Cursul 1

Dreptul reprezinta ansamblul normelor obligatorii de conduita ce guverneaza raporturile

dintre membrii unei societati.

Dreptul roman reprezinta totalitatea normelor de conduite instituite/sanctionate de statul

roman in conformitate cu interesele proprietarilor de sclavi.

Aceste norme au constituit obiect de studiu aprofundat dupa caderea Imperiului Roman,
incepand cu sec VII e.n. La acea vreme, teritoriul Italiei facea parte din statul ostrogot, dar
ostrogotii aplicau principiul personalitatii legilor, principiu in virtutea caruia populatiile aflate
pe teritoriul ostrogot aveau posibilitatea de a isi utiliza in continuare propriul drept. In
consecinta, populatia din Italia a aplicat in continuare dreptul roman, desi statul roman se
prabusise la sfarsitul sec VI e.n.

In aceste conditii,intre sec VII-XI a avut loc la Ravenna primul demers de studiu sistematic
al Dreptului Roman sub forma unei scoli de drept ale carei lucrari nu le cunoastem in mod
direct,dar cu privire la care avem informatii indirecte. Juristii acestei scoli nu cunosteau
Digestele (cea mai importanta culegere de fragmente din operele jurisconsultilor clasici
romani, realizata in timpul imparatului Justinian - 530 e.n), drept consecinta, lucrarile acestei
scoli au avut un nivel stiintific scazut.

In sec X, la Pavia, a functionat o alta scoala de drept roman asupra careia avem informatii
indirecte, scoala ai carei juristi nu cunosteau Digestele si nu le aplicau. Se pare ca in acelasi
secol ar fi existat o scoala de drept roman si la Roma.

La sfarsitul sec XI, la Bologna, ia fiinta Scoala Glosatorilor (fondator: prof. Irnerius).

• Glosatori = oameni de stiinta, cunoscatori ai limbii latine, care prin notele pe care le
intocmeau cu privire la textele normelor romane, se straduiau sa explice profanilor
sensurile dispozitiilor Dreptului Roman

In cadrul acestei scoli au existat 2 curente de cercetare:

1) Unii glosatori se adresau direct normelor Dreptului Roman in forma lor pura, astfel
cum fusesera elaborate in epoca clasica
2) Studiul Dreptului Roman prin intermediul Digestelor,ce cuprindeau fragmente din
opera normativa a epocii clasice,dar care erau adaptate realitatii epocii post-clasice

Metoda de lucru adoptata era cea exegetica si consta in lamurirea cazurilor din textele
Dreptului Roman, caci pe glosatori ii interesa numai litera acelor norme, nu si finalitatea
lor practica. Cel mai reprezentativ glosator a fost Accursius, care a redactat o lucrare
monumentala intitulata Marea Glosa (sec XII – cuprindea 96.260 glose) ce ne-a fost
transmisa in mod direct.
In sec XIV, tot la Bologna ia fiinta Scoala Postglosatorilor (Bartoliana , dupa reprezentantul
Bartolo da Sassoferrato), care, spre deosebire de cea a Glosatorilor , a desfasurat o activitate
cu o profunda finalitate practica.

Postglosatorii urmareau ca prin aplicarea normelor Dreptului Roman sa solutioneze

conflictele din practica, iar in realizarea acestui demers ei nu se mai adresau normelor
Dreptului Roman ci gloselor intocmite de antecesori. Astfel, ei au creat un Drept Roman
falsificat ce rezulta din contopirea Dreptului Roman cu cutumele locale.

Metoda de lucru a postglosatorilor era cea dogmatica si consta in deducerea unor principii
generale din textele gloselor, principii ce erau ulterior folosite pentru solutionarea
conflictelor din practica.

Desi fondata in Italia, Scoala Postglosatorilor a inregistrat cele mai bune rezultate in
Germania, unde intre 1450-1550 germanii au abandonat dreptul lor traditional si au
adoptat dreptul roman conceput de bartolisti. In consecinta, in Germania se aplica un drept
roman denaturat -> Usus modernum pandectarum .

La inceputul Renasterii, studiile de drept roman au cunoscut noi tendinte, astfel ca in sec XV-
XVI in Franta ia fiinta Scoala Istorica a Dreptului Roman (fondator Andre Alciat), iar prin
intermediul acestei scoli au fost revazute studiile de drept roman si a fost inlocuita latina
barbara a bartolistilor cu una mai evoluata.

Intre timp aparusera noi surse de cunoastere a Dreptului Roman clasic, cum ar fi :

- Sentintele lui Paul

- Prescurtarile lui Valerius Probus

Juristii acestei scoli nu au cercetat numai litera textelor, ci s-au raportat si la izvoarele
literare si filosofice ale dreptului, cercetand astfel fenomenul juridic in cadru mai larg. Un
ilustru reprezentant, Jacques Cujas, a incercat sa reconstituie operele jurisconsultilor clasici
romani pornind de la fragmentele cuprinse in Digeste, demers continuat si finalizat de
romanistul german Otto Lenel, materializat in Palingenesia Juris Civilis.

In sec XIX, in Germania, la Marburg, a luat fiinta Noua Scoala Istorica a Dreptului Roman
(fondator Friedrich Karl von Savigny) ce cerceteaza dreptul nu numai in finalitatile sale
practice, dar si in relatie cu alte norme sociale, apropiindu-se de o metoda stiintifica de
cercetare.In cercetarea sa, scoala a intalnit si anumite limite,deoarece profesorii pretindeau ca
originea dreptului s-ar afla in spiritul poporului. In acceptiunea lor, statul era un factor
eminamente pasiv, ce nu are voie sa legifereze, ci doar sa ia act de vointa poporului si sa o
imbrace in haina juridica.

La sfarsitul sec XIX, mari romanisti in Europa:

- Theodor Mommsen (Germania)

- Rudolf von Jhering (Germania)
- Paul Frederic Girard (Franta)
 - Pietro Bonfante (Italia)

In Romania, primul studiu sistematic al Dreptului Roman a fost realizat de Titus Livius
Maiorescu – lucrare la adresa operelor lui Simion Barnutiu, Dreptu publicu românescu, prin
care a demonstrat ca are cunostinte solide de Drept Roman.

Alti importanti romanisti romani:

- Stefan Longinescu
- Constantin Stoicescu
- Ion Catuneanu

Dupa Al Doilea Razboi Mondial, romanisti romani:

- Constantin Tomulescu (Bucuresti)

- Mihail Jacota (Iasi)
- Vladimir Hanga (Cluj)

Cursul II

Esenta dreptului sclavagist

Distinctia dintre dreptul public si dreptul privat a fost cunoscuta si de romani,transmitandu-se
o definitie celebra a lui Ulpian (Ulpius Domitius, jurisconsult al ep clasice): “Publicum ius
est quod ad statum rei romanae spectat, privatum quod ad singulorum utilitatem.” [“Dr
public este cel care priveste organizarea statului roman, iar cel privat este cel care priveste
interesele fiecaruia”]

Aceasta definitie este partial corecta, dar si criticabila,intrucat tinde sa infatiseze dreptul, cel
putin dreptul privat, ca fiind un drept, un instrument destinat sa apere la fel interesele tuturor
membrilor societatii. Ulpian omite sa observe ca dreptul exprima interesele fortei sociale
detinatoare a puterii politice, interesele titularilor puterii politice,caci prin intermediul
dreptului acestia isi exercita puterea, isi consolideaza pozitia in societate si isi protejeaza atat
interesele cat si privilegiile in raport cu celelalte categorii sociale.

Criteriul corect de delimitare intre dreptul public si cel privat il reprezinta sfera de
reglementare, caci dreptul public reglementeaza raporturile sociale stabilite intre stat pe de o
parte ca titular al puterii si pe de alta parte celelalte subiecte de drept, pe cand dreptul privat
reglementeaza raporturile sociale stabilite intre persoane fie ele persoane fizice sau juridice,
raporturi care de regula au un continut patrimonial, adica exprimabil in bani, dar si conditia
juridica a persoanei precum si raporturile dintre persoane ce se stabilesc cu ocazia judecarii
proceselor private.

Influenta dreptului privat roman asupra evolutiei dreptului romanesc

 1.Epoca formarii poporului roman si a dreptului sau obisnuielnic (cutumiar) pe un
fond juridic de drept roman.

2.Epoca dreptului feudal scris romanesc.

3.Epoca elaborarii codurilor moderne (cele 2 coduri civile: 1864 si 2011).

Epoca formarii poporului roman si a dreptului sau obisnuielnic (cutumiar)

pe un fond juridic de drept roman

In Dacia Traiana in procesul sintezei etnice dintre civilizatia daca si cea romana s-a petrecut si
un fenomen de sinteza juridica, asimilandu-se in cadrul acesteia unele institutii ale dreptului
privat roman.

Initial, la inceputul stapanirii romane in Dacia, normele romane erau rezervate exclusiv
cetatenilor romani aflati in Dacia, dar cu timpul, pe masura intrepatrunderii etnice intre cele
doua popoare si al sintezei juridice care a inceput sa se produca, aceste norme de drept roman
au fost aplicate si populatiei autohtone, dovada in acest sens fiind documentele intitulate
Tripticele din Transilvania (tablite cerate ce au fost descoperite la Alburnus Maior [Rosia
Montana] intre 1786-1855 ) si care reprezinta de fapt o culegere de contracte de vanzare-
cumparare, imprumut, depozit, munca si care permit concluzia ca la jumatatea sec al II-lea
e.n. in Dacia se afla in plin proces de aplicare un drept nou bazat pe elemente ale
dreptului roman, elemente asupra carora cutuma locala si-a exercitat influenta.

Din aceasta interactiune rezulta institutii juridice noi,cu o fizionomie originala si chiar cu o
functie superioara normelor dreptului privat roman.In aceasta etapa asadar, influenta dr roman
s-a petrecut pe cale directa, nemijlocita.

Epoca dreptului feudal scris romanesc

Acesta nu a mai fost insa cazul in cea de-a doua etapa de asimilare a dreptului, cand, dupa
formarea statelor feudale romanesti influenta dr roman a fost indirecta, ea fiind realizata
prin filiera bizantina, caci dupa moartea lui Iustinian (565) Imperiul Roman de Rasarit s-a
bizantinizat -> Imp. Bizantin, relatiile sclavagiste au fost inlocuite cu relatiile feudale, lb
latina a fost inlocuita cu limba greaca iar normele dreptului roman ne-au parvenit prin aceasta
filiera bizantina

Aceasta influenta mediata s-a realizat prin intermediul legiuirilor bizantine, din care se cuvin
a fi mentionate mai importante: Prohironul si Epanagoga date de Vasile Macedoneanul,
Bazilicalele in timpul lui Leon al II-lea Filosoful, Nomos Gherghiklos si Hexabiblul lui
Constantin Armenopol(1345).
Aceste 5 monumente de drept feudal bizantin au influentat substantial aparitia dreptului
feudal romanesc scris, cele mai importante pravile laice romanesti aparand ca rezultat al
acestei influente: Cartea Romaneasca de Invatatura (1646), Indreptarea Legii (1652),
Pravilniceasca Condica (1775), Codul Calimach(condica tivila a moldovei) (1817) si
Legiuirea Caragea (1818).

Epoca elaborarii codurilor moderne (cele 2 coduri civile: 1864 si 2011)

Cu timpul s-a constatat ca noile raporturi economice create dupa revolutiile burgheze nu mai
pot fi reglementate de un drept feudal care nu se adresase unei societati intemeiate pe
proprietatea privata si productia de marfuri, motiv pt care, in vederea elaborarii noilor
reglementari apte sa slujeasca noilor raporturi economice si sociale, s-a facut din nou apel
direct la dreptul roman, iar primul nostru cod civil, Codul Civil Alexandru Ioan (1864),
intrat in vigoare 1865) a fost elaborat dupa modelul Codului Civil Napoleon (1804) si atat
comisarii lui Napoleon, cat si comisarii lui Cuza s-au adresat in demersul lor direct normelor
dreptului roman, in special Digestelor lui Justinian de unde au preluat nealterate constructii
juridice, categorii si principii ce serveau perfect exprimarii juridice a noilor realitati
caracterizate printr-o economie bazata pe o sustinuta productie de marfuri si pe o economie de
schimb in plina dezvoltare. Aceasta preluare directa se resimte in special in materia
bunurilor si a obligatiilor.

In 2011, a aparut Noul Cod Civil (adoptat prin legea 287/2009 si pus in aplicare prin legea
nr 71/2011, intrand in vigoare la 1 Octombrie 2011) care preia aceleasi principii, categorii
si constructii juridice.

Director biblioteca – vizite la biblioteca . Laurentiu Stan de programat.

Diviziunile dreptului roman

Diviziunea fundamentala a dreptului, confirmata si de Cicero “summa divisio”(diviziunea
fundamentala) este aceea intre drept public si drept privat.

Ulpian la randul sau ne arata ca dreptul privat se imparte in dreptul civil (ius civile),
dreptul gintilor (ius gentium) si dreptul natural (ius naturae).

Ius civile – in decursul timpului a fost susceptibil de mai multe sensuri.

1. = ius quiritium, totalitatea normelor juridice aplicabile exclusiv intre cetatenii romani,
2. = iuris consulti, dreptul izvorat din interpretarea jurisconsultilor. In aceasta acceptiune
dreptul civil cuprinde normele si principiile de drept create de jurisconsulti cu ocazia
solutionarii unor cazuri noi prin interpretarea creatoare a normelor vechi de drept
civil de catre jurisconsulti.
 3. = intregul drept privat, cu exceptia celui izvorat din edictele magistratilor, acesta
configurandu-se ca o ramura de drept distincta, numita drept pretorian.

In prima acceptiune, prin ius civile se intelegea totalitatea normelor juridice aplicabile
exclusiv intre cetatenii romani, motiv pt care ius civile a mai fost denumit si ius quiritium
(dupa numele vechilor cetateni romani care se numeau quiriti). In primele secole ale epocii,
romanii aveau un sistem social si juridic ermetic, inchis, intrucat ei nu recunosteau strainilor
niciun drept si, mai mult decat atat,orice strain venit la Roma cadea automat in sclavie.

Explicatia unei asemenea atitudini prezida in caracterul natural inchis al economiei romane, in
care schimburile si contactele cu alte comunitati erau sporadice. Mai mult decat atat, pentru a
face strainilor inaccesibil dreptul roman, romanii l-au incarcat de solemnitati si de un
formalism excesiv, formalism care se caracteriza printr-o reglementare foarte precisa si printr-
un mod extrem de complicat de incheiere a actelor juridice,care presupunea recurgerea la
formule solemne si la simboluri, devenind inaccesibila strainilor.

In mod firesc, datorita acestor complicate formalitati,actele juridice se incheiau anevoios, iar
ritmul vietii juridice, in consecinta, era unul foarte lent. Catre sfarsitul republicii insa, la
Roma are loc ceea ce s-a numit revolutia economica in cadrul careia productia de marfuri si
schimburi au dobandit o mare dezvoltare si in consecinta, relatiile cu strainii s-au extins tot
mai mult. In aceste noi conditii, vechiul drept civil, rigid si formalist devenise anacronic,
transformandu-se intr-o piedica in calea dezvoltarii relatiilor de schimb,motiv pt care
romanii, pt a adapta vechiul drept civil la noile imprejurari economice au recurs la
sprijinul magistratilor si in special la pretor (cel mai important magistrat judiciar roman),
care au savarsit o serie de reforme prin care au explicat, completat si chiar modificat
implicit vechile reglementari, astfel incat acestea sa devina aplicabile noilor realitati
(caracter dogmatic).

Pe de alta parte, si regimul strainilor la Roma s-a schimbat, romanii instituind ospitalitatea si
clientela pt acestia.

− Era considerat oaspete strainul care venea la Roma pt o perioada determinata, de

regula cateva zile, si care pt a nu cadea in sclavie trebuia sa se puna sub autoritatea
unui cetatean roman de vaza.
− Client era socotit acel strain care venea la Roma pt o perioada mai
indelungata,uneori pt totdeauna si care in acest scop trebuia sa apeleze la un cetatean
roman important, numit patronus, care sa-l garanteze atat cu reputatia sa, cat si cu
bunurile sale, acordandu-i chiar si sprijin in probleme juridice.

Ius gentium – un drept creat tot de romani pt a fi aplicabil in raporturile dintre cetatenii
romani si peregrini (straini)
Aceasta ramura a dreptului privat roman se dezvolta ca urmare a extinderii relatiilor romanilor
cu strainii, in contextul dezvoltarii relatiilor comerciale. Se poate spune ca ius gentium
reprezinta o replica la adresa lui ius civile, care era rigid si formalist, din cauza ca dreptul
gintilor se caracterizeaza prin suplete, elasticitate si prin simplitatea si eficienta
institutiilor sale. Spre deosebire de ius civile, dreptul gintilor pune in centrul sau vointa
umana, factorul subiectiv uman, iar actele incheiate potrivit dreptului gintilor se incheie in
marea lor majoritate prin simpla manifestare de vointa a partilor contractante, fara a mai
fi necesare formule solemne, simboluri sau gesturi rituale.

Aceste certe avantaje i-au determinat chiar pe romani sa aplice in raporturile dintre ei normele
dreptului gintilor, practica ce s-a amplificat tot mai mult, ajungandu-se ca, in epoca post-
clasica, dreptul gintilor sa inlocuiasca cu totul vechiul drept civil.

Din texte reiese ca uneori ius gentium era utilizat si in sensul care astazi se da dreptului
international public, marturie in acest sens fiind afirmatia lui Titus Livius: “dreptul gintilor
ar fi dreptul aplicabil in raporturile dintre cetati” (state), iar din alte texte reiese ca uneori
romanii confundau dreptul gintilor cu dreptul natural.

Ius naturae – concept care la romani desemna un sistem de principii valabil pentru toate
popoarele si pentru toate timpurile.Ulpian chiar sarja si spunea ca “dreptul natural ar fi un
drept aplicabil tuturor vietuitoarelor”.

Romanii au ajuns la dreptul natural in urma contactului cultural avut cu filosofia greaca, si in
special cu filosofia stoica, si din aceasta pricina conceptul de ius naturae are o valoare mai
mult filosofica decat una practic juridica. De fapt, la o analiza atenta, conceptul de ius naturae
ca drept aplicabil tuturor oamenilor si popoarelor, este un concept atat fantastic cat si fals.
Este fantastic pt ca in mod obiectiv romanii nu au putut cunoaste toate popoarele
contemporane lor, pt a putea crea un sistem de drept aplicabil tuturor; este fals pt ca si in
ipoteza in care ei ar fi putut face acest lucru, nu toate popoarele se aflau la acelasi nivel de
dezvoltare economica pt a le putea fi aplicat acelasi drept. De aceea spunem ca in realitate,
conceptul de ius naturae ramane cantonat in sfera pur teoretica, fara a avea valente in
reglementarea juridica propriu-zisa.

Dar, din texte reiese ca uneori dreptul natural era desemnat ca fiind “aequm et bonum”
(echitabil si bun), iar din aceasta perspectiva a echitatii, putem spune ca intr-adevar dreptul
natural a avut reflexe si pe plan practic si avem in vedere situatia in care praetorul era
confruntat cu solutionarea unui litigiu in care reclamantul formula pretentii pentru care
praetorul in edictul sau nu gasea o formula corespunzatoare. La romani, fiecarei
pretentii,fiecarui drept subiectiv ii corespundea un anumit tip de formula care se afla in edictul
praetorului (un fel de program de activitate) si la care praetorul recurgea ori de cate ori
organiza un proces in care se invoca un atare drept.

Conceptul de ius naturae a fost valoros si in epoca revolutiei burgheze pt ca el evoca un drept
comun pt toate fiintele omenesti si propovaduia implicit egalitatea tuturor in fata legilor,
idee care a fost dezvoltata in epoca revolutiei burgheze(franceze) si care a stat la baza teoriei
contractului social al lui J.J. Rousseau.

Cursul 3

Documentele dreptului roman

Reprezinta izvoarele cele mai sigure cu privire la configurarea si evolutia Dreptului Roman.
Pot fi impartite in 3 categorii:

• Texte epigrafice = inscriptii gravate pe marmura, bronz, tablite de lemn si care ne

ofera informatii privind viata si textele unor legi sau alte documente oficiale, dintre
care reprezinta texte mai importante:
➢ Lex coloniae genitivae Juliae = tabla de bronz ce cuprinde un fragment dintr-un
viitor regulament prin care Cezar a organizat o colonie;
➢ Tabula Hebana = cuprinde textul unei reforme electorale din vremea imparatului
Octavian August;
➢ Lex de imperio Vespasiani = tabla de bronz descoperita la romani si care se
refera la puterile cu care a fost investit imparatul Vespasian;
➢ Tabulae Herculanensis = table de bronz descoperite sub ruinele orasului
Herculane si care cuprind textele a doua senatusconsulte (hot ale senatului
roman);
➢ Lex rubria de Gallia cisalpina = lege agrara de improprietarire;
➢ Tripticele din Transilvania = (cele mai importante) tablite din lemn descoperite
la Albus Maior, culegere de contracte.

• Papyiri - cuprind textele importante ale unor documente sau scrieri juridice de
mentionat fiind cele care contin:
- 2 senatusconsulte – in timpul imp Claudiu;
- Edictul imparatului Caracalla – 212 e.n, edict prin care a fost acordata
cetatenia romana tuturor locuitorilor liberi ai Imperiului, masura care nu
are nicio legatura cu generozitatea romana care nici nu exista, ci are in
vedere considerente de ordin fiscal, pt a supune impozitelor si categoriile
care odinioara erau necetateni;
- Manuscrisul descoperit in 1816 la biblioteca episcopala din Verona de
catre romanistul german Barthold Georg Niebuhr (1776-1831); manuscris
palimpsest a carui scriere originala fusese stearsa din pricina crizei de
papirus, suprascriindu-se un alt text, textul existent fiind unul cu caracter
religios. Prin utilizarea unor reactive, Niebuhr a reusit sa releve scrierea
initiala si a constatat ca descoperise un manuscris cuprinzand institutele
jurisconsultelului clasic roman Gaius; din cauza reactivilor prea
puternici partea finala a fost distrusa si nu a mai putut fi reconstituita, iar
 intamplarea a facut ca in 1933 o egiptoloaga, domnisoara Medea Norsa
(1877-1952) sa descopere in Egipt un alt papirus cuprinzand tot Institutele
lui Gaius, de aceasta data complete => Noul Gaius/Gaius din Egipt.

• Texte istorice si literare – date importante despre viata romanilor si normele juridice
aplicate. Scrierile unor istorici ne-au transmis in mod direct informatii importante
despre viata romanilor, importanti fiind in acest sens: Titus Livius, Tacit, Suetoniu,
Salustiu, Caesar, Cornelius Nepos, Pliniu (cel tanar si cel batran), Plaut, Terentiu,
Cato, Lucretiu si Horatiu.

Roma in epoca prestatala

Istoriografia romana de la mijlocul sec al III-lea i.e.n. arata ca Roma ar fi fost fondata
la 754 i.e.n. (753 i.e.n dupa altii). Acesti istorici nu s-au raportat numai la datele furnizate de
istorie, ci au amalgamat aceste date cu datele furnizate de legenda si de traditie, falsificand
astfel trecutul indepartat al Romei in intentia evidenta de a conferi inceputurilor Romei
stralucirea pe care Roma o avea la data la care ei au facut aceste relatari (jumatatea sec III); ei
nu au distins deci in mod clar intre fictiune si realitate.

Potrivit legendei, fondarea Romei se plaseaza in epoca sfarsitului dramatic al cetatii

Troia, probabil pt a sugera ideea ca unui sfarsit dramatic ii corespunde un inceput maret, iar
acest inceput este legat de sosirea in Italia a lui Aeneas. Aici, acesta a cunoscut-o pe Lavinia,
fiica regelui Latinus si cu care are un copil, Ascaniu, care mai tarziu a fondat orasul Alba
Longa, care mult timp a reprezentat capitala Latiumului, zona ce a reprezentat leaganul
poporului latin.

Doua secole mai tarziu, dupa fondarea orasului Alba Longa, in urma unui conflict
pentru tron, regele Amulius l-a alungat pe fratele sau Numitor si i-a ucis copiii, crutand-o
doar pe Rhea Silvia pe care a obligat-o sa se faca vestala (preoteasa a zeitei Vesta).
Incalcandu-si indatoririle de vestala, Rhea Silvia a conceput din dragostea cu zeul Marte
gemeni: Romulus si Remus. Afland despre acestea, Amulius hotaraste uciderea celor doi
copii, dar sclavul insarcinat cu aceasta i-a abandonat pe cei doi pe o pluta pe apele Tibrului,
copiii fiind salvati de pastorul Faustulus, fiind alaptati de celebra lupoaica ce a devenit ulterior
simbolul Romei.

Crescand,cei doi frati afla despre cele petrecute la Alba Longa si organizeaza o
rascoala in urma careia Amulius este ucis, iar bunicul lor, Numitor, redobandeste tronul. Cei
doi frati hotarasc sa constituie un oras mare, care va dobandi numele lui Romulus,
pentru ca in urma unui conflict dintre cei doi Remus este ucis.

Tot potrivit legendei, Roma ar fi fost fondata de trei triburi:

▪ Latini (ramnes)
▪ Sabini (tities)
 ▪ Etrusci (luceres)

Triburile reprezentau in fapt comunitati gentilice aflate in stadiul patriarhatului. Cert

este ca indiferent de istoric sau legenda, Roma a ajuns la un moment dat sa ocupe un loc
important in fruntea oraselor din Latium care formau confederatia latina.

Structura sociala a Romei primitive cuprindea doua mari categorii:

▪ Patricieni (populus romanus) – erau constituiti din urmasii celor 3 triburi

fondatoare (cuceritoare) ale Romei ; aveau o pozite dominanta in societatea romana,
ei asigurand conducerea intregii cetati si avand exclusivitate la ocupatiile din acea
vreme, care erau agricultura si pastoritul;
▪ Plebei – categorie compusa din urmasii triburilor autohtone care fusesera cucerite
de triburile fondatoare, urmasii celor invinsi. Se ocupau cu mestesugurile si mai
tarziu cu negotul; totusi, desi participau din plin la activitatea economica a cetatii, nu
aveau acces la conducerea acesteia, motiv care a generat un conflict major intre
patriciat si plebe, care a grevat in mod decisiv primele secole ale Romei.

Patricienii erau organizati pe 3 structuri: ginti, curii si triburi.

Nivelul de baza il reprezenta ginta, care era compusa dintr-un numar de familii
patriarhale care erau unite prin elemente comune cum ar fi numele de ginta, cultul si locurile
de inmormantare. Numarul acestor ginti era de 300.

Curiile erau structuri mai largi,o curie cuprinzand 10 ginti,si avea cel mai important
rol intrucat curia reprezenta o unitate de vot, fiecare curie avand un vot, iar hotararea fiecarei
curii fiind luata cu majoritatea gintilor ce o compuneau.

Triburile erau structuri sociale si mai mari,un trib cuprinzand 10 curii, ceea ce
inseamna ca populus romani era organizat in 3 triburi, 30 curii si 300 ginti.

Organele de conducere sociala erau in nr de trei:

▪ Comitia curiata = Adunarea Poporului, adica a patriciatului organizat in curii. Plebeii

erau exclusi de la lucrarile acestei comitii care lua cele mai importante hotarari pt
cetate
▪ Regele = era ales de Comitia curiata si avea atributiuni de sef militar, proprii epocii
gentilice, dar si de sef suprem al religiei
▪ Senatul – in aceasta faza avea rolul mai mult al unui Sfat al Batranilor, el fiind
alcatuit din sefii gintilor, 300 membri;

FORMAREA STATULUI ROMAN

Momentul formarii statului roman poate fi plasat la mijlocul sec VI i.e.n. si este legat
de conflictul devenit deja acut intre patricieni si plebe, conflict in urma caruia regele Servius
Tullius (578–535 î.Hr.) a savarsit 2 reforme care au reprezentat de fapt o revolutie sociala ce a
pus capat organizarii gentilice la Roma:
 - o reforma sociala;
- o reforma administrativa.

In fata reformei sociale, Servius Tullius a impartit toti cetatenii purtatori de arme
ai cetatii, fie ei patricieni, fie plebei in 5 categorii, pe care le-a denumit clase, exclusiv dupa
criteriul averii:

✓ in prima categorie au intrat cetatenii care aveau o avere > 100.000 asi,
✓ in cea de-a doua au intrat cetatenii cu avere > 75.000 asi,
✓ in cea de-a treia cetatenii cu o avere > 50.000 asi,
✓ in cea de-a patra cei cu o avere >25.000 asi,
✓ iar in cea de-a cincea,cei cu o avere mai mare de 11.000 asi.

In cadrul fiecarei categorii, membrii acestora au fost impartiti in centurii, care erau
unitati militare, dar care erau in acelasi timp si unitati de vot, fiecare centurie avand un vot.
Numarul acestor centurii insa nu erau egale, deoarece prima categorie cuprindea doar cateva
zeci de membrii, pe cand centuriile din cat 2, 3, 4 si 5 cuprindeau sute sau chiar mii de
membri, ceea ce a condus la o distributie inegala a centuriilor pe cele 5 categorii, astfel ca din
totalul de 193 de centurii, 98 se aflau doar in prima categorie, adica mai mult de jumatate,
ceea ce inseamna ca in fapt, viata intregii cetati era hotarata de cei mai bogati cetateni.

In baza reformei administrative, acesta a impartit teritoriul Romei in subdiviziuni

intitulate triburi (sens de cartier), initial Roma avand 21 de cartiere dintre care 17 cariere
rurale si 4 urbane, devenite ulterior 35 la sfarsitul republicii. Apartenenta unui cetatean la unul
din aceste cartiere dadea apartenenta la cetate (erai cetatean al Romei numai daca locuiai in
unul din aceste 21 cartiere)

=> cele doua reforme ale lui Servius Tullius exprima cele 2 criterii in baza carora
distingem intre societatea gentilica si cea organizata politic in stat:

- Criteriul stratificarii sociale;

- Criteriul teritorial.

PERIODIZAREA STATULUI ROMAN cuprinde trei mari momente :

1. Regalitatea (in forma statala) – mijlocul sec. al VI-lea i.e.n. – 509 i.e.n cand a
fost alungat ultimul rege roman (Tarquinius Superbus)
2. Republica (cea mai prolifica etapa) – 509 i.e.n – 27 i.e.n (pana la imparatul
August)
3. Imperiul– 27 i.e.n – 565 e.n.
a) Etapa principatului – 27 i.e.n – 284 e.n
b) Etapa dominatului – 284 e. n – 565 e.n (Diocletian - moartea
imparatului Justinian)
 EPOCA REGALITATII

Organizarea sociala: in aceasta perioada lupta dintre patricieni si plebei este o

caracteristica a vietii cetatii intrucat se mentin si se dezvolta inegalitatile dintre cele doua
categorii:

✓ economice – plebeii sunt exclusi de la exploatarea pamanturilor agricole, inclusiv

de la exploatarea lui ager publicus (ogorul public) in care intrau teritoriile cucerite de
la dusmani;
✓ juridice – normele dreptului nescris (singurele existente pana atunci, intrucat nu
aparuse Legea celor XII Table) roman erau tinute secret de catre pontifi, care erau
preotii cultului pagan roman si care erau exponenti ai intereselor patriciatului;
✓ sociale – erau prohibite casatoriile intre patricieni si plebei.

Sclavia exista in aceasta perioada, dar are o pondere deocamdata restransa, aflandu-se
inca in stadiul domestic, sclavul fiind considerat un membru inferior al familiei romane,
muncind alaturi de stapan. Baza productiei o reprezenta munca oamenilor liberi.

Organizarea politica: avem 4 factori de conducere politica:

Regele este acum un veritabil sef de stat, fiind pontif suprem (pontifex maximus),
conducator al armatei si totodata judecator suprem. Totusi regalitatea nu avea un caracter
ereditar, astfel ca functia era exercitata prin rotatie timp de cinci zile de catre membrii
senatului pana la alegerea unui nou rege.

Senatul se transforma acum dintr-un sfat al batranilor intr-un organism politic, dar
care are rol mai mult consultativ in raport cu puterea regala.

Comitia centuriata - noul organ electiv creat in aceasta era in urma reformei sociale
reprezinta adunarea centuriilor si este principalul organism legislativ, care avea si
competente elective precum si atributiuni judecatoresti.

Comitia curiata – (organul mostenit din epoca anterioara) unul din organismele prin
care patriciatul isi asigura pozitia dominanta in stat, intrucat patriciatul, fiind organiziat in
curii, are exclusivitatea participarii la acest organ. Are competenta atat in viata religioasa, cat
si in domeniul aprobarii unor acte importante tinand de domeniul dreptului public si de
domeniul dreptului privat.
 PERIOADA REPUBLICII
(509 ien – 27 ien) debuteaza cu alungarea ultimului rege roman, Tarquinius Superbus (cel
trufas). Aceasta reprezinta epoca in care Roma si-a initiat razboaiele de cucerire care, in scurt
timp, au plasat-o in centrul unui imperiu urias, ce ingloba intregul bazin al Marii Mediterane.

Pe planul organizarii sociale, asistam in aceasta perioada la o perpetuare a conflictului

dintre patricieni si plebei, conflict alimentat de multiple inegalitati. Astfel:

• pe plan politic, plebeii erau in continuare exclusi de la de la lucrarile Comisiei Curiata

si de la conducerea administrativa a statului, deoarece, initial, magistraturile au fost
rezervate patricienilor
• pe plan juridic, pana la edictarea Legii celor 12 table, prima si cea mai importanta
lege romana, dreptul a fost tinut secret de catre pontifi (preoti ai cultului pagan roman)
si care erau unicii depozitari ai obiceiului juridic. Casatoriile intre patricieni si plebei
erau, in continuare, interzise
• pe plan economic se manifestau inegalitati, deoarece ager publicus (ogorul public) era
exploatat in folosul exclusiv al patricienilor. Aceasta folosinta s-a transformat, treptat,
intr-o adevarata proprietate privata, aparand, astfel, latifundiile.

In acest contex, plebea a actionat in repetate randuri, inclusiv prin razboaiele de secesiune,
exercitand o presiune constanta careia, in final, patriciatul i-a cedat. Aceasta cedare s-a
materializat in adoptarea de legi de nivelare a drepturilor politice si economice ale celor
doua categorii, proces ce s-a suprapus cu fenomenul dezagregarii gintilor. Fata de aceste
fenomene, s-a ajuns ca, la sfarsitul republicii, sa nu mai existe criterii clare pt a distinge
intre patricieni si plebei.

NOI categorii sociale

Odata cu dezvoltarea economiei de schimb, in contextul revolutiei economice de la Roma, au

aparut noi categorii sociale.

