» - iti dau reprezentant. Ulterior, reprezentantul in justitie a putut fi constituit si in
absenta unor forme solemne si chiar in lipsa adversarului, cum ar fi, de pilda, «procurato ».

Cu timpul, romanii au admis chiar si reprezentarea perfecta, ideea acesteia, ca urmare a

perfectionarii aduse sistemului pretorului de catre jurisprudenta. Astfel, actiunea prin care se
obtinea executarea sentintei la care participase cognitor se dadea direct reprezentatului, celui
reprezentat, ceea ce inseamna ca efectele sentintei, practic, se produceau direct asupra
reprezentatului, ca si cum reprezentantul nu ar fi participat la proces.

In faza in iudicio, a doua a procesului, nu intervin foarte multe noutati, fata de procedura
legisactiunilor, fiind necesara precizarea ca se atenueaza acea regula potrivit careia
judecatorul dadea castig de cauza partii prezente, in cazul absentei celeilalte parti. Este vorba
de regula « postmeridiem presenti litem addicito ». Acum, se admit unele situatii de amanare
a procesului, in cazul in care cealalta parte era in imposibilitate de prezentare. Tot in perioada
procedurii formulare, dobandeau dreptul de a fi judecatori, alaturi de senatori, si cavalaerii, cu
conditia indeplinirii unui minim de avere de 400 000 de sesterti.

Ca si in cazul procedurii legisactiunilor, in situatia in care judecatorul era in dubiu asupra

adevarului, era obligat sa dea dreptate partii mai onorabile, adica partii mai avute, iar daca nu
reusea sa-si formeze defel o idee asupra solutiei in proces, judecatorul putea chiar sa refuze sa
pronunte o sentinta, savarsind ceea ce astazi s-ar numit delegare de dreptate.

Actiunile din procedura formulara

In procedura legisactiunilor, actiunile erau cinci, limitate ca numar si corespundeau unor

situatii determinate, astfel ca cel care avea pretentii ce nu se potriveau cu fizionomnia uneia
din cele cinci actiuni, se afla in imposibilitate de a-si valorifica aceste pretentii.

In procedura formulara, romanii au cautat sa dea actiunilor o vocatie universala, pentru ca,
prin intermediul lor, sa poata fi valorificata orice fel de pretentie. Totusi, actiunile in
procedura formulara nu au ajuns la nivelul celor din dreptul modern, pentru ca la romani,
exista drept doar daca exista o actiune corespunzatoare care sa il sanctioneze, pe cand in
dreptul modern, daca ai drept, ai si actiunea.

La romani, raportul era invers. In aceasta procedura, pretorul, in virtutea rolului sau creator,
avea posibilitatea sa creeze formule noi, atunci cand in verdictul sau nu gasea una potrivita
pretentiilor deduse in fata sa. El recurgea la o asemenea creatie doar daca socotea ca aceasta
este conforma cu principiile echitatii si ca e just, deci, sa confere acces in justitie pretentiilor
acelui petent. In procedura formulara, termenul de actiune desemna cererea adresata de
reclamant pretorului in scopul de a i se elibera o formula. Romanii au desemnat actiunile prin
termeni diferiti, la origine actiunea fiind desemnata prin « vindicatio », « petitio » sau
« iudicium ». Termenul de «actio» apare mai tarziu, in epoca postclasica, chiar dupa iesirea
din uz a procedurii formulare. Romanii cunosteau mai multe categorii de actiuni, cea mai
veche fiind accea de actiuni reale si actiuni personale.

Actiunea reala era de doua tipuri :

 actiuni in rem - sanctionau drepturi reale si erau, deci, utilizate pentru valorificarea
unor drepturi care, prin excelenta, aveau ca obiect un lucru, de unde si cuvantul «in
rem».
 actiuni in personam - sanctionau drepturile de creanta, numite si drepturi
personale.Erau utilizate pentru valorificarea acelor drepturi care rezultau din contracte
sau din delicte (o fapta ilicita care produce obligatia in sarcina autorului faptei de a
repara prejudiciul cauzat, adica a delincventului - creditor intr-o obligatie delictuala -
cel afectat, aici actiunea e inaintea raportului obligational).
Diferenta de natura juridica intre cele doua actiuni genereaza si diferente in formula lor.
Acestea decurg din specificul drepturilor sanctionate de aceste actiuni, astfel, dreptul real
izvoraste din raportul stabilit intre o persoana, titularul dreptului, pe de o parte, si toti ceilalti
membri ai societatii pe de alta parte, acestora din urma revenindu-le obligatia de a nu face
nimic de natura a aduce atingere dreptului titularului. De aceea, se spune ca dreptul real e
opozabil «erga omnes».

Dreptul personal sau dreptul de creanta izvoraste din raportul juridic stabilit intre doua
persoane determinate, si anume intre creditor si debitor, si atunci, desigur, dreptul de creanta e
opozabil numai

debitorului care are obligatia. Plata inseamna orice forma de stingere a obligatiei: transmiterea
proprietatii unui lucru, prestarea unui serviciu, o suma de bani.

Ca atare, in formula actiunii reale, o forma a actiunii in rem, in intentio va figura numai
numele reclamantului, nu si al paratului, caci parat putea fi oricine, oricare din membrii
societatii, carora le e opozabil dreptul titulatului si care il incalcau. La actiunile in personam,
in intentio figurau ambele nume: si numele reclamantului si al paratului.

O alta categorie erau actiunile civile si actiunile honorarii sau pretoriene, diviziune
fundamentala pe originea actiunii, astfel, actiunile civile isi au originea in dreptul civil, fiind
copiate dupa modelul legisactiunii, ceea ce inseamna ca pretorul trrecea in formula termenii,
cuvintele pe care partile le rosteau. In cadrul legisactiunilor, care reprezentau modelul, de
pilda, actiunea in revendicare avea ca model «sacramentum in rem». Actiunile honorarii sau
pretoriene sunt creatii originale ale magistratilor, adica ale pretorilor sau ale edililor curuli,
care au sanctionat, prin intermediul acestor actiuni, noile situatii ivite in practica, iar aceste
actiuni honorari sunt de mai multe feluri:

 actiuni in factum - erau acelea la care pretorul recurgea ori de cate ori o pretentie i se
parea echitabila, dar nu gasea in edictul sau o formula corespunzatoare acelor
pretentii. In acest caz, el redacta o formula «in factum» in care descria imprejurarile in
care s-a nascut pretentia si ii arata judecatorului cum trebuie sa procedeze pentru
solutionarea litigiului.
 actiuni ficticii - pretorul utiliza un tip de formula creat pentru o anumita situatie in
vederea solutionarii unei alte situatii.In acest scop, el trebuia sa introduca in formula o
fictiune in temeiul careia pretorul socotea un fapt inexistent ca fiind existent sau
invers, de pilda, intr-o anumita cauza succesorala, pretorul putea considera ca
reclamantul e acceptant al mostenirii, desi, in realitate, reclamantul nu acceptase acea
mostenire.
 actiuni cu formula cu transpozitiune - acestea facilitau obtinerea unui rezultat pe
cale indirecta in cazul in care rezultatul respectiv nu putea fi obtinut fatis, nemijlocit,
 pe cale directa.Un exemplu il reprezinta chiar reprezentarea in justitie.In intentio, era
trecut reprezentatul, in condemnatio era trecut reprezentantul.

Si pentru sporirea capacitatii juridice a fiului de familie, era utiliziata formula cu

transpozitiune. Regula era ca « afilius », ca si sclavul, nu avea capacitate si neavand-o, nu
putea sa incheie contracte in nume propriu. Romanii au devenit, insa, interesati sa exploateze
priceperea fiilor de familie si au recurs la o fictiune, socotind ca « filius », de fapt, imprumuta
personalitatea lui « pater familias » si ca in asemenea conditii, el poate incheia contracte in
nume propriu.

Filius putea incheia numai acele contracte prin care ii facea mai buna situatia lui pater
familias, adica acele contracte prin care il facea fie proprietar, fie creditor. Acest sistem fictiv
a putut functiona, insa, doar atat timp cat la romani existau doar contracte unilaterale, adica
acele contracte prin efectul carora una dintre parti e doar creditor, iar cealalta doar debitor.

Cu timpul, insa, au aparut si contractele bilaterale, in care ambele parti aveau si calitatea de
debitor si calitatea de creditor. Ilustrativ, contractul de vanzare-cumparare : vanzatorul e
creditorul pretului, dar e debitorul lucrului. In asemenea conditii, filius nu ii puea face mai
buna situatia lui pater fara a i-o face, in acelasi timp, si mai rea, deci acest sistem nu a mai
putut functiona. Drept urmare, romanii, sub influenta dreptului, au imaginat un nou sistem si
au considerat ca « filius familiae » se poate obliga in nume propriu in doar cinci cazuri
determinate, obligandu-l, in acelasi timp, cu caracter alaturat, si pe pater familias, ceea ce
inseamna ca celalta parte cu care filius incheiase contractul avea doi creditori,

pe de o parte il avea pe filius, cu care incheiase nemijlocit, formal si impotriva caruia avea o
actiune directa, iar pe de alta parte, il avea creditor pe pater familias, impotriva caruia avea o
actiune cu caracter alaturat.

Actiunea cu caracter alaturat avea o formula cu transpozitiune, in care, in intentio, era trecut
numele lui filius care incheiase contractul, iar in condemnatio, era trecut numele lui pater
familias, caci el urma a suferi consecintele sentintei de condamnare. Este evident ca creditorul
nu recurgea niciodata la actiunea directa, caci filius nu avea capacitate, deci nu avea
patrimoniul, era insolvabil, se ducea la cel ce avea bani, pater familias.

O alta categorie o reprezentau actiunile directe si actiunile utile: cele directe erau create
pentru un anumit tip de proces, iar actiunile utile erau extinse de la cazul pentru care fusesera
create catre un alt caz similar. Practic, orice actiune directa putea deveni utila prin inserarea
unei fictiuni in formula sa.

O alta categorie: actiunile populare si actiuni private. Actiunile private erau cele care
puteau fi intentate numai de catre titularul paratului subiectiv, pe cand actiunile populare
sanctionau interese generale, interese publice, si atunci puteau fi intentate de oricine, un
exemplu fiind « actio de effusis et deiectis », actiune cu privire la lucrurile varsate sau
aruncate - aveau scopul de a-i proteja pe cetateni fata de actiunile celor care varsau sau
aruncau lucruri in strada. Romanii aveau obiceiul de a arunca lucrurile in strada, cele care nu
le mai foloseau.

O alta categorie de actiuni o reprezentau actiunile penale si actiunile persecutorii, numite si

«reipersecutorii». Actiunile penale facilitau obtinerea condamnarii paratului la plata unei
amenzi banesti, de unde si denumirea actiunii de « poena » = amenda. Actiunile persecutorii:
in virtutea lor, paratul era condamnat fie la executarea obligatiei sale, fie la repararea
prejudiciului cauzat.

Mai existau si actiuni de drept strict (stricti iuris) si actiuni de buna-credinta (bona
fides), clasificare care se fundamenteaza pe criteriul rolului pe care il indeplinea judecatorul
in interpretarea actului generator de obligatii. In cazul actiunilor de drept strict, judecatorul
interpreta ad-litteram actul din care izvorau pretentiile reclamantului, adica intrepreta potrivit
literei acelui act, fara a se preocupa catusi de putin sa determine care a fost vointa reala a
partilor atunci cand au incheiat acel act. In actiunile de buna-credinta, judecatorul indeplinea
un rol mai amplu, caci el interpreta actul generator de obligatii in conformitate cu principiul
echitatii, judecand cu buna-credinta. In virtutea acestui fapt, el cauta sa afle care a fost vointa
interna, reala a partilor la incheierea actului. Pentru a putea proceda astfel ,era necesar ca
pretorul sa introduca in formula cuvintele «ex bona fide», adica potrivit cu buna-credinta,
conform bunei-credinte. Actiunile de buna-credinta au fost necesare intrucat s-a constatat ca,
deseori, partile, din nepricepere sau din nestiinta, se exprimau gresit atunci cand incheiau un
act, astfel ca actul in cauza nu reflecta fidel vointa lor comuna.

O alta categorie de actiuni o reprezentau actiunile arbitrarii, care au fost create de romani
pentru a atenua inconvenientele ce decurgeau din caracterul pecuniar al sentintei de
condamnare. Se stie ca in virtutea efectelor lui litis contestatio din procedura formulara,
condamnarea era intotdeauna o suma

pecuniara, indiferent de obiectul pretentiilor initiale ale reclamantului, acest lucru, insa, nu era
totdeauna unul dorit de reclamant, mai ales daca obiectul pretentiilor sale initiale aveau
valoare sentimentala sau de utilizare, valoare care depasea valoarea intrinseca a celui lucru,
motiv pentru care reclamantul era mai interesat de o executare in natura, decat de una prin
echivalent banesc. De pilda, o bijuterie de familie cu incarcatura sentimentala mai mare decat
valoarea aurului care compunea acea bijuterie sau un sclav talentat.

Pentru acest scop, romanii au creat actiunile arbitrarii, in care judecatorul indeplinea un dublu
rol : acela de arbitru si de judecator propriu-zis. Mai intai, judecatorul, in calitate de arbitru,
dupa ce se convingea de justetea pretentiilor reclamantului, ii ordona paratului sa satisfaca in
natura acele pretentii (sa ii dea bijuteria familiei inapoi), paratul, insa, nu era obligat sa
urmeze ordinul dat de arbitru. Daca se conforma si executa, litigiul se incheia aici. Daca, insa,
refuza, judecatorul se transforma din arbitru, in judecator propriu-zis si, in aceasta calitate,
pronunta o sentinta de condamnare a paratului la plata unei sume de bani, suma stabilita, insa,
de catre reclamant.

Desi reclamantul stabilea suma sub prestare de juramant, jura ca aceea e valoarea reala, de
cele mai multe ori, el supraevaluta cu mult obiectul litigiului, motiv pentru care, in practica,
paratul prefera sa execute ordinul dat de judecator in calitate de arbitru si sa satisfaca in natura
pretul reclamantului. Astfel, se ajungea, implicit, la o condamnare « ad ipsam rem a par » - o
condamnare asupra insusi lucrului, obiectul pretentiilor reclamantului.

Si in procedura formulara sentintele erau: de absolvire si de condamnare. Sentinta de

condamnare producea doua efecte: forta executorie si forta juridica.Sentinta de absolvire
producea un singur efect : forta juridica, care reprezinta autoritatea de lucru judecat.

Forta executorie a sentintei

In procedura legisactiunilor, executarea purta asupra persoanei debitorului, in procedura

formulara, pe langa executarea asupra persoanei, devine posibila si executarea asupra
bunurilor debitorului. O executare in procedura formulara se realiza prin intermediul unei
actiuni speciale : «actio iudicati», pe care reclamantul o intenta impotriva paratului pentru a-l
constrange sa execute ceea ce fusese prevazut in sentinta de condamnare.In acest scop, fostul
reclamant devenea, intre timp, creditor, il chema pe debitor, fostul parat, in fata magistratului,
unde arata ca respectivul debitor refuza sa plateasca suma de bani prevazuta in sentinta de
condamnare.

Daca debtorulr recunostea neplata, magistratul elibera un decret de executare, prin care
ordona: fie ducerea debitorului in inchisoarea personala a creditorului, daca credit cerea o
executare asupra persoanei debitorului, fie ordona trimiterea creditorului in detensiunea
bunurilor debitorului, daca creditorul solicita o executare asupra bunurilor asupra acelui
debitor.

Observam ca un creditor, dupa ce obtinea o sentinta de condamnare, avea doua optiuni: fie
cea clasica - cerea sa i se incredinteze persoana debitorulu, fie cerea executarea asupra
bunurilor debitorului.

Era, insa, posibil ca debitorul sa nu recunoasca si sa spuna ca a platit sau chiar sa conteste
sentinta, spunand ca nu o socoteste dreapta, caz in care « actio iudicati » dadea nastere la un
nou proces, intre

aceleasi parti, un soi de apel. Insa, daca in urma acestui nou proces, debitorul iarasi pierdea, el
era condamnat la dublul sumei prevazute in sentinta de condamnare.