Ordinul ecvestru (cavalerii)

• imbogatiti din comertul cu sclavi

• dintre cei care se asociau pentru a executa lucrari publice, furnituri pentru armata
sau din cei care se ocupau cu stragerea impozitelor
• acesti cavaleri mai erau numiti homini nobili (noii imbogatiti). Gratie averilor
impresionante, cavalerii au exercitat o influenta puternica asupra vietii politice, iar ca
orientare politica, ei nazuiau catre un stat centralizat, considerand ca doar un
asemenea stat este in masura sa le asigure linsitea necesara desfasurarii comertului
propriu.
Ordinul senatorial (nobilii)

• cei ce detinusera o magistratura superioara, dar si urmasii lor.

• ca orientare politica, nobilii nazuiau catre conservarea institutiilor republicane,
care le consacrasera pozitia si privilegiie, deoarece ei profitasera de pe urma pozitiei
lor politice, mai ales in urma acapararii pamanturilor statului.

Deosebirea de opinii dintre cavaleri si nobili a facuta ca intre cele doua categorii sa se nasca
tensiuni, ce au culminat cu razboaie civile ce au condus la instaurarea imperiului.

Proletarii

• categorie aparuta ca urmare a fenomenului latifundiilor, acestea extinzandu-se pe

seama loturilor de pamant detinute de micii proprietari. Acestia, saraciti ca urmare a
abuzurilor si presiunilor celor bogati si ca urmare a concurentei fortei de munca a
sclavilor, ajungeau sa isi instraineze pamanturile pentru preturi de nimic si sa
mearga la Roma, unde se stabileau in calitate de proletari.
• in sensul sau originar Etimologia cuvantului vine de la cuvantul proles (copii) si il
desemna pe cel care era foarte sarac, neavand alta avere decat copiii, cu precizarea
ca, la romani, copiii reprezentau o valaore patrimoniala, deoarece pater familias putea
sa isi vanda fiul de cel mult trei ori, fiecare vanzare fiind valabila pt 5 ani.
• Ulterior, sensul notiunii s-a schimbat, desemnandu-l pe acela care, neavand mijloace
de subzistenta, se stabilea la Roma pentru a trai pe seama statului.
• Statul ii lasa sa o faca, pentru ca proletarii erau cetatenti, avand drept de vot,
fiind usor de manipulat, ceea ce a facut ca cei bogati sa se intreaca in a le oferi
acestora paine si circ (panem et circenses) pentru a le castiga sustinerea. Bogatii au
esuat in acest demers, derutand masa de proletari, astfel ca, in final, si proletarii au
contribuit la prabusirea institutiilor republicane si la instaurarea imperiului.

Sclavii

• daca la inceput, sclavia avea un caracter patriarhal, acum, in perioada republicii, ea

devine clasica, devenind baza productiei, impingand munca libera la periferia
societatii.
• Forta de munca a sclavilor a dus la ruinarea micilor producatori care, efectiv, nu
puteau face fata unei asemenea concurente. Principalul izvor al sclaviei il
reprezenta razboiul deoarece, la romani, prizonierii de razboi erau vanduti de catre
questori pe pietele Romei, in calitate de sclavi. De exemplu, dupa cuceriea Macedoniei
in 168 ien, pe pietele Romei au fost vanduti peste 50.000 de sclavi.
• Dpdv juridic, sclavul era un res, astfel ca stapanul, numit dominus, il putea vinde,
inchiria, dona, schimba, greva cu servituti, ipoteca, pedepsi sau chiar ucide, fara a
suferi vreo consecinta, deoarece dominus dispunea de ius vitae ac necis (dreptul de
viata si de moarte).
• Desi sclavii au contribuit major la formarea culturii materiale si spirituale a romanilor,
ei s-au purtat cu cruzime cu acestia, ceea ce a dus la ridicarea sclavilor, care a
 culminat cu rascoala condusa de Spartacus 73-71 ien si care a periclitat societatea
romana, motiv pt care Roma a trebuit sa isi concentreze intreaga forta militara pt a o
putea reprima.

In privinta organizarii statului, factorii principali erau:

• Magistratii consulii in loc de rege

• Senatul
• Adunarile poporului 3 comitii + un conclium

Magistratii
Erau demnitarii ce detineau puterea administrativa, fiind alesi de popor, pe timp de 1 an,
cu doua exceptii: cenzorii, care aveau mandate de 18 luni, si dictatorii, care aveau mandate de
6 luni. Functia era onorifica, nefiind remunerata, la ea avand acces doar cei bogati.

La intrarea in functie, magistratii publicau un edict program de activitate, prin care aratau cum
inteleg sa isi exercite functia si care vor fi mijloacele juridice pe care le vor utiliza in acest
scop. Competenta magistratilor era exprimata prin doi termeni:

• Imperium desemna dreptul de a comanda o armata sau de a convoca adunarile

poporului sau Senatul, avand acest drept consulii, dictatorii si pretorii.
• Potestat insemna dreptul de a administra, bucurandu-se de acest drept cenzorii, edilii,
cvestorii si tribunii.

Consulii

• cei mai vechi magistrati, au fost creati după caderea regalitatii

• functionau in numar de 2, indeplinind atributiunile laice ale fostilor regi, caci cele
sacrale erau date in competenta lui pontifex maximus. Aceasta scindare intre
atributiuni s-a petrecut in contextul in care romanii au realizat diferenta dintre ius si
fas, norme juridice si norme religioase.
• inviolabili, acestia avand ca atributiuni comanda armatei, jurisdictia in domeniul
dreptului public si privat, convocarea adunarilor poporului, numirea-revocarea
senatorilor. Cu timpul, aceste atributiuni au fost limitate in favoarea altor
magistraturi, deoarece patricienii nu au avut exclusivitate la aceasta magistratura
decat pana in 367 i.e.n, cand s-a admis ca unul dintre cei doi consuli sa fie plebeu,
iar din acest moment, romanii au procedat la scindarea puterii consulare, luand din
atributiile consulilor si dandu-le alte magistraturi, care erau in exclusivitate ocupate
de patricieni.

Pretorii

• cei mai importanti magistrati judiciari romani.

• Pretura, ca institutie, a aparut in 367 ien cand a fost scoasa din competenta consulilor,
organizarea proceselor (in special private) fiind data in competenta pretorilor.
 Exclusivitatea patricienilor la pretura a durat doar 30 de ani, deoarece plebeii au
dobandit acces si la aceasta magistratura.
• Pretorul urban organiza procesele cetatenilor urbani, iar pretorul peregrin organiza
procesele ce aveau loc intre cetateni si peregrini.
• Rolul pretorilor in dezvoltarea dreptului roman a fost semnificativ, deoarece la
sfarsitul republicii, prin edictul publicat la intrarea in functie, pretorii se
manifestau creator in domeniul dreptului, inovand institutii juridice si adaptandu-le
pe cele vechi, pentru a face dreptul roman aplicabil noilor realitati economico-sociale.

Dictatorii – dictatura era o magistratura cu caracter exceptional, la care se recurgea doar cu

ocazia unor profunde crize economice sau politice. In aceste imprejurari, intreaga putere
era incredintata unui dictator, toate celelalte magistraturi fiind suspendate. Mandatul
sau era de 6 luni, el putand fi redesemnat pentru un nou mandat doar daca criza persista.

Cenzorii erau insarcianti cu intocmirea listelor electorale pe baza censului de avere (o data
la 5 ani coordonau re*cens*amintele lucrurilor si persoanelor). In plus, aveau ca atributiune si
supravegherea moravurilor societatii romane. Aveau mandat de 18 luni.

Edilii curuli au aparut odata cu pretorii si se ocupau cu asigurarea aprovizionarii Romei,

supravegheau târgurile şi pietele, aveau o competenta jurisdictionala limitata, ce viza
procesele ce se nasteau in targuri si in piete.

Questorii aveau ca atributiuni vanzarea prazii de razboi catre populatie, administrarea

tezaurului public si a arhivelor statului. ahoy, pirates, let’s go on a quest!

Tribunii erau magistratii alesi dintre plebei si a caror principala functie era aceea de a le
apara interesele, fata de eventualele abuzuri comise de alti magistrati. In exercitarea
acestei functii, se bucurau de dreptul de veto (dr de a se opune adoptarii unei propuneri) prin
care puteau paraliza efectele actelor emanand de la alti magistrati si care puneau in pericol
interesele plebei. Ei convocau adunarea plebeilor careia ii propuneau proiecte de legi spre
votare, iar dupa 339 ien, tribunii dobandesc dreptul de a participa la lucrarile Senatului si,
ulterior, dreptul de a le prezida.

Adunarile poporului
La romani erau in numar de 4: Comitia curiata, centuriata, tributa si Concilium plebis.

Comitia curiata isi pierde importanta, deoarece competentele ei se limiteaza la investirea

magistratilor cu imperium si cu aprobarea unor acte importante legate de familie si de
domeniul succesoral.

Comitia centuriata a fost reorganizata in 241 ien, cand numar centurilor a crescut de la 193
la 373. Cresterea nr centuriilor s-a petrecut in paralel cu redistribuirea lor pe cele 5 clase:
prima categorie nu mai detinea majoritatea centuriilor si, deci, nici a voturilor, ponderea
votului deplasandu-se catre paturile mijlocii si sarace, de aceea spunem ca acum, statul
roman era o democratie de tip sclavagist. Comitia avea ca atributiuni alegerea consulilor,
pretorilor si a cenzorilor, adoptarea legilor si judecarea apelurilor.

Comitia tributa care cuprindea toti cetatenii Romei, organizati pe triburi cartiere,
deoarece triburile Romei erau si circumscriptii electorale, fiecare trib avand un vot. In sec
III ien, numarul cartierelor a crescut la 35. Ca si competente, comitia tributa ii alegea pe
questori si pe edili, judeca in apel procesele penale si, ulterior, dobandeste si competenta
legislativa.

Concilium plebis era adunarea plebeilor, convocata de tribuni. Initial, hotararile acesteia
erau obligatorii doar pt plebei dar, din sec III ien, hotararile ei devin obligatorii pt toti
cetatenii si, din acest moment, la lucrarile ei participau si patricienii.

Senatul

• Devenise principalul instrument de realizare a intereselor sociale si economice, in

componenta sa intrand patricienii si plebeii, crescand de la 300 la 600 in timpul lui
Sula, pana la 900 in timpul lui Caesar.
• avea o larga competenta: conducea politica externa, administra finantele statului,
organiza provinciile cucerite, supraveghea moravurile romanilor si respectarea
normelor religioase si ratifica legile adoptate de popor.
• Senatul nu avea competente legislative, totusi el legifera in mod indirect, deoarece
daca o lege votata de popor punea in pericol interesele aristocratiei sclavagiste, el
refuza ratificarea, astfel ca legea nu putea intra in vigoare.

Imperiul
Principatul (27 ien – 284 en.)
organizarea sociala

Se constata o adancire a prapastiei intre bogati si saraci, paturile privilegiate fiind compuse
din ordinul senatorial, ecvestru si cel al decurionilor. Latifundiile se extind pe seama
micilor proprietari care, in urma ruinarii, sfarsesc prin crearea unor noi categorii: colonii.

Colonii

• colonatul dobandeste o mare extindere, proprietarii de sclavi vazandu-se nevoiti sa

recurga la munca oamenilor liberi, fortati sa munceasca din cauza lipsei de
mijloace deoarece munca sclavilor devine din ce in ce mai putin rentabila, intretinerea
lor fiind costisitoare.
• Initial, colonii stabileau cu proprietarii funciari contracte de arenda (chirie), aceasta
fiind stabilita in bani sau intr-o parte din recolta, in acest caz colonii numindu-se
coloni partiari. Acest statut nu le afecta conditia de oameni liberi
 • libertatea lor a fost treptat ingradita, devenind din ce in ce mai dependenti de
proprietarul funciar. Colonii au sfarsit prin a deveni lipiti de glie, devenind dpdv
juridic parte integranta a mosiei pe care lucrau si fiind instrainati odata cu aceasta.
Si in aceste conditii ei erau tot oameni liberi, deoarece aveau dreptul de a se casatori,
de a detine o proprietate, de a incheia acte juridice, precum si dreptul de a incheia acte
pt cauze de moarte.

Din texte rezulta ca, in sec II en, polii opusi ai societatii erau honestiores (cei bogati) si
humiliores (cei saraci).

Dupa Traian, Roma si-a abandonat politica agresiva, recurgand la una defensiva, ceea ce a
avut ca rezultat diminuarea afluxului de prizonieri de razboi pe pietele Romei. Din cauza
costurilor economice, nici cei ramasi nu mai erau vanduti ca sclavi, ci erau repartizati pe
mosiile marilor proprietari, in calitate de coloni, aparand o noua varietate de coloni – colonii
siliţi. Sclavia reprezenta baza productiei, dar numarul sclavilor descreste vertiginos.

Mai mult, romanii au devenit mai concesivi: sclavilor le era acum permis sa incheie acte
juridice, in anumite situatii, deoarece ei erau socotiti ca fiind lucruri.

organizarea politica

Formal, conducerea statului era exercitata de imparat, magistrati si Senat. In realitate,

imparatul detinea intreaga putere. no more Adunari, parerea cetatenilor nu mai conteaza

Octavian, nepotul si fiul adoptiv al lui Caesar, observand ca acesta a dat gres in tentativa
de a organiza despotia de tip oriental, a ajuns la acelasi rezultat, dar pe cale indirecta, pastrand
aparenta mentinerii institutiilor republicane → Astfel, el a renuntat la calitatea sa de
triumvir, convingand poporul sa ii confere, pe viata, puterea tribunciara si puterea
proconsulara, ceea ce a facut ca, in fapt, Octavian sa devina monarh, un primus inter pares.

• In calitate de tribun, el putea convoca adunarile poporului si Senatului, avand

drept de veto
• in calitate de consul, el comanda armata si guvernatorii din provincii

El si-a mai adaugat si titlul de imperator Caesar augustus (imperator = general glorios;
Caesar = urmasul lui Cezar; augustus = demn de a fi venerat).

El si-a faurit un nou aparat functionaresc, pe care il conducea, care era compus din
membrii ai ordinului ecvestru si care dilua cu mult competentele magistraturilor superioare.
Din acest aparat faceau parte:

• prefectus pretori, cel mai inalt functionar, care era comandatul garzii imperiale, fiind
un fel de prim-ministru de astazi
• prefectus urbi, seful politiei
• prefectus annone, care asigura aprovizionarea Romei
 • legati Augusti pro praetore, care erau guvernatori ai provinciilor.

Senatul devine instrument de realizare a vointei imperiale, dar asta doar formal deoarece,
pentru a se mentine iluzia supravietuirii institutiilor republicane, competentele sale au fost
chiar largite, deoarece Senatul dobandeste competenta de a administra provinciile, avand si
atributiuni electorale (ii poate alege pe magistrati), atributiuni judecatoresti si
competente legislative, putand pronunta hotarari obligatorii, numite senatusconsulte.

Magistratii

Atributiunile magistratilor se dilueaza:

• consulii raman doar cu dreptul de a prezida intrunirile Senatului

• pretorii isi mentin dreptul de a organiza procesele, drept afectat de faptul ca
activitatea lor isi pierde caracterul creator.
• tribunii au acum competenta in unele aspecte ale jurisdictiei penale si civile precum si
dreptul, teoretic, de a convoca Senatul.
• edilii isi mentin atributiunile, dar ele scad in importanta
• cvestorii pierd dreptul de a administra tezaurul statului.

Dominatul (284 – 565)

Ultima faza a Imperiului a fost faza Dominatului, care a durat de la Diocletian pana la
moartea lui Iustinian, iar sub aspectul organizarii sociale, procesul de extindere a
latifundiilor continua, atat cele imperiale, cat si cele particulare, ceea ce determina o crestere
a amplorii coloniilor.

In aceasta perioada Imperiul se confrunta cu o acuta criza economica caracterizata printre

altele si de o criza de moneda/lichiditati, fenomen care forteaza populatia din imperiu sa se
reintoarca la practicile economiei naturale, in care banii au fost inlocuiti tot mai mult cu
prestatiile in munca (repliere a trocului).

Se generalizeaza colonatul servaj (colonii servi), iar marii proprietari funciari ajung la
apogeul puterii lor, caci ei traiesc acum in castele fortificate, sunt inconjurati de un aparat de
constrangere propriu si isi permit sa sfideze in mod fatis puterea imperiala, motiv pt care
cei bogati sunt denumiti acum Potentiores (cei puternici) iar cei saraci sunt desemnati in
continuare prin termenul de humiliores.

Se constata totodata in aceasta perioada aparitia unei quasi-nobilimi de functionari

organizati pe caste inchise si ereditare si care era compusa din decurioni, militari si
functionari care prevestesc astfel organizarea sociala din viitoarea societate feudala.

In ceea ce priveste organizarea statului roman in aceasta ultima perioada a Romei, forma de
stat este aceea a monarhiei absolute acum, care a fost consolidata definitiv in timpul
imparatului Constantin cel Mare.
 • Imparatul este considerat acum dominus et deus (stapan si zeu), iar tot ceea ce vine
in contact cu el devine sfant.
• Senatul decade, ajungand in cele din urma sa fie asimilat consiliilor municipale
• magistraturile sunt acum golite complet de continut, ramanand simple functii
decorative.

Imparatul conduce acum statul cu ajutorul unui consiliu restrans compus din rude si
prieteni politici denumit Consistorium principis.

Functionarii de stat se impart in doua mari categorii :

- Dignitates (marii demnitari)

- Officia (functii mai putin importante)

Dupa moartea imparatului Theodosiu I (395 e.n.), Imperiul se scindeaza in Imperiul

Roman de Rasarit si Imperiul Roman de Apus.

• Imperiul Roman de Rasarit dainuie pana la moartea imparatului Iustinian in

(565) dupa care imbraca forma Imperiului Bizantin in care institutiile politice si
juridice de tip sclavagist sunt inlocuite cu institutii feudale, iar limba latina este
inlocuita cu limba greaca.
• Imperiul Roman de Apus dainuie pana in anul 476, anul detronarii ultimului
imparat roman, Flavius Romulus Augustus de catre regele Odoacru al herulilor. (si
intemeietorul Romei si ultimul imparat roman au purtat numele de Romulus)

Periodicizarea dreptului

1. Epoca veche - mijlocul sec VI i.e.n - anul 27 i.e.n (corespunde in plan politic regalitatii si
republicii)

2. Epoca clasica (cea mai prolifica sub aspect juridic) -27 i.e.n – 284 e.n (corespunde in
plan politic epocii principatului)

3. Epoca post-clasica - 284-565 e.n (corespunde in plan politic epocii dominatului)

Cursul 4

Izvoarele dreptului roman

Izvoarele dreptului roman sunt de mai multe intelesuri:

• Sensul material – totalitatea conditiilor materiale de existenta, realitatile economice

care determina intr-o societate data, o anumita reglementare juridica.
• Sensul documentar – sursa de cunoastere a dreptului; documentele in baza carora pot
fi cunoscute normele si institutiile unui sistem de drept.
• Sensul formal – forme de exprimare ale dreptului in virtutea carora, normele de
conduita dobandesc un caracter obligatoriu, capatand astfel valoare de norme juridice.
Aceste forme de exprimare ale dreptului au fost variate de-a lungul existentei.

• epoca veche (Regalitate+Republica): obiceiul si legea

• epoca clasica (Imperiu: Principatul): la acestea s-au adaugat edictele pretorilor si
jurisprudenta. aparand de asemenea si senatusconsultele si constituțiunile
imperiale
• epoca postclasica (Imperiu, Dominatul): dispar restul si se manifesta ca izvor de drept
constitutiunile imperiale si in mod surprinzator obiceiul, care isi redobandeste
importanta.

1. Cutuma – cel mai vechi izvor de drept si care poate fi definit drept o suma de
comportamente insitutite de comun acord si respectate de bunavoie de membrii unei
comunitati. In aceasta definitie, obiceiul s-a configurat in perioada de tranzitie de la societatea
gentilica spre cea politica si a avut un caracter profund democratic fiind impus prin forta
opiniei publice si nu a vreunui organ de constrangere. Dupa aparitia statului, aceasta
fizionomie a obiceiului se schimba radical, deoarece numai obiceiurile convenabile si utile
titularilor puterii au fost retinute si au dobanadit sanctiune juridica fiind impuse astfel prin
constrangere, membrilor societatii.

Aceste obiceiuri vechi si juridicizate au fost urmate si de altele noi, care s-au format pe
calapodul noilor realitati economie, politice si sociale. Timp de cca 2 sec, obiceiul a fost
singurul izvor cunoscut de drept. Obiceiurile juridice erau tinute secrete de catre pontifi, ei
fiind cei care pretindeau ca acestea le-au fost incredintate de catre zei, fiind cei care
intretineau, astfel, in mod deliberat o confuzie intre ius (drept) si fas (religie) pt a impune
vointa celor puternici prin constragere religioasa.

Evolutia societatii a facut ca la un moment dat sa apara si actele normative care au

impins obiceiul de pe locul pe care-l ocupau, pe un loc secund. Aparent paradoxal,
importanta obiceiului renaste in Epoca Post-Clasica cand se manifesta ca izvoare de drept
alaturi de constitutiunile imperiale. Toate celelelate izvoare de drept din acea perioada si-au
pierdut importanta, in conditiile in care statul roman devenise o monarhie absoulta si
vointa imparatului valora lege. Singura, vointa imparatului nu putea satisface necesarul de
reglementare al unei societati. Astfel ca, in virtutea mecanisemlor sale de autoreglare,
societatea romana a apelat din nou la obiceiul juridic care a venit sa complineasca lacunele de
reglementare.

[Jurisconsultus Salvius Iulianus]

obiceiul = vointa comuna a poporului + are o functie abrogatoare. Afirmatia sa este doar
partial corecta. Nu este rezultatul vointei poporului, pt ca obiceiul juridic este destinat a
proteja interesele titularilor puterii politice, dar poate fi retinuta functia abrogatoare pt ca in
decursul evolutiei societatii si a realitatilor ei, obieciurile noi tind sa se impuna in detrimentul
obiceiurilor mai vechi care cad in desuetudine.

2. Legea
 Cuvantul lex intre 2 persoane, are sensul de conventie, contract, cand insa aceasta
conventie intervine intre magistrat si popor are sensul de lege.

La romani, exista o procedura de adoptare a legilor:

• incepea cu publicarea proiectului de lege de catre magistrati. Acest proiect era afisat
in forum, fiind accesibil publicului, iar poporul, aproba sau nu proiectul de lege,
organizat in adunari ad-hoc. Dupa 24 de zile, poporul intalnindu-se in comitii, se
pronunta asupra proiectului de lege, daca erau de acord se adresau cu formula uti
rogas, daca nu, utilizau formula antiquo (sa ramana ca inainte). Este important de
mentionat ca poporul nu putea face amendamente, putea doar sa aprobe sau sa abroge
proiectul de lege.
• Dupa aprobarea lui, acesta era ratificat la nivelul Senatului. Ratificarea era in mod
constant refuzata daca proiectul de lege aducea atingere intereselor aristocratiei
sclavagiste. Alteori chiar Senatul adresa sugestii magistratilor in sensul promovarii
unui anumit proiect de lege, sugestii carora invariabil magistratii le dadeau curs,
pentru ca ei stiau ca la sfarsitul mandatului deveneau si ei senatori si nu doreau sa
intre in conflict cu viitorii colegi.

Structura legilor romane este una comuna condusa din 3 parti:

• Prescriptio - erau trecute numele magistratului care a propus legea, numele

comitiilor care au votat respective lege, ordinea in care acele comitii au votat, precum
si locul si data votarii.
• Rogatio - erau trecute prevederile propriu-zise ale legii impartite pe capitole si
paragrafe. rogati-o pe Roma sa faa ce scrie aici
• Sanctio - erau prevazute sanctiunile, consecintele nerespectarii dispozitiilor din
rogatio.

Dupa natura dispozitiilor din sanctio, existau mai multe categorii de legi.

- Leges plus quam perfectae – cand in sanctio se prevedea ca, atat actul facut in contra
legii va fi anulat, cat si autorul pedepsit.
- Leges perfectae – cand in sanctio se prevedea ca orice act facut contra dispozitiilor
din rogatio urma a fi anulat.
- Leges minus quam perfectae – cand in sanctio se prevedea numai ca autorul actului
respectiv va fi sanctionat.
- Leges imperfectae – cand in sanctio se prevedea doar interdictia de a incalca legile din
rogatio fara a se specifica vreo sanctiune.(ex. Lex cincia Donatiile nu pot depasi o
anumita valoare, dar nu se mentioneaza care e sanctiunea in cazul in care se depaseste
limita. *Rationament: la moarte, averea unui individ e mostenita de catre rude. Daca in
timpul vietii iti irosesti toata averea donand-o, mostenitorii nu vor mai avea ce sa
mosteneasca.* Nu s-a mai mers pana acolo pana sa se stabileasca o sanctiune expresa.
Daca limita era incalcata, nici donatorul, nici donatarul nu erau amendati, nici actul nu
era anulat, petru ca intervine o alta particulatiraate a dreptului roman – cata vreme un
act respecta forma prescrisa de lege, scapa actiunii dreptului)
 Legea celor 12 table cea mai importanta lege romana aparuta in anul 451/449 i.en.
ca rezultat al luptei sustinute a plebeilor pt cunoasterea de catre popor a dreptului care fusese
tinut secret de catre pontifi

• timp de 10 ani consecutivi, plebea l-a ales ca tribun pe Terentilius Arsa, care in
mod constant a cerut codificarea vechiului drept cutumiar si aducerea lui la
cunoasterea publica. Fata de aceste presiuni, patricatul a cedat
• in 451 i.en. a fost constituita o comisie formata din 10 persoane, Decemviri Legibus
Scribundis (Cei 10 barbati care sa scrie dreptul), si care a elaborat o lege prin care a
sistematizat normele de drept cutumiare, lege care a fost afisata in forum pe 10 table
din lemn.
• Plebea a protestat din nou, nemultumita de faptul ca din comisie nu facuse parte niciun
plebeu si ca in consecinta, dispozitiile legii erau defavorabile acestora, motiv pt care, 2
ani mai tarziu, in 449 i.en., a fost constituita o noua comisie din care faceau parte de
aceasta data si 5 plebei si care a intocmit o noua lege care a fost publicata in forum pe
12 table din bronz - Legea celor 12 table (Lex duodecim tabularum - Codul
decemviral, dupa numele comisiei care a elaborat legea) reprezenta codificarea
vechiului cod cutumiar

Cicero spunea ca Legea celor 12 table este un adevarat cod, intrucat aceasta cuprindea
nu numai norme de drept privat, ci si de drept public, ea reprezentand izvorul legilor de
mai tarziu.

Un loc principal il ocupa proprietatea quiritara (dominium ex iure quiritium), care

avea un profund caracter exclusivist:

• putea apartine doar cetatenilor romani

• putea avea drept obiect numai bunurile romane – res mancipi (pamantul, vitele si
sclavii) si res nec mancipi
• putea fi dobandita numai prin acte speciale de drept civil (mancipatiune, in jure
cessio), si putea fi revendicata numai prin proceduri specifice (sacramentum in
rem – in ep veche, rei vindicatio – in ep clasica)

Materia obligatiilor era insa saraca, Legea celor 12 table reglementand un singur
contract (sponsio), fapt care confirma ca la acea data, economia romana era o economie
primitiva in care schimbul de bunuri se afla intr-un stadiu incipient.

De asemnea este reglementata institutia familiei, organizarea familiei care avea in

centru figura lui pater familias (=șef de familie, nu tată de familie => si un copil/un barbat
necasatorit putea fi pater familias, avand calitate de stapan) - avea o putere nelimitata asupra
persoanelor si bunurilor care compuneau familia sa. (lat. famulus = sclav de casa).

Procedura de judecata – prezentata ca fiind primitiva, greoaie prin solemnitati si

brutala prin consecinte, caci orice nerespectare a conditiilor de forma, conducea la
pierderea procesului si deci a dreptului subiectiv (nu mai puteai redeschide un proces ce viza
acelasi fapt).

Textul legii celor 12 table a fost distrus cu ocazia incendierii Romei de catre gali in
anul 390 ien, iar legea nu a mai fost vreodata republicata; ea s-a transmis pe cale orala. Cicero
aratand, patru secole mai tarziu ca invatarea celor 12 table de copii pe de rost, la scoala, era o
carmen necessarium – o lectie obligatorie.

Legea celor 12 table n-a fost niciodata abrogata, astfel ca forma sa a fost in vigoare
timp de 11 sec, numai ca la sfarsitul republicii (ep. clasica) dispozitiile sale au devenit in
mare parte, inaplicabile, intrucat, realitatile politice si sociale romane suferisera mutatii
radicale, incompatibile cu vechile reglementari. Astfel ca, pretorii si juriconsultii trebuiau sa
caute mecanisme prin care sa faca aplicabile legile la noile imprejurari.

3. edictele magistristratilor – la intrarea in functie, magistratii romani, in virtutatea

lui ius edicendi, publicau un edict prin care aratau cum inteleg sa-si exercite functia si ce
mijloace juridice vor utiliza in acest scop, edict care era valabil timp de 1 an (durata
mandatului magistratilor).

La origine, edictele au fost orale (edict= ex dicere), dar ulterior, sec 3 e.n., edictele au
cunoscut forma scrisa, ele fiind scrise pe tablite din lemn vopsite in alb si numite album,
publicate apoi in forum.

Două tipuri de edicte: Aceste edicte valabile pe durata intregului mandat se numeau
edicta perpetua, dar in afara acestor edicte mai existau si alte edicte ocazionale care erau date
cu ocazia anumitor sarbatori, jocuri publice, pe care, de regula erau coordonate de magistrati,
ocazie cu care dadeau si un edict, iar aceste edicte se numeau edicta repentina.

Cele mai importante edicte erau edictele pretorilor, cei mai importanti magistrati
judiciari din Roma, si care, prin edictele lor, puneau la dispozitie partilor litigante mijloace
procedurale pt ca acestea sa-si poata valorifica prin proces pretentiile legitime. Rolul
pretorilor materializat prin edicte dobandeste o importanta sporita la sfarsitul epocii vechi,
cand vechiul drept quiritar, rigid si formalist, devine in mare masura inaplicabil.

Din acel moment, pretorii romani au avut caderea de a crea mijloace procedurale noi la
care recurgeau ori de cate ori pretenitiile partilor li se pareau legitime. In acest fel, creand noi
mijloace de procedura, in temeiul principiului echitatii, pretorii romani in fapt, au dobandit un
rol creator in domeniul dreptului.

In acest fel, pretorii au adaptat vechile institutii de drept civil la noile realitati, iar
acest drept creat de catre pretori s-a constituit intr-o ramura distincta de drept numita drept
pretorian. La sfarsitul mandatului de 1 an al pretorului, inceta si valabilitatea edictului
acestuia, caci isi incepea mandatul un nou pretor care dadea un nou edict, numai ca in practica,
noul pretor prelua de cele mai multe ori din vechiul edict prevederile care i se pareau viabile,
astfel ca prin repetarea practica s-a ajuns ca in timp, edictul pretorului sa fie structurat in 2
parti:

- parte veche, mostenita de la pretorii anteriori – edictum vetus/ pars translaticia

- parte noua, creatie originala a pretorului – edictum noeum/ pars nova

In perioada principatului, imp Hadrian a poruncit jurisconsulutului Salvius

Iulianus sa inghete edictul pretorului intr-o forma definitiva de la care pretorii ulteriori sa
nu se mai poata abate. Justificarea acestui ordin a fost ca prin preluari successive de la un
pretor la altul, edictul pretorului ar fi ajuns la o forma perfecta, careia nu i se mai puteau
aduce imbunatatiri si ca el trebuie fixat in aceasta forma. In realitate, motivul era cu totul
altul, caci la acea epoca, principele se afla in cursul acapararii puterii si subordonarii tuturor
institutiilor statului, iar in acest demers, rolul creator al pretorului era un pericol pt imparat,
pericol ce trebuie inlaturat. Salvius Iulianus s-a conformat si a editat edictum perpetuum,
adica edictul intr-o forma de la care pretorii urmatori nu s-au mai putut abate. Din acel
moment, orice nou pretor nu avea dreptul decat sa propuna spre aplicare edictum perpetuum,
putand cel mult sa interpreteze unele dintre dispozitiile acestuia. Edictum perpetuum nu ni s-a
transmis pe cale directa, insa el a fost reconstituit de catre Otto Lenen, care, cu plecare de la
textele din Digeste, a determinat ca acest edict avea 4 parti:

1. organzirea proceselor
2. mijloace procedurale de drept civil
3. mijloace procedurale de drept pretorian
4. executarea sentintei

Intre dreptul pretorian si cel civil exista un raport care este exprimat printr-o definitie
cuprinsa in digestele lui [Iusitinian]: Ius praetorium est quod praetores introduxerunt
adiuvandi vel supplendi vel corrigendi iuris civilis gratia propter utilitatem publicam =
Dreptul pretorian este cel care a fost stabilit de catre pretori pt a veni in sprijinul dreptului
civil pt a-l completa si imbunatati potrivit binelui public (definitia ii apartine lui Papinian).
Raportul dr pretorian-dr. civil = expresia conservatorista a dreptului roman, sustinea
caracterul imuabil al dreptului civil, pentru a mentine puterea aristocratiei.

Din aceasta definitie, pe de-o parte se confera idea atestata si de catre [Gaius] conform
caruia: praetor ius facere non potest = pretorul nu poate crea drept. Edictul pretorilor este
izvor de drept, dar nu prin sine insusi caci dreptul creat de catre pretori nu se poate justifica
si nici explica decat prin raportare la drept civil, care este sistemul de referinta al dreptului
pretorian.

Sarcina pretorului a fost aceea de a sancvarda institutiile dreptului civil roman, de a salva
dreptul civil roman care in conditiile evolutiei societatii, devenise inaplicabil, iar pretorii
aveau datoria de a actiona asupra acestuia pt a-l putea totusi aplica noilor realitati.

Acest demers al sau era motivat nu numai de conservatorismul propriu roman, dar mai ales
era motivat de faptul ca trebuie justificat de catre clasa politica: de ce ordinea soc nu se putea
schimba? Ar fi insemnat ca titularii puterii ar fi putut acorda concesii celor saraciti; scaderea
privilegiilor lor, ori acest lucru era inacceptabil, de aceea imuabilitatea dreptului, proteja de
fapt interesele si privilegiile aristocratiei. Din definitie rezulta ca in acest sens, pretorul a
actionat pe 3 cai:

• Initial, pretorul s-a marginit sa introduca in edictul lui doar unele proceduri care sa
usureze aplicarea in noile conditii a dispozitiilor dreptului civil. In acest caz, el a
procedat adiuvandi iuris civilis gratia = a venit in sprijinul dreptului civil.
• Pretorul a luat masuri pt a completa vechiul cod civil, introducand principii si mijloace
procedurale noi, caz in care el a actionat supplendi iuris civilis gratia = a completat
dreptul civil.
• In situatia in care, unele dispozitii erau considerate anacronice, pretorul le modifica,
procedand corrigendi iuris civilis gratia = a imbunatatit/corectat dreptul civil.

5. Jurisprudenta = stiinta dreptului creat de jurisconsulti prin interpretarea creatoare

a normelor juridice cuprinse in legi.

Jurisconsultii romani, nu erau ca cei de astazi, juristi in sens tehnic, ci erau oameni
de stiinta, cunoscatori ai dreptului si care interpretau normele juridice in scopul aplicarii
acestora la scopurile practice. Jurisprudenta a evoluat si ea odata cu evolutia dreptului roman,
astfel ca putem distinge mai multe etape:

Jurisprudenta sacrala, caci, in primele sec ale epocii vechi, pontifii erau unicii
depozitari ai obiceiurilor juridice. Numai ei cunosteau zilele faste (zilele in care era permisa
judecarea proceselor), formulele solemne, care daca nu erau cunoscute de catre parti, duceau
la pierderea procesului. Este evident ca in aceasta perioada, jurisprudenta nu a putut
reprezenta o stiinta a dreptului. Lucrurile s-au schimbat cand jurisprudenta a intrat in cea de-a
doua perioada.

Jurisprudenta laica – dupa edictarea legilor celor 12 table. Desi prin acestea fusese
dezvaluit dreptul, nu fusesera facute cunoscute publicului si zilele faste si formulele solemne,
ele ramasesera in continuare secrete pt popor, si de-abia in sec I i.en., un anume Gnaeus
Flavius (libert (sclav eliberat) al unui patrician luminat, Appius Claudius Caecus) a savarsit
ceea ce s-a numit furt al dreptului si a afisat in forum zilele faste si formulele solemne,
motiv pt care acestea au fost denumite ius Flavianum

Din acel moment toata lumea a avut acces la cunoasterea integrala a dreptului si tot din
acest motiv, juriconsultii romani au dobandit posibilitatea de a dezvolta o materie creatoare,
caci si ei alaturi de pretori au realizat o opera de adaptare a dreptului civil la noile
realitati, in acest scop, ei interpretand mijloacele oferite de tehnica juridica si creand noi
institutii de drept prin schimbarea finalitatii vechilor reglementari.

In aceasta perioada, activitatea jurisconsultilor avea un caracter empiric si mai

putin valente teoretice. Asadar activitatea practica era la mare pret si era exprimata prin 3
termeni:
 a) respondere - desemna consultatiile oferite de juriconsulti cetatenilor in cele mai
variate domenii ale dreptului. Popularitatea acestei practici era atat de mare, incat [Cicero]
spunea ca locuinta juriconsultilor este oracolul intregii cetati: Domus iuris consulti totius
oraculum civitatis.

b) cavere - consultatiile si explicatiile date de jurisconsulti catre cetateni cu privire la

forma actelor juridice; formalismul era unul excesiv, iar orice greseala de forma in
intocmitea unui act risca sa conduca la pierderea dreptului subiectiv.
imagineaza-ti un contract incheiat pe peretii unei pesteri

c) agere - consultatiile oferite de jurisconsulti judecatorilor cu privire la modul de

conducere a proceselor la romani. Judecatorii erau persoane particulare, alese de catre parti
si confirmate de catre pretori si deseori, in spetele mai complicate, acestia erau nevoiti sa
apeleze la jurisconslti pt a putea afla cum sa conduca procesul.
Aaaaagere!!
Juriconsulti importanti ai epocii vechi:

- Sextus Aelius Paetus Catus – vechi comentator al celor 12 table

- Quintus Mucius Scaevola – unul dintre cei mai important jurisconsulti
- Aquilius Gallus – contemporan si prieten cu Cicero
- Servius Sulpicius Rufus
- Alfenus Varro – bun practician

In epoca clasica, jurisprudenta a atins apogeul, caci jurisconsultii sunt mai

preocupati de formularea de principii si reguli, de abstractizare si generalizare. Nici in
aceasta etapa, jurisprudenta nu isi pierde caracterul sau empiric/pragmatic, dovada ca insasi
principiile de drept erau formulate pornindu-se de la cazurile practice. Astfel, daca se constata
ca mai multe spete puteau primi aceeasi solutie, jurosconsultii le analizau si le sintetizau
determinand elementele comune si formulau reguli si principii. Pt ca o regula sa devina
principiu era necesara parcurgerea unui test suplimentar, prin aplicarea acelei reguli a unui nr
cat mai mare de spete, aplicandu-se si la spete imaginare, daca cele reale nu erau suficiente.
Numai dupa trecerea acestei verificari, o regula devenea principiu de drept.

Inca de la inceputul epocii clasice s-au format scoli de drept la Roma. Cele mai
importante:

1. Scoala Sabiniana a fost fondata de Caius Ateius Capito – isi trage numele de la
Masurius Sabinius – orientarea acestei scoli era una conservatoare.

2. Scoala Proculiana a fost fondata de Marcus Antistius Labeo – isi trage numele de
la Proculus – orientarea acestei scoli era mai progresista, inclinata spre inovatii in materia
dreptului, dar orientarea lor nu a fost una consecventa, astfel ca deseori proculienii erau mai
conservatori decat sabinienii, ceea ce a si condus la disparitia lor la jumatatea sec II en.

Juriconsulti importanti:

- Gaius Cassius Longinus – exponent al scolii sabiniene

- Salvius Iulianus
 - Pomporius – cercetator al dreptului
- Gaius – lucrarea lui, Institute, ne-a parvenit pe cale directa. o enigma pt cercetatorii
istoriei romane si a fenomenului juridic roman, desi a trait in epoca lui Antonin (138-
161), nu este mentionat de contemporansiti, insa lucrarile sale sunt foarte pretuite in
sec 5 ceea ce a generat diferite speculatii cu privire la existenta lui Gaius – ca acesta ar
fi fost sclav grec si ca din cauza acestei conditii nu a fost mentionat de contemporanii
sai. De asemenea, prof. Stefan Loginescu sustinea ca Gaius ar fi fost un pseudonim al
lui Gaius Cassius Longinus, iar Aurel Popescu sustine ca acesta ar fi fost de origine
daca si nefiind cetatean nu ar fi fost demn de a fi citat; institutele sale s-au transmis in
mod direct
- Aemilius Papinianus [Papinian] - considerat cel mai mare jurisconsult - princeps
juriconsultorum si care scris lucrari cu preganant caracter cazuistic numite questiones
si responsa
- Iulius Paulus [Paul] – contemporan si elev al lui Aemilius Papinianus - cel mai fecund
autor
- Ulpius Domitius [Ulpian] – elev al lui Papinian, contemporan si rival cu Paul;
prolific, dar mai clar in exprimare.
- Herrenius Modestinus [Modestin]

In epoca postclasica, stiinta dreptului a decazut masiv, jurisprudenta si-a pierdut

relevanta si nu a mai prezentat interes pt structurile conducatoare ale Romei, caci la acea
vreme, vointa imparatului era singura care conta: etapa decaderii ei, decaderea statului roman.

Trebuie precizat ca in epoca imp. August, unii jurisconsulti, de regula, cei agreati de
imparat, au primit dreptul de a da consultatii oficiale (investite cu autoritate imperiala).
Acest drept cu caracter exceptional s-a numit ius publice respondendi ex auctoritate
principis.

Jurisconsultii care beneficiau de acest drept aveau caderea de a da consultatii

judecatorilor, consultatii care erau obligatorii pt.acestia, judecatorul care primea o astfel de
consultatie trebuia sa solutioneze cazul in conformitate cu sfatul primit de la jurisconsulti.
Acesti jurisconsulti se deosebeau de ceilalti, caci consultatiile oferite de jurisconsultii
obisnuiti particularilor sau judecatorilor nu aveau caracter obligatoriu. In acest caz,
consultatiile erau obligatorii pt. speta sau cazul pt care fusesera date.

Ceva mai tarziu, sfera lui ius publice respondendi s-a extins, caci din timpul imp.
Hadrian raspunsurile oficiale ale jurisconsultilor devin obligatorii nu numai pt spetele pt care
fusesera date, ci si pt toate spetele similare. Aceste consultatii oficiale devin izvor de drept
in sens formal.

In epoca postclasica se intampla adesea ca partile din proces sau avocatii lor, pt a
castiga procesul, sa citeze in fata judecatorului texte falsificate ale jurisconsultilor clasici.
Practica citarii in epoca postclasica de texte din epoca clasica se explica prin imprejurarea ca
in epoca postclasica jurisconsultii nu se mai preocupau de solutionarea cazurilor noi, si in
general jurisprudenta decazuse, astfel ca se recurgea la epoca de glorie a jurisprudentei,
citandu-se texte elaborate in acea perioada.

Falsificarea era posibila pt ca jurisprudenta clasica era enorma ca volum si era

imposibil sa fie cunoscuta pe de-a intregul de judecator. Pt a pune capat fraudei, in 426,
imp.Valentinian al III-lea a dat “Legea citatiunilor”, lege prin care s-a statuat ca in
solutionarea unei spete nu pot fi invocati decat 5 jurisconsulti, considerati cei mai
importanti ai epocii clasice: Papinian , Paul, Ulpian, Modestin, Gaius

Alti jurisconsulti clasici decat cei 5 nu puteau fi citati decat cu cond. ca ei la randul lor
sa fi fost citati de cei 5 jurisconsulti agreati, in acest scop se proceda la colatio codicum
(comparare de scripte, aducandu-se in fata judecatorului atat textul din opera acelui alt
jurisconsult, cat si opera jurisconsultilor agreati in care acel jurisconsult era citat).

Se intampla ca cei 5 jurisconsulti agreati sa nu aiba intr-o anumita speta aceeasi

opinie, caz in care judecatorul trebuia sa tina cont de opinia majoritara. Desi erau 5 se putea
intampla sa se produca un caz de paritate: 2 de o parere, 2 de alta, iar 1 sa nu se pronunte,
situatie in care judecatorul era obligat sa urmeze opinia lui Papinian (considerat cel mai
important dintre cei 5). Iar daca se intampla ca Papinian sa fie cel care se abtine, atunci era
singurul caz in care judecatorul putea opta liber pt una din opiniile in prezenta.

Theodor Mommsen a spus despre aceasta lege ca a instituit un tribunal al mortii

prezidat de Papinian (ei erau de mult oale si ulcele, dar opiniile lor erau decisive).

6. Senatusconsultele

Pana la imp. Hadrian, Senatul nu a avut competenta legislativa, iar hotararile sale nu
au avut valoare de izvor de drept. In practica, Senatul influenta indirect procesul legislativ, pe
de o parte prin ratificarea legilor votate de popor, ratificarea ce era refuzata daca acestea
contraveneau intereselor aristocratiei sclavagiste si prin sugestii facute magistratilor pt a
elabora un anumit proiect de lege. De cele mai multe ori, magistratii, inainte de a propune un
proiect de lege, consultau mai intai Senatul in mod neoficial.

Din vremea imp.Hadrian, senatul a primit dreptul de a pronunta hotarari cu caracter

obligatoriu, denumite senatusconsulte. Acestea reprezentau in fapt expresia vointei
imperiale, motiv pt care au fost denumite in deradere si orationes (simple discursuri). Aceasta
denumire se datora imprejurarii ca in practica, imparatul, personal sau printr-un reprezentant
se prezenta in fata senatului unde tinea un discurs, prin care arata care sunt motivele pt.care el
cere Senatului sa pronunte o anumita hotarare. Dupa ce-si incheia discursul, imparatul parasea
sala, fara a mai astepta rezultatul, pt ca stia ca oricum Senatul va da curs solicitarii sale.

7. Constitutiunile imperiale
 Reprezentau expresia vointei imparatului. Initial au fost valabile numai pe timpul
imparatului care le daduse, dar din epoca imp. Hadrian capata putere de lege.
Constitutiunile pot fi impartite in:

Edicta - cuprindeau dispozitii cu caracter general, date in domeniul dr. public sau privat.

Mandata - reprezentau instructiuni date de imparat inaltilor functionari de stat in domeniul

dreptului administrativ si al dreptului penal.

Decreta - reprezentau hotarari judecatoresti date de imparat. Desi, de regula, aceste hotarari
erau obligatorii numai pt partile din litigiu, cateodata ele deveneau general obligatorii, situatie in
care aveau valoare de izvoare de drept.

Rescripta - desemnau consutatiile juridice date de imparat in diferite domenii deoarece in mod
frecvent imparatii romani aveau pregatire juridica. Ele erau acordate atat magistratilor, cat si
particularilor. Cele acordate magistratilor erau cuprinse intr-o scrisoare adresata acestora,
numita epistula. Cele acordate particularilor erau scrise chiar sub textul celei prin care
particularul solicitase consultatia juridica. Pt. ca unele rescripte cuprindeau si reguli cu caracter
general, aceste consultatii erau periodic sistematizate si ordonate in culegeri, numite liber
rescriptorum.

Curs 5

Opera legislativa a lui Iustinian

Imp. Iustinian, in epoca postclasica, a dorit sa revitalizeze societatea romana care se
afla in ultima ei faza de decadere (el a fost ultimul imparat) si, in acest scop, el a initiat o
opera grandioasa de sistematizare a dr. clasic si acelui postclasic. El a procedat astfel intrucat
spera ca, importand dreptul din epoca clasica, de pe vremea cand societatea romana se afla in
culmea infloririi sale, va reusi sa opresca cursul istoriei si sa dea un avant societatii romane
aflate in prag de dezagregare, lucru care nu i-a reusit. Demersul sau a fost insa de o uriasa
valoare pt societatile de mai tarziu, intrucat prin intermediul operei legislative care s-a
transmis direct societatii de mai tarziu, a putut fi reconstituit pe cale indirecta dreptul din
epoca clasica a Romei si care nu putea fi reconstituit pe alta cale, deoarece cele mai multe
izvoare documentare au pierit. Aceasta opera reprezinta cel mai important mijloc de
cunoastere si valorificare a tezaurului juridic roman.

Opera lui Iustinian este alcatuita din:

• Cod
• Digeste
• Institute:528-534 i.en.
• Novele: opera postuma realizata de particulari dupa moartea lui Iustinian

Codul/codex
• A fost realizat in 2 editii: in 529 (nu ni s-a transmis direct) si in 534 care a fost intitulata
“Codex Repetite Pelectiones” ( codul unei revizuiri adaugite).
• A fost elaborat de catre o comisie formata din 10 profesori si avocati la Constantinopole,
sub conducerea lui Tribonian.
• Codul reprezinta o culegere de constitutiuni imperiale, incepand din epoca imp.
Hadrian (117) pana in 534. Spre deosebire de alte lucrari similare anterioare (care
cuprindeau si constitutiuni abrogate), cuprinde numai constitutiunile in vigoare, privitoare
la dr. public si privat, deci are valoare stiintifica mult mai mare. Pt. a putea fi aplicate
realitatilor din epoca postclasica, unele dintre aceste au fost modificate de membrii
comisiei.
• Codul este impartit in 12 carti din dorinta lui Iustinian de a sugera o analogie cu Legea
celor 12 table, cartile sunt impartite in titluri, titlurile in constitutiuni, iar constitutiunile in
paragrafe. Fiecare constitutiune are o inscriptio (numele imparatului care a dat respectiva
constitutio, precum si numele persoanei careia ii era adresata) si o subscriptio (data si
locul emiterii)

Institutele/institutione

• A fost data in 533 i.e.n. si cuprinde unele extrase din institutele clasice romane.
• Romanii desemnau prin notiunea de institute, manuale de drept adresate studentilor, si
care tratau probleme de drept civil si de drept pretorian. Spre deosebire de manualele
moderne, acestea aveau forta obligatorie.
• Cuprind 4 carti, cartile sunt impartite in titluri,iar titlurile in paragrafe. Fragmentele, desi
exista, nu pot fi retinute ca parti ale structurii Institutelor, deoarece ele se continua unele
sub altele fara vreo precizare referitoare la lucrarea din care au fost extrase sau la numele
autorului.

Novelele/postuma

Lucrarea a fost realizata de persoane particulare dupa moartea lui Iustinian si care
reprezinta in fapt o continuare a codului, fiind tot o culegere de constitutiuni interne, dar
numai a acelora date de imp.Iustinian intre 534 (noua editie a codului) - 565 (moartea lui
Iustinian). In comparatie cu Codul,au o valoare stiintifica mai redusa, intrucat cuprind
laolalta atat constitutiuni in vigoare, cat si const.abrogate.

Digestele

Intocmite in 533, care reprezinta o culegere de fragmente din operele

jurisconsultilor clasici romani, fragmente ce au fost adaptate pt a putea fi utilizate in
solutionarea spetelor ivite in practica postclasica. Selectionarea si sistematizarea acestor
fragmente a fost solutionata de o comisie compusa din 15 persoane, aflate sub conducerea lui
Tribonian, care era denumit questor sacri palati (autoritate de necontestat in domeniul
dreptului).
 Sistemul de lucru al acestei comisii a fost stabilit de Iustinian, care in acest scop a dat
3 constitutiuni imperiale ce au devenit ulterior prefete ale digestelor. Iustinian a dat 50 de
constitutiuni (quinqua ginta deciziones) prin care a inlaturat unele institutii depasite, deoarece
multe dintre solutiile jurisconsultilor clasici nu mai erau de actualitate si textele respective au
trebuit reformulate pt a putea fi aplicate realitatilor din societatea postclasica.

Pt realizarea digestelor au fost utilizate peste 2 000 de lucrari clasice romane, iar
fragmentele extrase din acestea au fost structurate in 50 de carti, cartile fiind impartite in
tiluri, titlurile in fragmente, iar fragmentele in paragrafe. Fiecare fragment avea o inscriptio in
care era trecut atat numele autorului, cat si opera din care a fost extras respectivul fragment,
iar numerotarea paragrafelor incepea de la al II-lea, primul era denumit Principium si nu era
numerotat. Datorita acestei structuri, ori de cate ori se citea vreun text din digeste se foloseea
litera D, urmata de 4 numere: numarul cartii, al titlului, al fragmentului si al paragrafului.
(ex. D.7.5.5.1.)

Pana in sec. al XIX-lea s-a considerat ca fragmentele sunt asezate la intamplare in

Digeste, dupa care s-a constat ca, desi cartile au un continut eterogen, titlurile sunt unitare,
caci fiecare titlu trateaza o anumita problema de drept. Plecandu-se de la aceasta constatare, a
putut fi instituit pe cale inversa modul de lucru al comisiei lui Iustinian. S-a constat ca aceasta
comisie a fost impartita in 3 subcomisii, conduse de: Constantin, Teofil si de Doroteu. Pe de
alta parte, textele clasice au fost impartite in 4 categorii:

1. operele lui Masurius Sabinus si comentariile ad sabinum + opera lui Salvius Iulianus
2. comentarii privitoare la edictul pretorului
3. opera lui Papinian
4. Appendix - alte opere ale unor jurisconsulti mai putin importanti.

Subcomisia I a luat prima categorie, cea de-a II-a, comentariile, iar cea de-a III-a opera
lui Papinian si appendixul.

Fiecare subcomisie a extras fragmentele cele mai importante din categoria de lucrari
pe care o avea de lucrat. Fragmentele extrase de subcomsia I s-au constituit in masa
sabiniană, a II-a subcomisie – masa edictană, iar a III-a subcomisie in masa papiniană si in
appendix, dupa care cele 3 subcomisii s-au reunit, au venit cu subfragmentele extrase si au
inceput elaborarea titlurilor pe criteriul materiei.

ex. La titlul de dota, a venit prima subcomisie si a asezat fragm. din masa sabiniana
care se referau la dota, a doua subcomisie a procedat la fel cu fragmentele din masa edicta, iar
cea de-a treia a procedat la fel cu masa papiniana si cu apendixul.

Cunoscandu-se acest sistem de lucru a cmosiei lui Iustinian, romanistul Otto Lenel a
reusit sa reconstituie edictul pretorului pe cale inversa, caci a extras frag. din masa edictata -
edictum perpetuum.

Cele mai valoroase editii ale digestelor apartin lui Th. Mommsen si lui Pietro
Bonfante. Opera legislativa a lui Iustinian a fost publicata in 1489 si a fost denumita in sec. al
XVI-lea “Corpus Iuris Civilis” (Culegere de drept civil)
Cursul 6

PROCEDURA CIVILA ROMANA

Reprezinta totalitatea normelor ce reglementeaza desfasurarea proceselor private
privitoare la statutul juridic al persoanei, la proprietate, la mostenire si la valorificarea
dreptului de creanta.

Interesul studiului dreptului procesual civil roman rezida in acela ca prin intermediul
procedurii civile, romanii au reusit sa isi dezvolte dreptul, pastrand aparenta imuabilitatii sale.
Acest lucru l-au reusit prin valorificarea la maximum a mijloacelor oferite de procedura
civila, motiv pt care spunem ca dr.civil roman a evoluat pe cale procedurala.

In decursul timpului, romanii au cunoscut 3 sisteme procedurale ce corespund epocii

romane:

I. procedura legisactiunilor - in epoca veche

II. procedura formulara - in epoca clasica
III. procedura extraordinara - in epoca postclasica

Primele doua proceduri se aseamana prin faptul ca in cadrul lor, procesul era impartit
in 2 faze. Complexul de reguli care reglementa desf.procesului in 2 faze se numea “ordo
iudiciorum privatorum” (procesul cu ordo) Cele doua faze: faza in iure si faza in iudicio.

• Faza in iure - se desfasura in fata magistratului, care era functionar de

stat si care avea menirea de a org.instanta de judecata si de a stabili despre ce e vorba
in proces- de quo re aggitur.
• Faza in iudicio - se desfasura in fata judecatorului,judecatorul
nemaifiind persoana publica, ci un particular ales de catre parti si confirmat de
magistrat. Acest judecator conducea dezbaterile, asculta sustinerile partilor litigante,
asculta pledoariile avocatilor, audia martorii, analiza celelalte probe si pronunta
sentinta.

Cele 2 proceduri au si deosebiri.

In procedura legisactiunilor, magistratul indeplineste un rol de un formalism rigid,

caci menirea sa se rezuma la a observa daca sunt respectate cu strictete formele necesare
tipului de proces, la randul sau pronuntand anumite cuvinte solemne.

In procedura formulara, rolul magistratului devine mult mai amplu, nu mai e un

simplu observator. El avea dreptul de a pronunta o formula, impreuna cu partile, prin care ii
dadea judecatorului instructiuni despre cum trebuie sa procedeze in vederea solutionarii
procesului. Aceasta nu inseamna ca ii spunea ce sentinta sa dea, ci ii arata care sunt
posibilitatile raportate la conditiile concrete ale spetei de a solutiona speta.
 In procedura extraordinara (extra+ordinem, in afara procesului cu ordo) dispare
diviziunea procesului in doua faze, caci dezbaterile din proces sunt conduse de la inceput pana
la sf.de o singura persoana cu o dubla calitate: de mag. si de judecator. Judecatorul devine
investit cu autoritate publica.

Opera de distribuire a dreptatii a fost realizata de justitie, romanii s-au confruntat si cu

fenomenul justitiei private. Justitia privata isi afla sorgintea in epoca prestatala, intr-o epoca
in care conflictele dintre membrii unei comunitati gentilice erau solutionate potrivit obiceiului
nejuridic: fie prin razbunarea sangelui, fie prin legea talionului (vinovatul e pedepsit prin
chiar fapta lui) fie prin invocarea divinitatii.

Dupa fondarea statului a aparut justitia ca forma de realizare a dreptului de catre

org.specializate ale statului. Romanii au cautat sa sublinieze rolul deosebit al justitiei si au
imaginat un cadru extrem de riguros. In acest sens, pt a-i impresiona pe cetateni, procesele se
judecau intr-un cadru solemn, in anumite zile, in cadrul lor realizandu-se anumite gesturi
rituale, tocmai pt a se arata ca este vorba de o abilitate ce apartine exclusiv statului. ( <––
justitie publica)

Fenomenul justitiei private nu a disparut, ea consta in valorificarea unor drepturi

subiective sub doua forme:

• agresiva atunci cand o persoana lua initiativa valorificarii dreptului sau prin mijloace
proprii,
• defensiva atunci cand o persoana se apara prin mijloace proprii fata de pretentiile altei
persoane. Justitia defensiva a fost intotdeauna permisa la romani, in virtutea principiului:
“vim vi repellere licet” (violenta poate fi inlaturata prin violenta).

Justitia privata agresiva, desi a fost initial tolerata, a fost reprimata, pt ca s-a considerat
ca realizarea unor pretentii prin mijloace proprii este de natura sa aduca atingere intereselor
generale ale puterii in stat. In vederea reprimarii justitiei agresive, romanii au dat mai multe
legi:
1. Lex Iulia de vi publica et privata (in timpul imparatului August) - s-a
prevazut o pedeapsa publica (de regula exilul) pt creditorul care prin violenta lua un
bun din patrimoniul debitorului sau.
2. Decretum Marci (in timpul lui Marc Aureliu) - a fost pedepsit cu
pierderea dr. de creanta creditorul care chiar si fara violenta lua un bun din patrimoniul
debitorului sau.
3. Constitutiunea (in timpul lui Valentinian al II-lea,in 389) - pierderea
dr.de prop. a acelui proprietar care intra in stapanirea bunului sau prin mijloace
violente

Primele doua legi privesc raporturile creditor-debitor, adica au in vedere rap.

obligationale (drepturi de creanta)
 Procedura legisactiunilor
Primul sistem procedural roman. Cuvantul legisactiune provine de la «legis actiones» =
actiuni ale legii ; orice actiune, ca mijloc de realizare a unui drept subiectiv, trebuie sa-si aiba
izvorul in lege.

Romanii au cunoscut cinci legisactiuni: trei erau legisactiuni de judecata si doua erau
legisactiuni de executare.

(pentru recunoasterea unor drepturi subiective pe cale judiciara) Legisactiunile de judecata

erau:

- sacramentum ;
- iudicis arbitrive postulatio;
- condictio.

(pentru punerea in executare a unei sentinte sau a unui drept recunoscut intr-un alt mod legal)
Cele doua legisactiuni de executare:

- manus iniectio (apucarea cu mana, simbol al puterii)

- pignoris capio (luarea de gaj)

Caracterul legisactiunilor

1) Aveau un caracter judiciar: consta in faptul ca partile litigante erau obligate sa se

prezinte in fata magistratului si sa indeplineasca formalitatile specifice procesului,
sa rosteasca formule solemne, care erau chiar formulele legisactiunilor
*pignoris capio (executarea bunurilor cuiva) era o excepie, pentru ca nu presupunea
prezenta magistratului
2) Cel de-al doilea caracter, caracterul legal: decurge din faptul ca legisactiunile erau
prevazute in legi, asa cum reiese si din etimologia termenului. Partile care doreau sa-si
valorifice un drept utilizau expresiile cuprinse in legea care reglementa legisactiunea
respectiva.
3) Un al treilea caracter, cel formalist, presupunea ca partile litigante, ca de altfel si
magistratul, trebuiau sa pronunte niste forumule solemne, cu foarte mare precizie,
deoarece orice abatere, oricat de putin importanta, chiar si gresirea genului
substantivului, conducea la pierderea procesului, or, la romani pentru un singur
drept, exista o singura actiune, ceea ce insemna ca pierderea procesului echivala
practic cu insasi pierderea dreptului subiectiv.
4) Caracterul secret: a fost propriu legisactiunilor numai o anumita perioada, decurgea
din faptul ca formulele solemne specifice fiercarui tip de proces erau elaborate de catre
pontifi si erau tinute secret de catre acestia, pana la ius flavianum (301 i.e.n.).

Desfasurarea procesului
Desfasurarea procesului in sistemul procedurii legisactiunilor este impartita in doua faze: faza
in iure (in fata magistratului) si faza in iudicio (in fata judecatorului).

Faza in iure
Regula de baza in faza in iure era obligativitatea prezentei partilor in fata magistratului.
Aceasta presupune, asadar, paratul, sa trebuiasca sa fie citat; in aceasta epoca, insa, citarea
trebuia sa fie facuta de reclamant, pentru ca statul roman nu avea organe specializate,
care sa indeplineasca acesta sarcina. Existau trei procedee de citare:

- in ius vocatio;
- vadimonium extrajudiciar;
- condictio (a nu se confunda cu legisactiunile de judecata)

a. In ius vocatio - consta intr-o somatiune adresata paratului, de catre reclamant, pentru
a se prezenta in fata magistratului. Aceasta somare a paratului se facea cu utilizarea unor
cuvinte solemne, prin formula «in ius te voco» (te chem in fata magistratului). Somatiunea
putea fi adresata paratului numai intr-un loc public (in forum sau pe strada), nu si la
domiciului paratului, pentru ca era inviolabil.

Daca se intampla ca paratul sa refuze sa-l urmeze pe reclamant, acesta, dupa ce constata cu
martori refuzul, il putea lua cu forta pe parat. Paratul putea, insa, sa obtina amanarea
prezentarii la proces; daca reclamantul venea cu un garant numit « vindex » si il aducea,
acesta se angaja ca il va determina pe parat sa se prezinte la data stabilita.

Era posibil ca paratul de rea-credinta sa se si ascunda pentru a nu putea fi citat, pentru a

nu i se putea adresa somatiunea, caz in care reclamantul putea cere si obtinerea de la magistrat
o misio in possesionem, adica o trimiere a sa in posesiunea sau detentiunea bunurilor
paratului, pentru a-l constrange, astfel, pe parat sa se prezinte.

b. Vadimonium extrajudiciar - consta intr-o conventie intervenind intre reclamant si

parat, partile litigante, prin care acestea se intelegeau sa se prezinte, la o anumita data, in fata
magistratului.

c. Condictio - consta intr-o somatiune prin care reclamantul chema in fata magistratului
pe paratul peregrin. Era aplicabil, deci, doar in procesele dintre cetateni si peregrini
(straini).

Ajunsi in fata magistratului, primul care lua cuvantul era reclamantul, care isi exprima
pretentiile prin utilizarea formelor solemne corespunzatoare procesului; fata de aceste
pretentii, paratul putea adopta una din trei atitudini posibile: fie sa recunoasca pretentiile, fie
sa nege, fie sa nu se apere cum trebuie.

Atitudinea paratului
Recunoasterea se numea « confesio in iure » (recunoasterea in fata magistratului), iar cel
care recunostea era socotit ca si condamnat, potriv adagiului roman « confessus pro
iudicato est » (cel care recunoaste e ca si judecat, adica condamnat). Recunoasterea paratului
era la romani chiar titlu executoriu, fiind mentionata chiar de Legea celor 12 Table si chiar
mai inaintea sentintei de condamnare, adica era socotita mai importanta decat sentinta de
condamnare, lucru imposibil in dreptul modern. In acest caz, procesul nu mai trecea in faza a
doua, incheindu-se in acest punct.

Cea de-a doua atitudine era negarea pretentiilor reclamantului, numita « infitiatio » la
romani. In aceasta situatie, paratul nu recunostea pretentiile reclamantului, dar colabora, isi
dadea concursul la realizarea solemntitatilor procesului, adica indeplinea cerintele
procedurale. Intr-o atare situatie, procesul trecea in faza a doua, in fata judecatorului, urmand
a se incheia prin pronuntarea unei hotarari de condamnare sau de absolvire a paratului.

A treia atitudine posibila, de a nu se apara cum trebuie, atitudine numita « non defensio uti
obortet ». Aceasta atitudine din partea paratului era una sicanatoare, el nici nu recunostea
pretentiile, nici nu le nega, dar nici nu colabora cu reclamantul si nici cu magistratul, pretorul,
in vederea indeplinirii conditiilor si cerintelor procedurale. Intr-un asemenea caz, drept
pedeapsa pentru reaua sa credinta, paratul era asimilat cu cel condamnat, caz in care, ca si
in prima situatie, procesul nu mai trecea in faza a doua si se incheia aici.

Magistratii

Calitatea de magistrat judiciar, persoana care organiza procesul, a fost indeplinita de mai
multe persoane, de-a lungul timpului :

Primul magistrat judiciar, in ordine cronologica, era regele, care era si judecator suprem, in
epoca regalitatii romane.

Dupa el, atributiile judiciare au fost preluate de catre consuli, care au avut exclusivitate pana
in anul 367 i.e.n, cand a aparut pretorul urban, mai tarziu, a aparut si pretorul peregrin in
242 i.e.n, care organiza procesele intre cetateni si peregrini.

Si edilii curuli aveau atributii judiciare, dar limitate, atat sub aspect valoric, cat si sub
aspectul locului: instrumentau procesele iscate ca urmare a actelor din targuri si piete.

In Italia, in afara Romei, jurisdictia (organizarea proceselor) apartinea reprezentantului

pretorului urban, in timp ce, in provincii, atributii judiciare aveau guvernatorii, la nivelul
intrregii provincii, precum si in orasele provinciale, magistratii municipali, erau « duum viri
iuri dicundo », (cei 10 barbati care sa spuna dreptul) in colonii si « quatorviri iure dicundo »
(cei patru barbati care sa spuna dreptul), in municipii.

Competenta magistratilor

Competenta acestor magistrati judiciari era exprimata prin doi termeni: « iuris dictio » si
« imperium ».
« Iuris dictio » desemna dreptul magistratului judiciar de a supraveghea indeplinirea
formelor specifice fiecarui tip de proces, «iuris dictio» fiind de doua feluri: iuris dictio
contentiosa (contencioasa) si iuris dictio gratiosa (gratioasa) sau voluntaria.

− Iuris dictio contentiosa, jurisdictia contencioasa, cand interesele partilor erau

divergente si procesul trebuia sa se incheie prin pronuntarea unei veritabile hotarari,
sentinta de condamnare sau de absolvire.
− Iuris dictia gratiosa, jurisdictia gratioasa sau voluntara cand interesele partilor erau
comune si cand acestea colaborau, atat intre ele, cat si cu magistratul, in vederea
obtinerii rezultatului dorit de parti, in cadrul unui proces simulat.

Un exemplu de astfel de proces simulat era « in iure cesio » (o forma de proces

simulat, la care se apela cand se voia sa se transfere un drept de proprietate). La acest
proces s-a recurs mult timp, intr-o vreme in care contractul de vanzare nu aparuse inca,
urmarindu-se ca, prin intermediul unui proces simulat, sa se realizeze o vanzare. In
acest scop, cumparatorul lucrului il chema in judecata pe proprietarul acelui lucru, pe
vanzator si afirma in fata magistratului ca lucrul in cauza ii aparatinea. Paratul, fata de
aceste pretentii, tacea, « cedit in iure », recunoscand, asadar, implicit, prin tacerea sa,
in fata magistratului, pretentia reclamantului. Fata de aceasta afirmatie si acesta tacere,
pretorul pronunta cuvantul « adico », prin care ratifica declaratia reclamantului si
consfintea dreptul la proprietate, ajungandu-se la schimbarea de proprietate asupra
lucrului in discutie.

Prin cuvantul « imperium », se intelegea puterea de comanda a unui magistrat superior. In

unele texte romane, se face distinctie intre « imperium merum » (puterea de a comanda o
armata) si « imperium mixtum » (dreptul de a organiza o instanta) E evident ca pretorul
exercita numai atributiile ce decurgeau din imperium mixtum, nu si comanda armatei.