Executarea asupra bunurilor

Existau doua moduri de executare asupra bunurilor: « venditio bonorum » si « distractio
bonorum », moduri care s-au succedat in timp.

Venditio bonorum reprezenta vanzarea in bloc a bunurilor debitorului insolvabil. Presupunea

doua faze distincte, etape: prima faza se numea “misio in possessionem”, in care creditorul
sau creditorii cereau magistratului o trimitere a lor in detentiunea bunurilor debitorului
insolvabil, pentru a putea supraveghea ca debitorul sa nu-si creeze sau sa nu-si sporeasca
artificial starea de insolvabilitate, de pilda, prin efectuarea de donatii, prin care isi diminua
suplimentar patriomoniul, in detrimentul creditorilor.

Unul din creditori era desemnat drept “curator bonorum”, daca erau mai multi, desemnat in
calitate de administrator al bunurilor debitorului insolvabil (ceea ce se intampla in procedura
de faliment astazi). In aceasta faza, se statea timp de 30 de zile, dupa care, daca datoria nu era
achitata, se trecea la faza a doua, si anume la: venditio bonorum propriu-zisa.

In cadrul acestei faze, se desemna un reprezentant al creditorilor in calitate de « magister

bonorum », stapan al bunurilor debitorului insolvent, care organiza o licitatie, la care vindea
in bloc bunurile debitorului insolvabil celui care oferea pretul cel mai mare. Castigatorul
licitatiei se numea « emptor bonorum » - cumparatorul bunurilor debitorului insolvabil, cu
precizarea ca emptor bonorum nu platea efectiv pretul cu care castigase licitatia, ci, intr-o
prima faza, doar il promitea, el il promitea deoarece ulterior adjudecarii, emptor se substituia
persoanei debitorului insolvabil si deschideaun nou sir de procese cu fiecare credit in parte,
pentru a verifica creantele acelor creditori.

De obicei, empto bonorum era un om de afaceri care avea cunostinte juridice, astfel ca,
ulterior adjudecarii, el afirma ca debitorul a fost condamnat pe nedrept si ca, de fapt, el nu a
stiut sa se apere in proces, in urma acestor procese cu creditorii ajungandu-se la doua
concluzii: intr-o prima ipoteza, concluzia ca, in realitate, debitorul datora mai putin decat
suma promisa de emptor la licitatie. Intr-o asemenea situatie, emptor platea numai creantele
gasite bune, numai suma efectiv datorata de debitor, platind mai putin decat a promis la
licitatie. Intr-o a doua ipoteza, era posibil sa se ajunga la concluzia ca, in realitate, debitorul
datora mai mult decat promisese emptor la licitatie, cand emptor platea numai cat a pomis la
licitatie, deci, in nicio ipoteza el nu risca sa plateasca mai mult decat promisese.

Aceasta procedura de executare silita era extrem de dezavantajoasa pentru debitor: pe de o

parte, pentru ca bunurile sale erau vandute in bloc, toate odata, chiar daca suma creantei era
mai mica decat valoarea cumulata a acestor bunuri, iar pe de alta parte, aceasta procedura
atragea infamia pe capul debitorului astfel executat.

Infamia era o sanctiune civila extrem de grava la romani care echivala cu o moarte civila a
cetateanului, cu consecinte inclusiv asupra urmasilor sai. Intrucat s-a constat ca au existat si
cazuri in care senatori au devenit debitori insolvabili in fata unor creditori din randul
cavalerilor, Senatul Romei a luat initiativa crearii unor noi proceduri de executare: distractio
bonorum.
Distractio bonorum insemna vanzarea cu amanuntul a bunurilor debitorului insolvabil.
Aceasta procedura de executare era mai evoluata, pentru ca bunurile debitoarului erau
vandute unul cate unul, tot prin licitatie publica, pana la concurenta creantei- astfel ca mai
exista posibilitatea sa mai ramana bunuri care sa poata fi restituite debitorului dupa finalizarea
executarii silite. Pe de alta partte, aceasta forma de executare nu mai atragea infamia pe capul
debitorului executat silit.

Celalalt efect al sentintei: forta juridica sau autoritatea de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat inseamna ca acelasi proces intre aceleasi parti si avand acelasi
obiect si aceeasi cauza juridica, nu poate fi judecat de doua ori in fond, adica in prima
instanta. La fel cum s-a intamplat in dreptul feudal la noi, romanii nu au cunoscut acest
principiu al autoritatii de lucru judecat mult timp, astfel ca, in practica, se dadeau mai multe
sentinte privitoare la aceeasi cauza, ceea ce conducea la un climat de instabilitate si
insecuritate juridica.

Pentru a pune capat acestei stari de lucruri, in epoca veche, in procedura legisactiunilor,
romanii au eliberat principiul « bis de eadem re ne sit actio », in traducere : « sa nu se acorde
doua actiuni ale legii pentru valorificarea acelorasi pretentii ». Acest principiu a evoluat, insa,
doar pe jumatate, caci era opozabil numai reclamantului, nu si paratului, care nu dedusese
nimic in justitie si care, deci, putea redeschide oricand acelasi proces. Mai tarziu, in procedura
formulara, autoritatea de lucru judecat a fost asigurata prin efectul extinctiv al lui litis
contestatio, care avea trei efecte.

Aceasta, insa, operata tot numai fata de reclamant, caci reclamantul formulase actiunea si
dedusese in justitie dreptul care se stingea, nu paratul, astfel ca iarasi acesta putea redeschide
procesul, motiv pentru care a intervenit jurisprudenta, care a formulat principiul: « res iudicata
pro veritate accipitur ». In traducere, « lucrul judecat se considera a fi adevarat », principiu
care era opozabil atat reclamantului, cat si paratului. Iar acest principiu a fost sanctionat prin
intermediul unei exceptiuni, numita « exceptio rei iudicate » - exceptia lucrului judecat,
exceptie pe care oricare dintre parti o putea invoca, ori de cate ori celalata parte incerca sa
redeschida procesul.

Procedura extraordinara

Ultimul mare sistem procedural roman aparut in epoca postclasica. In noua procedura, dispare
diviziunea pocesului in cele doua faze, de unde si denumirea procedurii, de la « extra
ordinem», in afara procesului cu ordo. Din acest moment, magistratul are o dubla calitate: si
de magistrat si de judecator, caci procesul se desfasura acum de la inceput si pana la sfarsit in
fata unei persoane care este investita cu autoritate de stat, ceea ce insemna ca, din acest
moment, apar si judecatorii de profesie, care erau functionari publici, nu mai erau persoane
particulare.

Odata cu disparitia celor doua faze, dispare si formula. Procedura citarii evolueaza si ea, caci
statul dispune acum de un organism special, prin care se poate realiza citarea paratului. Din
texte, reiese, insa, ca existau doua procedee de citare: unul oficial si altul semioficial, cel
oficial se numea « litis denuntiatio»- ce reprezenta un procedeu prin care paratul era citat de
organele specializate ale statului, iar cel semioficial se numea «libel» - in care reclamantul
solicita magistratului sa il autorizeze pe el, pe reclamant, sa il citeze pe parat in justitie.

Un alt element de noutate il reprezinta faptul ca partile nu mai trebuiau sa fie prezente
personal, ele putand fi si reprezentate in proces de avocati. De asemenea, probele care se
administrau in proces cunosc o ierarhizare in raport de forta lor probanta, astfel ca inscrisurile
dobandesc o valoare probatorie superioara probei cu martori, testimoniale.

De asemenea, se generalizeaza condamnarea « ad ipsam rem » : paratul e condamnat acum la

insusi lucrul care formeaza obiectul pretentiilor reclamantului, sentinta isi pierde caracterul
exclusiv pecuniar.

Exceptiunile isi schimba si ele caracteerul, caci ele nu mai sunt absolutorii, nu mai duc
automat la pronuntarea unei sentite de absolvire a paratului, ci devin minutorii: daca o
exceptiune e gasita intemeiata, paratul poate fi condamnat la mai putin decat ceruse
reclamantul. Executarea sentintei e investita, de asemenea, cu o valoare publica, caci aducerea
la indeplinire a sentintelor e asigurata prin intermediul fortei de constrangere a statului roman.
In caz de neconformare, debitorul executat se numea « manum militari » - cu forta armatei,
forta de constrangere a statului.

Cursul 9

Persoanele
Conceptul de personae desemneaza subiectele raporturilor juridice caci, la viata juridica a
unei societati, oamenii participa fie individual, ca personae fizice, fie organizati in colective,
ca personae juridice (art 25 din NCC).

In Dreptul Roman exista deosebiri calitative dpdv al continutului conceptului de persoana

caci, daca in dreptul modern, orice persoana este subiect de drept, in dreptul roman nu toti
membrii societatii erau socotiti personae.

Cuvantul persoana are o etimologie ciudata, care provine de la personare (= pentru a rasuna),
sintagma ce desemna o masca pe care actorii o purtau in timpul reprezentatiilor de teatru. In
Antichitate, spectacolele se dadeau sub cerul liber si, pentru a se putea face auziti de catre
public, actorii purtau o masca speciala destinata a le amplifica vocea (personare). Prin
analogie, romanii au considerat ca si cei care participa la viata juridical joaca teatru pe scena
dreptului.

La romani, pt a putea participa la viata juridica, trebuia sa dispui de personalitate, care se

numea caput, dar nu toti oamenii aveau caput, caci si in randul oamenilor liberi existau
diferentieri care tineau fie de categoria sociala din care faceau parte, fie originea etnica, fie
chiar atitudinea fata de statul roman. Despre sclavi nici nu putea fi vorba, deoarece erau
socotiti un rem.
Pt. ca o persoana sa aiba caput, trebuia sa intruneasca cumulativ trei cerinte:

 sa aiba status libertatis (calitatea de om liber);

 status civitatis (calitatea de cetatean roman);
 status familie (calitatea de sef al unei familii civile romane sau cel putin de membru al
unei asemenea familii; doar cetatenii care erau si capes familie aveau caput complet)

Romanii au cunoscut si distinctia ditnre capacitatea de folosinta sic ea de exercitiu; adica

distinctia dintre capacitatea de drept si capacitatea de fapt, dar nu au avut o terminologie
speciala (art 34, 37 din NCC).

Inceputul personalitatii avea loc la momentul nasterii unei personae. In mod exceptional,
personalitatea putea incepe si anterior acestui moment din momentul conceptiei; exceptie
formulata in baza unui text al lui Paul, preluat ca atare in dreptul modern si care spune: “In
fans conceptus pro nato habetur quoties decommodis eius agitur” = copilul conceput se
considera ca si nascut ori de cate ori este vorba despre interesele sale. Potrivit acestei exceptii,
in cazul in care tatal unui copil conceput, dar nenascut, murea inaintea nasterii copilului, dupa
nastere copilul participa la succesiunea tatalui sau alaturi de fratii sai déja nascuti.

In ceea ce priveste incetarea personalitatii, aceasta inceta la moartea persoanei, dar si de la

aceasta regula exista o exceptie formulata in baza unui text al lui Ulpian: “Hereditas iacens
personam defuncti” = ereditatea jacenta (reprezinta mostenirea deschisa si neacceptata inca)
prelungeste personalitatea defunctului. Problema acestei mosteniri ridica o problema serioasa
la romani deoarece, in conceptie romana, nu exista patrimoniu fara titular, iar un bun care nu
avea titular era socotit ca fiind res nullius (lucrul nimanui) si putea fi dobandit in proprietate
de catre primul venit. Pt. a evita ca patrimonial succesoral sa fie socotit res nullius, au
considerat ca personalitatea defunctului se preungeste si dupa moartea sa, el continuand sa
ramana titularul patrimoniului, pana in momentul acceptarii succesiunii (art. 35, 36, 412 din
NCC).

Distinctia esentiala in material membrilor societatii era aceea intre oameni liberi si sclavi.
Sclavii aveau un statut juridic unitar, spre deosebire de oamenii liberi care aveau un statut
juridic neomogen. Existau mai multe izvoare ale sclaviei. Unul dintre acestea era nasterea,
care avea doua reguli:

 cu privire la copilul nascut in casatorie, se aplica regula ca acesta dobandea condtia

juridical a tatalui sau din momentul conceptiei;
 cu privire la copilul nascut in afara casatoriei, se aplica regula ca acesta dobandeste
conditia juridica a mamei sale, din momentul nasterii.

Sclavii nu se puteau casatori valabil, ceea ce insemna ca sclava nastea in afara casatoriei,
copilul ei fiind mereu sclav.

Un alt izvor al sclaviei era razboiul, caci prizonierii de razboi erau vanduti ca sclavi de catre
cvestori.
Faptele pedepsite cu pierderea libertatii duceau la sclavie. Aceste fapte erau insolvabilitatea
debitorului, care era executat silit prin manus iniectio; situatia furtului prin in fragrant delict;
dezertorul; nesupusul la incorporare; dar si cazul prevazut de Claudian, prin care se
mentioneaza ca o femeie intretinea raporturi cu sclavul altuia si nu le intrerupea dupa 3
somatiuni succesive, primate din partea stapanului, devenea la randul ei sclava a acelui
stapan. Acest rationament a fost de drept civil deoarece o relatie de durata ar fi presupus
nasterea unui copil. Ori acest copil ar fi dobandit conditia juridica a mamei, ceea ce il
prejudicia pe stapan, care se vedea prejudiciat de fructul sau.

Un alt caz era acela al escrocheriei, prin care doi cetateni pretindeau ca unul dintre ei e sclav,
iar celalalt sa il vanda urmand ca dupa aceasta, pretinsul sclav sa isi redobandeasca situatia de
om liber si sa imparta banii cu vanzatorul. Romanii au decis ca pretinsul sclav sa isi piarda
calitatea de om liber, ramanand sclav.

Conditia juridica a sclavului era aceea de res, prin care stapanul putea face orice act de
dispozitie inter vivos sau mortis causa cu privire la acesta (ipotecare, gajare, vindere,
inchiriere etc), precum si dreptul de a-l pedepsi si chiar ucide in baza lui ius vitae ac necis.

Cu timpul, romanii au devenit mai concesivi, inclusiv in materia capacitatii juridice a

sclavilor, din interesul de a valorifica aptitudinile comerciale ale sclavilor, cu precadere ale
scalavilor proveniti din Oricent, care erau buni negociatori, astfel ca au procedat la fel cum au
procedat in cazul fiilor de familie pt a le spori capacitatea juridica (a se vedea actiunile
formulare cu transpozitiune.) Sclavii au dobandit si dreptul de a detine unele bunuri (peculium
= suma de ubnuri asupra carora sclavul avea exclusivitate dar care, formal-juridic apartineau
lui dominus). In fapt, dup ace agoniseau o viata, sclavii erau dezrobiti in schimbul peculiului.

Din texte rezulta ca sclavii erau desemnati fie cu famulus, homo, minister sau servus, toate
avand acelasi sens.

Oamenii liberi

La origine, in Epoca Veche, doar cetatenii romani se bucurau de libertate, aceasta

confundandu-se atunci cu cetatenia. Ulterior, conditia juridica a oamenilor liberi s-a
diversificat spre sfarsitul Epocii Clasice, astfel ca oamenii liberi au fost impartiti in doua
categorii:

 cetateni;
 necetateni la randul lor se imaprteau in latini si pregrini.

Atat cetatenii, cat si necetatenii puteau fi ingenuni sau dezrobiti, asa cum la origine era socotit
ingenuu cel nascut din parinti care fusesera mereu liberi, ulterior sensul fiind amendat si fiind
socotit ingenuu sic el nascut din partinti liberi, chiar daca acestia, in trecut, fusesera sclavi.

In afara oamenilor liberi mai exista o categorie intermediara si din care faceau parte oclonii si
oamenii liberi cu o conditie juridica speciala.
Cetatenii erau cei care exercitau plenitudinea drepturilor civile si politice. Elementele de
identificare a cetatenilor erau numele si vesmantul. Cetatenii aveau un nume extrem de
complex, ce cuprindea trei componente: trianomina, indicatiunea filiatiunii si indicatiunea
tribal. Trianomina avea trei component: prenomen, cognomen sin omen gentilicium.
Prenomen era numele prin care o persoana se individualiza in sociatate. Cognomen era
numele pri ncare persoana se individualiza in familie si desemna, de fapt, porecla, caci
romanii aveau obiceiul de a da acelasi prenoem acelorasi copii si, pt a-i distinge, ii porecleau.
Nomen gentilicium se refera la ginta din care face parte familia persoanei.

Indicatiunea filiatiunii arata numele tatalui, iar cea tribal arata tribul, in sens de cartier, in care
cetateanul isi exercita dreptul de vot. Un exemplu de nume complet era cel al lui Cicero:
Marcus Tullius Marcifilius Cornelia tribu Cicero (Cicero era porecla).

Vesmantul era toga proprie cetateanului roman care era fie din lana alba (pt cetatenii
obisnuiti), fie purpurie (in cazul magistratilor).

Cai de dobandire a cetateniei

Izvorul originar de dobandire a cetateniei era nasterea. Cetatenia se mai putea dobandi si prin
beneficial legii caci, romanii au dat unele legi prin care au aratat ce conditii trebuie sa
indeplineasca o peroana pt a devein cetatean roman.

De asemenea, cetatenia se mai putea dobandi si prin naturalziare, care intervenea cand se
dadea o lege speciala pt acordarea cetateniei unei/unor persone determinate.

Dezrobirea era o ultima cale de dobandire a cetateniei, unde se aplcia regula ca sclavul
dezrobit dobandeste conditia juridical a stapanului sau.

Cauze de pierdere a cetateniei

Principala cauza era prierderea libertatii, dar mai exista si principiul inadmisibilitatii dublei
cetatenii. Romanii nu admiteau ca cetateanul roman sa mai aiba si o alta cetateniei, iar daca se
intampla acest lucru, cetateanul roman isi pierdea cetatenia in momentul dobandirii celei de-a
doua cetatenii. Exemplul: un sclav grec luat prizonier la romani, vandut ca sclav dar care fiind
extrem de capabil a fost dezrobit si a ajuns chiar senator. In aceasta calitate, el s-a dus cu o
solie la Atena, numai ca, in Antichitate, prizonierul de razboi reintors in patrie redobandea
conditia juridica de dinainte de prizonierat. Ajuns in Grecia, Menandru a devenit cetatean
Grec. Intors la Roma, a constatat ca nu mai e cetatean roman.

Cetateanul roman pedepsit cu exilul isi pierdea si cetatenia, cum este cazul lui Ovidius.

Ultimul caz de peirdere a cetateniei era cazul cetateanului roman predat dusmanului si
neprimit de catre acesta. De fapt, aici exista un artificiu juridic al romanilor: se mai intampla
ca romanii sa piarda o batalie, moment in care se incheia un tratat de pace. Atunci cand un
general venea la Roma cu un astfel de tratat, romanii nu il primeau deoarece considerau un
astfel de tratat ca fiind umilitor si il trimiteau inapoi la dusman pe generalul respectiv cu
mesajul ca ei nu inteleg sa respecte acest tratat si ca, daca doreste, dusmanul isi exercita
razbunarea asupra generalului. Adesea generalul era trimis inapoi la Roma, moment in care
romanii ii retrageau cetatenia, dar cu efect retroactiv, pt a se considera ca, in momentul
incheierii acordului, generalul nu era cetatean roman si nu putea reprezenta Roma.

De-a lungul timpului, romanii au dat mai multe legi de acordare a cetateniei. In urma rascoalei
cetatilor din Italia, romanii s-au vazut nevoiti ca in sec I sa dea legile Iulia si Plautia Papilia,
prin care au acordat cetatenia aproape tuturor locuitorilor liberi din Peninsula. Ulterior, in anul
212 imparatul Caracala a dat un edict prin care a acordat cetatenia tuturor locuitorilor lberi ai
imperiului, masura data in scopuri fiscale. Nu au dobandit cetatenia peregrinii dediticii si
latinii iuniani.

Latinii - initial, acest termen desemna atat conditi juridical, cat si conditia etnica a unei
personae. Cei mai vechi latini au fost latinii veteres si care ii cuprindeau pe vechii locuitori ai
Latiului si care erau rude de sange cu romanii. Din aceasta cauza, acesti latini aveau o
conditie juridica mai buna decat a altor latini, deoarece beneficiau de ius comercii, ius conubii
si ius sufragii.

O conditie asemanatoare o aveau si acele colonii fondate de Roma in Pen. Italica pana in 268
ien.

O alta categorie de latini era cea a latinilor iuniani, care cuprindea coloniile fondate dupa 268
ien si care aveau doar ius comercii si care erau sclavi dezrobiti fara respectarea normelor
solemne).

Mai existau latinii fictivi, in care erau inclusi latinii din provincii si care aveau conditia
juridical a latinilor iuniarii. Acasta categorie era rodul unei fictiuni, caci ei erau considerate
rude de sange cu romanii, desi nu aveau nicio legatura cu ei.

In ceea ce priveste conditia juridica, se spunea ca traiesc liber, dar mor sclavi, in sensul ca nu
puteau dispune testamentar de bunurile lor, care reveneau fostilor lor stapani.

Peregrinii erau oameni liberi nici cetateni, nici latini. Existau peregrinii obisnuiti, care
puteau aplica intre ei dreptul propriu, in relatie cu romanii puteau aplica dr. gintilor, puteau
veni la Roma si chiar devein cetateni. Cealalta categorie era cea a peregrinilor dediaticii in
care intrau cei care se opusesera cu arma pretentiilor de dominatie ale romanilor si care isi
pierdeau posibilitatea aplciarii dreptuui propriu, nu puteau deveni vreodata cetateni, nu puteau
aplica dr. gintilor si nu puteau veni la Roma.

In aceeasi categorie, romanii ii cuprindeau pe sclavii care fusesera dezrobiti, dar care
suferisera in timpul sclaviei o pedeapsa infamanta: o fapta pt care fusesera arsi cu fierul rosu.

Dezrobitii erau sclavii eliberati de stapanii lor. Dezrobirea era rezultatul unui calcul
economic si n ua generoitatii, deoarece intretinerea sclavilor devenise foarte costisitoare, iar
prin modul in care romanii au conceptu dezrobirea arta ca acest statut nu schimba statutul
dezrobitilor deoarece si dupa elbierare, sclavul ramanea dependent de fostul sau stapan, atat
cu persoana, cat si cu bunurile sale.
In terminlogia romana, dezrobitul se numea libert, iar stapanul – patron.

Prima foarma de dezrobire era dezrobirea vindicta/ cu nuiaua si avea loc in cadrul unui proces
fictiv in care dominus se prezenta cu slcavul la magistrat, in fata caruia rostea urmatoarea
formula “hunct hominem liberum esse vollo” = doresc ca acest sclav sa fie eliberat. El isi
onsotea aceasta formula de efectuarea unor gesture ritual, il invartea pe sclav in jurul propriei
sale axe, apoi ii dadea o pereche de palme, dupa care magistratul rostea cuvantul adico,
ratificand actul dezrobirii.

O alta forma de dezrobire era dezrobirea censul, care avea loc odata uc recensamntul
bunurilor si al persoanelor. Intrucat registrul de recensamant avea o coloana a bunurilor si alta
a persoanelor, dezrobirea se facea prin trecerea sclavului de la rubrica bunulor la cea s
sclavilor, sub semantura lui patronus.

Ultima forma de dezrobire era dezrobirea testamanto – dezrobirea realizata printr-o clauza
mentionata in testament. Aceasta dezrobire era de doua feluri: directa (atunci cand testatorul
dispunea ca, la moartea sa, sclavul sa devina liber) si indirect (testatorul dispunea ca un
mostenitor al sau s ail dezrobeasca pe un sclav printr-un act ulterior si distinct de testament; pt
sclav aceasta forma era mai dezavantjoasa, deoarece el ramanea cu un patron).

Conditia juridica a dezrobitilor era exprimata prin cuvintele bona, obsecvium si opere.

Prin cuvantul bona erau desemante drepturile patronului asupra bunurilor dezrobitului, caci
patronul a putut dispune lbier de bunuriel dezrobitului chiar I ntimpul vietii acestuia. Ulterior,
acest drept –a restrains, astfel ca patronul nu il putea decat mosteni si numai daca el murea
fara mostenitori.

Cuvantul obsecvio desemna obligatia de respect pe care dezrobitul o avea fata de fostul sau
stapan, obligatie in virtutea careia fie nu avea nici macar dreptul de a-l chema in judecataa pe
fostul sau stapan si care era grav-pedepsita in caz de incalcare, patronul putand sa il ucida pe
libert.

Cuvantul opera desemneaza serviciile pe care dezrobitul era dator sa le presteze in continaure
fostului sau stapan: opere oficiales (serivicii obisnuite) si opera faberes (service icare
necesitau o calificare).

La Roma era o mare onoare sa ai un cortegiu funerar impresionant. Astfel, patronus dezrobea
mii de sclavi cu conditia ca acestia sa ii petreaca e ultimul drum. Acest principiu cotnravenea
principiului statului sclavagist, statul roman dand legi impotriva acestui fenomen: legea Aelia
sentia si legea Fufia Caninia. Prin legea Aelia sentia cetateanu lcare facea dezrobirea trebuia
sa aiba cel putin 20 de ani, iar sclavii 30 de ani. Se mai prevedea ca dezrobitii care suferisera
o pedeapsa infamanta nu vor devein cetateni, ci peregrine dediticii, fiind anulate acele
dezrobiri care fusesera facute ob fraudem creditorum (cu fraudarea intereselor stapanului).

Prin legea Fufia Calinia se prevedea ca testatorul poate dezrobi un numar proportional de
sclavi cu nr total de sclavi de care dispunea, dar acest numar nu putea depasi 100 de dezrobiti.
Cursul 10

Oamenii liberi cu o cond juridical speciala

Reprezentau o categ de personae care formal erau oameni liberi, dar care in fapt se aflau intr-o
situatie asemanatoare sclavilor. Mai multe subcategorii:

a. Persoanele in mancipio: aflate sub puterea cumparatorului; pater familias isi putea
vinde fiul de cel mult 3 ori, fiecare vanzare fiind valabile pe o perioada de 5 ani, diin
mom celei de-a 3a vanzari, insa, fiul iesea de sub puterea lui pater si ramanea sub
puterea cunmparatorului, potrivit legii celor 12 table, care cuprindea o regula potrivit
careia si pater filium ter venum duuit filius a patre liber esto (daca pater isi vinde fiul
de 3 ori, fiul iese de sub puterea lui pater); atat timp cat se afla sub puterea
cumparatorului, desi formal era om liber, era tratat intocmai ca un sclav.

b. Auctorati: oamenii liberi care isi angajau serviciile ca gladiatori; cu toate ca ac

activitate era prestata de regula de catre sclavi, oamenii liberi care acceptau sa o
desfasoare erau asimilati sclavilor, chiar dcaa formal erau oameni liberi.

c. Addicti: debitorii insolvabili, atribuiti creditorului de catre magistrate prin

pronuntarea cuvantului addico. Trebuie facuta distinctia intre 2 categ de addicti:
addicti iudicati si addicti nexi. Primii erau cei care erau trimisi in inchisoarea
creditorului si vanduti ca sclavi daca datoria nu era platita. A nexi erau acei debitori
care erau constienti de aceasta datorie si de imposibilitatea platirii ei => se intelegeau
cu creditorul sa munceasca in contul datoriei un anumit timp. Ambele categorii erau
tratate ca sclavi, desi erau oameni liberi.

d. Liber homo bona fide serviens: om liber, sclav de bunavoie. Anumite eprsoane, din
cauza imprejurarilor neclare in care s-au nascut, nu stiau ca sunt oameni liberi si se
manifestau ca sclavi.

e. Redemptivab hostibus: rascumparatii de la dusmani. Cei cazuti prizonieri la inamic

erau rascumparati de prieteni sau oameni de afaceri sic el rascumparat se afla sub
puterea rascumparatorului, fiind tratat ca sclav pana la data restituirii pretului
rascumpararii.

Mai exista o categorie, la limita dintre oameni liberi si sclavi: colonii. Categorii:

- Voluntari (incheiau un contract de arenda cu propr funciar)

- Siliti (prizonierii de razboi care din sec al2lea nu au mai fost vanduti ca sclavi pe
pietele Romei, ci repartizati direct pe mosii);
- Servi (aparuti la sf Principatului, ii cuprindeau pe acei coloni care devenisera legati de
glie si care erau instrainati odata cu mosia).
 Familia romana
Are un sens cu totul diferit fata de cel modern. Etimologie: famulus=sclav. A avut in timp 3
intelesuri successive:

1. Totalitatea sclavilor aflate in proprietatea aceleiasi personae.

2. Totalitatea sclavilor si a altor bunuri aflate in proprietatea aceleiasi personae.
3. Totalitatea persoanelor si bunurilor aflate sub aceiasi putere.

La origine, notiunea de familie se confunda cu cea de proprietate, motiv pt care nu il traducem

pe pater familias ca tata de familie, ci ca sef de familie. Pater familias putea fi si un copil sau
un barbat necasatorit, neavand o familie compusa din personae, ci exclusive din bunuri.

La origine, pater familias a exercitat asupra persoanelor si bunurilor din subordinea sa o

putere numita manus. Ulterior, puterea lui s-a scindat, purtand denumiri distincte:

 manus - puterea barbatului asupra femeii maritate;

 patria potestat - puterea asupra descndentilor; puterea asupra sclavilor
 dominica potestas - puterea asupra sclavilor
 dominium – puterea asupra altor bunuri decat sclavii
 mancipium – puterea asupra fiilor de familie cumparati

Distinctia sui iuris si alieni iuris:

Sui iuris = persoanele care nu se aflau sub puterea cuiva, practice doar pater familias fiind sui
iris, fiindca sub puterea sa se sfalau sotia si copiii sai.

Toti ceilalti erau alieni iuris.

Din aceasta cauza, ei aveau o capacitate juridica limitata in timpul vietii lui pater familias. La
moartea lui pater familias, aceste personae devenau la randul lor sui iris; precizare: femeia
maritata, desi devenea sui iris la moartea sotului ei, era pusa sub tutela rudelor sale civile, sub
pretextul pretinsei lipse de discernamant a femeilor. La fel baietii in pube, daca le murea tatal,
era pus sub tutela rudelor civile.

Rudenia
Era de 2 feluri:

1. Rudenie agnatica (civila): intemeiata pe idea de putere pe care pater familias o

exercita asupra unui grup de personae; o importanta speciala, numai ea era
producatoare de efecte juridice, relatia de sange fiind lipsita de asemenea calitate. Ex.:
agantiunea a prezentat mult timp unicul fundament al vocatiei succesorale. 3 categorii
(cercuri agnatice):
 a. Primul: cei care se aflau la un moment dat sub puterea aceluiasi pater familias:
sotia, fiul, fiicele, nepotii din fiu (nu si nepotii din fiice, fiindca aceia se aflau
sub puterea tatalui lor);
b. Al doilea: cei care s-au aflat in trecut sub puterea aceluiasi pater familias, dar
care au devenit ulterior sui iuris; ex.: fratii dupa moartea tatalui lor.
c. Al treilea: cei care s-ar fi aflat sub puterea aceluiasi pater familias, daca acesta
ar fi trait la nasterea lor; ex.: nepotii nascuti dupa moartea bunicului lor; =>
mobilitatea: o persoana poate apartine mai multor cercuri.

La limita acestui cerc, mai exista o categorie: gentilic (faceau parte cei care nu puteau dovedi
cu certitudine ca fac parte din aceeasi familie, existand insa unele indicia in acest sens –
numele de ginta comun, cultul familial comun, locurile commune de inmormantare; acesti
gentili urmau a veni la mostenireaa lui pater familias daca nu existau personae din primele 3
cercuri agnatice; venirea la mostenire avea o particularitate:daca erau mai multi, ei participau
in bloc la acea mostenire, ca o expresie a vechii coproprietati a vechii obsti gentilice).