Solemnitatea procedurii legisactiunilor: cuvintele solemne si zilele faste

Solemnitatea procedurii legisactiunilor impunea ca si magistratul si pretorul sa pronunte

anumite cuvinte solemne, in numar de trei : «do», «dico» sau «adico».

− Prin cuvantul « do » sau formula « do iudicem » (iti dau judecator) pretorul confirma
judecatorul ales de catre parti.
− Prin cuvantul « dico », praetorul incredinta cu titlu provizoriu (pentru ca putea fi vorba
despre un bun care necesita intretinere) obiectul litigios uneia dintre parti, pe durata
procesului. Erau situatii in care depinde daca se disputa dreptul de proprietate asupra
unui sclav, caci acesta necesita intretinere, hrana, fiind incredintat unei persoane care
aducea niste garantii pe durata procesului.
− Prin cuvantul « adico », pretorul ratifica declaratia uneia dintre parti, consfintind
dreptul acesteia.

Pretorul putea indeplini aceste formalitati numai in anumite zile, zile faste, in care se puteau
judeca procesele. Nu erau socotite zile faste zilele in care se intruneau comitiile pentru a vota
legi sau pentru a-i alege pe magistrati, asa numitele « dies comitiales ». Nu erau nici zilele in
care se sarbatoreau anumite datini sau se organizau jocuri publice si nici zilele in care se
aduceau sacrificii zeilor (de sarbatoare religioasa).

Solutionarea litigiului prin mijloace administrative

Pretorul dispunea, in aceasta prima faza, de unele mijloace administrative prin care el
putea solutiona litigiul inca din aceasta faza, nefiind necesara trimiterea partilor in fata
judecatorului, iar cele patru mijloace administrative sau procedee administrative de
solutionare a litgiului erau :

➢ stipulatiunile pretoriene
➢ misio in possesionem
➢ interdictele
➢ restitutio in integrum.

Stipulatiunile pretoriere, numite si « stipulationes praetoriae » reprezentau contracte

verbale incheiate de partile litigante la ordinul pretorului. Prin aceasta, stipulatiunile
pretorului difereau de stipulatiunile obisnuite, care se incheiau din initiativa partilor
contractante. (Contractele erau, de regula, verbale: se desfasura un dialog, stipulantul intreba
cealalta parte: « Promiti sa-mi dai 100 de asi?» si promitentul raspundea «Promit» si se
incheia un contract.) In acest caz, acest dialog se incheia la ordinul pretorului.

In unele cazuri, dupa ce avea loc o dezbatere contradictorie in fata pretorului, pretorul ordona
partilor sa incheie o stipulatiune prin care una dintre parti sa-si asume o obligatie in
favoarea celeilalte, iar un exemplu in acest sens este stipulatiunea pretorului transmisa de
Gaius, in Institute, exemplu denumit « damnum infectum » (paguba iminenta, neprodusa
inca). Era vorba despre cazul a doi vecini, proprietari de case alaturate, una din case aflandu-
se intr-o stare avansata de ruina si amenintand sa se prabuseasca peste casa de alaturi. Fata de
aceasta situatie, proprietarul casei puse in pericol il chema in judecata pe vecin, iar pretorul,
dupa ce verifica paguba iminenta, obliga partile sa incheie o stipulatiune pretoriana prin care
paratul, adica proprietarul casei in stare de ruina, sa se oblige a-i plati reclamantului o anumita
suma cu titlu de despagubire, pentru cazul in care casa sa se va prabusi peste cea a
reclamantului. Suma cu titlu de despagubire, insa, era fixata de reclamant, care supraevalua cu
mult eventualul prejudiciu, motiv pentru care, in practica, paratul prefera sa gaseasca o solutie
(repararea casei) pentru a nu plati o despagubire disproportionata.

Misio in possesionem, care insemna trimiterea reclamantului in posesiunea sau detentiunea

bunurilor paratului, la care se recurgea in scopul de a exercita o presiune asupra acelei
persoane care incerca sa se impotriveasca, fie la recunoasterea, fie la realizarea unor drepturi
de catre titularii lor. Un exemplu in acest sens e cazul paratului care se ascundea pentru a nu fi
citat, iar un al doilea exemplu e cazul paratului care refuza sa incheie o stipulatiune
pretoriana.

Interdicta (interdictele), reprezentau ordine prin care pretorul ordona partilor sa faca sau sa
nu faca un anumit act juridic, iar interdictele erau de doua feluri: simple, cand ordinul era
adresat doar uneia din parti si duble, cand ordinul era adresat ambelor parti. Interdictul pozitiv
(ordona partilor sa faca) nu este stipulatiune pretoriana

Restitutio in integrum (repunerea in situatia anterioara) reprezenta ordinul prin care pretorul
desfiinta actul juridic pagubitor pentru relcamant, repundand, astfel, partile in situatia
anterioara facerii acelui act. Pe cale de consecinta, reclamantul redobandea dreptul subiectiv
pe care il pierduse ca urmare a actului juridic pagubitor, numai ca el urma sa mai intenteze
o actiune penrtru valorificarea acelui drept renascut. Acest lucru era necesar pentru ca
reclamantul, prin restitutio in integrum, era repus in situatia de luare numai in drept, nu si
in fapt, si de aceea era nevoie sa se deschida un nou proces pentru a-si valorifica acel
drept subictiv redobandit.

Astfel, exista, de exemplu, avem cel mai vechi caz de restitutio in integrum care a fost ob
absentiam («ob» = din cauza): repunerea in situatia anterioara din cauza absentei, in situatia
unui cetatean roman care a lipsit multa vreme din Roma, in interesul statului roman, fiind
plecat cu o ambasada la Atena. La intoarcerea la Roma, cetateanul respectiv a constatat ca un
bun al sau fusese uzucapat (* termen de 1 an pt bunurile mobile ; 2 ani pentru bunurile
imobile) si ca, deci, nu mai este proprietar asupra acelui bun. Drept urmare, el s-a adresat
pretorului, caruia i-a invederat motivul absentei sale din Roma, precum si faptul ca el nu a
fost un proprietar nediligent (neglijent), pentru a i se aplica uzucapiunea, sanctiunea.

Dupa ce-l verifica, pretorul pronunta o restitutio in integrum, prin care desfiinta actul jurid
pagubitor pentru reclamant, adica chiar uzucapiunea, repunea partile in situatia anterioara,
astfel ca reclamantul redevenea proprietar al acelui lucru. Reclamantul redevenea proprietar,
insa, numai in drept, nu si in fapt, pentru ca el nu avea posesiunea efectiva a bunului, bunul
aflandu-se in continuare, fizic, la uzucapant, motiv pentru care, in calitatea de proprietar
renascut, el intenta o actiune in rem, in revendicare, impotriva uzucapantului, pentru a-si
redobandi si fizic bunul respectiv.

Ulterior, in practica, au fost si alte cazuri de restitutio in integrum (=repunerea in situatia

anterioara) :

- restitutio in integrum ob metum : din cauza violentei

- restitutio in integrum ob dulum: din cauza inselaciunii
- restitutio in integrum ob etatem : din cauza varstei
- restitutio in integrum ob capitis deminutionem : din cauza desfiintarii
personalitatii (=desfiintarea statutului juridic al unei persoane care dobandea, in
anumite conditii, un statut juridic nou,de exemplu, adoptatul nu mai avea statutul
de descendent al unei familii si dobandea statutul artificial, nou, de fiu emancipat
al unei alte familii).

Ultimul act al fazei in iure era « litis contestatio », dupa care procesul trecea in faza a
doua. “Litis contestatio”, in procedura legisactiunilor, semnifica luarea de martori, adica a
unor martori care constatau atat cele petrecute in fata magistratilor, cat si dorinta partilor de a
trece in faza a doua a procesului, adica de a ajunge in fata judecatorului. Nu erau martori care
sa dovedeasca sustinerea uneia dintre parti, ci constatau efectuarea procedurii in prima
faza (in iure).

faza in iudicio
Ajunsi in fata judecatorului, in iudicio, partile utilizau limbajul comun – acum nu se mai
recurgea la formule si simboluri.

Primul care lua cuvantul era tot reclamantul, caruia ii revine si sarcina probei, sa
demonstreze sustinerile sale. Mijloacele de proba la romani erau: proba testimoniala, adica cu
martori, proba cu inscrisuri si proba cu prezumtii (concluzii pe care judecatorul le trage de la
un fapt cunoscut catre un fapt necunoscut). La romani, insa, in acea epoca, nu exista o ierarhie
a probelor, in raport de forta lor probatorie, astfel ca un inscris (care, in dreptul modern, are
cea mai mare putere probatorie), de pilda, putea fi combatut cu martori.

Dupa aceea, vorbea paratul, care administra probe in aparare, la randul sau.

Dupa aceasta, urmau pledoariile avocatilor, cel mai vechi avocat roman a fost « patronus
causarum », caci cetatentii straini stabiliti la Roma nu cunosteau dreptul roman, iar cand
intrau in conflicte de natura juridica, erau nevoiti sa recurga la serviciul patronului lor
(cetateanul sub a caror autoritate se pusesera) care ii asista in proces. (Patronii romani nu
aveau dreptul de a-si reprezenta clientul, ci doar de a asista partille, pentru ca avocatul sa
poata pleda.) (Avocatii puteau doar sa asiste clientii prezenti, nu ii puteau incloui in
absenta)

Dupa pledoriile avocatilor, judecatorul pronunta o sentinta. Daca probele erau insuficiente,
deseori judecatorul dadea dreptate partii mai onorabile, partii mai avute (chiar si depozitiile
martorilor erau uneori apreciate in raport cu pozitia lor sociala).

Spre deosebire de prima faza, in a doua faza, procesul se putea desfasura si in lipsa uneia
dintre parti, in acest sens, potrivit unei reguli prevazute de Legea celor 12 Table,
« postmeridiem presenti litem aldicito » (dupa-amiaza, procesul e castigat de cel prezent),
judecatorul trebuind sa astepte pana la amiaza si, daca numai una dintre parti se prezenta, el
trebuia sa dea castig de cauza celui prezent potrivit acestei reguli.

Judecatorii erau persoane particulare, alese de parti si confirmate de magistrat prin cuvantul
« do ». Desi nu erau de profesie, nu oricine putea fi judecator, caci, initial, au putut fi
judecatori doar senatorii, iar, ulterior, au dobandit acest drept si cavalerii, cu conditia
indeplinirii unui minimum de avere, pentru a nu fi expusi riscului coruperii.

Cel mai important judecator era « iudex unnus », judecator unic roman, care judeca acele
procese in care trebuia sa constate daca pretentiile reclamantilor erau intemeiate si care
pronunta o sentinta de absolvire sau de condamnare a paratului.
Uneori, partile nu isi disputau existenta dreptului, ci doar intinderea lui, de pilda, in caz
de iesire din indiviziune (de partaj) la initiativa oricaruia dintre coproprietari, intanta pune
capat coproprietatii), cand judecatorul nu se mai numea « iudex », ci se numea « arbiter »
(arbitru).

In afara judecatorilor, persoane fizice, existau si tribunale, instante colective, de doua feluri :

• Tribunalele nepermanente erau constituite dintr-un numar impar de judecatori,

numiti « recuperatores », care solutionau procesele dintre cetateni si peregrini si
eventulaele abuzuri comise de guvernatorii din provincii, abuzuri numite
« repetundae ».
• Tribunalele permanente erau in numar de doua : pe de o parte, « decemvirii litibus
iudicantis » (cei 10 barbati care sa judece procesele) si « centumvirii litibus iudicatis »
(cei 100 de barbati care sa judece procesele). Tribunalul decemviral solutiona
procesele referitoare la libertate, iar cel format din 100 de barbati solutiona
procesele referitoare la proprietate si la mostenire. Cei 100 de barbati, erau de fapt
105, pentru ca Roma avea 35 de cartiere si fiecare cartier isi desemna 3 judecatori
pentru acest tribunal. Pentru ca erau in numar foarte mare, tribunalul nu judeca in plen,
ci pe sectiuni numite « haste ».

Legisactiunile de judecata
1. Sacramentum: avea doua forme - sacramentum in rem si sacramentum in personam.
− Prin sacramentum in rem, se judecau procesele referitoare la dreptul de proprietate,
(« res, rei »= lucru), in materia bunurilor.
− Prin sacramentum in personam, se solutionau procesele referitoare la dreptul de
creanta, deci,in materia obligatiilor.

Sacramentum in rem reprezenta forma originala a actiunii in revendicare si reprezinta o

legisactiune primitiva corespunzatoare nivelului de atunci al gandirii juridice romane.

Formele solemne corespunzatoare aceste legisactini au fost transmise prin « Institutele » lui
Gaius, care descrie un proces solutionat prin aceasta legisactine si care a avut drept obiect
dreptul de proprietate asupra unui sclav. Precizam ca nu utilizam termenii de « reclamant »
si de « parat », pentru ca ambele parti reclama dreptul de proprietate asupra sclavului.

Potrivit lui Gaius, in prima faza, partile se prezentau in fata magistratului, primul care lua
cuvantul fiind cel ce avusese intitiativa procesului si care rostea urmatoarea formula solemna :
«Huunc ego hominem ex iure quiritium meum esse alio, secundum suam causa. Sicut dixi
ecce tibi vindictam imposuli.» (Afirm ca acest sclav este al meu potrivit regulii quiritare si,
conform cu conditia sa juridica, dupa cum am spus, iata, pun nuiaua pe tine => punea ritual
nuiaua pe capul sclavului). Nuiaua, « vindicta », era socotia de romani un simbol al puterii
(prelungire a mainii, la randul ei simbol al puterii), dupa cum insasi proprietatea era
considerata a fi o emanatie a puterii individuale. In epoca primitiva, proprietatea se crea, nu se
dobandea, relatia era strict legata de persoana titulara.

Dupa aceasta formula, adversarul sau lua si el cuvantul si pronunta exact aceeasi forumla si
savarsea aceleasi gesturi, dupa care intre parti avea loc, prin utilizarea de gesturi rituale, un
simulacru de incaierare, de lupta (trageau de sclav intr-o parte si in alta) pentru a evoca
epoca anterioara fondarii statului, cand litigiile intre persoane se solutionau prin razbunarea
sangelui.

La un moment dat, magistratul intervenea prin formula « mitite ambo hominem » (Lasati
amandoi sclavul!»). Interventia magistratului simboliza interventia statului in opera de
distribuire a jusititei, dupa care, cel ce avusese initiativa procesului il intreba pe adversar :
«Iti cer sa-mi spui in ce scop ai revendicat », iar adversarul raspundea «Mi-am exercitat
dreptul meu dupa cum am pus nuiaua », la care cel ce avusese intitiativa procesului
replica: «Pentru ca ai revendicat pe nedrept, te provoc la un sacramentum », iar adversarul
raspundea « Et ego te» (Si eu te provoc pe tine ).

Cuvantul «sacramentum» e susceptibil de doua sensuri : sensul de «juramant», dar si sensul

de «pariu», acesta din urma fiind incident in cazul de fata. Suma pariului era de 50 sau de
500 de asi, dupa cum valoarea obiectului litigios era mai mare sau mai mica de 1000 de asi.
Initial aceasta suma era depusa efectiv in templu, de catre parti, dupa care, mai tarziu, s-a
stabilit ca suma pariului sa fie doar promisa, cu conditia ca promisiunea sa fie intarita de
garanti, numiti «vindex».

Dupa aceasta, dupa ce se paria, magistratul proceda la oprirea provizorie a obiectului litigios
care era incredintat temporar prin dico acelei parti care aducea garanti numiti « predes
litis et viriciarum » si care se angajau ca, in cazul in care partea responsabila va pierde
procesul, o vor determina pe aceasta sa remita lucrul partii castigatoare.

Procesul trecea apoi in faza a doua, « in iudicio », unde judecatorul cerceta cauza si, dupa ce
isi forma o parere, pronunta o hotarare, dar nu in mod direct, caci el nu arata cine a castigat
procesul, ci in mod indirect, aratand care dintre cele doua sacramenta a fost « iustum »,
care dintre parti depusese pariul in mod just, iar cel ce depusese just, isi recupera si suma
cu titlu de pariu si sclavul, iar celalalt pierdea si sclavul si banii, acest pariu se constituia, deci,
intr-o sanctiune financiara pentru cel ce revendica un bun pe nedrept.

Sacramentum in personam erau drepturi de creanta si aveau ca obiect fie o suma de

bani, fie un lucru. Nu ni s-au transmis informatii directe privind aceasta legisactiune, dar
exista indicii ca si in acest caz avea loc o dezbatere contradictorie intre parti in fata
magistratului, urmata de provocarea la un pariu, dupa care procesul trecea in faza a doua, care
se incheia printr-o sentinta pronuntata tot in mod indirect.

2. iudicis arbitrive postulatio (alegerea de judecatori sau de arbitru), Gaius ii spunea

si iudicis postulatio. Si in acest caz avea loc o dezbatere in fata magistratilor (in prima faza),
urmata de cererea partilor de a se numi un judecator sau un arbitru.
 Aceasta legisactine era mai evoluata, deoarece avea o sfera mai larga de utilizare, ea
fiind folosita pentru valorificarea creantelor izvorate din spontio (singurul ctr reglem de
Legea celor 12 table, un ctr solemn – forma originara a contractului verbal, numit
stipulatiune; cuvantul spontio avea atat val jur, cat si val relig – se considera un vb de natura a
atrage gratia divina asupra ctr care se incheia), era valorificata si in scopul iesirii din
indiviziune (in procesele de partaj), precum si in cazul in care obiectul obligatiei nu era
determinat, el fiind supus unei evaluari de catre judecator (litis estimatio). Cu privire la acest
ultim aspect, iudicis arbitrive postulatio era superioara lui sacramentum in personam,
aceasta avand ca obiect o creanta determinata. In plus, nu se pleca de la principiul unui pariu,
astfel ca nu se platea nicio amenda (la sacramaentum cel care pierdea procesul pierdea si
suma pariata).

3. Condictio a aparut la sfarsitul Republicii, fiind introdusa prin legile Sillia si

Calpurnia (sf. sec II ien) si care reprezinta tot o perfectionare adusa lui sacramentum in
personam. Are ca obiect o suma determinata (certa pecunia) sau alte lucruri determinate
(alia certa res).

In cadrul acesteia avea loc o dezbatere in fata magistratului (faza I a procesului) dupa care, in
cazul in care partul avea o atitudine negativa, partile litigante conveneau sa se intalneasca din
nou in fata magistratului, peste 30 de zile, pentru a alege un judecator. Ca si in cazul lui
sacramentum in personam, pierzatorul platea si o amenda, doar ca aceasta nu reprezenta o
suma fixa, ci una variabila, care era stabilita de judecator, in raport de valoarea
obiectului litigios.

Cursul 7

LEGISACTIUNILE DE EXECUTARE

Pe langa cele 3 legisactiuni de judecata, mai existau 2 legisactiuni de executare. Ele erau
necesare pentru ca judectorul, fiind un simplu particular, nu putea pronunta o hotarare
executorie prin ea insasi, deoarece nu era invesit cu autoritate de stat, drept pentru care,
pentru punerea in executare, partea castigatoare trebuia sa se prezinte din nou la magistrat cu
hotararea pentru a obtine punerea in executare a acesteia, recurgand la una dintre cele 2
legisactiuni de executare:

1. Manus iniectio (apucarea cu mana)

2. Pignoris capio (lurea de gaj)

Manus iniectio era utilizata pentru valorificarea unei sentinte de condamnare la plata unei
sume de bani catre reclamant. Dupa pronuntarea hotararii, reclamantul devenea creditor,
iar paratul – debitor.

Creditorul astepta 30 de zile, dupa care, daca debitorul nu platea, il chema in fata magistratuli
caruia ii infatisa situatia neplatii. Magistratul, dupa ce verifica sustinerile creditorului, daca
el constata ca acestea se confirma, il atribuia pe debitor in mainile creditorului, prin
pronuntarea cuvantului adico (prin care ratifica cererea creditorului) de a i se atribui persoana
debitorului, de unde rezulta ca aceasta legisactiune nu era una de executare asupra
bunurilor, ci asupra persoanei debitorului. Dupa aceasta, creditorul il lua cu sine pe debitor
si il ducea la inchisoarea sa personala (carcer privatum) unde il tinea pe debitor, in anumite
conditii prevazute de Legea celor XII table, vreme de 60 de zile. Iar daca dupa expirarea
acestui termen, datoria nu era platita, creditorul avea dreptul de a-l vinde pe deibtor ca
sclav, dar nu la Roma, caci cetateanul roman nu putea fi sclav in propria cetate, ci trans
Tiberim (dincolo de Tibru), in strainatate.

Pentru debitor existau 3 alternative la vanzarea sa ca sclav:

1. in primele 60 de zile, creditorul trebuia sa il scoata pe debitor la 3 targuri

succesive, in speranta ca astfel se va ivi cineva care sa ii plateasca datoriile
debitorului.
2. aparitia unui vindex, a unui tert care sa afirme ca debitorul fusese condamnat pe
nedrept si ca el nu ar datora nimic (practic contesta dreptul creditorului). In acest
caz se nastea un nou proces, intre vindex si creditor, proces care, daca se solda cu
pierderea acestuia de catre vindex, avea drept rezultat condamnarea lui vindex la
dublul sumei contestate, urmand ca vindex, daca era solvabil, sa ia locul debitorului.
3. a treia alternativa era ca debitorul, constient de insolvabilitatea sa, sa incheie o
conventie cu creditorul prin care sa se oblige sa munceasca in contul datoriei in
calitate de addictus (persoana cu o conditie juridical speciala, care, desi libera, era
tratata ca sclav – numele vine de la pronuntarea prin adico)

Legea celor XII table mai cuprinde dispozitii in care se arata ca, in cazul in care nu era
posibila vanzarea debitorului ca sclav (el fiind batran sau nevolnic) si existau mai multi
creditori, acestia puteau sa il ucida pe debitor si sa isi imparta trupul lui. Nu exista indicii ca
aceasta procedura s-a si aplicat, dar ea este relevanta pentru nivelul primitiv al mentalitatii
romane de la acea vreme, dar si pt gravele consecinte pe care trebuia sa si le prefigureze un
debitor cand isi asuma o datorie.

A doua legisactiune este pignoris capio/luarea de gaj, avea un caracter extrajudiciar, unii
jurisconsulti, inclusiv Papinian, aratand ca aceasta nu era o veritabila legisactiune, ci o forma
de justitie privata. Caracterul extrajudiciar era dat de faptul ca ea nu presupunea existenta
unei sentinte de condamnare, nici prezenta magistratului si nici chiar cea a debitorului.
Din aceasta cauza, sfera ei de aplicabilitate era restransa, aceasta aplicandu-se in 4 cazuri
determinate care aveau ca element comun faptul ca ocroteau interese publice.

In toate aceste 4 cazuri, creditorul, cu pronuntarea unor termeni solemni si in prezenta

martorilor, lua un bun din patrimoniul debitorului pt a-si recupera creanta, pe care nu il
putea nici folosi, nici instraina, dar pe care il putea distruge daca debitorul nu platea
datoria. Tinand cont de faptul ca bunul luat din patrimoniul debitorului depasea valoarea
datoriei, rezulta ca aceasta forma de executare era una de excutare asupra persoanei (care era
constransa, amenintata cu distrugerea unui bun valoros pentru el) si nu asupra patrimoniului
debitorului.
 Procedura formulara
A aparut in contextul dezvoltarii economiei, cand romanii si-au dat seama de cat de restrictiv
si cronofag e dreptul lor (146-1?6 ien) de schimb. Aceasta consta in utlizarea unei formule
pe care o redacta pretorul si prin care acesta avea posibilitatea sanctionarii unor cauze noi,
consacrand, astfel, noi drepturi subiectilor.

Aceasta procedura a fost introdusa prin legea Aebutia si a functionat in paralel cu

legisactiunea, care nu a fost abrogata. Gaius arata ca procedura o formulara a aparut deoarece
legisactiunile devenisera odioase romanilor din cauza formalismului excesiv. In contextul
relatiilor economice care presupuneau schimburi ce se realizau cu rapiditate, procedura
legisactiunilor devenise o franca resimtindu-se nevoia unei noi procedure care sa fie in
consonanta cu rapditatea tranzactiilor.

Aceste proceduri s-au aplicat, formal, in paralel caci, in fapt, nimeni nu mai apela la
legisactiuni, acestea cazand in desuetudine, motiv pentru care imparatul August a dat Legile
Iuliae Iudiciariae, prin care a abrogat procedura legisactiunilor.

Asa cum arata si numele acestei proceduri, elementul central il reprezinta FORMULA,
definita ca fiind un mic program de judecata intocmit de pretor in colaborare cu partile
litigante si prin care pretorul ii arata judecatorului din faza a II-a cum sa procedeze in
vederea solutionarii litigiului (nu ii spunea ce solutie sa dea, ci ii fixa cadrul procesual si ii
arata care sunt variantele pe care le are pentru a solutiona procesul)

Numarul formulelor era mare deorece, pt fiecare drept subiectiv exista o actiune distincta, iar
fiecarei actiuni ii corespundea un anumit tip de formula, ceea ce inseamna ca existau tot
atatea tipuri de formule, cate tipuri de drepturi subiective. Trebuie aratat ca dreptul de
actiune = cererea adresata de reclamant magistratului (pretorului) cu scopul de a i se elibera
un formular. Pretorul cauta in edictul sau si daca gasea un tip corespunzator de formular, il
completa cu datele concrete privind procesul.

Existau insa si situatii in care pretorul, desi considera ca sunt echitabile pretentiile, nu gasea
un tip de formula care sa se preteze acelor pretentii. In acest caz, pretorul folosea principiul
echitatii: avea posibilitatea sa creeze un nou tip de formula, redacatata in factum (cu
descrierea faptelor), aratand faptele care l-au determinat sa considere ca este echitabil ca
pretentiile reclamantului sa fie deduse in justitie. Astfel, acordand acces in justitie unor
pretentii, pretorul investea acele pretentii cu valoare de drept subiectiv. Astfel, pretorul crea
drept.

Informatii despre acest proces ne transmite Gaius, care arata ca orice proces incepea
cu rostierea numelui judecatorului (ex. Octavius iude estum – Octavian e judecator) ales cu
conventia partilor si confirmrea magistratului, tot el aratand ca o formula avea parti
principale si parti accesorii.

PARTILE PRINCIPALE erau 4:

 • Intentio – obligatorie in Orice formula; cuprindea obiectul pretentiilor
reclamantului si era de doua tipuri: intentio certa (dreptul/pretentia era determinata)
si intenio incerta (cand dreptul reclamantului era lasat la aprecierea judecatorului),
care trebuia sa procedeze la un litis estimatio.
• Demonstratio - cuprindea actul (contract V-C) sau faptul juridic (mi-a dat in cap) ce
reprezenta cauza juridica al pretentiilor reclamantului, izvorul pretentiilor
reclamantului.

• (*) Adiudicatio – nu era prezenta in toate formulele, ci era doar in formula

actiunilor de iesire din indiviziune (de partaj), reprezentand o imputernicire ce era
acordata judecatorului de catre pretor prin care acesta era autorizat sa atribuie
partilor din proces dreptul de proprietate asupra unei parti dintr-un bun.
• Condemnatio - magistratul il imputernicea pe judecator sa pronunte o sentinta
de absolvire sau de condamnare a paratului, dupa caz – se pronunta deci asupra
existentei sau inexistentei dreptului. Aceasta imputernicire era necesara deoarece
judecatorul era un particular care nu ar fi avut voie sa pronunte sentinte.

Una sau mai multe din aceste parti puteau lipsi, cu exceptia lui intentio care era obligiatorie in
orice formula.

PARTILE ACCESORII (introduse doar daca partile o cereau, nefiind obligatorii) erau:

• Prescriptiones – precizari pe care magistratul, la cererea uneia sau alteia dintre parti,
le trecea in fruntea formulei imediat dupa numirea de judecator, menite sa vina in
favoarea uneia dintre parti. Precizarile facute in favoare reclamantului se numeau
prescriptiones proactore (actor = reclamant), iar precizarea facuta in favoarea
paratului se numea prescription proreo (reus = parat).
ex. reclamantul este creditor al unei rente viagere (o suma de bani platibila in rate
lunare/anuale pe toata durata vietii creditorului); daca debitorul nu platea o rata a
rentei, creditorul il putea chema in judecata, dar el trebuia sa precizeze intr-o
prescriptiune ca el deduce in justitie nu intregul drept de creanta, ci doar dreptul
asupra ratei neplatite; daca el nu ar fi facut o asemenea precizare, s-ar fi interpretat ca
el deduce in justitie intregul sau drept de creanta, adica dreptul asupra intregii rente
viagere, adica asupra tuturor ratelor posibile ale rentei, ceea ce atragea riscul ca in
cazul unei viitoare alte neplati, el sa nu mai aiba un mijloc de constrangere impotriva
debitorului. La romani, pentru un sg drept exista o sg actiune si s-ar fi considerat ca
reclamantul si-a epuizat dreptul la actiune cu prilejul actiunii precedente

• Exceptiones – reprezinta mijloace de aparare ale paratului prin care acesta nu nega
pretentiile reclamantului, dar invoca anumite imprejurari de natura a le paraliza
ex. reclamantul spunea ca debitorul ii datoreaza 1000 de asi ca o urmare a
contractului de imprumut. paratul nu nega ca a primit 1000 de asi de la reclamant, dar
arata ca ulterior acordarii imprumutului, acesta l-a iertat de jumatate din datorie si ca ii
datoreaza doar 500.
 Exceptiunile nu aveau un caracter minutoriu (?) – daca reclamantul formuleaza
o actiune pt 1000 de asi, iar paratul sustine ca a fost iertat de jumatate de datorie,
dovedind acest lucru, judecatorul nu il va condamna la plata celeilalte jumatati, ci
il va absolvi de intreaga pretentie – pentru ca nu il putea condamna pe debitor la
plata doar a 500 de asi–, deoarece judecatorul era sclavul formulei, prin ea acesta
fusese investit cu pretentia reclamantului, iar daca din probe rezulta o suma mai mica,
el nu avea imputernicire sa se pronunte la acea alta solutie. Exceptiunile au inlaturat
aplicarea principiului unitatii de chestiune (jud nu se poate pronunta decat asupra
pretentiilor reclamantului, neputand lua in considerare eventualele pretentii ale
paratului) care dominase pana atunci procesul civil roman.

Aceste exceptiuni nu puteau fi invocate direct in fata instantei, trebuiau mentionate

mai intai in fata pretorului, pentru a emite o formula, caci judecatorul nu le puta lua
altfel in considerare. Exceptiunile aveau un caracter absolutoriu, adica, daca erau
gasite intemeiate de catre judecator, acesta era obligat sa pronunte o hotarare de
absolvire. Ele erau introduse doar la cererea partilor.

faza in iure : apar unele inovatii

In materia citarii, desi se folosesc aceleasi trei procedee de citare, tinde sa se generalizeze
vadimonium extrajudiciar (conventia prin care partile stabileau o data pentru aparitia in fata
magistratului). In situatia in care paratul se ascundea pt a nu fi citat, se acorda reclamantului o
misio in posesionem (trimiterea reclamantului in posesia bunurilor paratului), care
dobandeste acum caracter executoriu, in sensul ca reclamantul poate incepe sa vanda din
bunurile paratului.

In ceea ce priveste activitatea partilor, era necesar ca partile sa fie prezente, doar ca
dezbaterile in fata magistratului se desfasurau in mod liber, cu utlizarea limbajului
comun, fara formule solemne, iar fata de pretentiile reclamantului, paratul poate adopta
aceleasi trei atitudini ca in procedura anterioara.

In litigiile care aveau ca obiect o suma de bani, litigiul putea fi solutionat inca din
aceasta faza prin recurgerea la un „juramant necesar”, aceasta procedura fiind numita
iusiurandum necessarium. Reclamantul ii arata paratului care sunt pretentiile sale,
iar daca paratul avea o atitudine negativa, reclamantul ii putea cere acestuia sa jure ca ii
datoreaza. Daca paratul refuza, el era considerat ca si condamnat. Exista si posibilitatea ca
paratul ii putea intoarce juramantul reclamantului, si ii putea cere sa jure ca are drept de
creanta, dar daca reclamantul accepta si jura, paratul iar era asimilat celui condamnat
(substanta acestei institutii era faptul ca romanii erau foarte tematori de zei, iar juramantul
avea puternice valente religioase)

Dupa incheierea dezbaterilor in fata pretorului, el ii acorda sau nu reclamantului actiunea (ii
redacta sau nu formula - Acordarea actiunii echivala cu redactarea formulei) Trebuie spus ca
actiunea in procedura formulara semnifica cererea adresata de reclamant pretorului in
scopul de a i se elibera o formula.

! Dupa redactarea formulei, ultimul act al fazei in iure purta acelasi nume ca si in procedura
anterioara, litis contestatio, numai ca sensul difera. Nu mai inseamna luarea de martori care sa
constate cele intamplate in fata magistratuui si dorinta partilor de a ajunge in faza a doua, in
fata judecatorului. Acum, acesta consta in remiterea de catre reclamant a unei copii de pe
formula catre parat sau dictarea ei.

In acest sens, litis contestatio are o importanta speciala, deoarece cele mai multe reforme in
materia obligatiilor au fost facute prin valorificarea efectelor lui litis contestatio din procedura
formulara. Aceste efecte ale lui litis contestatio erau in numar de trei:

• Extinctiv – dreptul dedus in justitie de catre reclamant se stingea

• Creator – in locul dreptului care se stingea se nastea un nou drept, drept de creanta,
care il avea ca titular tot pe reclamant, dar care era un drept de creanta asupra unei
sume de bani, respectiv asupra acelei sume de bani la care judecatorul il condamna pe
parat. Sentinta de condamnare era exclusiv pecuniara, adica paratul era condamant
la plata unei sume de bani, indiferent de obiectul pretentiilor initiale ale
reclamantului, ceea ce inseamna ca intre dreptul initial si dreptul nou-creat puteau
exista deosebiri in functie de natura juridica, de obiectul si de cauza juridica a
dreptului initial. Avem, practic, trei ipoteze posibile:
1. Dreptul initial al reclamantului era un drept real asupra unui lucru, care
dupa litis contestatio se transforma in unul de creanta, ceea ce inseamna ca
dreptul nou creat difera de cel initial sub toate aspectelor: al naturii juridice
(initial real, apoi de creanta), al obiectului (dreptul initial avea ca obiect un
lucru, iar dreptul creat avea ca obiect o suma de bani) si al cauzei juridice
(initial- un mod oarecare de dobandire a drpetului real, a proprietatii; dreptul
nou-creat avea drept cauza litis contestatio)
2. Dreptul initial reprezenta un drept de creanta ce avea ca obiect un lucru, caz
in care deosebirile intre cele 2 lucruri sunt de cauza juridica (dr initial e izvorat
din V-C, dreptul nou din litis contestatio) si de obiect (dr nou are ca ob suma
de bani)
3. Dreptul initial erau un drept de creanta asupra unei sume de bani, fiind
diferita doar cauza juridica.