2. Rudenie cognatica (de sange): relatia dintre cei care aveau un autor comun
(descindau din aceeasi persoana, indifernet daca se aflau sau nu sub aceeasi putere =>
cognatii nu sunt mereu si agnati); ex.: rel dintre femeia maritata si fratele ei: femeia
maritata-sub puterea sotului ei, fratele ei-sub puterea tatalui sau => ei nu sunt agnati,
dar sunt cognati. Tipuri de cognatiune, in functie de izvorul ei:
a. Cognatiune reala: izvora din natura (toti cei care se trageau dintr-un autor
comun);
b. Cogantiune fictive: izvoraste dintr-o dispozitie a legilor celor 12 table, care
prevedea ca toti agnatii devin in mod automat cognati. Ex.: prin adoptiune,
adoptatul trece sub puterea adoptantului si devine astfel agnat cu membrii
familiei adoptantului; devenind agnat, prin efectul regulii legii celor 12 table,
el devine si cognat fictive cu acestia, desi el nu e ruda de sange cu membrii
familiei adoptante. Legea celor 12 table trebuie amnedata: daca amditem ca
toti agnatii sunt cognate, trebuie sa admitem ca nu toti cognatii sunt rude de
snage, pt ca unii pot fi cognate fictivi.

Puterea parinteasca (patria familias)

Se exercita asupra fiilor,fiicelor,nepotilor din fii si sotiei. La origine ,puterea parinteasca avea
doua caractere :

- Caracterul perpetuu
- Caracterul nelimitat

In virtutea caracterului perpetuu, fiul de familie ramanea sub puterea lui pater pana la
moartea tatalui sau, ceea ce inseamna ca la romani nu exista majoratul de drept privat,pt ca
filius ramanea sub puterea lui pater atat timp cat acesta traia. Si fiind alieni iuris, avea o
capacitate juridica limitata in tot acest rastimp: nu avea patrimoniu, nu putea incheia acte
juridice chiar daca era senator,pretor sau consul. Dar nu intotdeauna prin moartea lui pater
familias o persoana devenea sui iuris, caci daca nepotul se afla sub puterea bunicului, la
moarte bunicului el ramanea alieni iuris, pt ca devenea sui iuris tatal sau.

In virutea caracterului nelimitat, puterea lui pater familias se exercita atat asupra persoanei
cat si asupra bunurilor lui filius. In virtutea puterii asupra persoanei lui filius,pater familias
avea mai multe drepturi:

- Dreptul de a-l ucide ( ius vitae necisque)

- Dreptul de a-l vinde
- Dreptul de expozitiune – dr de a-l abandona dupa nastere daca nu-l recunostea ( in
primele 8 zile de la nasterea copilului, ridicandu-l in mod simbolic in brate, daca nu,il
abandona in prezenta martorilor intr-un loc viran)
- Dreptul de abandon noxal ( noxae deditio) – dreptul de a-l abandona pe fiu in mainile
victimei delictului comis de fiu pt ca victima sa-si poata exercita dreptul de razbunare
asupra fiului delincvent

In ceea ce priveste puterea asupra bunurilor lui filius, tot ceea ce dobandea fiul in timpul vietii
lui pater familias, intra de drept in patrimoniul lui pater. Ulterior, filius a dobandit dreptul de a
incheia unele acte juridice pe considerentul ca imprumuta personalitatea lui pater.

Aceasta putere odinioara absoluta cunoaste transformari in timp:

- In epoca clasica, sefii de familie care-si ucideau fiii sufereau consecinte, in sensul ca
erau pedepsiti cu o pedepsa publica, de regula exilul; de asemenea, iese din uz
vanzarea fiilor de familie; apare contractul de locatiune de servicii, inchiriere; se
mentine dr de expozitiune si cel de abandon noxal; in privinta bunurilor lui filius,
situatia lui se imbunatateste, caci din vremea imparatului August filius dobandeste
dreptul de a avea un pecului, dar numai cu conditia de a fi militar inrolat in legiuni
(17-46 peculium castrense) -> acte de dispozitie inclusiv pt cauze de moarte;
dobandeste dr de a incheia acte juridice in nume propriu, 5 cazuri intemeiate;

- In epoca postclasica, puterea lui pater familias asupra lui filius dispare aproape total,
retinandu-si o semnificatie mai mult formala

Puterea parinteasca se putea dobandi pe doua cai:

- Cale naturala
- Cale artificala

Pe cale naturala, puterea parinteasca se dobandea prin casatorie.

Pe cale artificiala, ea putea fi dobandita fie prin adoptiune, fie prin adrogatiune, fie prin
legitimare. Incetarea puterii parintesti/stingerea acesteia se produce la moartea lui pater
familias sau a lui filius, sau in cazul trecerii lui filius sub o alta putere (vandut de 3 ori), prin
pierderea unui element al personalitatii lui filius sau prin emancipare.
 Casatoria
Reprezinta actul juridic prin care femeia cadea sub puterea barbatului. Forme:

- Aceasta forma de casatorie a fost “casatoria cu manus”

- A fost timp de cateva secole singura forma de casatorie cunoscuta de roman

Catre sfarsitul republicii insa, in conditiile expansionismului roman, romanii au intrat in

contact cu alte culturi si civilizatii si s-au imbogatit. In conditiile de opulenta si de receptare a
influentelor straine, in mod fatal, femeile romane au devenit iubitoare de lux si dornice de
autonomie.

Ei au inceput sa evite din ce in ce mai frecvent casatoriile, preferand uniunile de fapt,

concubinatele; fenomen care a luat proportii ingrijoratoare caci punea in pericol familia
romana ca institutie structurala a societatii romane

Romanii au devenit mai concesivi si au creat o noua forma de casatorie , si anume “casatoria
fara manus” prin efectele careia femeia nu mai cadea sub puterea sotului sau,ramanand insa
sub puterea lui pater familias de origine; daca pater familias de origine nu mai traia, ea
ramanea sub autoritatea tutorilor ei

Conditiile de forma ale casatorie depind de tipul de casatorie:

a) Casatoria cu manus cunostea 3 forme de realizare :

Confarreatio

Era cea mai veche forma de casatorie, fiind rezervata exclusiv patricienilor. Ceremonialul
acestei casatorii presupune prezenta ambilor soti, a lui pontifex maximus, a flaminului lui
Jupiteri si a 10 martori cetateni romani. Cu prilejul ceremonialului se aducea ofranda zeului
Jupiter sub forma unei paini confectionata dintr-o faina speciala = farreus panis. Viitoarea
sotie purta un val rosu pe cap in semn de supunere fata de zeul Marte care printre alte
atributiuni o avea si pe aceea de ocrotire a casatoriei. Intrucat plebeii nu aveau acces la
aceasta forma de casatoriei, ei s-au vazut nevoiti sa traiasca mult timp in uniuni nelegitime,
neexistand alta forma de casatorie; la protestele lor, in cele din urma a fost creata o noua
forma de casatorie cu manus = usus

Usus (casatoria cu usu)

Se realiza prin coabitarea pt 1 an de zile a sotilor, interval dupa care femeia cadea automat sub
puterea barbatului. In decursul acestui an, femeia beneficia de ius trinoctii (dr celor 3 nopti) in
sensul ca, daca ea lipsea din domiciliul comun trei nopti consecutive, termenul se intrerupea,
iar daca viitorii soti persistau in intentia de a se casatori si dupa aceasta escapada, trebuia sa
treaca un nou termen de un an

Dupa aparitia mancipatiunii fiduciare, care era o aplicatie a mancipatiunii, a aparut o noua
forma de casatorie cu manus = Coemptio
Coemptio

Reprezenta autovanzare fictiva prin intermediul mancipatiunii a viitoarei sotii catre viitorul
sot, pt pretul simbolic de 1 sestert.

b) Casatoria fara manus

- Nu presupunea nicio conditie de forma, ci doar simpla instalare a femeii in casa
barbatului“Deductio mulieris in domum mariti”, prilej cu care se organiza un banchet.
Conditiile de fond ale casatoriei sunt comune pt ambele tipuri de casatorie, iar acestea
erau in nr de trei:
o Connubium
o Consimtamantul
o Varsta

Connubium

Era susceptibil de doua sensuri, anume un sens general care desemna aptitudinea unei
persoane de a incheia o casatorie valabila potrivit dr privat roman, dar exista si un sens
subiectiv/relativ care desemna aptitudinea a doua persoane determinate de a se casatori intre
ele (nu toti cei ce aveau connubium se puteau casatori pt ca existau piedici la casatorie)

- Piedicile la casatorie erau:

o Rudenia
o Alianta
o Conditia sociala

In ce priveste rudenia, in materia casatoriei nu se face distinctia intre agnatiune si

cognatiune, ceea ce inseamna ca in mod exceptional in aceasta materie, rudenia de sange
produce efecte juridice. Rudenia este de doua feluri:

- Rudenie in linie directe

- In linie colaterala

Rudenia in linie directa era si ea de doua feluri:

- Rudenie descendenta
- Rudenie ascendenta

Gradele de rudenie la rudenia in linie directa se stabilesc numarand generatiile care despart
persoanele care ne intereseaza. Ex: Primus -> Secundus -> Tertus (tata-> fiu = gr I, bunic->
nepot = gr II )

Rudenia in linie colaterala este rudenia intre persoanele care desi nu descind unele din altele
au un autor comun, iar aici gradele de rudenie se stabilesc numarand generatiile de la prima
persoana care ne intereseaza pana la autorul comun si de acolo in continuare pana la
urmatoarea persoana care ne intereseaza. Ex: fratii – rude colaterale de gradul II , verii primari
– rude de gradul IV

La romani, rudenia in linie directa a fost piedica la casatorie la infinit (indif de gr de

rudenie), pe cand rudenia in linie colaterala a fost piedica la casatorie pana la gr IV timp
indelungat, pana in timpul imparatului Claudiu care a admis casatoriaintre colateralii de gr
III dintr-un interes personal, pt a se casatori cu nepoata sa Agripina.

Alianta/afinitas = relatia dintre un sot si rudele celuilalt sot. Este:

- Directa
- Colaterala

Alianta in linie colaterala nu a fost la romani piedica la casatorie, in sensul ca un barbat se

putea casatori cu sora fostei sale sotii.

In schimb, alianta in linie directa a fost piedica la casatorie, un barbat neputandu-se casatori
cu fiica fostei sale sotii.

Conditia sociala era si ea piedica la casatorie, caci mult timp nu a fost permisa casatoria intre
ingenui si dezrobiti.

Consimtamantul

In vechiul dr roman, daca viitorii soti erau sui iuris,era necesar consimtamantul lor. La femei
insa, desi era sui iuris era necesar si consimtamantul tutorelui sau. Daca in schimb, viitorii
soti erau alieni iuris, nu era necesar consimtamantul lor, fiind suficient consimtamantul celor
doi patres familiae. In timp, valoarea consimtamantului sotilor a crescut, astfel ca, in epoca
clasica, chiar daca viitorii soti erau alieni iuris, era necesar si consimtamantul lor.

Varsta,

A fost a treia conditie pt casatoria fara manus ce a generat indelungi discutii intre sabinieni si
proculieni,controversele pe aceasta tema fiind curmate de Justinian, care a decis ca varsta
minima pt casatorie = 12 ani pt fete si 14 ani pt baieti, in acest ultim caz fiind necesara o
prealabila cercetare corporala.

Efectele casatoriei

La casatoria cu manus, prin efectul trecerii femeii sub puterea barbatului, ea intra in
relatii de agnatiune cu acesta si cu familia acestuia. Era insa posibil ca pater familias al
familiei sotului sa fie tatal acestuia (viitorul sot sa fie alieni iuris), dar intrucat nu tatal socru
se casatorea cu nora, puterea desemnata prin cuv manus era dobandita de viitorul sot, si nu de
tatal sau => era posibil ca manus sa fie dobandita si de o persoana alieni iuris.
In raporturile cu sotul sau, femeia este considerata o fiica a acestuia ( loco filiae mariti), iar in
raport cu copiii sai, este considerata o sora a acestora (loco sororis , nepoata lui pater
familias. Devenind civila cu familia sotului, relatiile de rudenie civila cu familia de origine se
rup, cu care ramane numai in relatii de cognatiune.Nemaifiind agnata cu familia de origine,
pierde si dr de mostenire in acea familie. Devenind agnata cu aceasta noua familie, capata
aici dr succesorale. La moartea sotului ea vine la succesiunea lui in calitate de fiica, alaturi de
copiii sai si in parti egale cu acestia. Daca moare un copil de-al sau ea vine la succesiunea
acestuia in calitate de sora.

Devenind agnata cu noua familie, femeia devine totodata in virtutea Legii celor XII Table si
cognata fictiva cu aceasta.

In ceea ce priveste casatoria fara manus, in cadrul acesteia, dpdv civil, femeia este
socotita o straina,atat fata de sotul ei, cat si fata de proprii sai copii, caci ea, ramanand sub
puterea lui pater familias de origine nu devine agnata nici cu sotul, nici cu copiii sai. Ea
ramane si agnata si cognata cu vechea familie si este doar cognata cu copiii sai, dar fara efecte
juridice in materie succesorala, caci ea nu vine nici la mostenirea copiilor sai, nici la cea a
sotului ei. Ea participa in schimb la succesiune in familia de origine.

Adoptiunea
Reprezinta actul juridic prin efectele caruia un fiu de familie trece de sub puterea unui pater
familias sub puterea altui pater familias. Este o creatie a jurisprudentei romane, creatie
realizata prin interpretarea regulii Legii celor XII Table privitoare la vanzarea fiului de
familie.

In conceptia legii celor XII Table,pt a iesi definitiv de sub puterea lui pater, filius trebuia
vandut de 3 ori, el iesind de sub puterea lui pater din momentul celei de-a treia vanzari.

Adoptiunea presupunea ca filius sa nu se mai afle sub puterea lui pater familias de origine,
dar aplicarea regulii Legii celor XII Table ar fi insemnat ca pentru realizarea adoptiunii ar fi
fost necesar un termen de 10 ani, ori acesta era un timp inacceptabil de lung => intervine
jurisprudenta si interpreteaza regula in sensul ca cele 3 vanzari ale lui filius pot avea loc in
aceeasi zi daca sunt insotite de 2 dezrobiri succesive. Actul adoptiunii cunostea 2 etape :

- Faza I = 3 vanzari + 2 dezrobiri succesive; dupa cea de-a 3-a vanzare filius ramanea
definitiv sub puterea cumparatorului.

- Faza II = proces fictiv (in iure cessio) desfasurat intre adoptant in calitate de
reclamant si cumparatorul fiului de familie, in calitate de parat; adoptantul afirma in
fata magistratului ca fiul ii apartine, afirmatie fata de care paratul tacea -> magistratul
ratifica declaratia reclamantului prin addico, consfintind astfel actul adoptiunii

Realizarea unei adoptiuni presupunea insa intrunirea unor conditii cumulative :

 - Adoptantul sa fie el insusi pater familias
- Sa existe un consimtamant al adoptantului si al lui pater familias de origine
- Intre adoptant si adoptat trebuia sa existe o diferenta de varsta de cel putin 18 ani pt ca
se urmarea ca prin adoptiune sa se realizeze conditiile unei filiatii firesti

Prin efectul adoptiunii, adoptatul devenea agnat cu familia adoptatului si cu acesta; devenind
agnat cu noua familie, el dobandea drepturi succesorale in aceasta si isi pierderea dr
succesorale fata de familia de origine cu care ramanea numai in relatii cognatice.

In sens larg, actul adoptiunii il include si pe cel al adrogatiunii, adrogatiunea putand fi

definita drept actul juridic prin care o persoana sui iuris trece sub puterea altei persoane sui
iuris (un pater familias trece sub tutela unui alt pater familias). In epoca veche actul
adrogatiunii a fost utilizat in scopul creeri de mostenitori pe cale artificiala, dar, intrucat
adrogatul era un sui iuris, el avea patrimoniu, astfel ca exista riscul ca adrogantul sa doreasca
in realitate sa se imbogateasca de pe urma adrogatiunii, motiv pt care in epoca veche
,prealabil incuviintarii adrogatiunii era necesara realizarea unei anchete de catre pontifi care
sa verifice care e scopul real al adrogatiunii intentionate. Daca scopurile erau favorabile,
adrogatiunea se vota de catre comitia curiata, intocmai ca si o lege.