• Fixator – din momentul lui litis contestatio, se stabilesc elementele reale si

personale ale procesului. Elementele reale reprezentau pretentiile reclamantului
formulate in fata pretorului, ceea ce inseamna ca in fata judecatorului, reclamantul nu
putea formula alte pretentii decat cele formulate in fata pretorului, iar elementele
personale se refereau la identitatea partilor si a judecatorului, astfel, daca pe
parcursul procesului se intampla ca judecatorul sa moara sau sa fie lovit de o
anumita incapacitate, partile trebuiau sa se duca in fata pretorului pt a desemna
un nou judecator. La fel se intampla daca murea una dintre parti, succesorii sai
 nu intrau de drept in locul partii decedate in proces, ci trebuiau trecuti in formula in
locul partii decedate, deci trebuiau sa se intoarca in faza I, la pretor.

Curs 8

Procedura formulara (continuare)

O alta inovatie este reprezentarea in justitie, definita drept sistemul juridic in virtutea caruia
o persoana numita “reprezentant” participa la proces in numele altei persoane numita
“reprezentat”.

Romanii au fost mult timp reticenti fata de ideea reprezentarii in justitie, socotind ca este
inadminisibla potrivit principiilor “nemo aliemo nomine lege agere potest”- nimeni nu poate
intenta o actiune a legii in numele altuia. Dezvoltarea economica i-a determinat pe romani sa-
si schimbe atitudinea, motiv pentru care ei au cautat si gasit unele expediente in justitie pentru
a o putea realiza.

Din punctul de vedere al efectelor sale, reprezentarea poate fi de doua feluri:

• reprezentarea perfecta - cand efectele sentintei se produc direct asupra celui

reprezentat
• reprezentarea imperfecta - cand efectele sentintei se produc asupra reprezentantului,
fiind necesar ca acesta, prin acte ulterioare si distincte, sa transmita reprezentatului
drepturile sau datoriile izvorate din acea sentinta

Romanii, initial, au admis doar reprezentarea imperfecta, pe care au realizat-o pe cale

procedurala, apeland la o « formula cu transpozitiune » - acea formula in care in intentio
figura numele reprezentatului, caci el era titularul dreptului dedus in justitie, iar in
condemnatio, figura numele reprezentantului, caci el participa efectiv la proces.

La origine, reprezentantul in justitie era numit numai cu respectarea unor forme

solemne si numai in prezenta adversarului, fiind «cognitor», care era constituit in prezenta
adversarului si a pretorului, pretorul rostind : «tibi cognitorem do» (iti dau reprezentant).
Ulterior, reprezentantul in justitie a putut fi constituit si in absenta unor forme solemne si
chiar in lipsa adversarului, cum ar fi, de pilda, «procurator».

Cu timpul, romanii au admis chiar si reprezentarea perfecta, ideea acesteia, ca urmare a

perfectionarii aduse sistemului pretorului de catre jurisprudenta. Astfel, actiunea prin care se
obtinea executarea sentintei la care participase cognitor se dadea direct celui reprezentat, ceea
ce inseamna ca efectele sentintei, practic, se produceau direct asupra reprezentatului, ca si
cum reprezentantul nu ar fi participat la proces.

In faza in iudicio, a doua a procesului, nu intervin foarte multe noutati, fata de procedura
legisactiunilor, fiind necesara precizarea ca se atenueaza acea regula potrivit careia
judecatorul dadea castig de cauza partii prezente, in cazul absentei celeilalte parti. Este vorba
de regula « postmeridiem presenti litem addicito ». Acum, se admit unele situatii de
amanare a procesului, in cazul in care cealalta parte era in imposibilitate de prezentare.

Tot in perioada procedurii formulare, dobandeau dreptul de a fi judecatori, alaturi de

senatori, si cavalerii, cu conditia indeplinirii unui minimum de avere de 400 000 de
sesterti.

Ca si in cazul procedurii legisactiunilor, daca judecatorul era in dubiu asupra adevarului,

era obligat sa dea dreptate partii mai avute, iar daca nu reusea sa-si formeze defel o idee
asupra solutiei in proces, judecatorul putea chiar sa refuze sa pronunte o sentinta,
savarsind ceea ce astazi s-ar numit denegare de dreptate, fapt inadmisibil.

Actiunile din procedura formulara

*Acordarea actiunii echivala cu redactarea formulei. Trebuie spus ca actiunea in procedura

formulara semnifica cererea adresata de reclamant pretorului in scopul de a i se elibera
o formula.

In procedura legisactiunilor, actiunile erau in numar de 5 si corespundeau unor situatii

determinate, astfel ca cel care avea pretentii ce nu se potriveau cu fizionomnia uneia din cele
cinci actiuni, se afla in imposibilitate de a-si valorifica aceste pretentii.

In procedura formulara, romanii au cautat, in virtutea ideii de echitate, sa dea actiunilor o

vocatie universala, pentru ca, prin intermediul lor, sa poata fi valorificata orice fel de
pretentie. Totusi, actiunile in procedura formulara nu au ajuns la nivelul celor din dreptul
modern, pentru ca la romani, exista drept doar daca exista o actiune corespunzatoare care sa il
sanctioneze, pe cand in dreptul modern, daca ai drept, ai si actiunea. La romani, raportul era
invers.

In aceasta procedura, pretorul, in virtutea rolului sau creator, avea posibilitatea sa creeze
formule noi, atunci cand in verdictul sau nu gasea una potrivita pretentiilor deduse in fata sa.
El recurgea la o asemenea creatie doar daca socotea ca aceasta este conforma cu principiile
echitatii si ca e just, deci, sa confere acces in justitie pretentiilor acelui petent.

Romanii au desemnat actiunile prin termeni diferiti, la origine actiunea fiind desemnata
prin « vindicatio », « petitio » sau « iudicium ». Termenul de «actio» apare mai tarziu, in
epoca postclasica, chiar dupa iesirea din uz a procedurii formulare. actiune: petitie pentru
vindecarea judiciara
Romanii cunosteau mai multe categorii de actiuni

☺ cea mai veche impartire:

• actiuni in rem - sanctionau drepturi reale si erau, deci, utilizate pentru

valorificarea unor drepturi care aveau ca obiect un lucru, de unde si cuvantul «in
rem».
• actiuni in personam - sanctionau drepturile de creanta, numite si drepturi
personale. Erau utilizate pentru valorificarea acelor drepturi care rezultau din
contracte sau din delicte (o fapta ilicita care produce obligatia in sarcina autorului
faptei de a repara prejudiciul cauzat, adica a delincventului - creditor intr-o obligatie
delictuala -). Aici actiunea e inaintea raportului obligational).

Diferenta de natura juridica intre cele doua actiuni genereaza si diferente in formula lor.
Acestea decurg din specificul drepturilor sanctionate de aceste actiuni, astfel, dreptul real
izvoraste din raportul stabilit intre o persoana, titularul dreptului, pe de o parte, si toti ceilalti
membri ai societatii, pe de alta parte, acestora din urma revenindu-le obligatia de a nu face
nimic de natura a aduce atingere dreptului titularului. De aceea, se spune ca dreptul real e
opozabil «erga omnes». (in intentio va fi numit doar petitionarul, nu si paratul, care
poate fi oricine)

Dreptul personal sau dreptul de creanta izvoraste din raportul juridic stabilit intre doua
persoane determinate, si anume intre creditor si debitor, si atunci, desigur, dreptul de creanta e
opozabil numai debitorului care are obligatia. (in intentio vor fi numite ambele parti) Plata
inseamna orice forma de stingere a obligatiei: transmiterea proprietatii unui lucru,
prestarea unui serviciu, o suma de bani.

☺ O alta divizune fundamentala pe originea actiunii:

• actiunile civile isi au originea in dreptul civil, fiind copiate dupa modelul legisactiunii,
ceea ce inseamna ca pretorul trecea in formula termenii, cuvintele pe care partile le
rosteau. In cadrul legisactiunilor, care reprezentau modelul, de pilda, actiunea in
revendicare avea ca model «sacramentum in rem».
• actiunile honorarii sau pretoriene sunt creatii originale ale magistratilor, adica ale
pretorilor sau ale edililor curuli, care au sanctionat, prin intermediul acestor actiuni, noile
situatii ivite in practica, iar aceste actiuni honorarii sunt de mai multe feluri:
→ actiuni in factum - erau acelea la care pretorul recurgea ori de cate ori o pretentie i se
parea echitabila, dar nu gasea o formula corespunzatoare acelor pretentii in
edictul sau. In acest caz, el redacta o formula «in factum» in care descria imprejurarile
in care s-a nascut pretentia si arata ca era echitabil accesul in justitie al partilor si ii
arata judecatorului cum trebuie sa procedeze pentru solutionarea litigiului.
→ actiuni ficticii - pretorul utiliza un tip de formula creat pentru o anumita situatie
in vederea solutionarii unei alte situatii. In acest scop, el trebuia sa introduca in
formula o fictiune in temeiul careia pretorul socotea un fapt inexistent ca fiind
existent sau invers, de pilda, intr-o anumita cauza succesorala, pretorul putea
 considera ca reclamantul e acceptant al mostenirii, desi, in realitate, reclamantul nu
acceptase acea mostenire.
→ actiuni cu formula cu transpozitiune - acestea facilitau obtinerea unui rezultat pe
cale indirecta in cazul in care rezultatul respectiv nu putea fi obtinut nemijlocit. Un
exemplu il reprezinta chiar reprezentarea in justitie. In intentio, era trecut
reprezentatul, in condemnatio era trecut reprezentantul.

Si pentru sporirea capacitatii juridice a fiului de familie, era utiliziata formula cu

transpozitiune. Regula era ca « filius », ca si sclavul, nu avea capacitate si neavand-
o, nu putea sa incheie contracte in nume propriu. Romanii au devenit, insa, interesati
sa exploateze priceperea comerciala a fiilor de familie si au recurs la o fictiune,
socotind ca « filius », de fapt, imprumuta personalitatea lui « pater familias » si,
deci, capacitatea lui juridica, si ca, in asemenea conditii, el poate incheia contracte
in nume propriu.

Filius putea incheia numai acele contracte prin care ii facea mai buna situatia lui
pater familias, adica acele contracte prin care il faceau fie proprietar, fie creditor.
Acest sistem fictiv a putut functiona, insa, doar atat timp cat la romani existau doar
contracte unilaterale, adica acele contracte prin efectul carora una dintre parti e doar
creditor, iar cealalta doar debitor.

Cu timpul, insa, au aparut si contractele bilaterale, in care ambele parti aveau si

calitatea de debitor si calitatea de creditor. Ilustrativ, contractul de vanzare-cumparare:
vanzatorul e creditorul pretului, dar e debitorul lucrului, iar cumpratorul invers. In
asemenea conditii, filius nu ii putea face mai buna situatia lui pater fara a i-o
face, in acelasi timp, si mai rea, deci acest sistem nu a mai putut functiona.

Drept urmare, romanii au imaginat un nou sistem si au considerat ca « filius

familiae » se poate obliga in nume propriu in doar cinci cazuri determinate,
obligandu-l, in acelasi timp, cu caracter alaturat, si pe pater familias, ceea ce inseamna
ca cealalta parte cu care filius incheiase contractul avea doi creditori, pe de o parte
il avea pe filius, cu care incheiase nemijlocit, formal si impotriva caruia avea o actiune
directa, iar pe de alta parte, il avea creditor pe pater familias, impotriva caruia avea
o actiune cu caracter alaturat. Actiunea cu caracter alaturat avea o formula cu
transpozitiune, in care, in intentio, era trecut numele lui filius care incheiase
contractul, iar in condemnatio, era trecut numele lui pater familias, caci el urma a
suferi consecintele sentintei de condamnare. Este evident ca creditorul nu recurgea
niciodata la actiunea directa, caci filius nu avea capacitate, deci nu avea patrimoniu,
era insolvabil, se ducea la cel ce avea bani, pater familias.

☺ O alta clasificare: actiunile directe si actiunile utile. cele directe erau create pentru un
anumit tip de proces, iar actiunile utile erau extinse de la cazul pentru care fusesera create
catre un alt caz similar. Practic, orice actiune directa putea deveni utila prin inserarea
unei fictiuni in formula sa.

☺ O alta clasificare:
 • actiunile populare sanctionau interese generale, interese publice, si atunci puteau fi
intentate de oricine, un exemplu fiind actiunea cu privire la lucrurile varsate sau
aruncate (actio de effusis et deiectis). Romanii aveau obiceiul de a arunca lucrurile in
strada, cele pe care nu le mai foloseau.
• actiuni private erau cele care puteau fi intentate numai de catre titularul dreptului
subiectiv actiunile populare

☺ O alta clasificare :

• actiunile penale paratul era condamnat la plata unei amenzi banesti, de unde si
denumirea actiunii de « poena » = amenda
• actiunile persecutorii (rei persecutorii) in virtutea lor, paratul era condamnat fie la
executarea obligatiei sale, fie la repararea prejudiciului cauzat.

☺ O alta clasificare (care se fundamenteaza pe criteriul rolului pe care il indeplinea

judecatorul in interpretarea actului generator de obligatii):

• actiuni de drept strict (stricti iuris) judecatorul interpreta ad-litteram actul din
care izvorau pretentiile reclamantului, adica intrepreta potrivit literei acelui act, fara a
se preocupa catusi de putin sa determine care a fost vointa reala a partilor atunci
cand au incheiat acel act.
• actiuni de buna-credinta (bona fides): judecatorul indeplinea un rol mai amplu, caci
el interpreta actul generator de obligatii in conformitate cu principiul echitatii, cauta
sa afle care a fost vointa reala a partilor la incheierea actului. Pentru a putea
proceda astfel, era necesar ca pretorul sa introduca in formula cuvintele «ex bona
fide», adica potrivit cu buna-credinta, conform bunei-credinte. Actiunile de buna-
credinta au fost necesare intrucat s-a constatat ca, deseori, partile, din nepricepere sau
din nestiinta, se exprimau gresit atunci cand incheiau un act, astfel ca actul in cauza nu
reflecta fidel vointa lor comuna.

☺ O alta categorie de actiuni o reprezentau actiunile arbitrarii, care au fost create pentru a
atenua inconvenientele ce decurgeau din caracterul pecuniar al sentintei de condamnare. Se
stie ca in virtutea efectelor lui litis contestatio din procedura formulara, condamnarea era
intotdeauna o suma pecuniara, indiferent de obiectul pretentiilor initiale ale reclamantului,
acest lucru, insa, nu era totdeauna unul dorit de reclamant, mai ales daca obiectul
pretentiilor sale initiale aveau valoare sentimentala sau de utilizare, valoare care depasea
valoarea intrinseca a celui lucru, motiv pentru care reclamantul era mai interesat de o
executare in natura, decat de una prin echivalent banesc. De pilda, o bijuterie de familie cu
incarcatura sentimentala mai mare decat valoarea aurului care compunea acea bijuterie sau
un sclav talentat.

Pentru acest scop, romanii au creat actiunile arbitrarii, in care judecatorul indeplinea un
dublu rol: acela de arbitru si de judecator propriu-zis. Mai intai, judecatorul, in calitate
de arbitru, dupa ce se convingea de justetea pretentiilor reclamantului, ii ordona
paratului sa satisfaca in natura acele pretentii (sa ii dea bijuteria familiei inapoi), paratul,
insa, nu era obligat sa urmeze ordinul dat de arbitru. Daca se conforma si executa, litigiul se
incheia aici. Daca, insa, refuza, in calitate de judecator propriu-zis, judecatorul pronunta o
sentinta de condamnare a paratului la plata unei sume de bani, suma stabilita, insa, de
catre reclamant.

Desi reclamantul stabilea suma sub prestare de juramant, jura ca aceea e valoarea reala, de
cele mai multe ori, el supraevalua cu mult obiectul litigiului, motiv pentru care, in practica,
paratul prefera sa execute ordinul dat de judecator in calitate de arbitru si sa satisfaca in
natura pretul reclamantului. Astfel, se ajungea, implicit, la o condamnare asupra insusi
lucrului, obiectul pretentiilor reclamantului (condamnare « ad ipsam rem a par »).

Si in procedura formulara sentintele erau:

• sentinta de absolvire producea un singur efect: forta juridica, care reprezinta

autoritatea de lucru judecat
• sentinta de condamnare: producea doua efecte: forta juridica si forta executorie

Efectele sentintelor

FORTA EXECUTORIE A SENTINTEI

→ In procedura legisactiunilor, executarea purta asupra persoanei debitorului
→ in procedura formulara: executarea asupra persoanei debitorului si asupra
bunurilor debitorului.

O executare in procedura formulara se realiza prin intermediul unei actiuni speciale: «actio
iudicati», actiune pe care reclamantul o intenta pentru a-l constrange pe parat sa
execute ceea ce fusese prevazut in sentinta de condamnare. In acest scop, fostul
reclamant devenea creditor, il chema pe debitor, fostul parat, in fata magistratului, unde
arata ca respectivul debitor refuza sa plateasca suma de bani prevazuta in sentinta de
condamnare.

Daca debitorul recunostea neplata, magistratul elibera un decret de executare, prin care
ordona:

→ fie ducerea debitorului in inchisoarea personala a creditorului, daca creditorul

cerea o executare asupra persoanei debitorului
→ fie trimiterea creditorului in detentiunea bunurilor debitorului, daca creditorul
solicita o executare asupra bunurilor asupra acelui debitor.

Era, insa, posibil ca debitorul sa nu recunoasca si sa spuna ca a platit sau chiar sa conteste
sentinta, spunand ca nu o socoteste dreapta, caz in care « actio iudicati » dadea nastere la un
nou proces, intre aceleasi parti, un soi de apel. Insa, daca in urma acestui nou proces, debitorul
iarasi pierdea, el era condamnat la dublul sumei prevazute in sentinta de condamnare.
Executarea asupra bunurilor

Existau doua moduri de executare asupra bunurilor: « venditio bonorum » si « distractio

bonorum », moduri care s-au succedat in timp.

☺ Venditio bonorum reprezenta vanzarea in bloc a bunurilor debitorului insolvabil.

Presupunea doua faze distincte:

1. prima faza se numea “misio in possessionem (/bona)”, in care, pentru a putea

supraveghea ca debitorul sa nu-si creeze sau sa nu-si sporeasca artificial starea de
insolvabilitate (de pilda, prin efectuarea de donatii, prin care isi diminua patrimoniul),
creditorul sau creditorii cereau magistratului o trimitere a lor in detentiunea
bunurilor debitorului insolvabil

Unul din creditori era desemnat drept “curator bonorum”, administrator al

bunurilor debitorului insolvabil (ceea ce se intampla in procedura de faliment astazi).
In aceasta faza se statea timp de 30 de zile, dupa care, daca datoria nu era
achitata, se trecea la faza a doua, si anume la
2. venditio bonorum propriu-zisa : in cadrul acestei faze, se desemna un reprezentant
al creditorilor in calitate de „magister bonorum”, stapan al bunurilor debitorului
insolvent, care organiza o licitatie, la care vindea in bloc bunurile debitorului
insolvabil celui care oferea pretul cel mai mare. Castigatorul licitatiei se numea
„emptor bonorum” - cumparatorul bunurilor debitorului insolvabil, cu precizarea ca
emptor bonorum nu platea efectiv pretul cu care castigase licitatia, ci, intr-o prima
faza, doar il promitea, deoarece, ulterior adjudecarii, emptor se substituia
persoanei debitorului insolvabil si deschidea un nou sir de procese cu fiecare
credit in parte, pentru a verifica creantele acelor creditori.

De obicei, emptor bonorum era un om de afaceri care avea cunostinte juridice, astfel
ca, ulterior adjudecarii, el afirma ca debitorul a fost condamnat pe nedrept si ca, de
fapt, el nu a stiut sa se apere in proces, in urma acestor procese cu creditorii
ajungandu-se la doua concluzii: intr-o prima ipoteza, concluzia ca, in realitate,
debitorul datora mai putin decat suma promisa de emptor la licitatie. Intr-o asemenea
situatie, emptor platea numai creantele gasite bune, numai suma efectiv datorata de
debitor, platind mai putin decat a promis la licitatie. Intr-o a doua ipoteza, era
posibil sa se ajunga la concluzia ca, in realitate, debitorul datora mai mult decat
promisese emptor la licitatie, cand emptor platea numai cat a pomis la licitatie, deci,
in nicio ipoteza el nu risca sa plateasca mai mult decat promisese.

Aceasta procedura de executare silita era extrem de dezavantajoasa pentru debitor:

pe de o parte, pentru ca bunurile sale erau vandute in bloc, chiar daca suma
creantei era mai mica decat valoarea cumulata a acestor bunuri, iar pe de alta
parte, aceasta procedura atragea infamia pe capul debitorului astfel executat.

Infamia era o sanctiune civila extrem de grava la romani care echivala cu o moarte
civila a cetateanului, cu consecinte inclusiv asupra urmasilor sai. Intrucat au
 existat si cazuri in care senatori au devenit debitori insolvabili in fata unor
creditori din randul cavalerilor, Senatul Romei a luat initiativa crearii unor noi
proceduri de executare: distractio bonorum.

☺ Distractio bonorum insemna vanzarea cu amanuntul a bunurilor debitorului

insolvabil. Aceasta procedura de executare era mai evoluata, pentru ca bunurile debitorului
erau vandute unul cate unul, tot prin licitatie publica, pana la concurenta creantei => mai
exista posibilitatea sa mai ramana bunuri care sa poata fi restituite debitorului dupa
finalizarea executarii silite. Pe de alta parte, aceasta forma de executare nu mai atragea
infamia pe capul debitorului executat silit.

Celalalt efect al sentintei: FORTA JURIDICA sau AUTORITATEA DE LUCRU

JUDECAT.

Autoritatea de lucru judecat inseamna ca acelasi proces intre aceleasi parti si avand acelasi
obiect si aceeasi cauza juridica, nu poate fi judecat de doua ori in fond, adica in prima
instanta. La fel cum s-a intamplat in dreptul feudal la noi, romanii nu au cunoscut acest
principiu al autoritatii de lucru judecat mult timp, astfel ca, in practica, se dadeau mai multe
sentinte privitoare la aceeasi cauza, ceea ce conducea la un climat de instabilitate si
insecuritate juridica.

Pentru a pune capat acestei stari de fapt, in epoca veche, in procedura legisactiunilor, romanii
au eliberat principiul « bis de eadem re ne sit actio », in traducere : « sa nu se acorde doua
actiuni ale legii pentru valorificarea acelorasi pretentii ». Acest principiu a evoluat, insa,
doar pe jumatate, caci era opozabil numai reclamantului, nu si paratului, care nu
dedusese nimic in justitie si care, deci, putea redeschide oricand acelasi proces. Mai
tarziu, in procedura formulara, autoritatea de lucru judecat a fost asigurata prin efectul
extinctiv al lui litis contestatio, care avea trei efecte.

Aceasta, insa, operata tot numai fata de reclamant, caci reclamantul formulase actiunea si
dedusese in justitie dreptul care se stingea, nu paratul, astfel ca iarasi acesta putea redeschide
procesul, motiv pentru care a intervenit jurisprudenta, care a formulat principiul: « res
iudicata pro veritate accipitur ». In traducere, « lucrul judecat se considera a fi adevarat »,
principiu care era opozabil atat reclamantului, cat si paratului. Acest principiu a fost
sanctionat prin intermediul unei exceptiuni, numita « exceptio rei iudicate » - exceptia
lucrului judecat, exceptie pe care oricare dintre parti o putea invoca, ori de cate ori celalata
parte incerca sa redeschida procesul.

Procedura extraordinara

Ultimul mare sistem procedural roman aparut in epoca postclasica. In noua procedura,
dispare diviziunea procesului in cele doua faze, de unde si denumirea procedurii, de la
« extra ordinem», in afara procesului cu ordo. Odata cu disparitia celor doua faze, dispare
si formula.

Din acest moment, magistratul are o dubla calitate: si de magistrat si de judecator, caci
procesul se desfasura acum de la inceput si pana la sfarsit in fata unei persoane care este
investita cu autoritate de stat, ceea ce insemna ca, din acest moment, apar si judecatorii de
profesie, care erau functionari publici, nu mai erau persoane particulare.

Procedura citarii evolueaza si ea, caci statul dispune acum de un organism special, prin care
se poate realiza citarea paratului. Din texte, reiese, insa, ca existau doua procedee de citare:
unul oficial si altul semioficial:

→ procedeul oficial de citare se numea « litis denuntiatio» si reprezenta un procedeu

prin care paratul era citat de organele specializate ale statului
→ procedeul semioficial de citare se numea «libel» - in care reclamantul solicita
magistratului sa il autorizeze pe el sa il citeze pe parat in justitie. esti libel sa il citezi tu

Un alt element de noutate il reprezinta faptul ca partile nu mai trebuiau sa fie prezente
personal, ele puteau fi si reprezentate in proces de avocati.

De asemenea, probele care se administrau in proces cunosc o ierarhizare in raport de forta

lor probanta, astfel ca inscrisurile dobandesc o valoare probatorie superioara probei cu
martori, testimoniale.

In plus, se generalizeaza condamnarea « ad ipsam rem » : paratul e condamnat acum la

insusi lucrul care formeaza obiectul pretentiilor reclamantului, sentinta isi pierde caracterul
exclusiv pecuniar.

Exceptiunile isi schimba si ele caracterul, caci ele nu mai sunt absolutorii, nu mai duc
automat la pronuntarea unei sentite de absolvire a paratului, ci devin minutorii: daca o
exceptiune e gasita intemeiata, paratul poate fi condamnat la mai putin decat ceruse
reclamantul.

Executarea sentintei e investita, de asemenea, cu o valoare publica, caci aducerea la

indeplinire a sentintelor e asigurata prin intermediul fortei de constrangere a statului
roman. In caz de neconformare, debitorul executat se numea « manum militari » - cu forta
armatei, forta de constrangere a statului.

Cursul 9

Persoanele
Conceptul de persoane desemneaza subiectele raporturilor juridice caci, la viata juridica a
unei societati, oamenii participa fie individual, ca personae fizice, fie organizati in colective,
ca persoane juridice (art 25 din NCC).
In Dreptul Roman exista deosebiri calitative dpdv al continutului conceptului de persoana
caci, daca in dreptul modern, orice persoana este subiect de drept, in dreptul roman nu toti
membrii societatii erau socotiti persoane.

Cuvantul persoana are o etimologie ciudata, care provine de la per sonare (= pentru a
rasuna), sintagma ce desemna o masca pe care actorii o purtau in timpul reprezentatiilor de
teatru. In Antichitate, spectacolele se dadeau sub cerul liber si, pentru a se putea face auziti de
catre public, actorii purtau o masca speciala destinata a le amplifica vocea (personare). Prin
analogie, romanii au considerat ca si cei care participa la viata juridica joaca teatru pe scena
dreptului.

La romani, pentru a putea participa la viata juridica, trebuia sa dispui de personalitate,

care se numea caput, dar nu toti oamenii aveau caput, caci si in randul oamenilor liberi
existau diferentieri care tineau fie de categoria sociala din care faceau parte, fie de
originea etnica, fie chiar atitudinea fata de statul roman. Despre sclavi nici nu putea fi
vorba, deoarece erau socotiti un rem (un lucru).

Pt. ca o persoana sa aiba caput, trebuia sa intruneasca cumulativ trei cerinte, deci sa aiba:

1. status libertatis (calitatea de om liber);

2. status civitatis (calitatea de cetatean roman);
3. status familiae (calitatea de sef al unei familii civile romane sau cel putin de
membru al unei asemenea familii; doar cetatenii care erau si capes familie aveau
caput complet)

Romanii au cunoscut si distinctia dintre capacitatea de folosinta si cea de exercitiu; adica

distinctia dintre capacitatea de drept si capacitatea de fapt, dar nu au avut o terminologie
speciala (art 34, 37 din NCC).

Inceputul personalitatii avea loc la momentul nasterii unei personae. In mod

exceptional, personalitatea putea incepe si anterior acestui moment din momentul conceptiei;
exceptie formulata in baza unui text al lui Paul, preluat ca atare in dreptul modern si care
spune: “Infans conceptus pro nato habetur quoties decommodis eius agitur” = copilul
conceput se considera ca si nascut ori de cate ori este vorba despre interesele sale.
Potrivit acestei exceptii, in cazul in care tatal unui copil conceput, dar nenascut, murea
inaintea nasterii copilului, dupa nastere copilul participa la succesiunea tatalui sau alaturi de
fratii sai deja nascuti. (art. 35, 36, 412 din NCC).

In ceea ce priveste incetarea personalitatii, aceasta inceta la moartea persoanei, dar si de la

aceasta regula exista o exceptie formulata in baza unui text al lui Ulpian: “Hereditas jacens
personam defuncti” = ereditatea iacenta asteptam pana ereditatea ia centul $ (reprezinta mostenirea
deschisa si neacceptata inca) prelungeste personalitatea defunctului. Problema acestei
mosteniri ridica o problema serioasa la romani deoarece, in conceptia romana, nu exista
patrimoniu fara titular, iar un bun care nu avea titular era socotit ca fiind res nullius (lucrul
nimanui) si putea fi dobandit in proprietate de catre primul venit. Pt. a evita ca patrimoniul
succesoral sa fie socotit res nullius, au considerat ca personalitatea defunctului se preungeste
si dupa moartea sa, el continuand sa ramana titularul patrimoniului, pana in momentul
acceptarii succesiunii.

SCLAVII SI OAMENII LIBERI

Distinctia esentiala in materia membrilor societatii era aceea intre oameni liberi si sclavi.
Sclavii aveau un statut juridic unitar, spre deosebire de oamenii liberi care aveau un statut
juridic neomogen. Existau mai multe izvoare ale sclaviei. Unul dintre acestea era nasterea,
care avea doua reguli:

• cu privire la copilul nascut in casatorie, se aplica regula ca acesta dobandea

conditia juridica a tatalui sau din momentul conceptiei;
• cu privire la copilul nascut in afara casatoriei, se aplica regula ca acesta dobandeste
conditia juridica a mamei sale, din momentul nasterii.

Sclavii nu se puteau casatori valabil, ceea ce insemna ca sclavia nastea in afara casatoriei,
copilul fiind mereu sclav.

Un alt izvor al sclaviei era razboiul, caci prizonierii de razboi erau vanduti ca sclavi de catre
cvestori.

Faptele pedepsite cu pierderea libertatii duceau la sclavie. Aceste fapte erau:

→ insolvabilitatea debitorului, care era executat silit prin manus iniectio;

→ furtul prins in flagrant delict;
→ dezertarea;
→ nesupusul la incorporare (in armata);
→ cazul prevazut de Claudian, prin care se mentioneaza ca o femeie libera intretinea
raporturi cu un sclav si nu le intrerupea dupa 3 somatiuni succesive, primite din
partea stapanului, devenea la randul ei sclava a acelui stapan. Acest rationament a fost
de drept civil deoarece o relatie de durata ar fi presupus nasterea unui copil. Or,
acest copil ar fi dobandit conditia juridica a mamei, ceea ce il prejudicia pe
stapan
→ escrocheria, prin care doi cetateni pretindeau ca unul dintre ei e sclav, iar celalalt sa il
vanda urmand ca dupa aceasta, pretinsul sclav sa isi redobandeasca situatia de om
liber si sa imparta banii cu vanzatorul. Romanii au decis ca pretinsul sclav sa isi piarda
calitatea de om liber, ramanand sclav.

Conditia juridica a sclavului era aceea de res, prin care stapanul putea face orice act de
dispozitie inter vivos sau mortis causa cu privire la acesta (ipotecare, gajare, vindere,
inchiriere etc), avand si dreptul de a-l pedepsi si chiar ucide in baza lui ius vitae ac necis
(dreptul de viata si de moarte).
Cu timpul, romanii au devenit mai concesivi, inclusiv in materia capacitatii juridice a
sclavilor, din interesul de a valorifica aptitudinile comerciale ale sclavilor, cu precadere
ale sclavilor proveniti din Orient, care erau buni negociatori, astfel ca au procedat la fel cum
au procedat in cazul fiilor de familie pt a le spori capacitatea juridica (a se vedea
actiunile formulare cu transpozitiune)

Sclavii au dobandit si dreptul de a detine unele bunuri (peculium = suma de bunuri asupra
carora sclavul avea exclusivitate dar care, formal-juridic apartineau lui dominus). In
fapt, dupa ce agoniseau o viata, sclavii erau dezrobiti in schimbul peculiumului.

Din texte rezulta ca sclavii erau desemnati fie cu famulus, homo, minister sau servus, toate
avand acelasi sens. (servus la familie, minister! :D .... homo :| )

Oamenii liberi

La origine, in Epoca Veche, doar cetatenii romani se bucurau de libertate, aceasta

confundandu-se atunci cu cetatenia. Ulterior, conditia juridica a oamenilor liberi s-a
diversificat spre sfarsitul Epocii Clasice, astfel ca oamenii liberi au fost impartiti in doua
categorii:

• cetateni;
• necetateni
→ latini
→ peregrini

Atat cetatenii, cat si necetatenii puteau fi ingenuni sau dezrobiti, asa cum la origine era socotit
ingenuu cel nascut din parinti care fusesera mereu liberi, ulterior sensul fiind amendat si fiind
socotit ingenuu si cel nascut din partinti liberi, chiar daca acestia, in trecut, fusesera sclavi.

In afara oamenilor liberi mai exista o categorie intermediara si din care faceau parte colonii
si oamenii liberi cu o conditie juridica speciala.

CETATENII

Cetatenii erau cei care exercitau plenitudinea drepturilor civile si politice Elementele de
identificare a cetatenilor erau numele si vesmantul.

Cetatenii aveau un nume extrem de complex, ce cuprindea trei componente: trianomina,

indicatiunea filiatiunii si indicatiunea tribala.

Trianomina avea trei componente: prenomen, cognomen si nomen gentilicium. Prenomen

era numele prin care o persoana se individualiza in sociatate. Cognomen era numele prin care
persoana se individualiza in familie si desemna, de fapt, porecla, caci romanii aveau obiceiul
de a da acelasi prenomen mai multor copii si, pt a-i distinge, ii porecleau. Nomen gentilicium
se referea la ginta din care face parte familia persoanei. Indicatiunea filiatiunii arata numele
tatalui, iar cea tribala arata tribul, in sens de cartier, in care cetateanul isi exercita dreptul de
vot.

Un exemplu de nume complet era cel al lui Cicero: Marcus (prenomen) Tullius (nomen
gentillicum) Marci filius (indicatiunea filiatiunii) Cornelia tribu (ind. tribala) Cicero
(cognomen – porecla insemnand ”bob de naut”, de la semnul distinctiv pe care il avea pe
fata).

Vesmantul era toga proprie cetateanului roman care era fie din lana alba (pt cetatenii
obisnuiti), fie purpurie (in cazul magistratilor).

Drepturile cetatenilor romani sunt magistrat si aleg sa ma casatoresc cu o politista cumparata

→ ius comerci (a face comert)

→ ius conubi (a se casatori)
→ ius sufragi (a alege)
→ ius honorum (a fi magistrat)
→ ius militiae (a face parte din politie)

Cai de dobandire a cetateniei

→ Izvorul originar de dobandire a cetateniei era nasterea - reguli pentru copil in afara
casatoriei (dobandea cond jur a mamei sale din mom nasterii) si in casatorie (conditia
jur a tatalui sau din mom conceptiunii)
→ Cetatenia se mai putea dobandi si prin beneficiul legii caci, romanii au dat unele legi
prin care au aratat ce conditii trebuie sa indeplineasca o peroana pt a deveni cetatean
roman.

De-a lungul timpului, romanii au dat mai multe legi de acordare a cetateniei. In urma
rascoalei cetatilor din Italia, cu care Roma incheiase tratate de alianta (dar care erau
tratate de subordonare), romanii s-au vazut nevoiti ca in sec. I sa dea legile Iulia si
Plautia Papiria, prin care au acordat cetatenia aproape tuturor locuitorilor liberi din
Peninsula.

Ulterior, in anul 212 imparatul Caracala a dat un edict (Constitutio Antoniniana) prin
care a acordat cetatenia tuturor locuitorilor liberi ai imperiului, masura data in scopuri
financiare (Roma se confrunta cu o acuta criza de moneda si avea nevoie de o largire a
sferei impozabile – vicessima hereditatis). Nu au dobandit cetatenia peregrinii
deditici si latinii iuniani.

→ De asemenea, cetatenia se mai putea dobandi si prin naturalizare, care intervenea

cand se dadea o lege speciala pt acordarea cetateniei unei/unor persone determinate.
→ Dezrobirea era o ultima cale de dobandire a cetateniei, unde se aplica regula ca
sclavul dezrobit dobandeste conditia juridica a stapanului sau. Exista totusi o
exceptie- sclavul care in timpul sclaviei suferise o pedeapsa pentru savarsirea unei
 fapte din cauza careia fusese ars cu fierul rosu – atunci, prin dezrobire, dobandea
calitatea de peregrin deditici.

Cauze de pierdere a cetateniei

→ Principala cauza era prierderea libertatii (nu puteai fi cetatean daca nu erai om
liber)
→ principiul inadmisibilitatii dublei cetatenii. Romanii nu admiteau ca cetateanul
roman sa mai aiba si o alta cetatenie, iar daca se intampla acest lucru, cetateanul
roman isi pierdea cetatenia in momentul dobandirii celei de-a doua cetatenii.

Exemplu: Menandru, un sclav grec luat prizonier la romani, vandut ca sclav, dar care,
fiind extrem de capabil, a fost dezrobit si a ajuns chiar senator. In aceasta calitate, el s-
a dus cu o solie la Atena, numai ca, in Antichitate, prizonierul de razboi reintors in
patrie redobandea conditia juridica de dinainte de prizonierat (principiul post-
liminium). Ajuns in Grecia, Menandru a devenit cetatean grec. Intors la Roma, a
constatat ca nu mai e cetatean roman. Motiv pentru care romanii au fost nevoiti sa dea
o lege speciala prin care sa ii acorde cetatenia (naturalizare)

→ Cetateanul roman pedepsit cu exilul isi pierdea si cetatenia, cum este cazul poetului
Ovidius.
→ cazul cetateanului roman predat dusmanului si neprimit de catre acesta. De fapt,
aici exista un artificiu juridic al romanilor: se mai intampla ca romanii sa piarda o
batalie, moment in care se incheia un tratat de pace. Atunci cand un general
venea la Roma cu un astfel de tratat, romanii nu il primeau deoarece considerau un
astfel de tratat ca fiind umilitor si il trimiteau inapoi la dusman pe generalul respectiv
cu mesajul ca ei nu inteleg sa respecte acest tratat si ca, daca doreste, dusmanul isi
exercita razbunarea asupra generalului. Adesea generalul era trimis inapoi la Roma cu
mesajul ca tratatul este valid, moment in care romanii ii retrageau cetatenia, dar cu
efect retroactiv, pt a se considera ca, in momentul incheierii acordului, generalul
nu era cetatean roman si nu putea reprezenta Roma.

LATINII

Latinii - initial, acest termen desemna atat conditia juridica, cat si conditia etnica a unei
persoane.

→ latinii veteres latini veterani Sunt cei mai vechi latini si ii cuprindeau pe vechii locuitori ai
Latiumului si care erau rude de sange cu romanii. Din aceasta cauza, acesti latini
aveau o conditie juridica mai buna decat a altor latini, deoarece beneficiau de
• ius comerci, ius conubi si ius sufragi (nu aveau ius honorum si ius militiae)
→ latinii coloniali: locuitorii coloniilor fondate de Roma in Pen. Italica pana in 268
ien
• doar ius comerci.
 → latinii iuniani: locuitorii coloniilor fondate dupa 268 ien si care erau sclavi dezrobiti
fara respectarea normelor solemne - (Legea Iunia Norbana). In ceea ce priveste
conditia juridica, ei traiau liberi, dar mureau sclavi – puteau dispune in timpul vietii
de bunuri, dar nu puteau face dispuneri testamentare. Bunurile lor reveneau
automat fostilor stapani.
• doar ius comerci
→ latinii fictivi, erau inclusi aici latinii din provincii si care aveau conditia juridica a
latinilor coloniali. Acasta categorie era rodul unei fictiuni, caci ei erau considerati rude
de sange cu romanii, desi nu aveau nicio legatura cu ei.

PEREGRINII

Peregrinii erau oameni liberi: nici cetateni, nici latini.

→ peregrini obisnuiti, care puteau aplica intre ei dreptul propriu, in relatie cu
romanii puteau aplica dr. gintilor, puteau veni la Roma si chiar deveni cetateni.
• ius comerci.
→ peregrini deditici – locuitori fara cetate, in care intrau cei care se opusesera cu arma
pretentiilor de dominatie ale romanilor (In aceeasi categorie, romanii ii cuprindeau
pe sclavii care fusesera dezrobiti, dar care suferisera in timpul sclaviei o pedeapsa
infamanta: o fapta pt care fusesera arsi cu fierul rosu.)
• isi pierdeau posibilitatea aplicarii dreptului propriu si a dr. gintilor
• nu puteau deveni vreodata cetateni
• nu puteau veni la Roma si nici macar in apropierea ei

DEZROBITII

Dezrobitii erau sclavii eliberati de stapanii lor prin realizarea anumitor forme
reglementate de dreptul roman. Dezrobirea era rezultatul unui calcul economic si nu a
generozitatii, deoarece intretinerea sclavilor devenise foarte costisitoare, iar modul in care
romanii au conceput dezrobirea arata ca acest act nu schimba statutul dezrobitilor deoarece si
dupa eliberare, sclavul ramanea dependent de fostul sau stapan, atat cu persoana, cat si
cu bunurile sale. (el devenea liber doar in rap cu tertii, nu si cu fostul sau stapan)

In terminlogia romana, dezrobitul se numea libert, iar stapanul – patron. *cat timp era
sclav, stapanul lui se numea dominus
Forme de dezrobire

Prima forma de dezrobire era dezrobirea vindicta: cu nuiaua (numita vindicta sau festuca) si
avea loc in cadrul unui proces fictiv in care dominus se prezenta cu slcavul la magistrat, in
fata caruia rostea urmatoarea formula “hunct hominem liberum esse vollo” = doresc ca acest
sclav sa fie eliberat. El isi insotea aceasta formula de efectuarea unor gesturi rituale, il
invartea pe sclav in jurul propriei sale axe (marcand schimbarea totala a conditiei juridice)
apoi ii dadea o pereche de palme (ca sa marcheze ca pana si dupa eliberare, sclavul ramanea
sub autoritatea stapanului), dupa care magistratul rostea cuvantul adico, ratificand actul
dezrobirii.

O alta forma de dezrobire era censul, care avea loc odata cu recensamantul bunurilor si al
persoanelor. Intrucat registrul de recensamant avea doua coloane: o coloana a bunurilor si alta
a persoanelor. Dezrobirea se facea prin trecerea sclavului de la rubrica bunurilor la cea a
persoanelor, sub semantura lui patronus.

Ultima forma de dezrobire era dezrobirea testamento – dezrobirea realizata printr-o clauza
mentionata in testament. Aceasta dezrobire era de doua feluri: directa (atunci cand testatorul
dispunea ca, la moartea sa, sclavul sa devina liber) si indirecta (testatorul dispunea ca un
mostenitor al sau, care devine patron, sa dezrobeasca un sclav printr-un act ulterior si
distinct de testament; pt sclav aceasta forma era mai dezavantjoasa, deoarece el ramanea
cu un patron).

Conditia juridica a dezrobitilor era exprimata prin cuvintele bona, obsecvium si opere.

Prin cuvantul bona erau desemante drepturile patronului asupra bunurilor dezrobitului,
caci vreme indelungata patronul a putut dispune liber de bunurile dezrobitului chiar in
timpul vietii acestuia – atat de puternica era legatura robiei. Ulterior, acest drept a fost
restrans, astfel ca patronul nu il putea decat mosteni pe libert numai daca el murea fara
mostenitori.

Cuvantul obsequim desemna obligatia de respect pe care dezrobitul o avea fata de fostul sau
stapan, obligatie in virtutea careia fie nu avea dreptul sa il deranjeze pe stapan prin vreun
act. De exemplu, nu avea nici macar dreptul de a-l chema in judecata pe fostul sau stapan,
fapta grav-pedepsita in caz de incalcare, patronul putand sa il ucida pe libert.

Cuvantul operae desemneaza serviciile pe care dezrobitul era dator sa le presteze in

continaure fostului sau stapan: opere oficiales (serivicii obisnuite, care nu necesitau vreo
calificare) si opera fabriles (servicii care necesitau o calificare).

La Roma era o mare onoare sa ai un cortegiu funerar impresionant. Astfel, patronus dezrobea
mii de sclavi cu conditia ca acestia sa il petreaca pe el, testator, pe ultimul sau drum. Acest
principiu contravenea principiului statului sclavagist, statul roman dand legi impotriva acestui
fenomen: legea Aelia Sentia si legea Fufia Calinia.
Prin legea Aelia Sentia cetateanul care facea dezrobirea trebuia sa aiba cel putin 20 de ani,
iar sclavii cel putin 30 de ani (varsta la care un sclav era in apusul vietii sale, avand in vedere
tratamentul barbar la care fusese supus). Se mai prevedea ca dezrobitii care suferisera o
pedeapsa infamanta nu vor deveni cetateni, ci peregrini deditici. Erau anulate acele
dezrobiri care fusesera facute ob fraudem creditorum (in frauda intereselor creditorului) –
ca sa nu plateasca impozitele pe sclavi.

Prin legea Fufia Calinia se prevedea ca testatorul poate dezrobi un numar proportional de
sclavi cu nr total de sclavi de care dispunea, dar, indiferent de nr total al sclavilor detinuti,
acest numar nu putea depasi 100 de dezrobiti.

OAMENII LIBERI CU O CONDITIE JURIDICA SPECIALA

Reprezentau o categ de persoane care nu se putea incadra in niciuna dintre categorii: formal
erau oameni liberi, dar in fapt se aflau intr-o situatie asemanatoare sclavilor. In aceasta
categorie intra mai multe subcategorii:

a. Persoanele in mancipio: aflate sub mancipium, puterea cumparatorului; pater

familias isi putea vinde fiul de cel mult 3 ori, fiecare vanzare fiind valabila pe o
perioada de 5 ani, din mom celei de-a 3-a vanzari, insa, fiul iesea de sub puterea
lui pater si ramanea sub puterea cumparatorului, potrivit Legii celor 12 table, care
cuprindea o regula potrivit careia si pater filium ter venum duuit filius a patre liber
esto (daca pater isi vinde fiul de 3 ori, fiul iese de sub puterea lui pater); atat timp cat
se afla sub puterea cumparatorului, desi formal era om liber, fiul era tratat intocmai
ca un sclav.

b. Auctorati: actori + au :( oamenii liberi care isi angajau serviciile ca gladiatori; cu

toate ca aceasta activitate era prestata de regula de catre sclavi, oamenii liberi care
acceptau sa o desfasoare erau asimilati sclavilor, chiar daca, formal, erau oameni
liberi.

c. Addicti: debitorii insolvabili, atribuiti creditorului de catre magistrati prin

pronuntarea cuvantului addico. Trebuie facuta distinctia intre 2 categ de addicti:
addicti iudicati si addicti nexi. Addicti iudicati erau cei care erau trimisi in inchisoarea
creditorului si vanduti ca sclavi daca datoria nu era platita. Addicti nexi erau acei
debitori care erau constienti de starea lor de insolvabilitate (datorie+imposibilitatea
platirii ei) => se intelegeau cu creditorul sa munceasca in contul datoriei un anumit
numar de zile. Ambele categorii erau tratate ca sclavi, desi erau oameni liberi.

d. Liber homo bona fide serviens: om liber, sclav de bunavoie. Anumite persoane, din
cauza imprejurarilor neclare in care s-au nascut, nu stiau ca sunt oameni liberi si se
manifestau ca sclavi.
 e. Redempti ab hostibus: rascumparatii de la dusmani. Cei cazuti prizonieri la inamic
erau rascumparati de prieteni sau oameni de afaceri (ratiunea: rascumparatul trebuia
sa restituie pretul rascumpararii, iar pana la plata, ramanea sub puterea
rascumparatorului, ca sclav)

COLONII

Mai exista o categorie, la limita dintre oameni liberi si sclavi: colonii. Categorii:

- Voluntari (incheiau un contract de arenda cu propr funciar)

- Siliti (prizonierii de razboi care, din sec al2lea, nu au mai fost vanduti ca sclavi pe
pietele Romei, ci repartizati direct pe mosii);
- Servi (aparuti la sf Principatului, ii cuprindeau pe acei coloni care devenisera legati de
glie si care erau instrainati odata cu mosia).

Cursul 10

Familia romana
Are un sens cu totul diferit fata de cel modern. Etimologie: famulus=sclav. A avut in timp 3
intelesuri successive:

1. Totalitatea sclavilor aflati in proprietatea aceleiasi persoane.

2. Totalitatea sclavilor si a altor bunuri aflate in proprietatea aceleiasi personae.
3. Totalitatea persoanelor si bunurilor aflate sub aceeasi putere.

Asadar, la origine, notiunea de familie se confunda cu cea de proprietate, motiv pt care nu il

traducem pe pater familias ca tata de familie, ci ca sef de familie. Pater familias putea fi si un
copil sau un barbat necasatorit, neavand o familie compusa din persoane, ci exclusiv din
bunuri.

Puterea lui pater familias

La origine, pater familias a exercitat asupra persoanelor si bunurilor din subordinea sa o

putere numita manus. Ulterior, puterea lui s-a scindat in puteri distincte:

• manus - puterea barbatului asupra femeii maritate;

• patria potestas - puterea asupra descendentilor;
• dominica potestas - puterea asupra sclavilor
• dominium – puterea asupra altor bunuri decat sclavii
• mancipium – puterea asupra fiilor de familie cumparati

Distinctia sui iuris si alieni iuris:

Sui iuris = persoanele care nu se aflau sub puterea cuiva, practic doar pater familias fiind sui
iris, fiindca sub puterea sa se afalau sotia si copiii sai. Toti ceilalti (descendentii indiferent de
grad si femeia maritata cu manus – capacitate juridica limitata) erau alieni iuris.

La moartea lui pater familias, aceste persoane devenau la randul lor sui iris, cu precizarea:
femeia maritata, desi devenea sui iris la moartea sotului ei, era pusa sub tutela rudelor
sale civile, sub pretextul pretinsei lipse de discernamant a femeilor (de fapt ca sa ramana
proprietatea la rude dupa moartea femeii). La fel, baietii in pube erau pusi sub tutela rudelor
civile.

Rudenia

Era de 2 feluri:

1. Rudenie agnatică/agnațiunea (civila): intemeiata pe ideea de putere pe care pater

familias o exercita asupra unui grup de persoane; avea o importanta speciala - numai
ea era producatoare de efecte juridice, relatia de sange fiind lipsita de asemenea
calitate. In materie succesorala, agantiunea a prezentat mult timp unicul
fundament al vocatiei succesorale, de aici si importanta ei.

Exista 3 cercuri agnatice: => mobilitatea: in functie de imprejurari, o persoana poate

apartine mai multor cercuri.
a. Primul: cei care se aflau la un moment dat sub puterea aceluiasi pater
familias: sotia, fiul, fiicele, nepotii din fiu (nu si nepotii din fiice, fiindca aceia
se aflau sub puterea tatalui lor);
b. Al doilea: cei care s-au aflat in trecut sub puterea aceluiasi pater familias,
dar care au devenit ulterior sui iuris; ex.: fratii dupa moartea tatalui lor.
c. Al treilea: cei care s-ar fi aflat sub puterea aceluiasi pater familias, daca
acesta ar fi trait la nasterea lor; ex.: nepotii nascuti dupa moartea bunicului
lor.

La limita acestui cerc, mai exista o categorie: gentilii (cei care nu puteau dovedi cu
certitudine ca fac parte din aceeasi familie, existand insa unele indicii in acest
sens –numele de ginta comun, cultul familial comun, locurile comune de
inmormantare). acesti gentili urmau a veni la mostenirea lui pater familias
doar daca nu existau persoane din primele 3 cercuri agnatice; daca erau mai
multi, ei participau in bloc la acea mostenire, toti laolalta, ca o expresie a vechii
coproprietati a vechii obsti gentilice.

2. Rudenie cognatică/cognațiunea (de sange): relatia dintre cei care aveau un autor
comun (descindau din aceeasi persoana, indiferent daca se aflau sau nu sub aceeasi
putere => cognatii nu sunt mereu si agnati);
ex.: rel dintre femeia maritata si fratele ei: femeia maritata-sub puterea sotului ei,
fratele ei-sub puterea tatalui sau => ei nu sunt agnati, dar sunt cognati.
 Exista 2 tipuri de cognatiune, in functie de izvorul ei:
a. Cognatiune reala: izvora din natura (toti cei care se trageau dintr-un autor
comun);
b. Cogantiune fictiva: izvoraste dintr-o dispozitie a Legii celor 12 table, care
prevedea ca toti agnatii devin in mod automat cognati.
Ex.: prin adoptie, adoptatul trece sub puterea adoptantului si devine astfel
agnat cu membrii familiei adoptantului; devenind agnat, prin efectul regulii
legii celor 12 table, el devine si cognat fictiv cu acestia, desi el nu e ruda de
sange cu membrii familiei adoptante. Legea celor 12 table trebuie amendata:
daca admitem ca toti agnatii sunt cognati, trebuie sa admitem ca nu toti
cognatii sunt rude de sange, pt ca unii pot fi cognati fictivi.

Puterea parinteasca (patria potestas)

Se exercita asupra fiilor, fiicelor, nepotilor din fii si sotiei. La origine, puterea parinteasca
avea doua caractere: caracterul perpetuu si caracterul nelimitat

In virtutea caracterului perpetuu, fiul de familie ramanea sub puterea lui pater pana la
moartea tatalui sau, ceea ce inseamna ca la romani nu exista majoratul de drept privat (erai
minor pana murea tatal tau), pt ca filius ramanea sub puterea lui pater atat timp cat acesta
traia. Fiind alieni iuris, avea o capacitate juridica limitata in tot acest rastimp: nu avea
patrimoniu, nu putea incheia acte juridice chiar daca era senator, pretor sau consul. Dar nu
intotdeauna prin moartea lui pater familias o persoana devenea sui iuris, caci daca
nepotul se afla sub puterea bunicului, la moartea bunicului el ramanea alieni iuris, pt ca
devenea sui iuris tatal sau.

In virutea caracterului nelimitat, puterea lui pater familias se exercita atat asupra persoanei
cat si asupra bunurilor lui filius.

→ In virtutea puterii asupra persoanei lui filius, pater familias avea mai multe drepturi
asupra persoanei fiului:
- Dreptul de a-l ucide (ius vitae necisque –drept de viata si de moarte)
- Dreptul de a-l vinde
- Dreptul de expozitiune – dr de a-l abandona dupa nastere daca nu-l recunostea (drept
pe care il putea exercita in primele 8 zile de la nasterea copilului, ridicandu-l in mod
simbolic in brate, daca nu, il abandona in prezenta martorilor intr-un loc viran)
- Dreptul de abandon noxal (noxae deditio) – dreptul de a-l abandona pe fiu in
mainile victimei delictului comis de fiu pt ca victima sa-si poata exercita dreptul de
razbunare asupra fiului delincvent
→ In ceea ce priveste puterea asupra bunurilor lui filius, tot ceea ce dobandea fiul in
timpul vietii lui pater familias, intra automat/de drept in patrimoniul lui pater
familias. Ulterior, filius a dobandit dreptul de a incheia unele acte juridice ca sa poata
functiona ca un instrument al lui pater, pe considerentul ca imprumuta personalitatea lui
pater.
Aceasta putere odinioara absoluta cunoaste transformari in timp

In epoca clasica
- sefii de familie care-si ucideau fiii sufereau consecinte: erau pedepsiti cu o pedepsa
publica, de regula exilul;
- iese din uz vanzarea fiilor de familie; apare contractul de locatiune de servicii ale
lui filius. ca inchirierea (putea sta mai mult de 5 ani => $$$$);
- se mentin dr de expozitiune si cel de abandon noxal;
- in privinta bunurilor lui filius, situatia lui se imbunatateste, caci, din vremea
imparatului August, filius dobandeste dreptul de a avea un peculium, dar numai
cu conditia de a fi militar inrolat in legiuni (17-46 de ani poti detine bunuri
peculium castrense) -> acte de dispozitie inclusiv pt cauze de moarte;
- filius dobandeste dr de a incheia acte juridice in nume propriu in 5 cazuri
determinate;

In epoca postclasica, puterea lui pater familias asupra lui filius dispare aproape
total, retinandu-si o semnificatie mai mult formala

Puterea parinteasca se putea dobandi pe doua cai

→ Pe cale naturala, puterea parinteasca se dobandea prin casatorie.

→ Pe cale artificiala, ea putea fi dobandita fie prin adoptiune, fie prin adrogatiune, fie
prin legitimare.

Incetarea puterii parintesti se produce la moartea lui pater familias sau a lui filius, sau in
cazul trecerii lui filius sub o alta putere (vandut de 3 ori), prin pierderea unui element al
personalitatii lui filius sau prin emancipare.

♥ CASATORIA ♥
(cale naturala de dobanidre a puterii parintesti)

Reprezinta actul juridic prin efectul caruia femeia cadea sub puterea barbatului. Aceasta
forma de casatorie a fost “casatoria cu manus” și a fost timp de cateva secole singura forma de
casatorie cunoscuta de roman.

Catre sfarsitul republicii insa, in conditiile expansionismului roman, romanii au intrat in

contact cu alte culturi si civilizatii si s-au imbogatit. In conditiile de opulenta si de receptare a
influentelor straine, in mod fatal, femeile romane au devenit iubitoare de lux si dornice de
autonomie. => Ei au inceput sa evite din ce in ce mai frecvent casatoriile, preferand
uniunile de fapt, concubinatele; fenomen care a luat proportii ingrijoratoare caci punea in
pericol familia romana ca institutie structurala a societatii romane

Romanii au devenit mai concesivi si au creat o noua forma de casatorie, si anume casatoria
fara manus, prin efectele careia femeia nu mai cadea sub puterea sotului sau, ramanand sub
puterea lui pater familias de origine; daca pater familias de origine nu mai traia, ramanea
sub tutela bunicului. Daca era sui iuris si nu se afla sub puterea nimanui, ea ramanea sub
autoritatea tutorilor ei (rude civile).

CONDITIILE DE FORMA

Conditiile de forma ale casatoriei depind de tipul de casatorie:

a) Casatoria cu manus cunostea 3 forme de realizare :

Confarreatio con fare, atio??? – cum fara, ațio??

Era cea mai veche forma de casatorie, fiind rezervata exclusiv patricienilor. Ceremonialul
acestei casatorii presupune prezenta lui pontifex maximus, a flaminului lui Jupiter si a 10
martori cetateni romani.

Cu prilejul ceremonialului se aducea ofranda zeului Jupiter sub forma unei paini
confectionate dintr-o faina speciala = farreus panis. Viitoarea sotie purta un val rosu pe cap
in semn de supunere fata de zeul Marte care, printre alte atributiuni, o avea si pe aceea de
ocrotire a casatoriei.

Intrucat plebeii nu aveau acces la aceasta forma de casatoriei, ei s-au vazut nevoiti sa traiasca
mult timp in uniuni nelegitime, neexistand alta forma de casatorie; la protestele lor, in cele
din urma a fost creata o noua forma de casatorie cu manus – usus

Usus (casatoria cu usu)

Se realiza prin coabitarea timp de 1 an a sotilor, interval dupa care femeia cadea automat
sub puterea barbatului. In decursul acestui an, femeia beneficia de ius trinoctii (dr celor 3
nopti) in sensul ca, daca ea lipsea din domiciliul comun trei nopti consecutive, termenul
se intrerupea, iar daca viitorii soti persistau in intentia de a se casatori si dupa aceasta
escapada, trebuia sa treaca un nou termen de un an

Dupa aparitia mancipatiunii fiduciare, care era o aplicatie a mancipatiunii (forma originara a
vanzarii in dr roman), a aparut o noua forma de casatorie cu manus = Coemptio

Coemptio cu emptio, cu golitul buzunarelor

Reprezenta autovanzare fictiva prin intermediul mancipatiunii a viitoarei sotii catre

viitorul sot, pt pretul simbolic de 1 sesterț.

b) Casatoria fara manus

Nu presupunea nicio conditie de forma, ci doar simpla instalare a femeii in casa

barbatului “Deductio mulieris in domum mariti”, prilej cu care se organiza un banchet.
CONDITIILE DE FOND

Conditiile de fond ale casatoriei sunt comune pt ambele tipuri de casatorie, iar acestea erau in
nr de trei:

o Connubium
o Consimtamantul
o Varsta

Connubium

Era susceptibil de doua sensuri, anume un sens general care desemna aptitudinea unei
persoane de a incheia o casatorie valabila potrivit dr privat roman, dar exista si un sens
subiectiv/relativ care desemna aptitudinea a doua persoane determinate de a se casatori
intre ele (nu toti cei ce aveau connubium se puteau casatori pt ca existau piedici la casatorie)

Piedicile la casatorie erau: Rudenia, Alianta, Conditia sociala

Rudenia: in materia casatoriei nu se face distinctia intre agnatiune si cognatiune, ceea ce

inseamna ca in mod exceptional in aceasta materie, rudenia de sange produce efecte juridice.
Rudenia este de doua feluri:

o Gradele de rudenie la rudenia in linie directa (descendenta si ascendenta) se stabilesc

numarand generatiile care despart persoanele care ne intereseaza. Ex: Primus ->
Secundus -> Tertius (tata- fiu = gr I, bunic-nepot = gr II ) - piedica la casatorie la
infinit (indif de gr de rudenie)

o Rudenia in linie colaterala este rudenia intre persoanele care desi nu descind unele
din altele au un autor comun, iar aici gradele de rudenie se stabilesc numarand
generatiile de la prima persoana care ne intereseaza pana la autorul comun si de acolo
coborand pana la urmatoarea persoana care ne intereseaza. Ex: fratii – rude colaterale
de gradul II , verii primari – rude de gradul IV. Deci quartus si secundus, unchiul si
nepotul, sunt rude de gradul III. - piedica la casatorie pana la gr IV timp indelungat,
pana in timpul imparatului Claudiu care a admis casatoria intre colateralii de gr
III dintr-un interes personal, pt a se casatori cu nepoata sa Agripina.

Alianta/afinitas = relatia dintre un sot si rudele celuilalt sot. Este:

o Directa a fost piedica la casatorie, un barbat neputandu-se casatori cu fiica fostei

sale sotii.

o Colaterala nu a fost la romani piedica la casatorie, in sensul ca un barbat se putea

casatori cu sora fostei sale sotii.

Conditia sociala era si ea piedica la casatorie, caci mult timp nu a fost permisa casatoria
intre ingenui si dezrobiti.
Consimtamantul (affectio maritalis)

o In vechiul dr roman, daca viitorii soti erau alieni iuris, nu era necesar consimtamantul
lor, fiind suficient consimtamantul celor doi patres familiae.
o daca viitorii soti erau sui iuris, era necesar consimtamantul lor. La femei insa era
necesar si consimtamantul tutorelui lor.
o in epoca clasica, chiar daca viitorii soti erau alieni iuris, era necesar si
consimtamantul lor.

Varsta

A fost a treia conditie pt casatoria fara manus ce a generat indelungi discutii intre sabinieni si
proculieni, controversele pe aceasta tema fiind curmate de imparatul Justinian, care a decis
ca varsta minima pt casatorie = 12 ani pt fete si 14 ani pt baieti. Pentru ca oamenii erau
oameni practici si doreau producerea de razboinici, in cazul baietilor nu se declarau multumiti
cu varsta minima si solicitau si o prealabila cercetare corporala.

EFECTELE CASATORIEI

casatoria cu manus , prin efectul trecerii femeii sub puterea barbatului, ea intra in relatii
de agnatiune cu acesta si cu familia acestuia. Era insa posibil ca pater familias al familiei
sotului sa fie tatal acestuia (viitorul sot sa fie alieni iuris), dar intrucat nu tatal socru se
casatorea cu nora, puterea desemnata prin cuv manus era dobandita de viitorul sot, si nu
de tatal sau => era posibil ca manus sa fie dobandita si de o persoana alieni iuris.

In raporturile cu sotul sau, femeia este considerata o fiica a acestuia (loco filiae mariti),
iar in raport cu copiii sai, este considerata o sora a acestora (loco sororis), nepoata lui
pater familias.

Devenind agnata cu familia sotului, agnatiunea femeii cu familia de origine se rupe,

ramanand numai in relatii de cognatiune. Nemaifiind agnata cu familia de origine, pierde
si dr de mostenire in acea familie. Devenind agnata cu aceasta noua familie, capata aici
drepturi succesorale. La moartea sotului ea vine la succesiunea lui in calitate de fiica, alaturi
de copiii sai si in parti egale cu acestia. Daca moare un copil de-al sau ea vine la succesiunea
acestuia in calitate de sora.

Devenind agnata cu noua familie, femeia devine totodata, in virtutea Legii celor XII table, si
cognata fictiva cu aceasta.

casatoria fara manus , in cadrul acesteia, dpdv civil, femeia este socotita o straina, atat
fata de sotul ei, cat si fata de proprii sai copii, caci ea, ramanand sub puterea lui pater
familias de origine nu devine agnata nici cu sotul si nici macar cu propriii sai copiii. Ea
ramane si agnata si cognata cu vechea familie si este doar cognata cu copiii sai, dar fara
efecte juridice in materie succesorala, caci ea nu vine nici la mostenirea copiilor sai, nici la
cea a sotului ei. Ea participa in schimb la succesiune in familia de origine.

ADOPTIUNEA
(cale artificiala de dobanidre a puterii parintesti)

Reprezinta actul juridic prin efectele caruia un fiu de familie trece de sub puterea unui
pater familias sub puterea altui pater familias.

Este o creatie a jurisprudentei romane, creatie realizata prin interpretarea regulii Legii celor
XII Table privitoare la vanzarea fiului de familie. In conceptia legii celor XII Table, pt a iesi
definitiv de sub puterea lui pater, filius trebuia vandut de 3 ori, el iesind de sub puterea lui
pater din momentul celei de-a treia vanzari.

Adoptiunea presupunea ca filius sa nu se mai afle sub puterea lui pater familias de origine,
dar aplicarea regulii Legii celor XII Table ar fi insemnat ca pentru realizarea adoptiunii ar
fi fost necesar un termen de 10 ani (doua vanzari – o data 5 ani, se intorcea, a doua oara 5 ani,
se intorcea – a treia oara il pierdea) ori acesta era un timp inacceptabil de lung => intervine
jurisprudenta si interpreteaza regula in sensul ca cele 3 vanzari ale lui filius pot avea loc in
aceeasi zi daca sunt insotite de 2 dezrobiri succesive. (pater vindea, cumparatorul il
dezrobea. pater vindea iar, cumparatorul il dezrobea iar. pater vindea a treia oara si era gata)

Actul adoptiunii cunostea 2 etape :

- Faza I = 3 vanzari + 2 dezrobiri succesive; dupa cea de-a 3-a vanzare filius ramanea
definitiv sub puterea cumparatorului.

- Faza II = proces fictiv (in iure cessio, jurisdictie gratioasa) desfasurat intre adoptant
in calitate de reclamant si cumparatorul fiului de familie, in calitate de parat;
adoptantul afirma in fata magistratului ca fiul ii apartine, afirmatie fata de care paratul
tacea -> magistratul ratifica declaratia reclamantului prin addico, consfintind astfel
actul adoptiunii

Realizarea unei adoptiuni presupunea insa intrunirea unor conditii cumulative :

- Adoptantul sa fie el insusi pater familias

- Sa existe un consimtamant al adoptantului si al lui pater familias de origine
- Intre adoptant si adoptat trebuia sa existe o diferenta de varsta de cel putin 18 ani pt
ca se urmarea ca prin adoptiune sa se realizeze conditiile unei filiatii firesti

Prin efectul adoptiunii, adoptatul devenea agnat cu familia adoptantului si cu acesta; devenind
agnat cu noua familie, el dobandea drepturi succesorale in aceasta si isi pierderea dr
succesorale fata de familia de origine cu care ramanea numai in relatii cognatice.
 ADROGATIUNEA

(cale artificiala de dobanidre a puterii parintesti)

In sens larg, actul adoptiunii il include si pe cel al adrogatiunii, adrogatiunea putand fi definita
drept actul juridic prin care o persoana sui iuris trece sub puterea altei persoane sui iuris
(un pater familias trece sub tutela unui alt pater familias).

In epoca veche actul adrogatiunii a fost utilizat in scopul crearii de mostenitori pe cale
artificiala. Intrucat adrogatul era un sui iuris, si deci avea patrimoniu, exista riscul ca
adrogantul sa doreasca in realitate sa se imbogateasca de pe urma adrogatiunii, motiv pt
care, prealabil incuviintarii adrogatiunii, era necesara realizarea unei anchete de catre
pontifi care sa verifice care e scopul real al adrogatiunii intentionate. Daca scopurile erau
favorabile, adrogatiunea se vota de catre comitia curiata, intocmai ca si o lege.

In dreptul clasic s-a ajuns ca adrogatiunea sa se realizeze sub forma unui rescript
imperial (constitutiune).