In dreptul clasic s-a ajuns ca adrogatiunea sa se realizeze sub forma unui rescript imperial
(constitutiune). Spre sfarsitul republicii,actul adrogatiunii capata chiar si conotatii politice,
caci au fost frecvente cazurile in care patricienii ,din dorinta de a candida la tribunat, se
vedeau siliti sa acceada la calitatea de plebeu. Unii patricieni se lasau adrogati de plebei pt a
dobandi conditia de plebeu si a putea candida la tribunat.

Ex: Clodius, la sugestia lui Caesar s-a lasat adrogat de plebeul Fonteius pt a candida la
tribunat.

Prin efectul adrogatiunii, adrogatul se transforma din persoana sui iuris in persoana alieni
iuris si nu mai are in consecinta patrimoniu propriu,caci fostul sau patrimoniu se absoarbe in
patrimoniul adrogantului. Prin efectul adrogatiunii el devine agnat cu adrogantul si capata
deci drepturi succesorale la acesta, mostenind la moartea acestuia patrimoniul din care face
parte si fostul sau patrimoniu.

Legitimarea
Reprezenta actul juridic prin efectele caruia copilul natural este asimilat celui legitim (copil
nascut – nascut in afara casatoriei). Se putea produce in 3 moduri:

- Prin oferta facuta senatului municipal (oblatiune la curie). In acest scop, tatal natural
trebuia sa il ridice pe fiul sau la rang de decurion, adica de membru al senatului
municipal, si totodata sa-l inzestreze cu o suprafata de pamant de 20 de iugare (1 iugar
= ½ ha).

Aceasta modalitate a capatat amploare in perioada in care in conditiile crizei economice de la

Roma, impozitele erau din ce in ce mai greu de perceput, iar strangerea impozitelor se realiza
prin intermediul decurionilor, care raspundeau cu averea proprie in cazul in care nu colectau
suma stabilita. Astfel, functia de decurion a inceput sa fie tot mai evitata, ori aceasta forma de
legitimare era practic o forma de recrutare a decurionilor

- Prin casatoria subsecventa - in cazul in care parintii naturali se casatoreau => copilul
nascut in afara casatoriei dobandea automat conditia unui copil din casatorie. Existau
si situatii in care parintii nu se puteau casatori, fie din pricina ca unul din ei a decedat,
fie din pricina ca mama ducea o viata imorala,caz in care se putea recurge la o a treia
forma de legitimare

- Prin rescript imperial

Cursul 11

Iesirea de sub puterea parinteasca

Emanciparea

Reprezenta actul juridic prin care o persoana alieni iuris devine sui iuris. Ca si adoptiunea,
emanciparea este o creatie a jurisprudentei romane, realizata tot prin interpretarea aceleiasi
reguli a Legii celor XII Table privind vanzarea fiului de familie. Are tot doua faze,ca si
adoptiunea:

a) Faza I : 3 vanzari + 2 dezrobiri succesive (identica cu faza I a adoptiunii)

b) Faza II: dezrobire vindicta, faza distincta pt ca produce efecte diferite fata de primele 2
dezrobiri; prin efectul primelor 2 dezrobiri filius revenea sub puterea lui pater, in
virtutea celei de-a 3-a dezrobiri el iese de sub puterea cumparatorului si devine sui
iuris

Prin efectul emanciparii se rup legaturile agnatice dintre emancipat si familia de origine,ceea
ce inseamna ca el isi pierde si drepturile succesorale in acea familie. Totusi, praetorul a
considerat ca este inechitabil ca emancipatul sa nu participe la succesiunea fostului pater
alaturi de fratii sai, motiv pt care in urma realizarii unei reforme, s-a ajuns ca emancipatul sa
participe la succesiune alaturi de fratii sai, cu conditia insa de a face o collatio bonorum/
emancipati, adica cu conditia de a face un aport al bunurilor sale proprii la masa succesorala.

Emancipatul care dorea sa participe la mostenirea lui pater,trebuia sa aduca la mostenire toate
bunurile pe care el le detinea in calitate de sui iuris,pt ca altfel ar fi fost inechitabil ca el sa
participe la mostenire alaturi de fratii sai care fiind alieni iuris nu avusesera bunuri. Desigur
ca realizarea acestei collatio emancipati era facultativa pt emancipat, caci daca nu dorea sa
participe la mostenire nu era nevoie sa faca aceasta aportare de bunuri.

Capitis deminutio

Reprezenta desfiintarea lui caput/ a personalitatii. Putea imbraca la romani 3 forme :

  Capitis deminutio maxima = pierderea de catre o persoana a tuturor elementelor
personalitatii ( cazul cetateanului care isi pierde libertatea)

 Capitis deminutio media = pierderea cetateniei romane (status civitatis), cum se

intampla daca cetateanul roman devenea peregrin sau latin

 Capitis deminutio minima = pierderea unor dr de familie -> dispareau unele dr de

familie, fiind posibil ca in anumite imprejurari sa se dobandeasca altele in loc.

Cazul emancipatului – prin emancipare sufera o capitis deminutio caci pierde drepturile din
familie fata fam de origine, avand in schimb avantajul cresterii capacitatii sale juridice, caci el
din alieni iuris devine sui iuris

Cazul adoptatului – prin adoptiune pierde dr de familie in fam de origine dar dobandeste in
loc altele noi in familia adoptantului; capacitatea sa juridica insa ramane neschimbata,caci el
ramane alieni iuris

Cazul adrogatului – conditia juridica scade prin efectul adrogatiunii chiar daca prin aceasta
dobandeste dr de familie pe care nu le avea, caci el se transforma din sui iuris in alieni iuris

De aceea nu traducem capitis deminutio asa cum rezulta dintr-o traducere literala,caci ar
insemna micsorarea capacitatii, termenul corect fiind cel de desfiintare a personalitatii, caci
vechea personalitate se desfiinteaza, dobandindu-se una noua care poate fi mai buna/mai
rea/la fel cu vechea personalitate

Persoana juridica

Era o colectivitate ce dispune de o anumita capacitate juridica si de un patrimoniu propriu,si

care dobandeste drepturi si isi asuma obligatii independent de membrii care o compun
(personalitate, patrimoniu, drepturi, obligatii)

Sub aspect terminologic, persoanele juridice erau cunoscute de romani sub denumirea de
corpora/universitates, iar cele mai importante persoane juridice la romani erau:

- Statul roman (cea mai veche pers juridica,patrimoniu in care intra ager publicus si
aerarium, care avea debitori si care putea primi mosteniri in cazul in care acestea erau
vacante)
- Coloniile si municipiile
- Asociatiile de publicani (societates publicanorum) – repr asociatiile care luau in
arenda sarcina strangerii impozitelor statului roman
- Biserica – dupa edictul de la Milan
- Corporatiile (collegia) – asociatii constituite pe diverse criterii, prin simpla
manifestare de vointa a membrilor lor; unele mascau curente si orientari politice
adverse titularilor puterii, motiv pt care s-au luat masuri de limitare a activitatii
acestora (Caesar a desfiintat toate pers juridice private cu exceptia celor care datau din
 epoca foarte veche, iar August a hot ca nu este posibila constituirea unor asociatii fara
a exista un acord prealabil din partea Senatului Romei)

Tutela si curatela

Reprezentau institutii juridice destintate asigurarii protectiei incapabililor de fapt. Incapabilii

de fapt erau acele persoane care dispuneau de capacitate de drept, aveau personalitate / caput,
dar nu aveau discernamant/ reprezentarea urmarilor faptelor lor. Ex: nebunii, nevarstnici,
risipitorii.

Atat tutela, cat si curatela au fost insa la origine mecanisme de protejare a intereselor rudelor
civile si nu ale incapabililor,caci rudele civile, agnatii, aveau interese patrimoniale legate de
controlul realizat asupra unui incapabil, deoarece in lipsa unui asemenea control exista riscul
ca incapabilul care dispunea de bunuri proprii sa faca acte necugetate cu privire la bunurile
din patrimoniu, care sa conduca la saracirea acestui patrimoniu si care implicit sa afecteze
interesele rudelor civile care urmau sa vina la mostenirea incapabilului.

Dovada a faptului ca la origine tutela si curatela au fost insitutii de protejare a intereselor

agnatilor incapabilului, este faptul ca incapabilul care nu avea agnati nu avea nici tutore.
Daca un incapabil avea mai multi agnati, tutela se acorda agnatilor in ordinea in care acestia
urmau sa vina la mostenire.

Spre sfarsitul epocii vechi asistam la transformarea tutelei dintr-o institutie in interesul
agnatilor, intr-o institutie de protejare a incapabililor, schimbare ilustrata de o definitie celebra
data tutelei de catre Servius Sulpicius: “Tutela est vis ac potestas in capite libero ad tuendum
eum qui proper aetatem suam sponte se defendere nequit” – Tutela este o forta si o putere
asupra acelei persoane libere care din pricina varstei nu se poate apara singura.

Definitia cuprinde doua parti contradictorii,caci prima parte, pana la ad tuendum releva
functia originara a tutelei, si anume aceea de a fi o forta si o putere in interesul agnatilor, pe
cand cea de-a doua parte a definitii releva transformarea acestei functii intr-una realizata in
interesul incapabilului.

Clasificarea tutelei se realizeaza dupa 2 criterii :

- Persoanele puse sub interdictie

- Modul de acordare a tutelei

a) Dupa persoanele puse sub interdictie, exista 2 forme de tutela

a. Tutela impuberului sui iuris - copiii sub 14 ani era pus sub tutela agnatilor la
moartea tatalui/bunicului sau; dura pana cand implinea 14 ani
b. Tutela femeii sui iuris – la moartea sotului sau,era pusa sub tutela
agnatilor,numai ca tutela era perpetua

Imparatul August a creat asa numitul ius liberorum prin care a desfiintat tutela pt ingenua cu 3
copii si dezrobita cu 4 copii, considerand pe buna dreptate, ca o femeie care isi poate creste
singura ¾ copii are si discernamantul necesar pt a isi administra singura bunurile. In anul 410
en, ius liberorum a fost generalizat  desfiintarea tutelei pt femeile sui iuris

b) Dupa modul de deferire, tutela este de 3 feluri:

a. Legitima – tutela regl de Legea celor XII Table si acordata agnatilor
incapabilului
b. Testamentara – tutela realizata printr-o clauza introdusa in testament prin care
testatorul desemna un tutore pt cazul in care el ar muri inainte ca filius sa
implineasca 14 ani si prin care putea desemna un tutore si pt sotia sa
supravietuitoare
c. Dativa – tutela creata prin legea Atilia(sec II en) , se acorda de catre magistrat
in situatia in care nu exista nici tutela legitima nici testamentara , situatia in
care incapabilul nu avea agnati si nici nu ii fusese desemnat un tutore prin
testament => releva fct de protectie a incapabililor

Modurile de administrare a tutelei:

- Negotiorum gestio
- Auctoritatis interpositio

Negotiorum gestio = procedeul de administrare a tutelei pe perioada pe care pupilul era

infans (< 7 ani). In cadrul acestui procedeu tutorele era indreptatit sa realizeze orice fel de acte
cu privire la bunurile pupilului, inclusiv acte de dispozitie,acte pe care tutorele le incheia in
numele sau, si nu in numele pupilului pt ca pupilul neavand capacitate,nu avea nici
capacitatea de a da imputernicire.

La sfarsitul perioadei de tutela, intre tutore si pupil avea loc o reglementare de conturi,in
cadrul careia tutorele dadea socoteala despre cum a administrat bunurile pupilului.

Auctoritatis interpositio = procedeu utilizat pt administrarea bunurilor pupilului > 7 ani si

care se putea exprima corect

In cadrul acestui mod de administrare, tutorul avea doar rolul de a completa personalitatea
pupilului, asistandu-l in acest scop la incheierea actelor, acte pe care de data aceasta pupilul le
incheia in numele sau propriu. Aceasta asistare a pupilului nu trebuie inteleasa insa ca o
confirmare/ratificare a actelor incheiate de pupil.

Curatela

Curatela = procedeu juridic de protectie a celor loviti de incapacitati accidentale (tutela se

adresa incapacitatilor considerate firesti, ex varsta, femeia)

Una din cele mai vechi curatele era curatela alienatului (perioada Legii celor XII Table),
insa in decursul timpului nr curatelelor a crescut foarte mult, pt ca si incapacitatile accidentale
erau numeroase. Cele mai importante cazuri de curatela sunt :

- curatela nebunului (furiosus)

- curatela prodigului (risipitorului)
 - curatela minorului de 25 ani(0-7 = infans, 7-14 impuber, 14-25 minor) ->
discernamant atenuat pana la 25 ani

Felurile curatelei sunt urmatoarele:

- Curatela legitima, reglementata de lege

- Curatela dativa, acordata de magistrat

Nu exista curatela testamentara,potrivit principiului Curator testamento non datur.

In ce priveste modul de administrare a curatelei, spre deosebire de tutela,e ste unul singur,
negotiorum gestio.

Obligatiile curatorului (negotiorum gestor) fata de cel pus sub curatela erau reglementate
dupa regulile ce guvernau gestiunea de afaceri (act/fapt juridic licit care produce efecte
juridice similare cu cele generate de contractul de mandat).

Bunurile
Erau lucrurile ce sunt susceptibile de insusire sub forma dreptului de proprietate.

In terminologie romana, cuvantul res desemna atat lucrurile in general, cat si lucrurile la care
se refera un raport juridic si pe care noi le denumim bunuri.

Romanii faceau clasificarea lucrurilor si nu a bunurilor, considerand nu foarte gresit ca

diviziunea lucrurilor o include si pe aceea a bunurilor, deoarece in anumite imprejurari practic
orice lucru poate deveni un bun.

Strans legat de notiunea de bun este si conceptul de patrimoniu, care in dreptul modern
desemneaza totalitatea drepturilor, datoriilor si sarcinilor cuiva susceptibile de o valoare
pecuniara. Romanii nu au ajuns din capul locului la acest concept, caci initial ei reduceau
patrimoniul la suma lucrurilor corporale pe care acesta le cuprindea, aspect demonstrat de
faptul ca la origine ei desemnau patrimoniul prin termeni precum familia, pecunia – vite.
Cuvantul patrimonium apare in epoca clasica, intr-un sens apropiat de cel modern. Mai
tarziu, in epoca postclasica, patrimoniul era desemnat prin termenul de substantia.

Diviziunea fundamentala a lucrurilor in conceptie romana era aceea in:

- Lucruri patrimoniale – res in patrimonio

- Lucruri nepatrimoniale – res extrapatrimonium

In categoria lucrurilor patrimoniale intrau acele lucruri care puteau forma obiect al proprietatii
private,iar lucrurile nepatrimoniale erau lucrurile care nu erau susceptibile de apropriere sub
forma proprietatii private.

Intr-adevar existau lucruri care nu puteau forma obiect al proprietatii private fie datorita
naturii lor (ex: cerul, aerul, stelele), fie datorita destinatiei (ex: zidurile cetatii, templele,
lucrurile de cult), de aceea romanii faceau clasificarea lucrurilor patrimoniale in cadrul carora
identificau mai multe categorii:

- Cea mai veche clasificare:

o Res mancipi – considerate a fi mai valoroase/pretioase,motiv pt care ele au
mai fost denumite si pretiosiores: sclavii, vitele si pamantul Romei
o Res nec mancipi – mai putin valoroase: banii, solul italic.

- O alta clasificare :
o Res corporales – acelea care puteau fi atinse cu mana, intrucat aveau o forma
materiala
o Res incorporales – neavand o forma materiala, nu puteau fi atinse cu
mana/pipaite

Romanii considerau dreptul de proprietate ca fiind un lucru corporal. Aceasta conceptie se

datoreaza unei atitudini fetisiste a romanilor fata de proprietate, caci in virtutea unei asemenea
atitudini, romanii confundau dreptul de proprietate cu obiectul acestui drept, confuzie care se
manifesta si pe plan terminologic , caci ei nu spuneau am un drept de proprietate asupra unui
bun, ci spuneau haec res mea est.

- O alta clasificare:
o Res mobiles (mobile) – acele lucruri care se puteau misca fie prin putere
proprie, fie printr-o forta exterioara lor, fara a-si pierde sau schimba identitatea
o Res soli (imobile) –isi pierdeau identitatea daca erau mutate.