Spre sfarsitul republicii, actul adrogatiunii capata chiar si conotatii politice, caci au fost
frecvente cazurile in care patricienii, din dorinta de a candida la tribunat, se vedeau siliti sa
acceada la calitatea de plebeu. Unii patricieni se lasau adrogati de plebei pt a dobandi
conditia de plebeu si a putea candida la tribunat.

Ex: Clodius, la sugestia lui Caesar s-a lasat adrogat de plebeul Fonteius pt a candida la
tribunat.

Prin efectul adrogatiunii, adrogatul se transforma din persoana sui iuris in persoana alieni
iuris si nu mai are in consecinta patrimoniu propriu, caci fostul sau patrimoniu se absoarbe in
patrimoniul adrogantului. Prin efectul adrogatiunii el devine agnat cu adrogantul si cu familia
acestuia, capata deci drepturi succesorale, mostenind la moartea acestuia patrimoniul din
care face parte si fostul sau patrimoniu.
 LEGITIMAREA
(cale artificiala de dobanidre a puterii parintesti)

Reprezenta actul juridic prin efectele caruia copilul nascut in afara casatoriei este asimilat
celui legitim

Se putea produce in 3 moduri:

Prin oferta facuta senatului municipal (oblatiune la curie). In acest scop, tatal natural
trebuia sa il ridice pe fiul sau la rang de decurion, adica de membru al senatului
municipal, si totodata sa-l inzestreze cu o suprafata de pamant de 20 de iugare (1 iugar = ½
ha).

Aceasta modalitate a capatat amploare in perioada in care in conditiile crizei economice de la

Roma, impozitele erau din ce in ce mai greu de perceput, iar strangerea impozitelor se
realiza prin intermediul decurionilor, care raspundeau cu averea proprie in cazul in
care nu colectau suma stabilita. Astfel, functia de decurion a inceput sa fie tot mai evitata,
or, aceasta forma de legitimare era practic o forma de recrutare a decurionilor

Prin casatoria subsecventa - in cazul in care parintii naturali se casatoreau => copilul nascut
in afara casatoriei dobandea automat conditia unui copil din casatorie. Existau si situatii in
care parintii nu se puteau casatori, fie din pricina ca unul din ei a decedat, fie din pricina ca
mama ducea o viata imorala, caz in care se putea recurge la o a treia forma de legitimare

Prin rescript imperial la care se recurgea ori de cate ori parintii naturali nu se puteau
casatori.

Iesirea de sub puterea parinteasca

 EMANCIPAREA
Reprezenta actul juridic prin care o persoana alieni iuris devine sui iuris. Ca si adoptiunea,
emanciparea este o creatie a jurisprudentei romane, realizata tot prin interpretarea aceleiasi
reguli a Legii celor XII Table privind vanzarea fiului de familie. Are tot doua faze, ca si
adoptiunea:

a) Faza I : 3 vanzari + 2 dezrobiri succesive (identica cu faza I a adoptiunii)

b) Faza II: o dezrobire vindicta, o a treia dezrobire cu efecte diferite de primele doua:
(prin efectul primelor 2 dezrobiri filius revenea sub puterea lui pater) in virtutea celei
de a 3-a dezrobiri el iese de sub puterea cumparatorului si devine sui iuris

Prin efectul emanciparii se rup legaturile agnatice dintre emancipat si familia de origine, ceea
ce inseamna ca el isi pierde drepturile succesorale in acea familie. Ramanea cognat, dar nu
era agnat, nemaiaflandu-se sub puterea cuiva. Totusi, pretorul a considerat ca este inechitabil
ca emancipatul sa nu participe la succesiunea fostului pater alaturi de fratii sai, motiv pt care
in urma realizarii unei reforme, s-a ajuns ca emancipatul sa participe la succesiune
alaturi de fratii sai, cu conditia insa de a face o collatio bonorum/ emancipati (a face un
aport al bunurilor sale proprii la masa succesorala. Asadar, emancipatul care dorea sa
participe la mostenirea lui pater, trebuia sa aduca la mostenire toate bunurile pe care el le
detinea in calitate de sui iuris, pt ca altfel ar fi fost inechitabil ca el sa participe la mostenire
alaturi de fratii sai care fiind alieni iuris nu avusesera bunuri. Desigur ca realizarea acestei
collatio emancipati era facultativa pt emancipat, caci daca nu dorea sa participe la mostenire
nu era nevoie sa faca aceasta aportare de bunuri.

Cursul 11

CAPITIS DEMINUTIO

Reprezenta desfiintarea lui caput (a capacitatii juridice sau a personalitatii) si

dobandirea unui nou caput. Putea imbraca la romani 3 forme :

• Capitis deminutio maxima = pierderea tuturor elementelor personalitatii (cazul

cetateanului care isi pierde libertatea)

• Capitis deminutio media = pierderea cetateniei romane (status civitatis), cum se

intampla daca cetateanul roman devenea peregrin sau latin

• Capitis deminutio minima = pierderea unor dr de familie -> dispareau unele dr de

familie, fiind posibil ca in anumite imprejurari sa se dobandeasca altele in loc. Exista
trei ipotze posibile:
 1. Cazul emancipatului – prin emancipare sufera o capitis deminutio caci pierde
drepturile din fam de origine, avand in schimb avantajul cresterii capacitatii
sale juridice, caci el din alieni iuris devine sui iuris
2. Cazul adoptatului – prin adoptiune pierde dr de familie in fam de origine, dar
dobandeste in loc altele noi in familia adoptantului; capacitatea sa juridica insa
ramane neschimbata, caci el ramane alieni iuris. se schimba doar pater
familias
3. Cazul adrogatului – conditia juridica scade prin efectul adrogatiunii chiar daca
prin aceasta dobandeste dr de familie pe care nu le avea, caci el se transforma din
sui iuris in alieni iuris

De aceea nu traducem capitis deminutio asa cum rezulta dintr-o traducere literala, caci ar
insemna micsorarea capacitatii, termenul corect fiind cel de desfiintare a personalitatii, caci
vechea personalitate se desfiinteaza, dobandindu-se una noua care poate fi mai
buna/mai rea/la fel cu vechea personalitate

PERSOANA JURIDICA

Era o colectivitate ce dispune de o anumita capacitate juridica si de un patrimoniu propriu ,si

care dobandeste drepturi si isi asuma obligatii independent de membrii care o compun
(personalitate, patrimoniu, drepturi, obligatii)

Sub aspect terminologic, persoanele juridice erau cunoscute de romani sub denumirea de
corpora/universitates, iar cele mai importante persoane juridice la romani erau:

→ Statul roman (cea mai veche pers juridica, patrimoniu in care intra ager publicus si
aerarium –tezaur-, care avea debitori si care putea primi mosteniri in cazul in care
acestea erau vacante)
→ Coloniile si municipiile
→ Asociatiile de publicani (societates publicanorum) – repr asociatiile care luau in
arenda sarcina strangerii impozitelor statului roman ce ai in buzunar sunt publicani $, da-mi-i
→ Biserica – dupa edictul de la Milan
→ Corporatiile (collegia) – asociatii private constituite pe diverse criterii, prin simpla
manifestare de vointa a membrilor lor;
o unele mascau curente si orientari politice adverse titularilor puterii, motiv pt care
s-au luat masuri de limitare a activitatii acestora (Caesar a desfiintat toate pers
juridice private cu exceptia celor care datau din epoca foarte veche, iar August a
hot ca nu este posibila constituirea unor asociatii fara a exista un acord prealabil
din partea Senatului Romei)

TUTELA SI CURATELA
Reprezentau institutii juridice destintate asigurarii protectiei incapabililor de fapt.
Incapabilii de fapt erau acele persoane care dispuneau de capacitate de drept, aveau
personalitate / caput, dar nu aveau discernamant sau reprezentarea urmarilor faptelor lor. Ex:
nebunii, varstnicii, risipitorii.

Atat tutela, cat si curatela au fost insa la origine mecanisme de protejare a intereselor rudelor
civile si nu ale incapabililor, caci rudele civile, agnatii, aveau interese patrimoniale legate de
controlul realizat asupra unui incapabil, deoarece in lipsa unui asemenea control exista riscul
ca incapabilul care dispunea de bunuri proprii sa faca acte necugetate cu privire la bunurile
din patrimoniu, care sa conduca la saracirea acestui patrimoniu si care implicit sa
afecteze interesele rudelor civile care urmau sa vina la mostenirea lui.

Dovada a faptului ca la origine tutela si curatela au fost insitutii de protejare a intereselor

agnatilor incapabilului, este faptul ca incapabilul care nu avea agnati nu avea nici tutore.
Daca un incapabil avea mai multi agnati, tutela se acorda agnatilor in ordinea in care
acestia urmau sa vina la mostenire.

Spre sfarsitul epocii vechi asistam la transformarea tutelei dintr-o institutie in interesul
agnatilor, intr-o institutie de protejare a incapabililor, schimbare ilustrata de o definitie
celebra data tutelei de catre Servius Sulpicius: “Tutela est vis ac potestas in capite libero ad
tuendum eum qui proper aetatem suam sponte se defendere nequit” – Tutela este o forta si o
putere asupra acelei persoane libere care din pricina varstei nu se poate apara singura.

Definitia cuprinde doua parti contradictorii,caci prima parte, pana la ad tuendum releva
functia originara a tutelei, si anume aceea de a fi o forta si o putere in interesul agnatilor, pe
cand cea de-a doua parte a definitiei releva transformarea acestei functii intr-una realizata in
interesul incapabilului.

TUTELA problema era ca nu mai aveau pater familias (nu puteau ramane sui iuris femeile si baietii <14)

Felurile tutelei se realizeaza dupa 2 criterii :

- dupa persoanele puse sub interdictie

- dupa modul de acordare a tutelei

a) Dupa persoanele puse sub interdictie, exista 2 forme de tutela

a. Tutela impuberului sui iuris - la moartea tatalui/bunicului, copilul sub 14
ani era pus sub tutela agnatilor; dura pana cand implinea 14 ani
b. Tutela femeii sui iuris – la moartea sotului sau, era pusa sub tutela perpetua
a agnatilor

Imparatul August a creat asa numitul ius liberorum prin care a desfiintat
tutela pt ingenua cu 3 copii si dezrobita cu 4 copii, considerand pe buna
dreptate, ca o femeie care isi poate creste singura 3/4 copii are si
discernamantul necesar pt a isi administra singura bunurile. In anul 410 en, ius
liberorum a fost generalizat => desfiintarea tutelei pt femeile sui iuris
 b) Dupa modul de deferire, tutela este de 3 feluri:
a. Legitima – tutela reglementata de Legea celor XII Table si acordata agnatilor
incapabilului
b. Testamentara – tutela realizata printr-o clauza introdusa in testament prin care
testatorul desemna un tutore pt cazul in care el ar muri inainte ca filius sa
implineasca 14 ani si prin care putea desemna un tutore si pt sotia sa
supravietuitoare
c. Dativa – creata prin legea Atilia (sec II en): se acorda tutela de catre
magistrat in situatia in care nu exista nici tutela legitima nici testamentara
, situatia in care incapabilul nu avea agnati si nici nu ii fusese desemnat un
tutore prin testament => releva fct de protectie a incapabililor

Modurile de administrare a tutelei :

- Negotiorum gestio
- Auctoritatis interpositio

Negotiorum gestio gestiune de afaceri= procedeul de administrare a tutelei pe perioada pe care

pupilul era infans (< 7 ani).

In cadrul acestui procedeu tutorele era indreptatit sa realizeze orice fel de acte cu privire
la bunurile pupilului, inclusiv acte de dispozitie, acte pe care tutorele le incheia in numele
sau, si nu in numele pupilului pt ca pupilul, neavand capacitate, nu avea nici capacitatea de a
da imputernicire.

La sfarsitul perioadei de tutela, intre tutore si pupil avea loc o reglementare de conturi, in
cadrul careia tutorele dadea socoteala despre cum a administrat bunurile pupilului.

Auctoritatis interpositio = procedeu utilizat pt administrarea bunurilor pupilului > 7 ani si

care se putea exprima corect

In cadrul acestui mod de administrare, tutorele avea doar rolul de a completa

personalitatea pupilului, asistandu-l la incheierea actelor, acte pe care de data aceasta
pupilul le incheia in numele sau propriu. Aceasta asistare a pupilului nu trebuie inteleasa
insa ca o confirmare/ratificare a actelor incheiate de pupil.

CURATELA

Curatela = procedeu juridic de protectie a celor loviti de incapacitati accidentale they need
curing (tutela se adresa incapacitatilor considerate firesti, ex varsta, femeia)

Una din cele mai vechi curatele era curatela alienatului (perioada Legii celor XII Table), insa
in decursul timpului nr curatelelor a crescut foarte mult, pt ca si incapacitatile accidentale erau
numeroase. Cele mai importante cazuri de curatela sunt :

- curatela nebunului (furiosus)

 - curatela risipitorului (prodigus) prodigy at spending
- curatela minorului de 25 ani (0-7 = infans, 7-14 impuber, 14-25 minor) ->
discernamant atenuat pana la 25 ani

Felurile curatelei sunt urmatoarele:

- Curatela legitima, reglementata de lege

- Curatela dativa, acordata de magistrat

! Nu exista curatela testamentara,potrivit principiului Curator testamento non datur.

modul de administrare a curatelei , spre deosebire de tutela, este unul singur,

negotiorum gestio.

Obligatiile curatorului (negotiorum gestor) fata de cel pus sub curatela erau reglementate
dupa regulile ce guvernau gestiunea de afaceri (act/fapt juridic licit care produce efecte
juridice similare cu cele generate de contractul de mandat).

BUNURILE

Erau lucrurile susceptibile de insusire, de apropriere, sub forma dreptului de proprietate.

In terminologie romana, cuvantul res desemna atat lucrurile in general, cat si lucrurile la
care se refera un raport juridic si pe care noi le denumim bunuri.

Romanii faceau clasificarea lucrurilor si nu a bunurilor, considerand nu foarte gresit ca

diviziunea lucrurilor o include si pe aceea a bunurilor, deoarece in raport de imprejurari
practic orice lucru poate deveni un bun.

Strans legat de notiunea de bun este si conceptul de patrimoniu, care in dreptul modern
desemneaza totalitatea drepturilor, datoriilor si sarcinilor cuiva, care sunt susceptibile de
o valoare pecuniara. Romanii nu au ajuns din capul locului la acest concept:

→ la origine, romanii desemnau patrimoniul prin termeni precum familia, pecunia, vite,
reduceau patrimoniul la suma lucrurilor corporale pe care acesta le cuprindea
→ in epoca clasica Cuvantul patrimonium apare, intr-un sens apropiat de cel modern.
→ in epoca postclasica, patrimoniul era desemnat prin termenul de substantia.

clasificari

Diviziunea fundamentala a lucrurilor in conceptie romana era aceea in:

o res in patrimonio Lucruri patrimoniale – acele lucruri care puteau forma obiect al
proprietatii private
 o res extrapatrimonium Lucruri nepatrimoniale – erau lucrurile care nu erau
susceptibile de apropriere sub forma proprietatii private, fie datorita naturii lor (ex:
cerul, aerul, stelele), fie datorita destinatiei (ex: zidurile cetatii, templele, lucrurile de
cult, lex religiosae in general),

romanii faceau clasificarea lucrurilor patrimoniale in cadrul carora identificau mai

multe categorii:

- Cea mai veche clasificare (adoptata in Legea celor XII table) dupa criteriul naturii
economice:
o Res mancipi – considerate a fi mai valoroase/pretioase, motiv pt care ele au
mai fost denumite si pretiosiores: sclavii, vitele si pamantul Romei
o Res nec mancipi – mai putin valoroase: banii, solul italic si toate celelalte
lucruri.

- O alta clasificare :
o Res corporales – acelea care puteau fi atinse cu mana, intrucat aveau o forma
materiala
o Res incorporales – neavand o forma materiala, nu puteau fi atinse cu
mana/pipaite

Romanii considerau dreptul de proprietate ca fiind un lucru corporal.

Aceasta conceptie se datoreaza unei atitudini fetisiste a romanilor fata de
proprietate, caci in virtutea unei asemenea atitudini, romanii confundau dreptul
de proprietate cu obiectul acestui drept, confuzie care se manifesta si pe plan
terminologic , caci ei nu spuneau am un drept de proprietate asupra unui
bun, ci spuneau haec res mea est (acest lucru este al meu), confundand
dreptul cu obiectul.

- O alta clasificare:
o Res mobiles (mobile) – acele lucruri care se puteau misca fie prin putere
proprie, fie printr-o forta exterioara lor, fara a-si pierde sau schimba identitatea
o Res soli (imobile) –isi schimbau forma si deci isi pierdeau identitatea daca erau
mutate.

- O alta clasificare:
o Genera (lucruri de gen) – acele lucruri care se identifica prin trasaturi proprii
categoriei din care fac parte (ex: graul, aurul, sclavii)
o Species (lucruri individual determinate) – se individualizeaza prin trasaturi
proprii numai lor (ex: sclavul Paulus, fondul cornelian – terenul apartinand
gintii Cornelia)

Important de precizat ca incadrarea unui bun in una din categorii nu reprezinta

structura intima a lucrurilor, ci vointa partilor contractante, asa cum se
 manifesta aceasta vointa in cadrul raportului juridic (de ex, daca doua parti
incheiau un contract de vanzare avand ca obiect 10 sclavi, notiunea de sclav
nefiind insotita de vreun determinativ, atunci acel contract avea ca obiect
lucruri de gen; daca sclavii erau precizati numele lor, contractul avea ca obiect
lucruri individual determinate)

Aceasta distinctie intre genera si species prezinta importanta capitala in

materia riscurilor in contracte, astfel, daca lucrul datorat de debitor era un
lucru de gen, iar acesta pierea ca urmare a interventiei unui caz fortuit
(eveniment independent de culpa debitorului si dincolo de controlul acestuia),
atunci debitorul nu era exonerat de obligatia de predare a sclavului, caci
functiona principiul genera non pereunt – lucrurile de gen nu pier, el fiind
tinut sa dea creditorului in continuare un alt lucru de acelasi gen; daca obiectul
obligatiei era un lucru species care pierea, atunci debitorul era exonerat de
obligatie precum si de raspundere pt neexecutarea acesteia

- O alta clasificare (este vorba de caracterul periodicitatii):

o Fructe – lucrurile produse de un alt lucru in mod periodic, conform destinatiei sale
economice si fara a-i consuma substanta. Erau de trei feluri :
▪ Naturale = Nu necesita pt aparitie interventia muncii omului
▪ Industriale = necesita interventia muncii omului pt a putea aparea (ex:
vinul,lana)
▪ Civile = fructe ce se produceau ca urmare a actelor juridice civile (ex:
chiriile, arenzile, dobanzile)
o Produse – lucruri produse de un alt lucru, dar carora le lipsea caracterul
periodicitatii (ex: materialul lemnos exploatat in padure, prasila/copiii sclavilor)

- O alta cclasificare:

o Res quae pondere numero mensurave constant - lucrurile care se numara,

masoara si cantaresc

In categoria acestor lucruri intra acelea care pot fi inlocuite unele prin altele, si pe
care noi astazi le denumim fungibile. Desi de cele mai multe ori lucrurile acestea se
identifica prin trasaturile de gen, ele nu se suprapun, deoarece difera criteriul de
incadrare a acestora in categorii. La lucrurile de gen, vointa partilor contractante e
cea care determina calificarea, pe cand in cadrul lucrurilor care se cantaresc,
numara si masoara criteriul il reprezinta practicile si uzantele comerciale.

o Res extrapatrimonium (lucruri extrapatrimoniale) - lucruri care nu puteau intra in

propr cuiva, fie dat naturii lor (aerul, cerul, stelelor), fie dat destinatiei (zidurile
cetatii, templele si in gen lucrurile de cult).

Moduri de stapanire a lucrurilor

Un lucru poate fi stapanit sub 3 forme:

- titlul de posesiune
- titlul de detentiune
- titlul de proprietate

Posesiunea (possessio) = stare de fapt ocrotita juridic constand in stapanirea materiala a unui
lucru. Reprezinta o exteriorizare a proprietatii, un exercitiu al actelor materiale specifice
dreptului de proprietate. Ea este socotita a fi o exteriorizare a proprietatii deoarece de cele mai
multe ori insoteste dreptul de proprietate, un posesor fiind prezumat ca este si proprietarul
lucrului in cauza. Prezumtia este insa una relativa caci sunt si situatii in care posesia nu este
legata si de calitatea de proprietate, caz in care vom avea un proprietar neposesor si un
posesor neproprietar.

Proprietatea este asadar un drept, pe cand posesiunea este un simplu fapt, o simpla
stapanire de fapt asupra unui lucru. Desi prin sine acest fapt ar trebui sa se gaseasca in afara
domeniului dreptului, el prezinta o importanta cu totul aparte, ceea ce a condus la ocrotirea
acestui fapt pe cale legala, acordandu-i-se in anumite imprejurari unele efecte juridice.

Din perspectiva istorica, conceptul de posesie s-a configurat in legatura cu exploatarea lui
ager publicus. Inca din vremea regalitatii, statul roman, ca titular al lui ager publicus a
inceput sa concedeze suprafete de pamant prin ager publicus catre patricieni gratuit sau
contra unei sume anuale de bani. Aceasta stapanire exercitata de patricieni asupra
pamanturilor statului a fost desemnata de autorii antici prin termenul de possessio, iar
obiectul acestei stapaniri, respectiv terenurile, au fost desemnate prin termenul de
possessiones.

Initial, la origine, se concedau patricienilor doar suprafete pe care acestia impreuna cu

familiile lor le puteau cultiva, si mult timp din aceasta cauza nu s-a resimtit vreo nevoie de a
se ocroti juridic aceasta stapanire de fapt asupra pamanturilor sale. Cu timpul insa, lacomia
patricienilor a determinat statul sa concedeze suprafete mai mari de pamant decat cele
care puteau fi prelucrate prin mijloace proprii de catre acestia, moment din care
patricienii au inceput sa subconcedeze o parte din aceste terenuri clientilor lor cu titlul de
stapanire precara, anume cu obligatia de a restitui oricand, la cererea patricianului,
terenul concedat.

Cat timp dependenta clientilor fata de patroni a fost una quasi-absoluta, nu au fost probleme;
dar cu timpul aceasta dependenta s-a atenuat,motiv care a dus la cazuri din ce in ce mai
frecvente in care clientii refuzau sa restituie terenurile subconcedate la cererea
patricienilor.

Acesta a fost momentul in care s-a resimtit in mod acut nevoia de a se ocroti juridic dreptul
patricienilor/posesorilor, iar un prim instrument juridic in acest sens l-a reprezentat interdictul
de precario – interdict privind precarul, care reprezenta in fapt o masura de politie
administrativa prin care in caz de refuz al clientului, patronul putea redobandi stapanirea
pamantului subconcedat cu concursul magistratului. Din acest moment,posesia inceteaza
a mai fi o stare de fapt fara consecinte juridice,si sufera un proces de abstractizare, proces in
urma caruia se transforma intr-o institutie juridica. Dobandind un continut abstract,
conceptul de posesie dobandeste si aplicabilitate generala, nemairezumandu-se la raportul
strict dintre patron si client din stapanirea pamanturilor statului.

De aceea putem spune ca, la origine, posesiunea a reprezentat stapanirea de fapt asupra
pamanturilor statului, ocrotita juridic prin interdictul de precario.

Cursul 12

Elementele posesiunii – e necesar sa existe amandoua!

- Un element subiectiv/psihologic/volitiv = animus (animus possidendi)

- Un element material = corpus

Corpus cuprinde totalitatea actelor materiale prin care se realizeaza stapanirea asupra
unui lucru, de pilda cultivarea unui teren. Corpus nu reprezinta insa o legatura nemijlocita
intre om si lucru, el incluzand in sens larg si posibilitatea de supraveghere si control de la
distanta asupra unui lucru.

Animus reprezinta intentia posesorului de a pastra un lucru pentru sine, intentie in

virtutea careia el se comporta fata de lucru ca un adevarat proprietar. Cel care
stapaneste un lucru nu pentru sine, ci pt altul, cum este de pilda depozitarul, nu este
posesor, ci detentor, caci ii lipseste animus possidendi, el stiind ca trebuie sa restituie
proprietarului lucrul dat in depozit la prima cerere a acestuia.

Animus nu este un element pur psihologic, nu este o vointa pe care ar putea-o autoimpune
cineva, o simpla voluntas, ci de pilda, cel care stapaneste un teren si il cultiva, are corpus,
dar se punea problema la romani daca el are si animus possidendi, adica daca el se
incadra in categoriile stabilite de dreptul roman pentru a putea fi socotit posesor, daca se afla
in acele situatii care il indreptateau sa aiba o asemenea calitate, situatii denumite de romani
causae possessionis, si puteau fi socotiti posesori potrivit dr roman:

→ Proprietarii
→ Arendasii pe termen lung
→ Creditorii gajisti (creditori cu prioritate, cei care aveau creanta garantata prin gaj)
→ Latifundiarii uzurpatori

In dreptul roman, calitatea de posesor si implicit drepturile decurgand din aceasta, erau
acordate pe criterii de utilitate politica, pt protejarea aristocratiei sclavagiste.

Posesiunea se dobandeste asadar in momentul in care ambele aceste elemente se intrunesc

asupra aceleiasi persoane, si se pierde atunci cand dispare animus sau corpus, sau ambele.
Un exemplu de pierdere a lui animus este de pilda cazul proprietarului care isi vinde casa
continuand sa locuiasca in ea in calitate de chirias (nu mai are animus possidendi).

Felurile posesiunii

- Possessio ad interdicta – posesie protejata juridic prin interdict fata de interventia

tertilor
- Possessio ad usucapionem – posesie care poate conduce la dobandirea dreptului de
proprietate prin uzucapiune daca sunt indeplinite si celelalte conditii ale uzucapiunii
(termenul, buna credinta, etc.)
- Possessio iniusta - posesia injusta, care este o posesie careia ii lipseste calitatea de a
fi protejata de interdictele posesorului; afectata de un vitiu (ca sa nu confundam
viciile juridice cu viciile umane). Faptul ca este vitioasa fata de cel care o exercita
ridica protectia posesiei fata de cel in cauza, vitiile posesiei fiind in nr de 3: violenta,
clandestinitatea (intri in stapanirea unui lucru fara stirea proprietarului),
precaritatea (cel care primeste cu imprumut un lucru, urmand sa-l restituie la
cererea imprumutatorului)
- Possessio iuris (quasipossessio) – posesiunea in drept

servitutea

La origine romanii nu au admis ca drepturile subiective pot fi posedate, idee insa pe care
in cele din urma au acceptat-o fata de evolutia unor institutii juridice. Aceasta evolutie
porneste de la conceptia originara a romanilor despre servitute.

Servitutile reprezinta sarcini impuse unui lucru in favoarea proprietarului altui lucru. (de
ex: servitutea de trecere are in vedere situatia a doi proprietari de terenuri alaturate, unul
dintre aceste terenuri neavand acces la drumul public; intrucat se considera ca proprietarul
terenului fara acces la drumul public este limitat din aceasta cauza in exercitiul firesc al
atributelor proprietatii sale, romanii au admis pt atare situatie proprietarul terenului cu acces
la drumul public are obligatia de a permite trecerea prin terenul sau a proprietarului terenului
fara acces; aceasta trecere reprezinta un drept de servitute in favoarea proprietarului terenului
fara acces si in mod corelativ reprezinta o obligatie pentru proprietarul terenului cu acces )

Romanii au confundat dreptul de servitute cu obiectul sau, confuzie manifestata si pe plan

terminologic caci ei nu spuneau ca au un drept de trecere, ci spuneau am un drum. Or,
drumul avea forma materiala, si deci putea fi posedat, astfel ca romanii au admis ca servitutea
poate fi posedata.

Mai tarziu romanii au realizat distinctia dintre dreptul de servitute si obiectul acesteia,
moment in care ei au formulat urmatorul rationament: Servitutea poate fi posedata; servitutea
este un drept, deci dreptul poate fi posedat.
Efectele posesiunii

Posesiunea, indiferent de felul acesteia, produce mai multe efecte:

In primul rand, posesorul beneficiaza de protectie juridica prin interdict, trasatura esentiala.

In al doilea rand, se produce in cazul unui proces in revendicare, cand invariabil, posesorul
are calitatea procesuala de parat; in calitate de parat, posesorul nu trebuia sa justifice in vreun
fel stapanirea exercitata, el aparandu-se prin formula possideo quia possideo – posed pentru
ca posed. Sarcina probei revenea reclamantului. Faptul ca posesorul este protejat fara a
fi obligat sa faca vreo dovada constituie unul din marile avantaje ale ocrotirii posesiunii,
care ocrotind posesiunea apara implicit si proprietarul -> faciliteaza o oarecare stabilitate
starilor de fapt

In al treilea rand, daca sunt indeplinite si alte conditii, posesia poate duce la dobandirea
proprietatii prin uzucapiune.

Interdictele posesorii

La romani, posesiunea se proteja prin interdictele posesorii, mijloace de politie administrativa.

Romanii au cunoscut in decursul timpului mai multe tipuri:

- Interdictele recuperandae possessionis causa – interdictele care vizeaza

redobandirea unei posesiuni pierdute; in aceasta categorie intra mai multe
interdicte: (se refera pe rand la violenta, precaritate si clandestinitate)
o Interdictele unde vi - deoarece prin violenta; sunt de doua feluri:
▪ Unde vi armata – intrarea in stapanirea unui lucru era realizata pe
calea armelor
▪ Unde vi cottidiana – intrarea in stapanirea unui lucru se realiza prin
violenta obisnuita
o Interdictul de precario – cel care primea un imprumut si nu il restituia
o Interdictul de clandestina possessione - impotriva celui care intra in
stapanirea unui lucru fara stirea proprietarului

- Interdictele retinendae possessionis causa – vizau pastrarea de catre o persoana a

posesiunii unui lucru; se aplicau fie bunurilor mobile, fie celor imobile
o Interdictul ut rubi (=care din doi); se aplica numai bunurilor mobile si se
acorda in favoarea celui care stapanise mai mult timp lucrul in litigiu, in
anul anterior eliberarii interdictului (ex; Primus stapanise sclavul timp de 10
luni, iar Secundus stapanise in continuare acelasi sclav timp de 8 luni inaintea
eliberarii interdictului, interdictul se elibera in favoarea lui Secundus, caci el a
stapanit mai mult in anul de dinaintea eliberarii interdictului)
 o Interdictul uti possidetis (=dupa cum posedati); se aplica numai in materia
bunurilor imobile, acordandu-se in favoarea celui care stapanea lucrul in
litigiu la momentul eliberarii interdictului

Interdictele nu dadeau decat o solutie provizorie litigiilor cu privire la proprietate, caci

solutia definitiva urma a fi data in cadrul unui proces in revendicare cand se stabilea in
mod definitiv cine este adevaratul proprietar.

Detentiunea
Lucrurile pot fi stapanite si prin titlul de detentiune, care are de asemenea 2 elemente:

- Animus – difera de animus al posesiunii In cazul detentiunii, detentorul nu

stapaneste lucrul pt sine ci il stapaneste pt altul. Iar exemple de detentori sunt:
chiriasul, arendasul, depozitarul.
- Corpus - identic cu corpus al posesiunii (ansamblul actelor mat prin care se realizeaza
stapanirea unui bun)

Proprietatea
Dreptul de proprietate = acea putere/facultate de a stapani un lucru prin putere proprie si in
interes propriu.

Dreptul subiectiv de proprietate este reglementat de normele dr obiectiv, norme care

constituie institutia proprietatii. Aceste norme ale dr obiectiv sunt cele care stabilesc limitele
exercitarii dr sub de proprietate / atributele dr sub de proprietate. Aceste atribute ce dau
continutul dreptului subiectiv de proprietate se pot manifesta intr-un cadru mai larg/mai
restrans in raport de conditiile istorice concrete.

Atributele dreptului de proprietate

In terminologie juridica romana, atributele dreptului de proprietate erau:

- Usus (ius utendi ) = dr de folosinta

- Fructus (ius fruendi) = dr de a culege fructele lui
- Abusus (ius abutendi) = dr de dispozitie

Evolutia formelor de proprietate

Roma fiind intemeiata in epoca de destramare a randuirii gentilice, a cunoscut la origine unele
forme primitive de proprietate specifice acelei epoci, aceste forme primitive fiind in nr de 3:
propr colectiva, propr fam si propr indiv

Proprietatea colectiva a gintii

Pamantul Romei in epoca prestatala se afla in proprietatea tuturor membrilor gintii cu

exceptia a doua iugare de pamant care se aflau in proprietate familiala.

Exista si marturii ale vechilor autori antici, Varro in De Lingua Latina a vb despre faptul ca
teritoriul Romei a fost impartit intre cele trei triburi fondatoare ale Romei. Aparent
contradictoriu exista si o alta marturie a lui Dionis din Halicarnas, care face mentiune despre
faptul ca Romulus ar fi impartit teritoriul Romei in 30 de loturi pe care le-a repartizat pe curii.
In realitate cele doua marturii nu se contrazic, ci se completeaza, pt ca e posibil ca intr-un
trecut mai indepartat Roma sa fi cunoscut proprietatea colectiva la nivelul tribului, ca dupa
aceea sa se fi restrans la nivelul curiei.

Cert este faptul ca aceasta propr colectiva primitiva a lasat urme in fizionomia institutiei mai
tarziu. De pilda, e relevant in acest sens ex mancipatiunii, modul originar de dobandire a
proprietatii, care, printre alte conditii de forma, presupunea si tinerea lucrului cu mana de
catre dobanditor (manu capere). Or, aceasta conditie nu putea fi intrunita, evident, decat
de bunurile mobile (bunurile imobile neputand fi tinute cu mana), iar intrucat mult timp nu a
existat un alt mod de transmitere a proprietatii => cel putin o vreme imobilele au fost
inalienabile pt ca se aflau in proprietatea colectiva a gintii.

Un alt exemplu este actiunea in revendicare, care la origine a imbracat forma lui
sacramentum in rem, si care presupunea si aceasta o cerinta a prezentei lucrului litigios in
fata magistratului, conditie care iarasi nu putea fi indeplinita decat de bunurile mobile.

Un alt exemplu este fizionomia succesiunii legale, Legea celor XII Table prevazand ca la
mostenire (cand nu existau mostenitori din primele 3 cercuri agnatice – cei care se afla sub ac
pater fam, s-au aflat sub acelasi patr sau s-ar fi aflat daca mai traia pater), vin mai intai
gentiles, gentilii, care se aflau la limita exterioara a celui de-al treilea cerc agnatic. Ei veneau
insa in bloc, toti odata, la mostenirea celui care nu avea mostenitori din primele trei cercuri.
Aceasta venire in bloc releva stravechea proprietate colectiva a gintii.