- O alta clasificare:
o Genera (lucruri de gen) – acele lucruri care se identifica prin trasaturi proprii
categoriei din care fac parte (ex: graul, aurul, sclavii)
o Species (lucruri individual determinate) – se individualizeaza prin trasaturi
proprii numai lor (ex: sclavul Paulus, fondul cornelian – terenul apartinand
gintii Cornelia)

Important de precizat ca incadrarea unui bun in una din categorii nu reprezinta structura
intima a lucrurilor, ci vointa partilor contractante, asa cum se manifesta aceasta vointa in
cadrul raportului juridic (de ex, daca doua parti incheiau un contract de vanzare avand ca
obiect 10 sclavi, notiunea de sclav nefiind insotita de vreun determinativ, atunci acel contract
avea ca obiect lucruri de gen; daca sclavii erau precizati prin aratarea numelui lor, atunci
contractul avea ca obiect lucruri individual determinate)

Aceasta distinctie intre genera si species prezinta importanta capitala in materia riscurilor in
contracte, astfel, daca lucrul datorat de debitor era un lucru de gen, iar acesta pierea ca
urmare a interventiei unui caz fortuit (eveniment independent de culpa debitorului si dincolo
de controlul acestuia), atunci debitorul nu era exonerat de obligatia de predare a sclavului,
caci functiona principiul genera non pereunt – lucrurile de gen nu pier, el fiind tinut sa dea
creditorului in continuare un alt lucru de acelasi gen; daca obiectul obligatiei era un lucru
species care pierea, atunci debitorul era exonerat de obligatie precum si de raspundere pt
neexecutarea acesteia

O alta clasificare :

- Fructe – lucrurile produse de un alt lucru in mod periodic, conform destinatiei sale
economice si fara a-i consuma substanta. Erau de trei feluri :
 Naturale = Nu necesita pt aparitie interventia muncii omului
 Industriale = necesita interventia muncii omului pt a putea aparea (ex:
vinul,lana)
 Civile = fructe ce se produceau ca urmare a actelor juridice civile (ex:
chiriile, arenzile, dobanzile)
- Produse – lucruri produse de un alt lucru,dar carora le lipsea caracterul periodicitatii
(ex: materialul lemnos exploatat in padure , prasila sclavilor)

O alta categorie :

- Res quae pondere numero mensurave constant - lucrurile care se cantaresc,numara

si masoara

In categoria acestor lucruri intra acelea care pot fi inlocuite unele prin altele, si pe care noi
astazi le denumim fungibile. Desi de cele mai multe ori lucrurile acestea se identifica prin
trasaturile de gen, ele nu se suprapun, deoarece difera criteriul de incadrare a acestora in
categorii. La lucrurile de gen, vointa partilor contractante e cea care determina calificarea, pe
cand in cadrul lucrurilor care se cantaresc, numara si masoara criteriul il reprezinta practicile
si uzantele comerciale.

- Res extrapatrimonium (lucruri extrapatrimoniale) - lucruri care nu puteau intra in

propr cuiva, fie dat naturii lor (aerul, cerul, stelelor), fie dat destinatiei (zidurile cetatii,
templele si in gen lucrurile de cult).

Un lucru poate fi stapanit sub 3 forme:

- titlul de posesiune
- titlul de detentiune
- titlul de proprietate

Posesiunea (possessio) = stare de fapt ocrotita juridic constand in stapanirea materiala a unui
lucru Reprezinta o exteriorizare a proprietatii, un exercitiu al actelor materiale specifice
dreptului de proprietate. Ea este socotita a fi o exteriorizare a proprietatii deoarece de cele mai
multe ori insoteste dreptul de proprietate, un posesor fiind prezumat sub aspect ca este si
proprietarul lucrului in cauza. Prezumtia este insa una relativa caci sunt si situatii in care
posesia nu este legata si de calitatea de proprietate, caz in care vom avea un proprietar
neposesor si un posesor neproprietar.

Proprietatea este asadar un drept, pe cand posesiunea este un simplu fapt, o simpla
stapanire de fapt asupra unui lucru. Desi prin sine acest fapt ar trebui sa se gaseasca in
afara domeniului dreptului, el prezinta o importanta cu totul aparte, ceea ce a condus la
ocrotirea acestui fapt pe cale legala, acordandu-i-se in anumite imprejurari unele efecte
juridice.

Din perspectiva istorica, conceptul de posesie s-a configurat in legatura cu exploatarea lui
ager publicus. Inca din vremea regalitatii, statul roman, ca titular al lui ager publicus a
inceput sa concedeze suprafete de pamant prin ager publicus catre patricieni gratuit sau contra
unei sume anuale de bani. Aceasta stapanire exercitata de patricieni asupra pamanturilor
statului a fost desemnata de autorii antici prin termenul de possessio, iar obiectul acestei
stapaniri, respectiv terenurile, au fost desemnate prin termenul de possessiones.

Initial, la origine, se concedau patricienilor doar suprafete pe care acestia impreuna cu

familiile lor le puteau cultiva, si mult timp din aceasta cauza nu s-a resimtit vreo nevoie de a
se ocroti juridic aceasta stapanire de fapt asupra pamanturilor sale. Cu timpul insa,lacomia
patricienilor a determinat statul sa concedeze suprafete mai mari de pamant decat cele care
puteau fi prelucrate prin mijloace proprii de catre acestia, moment din care patricienii au
inceput sa subconcedeze o parte din aceste terenuri clientilor lor cu titlul de stapanire
precara, anume cu obligatia acestora de a restitui oricand la cererea patricianului, terenul
concedat.

Cat timp dependenta clientilor fata de patroni a fost una quasi-absoluta,nu au fost probleme;
dar cu timpul aceasta dependenta s-a atenuat,motiv care a dus la cazuri din ce in ce mai
frecvente in care clientii refuzau sa restituie terenurile subconcedate la cererea patricienilor.

Acesta a fost momentul in care s-a resimtit in mod acut nevoia de a se ocroti juridic dreptul
patricienilor/posesorilor, iar un prim instrument juridic in acest sens l-a reprezentat interdictul
de precario – interdict privind precarul, care reprezenta in fapt o masura de politie
administrativa prin care in caz de refuz al clientului, patronul putea redobandi stapanirea
pamantului subconcedat cu concursul magistratului. Din acest moment,posesia inceteaza a
mai fi o stare de fapt fara consecinte juridice,si sufera un proces de abstractizare, proces in
urma caruia se transforma intr-o institutie juridica. Dobandind un continut abstract,
conceptul de posesie dobandeste si aplicabilitate generala, nemairezumandu-se la raportul
strict dintre patron si client din stapanirea pamanturilor statului.

De aceea putem spune ca, la origine, posesiunea a reprezentat stapanirea de fapt asupra
pamanturilor statului, ocrotita juridic prin interdicte.

Cursul 12

Elementele posesiunii
 - Un element subiectiv/psihologic/volitiv = animus (animus possidendi)
- Un element material = corpus

Corpus cuprinde totalitatea actelor materiale prin care se realizeaza stapanirea asupra unui
lucru, de pilda cultivarea unui teren. Corpus nu reprezinta insa o legatura nemijlocita intre om
si lucru, el incluzand in sens larg si posibilitatea de supraveghere si control de la distanta
asupra unui lucru.

Animus reprezinta intentia posesorului de a pastra un lucru pentru sine, intentie in virtutea
careia el se comporta fata de lucru ca un adevarat proprietar. Cel care stapaneste un lucru nu
pentru sine, ci pt altul, cum este de pilda depozitarul, nu este posesor, caci ii lipseste animus
possidendi, el stiind ca trebuie sa restituie proprietarului lucrul dat in depozit la prima cerere a
acestuia.

Animus nu este un element pur psihologic, nu este o vointa pe care ar putea-o autoimpune
cineva, o simpla voluntas, ci de pilda, cel care stapaneste un teren si il cultiva, are corpus, dar
se punea problema la romani daca el are si animus possidendi, adica daca el se incadra in
categoriile stabilite de dreptul roman pentru a putea fi socotit posesor, daca se afla in acele
situatii care il indreptateau sa aiba o asemenea calitate, situatii denumite de romani causae
possessionis, si puteau fi socotiti posesori potrivit dr roman:

- Proprietarii
- Arendasii pe termen lung
- Creditorii gagisti ( cei care aveau creanta garantata prin gaj)
- Latifundiarii uzurpatori

In dreptul roman, calitatea de posesor si implicit drepturile decurgand din aceasta , erau
acordate pe criterii de utilitate politica, pt protejarea aristocratiei sclavagiste.

Posesiunea se dobandeste asadar in momentul in care ambele aceste elemente se intrunesc

asupra aceleiasi persoane, si se pierde atunci cand dispare animus sau corpus,sau ambele. Un
exemplu de pierdere a lui animus este de pilda cazul proprietarului care isi vinde casa
continuand sa locuiasca in ea in calitate de chirias.

Posesiunea este de mai multe feluri:

- Possessio ad interdicta – posesie protejata juridic prin interdict

- Possessio ad usucapionem – posesie care poate conduce la dobandirea proprietatii
prin uzucapiune daca sunt indeplinite si celelalte conditii ale uzucapiunii (termenul,
buna credinta, etc.)
- Possessio iniusta - posesia injusta, care este o posesie careia ii lipseste calitatea de a
fi protejata de interdictele posesorului; afectata de un vitiu -> faptul ca este vitioasa
fata de cel care o exercita ridica protectia posesiei fata de cel in cauza, vitiile posesiei
fiind in nr de 3: violenta, clandestinitatea (intri in stapanirea unui lucru fara stirea
proprietarului), precaritatea (cel care primeste cu imprumut un lucru, urmand sa-l
restituie la cererea imprumutatorului)
- Possessio iuris (quasipossessio) – posesiunea in drept
La origine romanii nu au admis ca drepturile subiective pot fi posedate, idee insa pe care in
cele din urma fata de evolutia unor institutii juridice au acceptat-o. Aceasta evolutie porneste
de la conceptia originara a romanilor despre servitute, servitutii reprezinta sarcini impuse unui
lucru in favoarea proprietarului altui lucru. (de ex: servitutea de trecere are in vedere situatia a
doi proprietari de terenuri alaturate, unul dintre aceste terenuri neavand acces la drumul
public; intrucat se considera ca proprietarul terenului fara acces la drumul public este limitat
din aceasta cauza in exercitiul firesc al atributelor proprietatii sale, romanii au admis pt atare
situatie proprietarul terenului cu acces la drumul public are obligatia de a permite trecerea
prin terenul sau a proprietarului terenului fara acces; aceasta trecere reprezinta un drept de
servitute in favoarea proprietarului terenului fara acces si in mod corelativ reprezinta o
obligatie pentru proprietarul terenului cu acces )

Romanii au confundat dreptul de servitute cu obiectul sau, confuzie manifestata si pe plan

terminologic caci ei nu spuneau ca au un drept de trecere, ci spuneau am un drum. Ori drumul
avea forma materiala, si deci putea fi posedat,astfel ca pe cale de consecinta romanii au admis
ca servitutea poate fi posedata. Mai tarziu romanii au realizat distinctia dintre dreptul de
servitute si obiectul acesteia, moment in care ei au formulat urmatorul rationament: Servitutea
poate fi posedata; servitutea este un drept ,deci dreptul poate fi posedat.

Posesia produce mai multe efecte:

In primul rand, posesorul beneficiaza de protectie juridica prin interdict, trasatura esentiala.

In al doilea rand, se produce in cazul unui proces in revendicare, cand invariabil, posesorul
are calitatea procesuala de parat; in calitate de parat,posesorul nu trebuia sa justifice intr-un
fel stapanirea exercitata,el aparandu-se prin formula possideo quia possideo – posed pt ca
posed. Sarcina probei revenea reclamantului. Faptul ca posesorul este protejat fara a fi obligat
sa faca vreo dovada constituie unul din marile avantaje ale ocrotirii posesiunii, care ocrotind
posesiunea apara implicita si proprietarul -> faciliteaza o oarecare stabilitate starilor de fapt

In al treilea rand, daca sunt indeplinite si alte conditii, posesia poate duce la dobandirea
proprietatii prin uzucapiune.

La romani, posesiunea se proteja prin interdictele posesorii, mijloace de politie administrativa.

Romanii au cunoscut in decursul timpului mai multe tipuri:

- Interdictele recuperandae possessionis causa – interdictele care vizeaza redobandirea

unei posesiuni pierdute ; in aceasta categorie intra mai multe interdicte:
o Interdictele unde vi - deoarece prin violenta; sunt de doua feluri:
 Unde vi armata – cand violenta exercitata pt intrarea in stapanirea unui
lucru era realizata pe calea armelor
 Unde vi cottidiana – cand intrarea in stapanirea unui lucru se realiza
prin violenta obisnuita
o Interdictul de precario - cazul celui care primea un lucru cu imprumut si nu il
restituia
 o Interdictul de clandestina possession - impotriva celui care intra in stapanirea
unui lucru fara stirea proprietarului
- Interdictele retinendae possessionis causa – vizau pastrarea de catre o persoana a
posesiunii unui lucru ; se aplicau fie bunurilor mobile, fie celor imobile
o Interdictul utrubi – care din doi ; se aplica numai bunurilor mobile, si se acorda
in favoarea celui care stapanise mai mult timp lucrul in litigiu, in anul anterior
eliberarii interdictului(ex; Primus stapanise sclavul timp de 10 luni, iar
Secundus stapanise in continuare acelasi sclav timp de 8 luni inaintea eliberarii
interdictului, interdictul se elibera in favoarea lui Secundus, caci el a stapanit
mai mult in anul de dinaintea eliberarii interdictului)
o Interdictul uti possidetis – dupa cum posedati; se aplica numai in materia
bunurilor imobile, acordandu-se in favoarea celui care stapanea lucrul in litigiu
la momentul eliberarii interdictului

Interdictele nu dadeau decat o solutie provizorie litigiilor cu privire la proprietate,caci solutia

definitiva urma a fi data in cadrul unui proces in revendicare cand se stabilea in mod definitiv
cine este adevaratul proprietar.

Lucrurile pot fi stapanite si prin titlul de detentiune, care are de asemenea 2 elemente:

- Animus – difera de animus al posesiunii

- Corpus - identic cu corpus al posesiunii

In cazul detentiunii, detentorul nu stapaneste lucrul pt sine ci il stapaneste pt altul. Iar exemple
de detentori sunt: chiriasul, arendasul, depozitarul.

Proprietatea
Proprietatea = acea putere/facultate de a stapani un lucru prin putere proprie si in interes
propriu.

Dr subiectiv de proprietate este reglementat de normele dr obiectiv, norme care constituie

institutia proprietatii. Aceste norme ale dr obiectiv sunt cele care stabilesc limitele exercitarii
dr sub de proprietate / atributele dr sub de proprietate. Aceste atribute ce dau continutul
dreptului subiectiv de proprietate se pot manifesta intr-un cadru mai larg/mai restrans in raport
de conditiile istorice concrete.

In terminologie juridica romana, atributele dreptului de proprietate erau:

- Usus (ius utendi ) = dr de folosinta

- Fructus (ius fruendi) = dr de a culege fructele lui
- Abusus (ius abutendi) = dr de dispozitie

Roma fiind intemeiata in epoca de destramare a randuirii gentilice, a cunoscut la origine unele
forme primitive de proprietate specifice acelei epoci, aceste forme primitive fiind in nr de 3:
 I. Proprietatea colectiva a gintii

Pamantul Romei in epoca prestatala se afla in proprietatea tuturor membrilor gintii cu

exceptia a doua iugare de pamant care se aflau in proprietate familiala.

Exista si marturii ale vechilor autori antici , Varro in De Lingua Latina a vb despre faptul ca
teritoriul Romei a fost impartit intre cele trei triburi fondatoare ale Romei. Aparent
contradictoriu exista si o alta marturie a lui Dionis din Halicarnas care face mentiune despre
faptul ca Romulus ar fi impartit teritoriul Romei in 30 de loturi pe care le-a repartizat pe curii.
In realitate cele doua marturii nu se contrazic ci se completeaza pt ca e posibil ca intr-un
trecut mai indepartat Roma sa fi cunoscut proprietatea colectiva la nivelul tribului, ca dupa
aceea sa se fi restrans la nivelul curiei.

Cert este faptul ca aceasta propr colectiva primitiva a lasat urme in fizionomia institutiei mai
tarziu. De pilda,e relevant in acest sens ex mancipatiunii, care printre alte conditii de forma
presupunea si tinerea lucrului cu mana de catre dobanditor (manu capere), ori aceasta conditie
nu putea fi intrunita decat evident de bunurile mobile, iar intrucat mult timp nu a existat un
alt mod de transmitere a proprietatii => cel putin o vreme imobilele au fost inalienabile pt ca
se aflau in proprietatea colectiva a gintii.

Un alt exemplu este acela al actiunii in revendicare, care la origine a imbracat forma lui
sacramentum in rem, si care presupunea si aceasta o cerinta a prezentei lucrului litigios in fata
magistratului, conditie care iarasi nu putea fi indeplinita decat de bunurile mobile.

Un alt exemplu este fizionomia succesiunii legale, Legea celor XII Table prevazand ca la
mostenire vin mai intai sui heredes (cei ce se mostenesc pe ei insisi, devenind prin moartea
defunctului sui iuris) apoi agnatii, iar daca nu exista niciun mostenitor nici din aceasta
categorie, veneau la mostenire gentilii (in bloc, nu individual)

Proprietatea familiala

Acelasi Varro vorbeste despre faptul ca fiecarei familii Romulus i-ar fi atribuit 2 iugare de
pamant cu titlu de heredium (de suprafata destinata locului de casa si gradinii), potrivit
marturiilor lui Pliniu. Aceasta proprietate avea 3 caractere:

 Caracterul inalienabil - consta in faptul ca heredium nu putea fi instrainat. Aceasta

interdictie a subzistat mult timp, trecat din plan juridic ulterior in plan moral, marturie
in acest sens fiind spusele lui Cicero, care cu 7 sec mai tarziu arata ca cel care isi
instraineaza casa parinteasca e lovit de o infamie morala.

 Caracterul indivizibil - consta in faptul ca la moartea lui pater familias mostenitorii sai
ramaneau intr-o indiviziune fortata asupra lui heredium, adica intr-o coproprietate din
care nu puteau iesi. Mijlocul de iesire din indiviziunea familiala fiind reglementat mult
mai tarziu, prin Legea celor XII Table, care a creat o actiune de iesire din indiviziune
asupra acestui antiquum consortium fiind numita actio familiae herciscundae.
  Caracterul de coproprietate - deriva din imprejurarea ca fii de familie si pater familias
stapaneau terenul in calitate de coproprietari inca din timpul vietii lui pater familias,
deci fiii erau socotiti copropr ai lui pater familias. Motiv pt care s-a si spus ca
succesiunea asupra lui heredium de fapt nu este o veritabila forma de mostenire, ci
este mai mult o continuare (juriscons Paul) a unei coproprietati preexistente.

Acest sui heredes (prima cat de mostenitori legali) = cei ce se mostenesc pe ei insisi, o
proprietate ce o detinusera si inainte de moartea lui pater familias

In dreptul vechi, formele de proprietate au evoluat, astfel proprietatea colectiva s-a

transformat in proprietatea quiritara si proprietatea colectiva a statului.

Proprietatea quiritara (dominium ex iure quiritium) - supusa solemnitatii, ritualelor si

formulelor. Avea 3 caractere:

 Caracterul exclusiv - titulari numai cetateni romani, obiect al acestei propr il puteau
forma numai lucrurile mancipi, nu putea fi revendicata proprietatea quiritara decat prin
sacramentum in rem/rei vindicatio si nu putea fi dobandita decat prin acte speciale de
drept civil ( mancipatiunea/ in iure cessio)

 Caracterul absolut = obiectul proprietatii quiritare putea fi exploatat fara limite,cu

exceptia unei distante care trebuia sa existe intre proprietatile funciare,iar aceasta
exploatare fara limite romanii o considerau a se exercita atat pe orizontala,cat si pe
verticala,fara limite de inaltimi ( pana la cer – usque ad caelum )
 Caracterul perpetuu = impune ca proprietatea sa nu fie conditionata de factorul timp
, in sensul ca nu se putea pune problema exercitarii proprietatii quiritare pana la un
anumit moment,caci odata proprietar,esti proprietar pt totdeauna, cf principiului
“Proprietas ad tempus constitui non potest” (dif fundamentala intre dr de creanta si dr
reale)

Proprietatea colectiva a statului

Cuprindea teritoriile cucerite de la dusmani (ager publicus) si sclavii publici.

Pamanturile din ager publicus au fost date spre folosinta patricienilor, care au transformat cu
timpul aceasta folosinta intr-o veritabila proprietate privata.

In epoca clasica, procesul de transformare a proprietatii continua, si pe langa proprietatea

quiritara apar forme noi de proprietate, precum proprietatea praetoriana.

Proprietatea praetoriana

A aparut datorita faptului ca vechile moduri de transmitere a propr quiritare erau si formaliste
si cronofage. Pe de alta parte, intre timp aparuse traditiunea, care era un mod de transmitere a
propr asupra lucrurilor ne mancipi si care era complet neformalista, limitandu-se la acordul de
vointa al partilor contractante, motiv pt care din ce in ce mai frecvent in practica se obisnuia
ca si unele bunuri manicipi sa fie transmise prin traditiune.
Formal juridic, intrucat traditiunea nu avea vocatia de a stramuta proprietatea asupra lucrurilor
mancipi, aceasta operatiune nu producea efecte translative de proprietate. Astfel ca, daca
tradens(cel care instraina) era de rea-credinta, dupa ce se realiza o vanzare a unui bun mancipi
prin traditiune,el invoca nelegalitatea acestei transmiteri. Pretorul investit cu o asemenea
cauza se vedea in situatia de a da castig de cauza reclamantului, desi accipiens fusese de buna-
credinta si platise pretul. Astfel ca accipiens se trezea si fara lucrul cumparat, si fara banii
platiti.

Pretorul a considerat ca o atare practica contravine principiilor echitatii => a savarsit o

reforma prin care cel care dobandeste prin traditiune un lucru mancipi ar fi in baza unei
fictiuni un uzucapant (dob propr prin trecerea timpului). In fapt,t oate conditiile uzucapiunii
erau indeplinite mai putin termenul, termen pe care insa (aici interv fictiunea), pretorul il
socotea indeplinit,iar in baza acestei fictiuni accipiens era considerat uzucapant si deci
proprietar.

Daca intervenea un conflict intre tradens(propr quiritar) si accipiens (dobanditor), accipiens ii

putea opune cu succes o exceptie – exceptia lucrului vandut si remis materialmente ( Exceptio
rei venditae et traditae). Se putea insa intampla ca accipiens sa piarda stapanirea lucrului in
favoarea unui tert, altul decat proprietarul, si atunci el avea dreptul ca sa isi urmareasca si
redobandeasca bunul prin utilizarea unei actiuni special create, anume actio publiciana
(actiune ficticie)

Aceasta calitate de proprietar pretorian => asupra aceluiasi lucru existau 2 drepturi de
proprietate:

- Dr de propr quiritare ce apartinea lui tradens in continuare (nu se putea transmite

prin traditiune) = gol de continut: nudum ius ex iure quiritium.
- Dr lui accipiens – dr de proprietate pretoriana, efectiva

Aceasta coexistenta nu era perpetua,avea un caracter temporar ( 1 an sau 2 ) , fictiunea

devenind realitate => proprietarul pretorian isi convertea proprietatea intr-o veritabila
proprietate quiritara ( uzucapiunea era o metoda de dobandire a proprietatii quiritare)

Proprietatea provinciala

S-a configurat in legatura cu cuceririle realizate de romani, noile teritorii cucerite fiind incluse
de asemenea in ager publicus, care s-a extins. Desi aflate in proprietate publica, aceste
pamanturi din provincie in fapt erau lasate in folosinta autohtonilor, astfel ca in epoca clasica
asistam la aparitia unei adevarate proprietati provinciale care consta in faptul ca asupra
aceluiasi lucru se exercitau 2 drepturi distincte de proprietate:

1. Dreptul statului roman

2. Dreptul locuitorilor provinciali

Jurisconsultii romani s-au opus sa dea valoare juridica acestei stapaniri realizate de
provinciali,pe care au refuzat sa o considere o proprietate in sens formal, si pe care au incercat
sa o incadreze fie in sfera posesiei, fie in sfera uzufructului.
In realitate insa, stapanirea exercitata de provinciali imbraca caracterele unui adevarat drept
real, caci ei puteau vinde pamantul,puteau sa le greveze cu servituti si puteau sa le transmita
prin testament, exercitand deci toate atributele acestui drept. Desigur ca in raport cu
proprietatea exercitata de stat, proprietatea provinciala apare a avea un caracter subordonat,
caracter subliniat de imprejurarea ca provincialul platea solarium/stipendium/tributum pt
folosinta acestui pamant, recunoscand dreptul superior de proprietate al statului.

Proprietatea peregrina

S-a configurat in contextul dezvoltarii economiei de stat, cand s-au amplificat relatiile
romanilor cu peregrinii care erau detinatorii adesea a unor averi considerabile si al caror spirit
economic trebuia menajat, motiv pt care romanii s-au vazut nevoiti sa recunoasca peregrinilor
un drept distinct de proprietate => propr peregrine, intemeiata pe o fictiune,anume ca ar fi
cetatean al Romei.

In dreptul postclasic continua transformarile in materia proprietatii, cu incepere cu epoca lui

Caracalla, cand in urma edictului sau aproape toti peregrinii au dobandit cetatenia => propr
peregrina si-a pierdut importanta. Dispare si proprietatea provinciala, cu incepere din
momentul in care si solul italic a devenit si el supus platii impozitelor. Mai tarziu, Justinian a
procedat la o unificare a proprietatii quiritare si a celei pretoriene, creand o proprietate unica
intitulata dominium.

Din texte reiese ca romanii cunosteau mai multe moduri de dobandire a proprietatii.

Ocupatiunea

In genere poate fi definita drept luare in stapanire a lucrurilor fara stapan,numite res nullius.
Longevitatea acestui mod de dobandire a propr se justifica si datorita faptului ca romanii
considerau ca cea mai legitima forma de propr e cea dobandita prin violenta,si ca cel mai
important caz de ocupatiune este acela al intrarii in stapanirea bunurilor dusmanilor infranti
(res hostiles). De asemenea, mult timp, romanii au considerat ca strainii nu au niciun drept, si
ca deci si bunurile lor sunt res nullius si pot intra in propr primului venit. Intrau in aceeasi
categorie si unele lucruri aparute ca urmare a unor fenomene naturale, cum ar fi insula,
aparuta ca urmare a unui proces vulcanic, in marea libera si care intra in proprietatea primului
ocupant. Tot prin ocupatiune puteau fi dobandite si animalele salbatice, care deveneau propr
celui care le captura, indiferent de locul unde se petrecea acest lucru. Si tot prin aceasta erau
dobandite si bunurile parasite (res derelictae).

Cursul 14

Mancipatiunea

In epoca veche reprezenta nu un mod de transmitere a proprietatii, ci un mod de creare a

proprietatii-putere, explicatia constand in faptul ca la origine romanii considerau proprietatea
o emanatie a puterii individuale, si ca in virtutea unei asemenea conceptii o proprietate nu se
poate transmite, ci doar crea. Dupa o indelungata evolutie, a dobandit insa functia translativa
de proprietate asupra lucrurilor mancipi => mancipatiunea a reprezentat forma originara de
realizare a operatiunii juridice a vanzarii

Partile in acest act se numesc pe de o parte mancipant (cel care transmite propr mancipio
dans) si accipiens (cel care o dobandeste). Mancipatiunea presupunea pt realizarea ei
intrunirea cumulativa a mai multor conditii de forma:

- Prezenta partilor (mancipant+accipiens)

- Prezenta a 5-7 martori in frunte cu un sef al martorilor (antestatus)
- Prezenta unui cantaragiu (libripens) + balanta de arama
- Prezenta lucrului
- Pronuntarea unei formule solemne de accipiens
- Tinerea lucrului cu mana de catre accipiens in timpul rostirii formulei solemne

Prezenta lui libripens era necesara intrucat mult timp la romani banii au constat in bare de
arama numite aes rudae la origine,si mai tarziu aes signatum,dupa ce barele de arama au
inceput sa fie certificate de catre stat prin aplicarea unei stante pe ele. Barele de arama
trebuiau cantarite pt a se determina nr de asi (unitatea monetara) 1 as = 327 gr arama.
Chestiunea insa s-a modificat din sec III ien cand a aparut moneda in sens modern, moneda de
argint, care avand forma unei monede nu se mai cantarea ci se numara. Conservatori , romanii
n-au modificat fizionomia mancipatiunii,si au pastrat cerinta prezentei lui libripens si a
balantei,numai ca acum libripens nemaiavand ce face, isi indeplinea rolul de a cantari metalul
pret prin lovirea simbolica a balantei cu o bara de arama, in acest fel socotindu-se indeplinita
si aceasta cerinta.

Accipiens trebuia sa rosteasca o formula solemna: Hunc ego hominem ex iure quiritium meum
esse aio isque mihi emptus esto pretio hoc aere aeneaque libra (Afirm ca acest sclav este al
meu potrivit dr quiritar si sa-mi fie cumparat cu pretul de … cu aceasta arama si cu aceasta
balanta de arama).Se observa ca aceasta formula are o structura dihotomica, 2 parti
contradictorii:

- Prima parte releva functia originara a mancipatiunii, functia de creare a

proprietatii-putere ( + faptul ca numai cumparatorul vorbeste )
- Cea de-a doua parte releva transformarea acestei functii in una de transmitere a
dreptului de proprietate si de realizare a operatiunii vanzarii

In aceasta forma se observa ca presupunea in mod necesar plata pretului , nu se putea asadar
transmite un lucru in proprietate prin mancipatiune fara a se plati pretul,caci pretul era socotit
platit prin cantarire. Aceasta situatie insa s-a modificat dupa aparitia monedei in sens
modern,cand pretul nu se mai cantarea ci se numara,si cand formal juridic cerinta platii
pretului era socotita indeplinita prin acea lovire simbolica de catre libripens a balantei de
arama. Moment in care a aparut posibilitatea de a se transmite lucruri in proprietate fara un
echivalent in loc => realizarea unor acte in care pretul nu mai era unul real,ci unul
fictiv,simulat,conjunctura in care s-a configurat o specie a mancipatiunii numita
mancipatiune nummo uno/ fiduciara
A facut posibila si realizarea altor optiuni juridice la care se utiliza mancipatiunea fiduciara :

- Casatoria prin coemptio

- Testamentul per aes et libram
- Donatiunea

Uzucapiunea

Reprezenta un mod de dobandire a proprietatii quiritare prin indelungata folosinta. Pt

realizarea sa valabila presupunea intrunirea cumulativa a multiple cerinte :

Posesiunea lucrului – cu precizarea ca la origine simpla posesiune nu era suficienta, fiind

necesara si folosirea efectiva a lucrului in conformitate cu destinatia sa economica ( usu capio
= luare in folosinta)

- Termenul ( 1 an bunuri mobile ,2 ani bunuri imobile)

- Justa cauza ( iusta causa possessionis / usucapionis ) – reprezenta actul/faptul
juridic care justifica luarea in stapanire a unui lucru
- Buna credinta – convingerea uzucapantului ca a intrat in posesia unui lucru parasit
sau ca a dobandit acel lucru de la proprietar
- Lucrul susceptibil de a fi uzucapat
o Nu puteau fi uzucapate:
 Res furtive – lucruri furate
 Res subrepte – lucruri furate si ascunse
 Res vi possessae – lucruri posedate prin violenta
 Res religiosae – lucruri de cult, nepatrimoniale

In timp, uzucapiunea si-a schimbat functia, caci functia originara a uzucapiunii era aceea a
folosirii bunurilor mancipi conform destinatiei economice. Dupa aceea uzucapiunea a
dobandit si functia de dovedire a dreptului de proprietate. Aceasta se explica prin faptul ca
intr-un proces in revendicare, cel care trebuia sa faca dovada proprietatii era evident
reclamantul, numai ca la romani nu era suficient ca reclamantul sa-si dovedeasca numai
dreptul sau de proprietate, ci sa dovedeasca si dreptul de proprietate al tuturor autorilor sai
(tuturor celor care inaintea sa stapanisera acel lucru), situatie care in raport de imprejurari
putea fi o adevarata probatio diabolica, proba imposibil de facut. Motiv pt care romanii, dupa
ce a aparut uzucapiunea, au considerat ca reclamantul in loc de a face aceasta dovada greu de
realizat poate sa faca dovada ca el indeplineste toate conditiile cerute de uzucapiune pt a putea
fi considerat proprietar,lucru care era mult mai lesne de realizat desi nu era real.