*sui heredes (cei ce se mostenesc pe ei insisi, devenind prin moartea defunctului sui iuris)
apoi agnatii, iar daca nu exista niciun mostenitor nici din aceasta categorie, veneau la
mostenire gentilii (in bloc, nu individual)

↓ Proprietatea familiala

Acelasi Varro vorbeste despre faptul ca fiecarei familii Romulus i-ar fi atribuit 2 iugare de
pamant cu titlu de heredium (suprafata destinata locului de casa si gradinii), potrivit
marturiilor lui Pliniu. Aceasta proprietate avea 3 caractere:
 • Caracterul inalienabil - consta in faptul ca heredium nu putea fi instrainat prin
nicio forma. Se spunea ca nu ai voie sa iti instrainezi casa parinteasca. Aceasta
interdictie a subzistat mult timp, trecand din plan juridic ulterior in plan moral,
marturie in acest sens fiind spusele lui Cicero, care cu 7 sec mai tarziu arata ca cel care
isi instraineaza casa parinteasca e lovit de o infamie morala.

• Caracterul indivizibil - consta in faptul ca, la moartea lui pater familias, mostenitorii
sai din prima categorie (fiii de familie, sui heredes), ramaneau intr-o indiviziune
fortata asupra lui heredium, adica intr-o coproprietate din care nu puteau iesi.
Mijlocul de iesire din indiviziunea familiala a fost reglementat mult mai tarziu, prin
Legea celor XII Table, care a creat o actiune de iesire din indiviziune asupra
acestui antiquum consortium fiind numita actio familiae herciscundae.

• Caracterul de coproprietate - deriva din imprejurarea ca fiii de familie si pater

familias stapaneau terenul in calitate de coproprietari inca din timpul vietii lui pater
familias, deci fiii erau socotiti copropr ai lui pater familias. Motiv pt care s-a si
spus ca succesiunea asupra lui heredium de fapt nu este o veritabila forma de
mostenire, ci este mai mult o continuare a unei coproprietati preexistente
(jurisconsultul Paul). Acesti sui heredes (prima categ de mostenitori legali) = cei ce se
mostenesc pe ei insisi, o proprietate ce o detinusera si inainte de moartea lui pater
familias

In dreptul vechi, formele de proprietate au evoluat, astfel proprietatea colectiva a gintii s-a
transformat in proprietatea quiritara si proprietatea colectiva a statului.

↓ Proprietatea quiritara (dominium ex iure quiritium) - supusa solemnitatii, ritualelor

si formulelor. Avea 3 caractere:

Caracterul exclusiv

o titulari numai cetateni romani

o obiect al acestei propr il puteau forma numai lucrurile mancipi (sclavi, vite,
pamantul Romei)
o nu putea fi dobandita decat prin acte speciale de drept civil: mancipatiunea/ in
iure cessio
o nu putea fi revendicata decat prin sacramentum in rem/rei vindicatio

Caracterul absolut = obiectul proprietatii quiritare putea fi exploatat fara limite,cu

exceptia unei distante care trebuia sa existe intre proprietatile funciare,iar aceasta
exploatare fara limite romanii o considerau a se exercita atat pe orizontala, cat si pe
verticala, fara limite de inaltimi ( pana la cer – usque ad caelum )
 Caracterul perpetuu = impune ca proprietatea sa nu fie conditionata de factorul timp , in
sensul ca nu se putea pune problema exercitarii proprietatii quiritare pana la un anumit
moment, caci odata proprietar,esti proprietar pt totdeauna, cf principiului “Proprietas
ad tempus constitui non potest” (Propr nu se poate constitui cu termen?) - dif
fundamentala intre dr de creanta si dr reale

↓ Proprietatea colectiva a statului

Cuprindea teritoriile cucerite de la dusmani (ager publicus) si sclavii publici.

Pamanturile din ager publicus au fost date spre folosinta patricienilor, care au transformat
cu timpul aceasta folosinta intr-o veritabila proprietate privata.

In epoca clasica, procesul de transformare a proprietatii continua, si pe langa proprietatea

quiritara apar forme noi de proprietate, precum proprietatea praetoriana.

↓ Proprietatea praetoriana

A aparut datorita faptului ca vechile moduri de transmitere a propr quiritare erau

formaliste si cronofage. Pe de alta parte, intre timp aparuse traditiunea, care era un mod de
transmitere a propr asupra lucrurilor nec mancipi si care era complet neformalista,
limitandu-se la acordul de vointa al partilor contractante, motiv pt care din ce in ce mai
frecvent in practica se obisnuia ca si unele bunuri manicipi sa fie transmise prin traditiune. (in
loc de mancipatiune, forma straveche de transfer al proprietatii)

Formal juridic, intrucat traditiunea nu avea vocatia de a stramuta proprietatea asupra

lucrurilor mancipi, aceasta operatiune nu producea efecte translative de proprietate. Astfel
ca, daca tradens (cel care instraina) era de rea-credinta, dupa ce se realiza o vanzare a unui
bun mancipi prin traditiune,el invoca nelegalitatea acestei transmiteri. (Traditiunea nu avea
vocatia de a transmite bunuri mancipi, ci doar nec mancipi)

Pretorul investit cu o asemenea cauza se vedea in situatia de a da castig de cauza

reclamantului, desi accipiens fusese de buna-credinta si platise pretul. Astfel ca accipiens se
trezea si fara lucrul cumparat, si fara banii platiti.

Pretorul a considerat ca o atare practica contravine principiilor echitatii => spre sfarsitul
Repubilcii a savarsit o reforma prin care cel care dobandeste prin traditiune un lucru
mancipi ar fi, in baza unei fictiuni, uzucapant (dob propr prin trecerea timpului). De fapt,
toate conditiile uzucapiunii erau indeplinite mai putin termenul, termen pe care insa (aici
interv fictiunea), pretorul il socotea indeplinit, iar in baza acestei fictiuni accipiens era
considerat uzucapant si deci proprietar.

Daca intervenea un conflict intre tradens (propr quiritar) si accipiens (dobanditor), accipiens ii
putea opune cu succes o exceptie – exceptia lucrului vandut si remis (transmis
materialmente): Exceptio rei venditae et traditae.
Se putea insa intampla ca accipiens sa piarda stapanirea lucrului in favoarea unui tert, altul
decat proprietarul, si atunci el avea dreptul ca sa isi urmareasca si redobandeasca bunul prin
utilizarea unei actiuni special create, anume actio publiciana (un fel de actiune in
revendicare la care sa apeleze daca cineva ii lua dr la propr, din mom ce el era inca
uzucapant si nu propr real. – astfel era protejat accipiens pe per de 1-2 ani) actiune
ficticie – intemeiata pe o fictiune: aici, fictiunea e ca termenul uzucapiunii e considerat
implinit)

Aceasta calitate de proprietar pretorian => asupra aceluiasi lucru existau 2 drepturi de
proprietate:

- Dr lui tradens: Dr de propr quiritara ce apartinea lui tradens in continuare (nu se

putea transmite prin traditiune) = drept cviritar gol de continut: nudum ius ex
iure quiritium.
- Dr lui accipiens – dr de proprietate pretoriana, efectiva

Aceasta coexistenta nu era perpetua, avea un caracter temporar ( 1 an sau 2 ) , fictiunea

devenind realitate => proprietarul pretorian isi convertea proprietatea intr-o veritabila
proprietate quiritara (pentru ca uzucapiunea era o metoda de dobandire a proprietatii
quiritare)

Rezumat: bunurile mancipi nu puteau fi stransmise decat prin mancipatiune sau in iure cesio,
ceea ce era f complicat ci cronofag => suntem oameni de afaceri, hai sa apelam la traditiune.
Numai ca dupa ce se proceda astfel, vanzatorul dcaa era de rea-credinta ii spunea pretorului ca
a incheiat cu secundus un ctr imperfect: prin traditiune am transmis propr quiritara, ceea ce nu
se poate. Jud si pretorul nu puteau face altcv decat sa constate nulitatea actului de transfer.
==> pretorul l-a aparat pe dobanditor, considerand in mod fictiv ca dob a devenit propr prin
uzucapiune. Lui accipiens ii lipsea timpul, drept care pretorul socotea ca termenul uzucapiunii
a fost implinit pt a-i oferi imunitate dobanditorului fata de eventualul atac in justitie de catre
vanzator

↓ Proprietatea provinciala

S-a configurat in legatura cu cuceririle realizate de romani, noile teritorii cucerite fiind
incluse de asemenea in ager publicus, care s-a extins. Desi aflate in proprietate publica,
aceste pamanturi din provincie in fapt erau lasate in folosinta autohtonilor, astfel ca in
epoca clasica asistam la aparitia unei adevarate proprietati provinciale care consta in faptul ca
asupra aceluiasi lucru se exercitau 2 drepturi distincte de proprietate:

1. Dreptul statului roman

2. Dreptul locuitorilor provinciali
Jurisconsultii romani s-au opus sa dea valoare juridica acestei stapaniri realizate de
provinciali, pe care au refuzat sa o considere o proprietate in sens formal, si pe care au
incercat sa o incadreze fie in sfera posesiei, fie in sfera uzufructului.

In realitate insa, stapanirea exercitata de provinciali imbraca caracterele unui adevarat drept
real, caci ei puteau vinde pamanturile, puteau sa le greveze cu servituti si puteau sa le
transmita prin testament, exercitand deci toate atributele acestui drept. Desigur ca in raport
cu proprietatea exercitata de stat, proprietatea provinciala apare a avea un caracter subordonat,
caracter subliniat de imprejurarea ca provincialul platea solarium/stipendium/tributum pt
folosinta acestui pamant, recunoscand dreptul superior de proprietate al statului.

↓ Proprietatea peregrina

S-a configurat in contextul dezvoltarii economiei de stat, cand s-au amplificat relatiile
romanilor cu peregrinii care erau detinatorii adesea a unor averi considerabile si al caror spirit
economic trebuia menajat, motiv pt care romanii s-au vazut nevoiti sa recunoasca peregrinilor
un drept distinct de proprietate => propr peregrina, intemeiata pe o fictiune, anume ca ar fi
cetatean al Romei.

→ Dominium

In dreptul postclasic continua transformarile in materia proprietatii, urmarindu-se unificarea

proprietatilor:

o cu incepere cu epoca lui Caracalla, cand in urma edictului sau aproape toti
peregrinii au dobandit cetatenia => propr peregrina si-a pierdut importanta.
o dispare si proprietatea provinciala, cu incepere din momentul in care si solul italic
a devenit si el supus platii impozitelor.
o Mai tarziu, Justinian a procedat la o unificare a proprietatii quiritare si a celei
pretoriene, creand o proprietate unica intitulata dominium.

Cursul 13

moduri de dobandire a proprietatii .

OCUPATIUNEA

In genere poate fi definita drept luare in stapanire a lucrurilor fara stapan, numite res
nullius. Longevitatea acestui mod de dobandire a propr se justifica si datorita faptului ca
romanii considerau ca cea mai legitima forma de propr e cea dobandita prin violenta, si
ca cel mai important caz de ocupatiune este acela al intrarii in stapanirea bunurilor
dusmanilor infranti (res hostiles).

De asemenea, mult timp, romanii au considerat ca strainii nu au niciun drept, si ca deci si

bunurile lor sunt res nullius si pot intra in propr primului venit. Intrau in aceeasi categorie si
unele lucruri aparute ca urmare a unor fenomene naturale, cum ar fi insula, aparuta ca urmare
a unui proces vulcanic, in marea libera si care intra in proprietatea primului ocupant. Tot prin
ocupatiune puteau fi dobandite si animalele salbatice, care deveneau propr celui care le
captura, indiferent de locul unde se petrecea acest lucru. Si tot prin aceasta erau dobandite si
bunurile parasite (res derelictae).

MANCIPATIUNEA

In epoca veche reprezenta nu un mod de transmitere a proprietatii, ci un mod de creare a

proprietatii-putere, explicatia constand in faptul ca la origine romanii considerau proprietatea
o emanatie a puterii individuale, si ca in virtutea unei asemenea conceptii o proprietate nu se
poate transmite, ci doar crea. Dupa o indelungata evolutie, a dobandit insa functia translativa
de proprietate asupra lucrurilor mancipi => mancipatiunea a reprezentat forma
originara de realizare a operatiunii juridice a vanzarii

Partile in acest act se numesc pe de o parte mancipant (cel care transmite propr, mancipio
dans) si accipiens (cel care o dobandeste).

Conditii de forma cumulative

Mancipatiunea presupunea pt realizarea ei intrunirea cumulativa a mai multor conditii de

forma:

- Prezenta partilor (mancipant+accipiens)

- Prezenta a 5-7 martori in frunte cu un sef al martorilor (antestatus)
- Prezenta unui cantaragiu (libripens) + balanta de arama (libra=balanta)
- Prezenta lucrului
- Pronuntarea unei formule solemne de accipiens
- Tinerea lucrului cu mana de catre accipiens in timpul rostirii formulei solemne

Prezenta lui libripens era necesara intrucat mult timp la romani banii au constat in bare de
arama numite aes rudae la origine si, mai tarziu, aes signatum, dupa ce barele de arama au
inceput sa fie certificate de catre stat prin aplicarea unei stante pe ele. Barele de arama
trebuiau cantarite pt a se determina nr de asi (unitatea monetara) 1 as = 327 gr arama.

Chestiunea insa s-a modificat din sec III ien cand a aparut moneda in sens modern,
moneda de argint, care, avand forma unei monede nu se mai cantarea, ci se numara.
Conservatori, romanii n-au modificat fizionomia mancipatiunii si au pastrat cerinta prezentei
lui libripens si a balantei, numai ca acum libripens, nemaiavand ce face, isi indeplinea rolul
de a cantari metalul pret prin lovirea simbolica a balantei cu o bara de arama, in acest
fel socotindu-se indeplinita si aceasta cerinta.

Accipiens trebuia sa rosteasca o formula solemna: Hunc ego hominem ex iure quiritium meum
esse aio isque mihi emptus esto pretio hoc aere aeneaque libra (Afirm ca acest sclav este al
meu potrivit dr quiritar si sa-mi fie cumparat cu pretul de … cu aceasta arama si cu aceasta
balanta de arama). Se observa ca aceasta formula are o structura dihotomica, 2 parti
contradictorii:

- Prima parte releva functia originara a mancipatiunii, functia de creare a

proprietatii-putere ( + faptul ca numai cumparatorul vorbeste )
- Cea de-a doua parte releva transformarea acestei functii in una de transmitere a
dreptului de proprietate si de realizare a operatiunii vanzarii

In aceasta forma se observa ca presupunea in mod necesar plata pretului, nu se putea asadar
transmite un lucru in proprietate prin mancipatiune fara a se plati pretul, caci pretul era
socotit platit prin cantarire. Aceasta situatie insa s-a modificat dupa aparitia monedei in
sens modern, cand pretul nu se mai cantarea ci se numara si cand formal juridic cerinta platii
pretului era socotita indeplinita prin acea lovire simbolica de catre libripens a balantei de
arama.

Moment in care a aparut posibilitatea de a se transmite lucruri in proprietate fara un

echivalent in loc => realizarea unor acte in care pretul nu mai era unul real, ci unul fictiv,
simulat, conjunctura in care s-a configurat o specie a mancipatiunii numita mancipatiune
nummo uno/ fiduciara. A facut posibila si realizarea altor optiuni juridice la care se utiliza
mancipatiunea fiduciara:

- Casatoria prin coemptio

- Testamentul per aes et libram
- Donatiunea

UZUCAPIUNEA

Reprezenta un mod de dobandire a proprietatii quiritare prin indelungata folosinta. Pt

realizarea sa valabila presupunea intrunirea cumulativa a multiple cerinte:

→ Posesiunea lucrului – cu precizarea ca la origine simpla posesiune nu era

suficienta, fiind necesara si folosirea efectiva a lucrului in conformitate cu
destinatia sa economica (usu capio = luare in folosinta)
→ Termenul ( 1 an bunuri mobile, 2 ani bunuri imobile)
→ Justa cauza ( iusta causa possessionis / usucapionis ) – reprezenta actul/faptul
juridic care justifica luarea in stapanire a unui lucru
→ Buna credinta – convingerea uzucapantului ca a intrat in posesia unui lucru
parasit sau ca a dobandit acel lucru de la proprietar
→ Lucrul susceptibil de a fi uzucapat – Nu puteau fi uzucapate:
▪ Res furtive – lucruri furate
▪ Res subrepte – lucruri furate si ascunse
▪ Res vi possessae – lucruri posedate prin violenta
▪ Res religiosae – lucruri de cult, nepatrimoniale

In timp, uzucapiunea si-a schimbat functia, caci functia originara a uzucapiunii era aceea a
folosirii bunurilor mancipi conform destinatiei economice. Dupa aceea uzucapiunea a
dobandit si functia de dovedire a dreptului de proprietate. Aceasta se explica prin faptul ca
intr-un proces in revendicare, cel care trebuia sa faca dovada proprietatii era evident
reclamantul, numai ca la romani nu era suficient ca reclamantul sa-si dovedeasca numai
dreptul sau de proprietate, ci sa dovedeasca si dreptul de proprietate al tuturor
autorilor sai (tuturor celor care inaintea sa stapanisera acel lucru), situatie care in raport de
imprejurari putea fi o adevarata probatio diabolica, proba imposibil de facut. Motiv pt care
romanii, dupa ce a aparut uzucapiunea, au considerat ca reclamantul in loc de a face
aceasta dovada greu de realizat poate sa faca dovada ca el indeplineste toate conditiile
cerute de uzucapiune pt a putea fi considerat proprietar, lucru care era mult mai lesne
de realizat desi nu era real.

Acesta este motivul pt care Cicero a aratat ca uzucapiunea reprezinta sfarsitul nelinistii si al
fricii de procese (Usucapio este finis solicitudinis ac periculi litium)

IN IURE CESSIO

Reprezenta un mod de dobandire prin organizarea unui proces fictiv (vezi jurisdictia
gratioasa)

TRADITIUNEA

Este un mod de dobandire a proprietatii regl de dr gintilor si prin care se realiza

transmiterea proprietatii asupra lucrurilor nec mancipi. Ulterior, functia ei s-a amplificat,
prin intermediul acesteia putand fi transmise atat detentiunea cat si posesiunea asupra
lucrurilor nec mancipi.

Fiind o institutie de dr al gintilor, aceasta nu era grevata de conditii complicate de fond,

fiind necesara/suficienta intrunirea cumulativa a 2 conditii:

→ Remiterea materiala a lucrului. In cazul mobilelor, remiterea opera de la mana

la mana (prin inmanare). In cazul imobilelor, daca imobilul era un teren, aceasta se
realiza prin parcurgerea hotarelor terenului, iar daca era vorba de o casa, se realiza
prin vizitarea tuturor incaperilor acesteia.
→ Justa cauza (Justa causa traditionis): reprezenta actul juridic care preceda si
explica sensul remiterii materiale a lucrului (prin simpla transmiterea materiala a
unui lucru nu rezulta titlul de proprietate/posesiune/detentiune)

Mai tarziu, in dr postclasic au aparut si 4 cazuri in care nu se mai cerea remiterea

materiala a lucrului:

1. Traditio longa manu (traditiunea de mana lunga) = intervenea in cazul transmiterii

unui teren, cand nu mai era necesara parcurgerea hotarelor , fiind suficienta indicarea
de catre tradens a limitelor terenului
2. Traditio simbolica = intervenea in cazul transmiterii unei constructii, cand nu mai era
necesara vizitarea tuturor incaperilor, fiind suficienta remiterea cheilor imobilului
respectiv
 3. Traditio brevi manu (de mana scurta ) = intervenea in situatia in care chiriasul
cumpara casa in care locuia, caz in care nu mai era necesar remiterea materiala a
lucrului.
(chirias -> proprietar)
4. Constitutum possessorium = cazul proprietarului care isi vindea casa, continuand insa
sa locuiasca in ea in calitate de chirias al noului proprietar (proprietar -> chirias)

SPECIFICATIUNEA

Intervenea in situatia in care o persoana confectiona un lucru cu materialul apartinand

altei persoane, intentionand sa pastreze acel lucru pentru sine. In acest caz se punea problema
daca si proprietarul materialului emitea pretentii pt lucru, cui de fapt apartine lucrul.
Raspunsurile date de sabinieni si proculieni au fost neunitare si contradictorii in aceasta
privinta, motiv pt care in dr postclasic Justinian a dat o solutie de compromis, hotarand ca
atunci cand lucrul poate fi adus la starea anterioara, el va apartine proprietarului
materialelor, iar daca acest lucru nu este posibil, el va apartine autorului manoperei,
adica specificatorului.

Se pare ca in darea acestei solutii, Justinian a avut in vedere ponderea importantei manoperei
in realizarea lucrului nou creat. Desigur ca, in oricare din aceste cazuri exista o parte care
inregistreaza un prejudiciu, care este dupa caz fie contravaloarea materialelor, fie
contravaloarea manoperei, motiv pt care s-au dat partilor mijloace juridice pt a se
despagubi una pe alta.

ACCESIUNEA

Reprezinta un mod de dobandire a proprietatii prin absorbirea juridica a lucrului accesor

de catre lucrul principal. Lucrul principal este socotit intotdeauna acela care isi pastreaza
individualitatea dupa unirea cu un alt lucru. Din texte rezulta ca romanii au cunoscut mai
multe cazuri de accesiune:

➢ Accesiunea mobila: cand se unesc doua lucruri mobile (piatra si inel, rama si
tablou)
➢ Accesiunea imobiliara: alluvio (depunerile formate pe malul unui rau si care profita
proprietarului riveran), insula aparuta in rau – daca apare de o parte si de alta a liniei
imaginare ce marcheaza mijlocul raului, ea apartine unuia dintre propr, daca apare la
mijloc, ambilor propr.
➢ Accesiunea intre lucruri mobile si imobile: O persoana construieste pe terenul
sau o casa cu materialele altuia, caz in care proprietarul terenului va deveni si
proprietarul constructiei, proprietarul materialelor avand doar o actiune in
despagubire impotriva sa, care consta in dublul valorii materialelor utilizate.
 Sanctiunea dreptului de proprietate
Reprezenta protectia prin mijloace juridice a dreptului de proprietate

SANCTIUNEA PROPRIETATII QUIRITARE

La origini, in procedura legisactiunilor, aceasta era realizata prin sacramentum in rem:

avea loc provocarea la un pariu, dupa care lucrul litigios era incredintat provizoriu aceleia
dintre parti care aducea garanti, praedes litis et vindiciarum, care promiteau ca in caz de
pierdere a procesului acea parte va remite lucrul.

*sacramentum = suma cu titlu de pariu. Pentru ca pe parcursul procesului bunul sa nu piara,

se oferea bunul in mod provizoriu aceleia dintre parti care aducea garanti praedes litis et
vindiciarum – parti care sa garanteze ca partea care are bunul va da inapoi bunul litigios daca
pierde (daca castiga el, nu era nicio prob, dr de folosinta devenea dr de propr)

In faza a doua a procesului, sentinta se pronunta in mod indirect, aratand care sacramentum
era justum; daca cel care depusese pariul in mod just era chiar partea care primise lucrul in
stapanire provizorie, nu era nicio problema, caci stapanirea sa se consolida; daca insa lucrul se
afla la cealalta parte, atunci exista o problema, deoarece singurii care sufereau consecinte
negative in cazul refuzului de inmanare a lucrului, erau garantii (praedes litis et vindiciarum),
care erau sanctionati cu infamia, dar partea pt care promisesera acestia nu putea fi
constransa sa transmita bunul => partea castigatoare trebuia sa se multumeasca cu $ =>
protectia proprietatii era imperfecta la acea vreme (exista posib ca cel care castiga sa nu isi
primeasca bunul si sa trebuiasca sa se multumeasca cu contravaloarea bunului)

In cazul procedurii formulare, sanctiunea propr quiritare era realizata prin rei vindicatio. Pt
intentare era necesara indeplinirea cumulativa a mai multor conditii :

- reclamantul sa fie propr quiritar

- lucrul revendicat sa fie o res mancipi si individual determinat
- reclamantul sa nu posede lucrul
- paratul sa fie posesor

In epoca postclasica, s-a admis ca actiunea in revendicare sa poata fi intentata si impotriva

unor neposesori, cazul posesorilor fictivi (ficti possessores) care erau de doua feluri:

- qui liti se obtulit: (cei care se ofera procesului), cazul acelei persoane care pretinde
in mod fals a fi posesoare a lucrului respectiv pt a fi chemata astfel in judecata si
intre timp adevaratul posesor sa devina proprietar prin uzucapiune (strategie
utilizata prin intelegere intre adv si falsul posesor)
 - qui dolo desiit possidere: (cei care inceteaza sa posede prin dol), cazul acelui posesor
care pt a nu fi socotit astfel si a fi chemat in judecata, distrugea lucrul (ca sa nu fie pus
sa plateasca)

In ambele cazuri, drept sanctiune pt reaua lor credinta, acesti posesori fictivi erau asimilati
posesorilor reali si puteau fi deci chemati in judecata si sanctionati corespunzator.
Problema era insa ca in procedura formulara functiona principiul condamnarii exclusiv
pecuniare, ceea ce inseamna ca reclamantul intotdeauna primea o suma de bani, si nu
lucrul in natura. => in continuare sanctiunea propr quiritare era imperfecta, chiar daca
romanii au cautat sa atenueze pedeapsa condamnarii pecuniare prin regl acelor actiuni
arbitrarii,

In procedura extraordinara s-a generalizat condamnarea ad ipsam rem, si cand

executarea sentintelor a fost trecuta in sfera organelor de constrangere ale statului. (pe langa
faptul ca sentinta avea ca ob insusi bunul litigios, mai era si statul care veghea la executarea
sentintei) =» s-a perfectat sanctiunea proprietatii

SANCTIUNEA PROPRIETATII PRETORIENE

Propr pretoriana era sanctionata prin actiunea publiciana (pretorul Publicius), care
intervenea in cazul in care o persoana dobandea un lucru mancipi prin intermediul
traditiunii. Actiunea publiciana ii permitea propr pretorian sa reclame bunul din mainile
oricui acesta s-ar fi aflat. Daca bunul ajungea in mainile propr quiritar (tradens, chiar cel care
ii predase bunul), propr pretorian intenta si impotriva acestuia actiunea publiciana. Paratul
invoca o exceptie in fata pretorului, si anume exceptia iusti dominii prin care arata ca el este
adevaratul proprietar intrucat este quiritar, iar lucrul este mancipi. Aceasta exceptie insa era
respinsa cu succes de catre reclamant printr-o recplica (La exceptie, celalalt are dreptul la
replica) replicatio rei venditae et traditae (lucrul vandut si remis materialmente). Actiunea
publiciana era construita pe o fictiune, caci pleca de la premisa ca propr pretorian,
titularul actiunii, este propr prin uzucapiune, fictiunea referindu-se la termenul
uzucapiunii si care era introdusa in formula actiunii publiciene de catre pretor care considera
astfel un termen care nu se implinise in realitate ca s-ar fi implinit.

DREPTURILE ASUPRA LUCRULUI ALTUIA

Romanii cunosteau si drepturile reale asupra lucrului altuia:

- servitutea
- emfiteoza
- conductio agri vectigalis
 - superficia

Servitutea
Erau sarcini impuse unui lucru in favoarea fie a unei persoane determinate, fie a unei
persoane oarecare, dar care este proprietara a unui imobil. Era de doua feluri :

- Servituti reale/prediale (opereaza in favoarea propr altui imobil, indiferent de cine e

aceasta persoana)
- Servituti personale (cand sarcina impusa lucrului opereaza in fav unei pers
determinate)

Servitutile reale/prediale erau de 2 feluri (in functie de natura imobilului dominant). (art
755 NCC)

- Rustice : imobilul dominant era un teren

- Urbane : imobilul dominant era o cladire

Criteriul de distinctie fiind natura imobilului dominant (fond dominant). Imobilul dominant
este cel in favoarea caruia opereaza servitutea, pe cand imobilul grevat cu servitute se
numeste imobil aservit. => Servitutea este in acelasi timp o sarcina (pt propr imobilului
aservit), dar si un drept (pt propr imobilului dominant).

Cazuri de servituti:

- Iter = dr de a trece imobilul aservit calare / pe jos

- Via = dr de a trece prin terenul altuia cu carul
- Actus = dr de a mana turme prin terenul altuia
- Ius pascendi = dr de a paste turmele pe terenul altuia
- Aquaeductus = dr de a trage apa prin conducte amplasate pe terenul altuia
- Servitus oneris ferendi = servitutea de a purta o greutate/ servitutea de sprijin;
apasa asupra unei constructii in folosul propr altei constructii vecine (casele de la
munte aflate pe pante accentuate se sprijina una pe alta; casa din amonte se sprijina cu
un zid pe cea din aval)

Servitutile personale , spre deosebire de cele reale, nu mai presupun existenta a doua
lucruri, ci doar a unui singur lucru, asupra caruia doua persoane exercita drepturi reale
distincte:
 - Uzufructul
- Usus (uzul)
- Habitatio (abitatia)
- Operae servorum = reprezenta dreptul de a te folosi de serviciile sclavului altuia

Uzufructul (art 703 NCC)

Usus fructus est ius alienis rebus utendi fruendi salva rerum substantia (Paul) – uzufructul
este dreptul de a folosi un lucru si de a-i culege fructele, pastrand substanta acelui lucru

Atributele dr de proprietate se distribuie spre 2 persoane :

- Uzufructuarul : exercita dr de folosinta si de culegere a fructelor (usus si fructus)

- Nudul proprietar : exercita un dr gol de continut. are ius abutendi (abusus), dr de
dispozitie. Uzufructuarul nu putea instraina lucrul, acest drept ramanand rezervat
nudului proprietar.

La romani, uzufructul avea ca obiect lucruri imobile sau lucruri mobile neconsumptibile
prin intrebuintare (ex. banii nu ii poti folosi decat cheltuindu-i, deci uzufructuarul ar fi avut dr
de dispozitie, dr pe care, prin definitie, nu il are)

Are caracter temporar, cel mult viager, fiind limitat la durata vietii fizice a uzufructuarului
care nu poate dispune nici mortis causa, nici inter vivos, pt ca nu are ius abutendi.

Uzufructul s-a configurat la sf republicii, in cadrul casatoriei fara manus, cand frecvent
barbatii se ingrijeau de subzistenta sotiilor dupa moartea lor. In acest scop le lasau prin
testament unele bunuri cu dreptul de a le folosi si culege fructele, urmand ca la moartea si a
sotiei supravietuitoare, aceste bunuri sa intre in stapanirea fizica a fiilor de familie care pana
atunci fusesera nuzi proprietari. => se realiza un dublu deziderat; se asigura subzistenta sotiei
supravietuitoare si se asigura pastrarea in familie a bunurilor.

Nudul proprietar si uzufructuarul, fiind propr de drepturi reale distincte, nu au obligatii

reciproce. Inclusiv in cazul unui uzufruct constituit cu termen, la implinirea termenului
uzufructuarul nu avea nici macar obligatia de a remite lucrul nudului proprietar, intrucat
acesta din urma, in calitate de titular de dr real, dispunea de mijlocul juridic al actiunii in
revendicare, in virtutea lui ius abutendi.

Usus: dreptul de a folosi lucrul altuia dar fara a-i culege fructele (art 749 NCC)

Habitatio: dreptul de a locui in casa cuiva, dar nu in calitate de chirias, ci de titular de drept
real (750 NCC)

Operae servorum: dreptul de a folosi serviciile sclavului altuia

Indiferent de tip, servitutile au caractere comune :

- Drepturi reale care poarta asupra lucrului altuia
- Proprietarul lucrului grevat cu servitute nu are vreo obligatie pozitiva de a face
in favoarea titularului dreptului de servitute potrivit principiului Servitus in faciendo
consistere nequit
ex: servitute de trecere, propr imobilului aservit are doar obligatia de a tolera trecerea
prin terenul sau a propr bunului dominant, nu si obligatia de a curata/intretine drumul
pe care acesta trece
- Nu se admite o servitute a servitutii conform pp Servitus servitutis esse non potest: o
servitute poate fi constituita numai in favoarea unei persoane determinate sau a propr
altui imobil fara a putea fi insa transmisa catre un tert
- Nimeni nu-si poate aservi propriul lucru potrivit pp Nemini res sua servit (ex: pers
propr a doua terenuri alaturate,ea nu poate constitui o servitute pe unul dintre acestea)
- Cursul 14
-
- Emfiteoza
- Reprezenta un drept real izvorat din contractul de emfiteoza, contract intre imparat
si un particular si care avea ca obiect un teren imperial;
- Pentru o suma anuala de bani, numita canon $, emfiteotul dobandea dreptul de a
folosi un teren imperial (din parimoniul caesaris) pe un termen foarte lung sau
chiar fara termen, de regula insa pe 100 ani. => dreptul de emfiteoza putea fi
transmis catre urmasi (nu era o simpla detentiune, ci era un dr real care permitea
exercitarea de acte de disp, inclusiv pentru cauze de moarte);
- Dpdv juridic, emfiteotul era considerat posesor si ca atare se bucura de protectie
prin interdictele posesorii, avea pozitie mai buna ca uzufructuarul, caci emfiteotul
dobandea propr asupra fructelor prin simpla separatiune, adica prin desprinderea de pe
teren, pe cand uzufructuarul le dobandea prin perceptie, luare in stapanire.
-
- Conductio agri vectigalis f asemanator, difera doar numele sumei de bani si terenul
- Era un drept real nascut din contractul intre cetati si persoane particulare, avand ca
obiect folosinta unui teren agricol dependent de cetate
- Emfiteoza si CAV au caractere comune, in sensul ca atat emfiteotul , cat si conductor
ager vectigalis recunosteau dr de propr al imparatului / cetatii prin plata unei sume
anuale de bani , cu deosebirea ca in acest caz suma de bani se numea vectigal $.
- Superficia
- Era dreptul unei persoane de a folosi in mod perpetuu o constructie edificata de
ea pe terenul altei persoane cu acordul acesteia din urma.
- S-a nascut in legatura cu fenomenul crizei de locuinte de la Roma de la sfarsitul
republicii, cand un numar mare de persoane veneau sa locuiasca acolo, context in care
statul roman a oferit cetatenilor posibilitatea de a-si construi case pe terenurile
virane, apartinand statului.
- In dreptul roman functiona insa un principiu (al accesiunii) Superficies solo cedit:
suprafata apartine pamantului => orice locuinta construita pe un astfel de teren
viran urma sa intre in proprietatea statului roman, astfel ca nimeni nu a vrut sa
accepte oferta statului => statul roman a luat initiativa realizarii unor contracte
fara termen din care rezulta pt superficiari dreptul de a folosi locuinta in mod
perpetuu, aceasta perpetuitate nefiind vesnica, ci limitata la durata de viata a
constructiei => dr inceta din lipsa de obiect. Statul roman recunostea superficiarilor
un dr foarte larg, caci putea fi transmis catre urmasi, instrainat prin acte intre vii sau
grevata cu servituti.
- Superficiarul recunostea dr de propr al statului asupra terenului pe care se afla
constructia prin plata anuala a unei sume de bani numita solarium $.