Acesta este motivul pt care Cicero a aratat ca uzucapiunea reprezinta sfarsitul nelinistii si al
fricii de procese (Usucapio este finis solicitudinis ac periculi litium)

In iure cessio

Reprezenta un mod de dobandire prin organizarea unui proces fictiv (vezi jurisdictia
gratioasa)
Traditiunea

Este un mod de dobandire a proprietatii regl de dr gintilor si prin care se realiza transmiterea
proprietatii asupra lucrurilor nec mancipi. Ulterior, functia ei s-a amplificat, prin intermediul
acesteia putand fi transmise atat detentiunea cat si posesiunea asupra lucrurilor nec mancipi.

Fiind o institutie de dr al gintilor, aceasta nu era grevata de conditii complicate de fond, fiind
necesara/suficienta intrunirea cumulativa a 2 conditii:

 Remiterea materiala a lucrului

 Justa cauza

Remiterea materiala a lucrului se realiza diferit dupa cum bunul era mobil/imobil

In cazul mobilelor, remiterea opera de la mana la mana (prin inmanare).

In cazul imobilelor, daca imobilul era un teren, aceasta se realiza prin parcurgerea hotarelor
terenului, iar daca era vorba de o casa, se realiza prin vizitarea tuturor incaperilor acesteia.

Justa causa traditionis: reprezenta actul juridic care preceda si explica sensul remiterii
materiale a lucrului (prin simpla transmiterea materiala a unui lucru nu rezulta titlul de
proprietate/posesiune/detentiune)

Mai tarziu, in dr postclasic au aparut si anumite cazuri in care nu mai se cerea remiterea
materiala a lucrului, mai precis 4 cazuri:

1. Traditio longa manu (traditiunea de mana lunga) = intervenea in cazul transmiterii

unui teren , cand nu mai era necesara parcurgerea hotarelor , fiind suficienta indicarea
de catre tradens a limitelor terenului
2. Traditio simbolica = intervenea in cazul transmiterii unei constructii, cand nu mai era
necesara vizitarea tuturor incaperilor, fiind suficienta remiterea cheilor imobilului
respectiv
3. Traditio brevi manu (de mana scurta ) = intervenea in situatia in care chiriasul
cumpara casa in care locuia, caz in care nu mai era necesar remiterea materiala a
lucrului.
4. Constitutum possessorium = cazul proprietarului care isi vindea casa , continuand insa
sa locuiasca in ea in calitate de chirias al noului proprietar

Specificatiunea

Intervenea in situatia in care o persoana confectiona un lucru cu materialul apartinand altei

persoane, intentionand sa pastreze acel lucru pentru sine.In acest caz se punea problema daca
si proprietarul materialului emitea pretentii pt lucru, cui de fapt apartine lucrul. Raspunsurile
date de sabinieni si proculieni au fost neunitare si contradictorii in aceasta privinta, motiv pt
care in dr postclasic Justinian a dat o solutie de compromis , hotarand ca atunci cand lucrul
poate fi adus la starea anterioara ,el va apartine proprietarului materialelor , iar daca acest
lucru nu este posibil,el va apartine proprietarului manoperei,adica specificatorului.
Se pare ca in darea acestei solutii, Justinian a avut in vedere ponderea importantei manoperei
in realizarea lucrului nou creat. Desigur ca, in oricare din aceste cazuri exista o parte care
inregistreaza un prejudiciu, care este dupa caz fie contravaloarea materialelor, fie
contravaloarea manoperei, motiv pt care s-au dat partilor mijloace juridice pt a se despagubi
una de la alta.

Accesiunea

Reprezinta un mod de dobandire a proprietatii prin absorbirea juridica a lucrului accesor de

catre lucrul principal. Lucrul principal este socotit intotdeauna acela care isi pastreaza
individualitatea dupa unirea cu un alt lucru. Din texte rezulta ca romanii au cunoscut mai
multe cazuri de accesiune:

 Accesiunea mobile: cand se unesc doua lucruri mobile (piatra si inel, rama si tablou)
 Accesiunea imobiliara: alluvio (depunerile formate pe malul unui rau si care profita
proprietarului riveran), insula aparuta in rau – daca apare de o parte si de alta a liniei
imaginare ce marcheaza mijlocul raului, ea apartine unuia dintre propr, daca apare la
mijloc,ambilor propr.
 Accesiunea intre lucruri mobile si imobile

O persoana construieste pe terenul sau o casa cu materialele altuia, caz in care proprietarul
terenului va deveni si proprietarul constructiei, proprietarul materialelor avand doar o actiune
in despagubire impotriva sa, care consta in dublul valorii materialelor utilizate.

Sanctiunea dreptului de proprietate

Reprezenta protectia prin mijloace juridice a dreptului de proprietate

Sanctiunea proprietatii quiritare

La origini, in procedura legisactiunilor, aceasta era realizata prin sacramentum in rem: avea
loc provocarea la un pariu, dupa care lucrul litigios era incredintat provizoriu aceleia dintre
parti care aducea praedes litis et vindiciarum, care promiteau ca in caz de pierdere a
procesului acea parte va remite lucrul.

In faza a doua a procesului, sentinta se pronunta in mod indirect, aratand care sacramentum
era justum; daca cel care depusese pariul in mod just era chiar partea care primise lucrul in
stapanire provizorie, nu era nicio problema,caci stapanirea sa se consolida; daca insa lucrul se
afla la cealalta parte, atunci exista o problema, deoarece singurii care sufereau consecinte
negative in cazul refuzului de inmanare a lucrului, erau garantii, care erau sanctionati cu
infamia, dar partea pt care promisesera acestia nu putea fi constransa sa transmita bunul =>
partea castigatoare trebuia sa se multumeasca cu o suma de bani => protectia proprietatii era
imperfecta la acea vreme

In cazul procedurii formulare, sanctiunea propr quiritare era realizata prin rei vindicatio. Pt
intentare era necesara indeplinirea cumulativa a mai multor conditii :

- reclamantul sa fie propr quiritar

- reclamantul sa nu posede lucrul
- paratul sa fie posesor
- lucrul revendicat sa fie o res mancipi si individual determinat

In epoca postclasica, s-a admis ca actiunea in revendicare sa poata fi intentata si impotriva

unor neposesori, cazul posesorilor fictivi (ficti possessores) care erau de doua feluri:

- qui liti se obtulit: cei care se ofera procesului, cazul acelei persoane care pretinde in
mod fals a fi posesoare a lucrului respectiv pt a fi chemata astfel in judecata si pt ca
intre timp adevaratul posesor sa devina proprietar prin uzucapiune
- qui dolo desiit possidere: cei care inceteaza sa posede prin dol (inselaciune) , cazul
acelui posesor care pt a nu fi socotit astfel si a fi chemat in judecata,distrugea lucrul

In ambele cazuri, drept sanctiune pt reaua lor credinta, acesti posesori fictivi erau asimilati
posesorilor reali si puteau fi deci chemati in judecata si sanctionati corespunzator. Problema
era insa ca in procedura formulara functiona principiul condamnarii exclusiv pecuniare,ceea
ce inseamna ca reclamantul intotdeauna primea o suma de bani, si nu lucrul revendicat. => in
continuare sanctiunea propr quiritare era imperfecta, chiar daca romanii au cautat sa atenueze
pedeapsa condamnarii pecuniare prin regl acelor actiuni arbitrarii,

In procedura extraordinara s-a generalizat condamnarea ad ipsam rem, si cand executarea

sentintelor a fost trecuta in sfera organelor de constrangere ale statului.

Sanctiunea proprietatii pretoriene

Propr pretoriana era sanctionata prin actiunea publiciana (pretorul Publicius), care intervenea
in cazul in care o persoana dobandea un lucru mancipi prin intermediul traditiunii. Actiunea
publiciana ii permitea propr pretorian sa reclame bunul din mainile oricui acesta s-ar fi aflat.
Daca bunul ajungea in mainile propr quiritar (tradens), propr pretorian intenta si impotriva
acestuia actiunea publiciana. Paratul invoca o exceptie in fata pretorului, si anume exceptia
iusti dominii prin care arata ca el este adevaratul proprietar intrucat este quiritar, iar lucrul este
mancipi. Aceasta exceptie insa era respinsa cu succes de catre reclamant printr-o replicatio rei
venditae et traditae (lucrul vandut si remis materialmente). Actiunea publiciana era construita
pe o fictiune, caci pleca de la premisa ca propr pretorian, titularul actiunii, este propr prin
uzucapiune, fictiunea referindu-se la termenul uzucapiunii si care era introdusa in formula
actiunii publiciene de catre pretor care considera astfel un termen care nu se implinise in
realitate ca s-ar fi implinit.

Romanii cunosteau si drepturile reale asupra lucrului altuia:

- servitutea
- emfiteoza
- conductio agri vectigalis
- superficia

Servitutea

Erau sarcini impuse unui lucru in favoarea fie a unei persoane determinate , fie a unei
persoane oarecare ,dar care este proprietara a unui imobil. Era de doua feluri :

- Servituti reale (opereaza in favoarea propr altui imobil)

- Servituti personale (cand sarcina impusa lucrului opereaza in fav unei pers det)

Servitutile reale erau de 2 feluri :

- Rustice : imobilul dominant era un teren

- Urbane : imobilul dominant era o cladire

Criteriul de distinctie fiind natura imobilului dominant (fond dominant). Imobilul dominant
este cel in favoarea caruia opereaza servitutea, pe cand imobilul grevat cu servitute se
numeste imobil aservit. => Servitutea este in acelasi timp o sarcina (pt propr imobilului
aservit), dar si un drept(pt propr imobilului dominant). Cazuri:

- Iter = dr de a trece de imobilul aservit calare / pe jos

- Via = dr de a trece prin terenul altuia cu calul
- Actus = dr de a mana turme prin terenul altuia
- Aquaeductus = dr de a trage apa prin conducte amplasate pe terenul altuia
- Ius pascendi = dr de a paste turmele pe terenul altuia
- Servitus oneris ferendi = servitutea de a purta o greutate/de sprijin ; apasa asupra unei
constructii in folosul propr altei constructii vecine

Servitutile personale,spre deosebire de cele reale, nu mai presupun existenta a doua lucruri,ci
doar a unuia singur , asupra caruia doua persoane exercita drepturi reale distincte :

- Uzufructul
 - Usus
- Habitatio
- Operae servorum = reprezenta dreptul de a te folosi de serviciile sclavului altuia

Cursul 14

Uzufructul

Usus fructus est ius alienis rebus utendi fruendi salva rerum substantia (Paul) – uzufructul
este dreptul de a folosi un lucru si de a-i culege fructel , pastrand substanta

Atributele dr de proprietate spre distribuie spre 2 persoane :

- Uzufructuarul : exercita dr de folosinta si de culegere a fructelor

- Nudul proprietar : exercita un dr gol de continut

Uzufructuarul nu putea instraina lucrul, acest drept ramanand rezervat nudului proprietar.

La romani, uzufructul avea ca obiect lucruri imobile, sau lucruri mobile neconsumptibile prin
intrebuintare.

Are caracter temporar, cel mult viager, fiind limitat la durata vietii fizice a uzufructuarului
care nu poate dispune de cauza de moarte pt ca nu are ius abutendi.

S-a configurat la sf republicii, cand frecvent barbatii se ingrijeau de subzistenta sotiilor lor
dupa moartea lor. In acest scop le lasau prin testament unele bunuri cu dreptul de a le folosi si
culege fructele, urmand ca la moartea si a sotiei supravietuitoare,aceste bunuri sa intre in
stapanirea fizica a fiilor de familie care pana atunci fusesera nuzi proprietari. => se realiza un
dublu deziderat ; se asigura subzistenta sotiei supravietuitoare si se asigura pastrarea in
familie a bunurilor.

Nudul proprietar si uzufructuarul, fiind propr de drepturi reale distincte, nu au obligatii

reciproce. Inclusiv in cazul unui uzufruct constituit cu termen,la implinirea termenului
uzufructuarul nu avea obligatia de a remite lucrul nudului proprietar intrucat acesta din urma ,
in calitate de titular de dr real , dispunea de mijlocul juridic al actiunii in revendicare.

Usus: dreptul de a folosi lucrul altuia dar fara a-i culege fructele.

Habitatio: dreptul de a locui in casa cuiva, dar nu in calitate de chirias , ci de titular de

drept real.

Operae servorum: dreptul de a folosi serviciile sclavului altuia

Indiferent de tip, servitutile au caractere comune :

- Drepturi reale asupra lucrului altuia

 - Proprietarul lucrului grevat cu servitute nu are vreo obligatie pozitiva de a face in
favoarea titularului dreptului de servitute potrivit principiului Servitus in faciendo
consistere nequit (ex: servitute de trecere,propr imobilului aservit are doar obligatia de
a tolera trecerea prin terenul sau a propr bunului dominant, nu si obligatia de a
curata/intretine drumul pe care acesta trece)
- Nu se admite o servitute a servitutii conform pp Servitus servitutis esse non potest : o
servitute poate fi constituita numai in favoarea unei persoane determinate sau a propr
altui imobil fara a putea fi insa transmisa catre un tert
- Nimeni nu-si poate aservi propriul lucru potrivit pp Nemini res sua servit (ex: pers
propr a doua terenuri alaturate,ea nu poate constitui o servitute pe unul dintre acestea)

Emfiteoza

Reprezenta un drept real izvorat din contractul de emfiteoza, contract care intervenea intre
imparat pe de o parte si un particular pe de alta parte si care avea ca obiect un teren imperial;

Pentru o suma anuala de bani,numita canon, emfiteotul dobandea dreptul de a folosi un teren
imperial pe un termen foarte lung sau chiar fara termen , de regula insa pe 100 ani. => dreptul
de emfiteoza putea fi transmis catre urmasi ;

Dpdv juridic, emfiteotul era considerat posesor si ca atare se bucura de protectie prin
interdictele posesorii, avea pozitie mai buna ca uzufructuarul, caci emfiteotul dobandea propr
asupra fructelor prin simpla separatiune, adica prin desprinderea de pe teren, pe cand
uzufructuarul le dobandea prin perceptie , luare in stapanire.

Conductio agri vectigalis

Era un drept real nascut din relatia intre cetati si persoane particulare,avand ca obiect folosinta
unui teren agricol dependent de cetate

Emfiteoza si CAV au caractere comune,in sensul ca atat emfiteotul , cat si conductor ager
vectigalis recunosteau dr de propr al imparatului / cetatii prin plata unei sume anuale de bani ,
cu deosebirea ca in acest caz suma de bani se numea vectigal.

Superficia

Era dreptul unei persoane de a folosi in mod perpetuu o constructie edificata de ea pe terenul
altei persoane cu acordul acesteia din urma

S-a nascut in legatura cu fenomenul crizei de locuinte de la Roma de la sfarsitul republicii ,

context in care statul roman a oferit cetatenilor posibilitatea de a-si edifica locuinte pe
terenurile virane,apartinand statului. In dreptul roman functiona insa un principiu (al
accesiunii) Superficies solo cedit : suprafata apartine pamantului => orice locuinta construita
pe un astfel de teren viran urma sa intre in proprietatea statului roman, astfel ca nimeni nu a
vrut sa accepte oferta statului => statul roman a luat initiativa realizarii unor contracte fara
termen din care rezulta pt superficiari dreptul de a folosi locuinta in mod perpetuu , aceasta
perpetuitate nefiind vesnica, ci limitata la durata de viata a constructiei => dr inceta din lipsa
de obiect .Statul roman recunostea superficiarilor un dr foarte larg, caci putea fi transmis catre
urmasi, instrainat prin acte intre vii sau grevata cu servituti.

Superficiarul recunostea dr de propr al statului asupra terenului pe care se afla constructia prin
plata anuala a unei sume de bani numita solarium.